Bcu Iasi / Central University Library 2 22 Adrian Marino
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
PROBLEME DE ESTETICĂ A LIMBII LA ALEXANDRU MACEDONSKI DE ADRIAN MARINO Spiritul în care Alexandru Macedonski definește limba literară, apă- sînd asupra „fle:^]iib^iiitTJiii” și „vocabularului său special de cuvinte”, ca pabil să exprime „un număr mai mare de sensațiuni și nuanțe” decît limba comună, nu lasă nici o îndoială asupra adevăratului tellt al gîndirii sale în materie de limbă și stil poetic, în care vede — în ultimă analiză — un act de creație estetică. în mod evident, Macedonski nu este numai primul poet, dar și cel dintîi „estetician” român, care începe să pună cu regulari tate, programatic, probleme de estetică a limbii, rezolvate nu prin cîteva generalități, ci prin analize destul de amănunțite și teoretizări insistente, sprijinite pe considerații de principiu. Desigur că ideile lui Macedonski nu vor fi expuse în stil tehnic, baza lor nefiind riguros științifică, așa cum va fi la contemporanii săi lingviști, Vossler și alții. Poetul formula. în fond, doar o „artă poetică”. Dar este foarte semnificativ că, în definiția poeziei, Macedonski acordă o mare în semnătate valorilor acustice și expresive ale cuvintelor, considerate izolat sau grupate în versuri, și, prin extensiune, aspectului muzical al limba jului poetic, în care tinde să surprindă și să definească adevărate structuri specifice. Că în aceste preocupări „formalismul” propriu-zis este cu totul absent am demonstrat-o cu alt prilej — nădăjduim — cu suficiente citate21 . Pentru Macedonski, perfecta fuziune între „fond” și „formă”, ca momente simultane ale procesului de creație, are un caracter de dogmă, de unde și concluzia : „ldeea, cit de strălucită, Cind nu e bine îmbrăcată De frasa-n care e coprinsă, E o miloagă desmățată”. 1 Cf. Adrian Marino, Alexandru Macedonski si limba literară, în „Limba română”, XIV, 1965, 3, p. 381 -397. 2- Idem, Macedonski, antiformalist, în „Tribuna”, IX, 13 și 14, din 1 și 8 aprilie 1965. BCU IASI / CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY 2 22 ADRIAN MARINO Dacă ideea” nu atinge gradul deplinei sale cristalizări decît într-o formă riguros adecvată, rezultă că aspectul expresiei verbale este chemat să joace un rol la fel de important ca și momentul curat „ideologic”, prin- tr-o perfectă interdependentă de ordin dialectic. Pe acest fundal își ridică Macedonski întreaga sa teorie a esteticii limbii, cu observația că prin „idee” poetul înțelege, de cele mai multe ori, un „conținut” individual, afectiv, emoțional, ceea ce-1 apropie, substanțial vorbind, de concluziile unei anume „stilistici”, mai mult de tipul L. Spitzer (accent pe „psihologia individual- omenească”), decît de tipul Ch. Bally (accent pe stările sufletești „comune oamenilor de totdeauna și de pretutindeni”)3. Prin urmare, cînd poetul începe să se ocupe și să proclame valorile sonore și expresive ale cuvîntului, el o face totdeauna cu subînțelesul că are de exprimat și un anume „fond”, un anume „conținut”, chiar dacă acest „conținut” este uneori numai o simplă stare emoțională, volatilă, o simplă senzație „inefabilă”, de ordin afectiv ori sonor-muzical. Dar au existat și alte rațiuni pentru care Macedonski se arată atît de viu interesat de aspectul estetic al limbii. întreaga poetică romantică, parnasiană, apoi simbolistă, la izvoarele căreia Macedonski își precizează pe etape gîndirea literară, cultivă într-un grad înalt ideea sonorității și ex presivității limbii și a limbajului poetic, cu o evoluție tot mai bine marcată, de la muzicalitatea exterioară spre cea interioară, trecînd printr-o fază „instrumentalistă”, care va lăsa și ea, cum vom vedea, urme destul de pronunțate în concepția lui Macedonski. Victor Hugo scotea mari efecte din enumerațiile fastuoase de nume proprii, din varietățile ritmice și stro fice, declarînd despre sine : ,,Mon âme aux mille voix que le Dieu que j’adore Mil au centre de tout comme un écho sonore...” Parnasienii, în frunte cu Leconte de Lisle, cultivau muzica bine scan dată a sonetului, sonoritatea și plasticitatea vocabularului, a numelor exo tice, „combinația complexă, savantă, armonică a liniilor, culorilor și sune telor”4. Cît îi privește pe simboliștii de toate nuanțele, ei sînt preocupați în gradul cel mai înalt de muzicalitate, de invenția verbală, de estetizarea lim bii printr-un nou vocabular poetic, o sintaxă mai complexă, o versificație din ce în ce mai liberă, marile autorități fiind Verlaine, Mallarmé, J. Moréas, G. Kahn. Macedonski își nuanțează multe din ideile sale artistice, inclusiv cele despre valoarea estetică a limbii, prin .