ANUL XIII Nr.8 SERIE NOUĂ J7\fJj\ AUGUST 1946

FUNDAŢIILOR REGALE

Dr. Gh. Ulieru Din Carnetul unui medic de plasă, însemnări, II

VICTOR EFTIMIU- Poem (738) ŞTEFAN POPESCU .Dă pinteni lu' Urechiatu' (739) VICTOR PAPILIAN Francise Rainer şi epicul tăcerii (753) K. H. ZAMBACCIAN Alexandru Bogdan-Piteşti (760) «- PUNCTE DE VEDERE

AL. ROSETTI, însemnările Doctorului Ulieru, 771 ; PERPES- SICIUS, Jurnal de lector (Nostalgii valutare), 773 ; ŞERB AN CIOCULESCU, Balzac şi Moldova 777

COMENTARII CRITICE

Pompiliu Constanlinescu, Poesia personagiilor lui Caragiale, 781 ; Perpessicius, Menţiuni critice (C. Dobrogeanu-Gherea, critic literar), 785 ; Petru Comarnescu, Omul în explicaţia d-lui M. Ralea, 796.

CRONICI

Anton Cebov, omul şi opera In lumina actualităţii, de Sorana Gurian, 812; Pierre Bayle, de M. Petroveanu, 823; Cezar Boliac, un poet modern de acunr'b sută de ani,' de Ion Caraion, 828 ; André Malraux, combatant, de Camil Baltazar, 834 ; Boris Aronson şi teatrul nou, de -Iordan Chimet, 839

LVMEA_ DE AZI

Date cruciale pentru noua concepţie a lumii fizice, de Călin Po- povici, 845 ; «Femei din New-York »—la Teatrul^ « Savoy », de Alice Voinescu, 861.

PRESA MONDIALĂ

Română — Sovietică — Americană

NOTE

Exemplul poetului luptător, de Eugen Jebeleanu ; 30 ani delà moartea lui Lucbian, Moartea contelui Keyserling, încurajarea literaturii dramatice originale, de Petru Comarnescu; Thomas Hunt Morgan, de Corin Grosu ; Despre polemică, Eleganţă şi politeţe, de Oscar Lemnarii ; Pretext la André Spire, de Ion Caraion ; Sistemele filosofice şi analogiile intui­ tive, de Florian Nicolau. CRONOLOGIE

6 Mai — 5 Iunie

9SSDA7IA lEfiALi PEBT8B HTSSATS84 Şî A«WA REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERATURĂ — ARTĂ — CULTURĂ — CRITICĂ GENERALĂ

APARE LUNAR

Directori AL. ROSETTT

Redactor Şefi CAMIL PETRESOU

Secretar de Redacţiei CORIN GROSU

R E DA CŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LASCĂR CATARG I, 39 TELEFON 2.06.40

ABONAMENTUL ANUAL Instituţii publice şi particulare Lei 50.000 Particulari şi abon. rurale » 24.000 Studenţi, profesori, militari » 20.000 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIII, SERIE NOUA, Nr. 8, AUGUST 1946

DIN CARNETUL UNUI MEDIC DE PLASĂ ÎNSEMNĂRI, II Prima zi de Crăciun. Toată ziua a nins fără de preget fulgi mărunţi şi deşi. Am stat în casă şi am răsfoit dosarele cu toate hârtiile primite şi ieşite în cursul anului, spre a întocmi Ştiinţele Anuale. Aceleaşi dări de seamă, pe care le-am întocmit şi le-am trimis rezultat lunar. Trebuesc acum centralizate şi trimise pe un an întreg. Voiu înainta deci, pe 12 luni, tablouri de numărul tubercu- loşilor, alcoolicilor, canceroşilor, sifiliticilor, pelagroşilor, paludi­ cilor, guşaţilor, orbilor, surzilor, muţilor, epilepticilor, văduvelor şi orfanilor de războiu, invalizilor... şi de toate mizeriile ome­ neşti, din această Vale a Plângerii, lăsată în voia Domnului I Trimise din plasa mea şi din toate plăşile României Mari, ele vor umple coloane nesfârşite şi dosarele Serviciilor Sanitare de judeţe, Inspectoratelor, Ministerului Muncii şi Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi Ligii Naţiunilor. Ele vor procura mate­ riale pentru reviste, discursuri, interpelări şi toasturi, iar din neîncetata lor vânturare va ieşi îmbogăţirea multora şi se vor împăuna ipocrizia şi arivismul ! *

A doua zi de Crăciun. Zips da e mare şi scânteiază sub razele soarelui. Oamenii veseli în sănii trase de cai cu clopoţei trec chiuind în sus şi în jos pe şosea. Alţii pe jos, în pas agale, se îndreaptă spre cârciumi. Din când în când, îmi bat în fereastră şi cer să-mi cânte copiii cu steaua. Mi se deşiră în minte viaţa şi sacrificiul Lui pentru noi şi mă gândesc la cei două mii de ani străbătuţi de cuvântul Lui, în luptă cu firea omenească. Aplec fruntea ... Şi mă gândesc la voi, copii, fiinţe nevinovate. In voi gâl­ gâie fericirea ca un izvor de munte. Umblaţi cu steaua voastră luminată, ca să vestiţi lumii Naşterea Lui. Cu zorile în priviri şi în obraji, cântaţi la geamuri, din casă 'n casă. Răspândiţi pretutindeni scânteile bucuriei. Din locul meu, v'aud purtând până departe solia. Pământul tresare azi de paşii voştri şi aerul vibrează. Cân­ taţi şi la fereastra mea, dar pe mine să nu mă întrebaţi dece, înaintea fericirii voastre, îmi plec capul şi-mi ascund ochii. Voi nu trebue să priviţi spre apus nicidecum. Cântaţi ! Cântaţi copii ! Şi duceţi mai departe vestea Na­ şterii Lui ! * * In urma invitaţiei ce mi s'a făcut, m'am dus să iau masa de seară la un proprietar cu vază din comună. In afară de familia proprietarului, am mai găsit acolo pe judecător şi pe administratorul plăşii cu soţiile. La masă s'a discutat multă politică şi despre criza în care se sbate toată lumea. Judecătorul a arătat criza morală ca fiind mult mai accen­ tuată şi mai rea decât cea materială. Soţia administratorului de plasă, licenţiată în litere şi filosofie, a documentat, la rându-i, că ambele crize sunt deopotrivă de dăunătoare. S'a cântat la pa­ tefon şi din gură. Apoi gazda a adus cărţile de joc şi s'a jucat poker până noaptea târziu. Fiindcă nu cunoşteam jocul de cărţi, m'am mulţumit să stau de vorbă cu bătrânul V. R., tatăl proprietarului, care mi-a povestit cu amănunte prietenia lui cu Ghenadie Mitropolitul. * ' * A treia zi de Crăciun. Agentul sanitar din S. a venit până 'n ziuă să mă anunţe că e rost de autopsie, căci, la o cârciumă din N., s'a întâmplat o crimă. Mai târziu, aflu că şi în satul M., tot la o cârciumă, un flăcău a înjunghiat pe un altul. După amiază, am avut vizita medicului spitalului din Z. El • mi-a zugrăvit starea de părăsire în care se găseşte spitalul. Ne- mai-primind de doi ani bani pentru spital, medicul şi-a cheltuit toate economiile ca să-1 i'ntreţie şi nu ştie când are să mai vadă banii cheltuiţi. îmi spune că, de curând, s'a pomenit cu mini­ strul democrat M., însoţit de prefect, care i-au comunicat hotă- rîrea ce s'a luat, ca spitalul să fie transformat într'un spital modern la fel cu cele din Apus. Ministrul a îndemnat pe medic să dea serbări şi să deschidă liste de subscripţii pentru între­ ţinerea spitalului, până la transformarea lui, după cum s'a ho- tărît. Ministrul şi prefectul şi-au continuat apoi drumul prin comunele V. şi N., unde urmează să se facă alegeri comunale. * * * Astăzi m'am pomenit cu moaşa cercului S. Mi-a trecut pragul mai veselă ca de obiceiu, urându-mi să-mi meargă toate din plin. O poftii pe scaun. După un schimb de cuvinte fără însemnătate, ea începu să-mi demonstreze că nu e bine să stau singur, că ar trebui să am şi eu un tovarăş de viaţă cu care să pot schimba o vorbă când sunt acasă şi că ar fi timpul să mă căsătoresc. Ea continuă : că mi-a şi găsit o partidă, pe fata a doua a proprietarului N. M., din B..., fratele deputatului I. M. I se dă ca zestre o povarnă şi şase pogoane pământ de iâneţe din Bălării, unde sunt foarte mulţi iepuri. Şi, mai adaogă moaşa, deputatul s'a pronunţat că va stărui să fiu mutat la un oraş dacă se încheie această căsătorie, căci toată familia recunoaşte că fetii îi place societatea şi că ea nu trebue să-şi închidă viaţa la ţară. Şi moaşa, după ce ridjcă în slavă bunul simţ al întregii familii, mă roagă să-i dau răspunsul cât mai curând.

Mă întreb şi mă întreabă şi alţii: cum se face că Barbete, care nu s'a afirmat niciodată cu nimic, n'a scris nimic, n'a vorbit, n'a adus nicio îmbunătăţire şi n'a dat nicio directivă în specia- 734 revista fundaţiilor regalb litat.ea în care-1 vedem, cum se face că ocupă astăzi locul cel mai de frunte, ocupat altă dată de somităţi, profesori cu renume, scriitori distinşi, oameni idealişti şi însufleţiţi de marile pro­ bleme umanitare? Dau din umeri, mă tot gândesc şi-mi vine în minte fabula cu melcul: Un şoim, în vârful unui paltin, vede că ajunse până la el, în vârful paltinului, — un melc. Dar tu ! Cum ai ajuns până aici? îl întreabă şoimul. — Uite, încet, încet, târându-mă mereu, am ajuns şi eu sus — răspunse melcul. * * * Am făcut cunoştinţa unui om care mi-a dat mult de gândit. Am plecat de acasă de dimineaţă şi am luat-o spre pădurea delà marginea satului. Obişnuesc, din când în când, în zilele fru­ moase, să-mi iau săculeţul şi să mă duc în pădure sau pe câmp, ca să adun plante medicinale, de care mă folosesc în tratarea multor boale, în lipsă de alte medicamente. La marginea pădurii, Hişte tăietori doborau copacii cu se­ curile. Pe tulpina unui copac răsturnat, sta şi fuma tacticos din ţigaretă un bătrân cu puţină barbă şi ochelari, îmbrăcat în costum de vânător. Puşca sta rezemată alături de el. — Unde te duci, tinere? mă întrebă el când ajunsei aproape. Ii spun că mă duc în pădure, după boabe de ienupere. Mă măsură de sus până jos prin ochelari. — D-ta eşti spiţer? — Nu! — Atunci ce eşti? — Sunt medic de plasă ! — Ah! Eşti dintre aceia care umblă hâţa-scârţa, cu căruţa poştei prin sate şi le place să predice în pustiu ! Spune-mi, câte comune ai? — Paisprezece comune. — Ia puţin loc lângă mine, căci vreau să ne cunoaştem, îmi întinse mâna şi-mi spuse numele. Adaogă că e venit de câteva zile din Bucureşti pe la pădurea pe care o ţine în rendă. Mă prezentai. — Am fost şi eu mai mulţi ani administrator de plasă, reluă el. Am văzut că nu e de mine slujba şi mi-am dat demisia. Acum fac avocatura la Bucureşti şi scot un ziar. Din când în când, vin şi pe la pădure. Ascultă, amice, dece îţi pierzi vremea şi tinereţea cu slujba asta, când ai putea foarte bine să te stabileşti la un oraş, să-ţi pui firmă, să-ţi exerciţi meseria d-tale cum trebue şi, încetul cu încetul, să ajungi să-ţi creezi o situaţiune care să-ţi dea sa­ tisfacţie după sacrificiile şi străduinţele d-tale şi ale celor care te-au crescut. — Populaţiunea delà sate are foarte- multă nevoie de ajutor şi de îndrumări din partea noastră şi misiunea de medic de ţară este din cele mai nobile, îi răspund. — Da, este şi asta între oameni conştienţi. In statele cu adevărat civilizate, este o cinste pentru un intelectual ca să se stabilească Ia ţară şi să se devoteze populaţiei rurale. Dar la noi, cine să te aprecieze ? Săteanul atât de înapoiat, care vede în medicul de ţară un venetic care încurcă lumea? Guvernanţii sau şefii d-voastră ierarhici, care vă privesc întotdeauna de sus? Mie îmi spunea un prieten, astăzi secretar general la Sănătate, că numai medicii slabi şi fără ambiţie se stabilesc la ţară. Toţi spun că nu sunteţi buni de nimic. Eu văd lucrurile altfel. Am fost administrator de plasă mai mulţi ani şi am avut ca prie­ teni medici de plasă pricepuţi şi cu inimă, dar pe care ajunsesem să-i compătimesc pentru multele neajunsuri ce le întâmpinau. E drept că ei nu puteau realiza decât foarte puţin. Dar aceasta, nu din vina lor. Toţi câţi vă conduc vorbesc de nevoile sanitare ale populaţiei rurale şi cred că se achită faţă de această populaţie trimiţându-i medici. Dar ce pot face soldaţii care sunt trimişi să lupte fără mu­ niţii? La fel cu d-voastră. Farmacii la ţară sunt extrem de rare. Medicamente nu vi se pun la dispoziţie decât foarte puţine şi, de cele mai multe ori, deloc. Instrumente, aparate, de asemenea. Mereu se vorbeşte de bolile sociale care decimează populaţia rurală şi de lupta ce trebue să se ducă contra lor. Se face atâta caz de marea mortalitate a copiilor de ţară şi de stăvilirea acestui rău. Dar toate rămân vorbe de clacă, vorbe goale. Cum com- bateţi d-voastră sifilisul, care este atât de răspândit? Cele câteva doze de substanţe antisifilitice, ce vi se trimit la câte trei, patru ani odată, surit egale cu nimic Dar tuberculoza? Ce faceţi cu tuberculosa? Cum feriţi populaţia de molipsire? Pelagra cum o combateţi? Dar frigurile, cu câteva doze de chinină? Ce mă­ suri edilitare vezi d-ta că se iau contra acestui flagel? Vi se dă în sarcină câte o plasă de 30.000 de oameni, în câte treisprezece, paisprezece comune, şi nu se întreabă nimeni cum vă transportaţi până la ele. Sumele ce vi se pun la dispoziţie pentru transport sunt de râs şi de multe ori nu vi se dă nimic. Umblaţi cu căruţa poşta­ şului, călare sau chiar pe jos, când aveţi de făcut inspecţii sau să combateţi epidemii. După ceasuri întregi de umblet chinuitor, pe drumuri mai mult rele şi impracticabile, pe orice timp, ajun­ geţi la locul fixat sdrobiţi şi demoralizaţi. Se înţelege delà sine ce mai puteţi face când vă găsiţi astfel. Şi dacă vă mai rămâne puţină energie de găsiţi bolnavi, vă ui­ taţi lung la ei, căci nu aveţi cu ce-i lecui. Dacă aveţi de com­ bătut o epidemie, vă lipsesc cele trebuincioase unei combateri raţionale. Felul cum faceţi d-voastră desinfecţiile nu vă face cinste. Cum transportaţi bolnavii pe orice vreme zeci de kilometri la locul de izolare, este scandalos. Dar infirmeriile şi spitalele? Câte lipsuri ! De câte ori medicii nu sunt nevoiţi să deşarte punga, ca să ie întreţină ! Mi se şi răspunde că toate acestea se ştiu şi se recunosc, dar nu se pot îndrepta, căci nu sunt fonduri, că bugetul este sărac. Da? Nu sunt fonduri? Dar pentru lucruri inutile, cum sunt fonduri? Pentru toate paiaţariâcurile, cum ies bani? Pentru titanozauri, cum se găsesc? Mai bine să se recunoască că există o totală lipsă de spirit gospodăresc, de seriozitate şi, mai ales, de cinste. Vi se dau lefuri de mizerie şi vi se spune că d-voastră mai câştigaţi, dar cei de sus nu ştiu, sau se fac că nu ştiu, că popu­ laţia rurală nu plăteşte medicul de plasă când îl foloseşte, fie că e săracă, fie că nu înţelege să-1 plătească, fiindcă are leafă de stat. Pe la congresele şi pe la întrunirile d-voastră, la care iau parte cel mari, vi se spune că trebue să faceţi apostolat. Un fost ministru, cu pretenţie de « democrat », cu o uşu­ rinţă în vorbă cum rar se vede, când v'aţi expus, Ia unul din congrese, nevoile şi suferinţele ce le înduraţi, atingând problema salariilor insuficiente,1 a lipsei mijloacelor de transport, a pie- decilor de care vă izbiţi la fiece pas, cum nu vă dă nimeni niciun concurs, cum sunteţi lăsaţi la discreţia politicianilor... ce v'a răspuns? V'a răspuns că vorbiţi de lipsuri şi de piedeci, dar de sacrificii nu vorbiţi, de apostolat nu pomeniţi ! D-voastră l-aţi aplaudat furtunos, iar el a plecat satisfăcut. Pe el îl aştepta limuzina la poartă, leafa grasă, banchete, osanale, trenuri spe­ ciale, drumuri în străinătate... Este uşor să vorbeşti de sacrificii şi de apostolat, pe pielea altuia. Dacă eşti om cinstit în sufletul tău şi găseşti că sunt necesare apostolatul şi sacrificiul, fă-le tu mai întâi. Exemplul să plece delà tine. Ministrul d-voastră a făcut întocmai ca acel general, tot ministru, care spunea de pe banca ministerială, pe vremuri, că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, ca să arate că armamentul este lucru secundar. A venit apoi răz- -boiul. Ce a fost, o ştim cu toţii. De altfel, cuvintele de «apostol» şi «apostolat» au ajuns cu totul răsuflate. Astăzi nu poate face nimeni treabă şi nu poate trăi ca apostol şi cu apostolatul. Po­ porul delà ţară, în special, nu te ascultă şi nu-ţi dă atenţie decât atunci când te impui, ori ca om puternic, bine înarmat, ori ca excroc. Un om cinstit şi. cu ţinută modestă este nebăgat în seamă. Ţăranul nu ascultă şi nu preţueşte decât pe acela care-1 domină materialiceşte şi-i inspiră teamă. D-voastră, ca să puteţi lupta cu ignoranţa şi să puteţi com­ bate bolile la sate, trebue să vă impuneţi ca oameni puternici, să aveţi independenţa materială şi sufletească şi să fiţi bine echipaţi. Altfel, nu veţi schimba nimic. Ca apostoli, numai cu toiagul şi cu vorba blajină, veţi fi călcaţi în picioare. In condiţiunile în care te găseşti d-ta astăzi ca medic de plasă, părăsit şi fără nicio atenţie din partea statului şi a nimă­ nui ... Ai să uiţi şi ce ai învăţat şi ai să te pierzi cum s'au pierdut atâţia colegi de ai d-tale, după câţiva ani vei ajunge un'învins, fără voinţă şi- fără aspiraţii. — Atunci ce e de făcut? întreb eu. După d-ta, ar trebui să nu mai vină niciun medic la ţară şi să plece toţi care se simt, fiindcă nu vezi nicio nădejde de îndreptare. Şi totuşi trebue găsit un mijloc de a trece la fapte, de a ieşi din făgaşul în care ne sbatem, căci milioanele de oameni din negura satelor, care formează temelia acestei ţări, nu pot fi lăsaţi în continuă părăsire, pradă bolilor şi întunerecului, fără ajutor şi fără în­ drumare. — Ca să ieşiţi din acest făgaş, nu este decât un singur mijloc. Fiecare dintre cei care ţineţi morţiş să rămâneţi la ţară şi v'aţi creat un ideal din a vă devota păturei ţărăneşti trebue să ieşiţi din impersonalitatea în care vă găsiţi ca funcţionari şi să vă ridicaţi ca apărători ai acestei pături, faţă de nepăsarea celor de sus şi să cereţi cu demnitate şi energie sprijinul efectiv de care aveţi nevoie pentru salvarea ei. Să faceţi să înceteze parodia. SI vi se dea atenţiunea ce vi se cuvine şi după ce veţi reuşi să fiţi înţeleşi şi ascultaţi, să por­ niţi lupta tenace la care vă cheamă misiunea d-voastră. Dar •pentru asta vi se cere să fiţi uniţi şi să nu dezarmaţi până nu veţi izbuti. *

A venit în anchetă contra mea un inspector sanitar. Mă găseam în biroul dispensarului, când văd că intră un domn cu monoclu şi elegant îmbrăcat ; fără să dea bună ziua şi fără să spună cine e, mi-a cerut registrele. M'a m uitat lung şi am şovăit. Pe un ton arogant, mi-a spus că e inspector ge­ neral sanitar şi că n'are timp de pierdut. M'a întrebat de sus şi poruncitor : — Câţi paludici sunt în plasa d-tale? — 150, îi răspund. — Li s'a făcut tratamentul? — Numai la 10. — Dece? — Am cerut chinină în mai multe rânduri şi nu mi s'a dat. — Asta nu importă ! răspunse el cu cinism. A răsfoit registrele. A notat în ele un nume neînţeles. S'a exprimat că n'am tratat paludicii şi că alcoolismul a luat pro- porţii în plasă din cauza mea. Am dat să mă apăr... a părăsit biroul, grav, şi s'a suit în maşina care aştepta la poartă. Era însoţit de două doamne şi un câine lup. * * * Citesc în ziare: «Mişcare în personalul sanitar; inspectorul general sanitar Dr. Barbete este numit secretar general. «D-rul Nicolae Popescu-Căpuşe, medicul primar al jud. E..., este avansat inspector sanitar. «D-rul Cicoare este mutat, delà plasa Smârcuri din Jud. E... la plasa Croncăni, în locul D-şoarei Dr. Esmeralda Iakonachie, care se mută delà plasa Croncăni la plasa Smârcuri. Cuvântarea medicului de judeţ Dr. Căpuşe, în ziua de..., ţinută agenţilor şi moaşelor chemaţi în conferinţă şi peniru pri­ mirea salariului. « Vara chemat la conferinţă şi să vă dau salariul pe ultima lună. Delà început ţin să vă atrag atenţiunea asupra unui fapt: că nu vă faceţi deloc datoria. Nu cred să existe în toată ţara un personal sanitar mai lipsit de patriotism ca în acest judeţ. Starea sanitară a populaţiunii de aici este îngrijorătoare. Mortalitatea infantilă este în creştere. Bolile sociale şi epidemia fac ravagii, iar d-voastră staţi nepăsători. Până acum am tăcut, dar de aci înainte voiu vorbi. Voiu stărui pe lângă cei în drept să-mi reducă numărul agenţilor sanitari şi moaşelor la jumătate, fiindcă sunteţi prea mulţi. Voiu contribui cu aceasta şi la înfăptuirea unei economii bugetare, de care statul are atâta nevoie. Sunt multe nevoile sanitare la sate. Mai întâi trebue să depuneţi tot sufletul pentru stăvilirea marii mortalităţi infantile. Nt-am făcut de râs! Nu vreau să mai aud de bronchopneumonie în judeţul meu, nu vreau să mai aud de gastroenterită. E o ruşine! «Ţăranul nostru este subnutrit, fiindcă d-voastră nu vă faceţi deloc datoria ! Sfătuiţi-1 să mănânce zahăr, să nu facă economie la peşte, să mestece bine alimentele. Căutaţi de pătrundeţi în sufletul ţăranului, luaţi parte la suferinţele lui, încălziţi-vă de idealurile lui. Sunt şi eu fiu de ţăran şi, zi şi noapte, nu mă fră­ mântă altceva decât marea problemă a fericirii acestui mucenic. « Şi găsesc că nu e altă datorie mai mare, pentru fiecare din d-voastră, decât să fie însufleţit de acelaşi ideal. Sfătuiţi-1 pe ţăran să se culce de vreme. Să doarmă din plin, să muncească, dar să se şi odihnească. Să aibe gri je de copii. Să ie dea să mă­ nânce zahăr cât de mult. Să-i cântărească săptămânal, mai ales când slăbesc. Să aibă grije de casă şi de coşare. Să fie scăldate toate în soare, să le repare întotdeauna la timp. Să le văruiască mereu. «In special vă atrag atenţiunea asupra gardurilor: să fie în permanenţă văruite. D. Ministru al Sănătăţii, în inspecţiile d-sale inopinate prin judeţul R., a rămas rău impresionat de faptul că foarte multe garduri se găsesc nevăruite. In ceea ce priveşte băuturile alcoolice, ţin să vă atrag atenţiunea asupra unui fapt de cea mai mare importanţă : « S'a dovedit că ţuica nu constituie un pericol pentru sănătate decât atunci când este de rea calitate. Ţuica de bună calitate nu numai că nu este vătămătoare, clar este un element de o valoare nutritivă neînchipuită. « Trebue să ştiţi însă că, în urma anchetelor întreprinse în regiunile cu pruni ale judeţului nostru, s'a constat că nu există decât instalaţie care să dea ţuică de bună calitate. Şi instalaţia aceasta este proprietatea iubitului nostru Inspector General Sanitar Dr. Barbete. Ea este situată în com. F., ia cinci km. de gara R. « Ştiţi cât de mult se interesează d-sa de soarta d-voastră. Aveţi fiecare câte o nevoie : unii ar trebui să fiţi definitivaţi, alţii, mutaţi în locuri mai bune ; alţii, să vi se îngăduie de a vă mai ocupa şi cu altceva în afară de serviciu. « Aveţi atâţia depozitari de ţuică, atâţia cârciumari în cercu­ rile d-voastră, arătaţi-le că toată ţuica delà ceilalţi producători nu poate fi decât de rea calitate şi că voiu lua măsuri severe contra celor care pun în consumaţie astfel de ţuică. «Recomandaţi, deci, fără nicio grijă, împăcaţi în conştiinţa d-voastră, că faceţi o faptă de interes obştesc, tuturor cârciu- marilor şi depozitarilor de ţuică din comuna d-voastră, să şi-o procure delà sursa cea mai curată, cea mai higienică, din alam­ bicurile recunoscute de Minister ale instalaţiilor iubitului nostru Inspector General Dr. Barbete. « Da, d-lor !, trebue să activaţi şi, dacă totuşi veţi vedea că nici cu mijloacele arătate nu veţi reuşi ca starea sanitară a săteanului să se îndrepte, atunci, d-lor !, veţi recurge la cel mai puternic şi cel mai sigur mijloc de luptă : comitetele. înfiinţaţi în fiecare comună câte un comitet. Fiecare comitet să-şi aibă un preşe­ dinte, un vice-preşedinte, un secretar, un casier şi membri. Iar d-voastră aveţi suprema datorie să intraţi în comitet. Şi aceste comitete să lucreze, să nu stea, să se întrunească de două, de trei, de patru ori pe lună. Să se întrunească mereu. Cu cât se vor întruni mai d^s.cu atât mai bine. Şi să încheiaţi procese-verbale după fiecare întrunire. « Proceseîe-verbale' să fie făcute toate în triplu exemplar, din care două să le înaintaţi imediat, după fiecare şedinţă, serviciului nostru. Nu se admite nicio întârziere şi fiecare membru din comitet să ia parte activă, să vorbească, să nu tacă ; iar d-voastră, dease- menea, să activaţi, adică să vorbiţi şi să comunicaţi după fiecare şedinţă, marilor gazete, că v'aţi întrunit şi că aţi discutat, ca să ştie lumea şi Ministerul că în judeţul meu se lucrează. Şi după fiecare întrunire, acolo unde există fotograf, chemaţi fotograful şi băgaţi bine de seamă ca, de câte ori vă fotografiaţi, să nu vă lipsească niciodată geanta şi chipiul de sanitar, iar moaşele să fie îmbrăcate în bluze albe. « In felul acesta, veţi da dovadă că sunteţi pătrunşi de rolul cel mare pe care-1 îndepliniţi. Fac un apel către moaşe, un apel disperat. In judeţul meu, natalitatea este foarte slabă, fiindcă moaşele nu-şi fac deloc datoria. Majoritatea copiilor se nasc debili, fără nicio vitalitate. Ce au făcut până acum moaşele, în această privinţă? Nimic, absolut nimic! D-voastră, moaşelor, v'o spun: « Să vă faceţi din plin datoria ! Să activaţi ! Pentru stăvilirea răului, întocmiţi statistici, tablouri nominale şi cu cifre, pe coloane, în dublu exemplar, în triplu, în patru exemplare chiar, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine de gravide, de lthuze, de copii, vii şi morţi, pe sexe, pe luni, până la un an, până la doi, până la trei, până la patru chiar, din doi în doi ani, din cinci în cinci şi din zece în zece ani, cu începere din anul 1890, ca să înceteze odată răul. « Să munciţi, că de aceea vă plăteşte Statul. Şi să le întocmiţi repede şi cât mai e timp, iar de aici înainte, să mi le trimiteţi lunar şi fără întârziere şi să nu mai daţi ocazie să fiu nevoit ca să le ticluesc eu şi cu secretarul meu aceste statistici, în biu- roul nostru, ca până acum, ca atâtea statistici, care mi s'au cerut telegrafic de Minister; căci atunci voiu fi nevoit ca să prezint Inspectorului şi Ministerului situaţia cerută ca fiind extrem de gravă şi de care am să vă fac direct răspunzători ! «Am să vă_ dau nişte formulare model... şi model..., pe care să le complectaţi şi să mi le înaintaţi cu prima poştă, fiindu-ne cerute cât se poate de urgent de serviciul statistic. « Şi acum, să trec la altă ordine de idei. « Sunt informat că mulţi dintre d-voastră trimit bolnavii din comunele judeţului meu !a oraş, pe la medicii particulari; asta este o obrăznicie nedelicată din partea d-voastră. Asta înseamnă că treceţi peste mine, şeful d-voastră. Ştiu precis câţi bolnavi vin zilnic la oraş, din fiecare comună, şi pe la ce medici se duc. Carnetul meu c plin de astfel de însemnări. Asta înseamnă că abuzaţi de bunătatea mea, fiindcă v'am tolerat atâta vreme, fără să munciţi. N'am să mai îngădui de astăzi înainte nicio abatere delà datorie. Să munciţi. Cine no munceşte să nu mai pretindă leafă. Fiţi conştienţi! «Munciţi din zori şi până în noapte şi veţi binemerita delà Patrie ! « Şi acum, ca să termin : veţi primi fiecare câte un carnet cu bilete pentru balul ce se va da în comuna I., locul meu de naştere, pentru ridicarea unui bust, deci vi se reţin la fiecare câte 300 lei din salariu pentru acest carnet. «Bilete nevândute înapoi nu se primesc. « Se mai reţin agenţilor sanitari câte 400 lei, iar moaşelor câte 700 lei, pentru gentile sanitare ce le-am procurat eu personal şi pe care le-aţi şi primit. « Sunt informat că unii dintre d-voastră se arată nemulţumiţi de materialul din care s'au fabricat şi de felul cum sunt lucrate. Asta este o mare nedelicateţă faţă de. mine. Ii cunosc pe toţi aceştia şi le-o spun că voiu pedepsi cu cea mai mare asprime orice act de indisciplină. Le cer să muncească şi să-mi raporteze zilnic, minut cu minut, activitatea lor. Iar eu îi voiu controla pe teren cu cea mai mare severitate: dacă nu le place, să-şi dea demisia. «Veţi mai da fiecare câte 50 lei d-lui secretar al serviciului nostru, ca să poată restitui unui medic de plasă salariul său pe una din luni secretarul meu a fost denunţat par­ chetului ; e o chestie de colegialitate şi de solidaritate. « Trebue să mai dăm o telegramă de mulţumire d-lui Secretar General din Minister, pentru bunăvoinţa şi stăruinţele depuse de d-sa, ca să se ordonanţeze salariul ce-1 primiţi astăzi, după atâtea luni neprimit. Delà fiecare din d-voastră, se va opri în acelaşi scop câte 30 de lei. «Vi se dă la fiecare câte o broşură scrisă de mine, inspirată din cel mai înalt patriotism şi pe care vă rog să o păstraţi ca o carte de căpătâi. Costul unei broşuri este de 50 de lei.... » Medicul de judeţ a procedat apoi la distribuirea carnetelor de bal şi a broşurilor şi, în urmă, la împărţirea salariilor. După ce a înmânat, fiecărui agent sanitar şi moaşe, ce a mai avut de primit din salariu în urma reţinerilor făcute, în scopurile pomenite, şeful s'a depărtat, iar personalul plouat şi tăcut s'a îndreptat spre uşe. Dar un nepot al şefului, agent sanitar şi ei, s'a fixat în prag şi cu voce tare face un ultim apel către întreg personalul : « să dea fiecare câte 20 lei pentru cumpărarea unui dar d-lui medic primar de judeţ, graţie căruia personalul sanitar auxiliar al judeţului X... a putut încasa salariul pe ultima lună din anul în curs ».

