LILIANA BURLACU

CONSUMAȚIE ȘI CREAȚIE. CAFENELELE SCRIITORILOR ROMÂNI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

Orașul creativ – unul dintre conceptele de lucru moderne –, ce tinde să-și facă din cultură factorul decisiv, se mai află în căutarea spațiului ideal, multifunc- țional, convivial, instructiv, inovator, de afirmare a acesteia. Proiecte industriale abandonate, alături de zone periferice scoase din circuitul urban, își găsesc, în con- text, surprinzătoare oportunități. Alte spații de veche tradiție în promovarea culturii și a creativității se reinventează pe coordonate dinamice, reușind să redefinească prin excelență conceptul de socializare urbană, alături de acela de colaborare, coo- perare, relaxare, de studiu și, de ce nu, de travaliu: prin accesul la tehnologie, cafe- neaua secolului XXI propune, într-un mediu favorabil, flexibil și permanent, con- diții atractive manifestării creativității de orice gen. Nu toate atributele cafenelei moderne reprezintă, însă, inovații ale secolului curent, nici măcar multifuncționalitatea sa ori calitatea surprinzătoare de „birou de cartier”. Câteva similitudini corespund unui moment de modernizare, a se înțelege de occidentalizare, survenit acum un secol. Este cunoscut faptul că la finele celui de-al nouăsprezecelea și începutul următorului secol, o serie de cafenele bucureș- tene de orientare europeană – Fialkowsky, Kübler, Capșa, Terasa Oteteleșanu, High Life, Café de la Paix, Café Corso – cunosc, prin frecventarea de către boema literară și artistică, o viață spirituală fără precedent, transgresând atributele lor ini- țiale, de strictă consumație și de loisir urban. Monografia lui George Costescu, Bucureștii vechiului regat, redactată la început de veac XX, surprinde oportunitățile pe care noile locații le oferă, în primul rând intelectualității, prin constituirea lor în „focare de viață mai aleasă”, fără a le diminua, prin aceasta, aportul la însuflețirea activității culturale în general, la for- marea gustului estetic sau la susținerea actului creator (Costescu 1944, p. 381). În volumele de memorii cu precădere, dar și în articole de evocare, despre unele cafe- nele se va face referire ca despre „adevărate instituții”1 (Bacalbașa 1987, p. 66), despre altele, ca despre indubitabile „academii libere”2 (Milian 1973, p. 292), una singură va fi ridicată la rangul de „parlament universal”3 (Arghezi 1925, p. 5) și chiar dacă literații vor fi cei care le vor spori renumele, cafenelele vor patrona, în subsidiar, domenii de o nu mai mică însemnătate în viața socială: politicul, jurna- lismul, arta.

1 „Fialkowsky nu mai era o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituție”. 2 Terasa Oteteleșanu. 3 Capșa.

