Mihai Eminescu“ Botoşani
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
1 BIBLIOTECA JUDEŢ EANĂ „MIHAI EMINESCU“ BOTOŞANI CATALOGUL FONDULUI DOCUMENTAR EMINESCU Donaţia ION C. ROGOJANU Volumul este publicaţia Bibliotecii Judeţene Mihai Eminescu Botoşani Descrierea bibliografică a ediţiilor s-a realizat de: SILVIA LAZAROVICI, MARIOARA GLASBERG şi CORNELIA VIZITEU Îngrijitor de ediţie: CORNELIA VIZIT EU Tehnoredactare computerizată: IULIAN MOLDOVAN U, COS TEL-DORIN GRIGORUŢĂ © Toate drepturile rezervate: Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu Botoşani şi Ion C. Rogojanu 1 2 CUPRINS Donaţia unui tezaur Ion Constantinescu 3 Mărturie Ion C. Rogojanu 6 Partea I : Opera (ediţii) 1.1 Opere 8 1.2 Poezii 21 1.3 Proză 51 1.4 Publicistică 59 1.5 Alte opere 65 1.6 Traduceri 75 Partea a II-a : Critică, istorie şi teorie literară 2.1 Exegeză eminesciană 91 2.2 Alte studii 183 Partea a III-a : Opere diverse 3.1Literatură română 252 3.2 Literatură universală 335 Partea a IV-a : Domenii conexe eminescologiei 4.1 Generalităţi 346 4.2 Educaţie, Învăţământ 362 4.3 Artă 369 4.4 Folclor 378 4.5 Istorie 409 4.6 Alte domenii 428 Partea a V-a : Publicaţii seriale, periodice şi ocazionale. 5.1 Presă 447 5.2 Articole din presă 475 5.3 Carte postala ilustrată 483 2 Donaţia unui tezaur Orice carte a unui mare autor este o comoară, ea ne luminează mintea şi sufletul. Lectura ei repetată ne poate transforma, ne poate hotărî destinul. Aşa devine cartea o fiinţă o parte componentă a vieţii oamenilor. Dar, ca şi oamenii, cartea, chiar vie fiind, poate suferi de singurătate, deşi ea îşi găseşte dialogul ei în convorbirea cu alte mari cărţi, şi ele vorbăreţe, ca în Biblioteca mănăstirii din romanul lui Eco „Numele trandafirului”. Şi aşa înţeleasă, cartea nu-şi schimbă noima; paradoxul ei rămâne acelaşi: ea trebuie sitită în singurătate, dar îşi găseşte rostul numai în devălmăşie cu celelalte cărţi şi cu oamenii. Doar aşa devine cartea, împreună cu cele asemenea ei, tezaur, adică lumină, manunchi de lumini. În cazul lui Eminescu, sensul acesta dat tezaurului cărţilor este potenţat de două elemente: - unul structural, de adâncime: lumea eminesciană e copleşită de luminozitate, de o lumină din interior şi de una din imensitatea cosmosului („turme de sori”, „cârduri lungi de blonde lune” ş.a.m.d.); chiar şi atunci când ne oferă imaginea întunericului - şi el – roş, albastru sau „trandafiriu”; Altul, aparent de suprafaţă; Eminescu avea în proiect să-şi intituleze cartea sa de poezii Lumină de lună. Sintagma aceasta este departe de a fi un automatism desuet, un clişeu romantic întârziat: ea sintetizează un gând modern şi o imagine centrală a operei. Un mare contemporan al lui Eminescu, Van Gogh, exprima, într-o scrisoare din 1888, o idee asemănătoare: Adesea îmi pare că noaptea este mai bine şi mai colorată decât ziua. Lumina de lună eminesciană este aceea a unui univers neobişnuit în care marele astru al nopţii (monarcul ei) este alb, albastru, roş, verde, „negru” sau „galben-portocaliu”. Frazele noastre de mai sus sunt prilejuite de un fapt de cultură de o importanţă neobişnuită: statornicirea, în, probabil, cel mai potrivit loc cu putinţă, Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu, Botoşani, a unei donaţii de excepţie, a unui fond documentar Eminescu unic, oferit de un mare colecţionar, de un împătimit bibliofil – domnul Ion