Simion Gâţă spunea că nu s'ar duce acuma nici în ruptul capului să care lemne din pădure pentru alţii, fiindcă anul nsta s'au făcut nuci multe şi jir mult, ceea ce înseamnă că are să fie iarnă grea şi aşteaptă să vie iarna, ca să fie rugat şi să ceară cât ştie el; că pe om trebue să-1 prinzi când e Ia strâmtoare şi să-1 strângi atunci cât poţi, până i-o pârâi oasele... * * * Diri satul apropiat, se auzeau lătrături lugubre de câini. Toţi câinii satului se îndreptau parcă spre un anumit loc, scoţând lătrături prelungi şi disperate. Printre urletele câinilor, se lămu­ reau bătăi sacadate de tobă. — Ce-o fi cu câinii, de latră ? întreb pe Ţăpoi. — Trebuie să fi venit vreun ursar cu ursul, îmi răspunse agentul. Ne sculăm şi pornim. Cu cât înaintăm pe şosea, cu atât lătratul şi bătăile se auzeau mai tare şi mai înfiorător. In sat, uşile caselor şi porţile erau deschise. Prin case şi prin curţi, nu se vedea şi nu se simţea nimeni. Tot satul se strânsese în faţa caselor lui V. M., deputat ţărănist. Aci era o hărmălaie de ne- descris. Şoseaua, gardurile, copacii din faţa casei gemeau de mulţimea adunată, care striga înveselită, cu privirile aţintite în curte. Curtea, cât era de mare, înţesată de lume care ţipa şi făcea haz. Ţăpoi avusese dreptate. Prin gălăgia mulţimii, pătrundeau bătăile sacadate a dara­ banei agitate şi lovite cu putere de pumnul ursarului şi mormăitul greoiu al ursului. Ne facem loc prin mulţime, ca să privim de aproape specta­ colul. In mijlocul curţii, pe un flăcău întins, sta, lungit cu faţa în jos, proprietarul, deputat, şi aştepta să-1 calce ursul. Ursarul se opri, dădu o poruncă ursului, care se urcă încet pe trupul domnului deputat, călcându-i cu labele lui mai întâi şalele şi apoi spatele. Deputatul nu mai însemna nimic sub labele matahalei. Când ursul sfârşi de îndeplinit porunca, îşi lăsă pacientul, se ridică în două picioare, iar ursarul începu din nou jocul lui macabru: deputatul, sdrobit şi palid, fu ridicat pe braţe şi dus în casă. — « Nici el, nici ai lui nu se caută cu medicul, când sunt bolnavi», îmi spune Ţăpoi pe când ne continuam drumul pe şosea. «Din gândăceii pe care i-a dat Mândrăcioaia să-i bea, el a rămas cu rinichii bolnavi şi nici urina nu şi-o mai poate ţine. «Ţiganca îi face oblojeli cu jumări, iar, pentru urină, el ţine mereu vârîtă între cioareci o băşică de porc. Aşa vine şi în par­ lament. Numai copiii lui au rămas nevaccinaţi, din tot satul. Unul le-a murit de mic de fălcariţă. Femeea lui nu cheamă niciodată moaşă cu diplomă la naşteri. Bolile molipsitoare întâi la el în casă se ivesc. Mândrăcioaia e nelipsită din casa lui. Invalidul din B. e chemat întotdeauna, când vine deputatul în vacanţă, ca să-i dea « în zodie » şi să-i prezică mersul politicii. «însuşi şeful partidului, d-1 M., se interesează de aproape, prin acest deputat, de ceea ce spune zodierul. Cu ocazia unei vizite ce i-a făcut-o şeful partidului pe timpul alegerilor, după masa cea mare ce i-a dat-o deputatul, când au rămas singuri, au ciumat pe Mândrăcioaia de i-a tras « de rânză » pe amândoi. Şi deputatul spune la toţi că amintirea plăcută pe care d. M. o are din noaptea aceea a rămas neştearsă din inima lui ». Şi agentul, cu aer bkjin şi resemnat, încheie: « Ei ! Cu toată prostiar lor, au rămas oameni procopsiţi şi cu vază în ţara asta. « Pe când noi, cu cinstea şi cu munca, cu ce dracu' r.e-ara ales!»... termină Ţăpoi, convingător.

Pornisem cu agentul sanitar Ţăpoiu spre cătunul L., ca să descoperim bolnavii de tuse convulsivă şi să-i tratăm. Aveam cu noi o sticlă mare de infuzie preparată de mine, pe care o ducea în mână agentul. Pe când ne îndreptam spre una din casele cătunului, aşezată într'o ogradă ne împrejmuită, doi câini ciobăneşti cu lătrături puternice veniră în întâmpinarea noastră. Ţăpoi o luă înainte şi, cu ciomagul de care era nedespărţit, căută să-i înfrunte ! Câinii furioşi şi îndrăzneţi se năpustiră asupra lui. Văzând că nu e de glumă, el se retrase câţiva paşi, lovind cu cio­ magul în dreapta şi în stânga. Deodată apărură alţi doi câini şi câteşi patru năpădiră asupra agentului. Ţăpoi îmi striga cât putea, să mă apăr. Profitând de faptul că cei patru câini îl atacă numai pe el, alergai spre un maldăr de pietriş din marginea drumului, îmi umplui la iuţeală buzunarele cu pietre şi venii în ajutorul lui Ţăpoi, aruncând cu sete îii câini. Alţi trei câini apărură şi, după ei, alţi doi veneau spre noi şi ne văzurăm înconjuraţi de o haită de câini care căutau să ne sfâşie. Eu luptând cu bolovanii ce-i aveam în buzunar, Ţăpoi, cu ciomagul, ne retragem spre maldărul de pietre şi, de aci, începurăm amândoi să aruncăm la disperare asupra câinilor, lovind pe unii, înfricoşând pe alţii, până îi făcurăm să se depărteze. In toiul luptei, lui Ţăpoiu îi scăpase sticla cu infuzie din mână şi se sparse. Istovit şi gâfâind, mă aşezai pe o piatră de kilometru din mar­ ginea drumului, căutând să mă liniştesc. Ţăpoi, gâfâind şi el, mă privea cu compătimire, zicându-mi: — Aşa ceva nu se învaţă la Medicină, d-le medic... * * / Bătrâna care mă serveşte a venit amărîtă din sat şi mi s'a plâns că nu ştie ce are lumea cu mine de mă duşmăneşte, că toţi o descoase asupra felului meu de viaţă şi o îndeamnă să plece delà mine, fiindcă ştiu ei că sunt un om rău, că îi opresc simbria, că o ţin nemâncată şi că sunt un păgân. — Ferit-a Sfântul!, le-am răspuns eu, spune bătrâna. Vorbiţi cu păcat ! Simbjia mi-a plătit-o. Nemâncată n'am stat niciodată. Că e păgân, cine v'a mai băgat în cap şi una ca asta? Şi bătrâna continuă să-mi repete convorbirea avută cu ei: — Ce mănâncă?, m'au întrebat. — Ce să mănânce? Ca toată lumea. — Are icoană în casă? — Are, maică ! — Pe cine? — Pe Domnul Christos ! — Cum e zugrăvit? — Frumos, maică ! — Se 'nchină vreodată ? — Cum să nu se 'nchine ! — La cine ? — La icoană, maică ! — Posteşte? — Posteşte, maică ! — Dece e duhos şi nu stă cu noi la cârciumă? — Fiindcă nu i-o fi plăcând, maică ! — Ce ne tot spune să nu mai bem? Bem banii lui? — Fiindcă băutura e rea, maică, fiindcă e rea! — Ce ne tot spune să ne curăţim de păduchi? El nu ştie că numai morţii n'au păduchi? — Casa e bine, maică, aşa e bine !, le-am spus eu. — Gunoaiele îi stă în gât ? Ce se tot leagă de gunoaie ? — Ca să fie curat, maică, să fie curat ! — Şi lui ce-i tot cari atâta apă ? — Pentru spălat, maică ! — Toată ziua se spală ? Auzi : să nu mai stai la el, să pleci !...

—-Aşa mi-au spus, maică, ei. Ce-o fi având, maică, lumea cu ? Că mult e rea lumea, măiculiţă, mult e rea... Dr. GH. ULIERU POEM

— Vino cu noi!, mi-a spus unul, călare. — Vino cu noi!, al doilea mi-a spus. Erau, în vis, trei cavaleri cu mantii clare: Le-am ascultat îndemnul şi m'am dus.

Unde m'am dus eu n'am să ştiu vreodată, Căci visele nu au desnodămănt. S'au destrămat trei călăreţi în zare, ca o pată, Ca tot ce e desprindere de-acest pământ.

Eu n'am să ştiu unde-am plecat cu oamenii din vis, Dar ştiu că cel mai bun din mine a plecat Şi 'n fiecare noapte sufletu-mi deschis Mai lasă drum să plece unul ne'mpăcat.

In fiecare noapte, cineva din mine pleacă In amăgiri sau poate 'n împliniri, în rotogol, • Tot mai puţini rămân în mine să se 'ntreacă Şi 'n fiecare zi sânt mai sărac şi sânt mai gol.

VICTOR EPTIMIU DĂ PINTENI LU' URECHI ATU'!

DINCOLO DE BURUIANA ŞI DE GHIMPAŢI

Şoseaua, de când iese din oraş, e asfaltată şi lată, că trec bine camioanele pe ea, deodată, şi în sus şi în jos. Şi mergi aţă, întins, fără să simţi ; numai de n'ar fi podul de bârne, hurducăit, - delà Buda, de lângă podul cel mare de fier de peste lunca Arge­ şului. Acolo te scutură puţin, dar bine ; atât de bine, că dacă ar fi să dormi, cât de ţeapăn, sigur că te trezeşti. Şi pe urmă, iar drum întins, neted, de asfalt, mai nu urcă, mai nu coboară ; mai urcă lin la Mihăeşti, mai urcă lin când intră în Buruiana şi când dă ocol la un ochiu frumos de apă. Apoi drept, drept şi neted. Dar unde avea să meargă boerul e dincolo de Buruiana şi dincolo de Ghimpaţii cu centrul de fermentare C. A. M., al tutu­ nului cultivat prin partea locului. Toiu de vară secetoasă. Arde parcă grâul. Soarele e iute de fierbinte şi holdele galbene, de un galben ca de jăratec; deasupra joacă vâlvătăile unui pârjol întreg. Porumbul şi-a supt ştiuleţii şi frunza e parcă a tutunului, uscată-cafenie, răsucită, seacă. Era către zece dimineaţa, oră la care întotdeauna domnul Lucillius Teohari se grăbeşte să o tulească din oraş, că ori era atenţiune mărită ori « o puternică formaţie de fortăreţe sbură- toare au decolat delà Foggia, cu direcţia Est-Nord-Est şi sunt semnalate deasupra coastei dalmatine ». Lăsa toate treburile baltă, se urca în Chevrolet, pe care îl conducea singur, aruncând servieta pe locul din fund, să o prindă şoferul Iorgu şi « dă-i bătaie », în sus, pe Rahovei. Picioarele lui lorgu şedeau pe gâturile sticlelor de bere pentru la dejun şi seară. Din piaţa deia capul lui 7, aveau să mai cumpere în grabă şi altele, ce mai lipseau la conac. Şi dă-i bătaie, fără să te mai întorci nici cu privirea. Clotilda îl aşteaptă şi, dacă întârzia mult peste unsprezece, îşi făcea grijă şi o slăbea credinţa în Dumnezeu, pe care totdeauna îl ruga fierbinte pentru sănătatea lui tătăelu, care se hazarda să se mai ducă în Tribunal, când nu mai era nimeni la Bucureşti, şi arhi­ vele evacuate şi funcţionarii dispersaţi. Dar domnul Lucillius era omul datoriei. Chevrolet-ulgrăbea dincolo de Bragadiru şi, pe şosea, maşinile erau oprite de jandarmi şi împinse sub salcâmi. La Bucureşti se dăduse prealarma. Pe domnul Lucillius nu-l oprea nimeni. Ba, îl salutau şi-i făceau loc. Ii cunoştea toată lumea şi maşina şi claxonul şi ora la cât se 'ntoarce, dacă a trecut din sus dimi­ neaţa, pe la 6—6 jumătate. Şi pe şoseaua toropită de arşiţă, scânteind şi jucând de lucie, singur Chevrolet-ul domnului Lucillius înainta dincolo de Buru­ iana, dincolo de Ghimpaţi. ».

CONACUL FAMILIEI TEOHARI

Te apropii drept, drept şi nu simţi că eşti sus faţă de Naipu, care se ascunde într'o vale, printre stuful unei bălţi cu ţânţari, lipitori, broaşte şi nămol, cu smocuri de salcâmi răsăriţi mai mult la întâmplare. Satul stă călare pe şosea şi se sfârşeşte în partea din spre Alexandria, încă vreo cinci, şase sute de metri de urcuş, pe panta de vis-à-vis de drumul din spre Bucureşti. Satul cu balta se împletesc pe unghiul şoselei şi se încolăcesc de braţele ei răstig­ nite ca o fundă în patru ochiuri. Hambarele conacului domnului Lucillius erau înalte, mai ceva decât biserica si decât moara ori căminul cultural cu primăria, că se vedeau de departe ca un hangar ori ca un teatru naţional, cum zicea Atanasie Evangheiiu, care cinsteşte casa boerului cu munca lui, supusă şi neobosită, ca mare vătaf, ca un al doilea domn Lucillius. « Vezi cotul şoselei printre verdeaţă, acolo sus, uite, unde e acum cursa C. F. R.-ului? Ei, de-acolo şi până la păduricea aia, e tot al lui don' Lucilliu'. Şi păduricea, care e rară, dar e mare, că de-aci nu se vede, că coboară. Are şi o casă în ea. Şi nu stă acolo decât domnişoara Clotilda ; face baie acolo, are un heleşteu — făcut într'adins să se scalde singură ! » spune Mitică, un ţigan care a fost lustragiu la Bucureşti. Domnul Grigorescu, notarul, ştie mai multe : « Citesc în acte şi le spun nu din auzite », se laudă dumnealui când vorbeşte cu directorul delà Ministerul care s'a dispersat din Bucureşti. « Domnule Director, întotdeauna pe Teohari i-am cunoscut avuţi. Ei din totdeauna s'au ştiut bogaţi. De-aia nu cred la sărăcie şi la grijile celor de pe moşie. Câte mai spun oamenii. . . şi nu sunt toate ! Ce ştiu eu, ce, crezi că e tot? Ştiu, prin urmare, că au o casă la Bucureşti, mare, de-astea noi, cu etajuri şi lift, că ar mai avea pământ rămas delà o soră a lui pe la Balş, o vie la Drăgăşani. . . Aici pădure şi pustia asta de baltă, dar, uite, ne ţine ca în cleşte pe toţi, satu' întreg, ca în cleşte, nu numai pe oamenii care muncesc la pământul lui, la hambarele lui, dar casele, curţile noastre, satul tot. Pământ al oamenilor, puţin — numai limba asta, eu preşurile de semănături ; popa, învăţătorul, primarul şi alţi câţiva care au tutun, încolo domn' Lucilliu', că i-ar trebui regimente de Teohari să huzurească o viaţă întreagă numai după o singură recoltă, şi aia slabă. Cam asta ar fi ce are domn' Lucilliu'. Şi după cum se văietă şi se îngrijeşte, ai crede că tot puţin e ! ». O casă sănătoasă, cu fronton de templu antic, zugrăvită pe dinafară cu un roz palid, cu colonade împrumutate tot din anti­ chitate, în faţa scărilor cu un baldachin de fier cu geamuri albastre, sub care trage şareta domnişoarei şi chevrolet-ul boe- rului. Odăile mari, saloane, bibliotecă, odăi de lucru. Acareturile, bucătăriile mai la o parte, mai la miazănoapte şi mai pe o rână a colnicului pe care—ca un templu antic — trona conacul Teohari-lor. In curte, sumedenie de orătănii şi vaci şi cai şi o lume de slugi, toţi şi toate pentru îndestularea şi la dispoziţia celor două feţe slăvite, domnişoara Clotilda şi domnul Lucillius. ACI APARE CLOTILDA

Mare, că din toate avea din plin. Adică o faţă mare şi lată, un păr bogat, gros, sârmos şi mult, că parcă avea o cască pe cap. Ochii iarăşi mari, cât ai viţeilor. Gura zămoasă, largă, cu buze de muşcată, răsfrânte, umede. Gâtul, ca o buturugă, răsărea dintre umeri, depărtaţi ca şi când ar fi încăput, ca şi când şi-i purta în armură. Sânii... îi mângâi când le spui aşa. Mari şi ei şi bulbucaţi, cât nişte ploşci, împungeau înainte, doldora, mai mult spre în lături decât înainte, piezişi şi tari. Mijloc gros şi toată groasă. Picioarele—bărbăteşti. Ea, înaltă. Clotilda, spu­ neau argaţii, « şi de umblă pe jos (nu prea umbla) tot călare ie ! ». Carte multă nu a învăţat la şcoli, că domnişoara Clotilda, cât a trăit mamă-sa, n'a ieşit din fustele ei. Nici cucoana Luxiţa nu ieşea prea des din conac, în sat sau la oraş, numai când mergea în străinătate, lunile de vară. Aşa că de învăţătura Clotildsi, ea s'a ocupat, într'un fel al ei. Clasele primare şi franţuzeşte a învăţat-o în casă, vorbind cu ea toată ziua pe limba lui Voltaire. Apoi liceul 1-a făcut tot în casă, învăţând-o nu toate materiile, chiar ca la liceu, ci numai ce credea mama cu experienţa vieţii că trebue să ştie o fată de rangul ei, ca să se mărite cu un dom­ nişor şi să împărătească cu înţelepciune, mai departe, peste comorile pământeşti — adunate de generaţii în urmă şi păstrate, crescute de munca spornică şi continuă a silitorului don' Lucil- lu' ; că o fată nu trebue să ştie cât un băiat... că fata are altă menire şi alte ţeluri în viaţă. Educaţia fetei trebue să fie alta decât a băiatului, că fata stă mai mult în casă, porunceşte slu­ gilor, ca să aibă bărbatul tot dichisul, ca el să muncească şi să aducă în casă. Fata să citească romane, să ştie franţuzeşte, să cânte puţin la pian pentru distracţia cercului restrâns de boeri şi boerinaşi, când se adunau la'onomastice, la nunţi şi botezuri, la sărbă­ torile Crăciunului şi Paştilor. Cam astea ar fi teoriile şi temeiurile după care coana Luxiţa a instruit-o pe Clotilda —singurul copil, venit pe lume târziu — atunci când ei se aşteptau mai puţin să-1 aibă şi când doamna Teohari era trecută de patruzeci de ani şi dărâmată de boli iscate numai de traiu prea bun —că arăta, cu tot sulimanul şi cârlionţii părului vopsit, ca o băbuţă la vreo cincizeci şi cinci, şaizeci de ani. Pe lângă gânguritul suficient în franţuzeşte, pe lângă desci­ frarea la pian a oricărei melodii en-vogue, cu destulă uşurinţă, pe lângă niţică aritmetică, geografie şi istorie, bunele maniere le-a învăţat, zic, domnişoara Clotilda din romanele pe, care le savura, nu alta, şi din voiajurile făcute în Franţa: la Biaritz pentru ea — ca să nu devină obeză— , la> Vichy pentru cucoana Luxiţa şi la Paris pentru petrecerile lui conu Lucilliu în Montmartre. Nu se putea spune că ar fi avut dece să se plictisească, totuşi uneori, monotonia şi mai cu seamă amintirile străinătăţii depă­ nate şi îmboldirile sensuale din lecturile, amoroase citite îi dă­ deau Clotildei stări de nelinişte, de totală nemulţumire, tristeţi adânci şi neguri —din senin. Mai ales iarna. Vara călăritul, şareta, înnotul o mai furau delà gânduri. Iarna avea o pasiune: sania. Se ducea în bucătărie printre slugi — îşi făcea un ibric cu ţuică fiartă, cu mult zahăr, cu scorţişoară ' şi cuişoare, o bea fierbinte-fierbinte, îşi punea o scurteică de atlas, poruncea să înhame un bidiviu la sanie şi ieşea val-vârtej la plimbare. Ocolea satul, trecea peste baltă în galop şi, după vreun ceas, cu calul în spume, ea desbrăcată de scurteică, cu vreo oişte ruptă la sanie, se întorcea parcă delà o luptă, svârlind hăţurile şi biciul la un argat care ieşea speriat la zurgălăi. Intra în casă trântind uşile, fără să-şi scuture zăpada de pe cismuliţe şi nimerea pe divanul din salonul încălzit mereu cu buşteni grei; se arunca cu faţa în jos şi plângea cu hohote până se liniştea. Oricine ar fi întrebat-o atunci* ce are, dece plânge, ieşea sgâiiat pe faţă şi cu piciorul în spate; chiar dacă o întreba coana Luxiţa, îi arunca cu toate pernele- în cap. Altminteri, uneori era bună ca pâinea; mai ales după ce se împărtăşea era bună, bună, că parcă devenea şi frumoasă. Dar asta, câteva ceasuri. Când a murit maică-sa, acum vreo şase ani, avea ea, Clotilda, şaptesprezece ani, şi creştea, se desvolta an de an, cât alta îa trei, iar năravurile şi dorurile dospeau aşijderea în capul şi în trupul ei. Când se ducea călare, cutreiera satul pe drumurile cele mai mărunte, mai neumblate, adulmecând vreun fecior chipeş de ţăran, cu care, dacă îi plăcea, stătea de vorbă. Dar îndată se depărta apoi, înfigând steaua pintenilor în pântecele calului, care sărea şi-o pornea din ioc, la galop, ducând pe Clotilda, în pantaloni bufanţi, care gândea: «Ce nespălat. Puah!». Gonea călare prin pădure, până obosea. Prieteniile prin corespondenţă nu-i ţineau de cald. Clotilda voia altceva. Lipsa de prieteni o apropia oarecum de Atanasie Evangheliu, intendentul, vătaful. Pe el îl găsea «mai spălatei, mai îndrăzneţ, mai cu iniţiativă/', ştia cât de cât să zâmbească. La anumite apropouri nu roşea, îi sticleau ochii şi devenea şi mai serviabil şi mai supus ; prefăcut, ştia ea atâta lucru, dar tot îi plăcea să se întreţină cu el în patru ochi, ori să-i permită să o însoţească la o cursă călare pe hotarele moşiei, la treier şi în pădurice. Unele aluzii ale Clotildei, câteva înţelese, multe neînţelese, au deschis ochii Iui Atanasie. Ii surâdea poziţia, îl consolida în slujba şi în moşia lui don' Lucilliu'. Numai că în vara asta ceva neaşteptat veni să întârzie rân- duiala treburilor ăstora şi să schimbe puţin mersul evenimentelor. UN CAVALER PE CARE IL ÎNTÂLNIM ACI DOAR IN TREACĂT Dispersarea serviciilor de Stat din Capitală avea să sucească puţin şi viaţa aşezărilor din împrejurimile oraşului, situate la câteva zeci de kilometri de orice obiectiv militar. Naipu, pe şoseaua Bucureşti—Alexandria, avea să primească şi el lotul de dispersaţi ordonat de forurile conducătoare. Astfel că rânduielile primăriei, ale Statului aveau să fie covâr­ şite cu grija funcţionarilor fugiţi de bombardament, cu căţel, cu purcel şi cu. terfeloagele şi catastivelc birourilor. Lume multă, speriată, funcţionari cu neveste şi copii, funcţionare cu mame şi servitoare, directorii, şefii serviciilor, subalternii, toţi se iţeau forfotă prin sat, pentru încartiruire, pentru căratul lăzilor cu arhive şi dosare, pentru instalarea birourilor. Printre cărăuşii benevoli, dintre funcţionari, unul era care se încumeta să care cât mai multe şi cele mai grele lăzi în spinare. Era Iancu Netea, referent la Oficiul de Studii al Institutului din care câteva compartimente veneau să se aciueze la Naipu. Când descărcau odată în faţa primăriei camioanele venite arhipline de mape, dosare şi lăzi delà Bucureşti, trecu pe-acolo Clotilda în şaretă. Iancu Netea o zări, îşi şterse năduşeala de pe frunte, îşi netezi firele puţine de pe cap şi încercă, zâmbind uşor, să-i schiţeze un salut. Clotilda îi răspunse vag, dar insistă cu privirea pe umerii lui largi, înalt cum era şi puternic. Reţinu privirea lui. Ii păru bine că mai avea să treacă înapoi spre conac şi spera să o facă înainte de a se termina cu descărcatul lăzilor la primărie. Când trecu înapoi, s'au văzut iar şi Netea continuă să o pri­ vească insistent, petrecându-o chiar cu privirea. — « Cine e duduia? », întrebă cu interes pe notar Iancu Netea. — « E fata lui don' Lucilliu' ! ». — « Şi don' Lucilliu' ? ». — « E moşiera' delà noi. Are conacul de-acolo şi domnişoara Clotilda e fata lui ! ». -— « Aha ... !» şi Iancu Netea apucă încordat de brăţara de frânghie a unei lăzi încărcate din autocamion, îndreptându-se cu ea în spate spre uşa primăriei, deschisă de amândouă la­ turile. Clotilda 1-a mai văzut odată, înconjurat de câteva colege — funcţionare—, bând bere în grădiniţa din faţa cârciumeilui Broscan. A privit-o şi-atunci, dar n'a mai salutat-o şi nici nu i-a mai zâmbit. Când a trecut înapoi nu s'a mai întors pe-acelaşi drum. Şi în trapul mărunt al calului, Clotilda se gândea că i-ar fi plăcut să fi îndrăznit, să-i vorbească. Altminteri.. . ceaţa plictisului are să o învăluiască şi îndrăznelile naive ale lui Atanasie Evan- gheliu, căruia ea îi dăduse la început pinteni, aveau să o plic­ tisească şi ele. Numai că altceva mai bun nu avea . . . Păcat, îşi spunea ea cu părere de rău, o făcea să uite, să îndemne cu biciul arătat doar, calul care trăgea şareta pe un drum ocolit, pe dinafară satului. Dar dece n'a îndrăznit mai mult şi dece nu a trecut din nou prin faţa cârciumii, să mai verifice odată purtarea, interesul ce i-1 acorda funcţionarul acela. Ii părea rău acum că a luat alt drum. I se părea că Iancu Netea se comporta distins cu domni­ şoarele colege sub bolta de viţă la Broscan. După cum i-a zâmbit şi a salutat-o întâia dată, i se păru un perfect cavaler. Şi o interesa. Poate tocmai din felul cum a fost crescută, Clotilda nu avea îndrăzneli şi nu ştia să vrea decât faţă de slugi, faţă de cei delà picioarele ei ; pe care îi îngenunchia uşor cu o poruncă, ori cu o ocară. De ce nu ar fi încercat mai mult Iancu Ne tea? Fiindcă se oprea asupra a ce era mai imediat, mai lesnicios de obţinut. Roiau în jurul lui funcţionarele, colege ori nu, cunoscute ori abia la o sticlă de bere la Broscan întâlnite.

TREBURILE LUI CONU ATANASIE EVANGHELIU

Nu se trăsese din marginea satului, unde s'a născut, în casele lui taică-său. A rămas tot în chiţimia părintească, lipită cu lut pe dinafară, văruită doar un chenar şi înăuntru cu vatra dând fumul în pod. De casă nu se îngrijea, de Maria, nevastă-sa, mai deloc. Atât era nevoit să ştie: anul şi copilul. Era cu Maria de şapte ani şi al optulea copil venea acum. Primul îl avusese înainte de a fi însurat şi copilul dintâiu fu pricina pentru care conu Atanasie Evangheliu a fost nevoit să se căsătorească. Altminteri nu ţine la ea mai mult decât ţinuse la celelalte « muieri ». Pe copii îi privea cu mai puţin interes decât viţelul ori găinile din bătătură. Aproape că le încurca şi numele. Nu-i iubea. Mai nu era pe acasă. Ziua la câmp şi noaptea încă rămânea pe la conac, întârziat la vreo treabă ori uitat cu o cinzeacă. Bătrânul tată-său, ţăran ca toţi ceilalţi, dar căzuse norocul să-1 aleagă domnul Lucillius — vătaf la conac. Destoinic o fi fost, harnic o fi fost, dar de cinstit, cinstit era. Feciorul moşului, Atanasie, a învăţat clasele primare şi pe urmă, după nişte boacăne în sat, prin grija lui don' Lucilliu', l-au împins ucenic la o tipografie în Bucureşti. S'a întors când a murit bătrânul şi i-a luat locul la conac, că zicea domnu' : pe cine altul să-1 puie, că doar Atanasie de va fi măcar numai cinstit ca răposatul şi tot nu face să se gândească la altul. S'a întors mai şmecher delà oraş Atanasie. Zăpăcea fetele. Azi una, mâine alta ; vorbe, scandaluri, până când Maria, ne­ vastă-sa, zi făcu pocinogul şi-i născu de fată un copil. Nu de gura satului, de ce-o să zică lumea, ci de ameninţările boerului că-1 dă afară şi-1 bagă şi în puşcărie, Atanasie Evangheliu se însura, mohorît şi de hatârul domnului Consilier la Curte, Teohari. L-a îmbiat să vină să locuiască în odăile de lângă grajduri, albe şi spaţioase, dar Atanasie n'a vrut « să-şi arate ţigănia ». A rămas să stea în cocioba lui taică-său şi să se ducă pe-acolo, să se împiedece de Maria, numai ca să-i facă plozi, că de frica asta nu s'ar mai duce nici ziua, nici noaptea — dar şi rar de se ducea, cât de rar, din an în Paşte, tot îi creştea droaia. Ce e drept, o spuneau toţi, şi satul şi stăpânul: Atanasie Evangheliu nu era deştept, ba era prost chiar, stângaci, timid uneori, alteori rău, arogant, ţipând fără socoteală, numai ca să se impună, tocmai când simţea că are mai puţină dreptate, ridicându-şi ţăranii necăjiţi împotrivă. Nechibzuială. Boerul înghiţea astea pentru că nu-i plăcea să schimbe funcţionarii şi pe urmă, cinste cerea, cinste avea; altminteri: să-şi facă de cap, că în seama slugilor se sparg tunetele, înjurăturile vătafului şi pe spinarea lor ciomegele lui. Necazurile cu droaia de copii şi cu Maria, pe care o smintea Atanasie în bătăi când venea cu achiu delà vreo încurcătură pe la conac, supărările casei şi le deşerta în ocări pe bieţii mun­ citori, la câmp. Că nu voia să ştie de îi e rudă, dee mai în vârstă, înjura şi lovea, pleznea şi blestema.