Caietele Sextil Pușcariu, IV, 2019, Cluj-Napoca, p. 377‒385 378 Liliana Burlacu

E adevărat, calitatea de membru al Partidului Conservator a lui Grigore Capșa poate susține prezența bătrânilor boieri printre clienții propriei cofetării (Potra 1990, p. 407–408), dar nu și a liberalilor, de unde convingerea că simpatiile nu exclud alți factori de încurajare a imixtiunii „politicului” în viața cafenelei. Transformarea aceluiași spațiu dintr-un „local al latifundiarilor” într-un „cuib de literați”, după cea dintâi conflagrație mondială, se datorează, evident, cu totul altor cauze, chiar dacă singura invocată este cea legată de dispariția Terasei Oteteleșanu, locul preferat de întâlnire a oamenilor de litere, dar și a protipendadei, până în momentul ridicării Palatului Telefoanelor. Cafeneaua Capșa va fi la rându-i victima renovărilor, sacrificată, un deceniu mai târziu, în favoarea restaurantului, fapt ce va repeta exodul clientelei literare. De reținut că geografia spațiului de sociabilitate culturală în care se constituie parte dintre cafenelele bucureștene în prima jumătate a secolului al XIX-lea e caracterizată de o tendință opusă aceleia actuale, centrifuge, preferința pentru definindu-le deopotrivă. Cu o excepție – Cafeneaua Fialkovsky4, sensibi- lizată de statutul emblematic al clădirii Teatrului Național mai mult decât de poten- țialul economic al zonei și de fluxul ei pietonal. Aliniind gama de servicii cerințelor locației prin substituirea berăriilor5 ce funcționaseră, cu o cofetărie și o cafenea (Café de lʼOpéra, numele său de început), șansele antreprenorului polonez cresc până la a le egala pe acelea ale întreprinzătorului de la etajul superior al casei Török, inițiat în comerțul cu mobile, Karol Juberbaker. Un succes managerial de durată, am spune astăzi, pentru că gloria „salonului cel mare”, asaltat de aristocrația în „fracuri [...] și rochii de mătase”, descinzând direct din „lojiile baignoire și fotoliile de orchestră” ale teatrului din apropiere, se va prelungi până în 1898, când localul va înceta să funcționeze doar odată cu dispariția proprietarului său (Obedenaru 1933, p. 76). Faptul că factorul literar nu determină exclusiv natura unui spațiu de intensă fervoare artistică o demonstrează realitatea: relocarea unei cafenele de renume cum e Kübler, din Calea Victoriei pe strada Academiei, nu exportă și exponenții săi valoroși. Puțini își urmează patronul ocrotitor, „papa Kübler”, cei mai mulți, precum , preferând o minimă deviere de la coordonatele geografice consacrate, cele ale cafenelei de vis-à-vis, spre exemplu, High Life. Deși tendința de localizare a cafenelei moderne la periferia urbană se distan- țează de aceea a secolului XIX, grija pentru recrearea unei atmosfere ambientale elegante rămâne comună ambelor momente ale modernizării sale. Proiectul ce rein- ventează azi cafeneaua bucureșteană Kübler regândește, pentru interioare, stilului clasic pretențios și îmbină atuuri precum „elemente originale de arhitectură” sau „decorațiuni cu iz de secol XIX”6. Cum arătau interioarele cafenelelor bucureștene de secol XIX, frecventate de scriitori? Antreprenorii lor, prin excelență străini, (Fialkovski, Kübler, Aimé

4 Aflată la parterul casei Török, pe strada Câmpineanu, colț cu aceeași arteră centrală. 5 „Grubert” și „Oswald”. 6 https://www.capitalplaza.ro/kubler-kaffee (accesat în 26.09.2019.

Consumație și creație 379

Molard, Filip Finkelstein, David Haimovici, frații Gelbert, din cei șapte care con- stituiau „societatea anonimă” ce patrona Corso-ul), abia ulterior și autohtoni (Capșa, Stere, Atanasache), oscilează între un stil parizian de amenajare (Fialkowski) și un altul vienez (Corso); consumația, în schimb, va primi valențe austriece, dacă ne gândim la șvarțul apreciat de scriitori, respectiv italiene, dacă luăm în calcul capuținul. Concepte precum lux și fashion (de aici avem „salon fașionabil”, în reclamele vremii7) conlucrează la decorarea spațiilor, promovând marmura (măsuțele rotunde, cu placă de la Fialkovsky și Corso), esențele naturale (fațada îmbrăcată în lemn de stejar natur a Capșei, mobilierul de stejar), țesăturile opulente în culori vii (lojiile căptușite cu catifea roșie/vișinie ale braseriei Corso, canapelele de pluș roșu ale cafenelei Kübler sau „canapeaua de piele” de la Terasa Oteteleșanu), obiectele de decor masive (oglinzile enorme de la Capșa), concurând neloial interioarele austere ale rivalelor lor orientale, cu scaune de paie și lavițe (Paraschiv 1979, p. 143). Unele, precum Corso, își reinventează interioarele anual și radical, de la tapet la porțelanurile delicate. Altele, abuzează de o opulență exce- sivă, generând ironii: restaurantul cu „pereții căptușiți în marmură roșie”, de la Capșa, supranumit și „mormântul faraonilor” (Potra 1990, p. 407). În Viena zilelor noastre, o cafenea din 1939 încearcă să supraviețuiască printre cele 650 de cafenele existente printr-o anulare a oricărei modificări („pe cât posibil, nimic nu trebuie schimbat cu nimic”): cafeneaua Hawelka (Braudeau 2009, p. 35). George Potra privește noua orientare în designul urbanistic al capitalei la începutul secolului al XIX-lea ca pe o reacție firească la nevoia de lux și de rafi- nament a protipendadei autohtone, crescută în tinerețe în Franța sau cel puțin fami- liară cu ea, de unde și cutuma de a-și „apropia gusturile pariziene” (Potra 1990, p. 405–406). Unii dintre întreprinzători consfințesc, ei înșiși, aceleași gusturi prin căsătorie8, în timp ce alții le extind asupra angajaților: „tânăra și frumoasa casie- riță” a cafenelei Fialkowsky era, după relatările lui Al. Obedenaru, „de origine franceză” (Obedenaru 2010, p. 79), iar cofetarii de la Capșa erau și ei aduși de la . Colaborările ulterioare cu pictori (Samuel Mützner) și arhitecți cunoscuți (Victor G. Ștefănescu) pentru realizarea grafică a meniurilor (Capșa) sau a invita- țiilor la evenimente diverse, organizate după spectacolele de teatru, precum supeuri sau serate dansante (Café de Paris), trădează, dacă nu neapărat o cutumă franceză, cel puțin grija constantă pentru detaliu, eleganță și bun gust. Cert este că noile ca- fenele bucureștene de la începutul secolului al XX-lea au sugerat mai multe simili- tudini cu echivalentele lor pariziene: Tortoni, Procope, Vachette sau Chat noir9 decât cu oricare cafenea occidentală (Potra 1990, p. 398; Eftimiu 1965, p. 10). Multifuncționalitatea (provocare căreia cafeneaua modernă îi face față prin conceptul planurilor deschise) impunea, acum un secol și mai bine, o comparti-

