Depersonalizarea Comunicării În Creaţia „La Voix Humaine”

DEPERSONALIZAREA COMUNICĂRII ÎN CREAŢIA „LA VOIX HUMAINE”

Iolanda CONSTANTINESCU1 [email protected]

Abstract: Th e human being must have more Confi dence and Joy. Love inspire more compassion for all forms of life. Always it’s a line between today and tomorrow, can guide the people to living the life.Each day can bring renewed inspiration and purpose. Th e human being can have the perspective to celebrate daily experience of life and relationships. You can discover what brings you joy and reduce the pain and suff ering. La voix humaine lyric tragedy in one act it’s like a climax of Poulenc’s long time friendship with the poet Jean Cocteau. It’s a psychological study, a virtuos piece for a woman solo singer. Cocteau used minimal theatrical elements to confi gure the deep emotions in the phenomenon of “deper- sonalized communications”. KEYWORDS: Jean Cocteau, lyric tragedy, theatrical elements, La voix humaine.

Comunicarea la nivel uman a fost şi este din ce in ce mai difi cilă. Oamenii nu mai sunt conştienţi de menirea lor şi sensul existenţei. Accesul la cunoaştere este fragmentat, comportamentele au devenit lipsite de personalitate. S-a instalat lipsa de comunicare şi indiferenţa. Fiinţa umană tânjeşte să-şi făurească personalitatea. Fiecare individ se confruntă cu destinul in căutarea adevărului. Un exemplu in acest sens il constituie creaţia „La voix humaine” şi modul in care au colaborat cele două prsonalităţi Jean Cocteau şi Francis Poulenc. Jean Maurice Eugène Clément Cocteau2, poet şi

1 Drd., artist liric și regizor, membru al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române. 2 Jean Cocteau – poet, scriitor, pictor, dramaturg și cineast francez. Tatăl lui Cocteau avocat, pictor, s-a sinucis in 1898. Din creaţiile lui Cocteau mentionam: Dansul lui Sofocle (La danse de Sophocle) 1912, Parada (Parade)1917, Orfeu (Orphee)

NOEMA VOL. X, 2011 624 IOLANDA CONSTANTINESCU dramaturg francez, s-a născut la Maisons-Lafi tte, Paris, la 5 iulie 1889. A trait până la 11 octombrie 1963, Milly-la-Foret. A făcut parte dintr-o familie bogată. Copilăria a fost agitată, experienţe tulburătoare. Când era în vârstă de cinci ani, tatăl său s-a sinucis. A fost înscris într-o şcoală privată, din care a fost exmatriculat după patru ani (1900–1904). Ulterior, a fugit la Marsilia, s-a refugiat în Red Light district, însă poliţia l-a descoperit şi l-a redat în custodia unchiului său. La vârsta de 17 ani, s-a îndrăgostit de actriţa Madeleine Carrière (30 de ani). Relaţia a fost încheiată de actriţă câţiva ani mai târziu. S-a intersectat cu numeroase personalităţi printre care menţionăm: tragedianul Edouard de Max3, cunoscut în acea perioadă pe scenele Parisului; Serghei Djaghilev4, cel care l-a încurajat să scrie libretul pentru baletul exotic „Le Dieu bleu” („Îngerul albastru”); compozitorul Igor Stravinsky5; în 1915 îl întâlneşte pe Pablo Picasso6 şi, ulterior, pe compozitorul Eric Satie7.

1927, Romeo și Julieta (Romeo et Juliette) 1927, Antigona (Antigona) 1928, Copiii teribili (Les enfants terribles) 1929, Vocea umană (La voix humaine) 1930, Mașina infernală (La machine infernale) 1934, Părinţii teribili (Les parents terribles) 1938, Monștrii sacri (Les monstres sacres) 1940. 3 Edouard de Max (1869–1924) s-a născut intr-o familie instărită de la Iași. A studiat la Ouchy (Elveţia).In 1888 se afl a la Peleș, alături de Elena Văcărescu și ducele Carol Ludovic. Acesta i-a prezis o mare carieră in urma rolului, pe care-l interpreta. Apreciat și angajat de Sarah Berhhardt la Th éatre de la Renaissance. A avut o relaţie de prietenie platonică cu aceasta, explozivă. Se apreciau reciproc. El a fost văzut ades in companii masculine. Victor Eft imiu menţiona ca Edouard nu a renunţat la cetăţenia sa, accentul l-a “tradat” mereu. Memorabile sunt cuvintele, pe care le-a rostit; “Ia-ma la Bucuresti, as vrea sa mor acolo, societar al Teatrului Naţional.” Expoziţia Sarah Bernhardt și Edouard de Max, va fi expusă in sălile Institutului Român de Cultură din Paris in 2011. 4 Sergei Pavlovich Diaghilev (1872–1929) considerat fondatorul Baletului Rus, critic de artă, patron și impresar de balet. In afara Rusiei a fost cunoscut sub apelativul de Serge. A fost angajat in prietenii gay. 5 Igor Fyodorovich Stravinsky (17 iulie 1882–6 aprilie 1971) rus, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai secolului XX, pianist și dirijor, S-a naturalizat cetăţean american in 1945. 6 Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno Maria de los Remedios Cipriano de la Santissima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruiz y Picasso Lopez (25 octombrie 1881 Malaga – 8 aprilie 1973Mougins/Cannes) artist plastic spaniol importantă personalitate a secolului al XX-lea. 7 Eric Alfred Leslie Satie (17 mai 1866–1 iulie 1925 Paris) un important compozitor francez și pianist. Depersonalizarea comunicării în creaţia „La voix humaine” 625