* * Spirea era mai în vârstă decât Atanasie Evangheliu, om chivernisit, sănătos la minte şi tare la răspunsuri vătafului. Spuneau oamenii la câmp : « Cu Spirea şi-a găsit Evangheliu naşu' ». Şi se întrebau fără să-şi poată răspunde : « Cum o să fie până la capăt? ». Când se certa cu oamenii, seara, sub ferestrele delà biblioteca boerului şi simţea că stăpânul îl ascultă, Atanasie turba. In timp ce le făcea plăţile sau le supraveghea masa, îşi aducea aminte de câte toate de peste zi, le repeta, le creştea şi înflorea că, vai' de mămăliga aia cu zeamă lungă pe care o înghiţeau oamenii năclăiţi de sudoare, de praf, ameţiţi de trudă. Cu toţi ştiau că boerul n'are unde să fie altundeva, decât în biblioteca cu ferestrele deschise — citind ziarele, în pijama — dar nu se mai mirau că nu scoate capul să-1 potolească pe Ata- nasie. Şi că nu se arăta boerul, vătaful fulgera înjurăturile şi blestemele,- care mai de care mai afurisite, când pentru unui, când pentru celălalt, când pentru toţi. Delà însurătoare, parcă şi ce mai era şmecherie şi asta se tescuise, că tot talantul lui Atanasie Evangheliu era să se înoade înciudat, să învineţească şi să bată, să înjure fără socoteală şi bărbaţi şi femei şi copii şi uncheşi. Şi de ce Atanasie căuta să domine, ascunzându-şi prostia şi slăbiciunile, Spirea creştea din stropşeala vătafului cu lumina deşteptăciunii lui. — « Fir-a ţi ai dracului ! . . . Sta-v'ar bucăţica în gât ; dă unde v'am spus, mă, să ridicaţi dughia şi dă unde aţi ridicat-o, neno­ rociţilor! ». Şi ca un răspuns, îi striga, fără să-i privească, Spirea: — « De unde a fost mai la îndemână ! ». Răspunsul ăsta nedorit îl întărâtă pe Atanasie: — « Mai la îndemână, porcilor, că n'-am blesteme câte trebue să vă zic, cu treaba voastră şi puţină şi anapoda ! ». Cu motiv şi fără, se apuca să sbiere, să bată. Şi Spirea băgase de seamă că, mai ales când era « domnişoara » acasă, prin curte ori la fereastră, privind cina oamenilor (scenă pastorală, pentru care Clotilda avea gânduri idilice, parfumate cu un dram de misticism, comparând-o cu vreo pânză văzută prin vreun muzeu ori carte cu poze rămasă delà coana mare) când domnişoara îl privea, atunci Atanasie se deslănţuia, arăta ce poate. Dinăuntru, cei doi, domnul Lucillius şi Clotilda, fiecare în odăile lor, adică unul răsfoind ziarele în bibliotecă, fata în iatacul ei, rezemată de fereastră, cu sânii în braţe, plini-plini, gândeau fiecare : « Cam exagerat, dar la aşa oameni aşa vătaf », gândea boerul. «Altfel cum să-i ţii sub călcâi, că îţi sar în cap şi, dacă scapi hăţurile odată, mergi din concesie în concesie . . . pierzi terenul şi s'a isprăvit. Mai bine aşa, că altfel, anarhie, bolşevism. — Nu bolşevism, că sunt prea proşti... Şi Atanasie al meu — o face cam de oaie, dar oricum . . . care altul . . . mă întreb . . . ar obţine rezultatele ... nu zic, dacă socoteşti ce a scos de pe valea Prunului şi delà Meri este un bun rezultat. . . N'o fi excelent, . . . cine altul ar fi putut face mai mult? . . . Care ... Nu-1 văd, nici nu bănuesc pe vreunul. . . Spirea? Mă tem de el ! Ăsta e periculos ... la o adică, aproape îmi pare rău că i-am obţinut mobilizarea pentru lucru, să lucreze pe tractorul moşiei... oameni din aceştia—-prea deştepţi—trebuesc ţinuţi departe. Să mai ascultăm cu ce-i mai înspăimânta Atanasie ... ». Şi sub fereastră, din fotoliu, asculta satisfăcut sudălmile cu sfinţi părinţi ale vătafului temut şi de neînlocuit.

Domnişoara Clotilda, la cealaltă fereastră, cu un zâmbet larg, nereţinut, în amândouă colţurile gurii, nu-1 slăbea din ochi pe Atanasie, care îşi bătea carâmbii cismelor scurte cu nuiaua cu care şfichiuia şi murgul ce-1 călărea când cutreiera moşia, şi obrajii zilerilor. Bătea cu nuiaua'în carâmb, se plimba, gesticula —mai mult decât era nevoie—striga şi înjura—mai mult decât trebuia, plimbându-se printre mesele joase, înţesate cu oameni, mai lovindu-i, ca din glumă, cu cisma ori cu nuiaua, mai împin­ gând masa, împrăştiind zeama cu câteva păstăi de fasole verde rătăcite şi castravete turcesc. Când i se întâlnea privirea cu cea a Clotildei, care îşi revărsa sânii doldora peste pervaz, dăruindu-şi opulenţa simţurilor vătafului, zăpăcit de privelişte şi de apro­ barea admirativă din ochii ei, Atanasie Evangheliu se deslănţuia ca o fiară, spumegând, gesticulând înălţat din călcâie. Clotilda îşi spunea : « E măreţ, cum îi domină ! Ii cade părul pe frunte şi se scutură ca o coamă. Sprâncenele stufoase se ridică,-nasul mare, puţin coroiat,e ca un plisc de vultur şi braţele— plesneşte haina pe muşchi ; ce coapsă, ce picior lung şi svelt din pantalonii ăştia cu bufantul scurt cu mult deasupra genunchilor şi apoi subţire, subţire până în cisme, alungite . . . Am să-1 fac să îndrăznească . . . e tată . . . Maria . . . ei şi? ». Svâcnea în ea dorinţa şi toată carnea şi-ar fi vrut-o şfichiuită de nuiaua vătafului.

După o asemenea scenă nu mai avea somn. Şi noaptea, în lumina lunii pătrunzând prin ferestrele larg deschise, se privea cu patimă, cu dorinţele arc întins, în oglinda mare, ovală, delà toaletă. Trupul ei puternic, dolofan, odihnit, bine hrănit, îl dorea cu durere pe Atanasie : « dacă. ar veni acum ! ». Şi cu ochii ieşiţi din orbite, fixându-se în lumina oglinzii aburită de argintul lunii, îşi ridica încet-încetişor, pipăindu-se singură, cămaşa sub­ ţirică ; şi-o sumetea peste coapse, peste pântece, de peste sâni şi-o ridica de pe umeri. Goală în faţa oglinzii, dogorea ; apoi, coardă întinsă-întinsă, se asvârlea matahală pe droturile somierei, lingându-şi buzele groase, cărnoase, moi, morfolind cu mâinile, olanda cearşafului, sticlindu-şi ochii în laptele neliniştitor ai lunii pline care inunda iatacul.

DE UNDE VORBA: « DĂ PINTENI LU' URECHIATU' ! »

Apunea soarele roşu şi încins. Răsărea de cealaltă parte o sprânceană şireată de lună. Fierbinţeala zilei secase balta şi praful plutea pe sat. întârziind să se astâmpere, să se aşeze. Broaştele începeau să se audă prin sgomotul de căruţe călcând pâslă groasă de colb a drumurilor. Cu sudoarea închegată în praf, feţele muncitorilor erau brăz­ date de dâre negre de noroiu. Carele cu vârf se îngrămădeau în curtea conacului. Vătaful Atanasie Evangheliu, călare, printre ele, svârlea ordine şi blestema. Spirea, ca şi alţii, cu furcoiul, deşertau căruţele. Toţi ştiau ce-o să urmeze. După ce s'a mai potolit praful, s'au deschis fere­ strele delà biblioteca lui « don' Lucilliu' » şi la odaia « domni­ şoarei Clotilda », care apăru—într'o bluză albă, subţire, fără mâneci, să privească mai mult la Atanasie şi să soarbă poate aroma de fân, proaspăt cosit, adus în căruţe. — « Acum iarăşi începe » zice Mihu, un vlăjgan desgheţat, care descărca pe aceeaşi căruţă cu Spirea. -— « Dă pinteni Iu' Urechiatu' ! » spune ca din întâmplare Spirea, privindu-1 pe Mihu şi făcându-i cu ochiul, în timp ce-şi scuipă în palme. — «Adicătelea?!» întrebă Mihu. Spirea îl privi mirat că Mihu nu pricepea. Printre căruţe, Atanasie înjura de rupea pământul. — « Mihule ! » i-o arătă Spirea, făcând semn spre Clotilda. — « Iî! » făcu găliganul. ' — « Dă pinteni Iu' Urechiatu' ! » îi repetă Spirea. — « Păi ! » răspunse Mihu tare, dintr'odată luminat. Şi din seara aceea ştiau toţi vorba, că oricât striga vătaful, ei tot mai puţin se sinchiseau, gândindu-se la vorba Spirei: —'«Adevărat, Spireo, taman aşa!». Şi vorba a rămas.

RĂSCRUCEA

S'a străduit domnul Lucillius Teohari, ce e drept, nu doar că odorul lui de fetiţă era nenorocită, nu doar că vătaful lui, îmblânzit acum ca prin minune, îl implora în genunchi, simţind că-i fuge pământul de sub picioare — dar el însuşi ; cum, mare proprietar pe Vlaşca să rămână acum în sapă de lemn?! Nu e cu putinţă. Expropriere ! Reformă agrară ! S'a străduit domnul Lucillius Teohari, fel şi chip, cu inter­ venţii, cu protecţii, cu promisiuni . . . Nimic. Până la urmă, a rămas cu odăile conacului, rechiziţionate şi ele pentru trupe în trecere, şi abia a putut să-şi facă din o mică parte de pământ nişte cocoşei la buzunar. într'o bună zi, s'a urcat cu fetiţa lui dragă, Clotilda, în che- vrolet-ul vechiu, cu câteva valize şi cu toţi cocoşeii şi s'au mutat la Bucureşti. In drum, Lucillius şi Clotilda s'au mai uitat înapoi la ham­ barul lor mare ca un « teatru naţional », cum îi spunea Atanasie Evangheliu, şi pe urmă, prin Ghimpaţi, prin Buruiana, drumul Bucureştilor înghiţea chevrolet-ul boierului%eohari. Vreo două camioane au mai transportat în urmă, din conac, scrinuri, foteluri şi lăzi cu hăinărie.

La vreo două săptămâni — lăsându-şi pe Maria cu copiii — Atanasie Evangheliu, cu o bocceluţă, ieşi în drumul maşinilor să facă semn, să-1 ia vreuna ia Bucureşti. Ţăranii l-au gonit. Şi-a adus aminte că ştie o meserie, e zeţar. II caută pe don' Lucilliu' prin Tribunal şi tăbărî cu rugămintea pe el, să-i facă rost să intre le vreo tipografie. Cu greutate s'a găsit. Greu cu meseria, greu să te supui. Greu să-ţi aduci nevasta, greu să-ţi hrăneşti în Bucureşti im' casă de copii. Ei ! Ce vremuri ! Cişmele, pantalonii englezeşti, călărie, Clo­ tilda, să baţi, să înjuri. . . să-ţi zică proştii coane.

Spirea, la Naipu, împărţea pământurile. Călare, cutreiera coclaurii moşiei Teohari, se scălda în eleşteul Clotildei, îi cunoştea zestrea, uimindu-se că o singură domnişoară, un singur boer să aibă atât avut.

Satul se împletea, cu balta lui puturoasă, ca o fundă pe crucea drumului Bucureşti—Alexandria, cântând seara sub lună din toate gâtlejurile brotăceilor ieşiţi la mal. ŞTEFAN POPESCU FRANCISC RAINER ŞI EPICUL TĂCERII

Printr'o fatalitate lăuntrică, eroul este deţinătorul unui destin estetic. Misiunea lui e să abată privirea omului delà faptul brut, s'o înalţe până la înţeles şi să concentreze, din vagul şi neprecisul vaporoasei reverii a spiritului, simboluri concrete. Şi cum găsirea unui sens, fie omului, fie universului, este o operaţie foarte dureroasă, cumulând jertfa propriei făpturi cu adversi­ tatea dinafară, virtutea eroului se măsoară după mulţimea mor­ tificărilor impuse sieşi, cât şi după mulţimea nedreptăţilor în­ dreptate împotrivă-i. * * * Rainer a fost un mare profesor. Rainer a fost un mare om de ştiinţă. Rainer a fost un mare organizator. Toate sunt adevărate. Dar peste înfăptuitorul în ordinea practică, se ridică înfăp­ tuitorul în ordinea spirituală fr dincolo de soldat, se profilează eroul. Rainer nu trebue privit prin vremelnicele* ocupaţiuni ale lucrului în serie, ci prin acea putere, aproape divinatorie, a sufletului în întregime, cu care prindea viaţa parcă dintr'o sin­ gură îmbrăţişare. * * * Sunt unii creatori la care opera depăşeşte omul, sunt alţii, dimpotrivă, la care omul depăşeşte opera. Shakespeare face parte dintre cei dintâi. Formidabila lui operă a apărut parcă peste vrerea şi chiar peste intenţiile autorului, aşa că viaţa lui Shakespeare apare cu totul neînsemnată (atât de m însemnată, încât a putut preta la discuţii asupra autenticităţii scriitorului). In schimb, la Goethe, viaţa depăşeşte cu mult opera. Curiozi­ tatea lui ştergea frontierele stabilite de inginerii hotărnici ai ştiinţei, avântul său rebel se izbea tocmai în orizont şi sufletul lui nu se simţea bine decât în tovărăşia zeilor. * * * Mândru, solitar şi tăcut, Rainer a fost un goetheian. Goet- heian prin ispita nicicând potolită a cunoaşterii, goetheian prin participarea conştiinţei individuale la infinita conştiinţă cos­ mică. Rainer n'a fost olimpian ca Goethe, ci goetheian prin refugiul olimpian de unde a condus marea sa lucrare, de a da expresie unei înţelepciuni. * * * Izolat într'un « eu » eroic, în continuă năzuinţă către desă­ vârşire, creând în jurul său o lume nouă de imagini şi idei, Rainer era greu de cunoscut. Trebuia o perioadă de iniţiere, o adevă-* rată ucenicie, după cum e de lipsă o adevărată iniţiere întru înţelegerea sonorităţilor noi ale lui Debussy sau a neaşteptatelor acorduri tonale ale austerului Césanne. Această recluziune voită oamenii de rând au socotit-o drept dispreţ, când de fapt era doar stare firească, necesară atât laboratorului, cât şi templului din sufletul său.

Rainer a intrat în viaţa ştiinţifică a ţării, când valoarea lucră-5 rilor se măsura după cumpăna utilităţii practice. O lucrare ştiin­ ţifică era o marfă ca oricare alta, ca atare supusă legii cererii şi ofertei. Ştiinţa era o zeiţă, dar o zeiţă protectoare a lucrati­ vului şi arivismului, zeiţă plăsmuită din lut dat cu aur şi nim- bată cu azurul bancnotei, idol străjuit cu o sută de chei, cu tâlc aşezate pe drumul universităţii şi al parlamentului. Rainer a fost dintre cei dintâi răzvrătiţi împotriva tiraniei valorilor practice şi utilitare, el a iniţiat valoarea estetică a lucrării ştiinţifice, el a evidenţiat contemplarea ideii, perfecţiunea teh- nicei şi bucuria înfăptuirii. Pentru Rainer, o lucrare ştiinţifică pornea, ca şi poezia, mai mult din emoţiunea unei viziuni şi din trebuinţa de a o traduce în « experienţă », după cum muzicianul trebue să traducă emoţiunea prin sunet şi pictorul prin colori. Pentru Rainer, ştiinţa avea şi o activitate de gratuitate, de lux, ca de pildă poezia, dar şi o funcţiune practică, la fel cu arhi­ tectura, de pildă. In metoda sa de lucru, omul de ştiinţă trebue să regăsească, dincolo de obscurul aparenţelor, ceva din planul de armonie universală, care e totdeodată şi ritm poetic şi con­ strucţie de fapte. De aceea, pentru omul de ştiinţă, faptul nu trebue să primeze asupra ideii, dar nici ideea asupra faptului. Faptul va fi cât mai în amănunte observat, controlat şi verificat, dar singur el nu poate depăşi valoarea priveliştei, decât dacă se realizează ca idee deslănţuitoare de adevăr. Altcum rămâne doar o meticuloasă înregistrare şi o interesantă punere la punct. Experienţele iui Harisson de transplantare embrionară, inspirate din chirurgia mare, au permis lui Spemann să ajungă la con­ cepţia epocală a centrului organizator, iar consideraţiile teoretice ale lui Woissmann asupra somei şi germenului au inspirat toată genetica modernă. De aceea omul de ştiinţă va să poată realiza o sinteză, să fie un « hămesit » al faptului divers, dar şi un « aspi­ rant » al gândirii iluminate. El trebue, cu ochi de primitiv, să se minuneze întâi şi apoi să-şi noteze realitatea experienţei, dar printr'o intuiţie de poet sau o gândire de filosof să ia contact direct cu esenţa. Minunata concepţie a lui Rainer asupra sistemului port- hipofizar intră prin faptul de observaţie în marea panoramă a ştiinţei, dar prin virtuaiităţile ei cade cascadă în clocotul nici când istovit al gândirii creatoare. Toate lucrările lui Rainer au acest caracter de grandios, aş putea spune, de epic. In fiecare — fie că e vorba de structura funcţională a unui organ, fie că e vorba de o anchetă antropologică, fie că e vorba de organi­ zarea unui institut — desfăşurarea se face pe mare cuprins şi într'un ritm impetuos. In rezultat, construcţia impresionează atât prin monumental, cât şi prin dinamism.

* * Ca profesor, Rainer a căutat să înfăptuiască o şcoală. Dacă a reuşit sau nu, aceasta se va vedea cu timpul. îmbuibat de cla­ sicism, ei a ambiţionat să devină maestru nu în sensul « amfi- teatric », cu succese de erudiţie ostentativă şi aplauze la scena deschisă. Facultatea de medicină este, până la un punct, o şcoală pro­ fesională, ea are nevoie de profesori didacţi. Ei nu trebuesc dispreţuiţi, mai ales că mulţi îşi găsesc o adevărată vocaţiune. Dar o facultate de medicină trebue să fie şi un centru de iniţia­ tive ştiinţifice, iniţiative care va să înceapă în sala de curs, deschis, în faţa întregului auditoriu studenţesc, şi continuate apoi în intimitatea şi taina laboratorului. S'a preconizat cu foarte mare insistenţă crearea de institute speciale, numai pentru cercetările ştiinţifice. Nu ştiu dacă ele reprezintă forma ideală. Mai întâi, studentul dintru început trebue să ştie că el va deveni şi va rămâne toată viaţa un om de ştiinţă şi că ştiinţa însemnează creaţie. Or, în această tonali­ tate creatoare trebue să fie întreţinută toată atmosfera unui curs. Creaţiunea nu însemnează numaidecât descoperire epocala', ea însemnează participarea, prin mâinile şi ochii tăi, prin mintea şi elanul tău, la o valoare dătătoare de bucurie (pentru tine sau pentru alţii). Iată dece cursul trebue să fie o sinteză, sin­ teză în bucurie între debitul profesorului şi atenţia ascultăto­ rilor; studentul să urmeze cu drag cursul, nu de teama catalo­ gului, şi pentru profesor cursul să fie un prilej de împrospătare a puterii lui de elan creator. Această simpatie se va accentua în colaborarea din interiorul institutului, unde ea va să se pre­ schimbe în prietenie. Iată adevărata şcoală, aceea unde lucrul se efectuează între colaboratorii legaţi prin marea putere a prie­ teniei. Elevul va să fie prieten, nu numai colaborator. Fiindcă, repet, şcoală însemnează creaţiune, însemnează nu adunări de fişe, făcute silnic şi în răspăr, şi nici cumetrii strecurate în şoaptă, ci contopire de, suflete în năzuinţa unei bucurii colective. Rainer este, după părerea mea, cel dintâi care a căutat să înfăptuiască o şcoală întemeiată pe bucuria creaţiei. S'a vorbit mult despre umanismul lui Rainer. Intr'adevăr, umanismul, e dovedit azi, a fost o continuare a gândirii ate- niane. Rainer—toată lumea ştia —era îmbibat de cultura cla­ sică. Pentru cei mai mulţi, umanismul lui pornea delà o vastă erudiţie. Dar eu cred că trebue deosebit cărturarul de umanist. Orice umanist trebue să fie un cărturar, dar orice cărturar nu este obligator un umanist. Cărturarul perfect a fost enciclope­ distul. Psihologia cărturarului enciclopedist mi se pare că nu a fost încă fixată. In tagma lor intră oameni de foarte diferite calităţi. Sunt retorii în căutare de succese, sunt febrilii care trebuesc să se cheltuiască, sunt gazetarii cu buzunarele pline de reţete, sunt snobii şi salonarzii, sunt, în fine, sterpii şi leneşii. Mai cu seamă leneşii, în dorul de a se minţi pe sine şi de a minţi pe alţii. Căci nimic mai comod decât a sta în fotoliu şi a citi şi iar a citi. Iţi dai impresia şi dai impresia că munceşti. Umanistul nu urmăreşte niciun calcul, nu e preocupat de niciun efect. Pe el nu numărul miilor, de pagini îl interesează, ci înţelepciunea numai a uneia din ele. Umanismul nu e un scop, el este un mijloc, mijlocul prin care se ajunge Ia un anumit stil de viaţă. Fiindcă există un stil de viaţă care implică o anumită artă de a trăi. Umanismul nu e un sistem filosofic, nu e o for­ mulă morală şi, cu atât mai puţin, un sfat. Umanismul e o prac­ tică filosofică (repet, nu un sistem filosofic), care împiedecă extremele, care dă ce se cuvine prudenţei de o parte şi avân­ tului de altă parte, care armonizează dorinţa cu opreliştea, care, prin cumpătare şi măsură, caută să realizeze duhul senin, de bucurie şi pace, din grădina lui Epicur. Prin acest stil de viaţă, înfăptuit nu prin cărţile citite, ci printr'un univers armonios creat în j.uru-i, Rainer a fost un umanist.

Dintru început am arătat cât ar fi de greu să pun eticheta unui om atât de complex ca Rainer. Viaţa lui nu putea com­ porta unitatea, ca servitorul lui Harpagon, care era vizitiu când îşi lua biciul în mână şi bucătar când îşi trăgea pe el şorţul. Dis- tincţiunea clasică, în medic, biolog, artist, literat nu mergea la Rainer, fiindcă omul era de toate, în acelaşi timp şi în aceeaşi împrejurare, şi biolog, şi medic, şi antropolog, şi scriitor, şi artist. De aceea scrisul său, exprimare imperioasă a unei trebuinţe de meditaţie şi dăruire, nu poate fi examinat după canoanele beletristicei. Scrisul lui Rainer, aşa cum apare din jurnalul său, e mărturisirea unui căutător de înţelepciune. In stilul lui să nu se caute întreceri de figuri stilistice, fraze tăiate după regulele clasicului manual de stil, nici o muzicalitate seducătoare pentru urechile facile. Arta lui Rainer porneşte delà alte coman­ damente. Este fără îndoială, că operele de artă sunt efectuate pentru desfătarea omului. Jurnalul său, Rainer 1-a ţinut pentru propria sa desfătare. Dar desfătare prin specularea asupra tuturor problemelor care interesează atât propria sa desăvâr­ şire, cât şi speculare asupra problemelor pe care omul conştient le întâlneşte în comerţul cu ceilalţi oameni. In cuvinte măsurate, ca artistul cunoscător al materiei folosite, în fraze armonic ex­ primate, fiind armonic concepute, Rainer îşi revelează sufletul. Jurnalul lui Rainer n'a fost scris pentru public şi publicare, el este, un jurnal al vieţii sale suflettşti, cu caracter tainic şi intim, cu atât mai preţios. El defineşte arta acestui adevărat artist, ne dovedeşte strădania unui suflet neliniştit şi protei­ form de a se realiza în forme stăpânite şi cât mai frumoase, în acte de înţelepciune. Fiindcă înţelepciunea depfşcşte arta şi ştiinţa, înţelepciunea supune natura şi disciplinează pe om, înţelepciunea îşi are un stil propriu, care nu e al literaţilor şi nici al oamenilor de ştiinţă. înţelepciunea îşi are stilul ei pro­ priu, stilul ritmului împăcării şi al alianţei dintre om şi natură. * * * Rainer a fost un neconformist, un om care a contrazis como­ ditatea tradiţiei. El n'a putut fi înţeles. Rainer n'a fost numai un profesor, un antropolog, un biolog, un artist. Rainer a fost mai mult decât un cărturar şi mai mult decât un creator. Rainer a fost o unitate constructivă. El cu adevărat intra în categoria oamenilor universali, al căror prototip -au fost Leonardo şi Goethe. El a trebuit să observe, să noteze, să claseze tot ce e aparent, accidentai ; nimic nu-i putea fi fără însemnătate, dar încărcat cu povara faptului concret, el se întorcea în sine, unde pe masa din laboratorul (sau din templul?) sufletului său, se înfăptuia prefacerea concretului în spirit, pentru ca, proectat pe o nouă lungime de undă la locul de plecare, să realizeze ade­ vărata existenţă şi adevăratul conţinut de viaţă. Operaţia aceasta, de un circuit atât de minuscul dar de o circulaţie cos­ mică, se înfăptueşte în tăcere. Este un minunat spectacol! Este epicul tăcerii, pe care numai anumiţi miruiţi cu har îl pot cu­ noaşte. Rainer a trăit epicul tăcerii. VICTOR PAPILIAN ALEXANDRU BOGDAN-PITEŞTI

Al. Bogdan-Piteşti era plămădit dintr'un aluat de contraste la care au contribuit în egală măsură geniul răului şi cel al binelui. Era în acest personaj un amestec de senior şi plebeu, de creştin şi păgân, de tiran şi revoltat ; cinic şi duios, generos pe de o parte, excroc pe de alta, Al. Bogdan-Piteşti savura abjecţia pe care o servea ca etică. Bogdan-Piteşti iubea libertatea în gradul în care ar fi putut abuza de ea. Şi acest om, anarhic faţă de orânduelile lumeşti, nu recunoştea decât o singură ie­ rarhie: talentul. Implicat odată într'un proces de şantaj, savura de pe banca acuzaţilor pledoaria lui Take Ionescu, avocatul părţii adverse, şoptind: «Are talent, excrocul ». După condamnarea sa, pe când era condus în dubă la Văcăreşti, zărind pe reclamantul său, bancher, într'o limuzină elegantă, Bogdan-Piteşti exclamă cu compătimire : « Săracu de el ! ». Asupra originel lui Bogdan-Piteşti, circulau fel de fel de ver­ siuni : unii spune'au că el ar purcede din os domnesc, că s'ar trage din neamul Bogdaneştilor descălecători, svon pe care acesta îl întreţinea discret; alţii, care îl cunoşteau mai bine, afirmau că, după tată, ar fi fost albanez, iar după mamă ar fi ţinut de familia • boerească a Băieţeştilor. I se mai spunea şi « Castelanul delà Vlaici », după numele unei frumoase moşii pe care o avea în judeţul Olt. Al. Bogdan-Piteşti crescuse într'un colegiu catolic, după care în­ cercase medicina la Montpellier, apoi literele şi dreptul la Paris, fără ca să le termine însă, căci a fost un diletant în adevăratul sens al cuvântului. Epicurian şi plin de curiozităţi, extravagant şi aventurier din . fire, el apărea în ipoteze paradoxale — uneori boem, alteori boer infatuat; amestecat un timp în cercurile anarhiste ale lui Vaillant, din această cauză, pretindeau unii, a şi fost expulzat din Franţa, dacă nu e adevărat — după cum spun alţii—că ar fi fost nevoit să plece din pricina unui cumul de delicte de drept comun, între care şi un furt de velocipede. Cinic cum era, Bodgan-Piteşti dispreţuia legile şi ordinea, pronând domnia « bunului plac ». într'un rând, manifesta înclinaţii oculte şi devenise adeptul « magului » Sar Peladan, al cărui salon « Rose-Croix » îl frecven­ tase la Paris; dar şedinţele cenaclului din Bucureşti erau mai excentrice, dialogurile estetice fiind chiar presărate de miasmele şi înfloriturile unui erotism invertit. La moartea lui Bogdan-Piteşti, B. Fundoianu scria în Rampa (29 Apr. 1922). « Bogdan-Piteşti şi-a pus geniul în viaţă. A fost unul din puţinii convivi vrednici de banchetul lui Platon: prezenţa lui, între Aristo- fan şi Agathon, ar fi sporit comoara puţină a cuvintelor inefabile. In conversaţia despre dragoste, ar fi spus, poate, cu o neclătinată linişte, cele mai uimitoare paradoxe. Nu, de sigur, nu era un Socrate: nu gusta, nu putea gusta elevaţia morală; era un simplu Alcibiade, zvelt, orgolios şi cinic : dar dacă nu era un Socrate, putea fi slăbi­ ciunea unui Socrate ». Unii îl mai comparau cu cinicul pamfletar al Renaşterii, Aretin; dar acesta mai mult s'a folosit de pe urma artiştilor decât a sacrificat pentru ei (încercarea sa de a şantaja pe Michel Angelo îl ilustrează), pe când Bogdan-Piteşti era lafg pentru artă şi slovă şi nu a fost un profitor de pe, urma lor. Avea casă deschisă pentru scriitori şi artişti, unde aproape în fiecare zi se întruneau invitaţi şi chiar neinvitaţi în jurul mesei sale. Ca să stimuleze pe pictorii lipsiţi de mijloace, închiria se o lo­ cuinţă, unde instalase un atelier pentru ca artiştii să aibă gratuit la îndemână model, pânză şi colori, după cum îmi povestea Tudor Arghezi. Dar Al. Bogdan-Piteşti era şi un mare «mucalit»; te puteai aştepta la orice delà el şi adeseori te consterna. Sub titlul « Cur­ canul de Crăciun », Alexandru Macedonschi povestea în Rampa (24 Ian. 1913), următoarele: « Mă aflam într'o seară,, cea de 20 Decemvrie trecut îmi pare^ la Al. Bogdan-Piteşti... sau, cu alţi termeni, în casa lui din bule­ vardul Pache — unde e un muzeu cum sunt puţine în Bucureşti. Jos, mai întâi, salonul sau biblioteca, sau biroul în care îi place să primească pe intimi... Pereţii sânt încărcaţi de tablouri, de dese- nuri: Vermont, Simonide, celebrul Rochegrosse, Ressu, Luchian—în sfârşit o întreagă defilare a tuturor pictorilor români cari încep să fie gloria ţârei noastre, şi a câtorva străini ! Pe canatul uşei, trei frumoase schiţe de portiete, printre care ceea chipului meu, de Ver­ mont. .. In biblioteca sa. .., rarul meu amic Al. Bogdan-Piteşti în persoană. . . Cu dânsul vorbesc dar, şi iată ce-i spun : •— Mă în­ trebi, ce voiu, dragă? Deocamdată, voiu să-mi trimeţi un curcan gras de Crăciun pe o tavă şi să fie gata de pus la cuptor. —• Ţi-1 voiu trimete, îmi răspunde el, căci tocmai mă duc la moşie. E lesne de înţeles că uitasem de mult ce vorbisem cu el, când, în ajunul Crăciunului, mă pomenii cu chiar curcanul cerut, şi pe care mi-1 aducea — nu un comisionar, precum se obişnueşte în ziua de azi—• ci un fecior de curte boerească precum am apucat şi eu la părinţii mei. Şi nici mai mult nici mai puţin, curcanul trăgea la cântar vreo nouă oca... numai grăsime se scoase dintr'insul ca la un kilo. In sfârşit, ce să mai spun? Când curcanul fu adus pe masă şi când îl tăiau după toate regulile artei, adică după cele ale lăcomiei şi ale foamei, tranc!, râuriră şi zăngăniră pe farfurie 20 de napo­ leoni de aur în cap, ce scăpaseră dintr'o hârtie cu care curcanul fu­ sese umplut ». . Ion Iancovescu povestea o altă întâmplare cu Macedonski. Odată, prin 1918, în timpul ocupaţiei germane, Bogdan- Piteşti îl ros |XH Sti treacă pe la Macedonski şi să-i ceară un exem­ plar din volumul de poezii Bronzes, a cărui prefaţă fusese scrisă de Alex. Bogdan-Piteşti, pe când se aflau împreună, pe vremuri, la Paris. Macedonski, fantasc cum era, reclamă pentru volum un milion. Iancovescu îi comunică lui Bogdan-Piteşti condiţia. Aceasta, foarte calm, îi răspunde: « Ii ofer cinci lei »! Iancovescu se întoarce şi-i'duce lui Macedonski răspunsul lui Bogdan-Piteşti. In timp ce poetul tuna şi fulgera, Iancovescu vrea să se re­ tragă, dar Macedonski îl opreşte: — Să-i dea, să-i dea şi pe aceia, căci e în stare să se răsgân- dească, excrocul ! • In literatură, Alex. Bogdan Piteşti stimula simbolismul. A pu­ blicat şi el versuri,în RevistaModernăa lui Cantilli.din Care alegem: LES LILAS BLANCS Entre les pages a" un vieux livre, D'un livre plein d'aveux troublants, •l'ai mis sécher des lilas blancs. Des lilas blancs comme le givre. L'autre soir, pendant un moment, Loin des soucis, des bruits du monde, Je vins troubler leur paix profonde, Pour leur sourire tendrement. Le livre Hait pourtant le même, La fleur était la même aussi, Mais son éclat s'est obscurci. .. C'était bien la fin du poème! Je voulus prendre le lilas, Mais, sitôt que je l'eus touchée Se brise la fleur deséchèe. Et moi, je sanglotais tout bas. Entre les pages d'un vieux livre, D'un livre, plein d'aveux troublants, J'avais séché des lilas blancs, Des lilas blancs comme le givre. (Revista Modernă, Anul 1, Nr. 2—3, Sept. 1897).