7 Vezi „Vestitorul românesc”, XXI, nr. 96, supliment, și nr. 97, 1856, p. 388. 8 Cu fiica unor negustori parizieni, Marie Obéline Vautier (1845–1909) se căsătorise Grigore Capșa în 1871. 9 Constantin Bacalbașa amintește despre existența în București a unei berării și a unui birt „La Pisica Neagră”, „renumit pentru vinul ce debita” (Bacalbașa 1987, p. 54).

380 Liliana Burlacu mentare previzibilă a spațiilor. Evocate adeseori sub aspectul lor ludic, saloanele cafenelei Fialkowsky, cel în care „se juca biliard”, și un altul pentru „table, ghiul- bahar și nesfârșite partide de domino”, îl pun, deseori, în umbră pe cel destinat con- sumatorilor de cafea, ciocolată și ceai, dotat cu jurnale pentru petrecerea plăcută a orelor, cum apare promovat în reclamele vremii (Potra 1990, p. 392). Buna practică de a oferi clienților spre lectură publicații românești și străine, într-o manieră ele- gantă și personalizată („sprijinite în rame ușoare sau puse în copertă”), o mai păs- trează, până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial Café Braserie Corso. Tot ea destina biliardului (clasic și american) și jocurilor de societate (șah, table) un spațiu comun la etaj, cunoscut sub numele de Corso oriental (Bârna 2014, p. 34). Scena micului dejun luat la Capșa de , în reconstituirea lui Vlaicu Bârna, îi surprinde și „teancul cu toate gazetele de dimineață, de la «Uni- versul» până la cotidianul economic «Argus», aflat, alături, pe canapea” (ibidem, p. 116). A parcurge „în fugă paginile acestora, oprindu-se la un articol sau la o infor- mație care-l interesa, dar purtând, în același timp, și conversația începută cu un interlocutor aflat la masă” (ibidem) pare a fi o obișnuință și pentru Ion Minulescu, dar exersată la Kübler, „operație necesară lăturalnicei lui îndeletniciri de gazetar”, cum comenta Emil Manu (Manu 1997, p. 17). Mai modestei Kübler, dar și Terasei Oteteleșanu, a căror glorie o plasează până în 1910, respectiv, „trei-patru ani înainte de 1916”, le lipsește antrenul biliardului (Eftimiu 1965, p. 10). Celei din urmă pianola îi spo- rește faima, având în repertoriu cântecele de succes ale vremii (La Arme!, marș de Alfonso Castaldi în colaborare cu Șt. O. Iosif). În calitatea lor de clienți, scriitorii exprimă păreri contradictorii asupra acompaniamentului. Cei cu simpatii pentru „cafenelele care de la orele opt seara până la miezul nopții aveau și concert” con- sideră că muzica „desființează sau acoperă conversațiile banale și timbrul vocilor stridente din apropiere” (Obedenaru 2010, p. 116). Pentru ceilalți, pianola „enerva discuțiile, exaspera vocile și sporea tristețea locului”, motiv pentru care Terasa Oteteleșanu se rezumă, în cazul lor, la „prima sală, pe dreapta cum veneai de pe Podul Mogoșoaiei”. Într-o descriere laconică îi este surpris întreg interiorul: „casa, două-trei mese de patru persoane și două mese mari: una în dosul ușii, lângă fereastra ce da spre curte, alta mai în fund, la stânga, lângă ușa ce da în sala cu pianola” (Eftimiu 1965, p. 11). Lipsit de orice artificiu, inventarul făcut de Mircea Damian cofetăriei Capșa este din același registru minimalist ce uniformizează spațiile, în fond, atât de diferite, ceea ce poate demonstra că pentru scriitori atmosfera primează asupra interiorului: „Cafeneaua propriu-zisă e mică. Eu am măsurat-o: cinci pași lățime, – doispre- zece lungime. [...] Deoparte și de alta, câte opt mese de stejar. La fiecare masă, în partea dinlăuntru, câte două scaune tot de stejar. Pe lângă pereți, – canapele. Iar în fund, trei mese, – tot așa. Spre Calea Victoriei, o fereastră enormă. Spre , – încă trei, tot atât de mari. Una este găurită sus, în colț, de un ventilator minuscul, care se-nvâr-