C. Rogojanu. În ciuda frumuseţii acestui act de o inestimabilă valoare culturală şi intelectuală, colecţia (a cărei cealaltă valoare se apropie, probabil, de un miliard) are deja istoria ei, în bună parte negativă. Să- l lăsăm pe donatorul însuşi s-o dezvăluie în parte: În anul 1991, Guvernul aprobă ceva mai mult decât am sperat: Înfiinţarea la Ipoteşti a Memorialului Eminescu. Printr-o motivare confuză, inexplicabilă pentru un intelectual, «şefii» instituţiei nou create la Ipoteşti refuză donaţia, din considerente numai de ei ştiute. (...) Pornită prin donaţie, în anul 1989 către cercetători şi nu numai, Biblioteca formată de mine, al cărei păstrător vremelnic m-am considerat, nu şi-a aflat încă locul (v. Fondul Documentar Eminescu, Donaţia Ion C. Rogojanu, O bibliografie, Botoşani 1995, p. 4). E greu să gasim o expresie mai adecvată şi, în acelaşi timp, mai decentă a unei mari mâhniri care-l implică atât pe omul cu vocaţia mecenatului, cât şi pe intelectualul care ştie să-şi preţuiască, fără falsă modestie, tezaurul şi munca de decenii. Duntem aproape tentaţi să credem că destinul nu chiar favorabil fiinţei trăitoare a poetului, ca şi acela (nu altfel) al operei sale (dispunem de ea, în întregime, abia după mai mult de un secol de la moartea autorului Panoramei deşertăciunilor!) pare să urmărească şi unele iniţiative asemănătoare celei la care ne referim. Să fie oare profetice, până la capăt, aceste versuri dintr-o poezie scrisă în limba germană – un fel de”concluzie” la S-a dus amorul -, poezie ce semnifică lepădarea de operă. Iar ea implică plecarea (moartea?) poetului, dar şi a cânturilor sale, despre care, într-o versiune a poemului (A1, versul 6, în altă variantă), scrie într-un fel îndrăzneţ-modern: „Cadavrul lor cel rece”(Opere, ed. Perpessicius, vol. 3, p. 28). Dar iată textul redactat de Eminescu în limba germană, în jurul anului 1879: 4 „Todt seid ihr1 nun, ich mus von hinnen scheiden (........................................................................) Von nun (an), nicht die Asche von uns beiden Wird ja sicht (nun) auf dieser Erde finden” (Opere, ed. Perpessicius – Creţia – Vatamaniuc, vol. 15, p. 923) („Trebui` să plec de-aici, voi sunteţi moarte ................................................................... Noi doi nici de cenuşă avea-vom parte Pe-acest pământ nu s-o afla niciunde”) Domnul Ion C. Rogojanu scria mâhnit, poate chiar îndurerat, acum cinci ani, că „Biblioteca” sa „ nu şi-a aflat locul. Ea a fost, o vreme, aproape asemenea zbuciumului pământesc al poetului despre care citim în textul de mai sus: „M ein Leben flehen wird (ja)ohne Rasten” (Viaţa-mi va pribegi fără hodin) Şi tot atunci, el îşi începea Mărturia (prefaţa bibliografiei pomenită anterior) în următorii termeni: M i+a fost dat, cand am împlinit zece lustri de viaţă, în anul 1989, să dăruiesc unei instituţii specializate a statului român o bibliotecă Eminescu” Atunci, instituţia nu era nici specializată, nici pregătită să primească donaţia. Poate nici ultimul an al celui de-al zecelea lustru nu se află sub cea mai bună zodie cerească. Doi ani mai târziu, Memorialul Eminescu – şi el ar fi trebuit să fie un centru de specialişti – a refuzat (!), prin diriguitorii lui, donaţia. Iată însă că acum, Domnului Ion C. Rogojanu, donatorului, i se îngăduie, la împlinirea a 12 lustri de viaţă, (de zeul cărţii?, de cel al poeziei?) să primească, la rândul