După război, Cocteau a fondat editura Editions de la Sierre. În acest cadru, erau publicate scrierile lui Cocteau, partiturile muzicale compuse de Stravinsky, Satie şi un grup de compozitori intitulat Les Six. Spre deosebire de aceştia, în Rusia fi inţa Grupul celor Cinci din care făceau parte Mili Balakirev,8 Cesar Cui9, Modest Musorgski10, Alexandr Borodin 11 şi Nikolai Rimski-Korsakov12. În preajma anilor ‘20 din secolul al XX-lea. Jean Cocteau traversează momente ce-i vor marca traseul existenţial. Se îndrăgos- tește de nuvelistul Raymond Radiguet, în 1918 (acesta era cu cinci- sprezece ani mai în vârstă). Radiguet era puternic infl uenţat de arta lui Jean Cocteau. În 1923, iubitul său , fi ind bolnav de febră tifoidă, moare. Acest eveniment îl determină pe Cocteau să apeleze la opium. În toamna anului 1925, scriitorul are o relaţie similară cu Jean Desbordes. Peste doi ani, în 1927, scrie „La voix humaine”. C o c t e a u se regăseşte în personajul principal după şocul rupturii dureroase de Jean Desbordes. Scriitorul prezintă un tur de forţă încărcat de dinamism, tensiune și angoase. Este povestea clasică a femeii abandonate, ce încearcă cu disperare, dar fără succes, să-și recâștige iubitul. Acesta a decis să se căsătorească în numai două zile cu altcineva. Prin folosirea minimală a elementelor teatrale, Cocteau ne conduce în “străfundurile” emoţi- onale ale personajului feminin, cu care se identifi că. Premiera piesei a avut loc la la Comédie Française cu Berthe Bovy pe data de 17 februarie. Acest monolog scenic este de fapt un dialog 8 Mili Alekseevici Balakirev (2 ianuarie 1837/21 decembrie 1836 – Nijni-Novgorod, Rusia–16 mai 1910, Sankt Petersburg, Rusia). Pianist, dirijor și compozitor rus, unul dintre membrii fondatori ai „Asociatiei Balakirev”. 9 Cesar Antonovich Cui (6 ianuarie 1835, Vilnius capitala Lituaniei–13 martie 1918) important compozitor rus, critic muzical. Familie cu descendenţe franceze și lituaniene. A fost ofi ţer in armata. 10 Modest Petrovich Musorgski 21 martie/ 9 martie 1839 – 28 martie/16 martie 1881) unul dintre compozitorii ruși, ce a făcut parte din grupul Celor Cinci, inovator in muzica rusă in perioada romantică. 11 Alexandr Porfyrevich Borodin (12 noiembrie 1863 – 27 februarie 1887) compozitor rus romantic, membru al Grupului Celor Cinci. S-a afi rmat iniţial ca fi zician și chimist. 12 Nikolai Andreyevich Rimski-Korsakov (18 martie/6 martie 1844 Tikhvin, 200 kilometri est de Sankt-Petersburg – 21 iunie/8 iunie 1908 Lyubensk) compozitor rus, membru al Grupului Celor Cinci. Considerat maestro al orchestraţiilor. A dezvoltat un stil naţionalist din muzica clasică. A inceput cariera in armata ca ofi ţer in Armata Imperială Rusă. 626 IOLANDA CONSTANTINESCU dintre personajul feminin și amant. Replicile interlocutorului sunt subliniate de jocul interpretei. Personajul are o tentativă de sinucidere la activ, încearcă încă o dată, fapt reprobabil- considerat un păcat. La reprezentarea piesei, fundalul muzical a fost „Les Leçons des Ténèbres”, compozitor ce a descins în profunzimile sufl etului uman și a augmentat , din punct de vedere muzical atmosfera apăsătoare a creaţiei lui Cocteau. Timp de cincizeci de minute, această femeie elegantă conversează cu fostul iubit, strigă, minte, suferă, pierde simţul realităţii, căzând într-o stare depresivă şi tristeţe ireparabilă. În fi nalul piesei lui Cocteau, pare a fi calmă şi reconciliantă. În semn de protest şi ca dovadă a dragostei veşnice