Consumație și creație 381

tește turbat de dimineața până seara târziu, mereu, fără să poată birui fumul. În fund, o oglindă cât peretele, în care te vezi întreg și în care vezi un colț din Calea Victoriei, o bucată din Sărindar și Cercul Militar, – când intri...” (Damian 1935, p. 109). Adeseori, o singură piesă de mobilier definește întreg spațiul cafenelei frec- ventate de scriitori: „masa literaților” de la Fialkowski, „cea lungă, între cele două uși”, îi are „instalați pe scaune și canapele” pe I. L Caragiale, , Alexandru Macedonski, Dimitrie D. Racoviță, , , Teodor Miller, iar într-un articol, Cum am cunoscut pe Eminescu, Al. Obedenaru sugerează că poetul ar fi trecut pragul cunoscutei cofetării cu un an înainte de dispariția sa, care e și acela al închiderii cafenelei; și masa rezervată literelor, lângă un stâlp al cafenelei Kübler, evocată deopotrivă de Ion Minulescu și Victor Eftimiu, avându-i pe I. L. Caragiale, Alexandru Macedonski, , Șt. O. Iosif, D. Anghel, Octavian Naum, P. Cernea, Mircea Demetriade ș.a. Pe , Emil Gârleanu, , , N. D. Cocea, , Krikor H. Zambaccian îi recuperează, din desenul lui Ary Murnu, La Kübler, în amintirile sale (Zambaccian 2004, p. 60). În jurul unei mese îi imortalizează pe obișnuiții Terasei Oteteleșanu (Academia de la Terasă), printre care Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, alături de pictorii Steriadi, Alexandru Szathmary și Iser, iar romancierul și pictorul Eugen Ispir, tot la o masă, pe capșiștii Carol Ardeleanu, Mihail Sorbul, Al. T. Stamatiad, Mircea Damian, Corneliu Moldovanu, Al. Cazaban. Însemnele a ceea ce Nicolae Carandino numea „nobila ambianță” a boemei lite- rare și artistice, o cafenea precum cea a Hotelului Grant, cunoscută între 1924 și 1927, le avea imprimate, original, în structura pereților sub formă de portrete-caricaturi. Cei ce le semnaseră, Victor Ion Popa, Sell, Kapralik, Ross, surprinseseră „toate gloriile epocii”: Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Rebreanu, Mărioara Voiculescu, Agespina Macri, Dem. Theodorescu, Darclée (Carandino 1992, p. 198). Reconstituirea unei atmosfere de cafenea în întregime populată de scriitori i-o datorăm lui George Sbârcea, în Cafeneaua cu poeți și amintiri: „acolo era masa la care poposeau G. D. Mugur, Vasile Voiculescu și Vladimir Streinu. Dincolo venea din când în când Al. O. Teodoreanu, cu gașca lui veșnic veselă. Alături se instalase de două sau de trei ori, în drum către Teatrul Național, , cu un maldăr de ziare și reviste sub braț. Colțul din stânga, de lângă vitrină, era al lui George Calboreanu care, între repetiții – Café de la Paix fiindu-i mai la înde- mână decât vechea Capșă –, se abătea de dragul unei marghilomane și-al unei șuete cu Victor Ion Popa și cu N. Chirițescu. La o masă apropiată perora Mircea Damian, cu suita sa de tineri jurnaliști; sub fereastra din fund se instala dimineața, înainte ca fumul de tutun să îngroașe aerul, actorul G. Ciprian, însoțit de Lucrezia Karnabat, o ziaristă planturoasă și demnă ca o militantă a Armatei Salvării, cu un surâs pătimaș pe față. Cred că odată l-am văzut la masa lui și pe ...” (Sbârcea 1989, p. 7). Replică a cunoscutei Café de la Paix pariziene, cafeneaua bucureșteană cu același nume își câștigase în interbelic un nume prin frecventarea ei de către boema