In acelaşi număr al revistei, un adolescent, Ion Thcodorescu, Tudor Arghezi de mai târziu, îi dedică o poezie :

IN REGIUNI BIZARE Puternicului critic ţi eruditului, de­ licatul poet Alex. Bogdan-Piteşti. Lombard bastard cu ochi de rouă, Te plouă în haina de velură, Tuşeşci şi harfa ta murmură ; Golan divin din vin absoarbe Căci trilurile tale oarbe Se sting pe coardele - amândouă — Dar şezi şi scutură-ţi suspinul, Cu mandolina ta bizară, . Visează-ţi soarele de vară Şi din ţigare nrcă-ti fumul, Privesce 'n ploaie cum e drumul Şi dormi. Noroci Goleşte-ţi vinul. Ion Theo

In prefaţa pe care Al. Bogdan-Piteşti o scrisese pentru « Bron­ zes », după un ditirambic comentariu al poeziilor, criticul în­ cheia, patetic: « Je suis content d'avoir pu, par ces lignes, témoigner et crier à tous les imbéciles^ mon admiration pour ie grand poète, l'incom­ parable artiste, le haut et fier intellectuel qu'est Macedonski, Et s'il m'a choisi pour ce faire, ce dont je lui ai gratitude, c'est que je suis, comm.3 lui, un de ceux qui, en quelque circonstance et en quelque endroit qu'ils se trouvent, ont toujours les yeux tour­ nés vers le Christ et vers la France. Nous sommes quelques uns de par le monde chez qui les senti- rreats patriotiques, conventionnels et absurdes, sont éteints; nous avons élevé dans nos coeurs des cultes plus adéquats à nos êtres, d'autant plus fervents que choisis librement et non dus aux hazards de la naissanee ; nous pensons que deux seules choses sont grandes et belles ici bas et rendent la, vie supportable: L'église catholique— qui seule possède la vérité et en dehors de laquelle tout est prose; stérilité et mensonge, •—• pour calmer nos âmes inquiètes, bercer les nostalgies et les amertumes qui sont en nous, endormir les désirs qui nous hantent et nos curiosités morbides. La France, pays du Rêve et de l'Idéal, pays des sentiments naïfs et chevaleresques, des élans fous et des envolées radieuses, pays delà Beauté, de l'Intelligence et de la Grâce — pour être la joie et la déiéetion de notre esprit, puisque, seule, elle allume tous nos enthousiasmes et peut nous faire partager ses haines ». Când, cu ani mai târziu, în timpul neutralităţii noastre de Ia începutul, primului războiu mondial, Bogdan-Piteşti devenind pamfletarul director al gazetei Seara, foaia prea supusă cauzei Puterilor Centrale, un vechiu prieten îi reproşează, consternat, atitudinea sa «boşofilă»: — Pardon mon vieux, îi răspunde cinic acesta, ce n'est pas à l'oeuil. In preajma războiului nostru de întregire, cenaclul lui Bog­ dan-Piteşti întrunea tot ce a fost mai viu şi mai interesant pe vremea aceea în arta şi literatura noastră : Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, N. D,. Cocea, Adrian Maniu etc., iar dintre artiştii plastici: Ressu, Iser, N. Dărăscu, apoi Pallady şi Brâncuşi, când veneau în ţară. Bodgan-Piteşti cultiva şi pe artiştii dramatici: era în bună prietenie cu De Max, al cărui portret, pictat de Ressu cu prilejul trecerii renumitului actor prin Bucureşti, fusese comandant de Bogdan Piteşti şi orna salonul acestuia. Odată o tânără artistă, care începuse să se distingă, i se adre­ sează la telefon : — Cine e acolo?, întreabă Bogdan-Piteşti. Artista îşi dă numele şi adaogă: artistă dramatică. — Că artiste drr matice nu cur.csc decât pe Sert h Bernardt, Aristizza Romanescu şi Age-1 ha Bârscscu, răspunde soitmn Bogdan-Piteşti. Marele lui merit a fost că a incursjat arta noastră plastică, independentă, într'o vreme când pictura era încă înăbuşită de curentele poncife. El a fost primul zi lator al lui Luchian, alături de care a por dt, în 1896, mişcarea artiştilor independenţi, prot< st.atară împotriva artei găunoase pe care o promova oficialitatea prin Saloanele noastre. In manifestul, redactat, probabil, de Al. Bogdan Piteşti, cu prilejul primei lor expoziţii, ei proclamă:

« Arta trebuie să fie liberă, aria trebue să fie independentă şi artiştii nu trébue să fie mânaţi decât de propria lor conştiinţă şi de operile lor ».

Comitetul de iniţiativă al Expoziţiei artiştilor independenţi era astfel format: Const. Artachmo, S. D. Lukian, Nicolae Ver­ mont, Alex. Bogdan-Piteşti. Bogdan Piteşti a expus şi el cu acest prilej un număr de desene, care urmau să ilustreze Sensations intimes, volumul său de poezii. In anul 1900, în asociaţie cu Ion Bacalbaşa, Bogdan-Pi­ teşti întemeiază o revistă de artă şi literatură, Ileana, coperta primului număr, fiind desenată de Luchian ; dar această luxoasă revistă a avut o scurtă existenţă, neapărând decât vreo câteva numere. Sub pseudonimul Ion Duican, Bogdan-Piteşti a pu­ blicat acolo diverse note de artă, din care extragem următoarele fragmente : « Ştefan Lukian este printre tinerii noştri artişti, primul din cei care dau mai multă speranţă — suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel termicei savante după un anume calapod. Dar în operile sale este o mare intensitate de viaţă, şi în el ca o trebuinţă flotantă şi nedefinită de tandreţe. Cunoaşte viaţa reală cu toate amărăciu- * nile sale, dar veşnic caută să tragă asupra ei vălul alb al poeziei sau mai bine zis vălul magic al colorilor pe care le are în ochi, în créer, în inimă, în el tot, căci Lukian este un admirabil colorist. La Lukian niciodată un tablou nu este o minuţioasă descriere a naturii. Unii pretind că aceasta se datoreşte lipsei de tehnică sau lipsei de stăruinţă în a pătrunde natura. Aceştia nu cunosc pe Lukian. Pentru el arta nu este o simplă reproducţie a vieţii. El caută să puie în ce face, ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee, fie o sensaţie. Are o viziune încântătoare a naturii, dar totdeauna adaogă la acesta şi nota sa personală, simţirea sa. Pentru el orice formă organică ce vedem împrejurul nostru, este expresia unei gândiri sau unui sentiment ce inspiră artistului în acel moment şi de aceea el veşnic prelungesce realitatea prin vis, şi mă- resce sensaţia naturei prin ritmul propriei sale sensaţii. (Ileana, Nr. 2, Septembrie 1900). In numărul 3—4 al aceleiaşi reviste, publică note de artă datate: « Vlaici, August 1901 »: « Pentru noi a spune cuvinte de laudă despre Gh. D. Mirea este cu atât mai imperios, cu cât D-sa nu aparţine Şcoalelor cari înfă­ ţişează idealul nostru, talentul său nu se apropie câtuşi de puţin de complexitatea noastră sufletească. Ce păcat că această muncă nu-şi ia drumul spre lumea internelă, ci se mărginesce la exterio­ rităţi ! Aceasta formează însă caracteristica funestă a şcoalei din care, spre nenorocire, a apucat să facă parte. El aparţine şcolei, încă până eri oficiale în Franţa, reprezentată prin Bouguerau, Bonnat, Carolus Duran, şcoală lipsită de ideal, de notă personală, triumf al medio­ crităţii ». In numărul 5—6 semnează şi datează: «Ion Duican, De­ cembrie 1901»: « Octombrie—-Noembrie—Decembrie, trei luni foarte rodnice în manifestări de artă: expoziţia Verona, expoziţia Grant, expoziţia Popescu, câteşitrele la Atheneu; cea din urmă ca şi oficială, prin faptul că tot ce este oficial într'această ţară a manifestat în favoarea artistului ; în sfârşit duiosul Lukian cel cu poezia culorilor în ochi, este transportat la Pantelimon ». Despre Verona scrie : « ...este un energic temperament de artist. La èl darul artei a fost atât de covârşitor, încât şi-a sfărmat o splendidă carieră pentru a face pictură. A rămas încă într'însul ôre-cari însuşiri de ale stră- lucitjlui ofiţer de dragoni, impetuozitatea şi avântul. Verona mun­ ceşte în tenacitate şi a ajuns la posedarea meşteşugului în toată complexitatea lui. A ajuns să fie un pictor desăvârşit, egal cu cei mai buni delà noi, alături de Mirea, Vermont şi Artachino... Ni- colae Vermont, unul dintre cei câţiva desăvârşiţi, va avea un număr întreg al Ileanei consacrat lui... primăvara. Dar 6re aprôpe toate numerile nu-i sunt consacrate ? Şi ce laudă mai mare, mai evidentă şi mai convmgătore, decât operile pe care i le reproducem?». Pe Alex. Bogdan-Piti.şti l-am cunoscut prea p"ţin, aş putea spure deloc; în acea oră petrecută în casa sa, unde am fost introdus de pictorul Ştefan Dumitrcscu, mai mult am pririt la tablouri, decât am vorbit cu amfitrionul. M'am întrebat atunci dacă preferinţa sa pentru o artă mai independentă şi mai expresivă nu pornea cumva mai curând dintr'o atitudine de frondă, decât dintr'un sentiment estetic, căci pe când proclama sentenţios : « La mine nu vei găsi Gri- goreşti! » lăuda, în notele sale de artă, pe unii epigoni ai meşte­ rului delà Câmpina, colecţionând dc altfel şi lucruri ce contrar veneau butadelor sale estetice. — Văd că priveşti cam mirat la tabloul acela — mi se adresă. .? ? ? •— Ce vrei, mon cher, Nicolae Vermont, mon ancien bon ami, l-am avut chiar azi la dejun, mă înţelegi că a trebuit, să-i atârn portretul la un loc de onoare. Mai am şi un Steriady, pe care îl ţin însă într'un loc mai discret.. — ? ? — Văd că te uiţi cam ciudat la « Ţiganca » aceea a Caeciliei Cuţescu-Stork ! — ? ? — E originală şi exotică — ca un Gauguin. — Dacă îmi permiteţi, originalitatea lui Gauguin nu constă atât în exoticul motivelor, cât în vizualitatea sa plastică aparte, în stilul său susţinut de o formă mai amplă şi de un cromatism intens, în compoziţia pe care o urmăreşte, nu numai în euritmia formelor, dar şi în desfăşurarea suprafeţelor colorate, comparti­ mente, cloisonnées, cum le spun francezii. —• Totuşi, îmi grăieşte ceva tabloul acesta.... ; de altfel mi-a plăcut, în viaţă, ţiganca —, adaogă el languros, mângâindu-şi barbişonul, gest prin care părea că-şi întăreşte afirmaţia. —• înţeleg aşa ceva şi în pictură, dacă artistul depăşeşte pitorescul, şi se ridică la un stil, cum a reuşit Luchian în « Safta florăreasa ». , —• Raison, mon cher, pauvre Lukian, c'estait une autre chose !.... In acest interval, Ştefan Dumitrescu, care rămăsese în bi­ bliotecă şi privea dus la Lăutul Iui Luchian, reprezentând o femee care spală un copil, mă cheamă într'acolo, arătându-mi suprafaţa aceea aurie de lumină: — Parc'ar fi un Veronese!, exclamă el. Apoi mă conduse la cele kite tablouri de Luchian, lucrări dintre cele mai remarca­ bile, precum acel cap de bătrân, pictură sintetică şi intensă de colorit, pictată • din tuşe plate largi, pentru care pozase moş Nicolae, un model ce i-a servit pictorului şi în multe alte tablo­ uri. — Dumitrescule, văd că eşti mai puţin entuziast pentru «Femeia în atelier», intervine Bogdan-Piteşti; apoi, adresân- du-mi-se : — Dar Domnul? Ce părere are? — E mai senin « Lăutul », lumina acestui tablou mă purifică, mă invită la transcendent. — Şi apoi, eu, ca oriental, înclin la un vis ceva mai molcom... — Dumitrescule, e interesant armeanul D-tale. După ce mai privirăm la celelate picturi ale lui Luchian, la autoportretul atât ele tragic al artistului, la capul de copil ţinut într'o lumină de magie rembrandtiană, la profilul de femeie, Lorica, la pastelurile Alecu Literatul, Ghereta Filantropiei, Christ pur- tându-şi crucea şi altele, trecurăm la acele, câteva picturi de Ressu, frumoase compoziţii, dintre care Ţărancele delà Vlaici — o friză de femei cu lumânări în mână — m'a impresionat, nu numai prin calităţile formale, de o puritate remarcabilă, dar şi prin cele armonice ; în acea vreme, artistul nu punea accentul pe colorile pământii ca mai apoi ; mai găseai şi o germinaţie de pastă, o bogăţie de nuanţe violacee, la care artistul a renunţat mai târziu, pentru o viziune mai aridă de colorit. Portretul lui Luchian de Ressu e pictat viguros şi expresiv; calităţile pic­ turale abundă şi tabloul e de o gravitate impresionantă. In aceeaşi încăpere se afla şi portretul lui Bogdan-Piteşti, pe care îl pictase Ressu la Vlaici. « Casteleanul delà Vlaici » apare ţanţoş pe moşia sa, în ţinută de fermier american: haine sport, pălărie cu borduri mari, cizme şi cravaşa în mână. Altă pânză impre­ sionantă era o compoziţie fericită prin calităţi liniare şi multă expresie în figura ţărancelor. Tabloul e evocator şi se numără printre cele mai bune lucrări ale lui Ressu. In celelalte încăperi, printre peisaje şi flori, se remarcau şi câteva acuarele şi desene de Luchian, precum şi o mulţime de picturi şi desene de Ressu, Iser, Dărăscu, Tonitza, Ştefan Dumi- trescu etc., apoi câteva lucrări de Palîady, între care faimosul Nud cu frunza de lotus pe care eroul nostru ceruse să-1 admire în timpul când îşi ispăşea condamnarea la Văcăreşti; două sculp­ turi de Brâncuşi : Muza adormită — bronz — şi Cuminţenia pă­ mântului — piatră —, apoi bronzuri, între care portretul D-nei Mica Bogdan-Piteşti, de Pădurea, şi câteva lucrări de Han şi Medrea împlineau colecţia de artă autohto.iă. Bogdan-Piteşti avea şi câtea gravuri de ale englezului Franck Brauwyn, pe care îl invitase, împreună cu alţi artişti străini, să trimeată lucrări la Expoziţia artiştilor noştri independenţi. Bogdan-Piteşti mai colecţiona şi icoane, dintre care multe erau de înaltă epocă bizantină, variate costume şi cusături naţio­ nale. Era un bibliofil iscusit; biblioteca sa conţinea ediţii prin- ceps şi multe lucruri rare, apoi albume cu desene şi caricaturi, opere ale artiştilor care îl frecventau. De cum intrai în locuinţa sa, chiar din vestibul, pereţii erau împodobiţi cu tot felul de desene, reprezentând artiştii şi scriitorii cenaclului din strada Stirbey Vodă. Tot această colecţie, care reprezenta o etapă vie a plasticei noastre, s'a risipit după moartea lui Bogdan Piteşti, la bătaia ciocanului portăreilor, deşi colecţionarul o dăruise ţării, cu o sin­ gură condiţie — e drept, bizară — : aceea de a se construi un muzeu pe moşia sa delà Vlaici ; cu consimţământul moştenitorilor, această stipulaţie s'ar fi putut ocoli, dar Ministrul de resort (Gcgî ) avea scrupule să primească donaţia unui om compromis, ca şi cum această buruiană nu ar fi crescut din plin pe ogorul vieţii noastre politice. La câteva săptămâni delà această vizită, am aflat că Bog­ dan-Piteşti ar fi avut o criză cardiacă. Alarmat, ar fi chemat duhovnicul delà Catedrala Sf. Iosif ca să se spovedească, — cinicul pamfletar trecuse la catolicism. Sosind preotul, Bogdan- Piteşti i se adresează: — Pater, citeşte-mi îri franţuzeşte, pentrucă latineşte nu înţeleg... După scurta slujbă, părintele îi puse întrebările de rigoare. — Spune-mi, fiule, păcătuit-ai vreodată cu vorba, cu fapta, cu gândul? — Da, părinte... — Ai râvnit la bunul altuia ? — Da, părinte.... — Ţi-ai înşelat nevasta ? — Da, părinte... — Dar, dacă bunul Dumnezeu s'ar îndura şi ţi-ar dărui viaţa mai departe, ai mai greşi, ai mai păcătui? — De sigur părinte... Acesta era omul. K. H. ZAMBACCIAN PUNCTE DE VEDERE

DIVERSE

ÎNSEMNĂRILE DOCTORULUI ULIERU însemnările doctorului Ulieru, publicate pentru prima oară în numerele de iulie şi august 1946 ale revistei noastre, constitue un document uluitor. Ele formează jurnalul intim al unui om dotat cu o privire pătrunzătoare, lucid tot timpul, conştient de misiunea sa şi total dezinteresat. Astfel de oameni integri şi în acelaşi timp stăpâni pe meşteşugul lor vor mai fi fost câţiva, în acea vreme, dar glasul lor s'a stins fără urmă. Singur apelul doc­ torului Ulieru a răzbit până la noi; el apare astfel ca un ecou al unor glasuri anonime, ca o chemare de peste moarte. Medic de plasă la şes şi la munte, mutat după bunul plac al politicienilor, pentru a nu le fi executat dispoziţiile abuzive, acest oponent născut, sigur pe dreptatea sa, a rămas tot timpul în picioare, mânuind, în orele libere, condeiul, cu îndemânarea unui Suetoniu. Descoperite întâmplător, notele doctorului Ulieru procură citi­ torului încântarea imediată pe care numai documentul autentic o poate provoca. Aceasta constitue prima şi excepţionala lor calitate. Vin apoi la rând talentul alegerii subiectelor, dozajul unei fine ironii şi ştiinţa contrastului : de o parte, lipsa de igienă a popu­ laţiei delà ţară, starea ei înapoiată, imposibilitatea de a combate molimile, din lipsă de medicamente, pe când, de altă parte, la Bu­ cureşti, Ministrul Sănătăţii, secundat de inenarabilul Barbete, inspector general sanitar, dă circulari absurde peste circulari şi organizează banchete de proslăvire a activităţii sale... verbale! Toată tragedia administraţiei noastre sanitare în anii din urmă apare descrisă cu litere de foc, în carnetul autorului nostru. Lipsa de conştiinţă a politicienilor şi absenţa lor de scrupul duc la situaţii tragi-comice, ca, de pildă, ordinul de închidere, pentru motive « sanitare » binecuvântate, în ziua alegerilor, a cârciumelor, pe care Ulieru nu-l execută, pentru care motiv e mutat disciplinar în altă parte. O ironie amară şi o desnădejde fără leac se degajează din aceste însemnări. Nicio rază de soare nu le luminează şi autorul lor moare neîmpăcat. însemnările doctorului Ulieru constitue o operă literară de o savoare excepţională. Ele sunt, în acelaşi timp, un document pre­ ţios pentru sociolog, vădind starea primitivă a societăţii noastre rurale, trăsătură aparentă în publicaţiile noastre de ţolklor, bine pusă în lumină de anchetele monografice din anii din urmă şi întregită cu observaţiile linguiştilor asupra caracterului arhaic şi concret al limbii române. Carnetul doctorului Ulieru acuză regimul politic trecut şi ne deschide ochii asupra căii de urmat pentru a veni în mod real în ajutorul populaţiei noastre delà ţară. Doctorul Ulieru ar fi putut să devină un scriitor : neîncrezător în forţele sale, el s'a mulţumit să-şi exercite ochiul necruţător, zu­ grăvind realitatea cu o măestrie care provoacă totodată surpriza şi bucuria noastră. însemnările sale constitue o reală revelaţie. AL. EOSEITI JURNAL DE LECTOR — nostalgii valutare —

Noi ne-am iubit când se vindeau fondantele un franc bucata — îşi aminti cu melancolie de-un vers de după trecutul războiu, în timp ce privea în vitrina cu dulciuri, micile cuburi de rahat, pudrate, şi alături cartonul indicator : 39.000 lei kg, 700 lei bucata. Pentapolin nu dispreţuia deliciile retrospective. Dante putea'să aibă mult şi bine dreptate, când atribuia Franciscâi din Rimini fai­ mosul vers Nessun maggior dolore — che ricordarsi del tempo felice — ne la miseria — însă dreptate avea şi el. Ca să bage de seamă imensul abis dintre ban şi puterea lui de cumpărare, nu era nevoie să fie un laudator temporis acti. Co­ vrigarii ce treceau, cu atâta insistenţă prin faţa porţii, din zori până 'n deseară, modulându-şi marfa, erau mai convingători decât sarbezii economişti cu lungile şi vanele lor explicaţii. Pe vremea copilăriei, şi de sigur nici atunci nu umblau câinii cu covrigi în coadă, cu 5 bani cumpărai unul. Astăzi cu 500 lei. Cât despre calitate, ce să mai vorbim? Nu odată visase pe filele cărţilor faţă 'n ţaţă cu cifrele. Cara­ giale (pentru a câtea oară o repeta?) era o mină inepuizabilă, în materie. «Micile economii» ale d-nei Verigopolu nu treceau de preţul unei prăjituri de astăzi (n'am zis îngheţată), însă ele ajun­ geau prea graţioasei doamne să plătească chiria pe un an (şi ce apartament!), sâ-şi ţină muscalul la scară şi să mai strecoare şi onoratului ei soţ, de buzunar, câte o patacâ, două şi, din când în când, o hârtie de-o sută. Vorbind pe la al treilea pătrar al veacului trecut, în elegantele sale prelegeri universitare, despre anume rari­ tăţi arheologice, Alexandru Qddbescu amintea si de vasul lui Pori- land, cap de operă a sticlăriei antice, descoperit într'un sarcofag de marmoră, pe calea delà Roma la Tivoli şi care, după ce trecuse prin colecţia palaiului Barberini din Roma ca şi prin alte mâini, fu cumpărat de ducele de Portland « pe preţ de 2.000 livre sterling, adică 50.000 l. n. », şi dăruit muzeului britanic din Londra. Alarmat de energica intervenţie a cuconului Dinu Murguleţ şi a lui Mateiu Damian, ce iau apărarea ţăranilor schingiuiţi « la vârtej », pentrucă altoiseră pe Tănase Scatiu, poliţaiul din Călă­ raşi, ce conducea, în persoană, cercetările, se consolează cel puţin cu ideea unei juste recompense. Dar Tănase Scatiu se lasă greu. Şi târgul se încheie la 12 poli, ce-i drept în aur, scoşi din punga de mătase cu inele şi 'n locul argintului (« 68 lei şi nişte gologani »), trei bumăşti de hârtie a 20 lei («mi-ai mâncat şi aici 8 lei, neică Tănase»), cum s'ar zice 15 poli, evident cu vechea putere de cum­ părare, dinainte de 1877 ş. a. m. d. Ce-l indispunea pe Pentapolin nu era atât canicula. Cu ex­ cepţia unui început de insolaţie, la un zintâi de Septemvrie, când, pe vremuri, se făceau detaşările şi trebuia să aştepte în stradă, în faţa Ministerului, îngăduinţa Cerberului, nu-şi aminteşte să fi suferit vreodată de căldură. Baia de aburi era una din instituţiile, de sorginte otomană, în mahalaua copilăriei, acolo în schela aceea delà Dunăre, unde descendenţii lui Ilderim, Fulgerul îşi zidiseră pe promontoriul dintre cele două vaduri, cetatea. De atunci încoace cunoscuse şi alte băi de aburi, din păcate, mai puţin igienice. De cazanul cu smoală încinsă, adevărat cazan al Satanei, din strâmtul coridor delà Pensii (căci de timpuriu Pentapolin cunoscuse pri­ vilegiul acesta) îşi aminteşte să fi scris, cu ani în urmă şi tocmai în zilele când Picard, celebrul stratonavarh belgian, se afla în ţară şi descria căldura irespirabilă din celula cu care făcuse memorabila ascensiune. Cum scrisese, de altminteri, şi despre cuptoriul de sticlă şi tablă din sala manuscriselor, delà Academie, pe care un arhitect dibaciu în pavilioane de expoziţie, dar pasionat de Creangă şi de peripeţiile lui Harap-Alb, îl construise după sugestiile cine ştie căror experţi în climatologie continentală : vara calorifer sub ma­ ximă tensiune şi iarna, frigorifer, dat în seama lui Gerilă. E ade­ vărat, mai rămâneau zilele de toamnă şi de primăvară,, la care nesă­ buitul Vitruviu nu meditase, aşa că cititorii mai luau contact şi de-a-dreptul cu elementele naturii. Cu câtă melancolie nu-şi amin- teste Pentapolin de vechile săli de lectură ale Bibliotecii, cu zidurile lor masive, de cărămidă, cu ferestrele potrivite, cu orientare şi at­ mosferă patriarhale, adevărată oază de paradis în plină Sahara bucureşteană. La adăpost de arşiţă, timpul se scurgea insensibil ca din clepsidră, lectura era un deliciu, glicina din fereastră tot mai păstra ceva din zâmbetul de Mai al florilor. Cine se mai gândea la vilegiatură, când nicio plajă din lume şi nicio boltă de cetini n'ar fi oferit nici confortul şi cu atât mai puţin stivele de cărţi, la îndemână. Nu degeaba, de atâţia amari de ani, Voltaire dezer­ tase Ferney-ul şi se instalase, în alba togă a gipsului lui Houdon, pe raftul cu enciclopedii. Şi totuşi — minuni ale valutei, inexplicabile! — venea şi luna de vilegiatură. Unii se duceau la Sămbăta-de-Sus, unde un ministru de pomină, de a cărui faimă vuiau la vremea aceea gazetele, dar care, în perspectiva timpului, se dovedeşte a fi fost un mare naiv, şi un inocent, rezervase un număr de boxe pentru aleşii Muzelor. Pentapolin era pe atunci un biet învăţăcel, cu stagiul beletristic abia la început, însă din colaborările modest cotate, ca şi din lucrările cu sgărcenie arvunite (ce capitol de istorie literară şi acela al vecinicelor aconturi!) îşi putea îngădui luxul unei vilegiaturi de o lună, cu băi de sare, cu hrană suculentă, un crămpeiu de pă­ dure şi lecturi la discreţie, în binecuvântata Ocnă a Mureşului, pe care singur o dibuise, într'o raită fugară, îndată după trecutul războiu. Câte milioane i-ar trebui astăzi, să mai poată întreprinde o atare expediţie? Se sparie gândul — vorba cronicarului. Intfunul din drumurile acestea, de vară, între Sighişoara şi Mediaş, îşi aminteşte să se fi întâlnit, pe culoarul unui vagon de a doua, cu A. B.. profesor ca şi dânsul şi director de studii la liceul particular, unde amândoi aveau ore suplimentare. A. B. făcea, la vremea aceea, politică idealistă. Transferat într'unul din partidele cele mai firave, al cărui preşedinte era însă o mare şi pură perso­ nalitate juridică, A. B. înţelegea să acţioneze în consecinţă. Când avea o zi liberă şi mai ales vacanţele şi le petrecea, peripatetizând, în districtul electoral ce-şi rezervase. Bagajul său era modest : o mică valiză de carton presat, CCRU se închidea bine, pe care o ţinea sub braţ şi în care-şi avea prosopul, cămaşa de noapte şi pieptenele, afară de cele câteva idei, pe care le ştia pe de rost. Când gesticula sau trecea vagonul peste şine, în staţii, valiza îi aluneca lapicioare şi deschizându-se automat, îşi risipea conţinutul pe duşumea. Calm şi cu un zâmbet fericit pe faţă A. B. îşi aduna lucrurile unul câte unul şi-şi lua din nou bocceluţa sub braţ. La Sighişoara, unde a doua zi convocase biroul judeţean, coborî, întâmpinat de un biet creştin, poate un delegat, poate biroul în persoană. Căci A. B. nu se lăsa înşelat de aparenţe. Prezentul de altfel îi era indiferent. Ce-l preocupa era viitorul. Şi întru aceasta omul dovedise intuiţii pro­ fetice. Căci, dintre toate, singurul capital nedevalorizat a rămas tot cel politic. Din nefericire, urcat pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei politice şi sociale, legendele au şi început să-l obnubileze. Dar Pentapolin refuză să intre în cercul acesta de umbră şi im­ putări. El ştie, din propria sa experienţă, că munca unui singur individ nu poate dura ziduri. De unde atunci blocurile de care vorbeşte târgul, de unde miliardele? Câtă dreptate avusese Beau­ marchais : calomniaţi, demnilor, calomniaţi, până la urmă tot se prinde ceva. PERPESSICTUS BALZAC ŞI MOLDOVA

Cerem iertare cititorilor noştri pentru caracterul înşelător al titlului, care nu va corespunde cu conţinutul. Nu e însă la dreptul vorbind o înşelăciune, ci mai mult sfiala de a înscrie un frontispiciu prea lung, care urma să fie acesta: « Balzac şi frigurile de baltă moldoveneşti ». Aşa dar marele romancier francez, pe câte ştim, nu s'a interesat niciodată în mod direct de frumoasa noastră pro­ vincie *). Ne fiind, în orientarea lui politică, un liberal, problema principatelor dunărene nu l-a preocupat, ca pe un Michelet sau un Quinet. Frecventând saloanele aristocratice şi în deosebi pe cele « legitimiste », boufboniene, se poate să nu fi dat niciodată ochi cu « bonjuriştii » noştri delà Paris. In schimb i-a fost hărăzit, în ul­ timul an al existenţei lui atât de sbuciumate, să sufere, printre alte boli, de nişte friguri palustre foarte grele, cărora le-a atribuit o origine dunăreană, moldovenească. Despre acestea vom întreţine astăzi pe cititorii noştri. In Septemvrie 1848, Balzac luase din nou drumul Ucrainei, ca să se oprească la Wierzchownia, domeniul Evelinei Hanska, acea veche corespondentă a lui (încă din 1832), rămasă văduvă de vreo opt ani, dar nehotărîtă a se căsători cu dânsul. In interval, Eveline îşi măritase unica fiică cu bogatul conte Georges Mniszech, o înzestrase cu domeniul întins, de douăzeci de mii de hectare, delà Wierzchownia, asigurându-şi doar un venit anual considerabil şi se străduia să-l facă pe Balzac să creadă că susţine demersurile