şi a devotamentului pe care-l poartă iubitului, se strangulează cu fi rul de telefon. În anul 1958, între lunile februarie şi iunie, muzicianul Francis Poulenc compune “La voix humaine” într-un timp relativ scurt prin analogie cu alte creaţii. Analog lui Cocteau, Francis Poulenc s-a identifi cat cu personajul său. De ceva timp se împrietenise cu Louis, un ofi ţer de carieră, fapt ce i-a provocat numeroase suferinţe. Stările prin care trecea l-au ajutat în crearea personajului şi la compunerea lucrării. Avea toate motivele muzicale şi cunoştea deznodământul. Opera a fost reprezentată în 1959, la Opéra Comique, cu Denise Duval şi, la Milano, la Teatrul La Scala, în februarie 1959. Compozitorul Francis Jean Marcel Poulenc s-a născut la 7 ianuarie 1899,la Paris şi a trait pana in 1983.Tatăl lui era Emile Poulenc, cel care a devenit unul dintre directorii fi rmei farmaceutice Rhône-Poulenc. Mama sa, pianistă amatoare, l-a învăţat să cânte. Pentru Francis, compoziţia a fost mai degrabă un hobby decât o necesitate, deoarece nu a avut niciodată nevoie de bani. Poulenc nu a studiat la faimosul Conservator din Paris sau la altă instituţie muzicală, fapt ce i-a provocat uneori difi cultăţi în aprecierea sa de către colegii compozitori. Poulenc a studiat pianul cu Ricardo Viñes şi compoziţia cu Charles Koechlin. Studiile sale au fost limitate, este considerat un compozitor autodidact. Poulenc a fost inspirat de Igor Stravinsky, Darius Milhaud, Eric Satie, Maurice Chevalier şi, nu în ultimul rând, de vodevilul francez. În perioada anilor ’20, s-a asociat cu Grupul celor şase – Les Six. Câţiva dintre aceşti compozitori s-au îndreptat către jazz şi music-hall, stiluri diferite de muzica romantică şi de stilul Depersonalizarea comunicării în creaţia „La voix humaine” 627 formal al compozitorilor francezi alături de Claude Debussy. Acest grup talentat, inovator, pornea de la premiza că emoţiile trebuie să fi e mult mai restrânse decât au fost târziu, în secolul al XX-lea, în muzica romantică. Satie a constituit o excepţie la regulile specifi ce satirei. În 1920, criticul Henri Collet a numit Grupul lui Satie ca Les Six. Ceilalţi membri ai grupului erau Georges Auric (1899–1983), Louis Durey (1888–1979), Arthur Honegger (1892–1955), Darius Milhaud (1892– 1974) şi Germaine Tailleferre (1892–1983), singura femeie din grup. Poulenc a folosit câteva din stilurile Grupului Les Six pentru a-şi construi cariera muzicală. A îmbrăţișat tehnicile mișcării Dada, a creat melodii apropiate de stilul parizian cu tendinta spre music-hall. În acea perioadă, pentru Poulenc, o vulgaritate şarmantă înlocuia orice tip de sentiment romantic. Dragostea lui profundă pentru vocea umană, cât şi prietenia lui cu poeţi de avant-garde ca Montparnasse, Guillaume Appollinaire şi Paul Éluard l-au determinat să compună o serie de cântece (peste 130). În 1936, începe să compună creaţii corale, după ce revine la credinţa catolică. Era însă atras, în mod special, de muzica de operă. Biografi i de dată recentă au stârnit controverse în istoria muzicii. A fost descris de unii critici ca un “as a devoted husband”, un adept al catolicismului fără nicio pată întunecată. În 1991, când peste 1.000 de pagini din scrisorile personale ale lui Poulenc au fost publicate, viaţa sa a devenit transparentă. Poulenc nu a fost căsătorit, a fost gay şi compozitor out în istoria modernă. Popularitatea lui Poulenc a reprezentat o turnură în istoria muzicală gay. În timpul ocupaţiei