382 Liliana Burlacu artistică și literară a capitalei, chiar dacă Eugen Barbu înclina să creadă că localul aparținea doar boemei „mijlocii” și „subțiri”, adică aceleia căreia Capșa „de peste drum” îi era, material, inaccesibilă (Barbu 1975, p. 259). Aproape ocultată în por- tretul făcut capșistului de Arghezi, ca răspuns la articolul anonim „Capșa” din pu- blicația ieșeană „Lumea”, din 22 februarie 1925, tara financiară a boemei abia transpare și la George Sbârcea, în portretul pe care-l dedică „breslei” de la Café de la Paix. Privitor la consumația boemei în cafenele există o adevărată mitologie, dar ea este reductibilă la butada franțuzească, a cărei traducere liberă o invocă același compozitor: „Toți pârliții sunt băutori de apă, lucru bine știut încă de la taica Noe” („Tous les méchants sont des buveurs dʼeau, cʼest bien prouvé par le Déluge”). Ion Livescu, în Amintiri și scrieri despre teatru, oferea ideii de consumație boemă cadrul luxos al cofetăriei Fialkowki, fapt ce demonstra o practică veche: „La Filakowski-n cafenea / Talente grămădite-o sumă; / Ce multă apă se consumă / Și rar se bea câte-o cafea...” (Livescu 1967, p. 26). De la „papa Kübler” la Gogu Atanasache, scriitorii au reprezentat categoria de clienți de la care patronii „nu se alegeau cu mare lucru”, realitate ce-i scutea pe primii în raport cu cei secunzi de temeneaua profesională, impunându-le o atitudine democratică și familiară a mânii strânse (Sbârcea 1989, p. 8). Ca stâlp de cafenea, Ion Minulescu sugerează însă că tagma literară nu ar fi fost tolerată, ci curtată în cel mai pur scop publicitar, spectacolul oferit de prezența scriitorilor pe scena cafenelei surclasând orice „spectacol bucureștean” (Minulescu 1941, p. 70). Un inventar făcut de Vlaicu Bârna consumului de cafea relevă șvarțul drept „consumația de bază” în două dintre cafenelele cele mai reprezentative ale primei jumătăți a secolului al XIX-lea, alături de câteva specialități (capuținer, cafea cu lapte) și denotă o diversificare a opțiunilor clienților români familiarizați până în a doua parte a perioadei fanariote (1774–1821) exclusiv cu cafeaua turcească, cu caimac (obținut prin decocție). Preparatul cu sonorități vieneze are, consideră auto- rul volumului Între Capșa și Corso, calitatea de a fi accesibil boemei, în măsură de a-i „reprezenta blazonul”, și, „în același timp, consemnul ei democratic”, din sim- plul motiv că maeștrii îl preferau și ei (Bârna 2014, p. 15). Pentru un instantaneu ilustrativ „cu șvarț” în Capșa, Camil Baltazar îl evocă pe Liviu Rebreanu comandând „Un șvarț cu alcool!”, scenă descrisă în volumul Evocări și dialoguri literare: „Șvarțul adus, Rebreanu dă foc spirtului turnat de el pe zahăr și, când flăcăruia albastră e gata să se potolească, toarnă lichidul negru în ceașcă” (Baltazar 1974, p. 186). Mircea Damian reface, în același spațiu, scena, substituind protagonistul: „Poetul Gregorian aprinde un chibrit, dă foc romului din ceașca de șvarț, mestecă tacticos și zâmbește într-o dungă...” (Damian 1935, p. 113). Tot la Capșa, Zaharia Stancu își plătește șvarțul cu mărunțișul din buzunarul de sus al vestei și nu cu cel din buzunarul de jos, pentru că, vorba d-niei lui: „Așa m-am învățat...” (Damian 1935, p. 115). Camil Petrescu își încheia micul dejun de la Capșa cu un șvarț, iar redactorul „Faclei”, , când, „în treacăt”, dădea pe la