*) D. Perp-essioius aminteşte însă, în notiţa biografică, cocsacrată lui Bal­ zac, în antologia cu titlul «Delà Chateaubriand la Mallarmé» (1938), că Balzac ar fi adus vorba despre noua constituţie a Moldovei (Regulamentul Organic), într'una din scrisorile de politică externă, delà 14 Mai 1836, reprodusă în ediţia operelor complete Calmann-Lévy (vol. XXIV, 1926)- întreprinse de ilustrul romancier pe lângă Curtea delà Petersburg, ca să le autorizeze căsătoria. Balzac se arăta dispus chiar să se stabilească definitiv în Ucraina, dacă Ţarul şi-ar fi dat consim­ ţământul. Evenimentele din 1848 îl înspăimântaseră. Neprevăzând lovitura de stat bonapartiană şi al doilea Imperiu, ale cărui zări nu le-a apucat, se temea că Republica a doua, cu răsturnări pro­ gresive, ar fi urmat să facă nerespirabil climatul patriei sale. Pasă-mi~te, Balzac era, cum s'ar spune astăzi, un reacţionar. Decât să asiste la svârcolirile politice din Franţa, sub dominaţia republicanilor, prefera să se expatrieze definitiv şi să-şi realizeze fericirea casnică, de atâta vreme visată, în preajma durduliei bru­ nete, Evelina Hanska şi a tinerei perechi Mniszech. Biografii săi francezi nu prea stârnesc asupra ciudatului proiect balzacian, ca atâtea altele, din câte vânturase fantascul romancier, poate pentrucă nici nu-l prea iau în serios. Sănătatea lui, pe de altă parte, era grav compromisă. Scriitorul cu aparenţe atletice plătea, în preajma vârstei de cincizeci de ani, scadenţa eforturilor titanice, depuse întru realizarea arhitecturii monumentale a « Comediei umane ». Din tinereţe, se plângea de dureri de cap, cronice. Abuzul cafelii tur­ ceşti, în timpul lucrului, îi atacase stomacul şi ficatul. Suferea de varice şi, mai de curând, de ipertrofia inimii. In Ucraina, asprimea climatului avea să-i redeschidă procesul arachnitei cronice şi al câtorva puncte congestive la plămâni, şi să-i provoace o oftalmie. Dar mai ales, organismul pândit din toate părţile, al robului con­ deiului, avea să înfrunte una din formele cele mai alarmante ale frigurilor palustre. Iată ce scria Balzac surorii sale, d-nei Lame Surville, la 20 Octomvrie 1849, din Wierzchownia ; «Mi s'a declarat ceea ce numeşte doctorul o febră cefalalgică intermitentă: e îngrozitor! La fiecare acces, credea că febra va deveni cerebrală. Ultimul acces l-am avut mai acum treizeci şi patru de zile. Sunt slab ca în 1819 : mi-a mai rămas puţin pântece, deoarece al meu era atât de mare încât este ultimul refugiu al gră­ simii (de l'embonpoint) atacat de boală. In sfârşit, febra a cedat înaintea celor şase doze de chinină, pe zi, amestecată cu nu ştiu ce. Frigurile de prin ţinuturile astea sunt celebre : cine a contractat febra moldoveneasca (la fièvre moldave) îi păstrează urmele toată viaţa; martor Labois care, contractând-o la Odessa, a ajuns o umbră de om... Febra mea a fost întâiu zilnică, apoi din fericire terţă, mai apoi la patru zile odată, şi m'a lăsat de alaltăieri. Mă bizui pe tine nu numai că vei ascunde mamii această boală,' dar şi că o vei linişti asupra întârzierii pe care această blestemată febră («cette chienne de fièvre») o aduce înapoierii mele. Boala a trecut de tot, s'a sfârşit : dar ea a produs un rău şi mai mare ; în­ treruperea totală a tratamentului afecţiunii cronice. Plămânii şi inima bolnave, au recâştigat terenul pe care tratamentul îl cucerise, şi vor trebui cel puţin două luni, Noemvrie şi Decemvrie, ca să mă restabilesc pentru o călătorie neprimejdioasă... ». Un alt text se coroborează perfect cu rândurile de mai sus : e vorba de scrisoarea trimisă peste câteva zile unei vechi prietene, d-nei Zulma Carraud, la Frapesle : « Era cât pe aci să mor de moartea bietului Soulié : căci mi-a izbucnit aci groaznica boală de inimă, pregătită de cei cincisprezece ani de munci silnice, şi sunt de opt luni pe mâinile unui doctor (d-rul Knothé) care, în inima Ucrainei, s'a nimerit să fie un mare medic ataşat palatului şi domeniului prietenilor la care mă aflu. TratamentuL a fost întrerupt de una din acele îngrozitoare febre zise moldoveneşti care, din bălţile Dunării, ajung la Odessa şi pustiesc stepele. Aceasta se cheamă o intermitenţă ceţalalgieă şi m'a ţinut două luni. Abia de opt zile mi-am luat tratamentul bolii mele cronice de inimă... ». Balzac a suferit aşa dar de friguri palustre exotice, atribuite de medicul său delà Wierzchownia, bălţilor dunărene. A fost o formă gravă de paludism, inspirând temeri de febră cerebrală, adeseori mortală, café se combate în zilele noastre cu injecţii de chinină în şira spinării. Datorită acestor friguri, pacientul a tre­ buit să-şi întrerupă tratamentul împotriva ipertrofiei cardiace şi a congestiei pulmonare. Restabilit, întru câtva, Balzac îşi vede visul cu ochii, cununându-se cu Eveline Hanska la 14 Martie 1850, în biserica cu hramul Sfintei Varvara-, delà Berdicev (de unde expediase scrisoarea către Zulma Carraud). A fost totuşi un fel de cununie in extremis, acceptată de şovăitoarea Eveline, căreia medicul i-a prezis sfârşitul apropiat al lui Balzac. Nu o căsătorie din dragoste, cum o dorise mereu copilărosul Honoré, ci din com­ pătimire şi cu termen scurt. întors la Paris, în Mai, după o călă­ torie plină de peripeţii, romancierul cade iarăşi la pat şi moare, în noaptea de 18 August 1850, de un flegmon difuzat, cu focarul la un picior, adică de septicemie. La căpătâiul său veghează un servitor şi o bătrână; mama lui, de care nu se simţise niciodată apropiat. In acest timp Eveline de Balzac se retrăsese în aparta­ mentul ei, poate pentrucă distinsa doamnă nu ar fi putut suporta exalările îngrozitoare ale camerei mortuare, sau, după câte avea să afirme Octave Mirbeau, pentrucă primise o vizită galantă în alcovul ei. Victor Hugo îl văzuse cu câteva ceasuri înainte şi-i strânsese mâna moale şi asudată, care nu răspunsese presiunii amicale : acea mână mică şi frumoasă, păstrată în mulaj, care scrisese cea mai halucinantă epopee a evului nostru bancar. Balzac a murit poate nutrind alte mari proiecte, ca să-şi desă­ vârşească monumentul literar. E bine să ştim însă că spaimele cele mai mari le-a tras cu vreo zece lum înainte, când l-au bântuit năpraznicile friguri exotice, pe care le crezuse moldoveneşti. Atunci a rostit cu groază numele provinciei moldave şi l-a încredinţat posterităţii în două din scrisorile lui *). ŞERBAN CIOCTJLESCU

*) Erratum : In articolul nostru din numărul trecut, la pag. 875, trebue citit : « expediată din Wilmersdorf-bei-Berlin », în loc de d-lui Wilmersdorf- bei-Barlin ». COMENTARII CRITICE

FOESIA PERSONAGIILOR LUI CARAGIALE

Toate incriminările aduse lui I. L. Caragiale sunt de ordin idealist şi normativ; ele n'au nicio legătură cu viziunea lui comică şi cu « filozofia » lui despre om ; că n'a fost liric şi idealist, că n'au nicio poezie femeile din comedii, din Momente şi din nuvele (Mânjoloaia n'are decât poezia sensualităţii, şi aceea emanând din împrejurările extraordinare în care se consumă «păcatul» ei foarte natural) — sunt toate obiecţii lăturalnice, de mult scoase din câmpul criticei. Cea mai lucidă inteligenţă satirică românească n'a făcut din Ion Luca nici un misoghin şi nici un mizantrop. Afirmaţia lui că-şi iubeşte eroii nu este un parodox, aşa cum a părut multora ; fiindeă-i observă şi-i divulgă, fără cruţare, fiindcă le urmăreşte mecanismul sufletesc şi resortul unic, egoismul,, nu înseamnă că-i şi detestă ; conformismul moral al tuturor personagiilor caragialiene este şi un discret elogiu al instinctului vital, pe care-1 face scriitorul, într'o optică inversă ; natura umană este aşa cum se manifestă, proiectată în aspectele ei cele mai veridice, mai realiste. E firesc, în ordinea biologică, dincolo de convenienţele sociale, ca.Veta să iubească pe Chiriac şi Joiţica pe Tipătescu şi e firesc deci ca Jupan Dumitrache şi Trahanache să fie încornoraţi; cum e firesc caZiţa să-i placă pe Rică şi să se mărite cu el. Gherea avea dreptate, când observa că Ion Luca «râde cu poftă » de tribulaţiile eroilor lui ; n'avea dreptate însă să-i im­ pute o atitudine care-i era organică şi nici să-i ceară o poziţie de moralist, în faţa turpitudinilor, care erau ale vieţii înseşi. Caragiale nu vedea în om decât instincte, ambiţii şi vanităţi, egoisme satisfăcute indiferent prin ce mijloc. Filosofia lui era filosofia naturii; dacă ar fi fost un morocănos naturalist, ar fi scos o viziune pesimistă din spectacolul vieţii, s'ar fi furişat o undă de tristeţe în opera lui, am fi asistat la unele aspecte tra­ gice, cel puţin mascate, din înfrângerile omului. Dar Caţavencu e senin şi optimist, după ce i se răstoarnă toate planurile de parvenire, acceptă compromisul, în vederea unei posibile com­ binaţii, când vede că altuj a fost mai tare decât el şi i-a luat-o înainte. Veta şi Zoiţica au suferit, fără discuţie, de teama de a nu fi compromise ; Veta a suferit şi din cauza supărării şi a eventualei părăsiri, dacă gelozia lui Chiriac nu s'ar fi liniştit, când a văzut că Rică vine pentru Ziţa; Zoe a trecut prin toate spaimele, sub ameninţarea divulgării documentului compromiţător, faţă de societate, şi-a impus voinţa, ca să se salveze de ruşine, dar a fost iertătoare şi generoasă cu Caţavencu, când a reintrat,în posesia « scrisorii pierdute ». Nimic nu s'a schimbat din structura perso­ nagiilor, după ce au trecut prin atâtea peripeţii ; impresia specta­ torului e clară: viaţa îşi reia mersul obişnuit, cortina căzând pe o vizibilă reluare a raporturilor iniţiale, dintre personagii. Sugestia de cerc închis este covârşitoare, în comedii; dinamica lor, în cuprinsul actelor, a avut un scop esenţial: să ne facă atenţi că desnodământul n'are nici cea mai palidă umbră de tristeţe şi de intenţie moralizatoare ; după ce situaţiile s'au în­ curcat şi s'au descurcat, după ce bănuelile s'au risipit şi îngri­ jorările au aţipit—toţi reintră în natura lor restabilită. Egois- mele turburate, ca să ne facă mai vizibilă filosofia vieţii eroilor, se reintegrează în mecanica lor satisfăcută. Acţiunea dramatică ne-â scos în lumină inconfortul moral al personagiilor, născut din imprevizibil şi din amestecul unor cauze străine de confor­ mismul lor, în care se complac; Ion Luca râde tot timpul, şi noi cu el, nu de turpitudinea celor divulgate, ci de spaima eroilor de a fi scoşi din celula în care se lăfăesc; şi când liniştea cade, izbăvitoare, peste agitaţiile sterpe ale omului—ne liniştim şi noi ; reluăm apoi, mental, raporturile confortabile dintre eroi şi ne imaginăm o fericită şi indeterminate reintrare în statu quo. Prin acest circuit al spectacolului, dincolo de marginile lui scenice, prin acest calm pe care-1 lasă în spirit comediile, după generala satisfacţie — intrăm, ca printr'o poartă larg deschisă, în filosofia lui Caragiale ; este naturală şi conformistă, e lipsită de probleme interioare şi de complicaţii. Societatea nu estş decât o asociaţie de convenţii, de simple menajeri ale egoismului; dacă Jupan Dumitrache s'a convins, prin prezenţa «legăturii» lui Chiriac, că «onoarea lui de familist» e intactă, dacă Traha- nache n'a putut să creadă în evidenţa << scrisorii », fiindcă o altă evidenţă, aceea a « plastrografiei », îl ocupă pe Caţavencu, fără recurs — societatea e împăcată şi viaţa îşi reia compromisurile ei, care sunt de ordinea naturii, nu a moralei. Imprevizibilul este experienţa care scoate pe om din făgaşul lui natural, predeterminai; el poate fi comic sau tragic, realist sau fantastic. Omul este însă o structură bine determinată, un mecanism cu legile lui intime •— o natură care se ignoră, dar pe care o cunoaştem în raport cu împrejurările prin care este silită să treacă. Modalităţile comic-tragic, realist-fantastic sunt modalităţi ale experienţei, dar nu sunt modalităţi ale spiritului creator şi con­ templativ; scriitorul nu poate schimba natura omului; cel mult o poate face evidentă, punând-o în mişcare, în raport cu eveni­ mentele, cu împrejurările, ele înşile comice sau tragice, realiste sau fantastice. Viaţa îşi are formele ei, în care curge natura umană, în care se mulează, prin care ies la lumină structurile omeneşti. Caragiale are un extraordinar simţ al invenţiei împrejurărilor, al mediului şi faptelor, al situaţiilor în care omul e pus să acţio­ neze şi silit să reacţioneze ; viaţa este un vast şi variat scenariu, în care omul trebue să se integreze ; nicăiri « societatea » nu este mai lucid şi mai circumstanţiat văzută decât în opera cara- gialiană ; teatru, comic sau tragic, schiţă, « moment », « amintire » nuvelă, poveste, sunt modalităţi tehnice de-a surprinde pe om şi de-a schimba scenariul, decorul, în care acţionează. Dar nu numai împrejurările, tehnica genurilor, ci şi limbajul se schimbă, ca decorul vieţii şi ca o expresie a omulrfi social. Omul este o natură, este natura umană, egoistă, laşe, sen- suală, vicleană, şi viaţa este un spectacol ; toată filosofia lui Ion Luca se revelă în aceste două adevăruri; tragic sau comic, mişcându-se în realitate sau în fantastic, omul este identic cu sine. Nuvelele lui psihologice şi Năpasta care par că analizează « cazuri de conştiinţă » nu sunt altceva decât tot nişte studii ale naturii umane, din aceeaşi esenţă ; numai că deformarea tragică, patetică şi patologică le dă proporţii halucinante ; dar şi aci, Ion Luca e dublat de aceeaşi luciditate ca în teatrul comic, în « momente » şi în povestirile fantastice. Instinctul de conservare, exacerbat de frică, îl face curagios pe Leiba Zibal; dar curajul nefiind un atribut al naturii lui de fricos, îl duce la disolvarea personalităţii, la demenţă ; tot instinctul de conser­ vare, manifestat ca instinct al lăcomiei, ca instinct al acaparării — duce'la demenţă, când este ameninţat de întoarcerea fratelui presupus mort, şi pe Stavrache, cârciumarul din In vreme de război. Dar Anca —ce o împinge pe Anca să se răzbune, cu metodă, cu luciditate, cu lucid diabolism? Tot natura ei umană, care se vede înşelată, neliniştea ei de a trăi alături de ucigaşul soţului ; fiindcă la început Anca nu ştia că Dragomir a ucis pe Dumitru, când află se răzbună !

« In viziunea comică a omului, instinctele sunt conformiste, sunt agitate de imprevizibil, dar după ce imprevizibilul nu mai operează, omul se linişteşte, reintrând în natura lui ; în vi­ ziunea tragică, imprevizibilul este catastrofal, este iremedia­ bil; neputând să salveze pe om, să-1 lase în satisfacerea egois­ mului lui, deslănţue o criză acută, care în etape îl duce la disc- luţie ; şi pe Zibal, şi pe Stavrache, şi pe Dragomir, şi pe preotul din Păcat. In viziunea fantastică, imprevizibilul acţionează violent, scoate la suprafaţă răul, ispita, dar când nu mai operează asupra omului, acesta se linişteşte, intrând în ritmul normal al exi­ stenţei. Dar, cum am spus, dacă omul este o natură, adică natura egoistă însăşi, revelatoare în viziune comică, realistă, fantastică sau tragică, viaţa este un spectacol, un vast şi variat scenariu. Caragiale ilustrează cu o uimitoare invenţie intuiţia că viaţa este un scenariu ; în comic, fantastic şi tragic — un instinct al feeriei umane se desfăşoară cu o putere şi o sugestie inimitabile. Aci este invenţia scriitorului, fantezia pe care i-o contestă atâţia, poezia operei lui ; capacitatea de a-şi mlădia talentul, într'o suc­ cesiune de feerii umane este însăşi capacitatea esenţială a talen­ tului lui Ion Luca. Totuşi, natura umană apare odată comică (comediile, Mo­ mentele etc.) odată tragică, odată fantastică, odată narativă, împăcată, în atitudinea balcanică. Este aci şi o «filosofie» a vieţii; o atitudine indusă a scriitorului. POMPILIU CONSTANTINESCU MENŢIUNI CRITICE

G DOBROGEANU-GHEREA, CRITIC LITERAR

Evocarea personalităţii lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, In pragul acestor timpuri noui la care dânsul a năzuit cu tot sufletul, răspunde nu numai dorinţei de a plăti un just tribut de admiraţie luptătorului care a tras brazdă adâncă ' în viaţa noastră socială şi intelectuală din ultimii cincizeci de ani, dar în egală măsură, şi obligaţiei de a retuşa legende eronate, de à verifica, în perspectiva timpului scurs, aspectele unei activităţi tenace, de a desprinde elementele vii, de a determina temeiurile prestigiului lui Gherea, într'un cuvânt actualitatea exemplului său. Deoarece nimic din ce a fost credinţă slujită cu pasiune nu se pierde, oricâte mode sau întemeiate noi puncte de vedere ar apărea, oricâţi şutaşi, mai bine pregătiţi, mai tineri şi mai îndrăzneţi ar păşi în arenă. A spus-o, între alţii, Gherea însuşi, într'o pagină de confesiune, de acum patruzeci de ani, cu acea căldură proprie inimii sale, pe care timpul n'a irosit-o: «După cum, spunea Gherea, nu piere nimic din marele tot care se nu­ meşte Univers, niciun atom de materie, nicio undă de energie, tot aşa nu piere nimic din viaţa şi activitatea sufletească, socială. Fiecare om, care trăieşte în societate, delà cel mai umil până la cel mai mare, după cum înrâureşte şi schimbă, prin activitatea sa materială, mediul material în care trăieşte, tot aşa înrâureşte şi schimbă prin viaţa sa psihică, socială şi morală, mediul psihic, social şi moral. Aceste schimbări odată produse nu mai dispar, cum nu dispare nimic în lume, ci trăiesc mai departe, trăiesc vecinie în lumea morală, răspândindu-se ca undele călătoare ale unei mări, ce merg vecinie fără de sfârşit spre... eternitate. Ih aceasta stă viaţa vecinică-morală, a omului ». In sensul acesta de-altminteri, de pecete incoruptibilă, pe care o personalitate puternică o imprimă atmosferei morale şi culturii timpului său se cuvin înţelese şi cuvintele, cu care Nicolu Ic-îga orat£l.:, în necrologul său din 1920, pe «adăugitorul culturii (noastre, pe acela) care a fost în cetăţenia românească C. Dobrogeana, iar în literatură, unde urma lui nu va dispărea, I. Gherea ». Cu rari excepţii, s'ar putea vorbi de un anume consens în ' privinţa recunoaşterii meritelor lui Dobrogeanu-Gherea şi a locu­ lui ce şi-a marcat în analele culturii noastre moderne. Trec peste o erezie, ca aceea semnată de un dascăl de Universitate, nu cu mulţi ani în urmă, care găsea că faptul de a fi numit pe Coşbuc «poetul ţărănimii» era, venind delà Gherea, o insultă, când, ştiut este, şi pentru orbi şi pentru retardatari, că nu numai Maiorescu care 1-a patronat platonic, dar nici Universităţile, în totalitatea lor, n'au închinat, nici pe departe, un studiu mai devot, mai pătrunzător şi mai durabil, ca acela pe care Dobro- geanu-Gherea 1-a consacrat, acum o jumătate de veac, lui George Coşbuc. Şi totuşi, în acest quasi unanim consens, câte rezerve şi câte note contradictorii, când.nu de-a-dreptul regretabile. Catadicsind să răspundă după jf ahî unui articol, în care Dobro- geanu-Gherea surprinsese o «contrazicere» pe tema «emoţiunii impersonale» (răspuns înglobat unui ciclu de « contraziceri »), Maiorescu folosea un ton inadéquat, olimpian am spune, dacă n'ar fi fost prea terestru, când trimitea pe Gherea la manualul său de Logică şi sfârşea, el artistul eleganţei de stil, cu cuvintele: « mai pe româneşte : las-o mai domol, unde nu te pricepi ». Acestea se petreceau în 1892 şi erau scrise, negru pe alb, în numărul jubiliar cu care « Convorbirile literare » îşi sărbătoreau un sfert de veac de apariţie. Ca la un cuvânt de ordine, garda de pre- torieni prinse a se năpusti şi asistarăm atunci la un adevărat atac concentric, regisat după toate regulile strategiei, în care se mobilizară nu numai discipoli în specialitate, ca Mihail Drago- mirescu, dar şi esteticieni improvizaţi ca filologul Philippide, ca istoricul Gh. Adamescu, ca juristul Petre Missir, ca diletantul G. I. Bogdan. Cu calmul, cu care marele pictor rus Veresciaghin îşi desenase schiţele în linia întâia a frontului, în războiul delà 1877 (şi informaţia o luăm dintr'un articol al său), Dobrogeanu- Gherea respinge rând pe rând atacurile, restabileşte ordinea, impune victoria. Dar să trecem în veacul al XX-lea. Recunoscând lui Gherea meritul de a fi consolidat temeliile, şi slabe şi repede părăsite, de Maiorescu, ale criticii literare româneşti, E. LoVinescu îi tăgădueşte totuşi, în cele din urmă, durata : « Intrată, scria el, în istorie, (opera lui Gherea) va mai găsi oameni cu simţul evoluţiei culturale ca s'o respecte ca un punct de plecare, dar nu va mai găsi cititori ». Nicolae Iorga, discipol şi colaborator pela 1890 şi după aceea, la publicaţiile lui Gherea, vorbeşte în Istoria literaturii române contemporane de « gustul estetic, fin ţ, pî aceluia şi de « creaţimiea solidă a gânditorului serios care trăia < num&i pentru urmărirea unor scopuri ideale cc-i erau mai scumpe decât viaţa cu toate bucuriile ei ». In timp ce în marea sa Istorie a literaturii româneşti, d-1 G. Călinescu admiţând «importanţa istorică a criticului » şi sub raportul expresiei, un cert « humor al volubilului », e de părere că « priceperea literară a lui Gherea este nulă şi (că) importanţa lui câtă e trebue căutată în vivaci- ; tatea dialecticei». In plus că arta, pentru Gherea, n'ar fi fost decât un mijloc de propagandă politică. Iată lumini şi umbre, cărora le-am spus contradictorii, în care procentul cenuşiu des- avantajează un portret, cu mult mai luminos, peste care s'au aplicat atâtea. peneluri străine, ce trebuesc înlăturate pentru ca mai clare să apară conturul şi trăsăturile lui de adevărat. De unde vine, însă, fie acest ton presumţios la unii dintre comentatori, precum la Maiorescu şi consorţii, fie această categorică injustiţie, precum la Lovinescu. Cauzele pot fi, de bună seamă, mai multe, în raport direct cu însuşi numărul comen­ tatorilor, dar ele se pot şi reduce, după o mai atentă cercetare, la două categorii: într'una, ar intra toate acele reacţiuni stârnite de noua sistemă critică ; în cealaltă categorie, toate rezervele în ordinea expresiei literare sau a lipsei de graţie stilistică, ce se impută lui Gherea. Critica lui Gherea este, spre deosebire de critica metafizică a lui Maiorescu, o critică ştiinţifica, în speţă socială şi psihologică, ce se trudeşte să pătrundă în taina crea­ ţiilor artistice şi pe alte căi, decât cele până atunci admise. Gratuităţii actului creator sau credinţei că arta şi realizările ei sunt de origină divină, fără relaţie cu vreim meridian pământesc, Gherea îi opune convingerea că arta şi făuritorii ei nu se pot izola şi sustrage înrâuririi atât a mediului fizic cât şi a celui social. Rod al societăţii în mijlocul căreia a văzut lumina zilei, opera de artă o înrâureşte la rându-i. A cerceta aşa dar chipul în care se naşte o creaţiune artistică, deci geneza ei, a descifra -natura influenţei ce va avea asupra societăţii, extensiunea sau intensi­ tatea acestei influenţe şi mijloacele cu care o creaţiune afectează simţirea noastră — iată cele patru puncte ale noului crez, pro­ fesat de Gherea în critică. Credo critic şi nu sistem şr mai puţin dogmă, pentrucă Gherea a fost prin excelenţă spiritul cel mai puţin dogmatic din cultura noastră. Dovadă: însăşi mărturia lui, după care critica sa ştiinţifică se inspiră nu numai din Taine şi Brandes, dar şi din Sainte-Beuve, Guyau, Henecquin. Concilierea atâtor metode, oricât, în fond, variaţiuni ale aceluiaşi sistem, dă pe faţă un eclectic şi nu un dogmatic. Mai mult. Cu toate că adept al criticei ştiinţifice, Gherea nu-i nesocoteşte limitele fatale. « Critica modernă, spune el, într'un loc, tinde a fi din ce în ce mai ştiinţifică ; chiar acum e peste putinţă a fi critic fără a avea o mare cultură ştiinţifică » dar, adaogă îndată, « critica, întocmai ca şi arta, n'a ajuns încă a fi ştiinţă şi unui critic i se cere intuiţie, inspiraţie, un talent deosebit, înnăscut, ca şi artis­ tului ». Sunt chiar cuvintele lui şi retuşarea aceasta, relativismul acesta, antidogmatic, e cu totul spre lauda lui Gherea. In orice caz, nu el ar fi putut să elaboreze acea « Ştiinţă a literaturii », din care unul din adversarii lui avea să facă mai târziu o carte de oracole şi de magie. Cu câtă hotărîre, dealtminteri, nu se ridică Gherea împotriva celor ce-i răstălmăcesc spusele şi care susţin că el ar recomanda reţete pentru o artă a viitorului (înaltele idealuri nu-s un «talisman» în artă, spune el într'un loc) sau că n'ar îngădui poeţilor să-şi aleagă singuri motivele de inspiraţie. « Nu odată am zis, scria răspicat Gherea în « Tendenţionismul în artă », această anexă a marelui său studiu închinat lui Eminescu, nu odată am zis că toate sentimentele omeneşti au dreptul să fie exprimate prin artă, mai mult decât aţâţ, din articolele mele urmează un lucru, asupra cărui atragem luarea aminte, urmează că poetul exprimă în creaţiunea sa toată personalitatea sa, cu totalitatea sentimentelor sale şi că nu poate să exprime decât aceste sentimente ». Relativismul acesta al criticei ştiinţifice, aşa cum o înţelegea şi o practica Gherea, este de fapt o trăsătură fundamentală a caracterului său sociabil, animat de sentimente fraterne, lipsit de ostentaţie, modest cu demnitate, dar mascând o bine dozată tactică a ironiei şi a logicei de învăluire. «A mă lumina pe mine şi a lumina pe alţii, altă dorinţă n'am », spune Gherea undeva, ca într'o parafrază a cunoscutului vers terenţian (« om sunt şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin ») şi atitu­ dinea aceasta consecventă, de dascăl slujind în iniţierea nouei lui credinţe critice, de nicăiri nu iese mai limpede în evidenţă decât din polemicele cu Maiorescu. Deferenta cu care Gherea discută, întotdeauna, teza lui Maiorescu nu se abate dcla linia celei mai elegante urbanităţi, nici chiar când ar fi avut motivul s'o facă, precum în puţin agreabila frază, maioresciană, pe care am citat-o mai adineaori. Căci şi în cazul acesta, după ce res­ pinge tonul prea de sus şi poza prea marţială şi pentru motivul că ar putea fi « luate drept o dovadă de lipsă de argumente » (şi mărinimia aceasta nu-i lipsită de anume graţie vicleană), Gherea trece la o lecţie de logica, demnă de logicianul cu care se războia, nu însă după manualul lui Maiorescu, la care acesta îl trimisese, deoarece din el lipseşte, cum aflăm, cuantificarea predicatului, dar după logicienii străini, în tratatele cărora Gherea află sprijin în susţinerile sale. Acelaşi lucru şi când, mai departe, vorbind despre actul percepţiei la Maiorescu, arată cu lux de izvoare că după psihologia modernă percepţia este un fenomen sufletesc cu mult mai complex. Dar totul înfăţişat cu calm, fără pedanterie şi fără acel aer al pedagogului ce trimite la colţ. Şi nu e numai atât. Gherea nu pierde niciodată prilejul să nu recunoască meritul criticei lui Maiorescu, pe care a numit-o, fără intenţii de pejorare, judecătorească, să-i recunoască « talentul şi gustul literar » ca şi « marile servicii » pe care acesta le-a făcut literaturii române, chiar dacă nu se împacă cu estetica lui meta­ fizică şi cu aplicaţiile ei. Se cunoaşte verdictul prin care Maio­ rescu anexase pe Eminescu « direcţiei noui », numai după trei poezii publicate în « Convorbiri literare », şi încă imediat după Alecsandri. Pentru contemporani, verdictul a părut un sacrilegiu, atât de sus era situat în conştiinţa lor bardul delà Mirceşti. Mai târziu, când cumpăna s'a ridicat în favoarea lui Eminescu, s'au auzit glasuri reproşând lui Maiorescu tocmai această vecinătate. « Pe de altă parte, scrie Gherea, (la capătul unei serii de merite, ce recunoştea adversarului său, Maiorescu) d-sa a putut cunoaşte numai în câteva poezii un om cu adevărat talentat, pe care 1-a şi încurajat mult, e vorba de Eminescu. Repetăm, acesta e un foarte mare merit» — şi, a fi dat Cezarului ce era al său, anti­ cipând cu atâţia ani înainte adevărul într'o chestiune şi astăzi controversată, este deasemeni spre lauda lui Gherea. Dar, sub aparenţe duhovniceşti, Gherea era prea mult o fire de luptător, ca, la răstimpuri, reacţiunea omului dat trup şi suflet unei credinţe să nu se facă simţită sub o formă sau alta. Căci în măsura în care pentru a curma răstălmăcirile, declara răspicat că, într'adevăr : « n'avem încă un Taine,.. şi (că) noi toţi care facem acum critică literară, suntem numai locţiitorii aceluia care va şti să pună critica noastră la înălţimea la care a pus-o un Taine », în aceeaşi măsură folosea şi dojana, când obiecţiile i se păreau copilăreşti sau şi absurde, iar alteori trecea la ironia apăsată, la anecdota cu semnificaţii, la parodia grotescă. Aşa e în cazul prohodului, cu care însoţeşte decesul Esteticei metafizice sau în cazul acelei anecdote a filosofului, care vede Parisul fenomenal nu însă şi pe cel numenal, în care închide, de o manieră amuzantă, neajunsu­ rile la care se expune critica metafizică, ce se sustrage realităţilor ambiante, pierzându-se în labirintul vanelor abstracţiuni. Dar, modestie şi mai ales moderaţie, mansuetudine în pole­ mică, ironie de varii grade, dialectică, umor, sunt, se va zice, atributele formale ale unui critic, şi ele i-au fost recunoscute de majoritatea comentatorilor săi, tehnica, sau stilul de mani­ festare, şi de comportare ale unei discipline, nu însăşi disciplina. E adevărat că şi astfel de însuşiri trebuesc preţuite şi că ele n'au fost tăgăduite omului, care s'a ridicat împotriva « frunză- relii », superficialităţii, chestiunilor personale, în locul cărora a întronat discuţia de idei, pasiunea de obiectul literaturii. Indi­ ferent însă de categoria de care se ţine, metafizică, psihologică, ştiinţifică, cu netă orientare sociologică, sau altcum, critica nu poate trăi numai din contemplarea principiilor sau esenţelor pure, oricât de candide ar fi etichetele lipite pe recipientele miraculoase. Accidentatul de pe stradă, care dă busna în fcimacic solicită nu eticheta, dar conţinutul însuşi al borcanelor de pe , rafturi. Critica trăieşte prin aplicaţii şi din ele îşi trage toată vitalitatea. Din acest punct de vedere, toţi cei ce s'au ocupat, nu de antagonismul Gherea-Maiorescu, căci aşa ceva n'a fost, de vreme ce ia 1886, când Gherea începea lucrarea sa critică, Maiorescu abandonează terenul, dar de poziţiile, bine distincte, ale celor doi protagonişti, toţi, zic, sunt de acord că Maiorescu j a făcut ceva mai multă estetică şi ceva mai puţină critică. Cu excepţia celor două articole critice, dedicate lui Emijiescu, folosite apoi ca prefaţa şi cu excepţia unui studiu, privind mai mult problema moralităţii decât valoarea intrinsecă a comediilor lui Caragiale, nici Creangă, nici, mai ales, Coşbuc, n'au format obiectul de studiu şi aplicaţie al criticei lui Maiorescu. Evident, nu putem reduce totul şi mai cu seamă eficienţa unui oficiu critic, în sensul roman al cuvântului, Ia o simplă chestiune sta­ tistică. Căci, vorbind de Maiorescu, şi primul care nu pregeta s'o afirme era Gherea, mai este, pe lângă importanţa istorică a activităţii lui critice, nivelul ei intelectual, continua aspiraţie pentru frumosul ideal, favorizarea talentelor, frecventarea dusă până la mucenicie, a salonului literar delà Junimea, care nu se reduce numai la glumele şi buna dispoziţie, pe care le-au pus în circulaţie Panu şi Negruzzi — într'un cuvânt prestigiul maio- rescian, în care intră nu numai imponderabile, dar şi temeinice valori de cultură. Şi totuşi adevărul acesta este. Rapoartele academice, prin care Maiorescu propunea premiilor, poeziile lui Goga sau traducerile lui Ascanio din Horaţiu, oricât de pre­ stigioase în sine şi de şlefuite sub raportul expresiei, nu puteau să învie o flacără critică, stinsă, din proprie voinţă, dealtfel, încă înainte de sfârşitul veacului trecut. Primul raport aducea printre altele renegarea unei vechi credinţe, după care patrio­ tismul ar fi impropriu creaţiilor artistice, iar cel de al doilea, cum se vede din corespondenţa cu Duiliu Zamfirescu, era o însăilare de amabilităţi convenţionale, deoarece convingerea raportului era alta, şi defavorabilă. Şi pentrucă vorbim de una din contradicţiile maioresciene, de acea renegare pe tema patrio­ tismului, să ne oprim o secundă la excelentul mod în care Gherea vede şi rezolvă această dificultate. Condamnând profuziunea de drame naţionale pe tema războiului independenţii, drept parodie a artei, pentrucă, cum prea bine spune dânsul, « ţăranul român nu ţine discursuri patriotice nici aiurea, necum când murea de frig, de foame şi de gloanţe la Griviţa » (ceea ce, în trecăt fie spus, consună cu minunatele cronici dramatice delà 1877, ale lui Emijiescu, prin care acesta veştejea teatrul de războiu al lui Frederic Damé, altminteri un intelectual de rasă) con­ damnând, zic, acest teatru fals, cu ce fericită intuiţie răstoarnă Gherea aserţiunea lui Maiorescu, când adaogă: «Si ne închipuim, însă, că un scriitor talentat ar face o dramă de pe la 1848, că eroul dramei ar fi Bălcescu, a cărui inimă bate aşa de fierbinte, care suferă atât de mult de relele ţării salo, al cărui puls bătea cu al ţării. Artistul care ar scrie o astfel de dramă, ar trebui negreşit să puie în gura eroului discursuri pline de focul patrio­ tismului, pentrucă altmintrelea tipul lui Bălcescu n'ar fi ade­ vărat, ba fără aceste discursuri nici n'ar putea fi înţeles în total ». Dacă, în materie de critică culturală, timpul a ratificat câşti­ gul de cauză al lui Maiorescu, indiferent de discriminaţiiîe câte s'au făcut, odată cu tipărirea corespondenţei membrilor Junimei, a lui Xenopol în deosebi —, în materie de critică literară, acordul e ca şi unanim, şi el poate fi sintetizat în minatoarele rânduri ale lui I.ovinescu: «Opera lui Dcbrogeanu-Gherea ocupă un Ioc important în evoluţia culturii româneşti, fiind punctul de plecare al adevăratei noastre critici literare. Din ea trăieşte şi astăzi afirmaţia energică a nevoii unei critici literare independente, puternice, îmbrăţişâneînd multe şi felurite probleme, o critică ieşită din faza culturală şi mergând cu paşi proprii şi siguri spre un obiect propriu: mai trăieşte şi o suflare generoasă şi umani­ tară, de viziuni sociale răspândite în toate paginele şi, în sfârşit, un cult al ideilor, cu înlăturarea personalităţilor». Şi totuşi, cu toată această justă şi, s'ar zice, totală recunoaştere de principiu, când e să treacă la verificarea aplicaţiilor, la însăşi raţiunea de a fi, şi fără de care primatul criticei literare, ce se conferă lui Gherea, rămâne doar un titlu de nobleţă deposedată, aceiaşi comentatori, fără a bănui nicio inconsecvenţă întru aceasta, socotesc opera critică a lui Gherea fie caducă, fie de-a-dreptul inexistentă. Puţină istorie şi chiar un început de verificare va arăta cât de nedreaptă şi falsă e o atare atitudine. Să le li­ mităm la un singur caz, al studiului său despre « Eminescu », completat cu studiul « Tendenţionismul şi tezismul în artă ». Sunt exact 60 de ani de când Gherea îşi publica marea sa cercetare despre Eminescu în revista ieşană «Contemporanul». Raportat zilei de astăzi şi ultimului deceniu, în deosebi, când studiile eminesciene au cunoscut o adevărată înflorire, cineva neprevenit ar putea să creadă că studiul lui Gherea ţine dè preistorie. Să spunem că, până mai de curând, el nu fusese depăşit şi că astăzi încă surprinde cu atâtea şi atâtea subtile observaţii şi mai cu seamă prin amplitudinea analizelor lui. E adevărat că la publi­ carea în volum, în întâiul tom al « Studiilor critice », în 1900, Gherea mărturisea a-1 fi completat şi a fi încercat să « străbată mai adânc în creaţiunea genialului poet » decât o făcuse mai înainte. Ascultaţi însă urmarea: «Bine înţeles, spunea Gherea, cu toate aceste completări, articolul despre Eminescu rămâne o încercare şi un fragment critic. Un articol complet, o adevărată, adâncă şi sigură lucrare critică... va fi cu putinţă numai atunci când viaţa lui va fi mai bine cunoscută, când vom avea date biografice precise şi când vor fi tipărite toate scrierile poetului nostru ». Aceasta la 1890, când singură ediţia Maiorescu făcea lege şi când nu-i parvenise încă volumul de postume tipărit, de câtva timp, de Morţun. Şi totuşi studiul lui Gherea, căruia el îi spune, ca şi Sainte-Beuve, marilor lui cercetări portretistice doar « articol », nu şi-a irosit meritele, ba, am spune, şi le-a ampli­ ficat, în perspectiva timpului. In definitiv, ce lipseşte acestui studiu? Poetizarea trecutului şi exagerarea fantasticului sunt două teme cu sagacitate urmărite şi care s'au impus tuturor studiilor eminesciene, de după Gherea. Inegalităţile şi elementele confuze din « Mortua est » sunt semnalate cu sigur ochiu critic. Existenţa acelui dualism sufletesc, acelui războiu dintre pesi­ mism şi idealism, prezenţa acelui homo duplex, pe care toţi marii lirici, cu Baudelaire în frunte, l-au promovat dintr'o fatală determinare, nu-i scapă lui Gherea. Observaţia după care, efect al idealizării trecutului, lupta delà Rovine din « Scrisoarea a IlI-a » a lui Eminescu nu e de fel sângeroasă şi seamănă mai mult a trântă, nu e de dispreţuit. Maiorescu aflase sfârşitul din « Venere şi Madonă » prea « căutat ». Gherea îl justifică şi-1 absolvă şi dreptatea e de partea lui. Cele trei sonete "din 1879, în care àue, ca'n sidefate scoici marine, toată patima veroniană a lui Eminescu, le află, cu bună dreptate, geniale, dar felul în care o spune (« cele mai geniale sonete, cari există în vr'o literatură europeană ») nu place comentatorilor săi. Finalul din « Lucea­ fărul » (« Ce-ţi pasă ţie chip de lut », etc.) i se pare de o mult mai mare complexitate de sentimente decât comentatorilor de până atunci, Maiorescu şi Vlahuţă. Când Eminescu moare, Mite Kremnitz îl prezintă ca pe un Lenau al României. Gherea con­ testă apropierea, cu toate asemănările nefericitei lor biografii şi explică. Iar în studiul suplimentar, «Tendenţionismul şi tezismul în artă », cu ce căldură vorbeşte de Eminescu ca de omul con­ vingerilor (« consequent cu principiile sale »), în oricare din mani­ festările activităţii lui şi cu câtă hotărîre se mândreşte de a fi descoperit procesul « necesar », predestinat, al creaţiunilor emines­ ciene şi de a se fi străduit să-1 prezinte ca pe un om viu, «poetul-om». Iată un bogat activ şi numai în marginea unui singur studiu din critica literară a lui Dobrogeanu-Gherea. Şi n'am spus nimic, cum nici nu vom spune, căci totul e nu să epuizăm, ci să sugerăm, C. DOBROSBANU-C5HEREA, CRITIC LITERAR m despre celelalte capitole, precum al literaturii autohtone, pe care o asistă în toate manifestările ei, al literaturii universale, pe care o cunoaşte atât de temeinic, al literaturii ruseşti, Tolstoi, Dos­ toïevski, Cehov, Ostrowski din care traduce şi despre care scrie, printre primii cu competenţă, determinând acea orientare în tineretul intelectual din preajma anului 1900, despre care vorbeşte cu atâta emoţie, Nicolae Iorga. O dovadă de interesul ce dădea Gherea tuturor manifestărilor literare, este nu numai menţiunea ce face despre simbolismul francez şi despre talentul incontes­ tabil al lui Verlaine, dar mai ales iniţierea, fie şi din necesităţi de contrast, baudelariană. Când studiul despre Eminescu apare în « Contemporanul », exemplul naturalist e luat dintr'un obscur poet francez, Chevé; când apare în volum, la 1890, exemplul e înlocuit cu versuri din « La charogne » de Baudelaire. Adăogaţi, după aceea, celelalte probleme, precum a traducerilor, a ceea ce trebue să traducem şi a înrâurii lor, problema crizei literare delà 1901, problema proletariatului intelectual, pe care nimeni înainte de el n'a pus-o cu atâta asiduitate şi cu atâta putere de convingere, că nu m'aş teme să-1 socotesc pe Gherea printre membrii de onoare ai breslei noastre, cu toate că S. S. R-ul nu 1-a primit membru fondator, din lipsa actului de naştere, iar el s'a răzbunat într'una din cele mai strălucite pagini ale umorului românesc, în acea scrisoare deschisă către Dimitrie Anghel; problema ţăranului în literatura universală, schiţa de studiu de pe la 1897, cu concluzia şi azi valabilă, despre falsitatea unei bune părţi din literatura dedicată ţărănimii şi câte şi câte altele... Despre o astfel de operă critică, atât de vastă, atât de vie, şi îmbrăţişând to.ate aspectele vieţii literare, delà creaţia artis­ tică la moravuri, care nu numai a marcat epoca sa, dar e sinonimă, după recunoaşterea celor mai mulţi şi mai dificili dintre exegeţi, cu însăşi critica literară, în moderna accepţie a cuvântului, ale cărei baze el le-a pus, despre o astfel de operă critică, pe care şi astăzi o cetim cu folos şi continui surprize, s'a putut totuşi spune că « nu va mai găsi cititori » (Lovinescu). Şi aceasta, pentrucă expresia n'ar fi artistică, pentrucă unele analize n'au fost mai atent plivite, pentrucă într'un loc vorbeşte de « coarde ale creierilor », deşi fraza corectă sună « coarde ale inimii şi ale creierilor», ceeace oricum e altceva ş. a. m. d. Evident, Gherea n'a fost, şi nu putea deveni, ca celălalt autodidact Caragiale, un stilist de talia lui Maiorescu sau Lovinescu. Dar ce uşor near fi să aflăm, chiar la aceşti artişti ai scrisului, glume îndoelnice sau metafore absurde. Când, în răspunsul meditat opt ani Maio­ rescu, din Olimpul superiorităţii lui, se crede îndreptăţit să schimbe « pe româneşte » cum însuşi o spune (« las-o mai domol unde nu te pricepi »), putem numi aceasta eleganţă de stil? Când Lovinescu, în paginele atât de severe pentru stilul luiGh; rea, scrie că «oamenii prezentului sunt oamenii politici şi de acţiune Ce scot mierea din pântecele actualităţii»..., nu mi se pare că foloseşte o imagină prea fericită. In chipul acesta, vânând imagini absurde, neglijenţe de stil, acorduri greşite, nu văd cine, dat în judecata unui - tribunal al stilului, atât de injust conceput, ar putea scăpa de spânzurătoare. « In general, la noi, spunea Gherea,