naziste în Franţa, Poulenc a discutat deschis despre orientarea sa în companii mixte în Parisul Gay, afl ându-se la braţul unei companii masculine. Poulenc a riscat în privinţa securităţii sale personale, făcându-şi publică viaţa intimă, în timp ce alţi compozitori homosexuali mai tineri ca Samuel Barber, Benjamin Briten, Leonard Bernstein şi Aaron Copland au preferat obscuritatea din acest punct de vedere. Poulenc a fost un om activ comparativ cu alţi gay din epoca sa, facilitând drumul viitoarelor generaţii de artişti gay. Deosebite sunt creaţiile muzicale inspirate de poveşti de dragoste. Operă importantă a lui Poulenc este tragedia „La voix humaine” („Vocea umană”), povestea unei femei elegante, care a fost părăsită de iubit. Se părea că implicarea lui Poulenc în rol era totală. După reprezentarea operei la Opéra Comique, Jean Cocteau, încântat îi scria lui Poulenc „Dragul meu Francis, ai găsit singura modalitate de a spune 628 IOLANDA CONSTANTINESCU textul”. Într-adevăr, piesa lui Cocteau nu este lineară, foloseşte pauze, în special, pentru a transmite angoasele tinerei femei. Poulenc pare a fi surprins fi ecare nuanţă evitând melodia fl uentă şi concentrându-se pe elementele de expresie ale vocii umane şoapte, sughiţuri, suspine, hohote de plâns. Este un tur de forţă teatral, un real concert pentru soprană, uneori cu difi cultăţi la nivelul cântului, la care se adaugă susţinerea unui lung monolog. Pe scenă nu se vorbeşte deloc, mesajul piesei fi ind transmis prin cânt şi joc. Analog creaţiei lui Wagner, lucrarea “La voix humaine” dezvăluie profunzimile sufl etului uman prin intermediul muzicii. Spre deosebire de Wagner, Poulenc a evitat lirismul înfl ăcărat, adoptând un tipar de fraze prozaice, brusc întrerupte şi un drastic schimb de stări sufl eteşti. Creaţia precedentă de acelaşi gen a fost „Erwartung” („Aşteptarea”) de Arnold Schoenberg, o monodramă pentru soprana solo. Sunt două lucrări complet diferite. Lumea creaţiei lui Schoenberg este lirică, fi ind o creaţie expresionistă, faţă de cea a lui Poulenc transparentă, ce implică o viziune realistă. Factorul comun îl constituie imensa difi cultate pentru o interpretă – cântăreaţă şi bună actriţă în acelaşi timp – pentru a-şi suporta drama pe o scenă cu puţine elemente scenografi ce. Prima interpretă a creaţiei lui Poulenc, Denise Duval, a mărturisit, că a trecut printr-o dramă intimă. Pe scenă şi-a retrăit cu multă inten- sitate suferinţa. Între compozitor şi Denise s-a creat o relaţie puternică, deoarece amândoi traversau în acea perioadă sentimente similare cu eroina lui Cocteau. Se întâmpla ca pe vremea lui Shakespeare. Poulenc lucra cu Duval şi rezultatul se concretiza în compoziţie. Se aplecau deasupra fi ecărui detaliu cu multă răbdare. Finisarea lucrării a fost pentru amândoi o experienţă inedită. Colaborarea lui Poulenc cu Denise Duval a fost de lungă durată, ea a creat rolurile principale feminine din operele sale. Revenind la dramaturgul Jean Cocteau putem afi rma că i-au plăcut întodeauna experienţele. Veşnic nemulţumit de ceea ce realiza. Uneori traversa sentimente de déja-vu. Perfecţiunea îl atrăgea. I s-a reproșat faptul că montările erau prea încărcate. Prin urmare a apelat la un instrumentar simplu: o piesă într-un act, o încăpere, un sentiment universal valabil – dragostea – cel mai preţios dar al nostru, o conver- saţie telefonică în care puterea cuvântului este esenţială. Depersonalizarea comunicării în creaţia „La voix humaine” 629