său, un donarium2. Şi nu ne gândim, în primul rând, la acest catalog, ci la locul pe care şi l-a găsit tezaurul său, la profesionalitatea cu acre este / va fi păstrat, la bucuria de a şti că se află în siguranţă şi că el începe să- şi împlineascp menirea. Normalitatea acestui tezaur Eminescu este una paradoxală: el nu va sta sub straşnică pecete, ci va avea maximă deschidere. Donatorul însuşi se referea, tot în Mărturie la valoarea pentru cercetare şi pentru istoria literaturii a multora dintre exemplarele Bibliotecii EminescuŢ, valoare recunoscută ca atare, în cunoştinţă de cauză, de numerozi scriitori şi oameni de cultură din ţară şi din strainătate. Cum Biblioteca Judeţeană din Botoşani editează şi singura revistă existentă acum la noi consacrată operei poetului, Studii eminescologice („Études sur Eminescu” / „Eminescu Studies” / Eminescu Studien), ea ar putea constitui treptat, în colaborare cu Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, o mică şcoală de eminescologie, o parte a unui centru de editare şi de cercetare într-un domeniu în care mai sunt atâtea de făcut. Cartea lui Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, fundamentată în domeniu, nu este doar unul dintre germenii acestui gând al nostru, ci, în primul rând, cel mai temeinic îndrumar pentru viitoarea exegeză eminescologică. Iar ea nu se poate revendica, nu poate creşte decât pe tradiţia, ce se cere, desigur depăşită – tradiţia impusă de Perpessicius. De altfel, domnul Ion C. Rogojanu afirmă că-i este îndatorat aceluiaşi mare editor şi exeget al lui Eminescu, în acelaşi timp însă mărturiseşte şi conştiinţa perfectibilităţii marelui înaintaş: „Constituirea acestui depozit de memorie (Fondul Eminescu, n.n.) mi-a fost inspirată, fără ca domni sa să ştie, de D. Panaitescu-Perpessicius. În volumul 1, Opere – Mihai Eminescu (tipărit în anul naşterii mele, 1939) al nepreţuitei, dar perfectibilei, sale ediţii, preciza că nu a văzut cinci din cele 1 E vorba despre cânturile sale 2 Toate cuvintele subliniate în aceasta rază sunt din aceeaşi familie cu donaţia 4 5 unsprezece ediţii de Poesii ale lui Mihai Eminescu, îngrijite de Titu M aiorescu... (...) Toate cele unsprezece ediţii (...) se află în donaţia făcută de mine. Intrăm astfel în fondul foarte substanţial al acestei cărţi. Nu poate fi vorba, se înţelege, într- un cuvânt înainte despre o descriere a principalelor componente (peste 2000 de piese) ale acestui tezaur de carte eminesciană / eminescologică. Dacă ne referim la câteva dintre ele, o facem doar pentru a sugera dimensiunile şi valoarea acestei impresionante colecţii: cele 16 volume din monumentala serie de Opere editată de Perpessicius-Creţia-Vatamaniuc, alte ediţii, de la cea scoasă de Ion Scurtu (1912), Lumină de lună, până la volumele apărute în ultimile decenii (aproape toate ediţiile operei poetului tipărite din anul 1884 până astăzi, cum s-a spus), ediţiii bibliofile publicate în ţară şi străinătate, traduceri numeroase (P. Grimm, Umberto Cianciolo etc), exegeze critice de la cea a lui Mihail Dragomirescu (1895) până la cele ale lui Vianu, Călinescu, Eugen Simion, Edgar Papu, Ion Negoiţescu şi criticii din zilele noastre. Mai sunt în fondul Ion C. Rogojanu şi alte surprize: cărţi vechi frecventate de eminescu, volume în limbi străine din epoca poetului, autografe ale lui sau ale unor importante personalităţi şi multe, multe altele.