în 1901, răspunzând unei anchete literare, în care aborda şi proT blema stilului, în generai, la noi, fiecare scriitor crede că ceilalţi nu ştiu să scrie cu adevărat româneşte». Constatarea închide un adânc şi sugestiv tâlc. Deoarece stilul în înţelesul pe cere i-1 dau esteţii moderni trece cu mult dinco'o de canoanele, uneori rigide, ale vechei retorice. Stilul este, înainte de toate, expresia unei personalităţi puternice şi din acest punct ele vedere Gherea a fost, oricât de paradoxal ar părea, un stilist, chiar în paginele mai mult sau mai puţin vulnerabile. "Cu atât mai mult în pagine de umor, ca acea inimitabilă scrisoare către Dimitrie Ânghel, pe tema interdicţiei de a figura în S. S. R. ; ca acele pagine satirice şi energice, în acelaşi timp, cu care se încheie Neoiobăgia, a para­ disului rustico-idilic ; ca în acele pagine de autobiografie spiri­ tuală din articolul « Judecata posterităţii şi judecata contempo­ ranilor » în care socoteşte că « centrul de gravitate etic trebue strămutat din afară înlăuntrul omului, în conştiinţa noastră morală, în înseşi faptele noastre », rânduri ce consună atât de mult, că par a fi parafrazate de rândurile necrologului în care Nicolae Iorga îl arăta pe bătrânul duhovnic aşteptând mai binele delà « schimbarea cea dinlăuntru a inimii noastre înseşi ». Şi pentru a sfârşi cu un exemplu ce este şi omagiu totdeodată, iată ceva mai mult: o adevărată pagină de antologie, la a cărei pură frumuseţe nimeni nu va sta rece, căreia o emoţie adâncă şi înalte idealuri îi comunică nu ştiu ce fior de viziune profetică, în faţa căreia noi, cei de astăzi, suntem mai sensibili ca oricând. E vorba de sfârşitul studiului său despre marele poet ucrainian Taras Şjvcenco, martir al libertăţii, care în poemul său « Caucaz » spune, cu amară ironie, după cum atestă Alexis Tolstoi însuşi, că în « Rusia ţaristă toate popoarele... tăceau în toate limbile ». Pagina începe şi sfârşeşte ca un pur şi inspirat oratoriu. « Când mergi cu vaporul pe largul râu ucrainian Dnipru, mai jos de oraşul Canev... » sunt primele acorduri şi ele evocă într'o fru­ moasă mişcare oratorică ţărmul unde movila şi crucea străjuind mormântul lui Taras Şevcenco stau singuratice pe malul apei lui dragi. Oamenii se descoperă când trec pe dinaintea « sfântului », apele neobosite curg şi-i povestesc de câte se 'ntâmplă pe lume, bate « un vânt de reînviere şi de prefacere a întocmirilor obşteşti » şi, peste graniţi, «popoarele muncitoare îşi întind mâinile», luptând pentru « desrobirèa lor şi pentru fer'circ-a lumii întregi ». Ultimele acorduri au într'adevăr ceva din grava rezonantă a unui Dies irae, când trâmbiţa judecăţii din urmă va scula din mormânt pe toţi cei ce-au însetat după dreptate: «Şi ya veni vremea, când bătrânul Dnipru, ducând în Marea Neegră apele Ivi, sunând din valuri, va striga nemârgâiatului poet; scoală frate Taras, n'auzi?, nu vezi că pământul e în sărbătoare, că ceea ce aţi viset voi, tu şi cel de pe Golgota şi aceea ce a murit tânguitoare în buruiene, sub un gard, şi atâtea mii alţii, n'auzi, nu vtzi ca visnl vostru s'a îndeplinit şi că pacea, iubirea şi adevărata M ţie domnesc între oameni? Şi atunci de pe Golgota, din moi mântui poetului ca şi din miile de morminte ale celor buni şi drepţi, se va înălţa un cânt, un imn sfânt care parcă dintr'o orgă- imensă va psalmodia deasupra lumii întregi cântul izbânzii şi din acest cânt curat, limpede, duios, vor răsări cuvintele : « fiţi fericiţi, voi oameni şi popoare, şi nu ne uitaţi pe noi, pe cei cari prin durerile, prin suferinţele, prin cel mai curat sânge din sângele nostru, v'am pregătit izbânda voastră ». Şi popoarele nu-i vor uita ». PERPESSICTUS OMUL IN EXPLICAŢIA D-LUI M. RALEA')

i

Explicarea filosofică a Omului nu poate fi întreprinsă decât într'un spirit de mare sinteză, bazat pe o pluralitate de cuno­ ştinţe, pe un încercat gust de analize subtile şi, totodată, pe pătrunderi până la ceea ce este esenţial, caracteristic, conclu­ dent, însăşi Antropologia cere aceluia care o slujeşte atât cuno­ ştinţe biologice, cât şi psihologice şi sociologice, —această ştiinţă a omului avându-şi drept scop interpretarea fenomenelor în care intră deopotrivă cauzele organice cât şi cele sociale. Antropoi logia, Filosofică va avea un câmp de cercetări şi mai vast şi ma- dificil, înglobând în consideraţiile ei antropologia fizică şi antro­ pologia culturală, urmărind interrelaţiile dintre natură şi socie­ tate, spre a desprinde condiţionarea, formarea şi destinul omului. Explicarea omului, chiar la oamenii de ştiinţă şi la cei deprinşi cu gustul marilor probleme, nu poate fi decât o îndeletnicire de maturitate, după îndelungate acumulări şi revizuiri de cuno­ ştinţe din perspective şi ştiinţe atât de variate ca biologia, psi­ hologia, arheologia, etnologia, psihologia socială, istoria, eco­ nomia, dreptul, estetica, etica şi ştiinţa religiilor. Mai ales, dacă sinteza este inductivă şi generalizantă, iar nu deductivă şi me­ tafizică, se cer cercetătorului vaste cunoştinţe pozitive din toate aceste ştiinţe, precum şi darul unei continue analize cri­ tice, care, păstrând ceea ce rămâne valabil, să conducă la o sistematizare concludentă. Recenta lucrare a d-lui Mihai Ralea, Explicarea Omului, este o astfel de întreprindere sau monografie de Antropologie Filo­ sofică, realizată cu ajutorul a numeroase ştiinţe şi cunoştinţe, temeinic receptate şi revizuite, într'un viu şi original spirit

*) Mihai Balea, Explicaţia Omului, Editura Cartea Bomânească, 366 pp de sinteză. Chiar construcţia cărţii arată stăruitoare opriri Ia problemele pe care antropologia fizică, psihologia, psihologia socială, etica, estetica, religia şi economia le oferă pentru expli­ carea omului. Capitolele III—IX corespund cercetării omului în funcţie de datele şi rezultatele din numitele ştiinţe, pe care autorul le-a adâncit îndelung, ca izvoare relevante pentru pro­ blema sa. In fiecare din aceste capitole, cititorul este pus la curent cu o seamă din chestiunile fundamentale şi cu dificultăţile proprii ştiinţei respective, putând urmări, împreună cu autorul, ceea ce a rămas valabil astăzi din problemele şi soluţiile date. E o sforţare de analiză şi sinteză, aşa dar, nu numai în ansamblul cărţii, dar până şi înlăuntrul fiecărei discipline, în măsura în care ea poate contribui la lămurirea problemei omului şi ome­ nirii. Din cele expuse până acum nu vrem, însă, să se creadă că lucrarea d-lui Minai Ralea ar fi o cercetare numai de istoric al problemei omului, care urmăreşte, pur şi simplu, contribuţiile diferitelor ştiinţe naturale şi sociale la explicarea omului. D-sa face această cercetare numai în măsura în care diferitele ştiinţe pun anumite probleme ce îl interesează îndeosebi şi relevă mai ales legătura între natură şi civilizaţie, pe care d-sa o urmăreşte atât pentfucă îi pare fundamentală pentru explicarea antropo­ logică, precum şi pentrucă faţă de această legătură sau relaţie d-sa va lua o poziţie proprie, ajungând la concluzii sau soluţii originale. Avem aface, aşa dar, nu cu o obişnuită cercetare neutră de istoric al ştiinţelor în funcţie de o preocupare generalizantă, ci cu analizele unui filosof, care se slujeşte de diferitele ştiinţe pozitive şi de anumite probleme morale, pentru a desprinde o generalizare semnificativă, o sistematizare relevantă, construită într'o lumină proprie. Ca şi într'o mare compoziţie picturala, materialul imens şi vast este luminat nu numai în general, ci şi în detalii, analizele de amănunt vestind acordurile mari ale lucrării; cercetările parţiale degajând leit-motive şi concluzii, ce mereu se intensifică şi se confirmă, pe măsura închegării expunerii. înainte de a dovedi aceste observaţii, mai facem o consta­ tare caracteristică pentru lucrarea de care ne ocupăm. Nu numai că autorul ei cercetează cu erudiţie domeniile atâtor ştiinţe, punând şi repunând mereu probleme esenţiale, pe care numai filosofii le caută şi nu şi oamenii de ştiinţă pozitivă, articulând şi angajând întregul material cercetat în funcţie de anumite probleme specifice cercetării sale antropologice, dar d-sa păstrează mereu poziţia filosofică, nelăsându-se înşelat de perspec­ tivele parţiale şi relative ale diferitelor ştiinţe. Acesta este poate cel mai important merit al lucrării erudite şi mature a d-lui Ralea şi ţinem să îl subliniem, atât ptntrucă ni se pare garanţia de reuşită a cercetării, cât şi p( ntru raritatea lui. Ne-a fost dat să urmărim explicaţia omului şi a civilizaţiei la atâţia psihologi şi sociologi şi ne-a supărat profund unilate­ ralitatea şi diformarea celor mai mulţi dintre ei. Deşi profesor de psihologie şi de sociologie, autorul cărţii Explicaţia Omului nu se rezumă doar la perspectivele şi metodele acestor ştiinţe, ci, dacă vede ceea ce e semnificativ înăuntrul lor, ştie să-vadă şi în afară de ele, păstrând mereu acea perspectivă generală, tipic humanistă, dovedind o poziţie de filosof care nu renunţă Ia metoda de a orândui laolaltă şi a confrunta rezultatele şi solu­ ţiile parţiale, păstrând deci o privire sinoptică şi o metodă dia­ lectică fără de care filosofia nu este posibilă. Chiar dacă d-sa ocoleşte metafizica şi mărturiseşte a considera natura drept realitatea primordială, având deci o perspectivă materialistă, dar nu naiv sau grosolan materialistă, totuşi nu abandonează şi nu renunţă, niciun singur moment, la drepturile filosofului, care ia constatările diferitelor ştiinţe pentru a le confrunta, corela şi trece în concluzii de valabilitate statornică şi generală. Filosofare bazată pe ştiinţă, dar totuşi filosofare, întreprinsă prin probleme stăruitoare şi măreţe, prin considerarea dificul­ tăţilor şi rezolvarea lor cu ajutorul dialecticei raţiunii suficiente, prin intuiţii de subtil analist şi fine observaţii de literat şi critic: iată însuşirea de temelie a expunerii d-lui Mihai Ralea în cea mai elaborată şi mai sistematică lucrare a sa, care constitue o sinteză de maturitate, aşa cum Ideea de Revoluţie, publicată în 1923, era sinteza unor preocupări de tinereţe, vestind o linie de gândire consistentă.

II După aceste observaţii generale, să înfăţişăm şi să comentăm poziţia proprie d-lui M. Ralea în cadrul Antropologiei Filosofice, urmărind aşa dar modul în care d-sa explică pe om şi soluţiile la care ajunge. Poziţia sa se desfăşoară în cadrul unei dialectice materialiste, în care ni se demonstrează antinomia dintre natură şi om sau dintre ceea ce este dat şi ceea ce este construit. Deşi este departe de o sistematizare metafizică, d-sa se opreşte asupra suprastructurii societăţii umane, dând cea mai mare atenţie rea­ lităţilor sufleteşti ale omului şi creaţiilor lui spirituale, econo­ mice, artistice, dobândite prin opoziţie cu natura şi conducând Ia manifestări specific umane, deosebite de cele animale. In cuvântul introductiv, ca şi în concluzii, autorul are grija de a păstra şi explica limitele dialecticei materialiste, arătând că, în OMUL IN EXFLICAŢIA D-LVÎ M. RÂLEA 799 toate analizele sale, c-sa porneşte delà natuiă, recunoscută ca r.n fapt primordial, ca un dat, acceptând, apoi, ideea unei evo­ luţii dialectice, în care datele natura e sunt transformate şi negate, pr n numeroase opoziţii, ajungându-se la realităţ umane nespus de complexe şi la rezultate ce nu mai sunt cuprinse n poziţia iniţială, omul opunându-se naturii, conştiinţa umană opunându-se vieţ i," construcţiile şi creaţiile transformând ceea ce este dat şi chiar negând aceste date « Natura nu poate fi, deci, decât un punct de plecare, ale cărei transformări şi avatarii trebuesc apoi urmărite în diferite tentative de eliberare, prin negaţiuni şi opoziţii delà un domeniu la altul. A proceda altfel înseamnă a cădea în erorile materialismului "naiv, denunţat de Marx » (p. 345). Dar, mai mult decât opţiunea pentru un sistem, la un analist ca d-1 Ralea interesează ideile fundamentale, dobândite cu aju­ torul unei considerări sinoptice, d-sa căutând ceea ce defineşte pe om faţă de celelalte animale şi faţă de realităţile ce-1 condi­ ţionează. In cadrul fiecărei ştiinţe, d-sa reconsideră teoriile mai vechi şi consideră pe cele noi, pentru a vedea ceea ce rămâne valabil şi sugestiv pentru o nouă definire a omului. Iar ideea fundamentală — descoperită, urmărită şi desvoltată în proporţii de teorie — este că omul se defineşte prin independenţa sa faţă de natură, prin opoziţia faţă de mediu, ca şi faţă de ceea ce este organic sau animalic într'însul, construind şi creind valori spi­ rituale sau intelectuale şi având chiar tendinţa de a se opune vieţii. « Omul e primul animal absurd... singurul căruia i se în­ tâmplă să meargă contra instinctului de conservare » (p. 44). E concluzia pe care o desprinde şi o argumentează autorul şi din datele antropologiei fizice şi din acelea ale psihologiei şi sociologiei. Faţă de celelalte animale, la om a intervenit o mutaţie, care aproape a rupt filiaţiunea animală şi i-a conferit poziţie specială. Desvoltările fiziologice şi anatomice ale omului sunt mult mai încete decât la animale. « Ele sufăr de o inhibiţie orga­ nică. Un tempo încet caracterizează toate funcţiunile organice omeneşti. De aici, diferenţierea relativă, păstrarea în stare rudi­ mentară, nespecializată a tuturor organelor corpului nostru. Dar ceea ce ar părea că trebue să constitue o inferioritate prezintă, din contră, toată superioritatea omenească. Specializare înseamnă limită. Dar omul are organe deschise tocmai pentrucă sunt gene­ rale şi apte de diferite directive şi evoluţii. Prin această inferio­ ritate organică, omul e silit să lucreze nervos, cerebral, înlocuind cu procese psihice, cu gândire şi deliberare ceea ce îi lipseşte ca adresă, abilitate şi precizie fizică... Acolo unde animalul dispune de reflexe sigure, omul dibueşte şi -caută. încetineala desvoltării biologice a vârstelor condiţionează aspectul de ezitare sufle­ tească, de amânare a acţiunii » (p. 73—74). Consideraţiile din domeniul psihologiei vor întări această explicaţie. Pe când psihismul animal este exploziv, direct şi nemijlocit, la om reacţiunile s«nt mult mai complexe, între percepţie şi act sau între stimuli şi răspunsuri, înterpunându-se un element caracteristic omului şi asupra căruia d-1 Ralea in­ sistă îndeosebi, anume amânarea, întârzierea, şovăirea. « El (omul) opreşte impetuozitatea acţiunei, o cântăreşte, o censu- rează, şi, apoi, o opreşte definitiv, ori îi îngădue să se exercite. Mediul nu poate da porunci directe. Instinctul de conservare, însuşi actul reflex pot fi oprite în loc... Aproape orice act psihic uman, chiar cel complet inferior, e un act psihic suspendat. Rea­ lizarea lui e aproape totdeauna întârziată» (p. 77). Faptul acesta este urmărit în diferitele elemente şi acte sufle­ teşti, ca reflexul, instinctul, emoţia, percepţia, memoria, atenţia, voinţa şi mai ales inteligenţa, autorul cercetând cu erudiţie şi în spirit dialectic poziţiile semnificative ale diferiţilor psihologi sau scoale psihologice, spre a demonstra că omul întrupează o evoluţie delà izbucnirea animală la amânare, pentru a găsi soluţii mai bune, de obiceiu superior etice şi inteligente. « In această noţiune de întârziere stă tot specificul diferenţial (al omului) în comparaţie cu impulsivitatea animală » (p. 111). Consideraţiile sociologice corelează şi mai categoric natura şi omul, pentru a sublinia opoziţia şi chiar negaţia naturii de către om. « Intre societăţile animale, legate hipnotic de mediul lor natural, şi acele omeneşti, se opun trei mari diferenţe : depozi­ tare acumulativă, obiectivare, artificializare constructivă » (p. 132), căci « tot ce se petrece în societatea omenească e o operă de arti­ ficializare ... Artificializare nu însemnează numai construcţie ; ea înseamnă şi convenţionalizare. Omul nu s'a mulţumit să-şi construiască un univers. El i-a dat şi un sens, acela cafe a vrut el » (p. 130—131). - Dacă biologia şi psihologia omului, viaţa lui socială şi cultu­ rală se realizează prin opoziţie cu animalitatea, cu mediul, cu natura, cu viaţa însăşi — cu atât mai mult etica şi religia omului vor nega tot ce e natural, organic, spontan, răsturnând raportul de forţe. « Actul moral... nu e niciodată direct şi automat... (el) cuprinde un conflict, o rupere de echilibru... Morala începe acolo unde se inaugurează lupta internă în conştiinţă, unde neliniştea stârnită de două soluţii posibile se rezolvă prin renun­ ţarea la confortul sufletesc prezent pentru o cale mai dificilă, dar mai justă» (p.166—168). Etica «arată că valorile care repreaintă forţele şi mai ales raporturile între ele nu consti- tuesc adevărate valori, ci non-valori. Morala e un procedeu de inversare a sensului valorilor bazate pe puteri şi pe exerciţiul lor» (p. 179), iar la.această concluzie d-1 Ralea ajunge după ce analizează diferite puteri ca acea fizică, psihică, economică, politică, estetică, culturală, mistică —fiecare din aceste puteri tinzând să devină tiranică, exercitând impérialisme, împiedecând desvoltarea celorlalte. Moralele combat ascendenţa şi tirania acestor puteri, iar omul răstoarnă, aceste supremaţii, mai ales raporturile de forţă, aducând echlibru şi compensaţie, socializând aceste puteri şi prefăcându-le, din scopuri, în mijloace de întrebuinţare generală. Capitolul etic este dintre cele mai personale şi mai ingenios argumentate, uneori în marginea paradoxului, dar având până la urmă o motivare susţinută şi aducând soluţii de un larg şi constructiv caracter social. Aici, ca şi în alte părţi, teoriile lui Nietzsche sunt viu combătute, iar Max Scheler, în alte privinţe valorificat pentru unele poziţii similare sau inspira­ toare, este depăşit. Precizăm, citând următorul pasaj concludent: «Ceea ce nu au văzut exact nici Nietzsche, nici Scheler e că toate moralele, nu numai acelea pornite din resentiment, au ca obiectiv răsturnarea' raporturilor de forţă, afirmate trufaş şi insolent în toate domeniile vieţii. Nu e vorba aici de invidie, de renunţare, sau de idealizarea voită a unor neajunsuri... ci de o pornire generală de echilibru a tuturor societăţilor, de o nevoie de compensaţie, care e în însăşi firea moravurilor omeneşti » (p. 184—185). Limitarea, socializarea şi echilibrarea relativă şi variată a puterilor şi valorilor ne oferă —prin d-1 Ralea—o explicaţie realistă, arătând cum omul,simplu nu iubeşte, mai precist nu îndură mereu supremaţia niciunei puteri, chiar dacă la început sau o bucată de timp o admiră. Orice exces de putere displace omului-mediu, fie această putere estetică sau culturală, deci nu numaidecât agresivă, aşa cum pot fi uneori puterile fizice, politice, economice. « Nici puterea estetică a talentului şi a fru­ museţii n'a fost cruţată. Farmecul vrăjit al frumuseţii femeieşti a fost legat de puterile primejdioase ale diavolului, adică ale păcatului... Urîtul, disgraţia au fost totdeauna mai simpatice tuturor moralelor. Ele aduceau sentimentul de securitate şi de linişte. Abia în zilele noastre un contact tangenţial s'a stabilit între estetică şi morală... In alte epoci, însă, valoarea estetică a fost totdeauna bănuită, suspectată, ţinută deoparte de patri­ moniul valorilor morale » (p. 190). Observaţiile acestea exprimă, în fond, aceeaşi opoziţie şi negaţie între om şi natură: puterile, în măsura în care devin tiranice şi imperialiste, au ceva din forţa naturii, iar omul, ca un personaj din tragediile antice, le combate, măsurându-se delà egal la egal cu ele, chiar dacă, în fond, multora din ele le este inferior. Se pare că autorul are dreptate. Măreţia, farmecul, fascinaţia nu pot fi suportate îndelung de către societăţile ome­ neşti şi, ciudat lucru, duşmănia nu provine, în cazul acesta, delà instinctele inferioare sau naturale ale omului, ci, din nefe­ ricire, chiar din inteligenţa lui, mereu frământată de dialectică şi detestând azi ceea ce a iubit ieri, sau vice-versa. Ne referim la acele puteri care nu sunt dăunătoare societăţii şi dreptăţii, dar care totuşi sunt mereu răsturnate, după cum just arată d-I Ralea, şi intervertite de dinamica minte şi de schimbătorul gust al omului, care creează negând, anulând, depăşind. Capitolul etic, repetăm, este plin de astfel de sugestii pentru noi teorii şi constatări şi el relevă dubla însuşire a spiritului autorului: cum, de o parte, observaţiile subtile ale unor detalii, întreprinse prin analize directe, găsesc întemeiere ştiinţifică siste­ matică şi cum această generalizare capătă întărire şi răsunet prelung datorită detaliilor descifrate analitic. E însuşirea cu dublu sens, analitic şi sintetic, pe care numai filosofii cu înde­ mânare de psihologi subtili şi de literaţii cu viu spirit critic o pot avea, iar o astfel de însuşire polivalentă puţini intelectuali au avut-o şi o au în cultura română, unde, în genere, analiştii nu pot ajunge la sinteze, iar spiritele sintetice calcă atât de gro­ solan peste analizele de detaliu. La rândul ei, arta, produsul cel mai uman, alături de etică, ştiinţă şi religie, va fi concepută de d-1 Ralea ca o plăcere a arti­ ficialului, ca opusul naturii. Arta este « o construcţie pentru construcţie », « o tehnică ce şi-a uitat scopul şi (pe care) nu o mai preocupă decât revelarea anumitor sensuri, cu ajutorul sim­ bolurilor » (p. 198). Autorul va distinge cu atât mai mult în acest domeniu între frumosul natural şi frumosul artistic, dând artei un sens de deplină artificialitate, de ficţiune, iar plăcerii este­ tice un caracter sui-generis: «Pornită la început ca o plăcere negativă, rezultată din lipsa de ameninţare pe care ceva ce nu e viu, care nu e natural, nu ne-o poate da, plăcerea estetică, pe lângă indiferenţa vitală, se caracterizează, în al doilea rând, printr'o plăcere de triumf relativ sau absolut, adică printr'un sentiment de stabilire a gradului de izbutire » (p. 219). Cea mai opusă naturii şi vieţii va fi religia, care îndrumă spre o trăire dincolo de valorile curente ale vieţii, spre cufun­ darea în absolut, pe diferitele căi ale sentimentului, extazului mistic, autorităţii bisericeşti sau raţiunii teologice. Analiza reli­ giozităţii omului este remarcabil întreprinsă pentru un spirit pozitivist, punând laolaltă şi confruntând explicaţiile etnolo­ gilor ca şi ale lui James, Scheler, Otto, Giison, mărturisirile sfin- ţilor şi înţelepţilor, pentru a desprinde, mai ales cu ajutorul recomandaţiilor Sfântului Jean de la Croix, sensul de renunţare la tot ce e pământesc şi natural pentru supranaturalul absolut. Remarcabilă ca analiză filosofică, interpretarea păcatului ca o cădere în relativ (analiza semnificativă a îndoielii, plăcerii sen­ zuale, orgoliului şi minciunii, din punctul de vedere religios şi mai ales creştin). Ultima explicaţie amplă a omului este aceea întreprinsă în cadrul economic. Şi aici, fireşte, divergenţa şi conflictul între natură şi om este exploatat până la substanţiale consecinţe. Economia este interpretată ca o suspendare a consumaţiei integrale (p. 300), ca o activitate umană de acumulare a bunu­ rilor în vederea lipsurilor viitoare, ca un act de sgârcenie şi post, ca suspendarea satisfacerii anumitor nevoi imperioase, iar, în aspectul social, « procesul de întrerupere a consumaţiei se înde­ plineşte în raportul de forţă economică între clasele sociale. Pri­ vaţiunea de consumaţie, care e actul economic normal, e repar­ tizată inegal. Unele clase îşi suspendă prea puţin trebuinţele superficiale de lux, după ce îşi mulţumesc din plin necesităţile acute, pe când unele clase nu reuşesc să-şi acopere niciodată nici cele mai vitale nevoi. Intr'o societate bazată pe regim de clase, niciodată renunţările nu pot atinge acelaşi nivel. Progresul de­ mocraţiilor sociale reduce doar la o diferenţă mai mică aceste comprimări» (p. 304). Chiar economia progresistă—susţine autorul — pleacă tot delà ideea unei inhibiţii a risipei. Acumu­ larea de avere şi de capital este urmarea suspendării silite sau benevole a consumatei (p. 308), dar, pe când averea corespunde încă unui stadiu de economie naturală (p. 309), capitalul este rezultatul adaptării la civilizaţie, fiind scutit de orice perspectivă consumatoare, devenind independent de semnificaţia materială. Efectuat prin câştigul datorit exploatării proletarilor de către burghezi, capitalul este fundat —• aşa cum a arătat Marx — pe mecanismul « plus-valutei », pe adunarea de ore de muncă ne­ plătită. înainte de concluzii, ca o simetrie la capitolul denumit « De­ finiţia omului », este capitolul « Ceea ce este nobil », în care, după ce combate diferite definiţii de prestigiu, autorul concepe nobleţea (pe care o opune aristocraţiei, aceasta mai legată de natură şi biologie) ca o atitudine revoluţionară, eroică, etică, omul nobil luptând împotriva biologiei şi societăţii, făcând « saltul peste realitate » şi confundându-se cu « legea progresului ome­ nesc, în neliniştea sa de veşnică îmbunătăţire » (p. 341). In concluzii, după ce precizează cadrele materialist - dialec­ tice ale generalizării şi metodei sale, autorul are grija de a aminti că înfrângerea şi negarea naturii sau inhibiţiile faţă de viaţă constituesc, în fond, un stimulent, iar nu ceva deprimant sau pesimist pentru om. «Aptitudinea opoziţionistă a omului în raport cu mediul, ruperea de tendinţele automate primitive, desprinderea de poruncile biologice au făcut posibilă construcţia umană în toate domeniile. De aceea, omul a putut deveni un organism deschis, capabil de neîncetată perfectibilitate, de con­ tinuu progres » (p. 363—364).