Consumație și creație 383

Capșa, lua, „în fugă” același șvarț sau un capuținer, precum Anton Holban (Bârna 2014, p. 40). „Șvarțul matinal” de la Kübler, asociat răsfoitului presei, reprezen- tase, la rândul său, un prim popas în traseul zilnic al unui poet precum Ion Minulescu, în drumul spre redacția vreunui ziar (Manu 1997, p. 17). Notă discordantă cu cei care consumă „acel șvarț, negru și academic”, cum îl numea Bogdan Amaru, fac Nicolae Carandino, care „bea un ceai, tot așa de blond ca și el” și Alexandru Macedonski (Amaru 1935, p. 15). Despre maniera „perso- nală de a-și alcătui ceaiul” al ultimului povestește I. Peltz în Amintiri din viața literară (Peltz 1964, p. 70). Filtrul, o altă specialitate consumată în cafenelele bucureștene din aceeași perioadă, a fost consacrat de Dan Barbilian, despre ale cărui tabieturi matinale rela- tează Șerban Cioculescu. Criticului îi datorăm inclusiv rețeta filtrului à la Capșa și amănuntele scenei în care matematicianul a dezavuat – printr-un scandal și o în- semnare memorabilă în condica de reclamații – practicile localului de vechi renu- me (rebotezat și intrat în eră comunistă) de a dilua conținutul filtrului. Ceea ce sur- prinde în „memoriu” este utilitatea pe care i-o acordă spațiului cafenelei de „cabi- net de lucru”, un concept tot mai familiar astăzi, dar care în deceniul cinci al seco- lului trecut a putut stârni mai mult zâmbete. Ironia cu care autorul consemnase actul de sabotagiu într-un context politic delicat, dedicat muncii și cincinalurilor, fusese, cu siguranță, apreciată de criticul care, poate, putuse fi convins de inspirația matematicianului, dar nu și de cea a filologului, care traducea din Shakespeare în amintitul „birou” (Cioculescu 1975, p. 239). Ideea de cafenea ca spațiu creativ fusese îmbrățișată de mulți dintre artiștii boemi, iar caricaturile cafenelei Grant sunt un exemplu. În Însemnările sale din 1967, Camil Ressu, deși recunoscuse că tabloul făcut renumitei cafenele fusese conceput în atelierul din Bulevardul Carol, evoca spațiul emulativ al Terasei pentru scriitori, pictori și compozitori, deopotrivă: „Acolo, poetul taciturn Ștefan Iosif, în fața unui șpriț, scria versuri la o masă. Arghezi medita la evocatoarele sale imagini, Iser desena spirituale ifigii pentru Facla lui Cocea. Castaldi, autorul operei Marsias, cu partitura Simfoniei a IX-a în față, explica pe Beethoven în contradicție cu Brațu...” (Ressu 1967, p. 46). Despre „biroul de muncă” de la Fialkowsky aduc mărturii Ion Livescu, evo- cându-l pe Bonifaciu Florescu (1848–1899), care „cu glasul subțiratic poruncea chel- nerului să-i aducă un șvarț și un creion, ca să scrie la marele dicționar (francez-român n.n.), la care începuse și n-a apucat să-l isprăvească” (Livescu 1967, p. 26). Despre Macedonski, George Potra susține că în aceeași cafenea și-ar fi scris multe din poeziile sale, „fumând cu lăcomie din țigareta sa istorică de chihlimbar galbenă, despre care spunea că a aparținut unui rege al Poloniei” (Potra 1990, p. 395). Al Obedenaru, care între 1891 și 1895 era director al „Revistei Poporului”, substituindu-l pe Mircea Demetriade, își făcea, după propriile mărturisiri, corec-

384 Liliana Burlacu turile la cronicile teatrale la „o masă într-un colț al cafenelei Fialkowsky” (Obedenaru 2010, p. 126). Despre Epigramita de la Capșa vorbește în cartea sa Emil Manu, dar și Nicolae Carandino în Aspecte ale boemei bucureștene, un articol din 1985. Vlaicu Bârna relatează, la rândul său, un episod mai puțin cunoscut, din anul publicării îndrăznețului roman al lui Isaiia Răcăciuni, Mâl. Impresiile de lectură sunt re- dactate de Al. Cazaban, „pe un petec de hârtie”, la o măsuță, sub forma unei epi- grame pe care o citește celor prezenți: „Mâl nu are epigramă. / Și romanul e de soi, / Eu i-aș face una bună / Dar mă umplu de noroi” (Bârna 2014, p. 93).