O femeie tânără, elegantă, cu un stil puţin sofi sticat, îl sună pentru ultima dată pe amant. Monologul acesta “la două voci” cuprinde cuvinte şi momente de tăcere. Femeia încearcă cu disperare să se agaţe de o dragoste, care-i scapă. În tot acest timp, bărbatul absent se străduieşte să rupă, fără grosolănie, o relaţie cu o femeie, pe care este obligat s-o părăsească. Cocteau şi Poulenc au dorit pentru acest rol – o femeie tânără „pas une femme mûre qu’un jeune amant quitterait.” La sfârşitul anilor ’50 când este plasată acţiunea, ca şi în cea premergătoare, relaţiile sentimentale erau la modă. Mari pasiuni ce nu se fi nalizau ajungeau până la sinucideri, sau, uneori, protagoniştii apelau la droguri. Se exploatează complexitatea psihologică a unei femei fără nume la fi nalul unei relaţii romantice. Pare că niciunul dintre ei nu are curajul sa încheie această ultimă convorbire disperată. Momentele fericite, trecutul se prezintă audito- riului. Situaţii deznădăjduite alternează cu speranţe, explicaţii şi asigurări de iubire. Personajul feminin este asemenea unui comandant la pupitru. Doreşte să-l ghideze pe interlocutor în sensul dorit de ea. Vocea personajului feminin este încărcată de disperare. Se întrevede faptul, că este pregătită să se sinucidă. „Si tu m’aimais pas et și tu étais adroit, le téléphone deviendrait une arme eff rayante. Une arme qui ne laisse pas des traces, qui ne fait pas de bruit. („Noroc că tu nu știi, să te exprimi și că mă iubești. Căci dacă ar fi invers, telefonul ar fi o armă teribilă. O armă care nu lasă urme, care nu face zgomot”) Chiar dacă intenţia cu care au fost rostite frazele menţionate este pozitivă, impactul este negativ. Se creează un gând negativ în spatele vorbelor pozitive. Prin atenţia pe care o acordă acestora, femeia gândind în mod constant, vorbele se “încarcă” cu energie, iar, în fi nal, intenţia se transformă în fapt. Trăirile îi sunt subordinate acestei temeri. În consecinţă, abili- tatea, creativitatea, fericirea, libertatea îi sunt limitate. Pentru că trece printr-un sentiment de teamă, că-l va pierde sentimentul pune stăpânire pe fi inţa ei şi ajunge “să-i dicteze” acţiunile. Îi lipseşte echilibrul interior. Singurul factor constant în cadrul schimbărilor lumeşti este fi inţa noastră interioară. Puţini dintre noi au curajul să trăiască această conștienţă a sufl e- tului. Practicând atașamentul nu vom putea fi eliberaţi de durere și 630 IOLANDA CONSTANTINESCU suferinţă. Starea de bucurie nu poate fi eternă în acest mod, ci alter- nează cu celelalte aspecte ale vieţii. Putem spune că personajul feminine a proiectat iubirea asupra bărbatului, devenind dependentă. Este ataşată de el, nu trăieşte decât prin el şi pentru el. Este lipsită de starea de liberate. El este personajul de la capătul celălalt al fi rului telefonic. Cablul telefonic implica ideea de comunicare. Comunicarea, în ultimă instanţă, înseamnă iubire, acceptare, iar aceasta se realizează pe mai multe straturi. El este un bărbat tânăr, egoist, o iubeşte pe ea, prin prisma faptului că ea îl face să trăiască o stare de bine. Este conştient de sensibilitatea sa. Doreşte să devină o persoană importantă din punct de vedere social şi nu poate alături de ea. Comunicarea între cei doi nu s-a realizat întru totul, mai puţin pe plan mental, spiritual. El nu are încredere în ea, este josnic şi nu ştie ce înseamnă IUBIREA. Este laş şi fricos, îi este teamă, să vină la ea, să ia câinele ce-i aparţine. De fapt, caracterizat de un sentiment de autocon- servare, se fereşte să trăiască în prezenţa ei o scenă, căreia el n-ar putea să-i facă faţă. În consecinţă, evită s-o întâlnească. Orice om care nu cunoaşte puterea cuvântului este în urma timpului. Forţa rostirii se putea exprima plastic prin mişcare. În spatele jocului actoricesc, drama se estompează şi dă ocazia evidenţierii a două planuri momentul în care interpreta vorbeşte şi cel în care ascultă. În acest mod, delimităm caracterul personajului invizibil bărbatul, care se exprimă în tăcere. Pare că autorul nu a căutat o soluţie la problemele psihologice, ci le-a prezentat ca atare. Depinde de regizor şi de interpreţi rezolvarea situaţiilor.

Bibliografi e

[1] K.G. Holmstrom – Monodrama, Atitudes, Tableaux Vivants; Studies on some Trends of Th eatrical Fashion 1770–1815 (Stockholm, 1967) [2] *** Th e New Grove – Dictionary of Music and Musicians.