III Criticele ce se pot aduce acestei consistente lucrări privesc, pe de o parte, structura şi tema, iar, de alta, unele concluzii de amănunt. In ceea ce ne priveşte, am cunoscut, înainte de apariţia cărţii, capitolele «Definiţia Omului», publicat în « Viaţa Românească » din 1928 şi «Arta ca plăcerea artificialităţii», publicat tot acolo în 1945. Judecate fără a cunoaşte restul lucrării, capitolele sunt, de bună seamă, mult mai discutabile decât integrate în expli­ caţia totală. In lucrarea noastră Kalokagathon, apărută în acest an, dar fiind traducerea tezei noastre de doctorat în filosofie, susţinută în 1931 la University of Southern California, am luat poziţie împotriva acelor concepţii filosofice care separă natura de omenie, văzându-le drept realităţi în cumplită duşmănie. Ne-am şi referit la esseul d-lui M. Ralea din 1928, dând câteva citate din el, ca şi din Max Scheller, Bertrand Russell şi alţii şi căutând nu ceea ce separă natura de om, ci ceea ce îi apropie, desvoltând în toată lucrarea noastră —• cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea-de-sine — o concepţie con­ trară aceleia pe care o găsim în Explicaţia Omului. Deşi pe o -poziţie contrară, spiritul de obiectivitate ne dictează să recu­ noaştem că, spre deosebire de ceea ce am găsit fragmentar în eseurile publicate în « Viaţa Românească » din 1928 şi 1945 şi de ceea ce am criticat în teza de doctorat din 1931 şi în adao­ surile în notă din 1945, unde, deci, am ţinut seama şi de «Arta ca plăcere a artificialităţii » — constatăm acum, după lectura cărţii Explicaţia Omului, că natura nu este isgonită din expli­ caţia antropologică a d-lui Ralea, ci, dimpotrivă, ea este un fapt primordial, iar construcţia umană o suprastructură, între natură şi om, dat şi civilizaţie, natural şi artificial existând o antiteză dialectică, pe care d-1 Ralea s'a străduit să o desvolte şi să o urmă­ rească în consecinţele ei. D-sa însă recunoaşte că «transformării datelor naturale îi va urma o serie de rezultate, care nu sunt conţnute integral în poziţia primă », căutând să rezolve această dificultate de ordin filosofic prin dialectica lui Hegel şi Marx, şi concepând ideea de evoluţie în sensul unei diferenţieri şi unei complete deosebiri : « orice evoluţie sintetică presupune în na­ tura rezultatului, a efectului, altceva, calitativ deosebit, decât se găsea în cauză » (p. 343). Aşa cum la Bergson, elanul vital procedează prin diver­ genţă, prin disociaţie şi diviziune, la d-1 Ralea natura procedează printr'o serie de efecte ce devin, la rândul lor, cauze pentru noi calităţi, negând şi apoi fiind negate, ajungându-se astfel la unele opoziţii fundamentale, ca aceea dintre natură şi om, dintre dat şi artificial. Pe noi, personal, oastfe1 de natură care produce, prin a'ntiteză dialectică, prefacerea cantităţii în calitate ne miră mai mult decât logosul delà baza metafizicii hegeliene, decât ideea platoniană sau decât atâtea alte principii, care, având o inteligenţă suve­ rană sau un spirit a tot cuprinzător şi a tot făcător pot explica procesele creatoare ale existenţei şi, în consecinţă, am căutat în Kalckagathon, mai ales în primul nostru capitol, intitulat « Natură şi Artificialitate », să interpretăm conceptul de natură în sens metafizic, însuşindu-ne o explicaţie idealistă — pe linie platoniană, împlinită cu unele soluţii leibniziese şi kantiene — şi întărind-o cu rezultatele fizicei actuale. Pentru un fizician ca Eddington, materia lumii este o materie-spirit, iar pentru alţii natura este o energie imaterială, spiritul devenind realitatea primordială, care ne dă cunoaşterea şi ne garantează creaţiile. Nu vom rezuma aici poziţia noastră, care, pe baze metafizice, dar şi fizice, caută în estetică şi etică tocmai solidaritatea dintre natură şi spirit, dintre natură şi artă, dintre frumosul natural şi frumosul artistic, dintre eu, ca parte a naturii, şi realizarea lui morală. Pentru d-1 Ralea, natura nu are nicio intenţie, nici voinţă şi nu lucrează după un finalism conştient, dar totuşi produce, printr'un dualism inclus într'însa, creaţii de-o calitate superioară ei înseşi, care au raţiune, inteligenţă, voinţă, finali­ tate progresistă. Dificultatea unei astfel de manifestări nu este lesne- de rezolvat, nu numai din punct de vedere metafizic şi logic, dar chiar din punctul de vedere al ştiinţei actuale, fizica schimbând în totul vechea concepţie despre materie şi deci despre natură. Iată, aşa dar, unele dificultăţi sistematice, pe care le întâm­ pină, după cum se vede, nu numai metafizicienii, dar şi aceia care, ca c'-l Ralea, refuză sistematizarea metafizică, socotită un fel de sclerozare.(p. 7) şi pornesc delà date pozitive şi controla­ bile pentru a ajunge la generalizări, care « tu trebue să întunece autonomia detaliilor, ce se cer gândite pe lângă relaţia lor cu ansamblul concluziei, în specificitatea lor » (p.7). Dar dacă « salturile peste realitate » apar nu numai în meta­ fizică, iar «legea progresului» nu ştii bine cum se iveşte la un om conceput a fi separat de natură, deşi produsul ei — nu-i mai puţin adevărat că, în totul, poziţia antropologică a d-lui Ralea posedă o concluzie de ansamblu într'adevăr humanistă, ridicând pe om, cum spuneam mai sus, la postura unui erou din tragedia antică. In fond, şi acolo-destinul determină pe om, dar omul nu-şi cunoaşte destinul, care-1 cheamă la luptă cu el, îl face uneori să creeze, alteori să se lupte ca delà egal la egal, pentru a se prăbuşi şi a lăsa altora misiunea de a-1 întrece. Natura are aici un rol tot atât de opac, dar şi de surprinzător, ca şi destinul tragediei antice, pe când omul apare într'o nobilă şi constructivă măreţie, — devenind ca şi Prometeu constructor de civilizaţie, în ciuda vrăjmăşiei naturii. Trecând acum la detaliile lucrării, care are meritul de a fi luat în considerare şi revizuit o seamă de păreri fundamentale ale filosofilor vechi şi contemporani, vom aduce câteva discuţii şi obiecţii în legătură cu unele din miile de detalii care abundă în lucrare, conferindu-i o nespus de bogată semnificaţie. încercând să definească omul, autorul român respinge defi­ niţia aristoteliană a omului ca animal raţional, pe motivul că prin acest caracter, ca şi prin altele (ca « homo faber », ca primul animal care vorbeşte sau care trăieşte în grupuri organizate) — încă el nu s'ar izola în câmpul naturii, nu s'ar diferenţia sufi­ cient de celelalte animale (p. 30—43). Pentru a arăta insufi­ cienţa definiţiei omului ca animal raţional, d-1 Ralea demon­ strează că animalele nu sunt lipsite, nici ele, de inteligenţă şi, deci, între animale şi om nu ar fi o deosebire categorică pe baza raţiunii. Dar inteligenţa e una şi raţiunea e alta. Animalele nu au idei, judecăţi şi norme şi, de aceea, credem că, în fond, defi­ niţia lui Aristoteîes nu este infirmată de unele experimente psi­ hologice care dovedesc prezenţa unui fel de inteligenţă inferioară la animale, inteligenţă care e mai mult instinct. Opoziţia natură- om ar putea funcţiona la fel de bine, dacă s'ar recunoaşte omului calitatea-i de animal raţional, nu numai aceea de animal- care merge împotriva instinctului de conservare. In soluţia d-lui Ralea, protivnică definiţiei aristoteliene, găsim un caz în care antropologia fizică o ia înainea antropologiei filosofice sau expli­ caţiile biologice au prioritate faţă de cele intelectualiste. Discutabile ne par, de asemenea, şi alte consideraţii. Deo- bicei opus explicaţiilor vitaliste, autorul concepe îndeletnicirile intelectuale şi artistice ca lipsite de vitalitate, fiind artificiale şi fictive. Pentru d-sa, imaginaţia pare a nu poseda o intensitate vitală, cum nici cultura sau intelectualismul. « In loc să mânânci, să faci dragoste, să lupţi, înseamnă a te închipui mâncând, iubind, luptând. Intelectualul înîocueşte, viaţa cu imaginea ei, trăind-o mental, interior, anticipat... Ceea ce câştigă cugetarea şi cu- noaşterea, pierde viaţa...» (p. 48—49). Autorul pune în con­ trast extremele, dar, dacă ar ţine seama de marile creaţii de cugetare şi de artă, în care oamenii îşi angajează întreaga viaţă, ar recunoaşte că imaginaţia intensifică viaţa, făcându-o mai plină şi mai semnificativă, iar viaţa vitalizează şi mai mult actele marii creaţii. O simfonie de Beethoven, compoziţiile lui Da Vinci şi Michelangelo, poemele lui Baudelaire sau Whitman, teatrul lui Eschyle sau O'Neill, romanele lui Tolstoi sau Balzac emană infinit mai multă viaţă şi cei care le receptează estetic pot trăi, datorită lor, infinit mai intens decât trăesc oamenii fără preocupări artistice şi intelectuale. Dar, chiar în procesul creaţiei majore, există luptă cu viaţa, suferinţă şi depăşire. Observaţiile lui Simmel sau Gaultier cu privire la antinomia între instinctul vital şi instinctul de cunoaştere credem că func­ ţionează numai în anumite cazuri, sau în anumite epoci, când intelectualul sau artistul construesc o artă sau o cugetare aca­ demică, într'adevăr artificializată. In general, cultul valorilor trăit cu răspundere sau creaţiile spirituale îmbogăţesc şi intensi­ fică viaţa, nu numai înfrumuseţând-o, dar şi dramatizând-o. De altfel, ne întrebăm dacă întârzierile, amânările, actele de conştiinţă, ce se interpun între spontaneitatea animală şi cunoaşterea sau deliberarea umană, nu includ o mai mare inten­ sitate de viaţă decât simplele şi spontanele explozii vitale. Opo­ ziţia natură-om nu înseamnă necesar opoziţia viaţă-civilizaţie. Chiar analiza psihologică a percepţiei, aşa cum o face autorul, ca o punere în întârziere a cursului conştiinţei, spre deosebire de reflex, care este exploziv, include un proces mai complex şi, ca atare, mai multă activitate vitală. Economia de forţă, ce se realizează prin percepţii, care sunt imagini imobilizate, lasă liber, mai ales la intelectual şi la artist, jocul imaginaţiei pure, .imaginaţia relevând continuitatea vieţii noastre psihice şi intensificând viaţa noastră, astfel că ea devine mult mai plină decât viaţa omului mai apropiat de natură. Noi am analizat, în Kalckagqfhon, relaţiile dintre percepţie, imagine şi expresie tocmai pentru a dovedi plinătatea experienţei estetice şi inte­ lectuale. D-l Ralea acordă percepţiei un plus de consideraţii şi mecanisme psihologice, totodată recunoscându-i, măcar în parte, o unitate formală, o structură şi « chiar tentative de apriorism » (p. 87), împăcând oarecum psihologia cu filosofia. Dacă aici avem un plus de comentare şi analiză, în schimb în altă privinţă găsim un excesiv procedeu de simplificare. Filo­ soful român e de acord cu Max Dessoir că « fiecare artă se adre­ sează unei singure senzaţii » şi tocmai acest fapt îi dă artei caracterul de ficţiune, suspendând deci caracterul de «urgenţă vitală » în artă. Desigur, pentru tema artificialităţii artei o astfel de simplificare sau de reducere este prielnică, dar întrebarea rămâne: este adevărat că fiecare artă se adresează unei singure senzaţii? Noi credem contrarul. Pictura se adresează, desigur, senza­

ţiilor vizuales dar nu numai lor. Colorile şi formele fascinează întreaga noastră fiinţă spirituală, stimulând participarea nu numai a văzului, ci şi a simţului kinestetic, a mirosului, a auzjrlui (colorile vibrează, ajungând uneori până la muzicalitate). Pasta densă cheamă senzaţiile tactile. Coloritul subtil nuanţat posedă calităţi muzicale. La fel, audiţia compoziţiilor muzicale are colorit, iar teatrul cere participarea văzului, auzului, mirosului, etc. Până şi cinematograful, ce se adresa mai mult văzului, acum se adresează şi auzului, precum şi prin procedeele imaginei în reiief, va satisface şi simţul tactil. In contemplarea operelor de artă, mai ales a acelora superioare, omul participă cu întreg spiritul lui şi în special capodoperele geniilor, departe de a-ţi paraliza voinţa, cum credea Schopenhauer, sau de a-ţi păstra conştiinţa ficţiunii, artificialităţii, securităţii, cum susţine d-1 Ralea—tocmai capodoperele răscolesc, energetizează şi poten­ ţează întreaga fiinţă a contemplatorului. Numai operele lipsite de mari calităţi se adresează sau mizează mai mult pe un singur simţ — deşi simţurile umane nu funcţionează niciodată izolat — pe când capodoperele Antichităţii, ale Evului Mediu sau mai ales ale Renaşterii, Barocului şi Romantismului implicau parti­ ciparea întregii fiinţe, transfigurând-o. Astăzi, este drept, se face adesea o pictură de pur colorism, o poésie de simplă muzi­ calitate, o muzică de sonorităţi exterioare. De aceea, se şi vor­ beşte de «des-umanizarea artei» (Eugenio D'Ors). Dar marea artă posedă poésie şi forţă, vitalizând pe contemplator, smul- gându-1 din habiturile şi platitudinile vieţii cotidiene, pentru a-i oferi expresii pe care el le socoate reale, chiar dacă realitatea aceasta e de alt grad decât realitatea perceptuală. Nu numai spectatorii naivi cred reale operele de artă, ci şi cei rafinaţi, pentru care, adesea, ideile şi imaginaţia posedă mai multă realitate chiar decât empiria obişnuită. Nu vrem să insistăm.asupra concepţiei de artificialitate a artei, care ni se pare excesivă, nici asupra separaţiei între fru­ mosul natural şi frumosul artistic. Dacă e adevărat că natura este judecată cu elemente luate din artă (p. 212), nu trebue să uităm şi contrarul: că şi arta, la rândul ei, este judecată cu elemente luate din natură. Am urmărit aceasta în esseurile noastre « Om, natură şi Dumnezeu în Plastica românească » şi în acela despre Brâncuşi. D-1 Ralea nu neagă realitatatea primordială a naturii, dar crede că produsele umane îşi capătă semnificaţia prin separarea lor de natură, pe când noi mereu credem m tocmai schimbul continuu de stimuli şi răspunsuri între natură şi om, între frumosul natural şi cel artistic inspiră şi vitali- zează arta, înfrumuseţând existenţa şi însăşi natura. Tot pentru contrastul na tură-om, d-1 Ralea afirmă, la un moment dat, că « natura e un haos » (p. 227), ceea ce ni se pare iarăşi excesiv, mai ales pentru o concepţie materialistă, în care din natură purced ştiinţa şi cunoştinţele ce orânduesc şi perfec­ ţionează existenţa umană. E drept, afirmaţia este făcută pentru a motiva nevoia de ieşire din natură a omului religios, afirmaţia exprimând mai mult o situaţie specifică decât un adevăr general. La capitolul economic, ne pare discutabilă însăşi tema sus­ pendării consumaţiei. Economiştii marxişti socotesc că lumea (posedă avuţii şi mijloace de întreţinere a întregii populaţii a glo­ bului, dacă aceste avuţii ar fi exploatate eficace, în cadru mon­ dial, şi distribuite echitabil. La fel, economia liberală credea — desigur naiv şi fără simţ realist — că natura este darnică şi posedă în ea însăşi mijloacele de a îndestula pe toţi. Numai în ţări cu climat neprielnic, la eschimoşi, la cei din deserturi, teama de foamete impune suspendarea consumaţiei, posturi şi rezerve. Absenţa simţului de prevedere la Chinezi, la Indieni sau la po­ poarele primitive explică incapacitatea de acumulare şi deci recursul la suspendarea consumaţiei, dar, sub imperiul necesităţii specifice, popoarele primitive considerând natura darnică şi îngrijind de toţi, iluzie ce explică lipsa de prevedere şi de orga­ nizaţie economică. Ne îndoim că «tot progresul economic constă în adoptarea acelor tehnici care presupun o consumaţie mai mică» (p. 308). Suspendarea consumaţiei nu mai este de muîţ o condiţie de progres economic şi social. Chiar înainte de New-Deal-ul roosevel- tian, capitalismul american punea accentul pe mărirea producţiei şi a consumaţiei, pentru ca planificarea din timpul lui Roosevelt să susţină mereu că majorarea salariilor muncitorilor, pe lângă alte motive, posedă şi pe acela că măreşte puterea de cumpărare şi deci consumaţia maselor. Mentalitatea de a cumpăra mereu bunuri şi de a face să circule banul era destul de răspândită în societatea americană, iar, sub dirijarea parţială a regimului rooseveltian, concepţia economiei ca suspendare a» consumaţiei a fost anulată, ca şi în regimul sovietic, unde relativele sacrificii în materie de consumaţie au avut şi au drept scop tocmai anu­ larea suspendării consumaţiei, adică ridicarea standardului de viaţă al tuturor. Abundenţa este scopul economiei sovietice şi americane, iar nu restricţiile. Suspendarea relativă a consumaţiei poate fi o metodă temporară, cum observă d-1 Ralea în privinţa Uniunii Sovietice, oare «spre a se înzestra cu o puternică organizaţie industrială care să asigure viitorul,... a impus primei generaţii după revoluţie o serie de restricţii, în favoarea generaţiilor care vor veni » (p. 302). In genere, economia înseamnă o depărtare delà comportarea naivă a popoarelor naturii şi consideraţiile d-Iui Ralea sunt juste. Dar nu nufnai viitorul tinde către abolirea suspendării consumaţiei, ci chiar în prezent se pot vedea, mai ales în Sta­ tele Unite, că abundenţa şi producţia, iar nu restrângerea şi micşorarea consumaţiei sunt elementele progresului. Observa­ ţiile lui Max Weber asupra relaţiilor dintre protestantism şi capitalism sunt valabile pentru o epocă ce aproape a dispărut din economia americană. Şi protestantismul, şi capitalismul au fost revizuite mai ales în ultimul deceniu, iar felul cum Roosevelt, Hopkins, Henry Wallace şi organizaţiile muncitoreşti de acolo au văzut sau văd economia în funcţie de abundenţă, de mărirea producţiei şi de sporirea puterii de consumaţie a maselor — ne arată că se săvârşeşte acolo o serioasă prefacere a capitalismului, speculaţiunile financiare micşorându-se în favoarea investiţiilor în întreprinderi producătoare de bunuri şi trai abundent. De­ sigur, criticele aduse capitalismului şi neajunsurilor lui rămân valabile, dar întreg capitolul economic din Explicaţia Omului n'ar fi pierdut nimic din liniile-i fundamentale, dacă, în loc de ideea de suspendare a consumaţiei, economia ar fi fost conce­ pută în sensul unei artificializări a datelor naturii, cu neajun­ surile, dar şi cu constructivitatea relativă pe care dialectica mate­ rialistă le relevează. O ultimă discuţie. Nobleţea omului—pe care d-1 Ralea o deosebeşte de aristocraţie, noţiune biologică şi socială—este văzută în gratuitatea ei, în saltul ei peste realitatea imediată, în dispreţul faţă de adaptare, singurul sens al nobleţii fiind « cel revoluţionar, cel eroic, adică cel'etic» (p. 341). Definiţia este interesantă şi are din măreţia caracterizărilor d-lui Ralea. Dar rămân discutabile alte însuşiri atribuite omului nobil, anume că acesta ar fi dispreţuitor sau nepăsător faţă de prezent, pentru că prezentul nu-1 satisface, fiind obsedat de gânduri şi valori mai mari. Nobleţea însă — credem noi — nu dispreţueşte nimic, ci este o atitudine superioară de bunătate, generozitate, ele­ ganţă sufletească, neîntrebuinţând niciodată mijloace inferioare sàu brutale, lăsându-se uneori aparent învinsă, dar niciodată anulată. Omul nobil schimbă şi revoluţionează lumea nu numai prin idei şi idealuri de mare frumuseţe obştească, dar şi prin atitudini concrete, fiind o permanentă pilda, care convinge prin înţelegere, demnitate, iertare sau ajutor, dat chiar acelora care nu merită. Omul nobil nu poate fi deci omul distrat (p. 337), ci omul degajat de metodele şi comportările inferioare, animalice, grosolane, interesate, servind şi jertfindu-se uneori eroic pentru cauze, în care omenia să se arate în toată splendoarea şi eficienţa ei. « Omul nobil nu e întotdeauna omul tare » (p. 337) — este adevărat, dar totuşi el are tăria înţelegerii, a idealului, a gene­ rozităţii, a caracterului, ce nu se lasă pradă oportunismului, comodităţii şi laşităţii ; omul nobil are tăria a mijloacelor civi­ lizate, fie că acestea se impun sau nu. Iar o astfel de atitudine cere şi ea concentrare, consecvenţă, luptă, frământare, însuşiri ce n'ar putea exista la cei lipsiţi de vitalitate. Poate că lumi­ noasa şi ampla explicare a omului ar fi putut fi încununată şi mai măreţ dacă în omul nobil autorul ar fi văzut contopirea dintre natură şi artificialitate, dintre vitalitate şi construcţia etică—nobleţea apărând ca dătătoare de legi progresiste, aşa cum geniul este şi el dătător de legi creatoare în artă.