împrumuturi importante, tocmai din această sferă. în sfîrșit, dincolo de toate influențele literare posibile, în cazul lui Macedonski se poate vorbi și de anume predispoziții temperamentale. încă din adolescență poetul concepe arta versurilor și ca o declamație, ba chiar —uneori — , numai ca o pură declamație. în cenaclu, această tendință va lua proporțiile unui adevărat stil, chiar ritual, și atunci devine cu totul firească ambiția, sa de a spori, prin toate mijloacele, sonoritatea versului, conceput în bună parte ca o demonstrație acustică. De unde preocupări spe Ș Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, București, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 328. Cf. Edmond Estève, Leconte de Lisle. LHomme et l’œuvre, Paris, Boivin, p. 178. BCU IASI / CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY 3 PROBLEME DE ESTETICĂ A LIMBH LA ALEXANDRU MACEDONSKI 23 ciale de vocabular și stil poetic, o atenție sporită pentru valoarea sonoră și expresivă a literelor, silabelor și cuvintelor, pentru locul lor în frază, pentru accent și ritm, în sfîrșit, pentru totalitatea procedeelor care definesc aspec tul estetic al limbii în genere, și al limbajului poetic în special. Chiar dacă educația muzicală a lui Macedonski n-a fost mare, este neîndoielnic că poe tul avea ceea ce se cheamă „ureche”, foarte atentă la cadențe și s^j^<^i^i^i3ăți, în care caută să transpună un anume conținut interior, exprimabil exclusiv prin intermediul, bine studiat, al cuvîntului. Modul cum poetul concepe estetica limbii, întrevăzută în forme din ce în ce mai complexe, nu lasă nici o îndoială asupra acestor tendințe care-i sînt fundamentale. ★ Marea preocupare a lui Macedonski în materie de limbă și tehnică poetică, la tinerețe, în perioada debutului, apoi în primii ani ai „Literatoru lui”, a fost, netăgăduit, aceea a „armoniei imitative”, sau, cu un cuvînt teh nic, a „onomatopeii”. Este vorba de preocuparea de a reproduce sau imita, printr-un grup de sunete echivalente și într-un ritm studiat, zgomote și ritmuri existente în natură, cu scopul declarat, sau implicit, de a spori sono ritatea și expresivitatea versurilor. Procedeul are o foarte lungă tradiție literară și încă din antichitate nu mai constituia nici o noutate5. Mai aproape de noi, în Renaștere, poetica lui Girolamo Vida, iar, în secolul al XVIII-lea, aceea a abatelui Batteaux, o consemnează ca un fapt de observație 6. Dintre contemporanii poetului, într-un eseu despre Filosofia stilu lui, H. Spencer studiază și el fenomenul, stabilind și o listă de cuvinte „imitative”7. 8 De ce amintim toate acestea? Fiindcă a existat opinia, care pe alocuri încă mai stăruie, că aceste preocupări ale lui Macedonski sînt o dovadă absolută de extravaganță și de „formalism”. în realitate, în cul tivarea onomatopeelor, poetul pleacă de la un fenomen de limbă absolut obiectiv și general și nu există nici un argument care să împiedice folosirea lor, în anume condiții, în poezie, așa cum, de altfel, poeții au și procedat în toate epocile (dintre români, D. Bolintineanu). Dar nu numai poeții au studiat onomatopeile, ci și lingviștii, nu mai departe Hugo Schuchardt8, și poate, mai apropiat de spiritul lui Macedonski, Maurice Grammont9, care nu trage o linie rigidă de demarcație între cuvin tele pur onomatopeice și cele expresive, același cuvînt putînd avea o funcție sau alta, după intenția dominantă în momentul vorbirii, ambiguitate pe care și poetul nostru o exploatează din plin. Aceste principii sînt, pînă astăzi, unanim acceptate, intuițiile lui Macedonski găsindu-și mereu con firmare științifică : „Onomatopeea poate țîșni din limba poporului sau din gura poetului în orice epocă”, „un cuvînt care n-a fost niciodată expresiv 5 Demetrios, Tratatul despre stil, II, 94 (trad. C. Balmuș, Iași, 1943, p. 87). 6 Les quatre poétiques d’Aristote, d'Horace, de Vida, de Despreaux, avec les traductions .et les remarques par M. l'abbé Batteaux, À Paris, . MDCGLXXI, vol. II, p. 183. ’ H. Spencer. Essais de morale, de science et d’esthétique, A. Burdeau, Paris, 1877, vol. I, p. 334. 8 Iorgu Iordan, op. cit., p. 60. 9 Maurice Grammont, Onomatopées et mots expresifs, în „Revue des langues romanes”, T. XVIII, janvier-février 1900, p. 97 — 158. BCU IASI / CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY 4 2 1 ADRIAN MARINO devine expresiv de îndată ce devine onomatopeic”10 etc. De fapt, orice veche retorică reținea astfel de fapte și procedee literare și, poate chiar după lectura unei asemenea lucrări sau a unui poet specializat m onoma topee (negîndimmereulaD. Bolintineanu),M^a^cedonski, aflat intr-o perioadă de inițiative și experiențe literare, începe și el să practice cu fervoare „armo niile imitative”. Acest fapt rezultă mai ales din parcurgerea manuscriselor din adoles cență și tinerețe, unde dăm peste versuri ca acestea : „S-aud murmurul dulce al apei cristaline”, adnotat: „Armonie imitativă rîul”11, * sau de poezii de tipul Sunetele Bătă liei, datată 1872 (reprodusă și în Prima verba), unde ms. înregistrează :. „Armonie imitativă, cînd e bine citită face mare efect”12 : „Gloanțele Sfirtie Vtjiie Bombele! Tunul detună Precum tn furtună Tună!?