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Amaru 1935 = Bogdan Amaru, Capșa – cafenea cu genii și tutun, în „Vremea”, Paști (Număr special de Paști), 1935, p. 14–15. Arghezi 1925 = Tudor Arghezi, Capșa și capșismul, în „Lumea”, I, 1925, p. 21, p. 4–5. Bacalbașa 1987 = Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, I (1871–1877). Ediție îngrijită de Aristița și Tiberiu Avramescu, București, Editura Eminescu, 1987. Baltazar 1974 = Camil Baltazar, Evocări și dialoguri literare, București, Editura Minerva, 1974. Barbu 1975 = Eugen Barbu, Incognito. Ciné-roman, I, București, Editura Albatros, 1975. Bârna 2014 = Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, București, Editura Polirom, 2014. Braudeau 2009 = Michel Braudeau, Cafea, cafenele, București, Editua Art, 2009. Carandino 1985 = Nicolae Carandino, Aspecte ale boemei bucureștene, în „Almanahul literar 1985”, 1985, p. 60–65. Cioculescu 1975 = Șerban Cioculescu, Ion Barbu și filtrul de la Capșa, în Amintiri, București, Editura Eminescu, 1975, p. 235–240. Damian 1935 = Mircea Damian, Capșa, în București, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1935, p. 108–120. Eftimiu 1965 = Victor Eftimiu, Portrete și amintiri, București, Editura Pentru Literatură, 1965. Livescu 1967 = Ion Livescu, Amintiri și scrieri despre teatru. Contribuții la istoria teatrului românesc, București, Editura pentru Literatură, 1967. Manu 1997 = Emil Manu, Cafeneaua literară, București, Editura Saeculum I.O., 1997. Milian 1973 = Claudia Milian, Cartea mea de aduceri aminte. Îngrijire, prefață și note de Mihai Gafița, București, Editura Cartea Românească, 1973. Minulescu 1941 = Ion Minulescu, Nu sunt ce par a fi..., în „Revista Fundațiilor Regale”, VIII, 1941, nr. 10, p. 55–79. Obedenaru 2010 = Alexandru Obedenaru, Amintirile unui poet decadent. Ediție îngrijită și note de Margareta Perian. Prefață de Gheorghe Perian, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010. Peltz 1974 = I. Peltz, Amintiri din viața literară, București, Editura Cartea Românească, 1974. Ressu 1967 = Camil Ressu, Însemnări, București, Editura Meridiane, 1967. Sbârcea 1989 = George Sbârcea, Cafeneaua cu poeți și amintiri, Cluj-Napoca, Editura , 1989. Zambaccian 2004 = K.H. Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, București, Editura LiterNet, 2004.

Consumație și creație 385

CONSOMMATION ET CRÉATION. LES CAFÉS DES ÉCRIVAINS ROUMAINS DANS LA PREMIÈRE MOITIÉ DU XX-ÈME SIÈCLE (Résumé)

Dans la première moitié du XXe siècle, des cafés de Bucarest tels que Kübler, La Terrace Oteteleșanu ou Capșa, fréquentés par la bohème littéraire, constituent de véritables espaces culturels. Identités délimitées par ce quʼelles pensent et produisent, et moins par ce quʼelles consomment, les clients-écrivains impriment à un espace d'orientation commercial une dimension créative, stimulant les « créations de café »: lʼépigramme, le poème de circonstance, la boutade lyrique, le duel verbal.

Cuvinte-cheie: Fialkowsky, Kübler, Capșa, Terasa Oteteleșanu, High Life, Café de la Paix, Café Corso, boemă literară, spațiu cultural, mediu creator. Mots-clefs: Fialkowsky, Kübler, Capșa, Terasa Oteteleșanu, High Life, Café de la Paix, Café Corso, bohême littéraire, espace culturel, milieu créatif.

Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române Cluj-Napoca, str. Emil Racoviță, 21 [email protected]