Discuţiile şi obiecţiile finale au definit poate şi mai clar poziţia şi soluţiile explicaţiei humaniste a d-lui Mihai Ralea, orice expli­ caţie avându-şi dificultăţile ei. Am pomenit de cele mai semnifi­ cative, tocmai pentru a arăta cum consecvenţa faţă de interpre­ tarea omului ca un animal superior, care luptă împotriva lui însuşi, negând instinctul de conservare şi suspendând acţiunea naturii şi reacţiunile animale spre a construi şi creia acte şi opere pe care lumea animală nici nu le bănueşte — este urmată şi păstrată mereu, căpătând astfel relevanţa unei explicaţii de mari proporţii şi de temeinică originalitate. Numai incidental, am menţionat detaliile autonome sau de ansamblu, în care autorul amendează teorii şi poziţii de mare prestigiu, căci mai în fiecare problemă d-sa recurge la poziţiile majore, la marii gânditori şi la marile explicaţii, pentru a desprinde sensurile ce-1 interesează. Nietzsche, . Scheler, Klages, Bergson, Max Weber, Sombart, Simmel sunt utilizaţi, revizuiţi, criticaţi, alături de marii uriaşi ai filosofiei, în special dialecticienii materialismului. Lucrarea posedă o bogăţie densă şi totuşi* vie ; un stil clar şi plin de mişcare; o construcţie atrăgătoare, astfel că proble­ mele aride pot fi urmărite relativ lesne şi sunt echilibrate de formule în care filosoful este ajutat de literat. Aforismele, ironiile, formulele strălucitoare, intuiţiile profunde se succed în această lucrare de susţinută sinteză, ce contribue temeinicia ridicarea nive­ lului preocupărilor filosofice şi ştiinţifice în cultura română, ea însăşi fiind o contribuţie de valabilitate mondială la cunoaşterea omului. E cu atât mai binevenită în această epocă de reconstrucţie morală a lumii, când omul îşi ia locul în centrul realităţii umane, iar humanismul social devine perspectiva eminentă a vremii şi garanţia progresului viitor. PETRU COMARNESCU CRONICI

ANTON CEHOV OMUL Şl OPERA IN LUMINA ACTUALITĂŢII

«Mi se pare uneori, mai ales în clipele de adâncă singurătate, de rece, neîmpăcată tristeţe, că uşa se va deschide şi el va păşi în odaie, simplu, fără sgomot, zâmbind sfios, mai mult cu ochii lui trişti şi senini decât cu ba­ zele, şi îmi va întinde mâna şi atunci mă voiu simţi bine, fiindcă a venit,... el, prietenul ...». Cam aşa descrie, în paginile sfâşietoare ale « Jurnalului » său tânăra scrii­ toare ofticoasă Catherine Mansfield, pe omul care e, astăzi, numai scriitorul Anton Cehov. Nu 1-a cunoscut niciodată. Nu i-a vorbit nicicând... Dar, venită din partea cealaltă a lumii, din altă epocă şi din alt mediu, încălzită de flacăra unui geniu gingaş şi subtil, înrudit cu acel al lui Cehov prin fra- granţele şi afinităţile sufletelor excepţionale (nimic nu se aseamănă mai mult decât oamenii excepţionali între ei. . . ), nuvelista engleză, moartă prea de timpuriu, 1-a înţeles pe nuvelistul rus cum nu 1-a înţeles şi iubit ni­ meni altul. . . şi dintre cei mai apropiaţi. Şi tragicul lor sfârşit, atât de izbitor de asemănător, căci Catherine Man­ sfield a murit de tuberculoză pulmonară într'o pensiune din Fontainebleau iar Cehov— de aceeaşi boală, într'un spital din Schwarzwald (Badenweiler). Alături de ei, în clipele cele din urmă, au fost cei doi oameni pe care i-au iubit— lângă Catherine, John Middleton Murry, soţul, lângă Anton Cehov, Olga Knipper, actriţa Teatrului de Artă, soţia... * * * Ar fî prea uşor să tragem ocazionale paralele între destinul delicatei scrii­ toare neo-zelandeze şi amarului satiric rus, dacă ne-am opri doar la comple­ zenţele sau la deslegările soartei lor atât de deosebite şi atât de asemănă­ toare. Identitatea ni se pare mai adâncă, mai secretă. E identitatea inimilor... Cehov, în agonie, spuse zâmbind soţiei sale care se grăbea să-i pună o pungă de ghiaţă pe piept : « Nu se pune ghiaţă pe o inimă pustie... o. Acestea au fost ultimele lui cuvinte, ultimele pe care le-a vorbit înainte de-a păşi peste pragul vieţii. Cât de diferit sună de mândra tânguială — poate că suna a poruncă ? — a lui Goethe muribund —• « Mehr Licht !.. . « Nu se pune ghiaţă pe o inimă pustie... ». Căci Cehov, ca şi Catherine Mansfield— şi mă întorc la aceasta pentru motive care vor apare mai târziu, atunci când voiu încerca să scot în evidenţă unele trăsături carac­ teristice ale operei cehoviene •—• a suferit în scurta lui viaţă, nu numai de acea boală necruţătoare, căreia poporul nostru îi spune, colorat şi cu năduf, « oftică », dar şi de boala mistuitoare a cunoaşterii, a pătrunderii In adâncime, a suferit de acea combustiune internă, insuportabilă, care se poate numi şi « conştiinţa sensului tragic al vieţii ». Refuzând confortul unei vieţi de suprafaţă, ei au coborît în minele umede şi înfricogetoara al» sufletului omenesc, au rătăcit prin stepele singurătăţii, au aşteptat răsă­ ritul unei dimineţi nebănuite, au jinduit umbra ocrotitoar» a unui pom, focul unei prietenii, vatra de aur şi vis a dragostei... Au purtat inimi de cleştar (des coeurs purs) In piepturile lor expuse tuturor loviturilor, au coborît în toate hrubele, şi e oare de mirare că ini­ mile de cleştar au ajuns— simple inimi pustiite? Scoici moarte in care ră­ sună, fără preget şi fără sfârşit— eternul vuet neliniştit al mării? * * * Cât de superficiali şi grăbiţi trebue să fi fost acei gazetari, critici, eseişti şi—- pur şi simplu—cetitori, care l-au definit drept « un humorist ». Alţii—gravi şi pedanţi—l-au catalogat «satiric», alţii—şi mai mulţi: « spirit biciuitor al societăţii retrograde, burgheze », iar cei mai fanatici — admiratorii — l-au şi aşezat în fruntea bucatelor — cu titlul de « precursor al unei epoci. ». Doamne, n'am nimic împotriva precursorilor! Dimpotrivă, păstrez in­ tima convingere că orice scriitor de mare talent — de genii nu mai vorbesc ! —• e un precursor al epocilor viitoare, e dacă nu o Madame de Thebes, cel puţin un oracol pe care-1 vor deslega Oedipii şi tinerii de mâine şi poi­ mâine. Nu fiindcă ar fi în secretul zeilor, ci fiindcă vede mai bine, vede peste secole şi peste generaţii, privind nu deasupra oamenilor— ci în adân­ cul lor, analizând infinitesimalele sufleteşti şi descompunând soarta in­ dividuală sub microscopul înţelegerii, aşa cum'citesc- biologii în câte o pi­ cătură de apă, istoria universului întreg. Cehov a fost unul dintre aceşti observatori ai universului « des infi­ niment petits ». Observator ? Dacă vreţi... Căci alături de atâţia « oameni In teacă» de atâţia « necăjiţi cenuşii », de atâţia mujici şi şerbi, el a creat—ca şi Dumnezeul-tatăl — oamenii lui, care sunt oamenii noştri, într'un cuvânt, omul cel de toate zilele, bine înţeles purtând stigmatele epocii şi mediului epocii cehoviene dar •—• neglijând această mică deosebire -.— atât de asemă­ nători nouă, atât de «actuali». Actuali? Nu numai atât. Nemuritori... Nemuritori pur şi simplu (tout simplement), ca şi prostia, aviditatea, pofta de câştig, luxuria, tristeţea şi singurătatea omenească, nemuri­ toarele însuşiri ale condiţiei umane. Şi în ciuda atâtor critici compe­ tenţi neo-marxişti, platoniceni, marxişti, existenţialişti sau de oricare altă şcoală, purtând orice fel de « oeillères » sau de insigne, care scriu despre « opera satirică » a lui Cehov, opera aceasta e atât de diferită de aceea a unui Saltikov-Seedrin, a unui Gleb Uspensky, a unui Gpgol (ca să rămânem la termeni de comparaţie arşi), încât mă întreb uneori cum de-a reuşit acest « mujic » (termenul e acel de care s'a slujit Cehov vorbind despre sine-însuşi) să creeze oameni care ar fi putut să se nască în orice sat sau orăşel de pe glob şi care —totuşi — sunt atât de spe­ cific ruşi. . . Nu, Cehov nu e satiric decât dacă e privit ca atare. Fiecare cum vede, nu-i aşa? Nicidecum însă cum este în realitate, ci cum e văzut de fiecare dintre noi. Dacă am căuta însă cu tot dinadinsul să stabilim le­ gături de similitudini sau afinităţi, aşi spune că Cehov — acel care a făcut şcoală şi a exsrcitat o influenţă preponderentă în Anglia şi în Franţa —- are ceva comun cu geniul celt şi latin totodată al unui Molière, cu aparenta robusteţă a veseliei prea virile — « cette mâle gaieté, si triste et si fiere, qui vous fait rire lorsqu'il faudrait pleurer... (citez din memorie, deci a- proximativ, versurile unui ilustru poet. . . ), cu eroii aparent însufleţiţi de pasiuni dinamice, în realitate neputincioşi şi demni de milă... Reamin­ tiţi-vă de acest detestabil sgârcit Harpagon, de acest insuportabil « trouble- fête » de Alceste, oameni supuşi qâte unei pasiuni mistuitoare, în care odihneşte taina nefericirii lor. . . Şi profesorul Bflkin din « TJn om în teacă », şi marele savant din «O poveste plictisitoare », şi Aboghin din « Duşmanii », şi majoritatea eroilor lui Cehov suferă de câte o pasiune care-i face insuportabili restului oamenilor şi nefericiţi lor - înşişi. Ei caută cu desnă- dejde o scăpare şi n'o găsesc decât în moarte — această ultimă evadare. Sonia, eroina piesei « Unchiul Vania », spune: — « Vom muri, supuşi soartei, şi de dincolo, din mormânt, vom spune c'am suferit, c'am plâns, că inima ne-a fost plină de amărăciune şi lui Dumnezeu îi va fi milă de noi-— şi împre­ ună, tu şi cu mine, dragă unchiule, vom vedea viaţa luminoasă, minunată, elegantă... ne vom bucura şi vom privi la nenorocirile noastre prezente cu milă, zâmbind... Şi ne vom odihni. . . Cred, unchiule, cred fierbinte, cu pasiune. . . ne vom odihni. . . ». In această replică a Soniei, totule reve­ lator. E geamătul unui om care a pieidut totul în viaţă, care a pierdut orice raţiune de-a trăi. . . Un geamăt în care sună o vagă mângâiere, spe­ ranţa unei vieţi de apoi. . . Dar (şi aici citez observaţia criticului sovietic P. I. Lebedev-Poliansky (membru corespondent al Academiei din Moscova) « mângâierea aceasta e mai rea decât o sentinţă de moarte, întru cât mângâierea va veni în viaţa de apoi... şi ce fel de mângâiere poate fi aceea cuprinsă în cuvântul « odihnă ? ». Dar şi această îndoiel­ nică « odihnă » trebuie cerşită unui Dumnezeu compătimitor care cere omului —• pocăinţă ! ». Şi când te apleci cu atenţia asupra operei lui Cehov, acel creştin care nu credea în canoanele ortodoxe, nici în Dumnezeul căruia i se ridica bi­ serici de piatră, te întrebi, rămânând să dibui şi să presimţi răspunsul, dacă n'a resimţit faţă de eroii lui mai multă dragoste decât ironie, mai multă omenească înţelegere decât compătimire. Căci îi lipsesc lui Cehov calităţile de bază ale unui satiric, calităţile unui Swift, unui Sheridan, unui Şcedrin, unui Griboedov: răutatea orga­ nizată, scepticismul şi amărăciunea omului desamăgit de viaţă, necru- ţătoarea batjocură a celui cu inima « pustiită », ura pentru semenii săi, pentru tot ce-i mărunt, slab şi ridicul, şi, totodată, dispreţul. Căci Cehov nu dispreţuieşte nici pe bietul funcţionar care moare de frică, fiindcă a stră­ nutat, la teatru, pe chelia superiorului său, nici pe beţivul gardian, frico­ sul Nichita, nici pe femeile necredincioase şi uşuratece (Soţia), nici pe Belkin, nenorocitul om « în teacă ». Ii zugrăveşte aşa cum sunt şi nu se poate să nu simţiţi, când vă aplecaţi asupra paginilor lui Cehov, acel nod în gâtlej, acea usturătoare umiditate a ochilor, acel rictus al gurii care ar vrea să zâmbească, acea strângere de inimă, care te cuprind în clipa unei imense decepţii trupeşti. într'o scurtă autobiografie, scrisă la cererea unui « interwiever » (specia exista şi atunci, deşi lipsea termenul...), Cehov notează: «M'am născut la Taganrog, în 1860 (17 Ianuarie). In 1878, mi-am isprăvit studiile, la Facultatea de Medicină a Universităţii delà Moscova. In 1888, am primit premial literar « Puşkin ». In 1890, am făcut o călătorie la insula Sacalin şi m'am reîntors cu vaporul. In 1891, am făcut o călătorie prin Europa, unde am mâncat stridii şi am băut un vin excelent... Am început să scriu în 1879, la revista humoristică « Greerul ». Culegerile mele de nuvele poartă titlurile de : « Poveşti diferite », « In amurg », « Oameni ursuzi », etc. şi o nuvelă mai mare cu titlul « Dnelul ». Am păcătuit şi în genul dramatic, deşi mult mai puţin... Povestirile mele au fost traduse în toate limbile lumii... ». Anton Cehov se trăgea dintr'o familie de ţărani, o împrejurare pe care n'o subestima, atribuindu-i acea « înţelegere » a omului din popor, care pă­ rea atât de trivială «narodnicilor (un gen de semănătorişti ruşi, în floare prin anii 1800—1870), scriitorilor şi criticilor epocii debuturilor lui, care idealizau satul şi predicau « întoarcerea la natura şi la măreaţa simplitate a ţăranului ras ». Bunicii lui Cehov erau ţărani, după unii biografi, şerbi. Părerea noastră e că erau mai înstăriţi, făcând parte dintre acei mujici care au meritat mai târziu denumuirea de « culaci », adică mici pro­ prietari pământeni, ursuzi şi avizi, cu o singură pasiune în suflet: pământul, o singură dorinţă: posesiunea. Dovada e că tatăl lui Cehov nu mai era nici ţăran, nici şerb, ci negustor de vite, ceea ce înseamnă că dispunea de fond de rulment... îşi vindea vitele pe pieţele din Moscova, Harkov, Taganrcg... Alţi biografi afirmă însă că tatăl lui Cehov ar fi lucrat în tinereţe ca lucrător la o fabrică de zahăr. Mai târzii, el a deschis o băcănie la Taganrog şi s'a însurat cu fiica unui negustor de textile. Oricum ar fi, copilăria lui Cehov n'a fost veselă. De câte ori şi-o amintea, spunea « In copilărie, n'am cunoscut copilăria. .. ». Primii ani de şcoală au fost grei şi întunecaţi. Potrivindu-se sfaturilor unor târgoveţi avuţi, nişte negustori greci, băcanul Pavel Cehov îşi înscrise fiul la o şcoală grecească. Profesorul — grec şi el—• era aspru şi nerăbdător. Pedepsele corporale constituiau o « metodă pedagogică » curentă. Peste doi aniţ micul Anton se înscrise la liceul clasic din localitate. Niciun profesor n'a păstrat amintirea « elevului excepţional » Anton Cehov. Autorul nostru n'a fost nicicând premiant. Intr'o clasă de 23 de elevi, el ocupa locul al unsprezecelea. « Aurea mediocritas... ». Elevul mijlociu care ne poate da — e o părere curentă şi greşită ca toate părerile « toutes-faites » în viaţă—un negustor mediocru, un om de duzină, prin nimic deosebit de ceilalţi, omul denumit atât de just de americani: « cetăţeanul de pe stradă »... . Elevul mediocru avea însă o pasiune ascunsă. Scria. Intre 15—17, ani el se simţea îndeosebi atras de teatru. E autorul ne­ cunoscut al dramei « Copii fără tată » şi al vodevilului « O găină nu cotco- dăceşte din nimic ». Tânărul Cehov mai avea şi un viciu—lectura. Adora romanele lui Spielhagen şi ale lui Victor Hugo, era un pasionat al teatrului şi poeziei dramatice. In 1879, liceul îi conferă o diplomă de absolvire In care găsim următoa­ rea caracteristică: un elev cu puţin peste nivelul mijlociu. Nu se ştie graţie cui, în cele din urmă poate că doar datorită sacri­ ficiilor băneşti ale tatălui său, tânărul Anton plecă la Moscova. « Nu aveam — în general — decât o vagă idee a ceea ce înseamnă alegerea unei facultăţi şi am ales medicina din pricini pe care le-am uitat. Totuşi nu mi-a părut rău niciodată de această alegere » mărturiseşte Cehov unui prieten. După terminarea studiilor, tânărul doctor începu să-şi exerciteze profe­ siunea. Petrecu câtva timp în provincie, în calitate de medic de plasă. Aceşti ani mi se par drept cei mai importanţi din viaţa autoru­ lui. Ei reapar, se oglindesc, formează materialul brut al unei părţi con­ siderabile din opera scriitorului şi, sunt tentată să adaog, partea cea mai preţioasă, cea mai originală a acestei opere. Cehov însuşi spunea inti­ milor : « E neîndoios că studiile mele medicale au exercitat o influenţă serioasă-asupra întregei mele activităţi literare; ele au lărgit, într'un mod considerabil, orizontul observaţiunilor mele, mi-au îmbogăţit cunoştinţele fi mi-au furnizat date ale căror valoare adevărată nu poate fi înţeleasă decât de către acei care sunt ei-înşişi, ca şi mine, medici... ». Fiind student, în anul întâi de medicină, Cehov scrisese prima dintre po­ vestirile lui, care a fost tipărită într'o gazetă, şi anume: «Scrisoarea unui moşier de pe Don către un savant, vecinul său ». Nu ştiu dacă publicul românesc o cunoaşte ; e o mică perlă de umor şi inteligentă satiră, de fină observaţie şi de acută ironie. Are ceva asemănător cu unele din cele mai reuşite şi atât de « româneşti » scrisori ale mahalalei lui Tudor Muşatescu, din colecţia « Poste-restante ». Succesul primogeniturii sale îl îndeamnă pe Cehov să-şi continue •ariera de scriitor humorist. El scrie o sumedenie de mici povestiri comice, devine, în scurt timp, colaboratorul preţios al multor ziare humoristice. In anal doctoratului său, el publică primul său volum, o culegere de nuvele Intitulată « Povestirile Melpomenei », iar doi ani mai târziu, alt volum de nuvele « Povestiri amestecate ». In 1887, el scrie prima sa operă dramatică de mari proporţii, «Ivanov». Tot atunci apar şi cele două volume de nuvele 4 In Amurg » şi « Discursuri nevinovate ». Volumul « In amurg » produsese asupra tuturor cetitorilor o impresie covârşitoare. Academia de Ştiinţe atribuie autorului premiul literar « Puşkin ». Anton Cehov devine punctul de atracţie al societăţii moscovite ; e apreciat şi iubit de cercurile literare şi artistice ale Rusiei; hotărăşte atunci să se dedice exclusiv literaturii. In 1890, Cehov îşi îngăduie să-şi cheltuiască banii, călătorind. Pleacă spre insula Sacalin, se întoarce la Petersburg pe ruta Oceanului Indian, prin Canalul de Suez şi Europa. Drumul cel mai scurt nu e totdeauna şi cel mai bun, nu-i aşa? Călătoriile îl încântă. Peste un an, pleacă iar în străi­ nătate, vizitează Viena, Veneţia, Bolognia, Florenţa, Roma, Napoli, Monte- Carlo, Nissa şi Paris. Italia îl seduce, Franţa îl copleşeşte, dar în nicio nuvelă, în nicio schiţă, nu vom regăsi nimic din încântările sale de călător, diferit în aceasta de marii romancieri englezi ca Huxley şi Lawrence, di­ ferit şi de Catherine Mansfield, cu care are, de altfel, atâta în comun ... Cehov nu-şi trădează pasiunile. Autorii citaţi mai sus au consacrat nenu­ mărate şi scânteietoare pagini Italiei. Cehov nu poate scrie decât despre Rusia... In 1901, Academia de Ştiinţe îl alege pe Anton Cehov ca membru de onoare a Secţiei de Litere. Iată-1 dar pe doctorul delà ţară, academician... In acelaşi an, se căsătoreşte cu o actriţă a teatrului de Artă din Moscova. Frumoasa şi talentata Olga Knipper, astăzi decana artiştilor renumitului ansamblu realizat de Stanislawsky şi de Nemirovici-Dancenco, mai joacă şi în prezent, în piesele care au dat lui Cehov consacrarea definitivă a scenei. Ce a fost această căsătorie? Părerile sunt contradictorii. Majoritatea celor care au trăit în apropierea autorului afirmă că el a iubit cu pasiune pe talentata actriţă şi că insista ca ea să nu părăsească teatrul. Să nu uităm însă că cei trei ani de căsnicie au fost şi anii.bolii lui Cehov, ani pe care i-a petrecut mai mult singur, trăind în vila lui albă din Autka (Crimeia), în apropierea Yaltei. Totuşi, din amintirile lui C. Stanislawsky, se desprinde şi extraordinara tandreţă a lui Cehov pentru Olga Knipper. Ii făcuse curte câţiva ani. Proiecta această căsătorie dar.. . Stanislawsky povesteşte şi felul în care a decurs nunta. Cehov îl însărcinase pe actorul A. L. Vişnevsky să organizeze un dineu de gală şi-1 rugase să invite, afară de trupa teatrului de Artă, şi pe rudele lui şi rudele Olgăi, Knipper, ceea ce păruse oarecum ciudat. Totuşi, fiindcă se svonise ceva despre o logodnă, toţi cei poftiţi se grăbiră să primească invitaţia. La ora cuvenită, toată lumea se afla adunată în marea sală a restaurantului, afară de Cehov şi de Olga Knipper. Invitaţii aşteptau, înfometaţi, îngrijoraţi, neînţelegând nimic. In cele din urmă, Vişnevsky este înştiinţat că Cehov a plecat cu Olga Knipper la biserică, să se cunune, iar după cununie, vor pleca la gară, spre Samara... Masa de gală fusese pregătită înadins pentru a întruni pe toţi acei care, prin parti­ ciparea lor, ar fi răpit nunţii lui Cehov caracterul ei intim şi secret, recu­ legerea ei şi tăcerea. Câtă delicateţă e în această dorinţă de-a trece discret printre oameni, singur cu fericirea adunată la piept... Anii care nrmară îi aduseră lui Cehov celebritatea. Era unanim apre­ ciat, iubit, admirat. Doamnele din marea aristocraţie îl socoteau « la modă » şi-1 proslăveau. Casa albă din Autka începea să se mobileze, mica grădină începea să dea umbră şi roade, Olga Knipper. se îmbolnăvi grav, trebui să fie operată şi zile dc-a-rândul pluti între viaţă şi moarte. Cehov nu se depărta de lângă patul bolnavei. Artiştii Teatrului de Artă făceau de gardă, pe rând, la căpătâiul colegei lor. Când se însănătoşi Olga, Anton Cehov nu mai era decât o umbră. Şederea la Moscova îi fusese fatală. Perechea plecă la Nissa, dar tuberculoza pulmonară de care suferea celebrul scriitor nu mai putea fi vindecată. Anii 1908—-1904 fură cei mai grei. Moartea intrase în căsuţa albă din munţii Crimeii,... Şi Cehov, acel care nu se temea de sfârşit, socoti necesar să fugă. Şi această desnădăjduită căutare a vieţii, această ultimă fugă în faţa morţii a lui Cehov seamănă cu dorinţa de-a trăi, cu veşnica căutare a unui adăpost a Catherinei Mansfield. Cât de asemănătoare sunt sbaterile ini­ milor noastre ! Cehov părăsi Autka, pădurile Crimeii, munţii, pentru a se refugia în munţii şi pădurile Schivarzwald-ului, într'un hotel de altitudine, mai bine zis un sanatoriu, la Bader.weiler. In noaptea de 8 Iulie 1904, Anton Cehov se trezeşte, acoperit de sudoare. Ii e rău, foarte rău... începe să tuşească, să scuipe sânge. Pe urmă, trecuse de miezul nopţii, începe să delireze. Spre ziua, îşi revine; palid şi conştient, el spune soţiei sale care-i pune o pungă de ghiaţă pe piept— şi cuvintele lui sunt luminate de un zâmbet melancolic— : « Nu se pune ghiaţă pe o inimă pustie... ». Ultimul lui cuvânt a fost: «Mor... ». Avea patruzeci şi patru de ani. * * Ştirea morţii lui Cehov se răspândi cu iuţeală în toată Rusia, întristând pe toţi acei care, fără ca să-1 cunoască altfel decât din «cris, îl iubeau ca pe cel mai apropiat prieten. Iar cei care-1 cunoscuseră erau nemângâiaţi: Rusia pierduse un mare, un admirabil scriitor. Bătrânul, care delà Isnaia Poliana arunca săgeţi de lumină asupra întregii lumii, spuse: «Moartea lui Cehov e o mare pierdere pentru noi toţi. N'am pierdut numai un scriitor incomparabil, dar şi un om admirabil, sincer şi cicstit ». Acei care au fost în intimitatea lui Cehov vorbesc şi astăzi despre frumuseţea, puţin obiş­ nuită, a sufletului său generos, despre bogăţia dăruirilor lui. Era un om timid, de o simplicitate extremă, de o modestie fermecătoare. Şi câtă veselă bucurie de a trăi, câtă sete de viaţă în toată fiinţa lui ! Stanislawsky ne-a lăsat — între atâţia alţii •— nenumărate amintiri despre Cehov. Regăsim în toate acel imponderabil farmec cehovian, acea « atitudine » în faţa oamenilor şi a vieţii, care era a lui Cehov— şi numai a lui. Ceea ce-1 pasiona erau oamenii. Interesul lui pentru ei nu era acel al spectatorului, confortabil instalat în dorul peretelui de sticlă al aquarrumului şi care studiază migălos, eu ajutorul lupei şi manualelor, viaţa şi natura monştrilor marini ; nici acel al lui Gorki, furtunos, entuziast, pasionat şi fremătând de revoltă, nici acel a lui Tolstoi, creştinesc şi iertător, plin de îngăduinţă şi înţelegere — nu, interesul lui Cehov pentru oameni semăna cu interesul ce-1 purta seme­ nilor săi un om diametral opus scriitorului nostru, un om care îndelung s'a bucurat de reputaţie proastă de-a fi mizantrop şi care a bolit de singu­ rătate într'un trist orăşel italian Civitta Vechia.. . Aţi ghicit, e vorba de Stendhal...

— « E ciudat — îmi spune acum un interlocutor nevăzut, un interlocutor care ar putea fi unul dintre cetitorii acestor însemnări — e ciudat că legi de fiinţa lui Cehov— de personalitatea lui atât de delimitată în timp şi în artă, atât de cunoscută, încât nu mai ascunde niciun secret •—• tot felul de asemănări cu alţi scriitori... E ca şi cum ai încerca să acoperi o statuie cu sdrenţele costumelor care au aparţinut altor persoane ilustre, căutând să induci în eroare..., silindu-te să-1 costumezi pe Goethe în Voltaire, sau pe Cehov •—• în Cervantes... Dece această nevoie de similitudini î E un fel de-a reduc* artiştii la un numitor comun,.. ». Nu. Nu e un fel de-a reduce problema artistului la o serie de date quasi identice. Scopul meu nu e de-a arăta ceea ce au comun între ei — să zicem Cehov, Catherine Mansfield şi Stendhal, oamenii unor ţări şi unor epoci diferite — pentru a simplifica pe cât se poate taina creaţiei literare. Şi nici de a stabili comparaţii sau paralele. Ceea ce mă sileşte, într'un mod aproape

involuntar, să caut similitudini sufleteşti, e nevoia dera simţi primatul inimii, unui anumit fel de-a fi om şi unui anumit fel de-a fi scriitor, acel indefinit pe care l-aş numi, dacă nu libertatea interioară, atunci «liber- tatea de-a vedea prin realitate », sau libertatea de-a pătrunde în miezul lucrurilor... « Sunt multe lucruri între cer şi pământ care rămân necunoscute, Ho­ ratio », spune Hamlet. Şi unele din aceste lucruri necunoscute au fost ghi­ cite, în ciuda deosebirilor de temperament, de ani, de poziţie socială, de epocă, de spaţiu, de naţionalitate, în ciuda tuturor acelor deosebirk reale » care despart şi deosebesc oamenii între ei (aparent?), au fost ghicite, repet, de către aceşti trei scriitori atât de particulari, de fundamental deo­ sebiţi între ei; Stendhal, Cehov, Catherine Mansfield. Prevăd şi altă obiecţiune: cum de m'am încumetat să pun în rândul celor doi scriitori « geniali » (cuvântul nu e prea puternic), pe micuţa scriitoare neo-zelandeză î Nuvelele ei, desigur^ sunt delicate şi fermecătoare şi au ceva irizat de floare de cireş, dar arta ei e minoră, e un talent şubred care nu poate înfrunta furtuna veacurilor, aşa cum o pot înfrunta cei doi uriaşi. Poate că da, poate că nu. Talentele acestea aparent şubrede, poezia aceasta atât de translucidă, de « delicată » mi se pare că conţin ceva dur ca diamantul. Dar nu sunt pusă aici să cântăresc caratele talentelor respective. Nici rezis­ tenţa lor în timp. Mă mulţumesc să stabilesc corespondenţe sufleteşti între oameni care n'au avut numai talent, dar şi inimă. Şi lor li se cuvine, ea şi lui Cervantes, de altfel, şi el înrudit cu această familie de spirite, denu­ mirea aceea specific franţuzească: les coeurs purs... * * * Opera lui Cehov a fost catalogată de mult de către criticii literari ruşi şi streini. In linii generale, e clasificată drept: umanitaristă, progresistă, îndreptată împotriva opresiunii, minciunii şi nedreptăţii. Definiţia e exactă. Nomenclatura însă e uscată. Cetind analiza operii lui Cehov făcută de pana savantă a criticilor profesionişti, sufăr ca şi atunci când, deschizând un ierbar prăfuit, dau peste o floare frumoasă, uscată şi galbenă, presată şi lipită — şi alături —• autopsiată — altă floare desfă­ cută în părţile ei constitutive — petale, pistilul, staminé... E trist. E aceeaşi floare, desigur, « mais où est son charme d'autan?. . . ». Evident că unii critici sovietici au dreptate când susţin că Cehov a continuat marea tradiţie a literaturii ruse clasice, descriind viaţa « oame­ nilor de jos » şi manifestând o « mare dragoste pentru popor ». Şi Niculai Scedrin şi Gleb Uspensky au făcut acelaşi lucru: Mai mult decât Cehov, ei au surprins şi semnalat trivialitatea, întunericul, deznădejdea vieţii acestor « oropsiţi ». Şi totuşi Cehov nu e înrudit decât aparent cu aceşti doi mari scriitori. Cehov a avut un predecesor — şi aici cer interlocutorului meu nevăzut să nu se revolte — şi acest predecesor a fost un povestitor inegalat, un talent de primă mărime, înzestrat cu o viziune poetică deseori surprinzătoare — acest predecesor e Guy de Maupassant. Şi aceasta nu numai fiindcă Maupassant era, ca şi Cehov, maestrul nuvelei scurte, nici fiindcă a descris (lăsăm la o parte anecdotele saloanelor şi iubirilor pariziene) viaţa micilor rentieri şi a ţăranilor din Republica a IlI-a, nici fiindcă a fost copleşit, ca şi scriitorul rus, de toată sgura unei vieţi lipsite de ideal, ci fiindcă a presimţit, dincolo de realitate, realitatea ultimă, fiindcă în.viaţa de toată zilele a eroilor săi, în viaţa aceea în care ei se scufundă şi se pierd, el a văzut şi zălogul fericirilor posibile, tezaurul inefabil al bucuriei. In cele câteva studii româneşti despre Cehov, am remarcat o trăsătură comună : criticii români înclină să-1 claseze pe Cehov printre « pesimişti ». Critica sovietică modernă luptă cu îndârjire împotriva acestei apreciaţiuni, susţinând că e un punct de vedere eronat. Astfel, V. Smirnova ne reaminteşte că Stanislawsky a scris: «Anton Cehov e cel mai mare optimist pe care I-arn întâlnit vreodată în viaţă ». Intre optimism şi luciditatea unui om care se ştie condamnat irevocabil la moarte în scurt timp, nu e nicio incompatibi­ litate — decât doar una ' aparentă ; dimpotrivă — am spune noi — tocmai faptul că omul ştie că nu va fi silit să trăiască prea mult îi dă posibilitatea să se bucure de viaţă din plin (Aici interlocutorul nevăzut va face aprecieri puţin măgulitoare asupra autoarei acestor rânduri şi —• în cele din urmă — o va taxa de. .. pesimism !). In amintirile sale, Cehov notează: t Scriam aşa cum cântă păsările. Mă aşezam pe scaun şi scriam. Povestea izvora din mine. Puteam să scriu în orice clipă (e prima perioadă—aceea a micilor nuvele, n. a.). Esseu, poveste, scenă, nimic nu-mi cere vreo sforţare deosebită. Ca un ied sau ca un mânz fugit într'o poiană verde şi luminoasă, săream, galopam, îmi mişcăm capul şi coada în felul cel mai amuzant. Râdeam singur şi-i sileam şi pe alţii să râdă. Prindeam viaţa şi fără a sta la îndoială, o trăgeam din toate părţile, o pişcam, o gâdilam, o prindeam de mijloc, o pipăiam pe la subţioară, pe sâni, o băteam peste burtă. Era o mare bucurie pentru mine iar pe alţii — îi amuza... ». Râsul era un factor puternic al talentului lui Cehov, dar— nu ştiu dece — simt o imensă tristeţe atunci când îl găsesc pe Cehov trecut pe lista « humo- riştiior europeni ». Ce are Cehov comun cu Marck Twain? cu Bernard Shaw? sau chiar cu acel atât de delicios, de spiritual, Tristan Bernard ? Sunt oameni de pe altă planetă... In Octomvrie 1889, într'o scrisoare, Cehov mărturisea: «Urăsc minciuna şi violenţa sub toate aspectele lor. Ceea ce e sfânt pentru mine e: corpul omenesc, sănătatea, spiritul, talentul, inspiraţia, dragostea şi libertatea cea mai absolută, eliberarea de forţă şi de minciună sub orice formă mi s'ar prezenta. Aceasta e programul căruia i-am rămas credincios totdeauna ». « Mi se pare că şi astăzi este cel mai complet program pentru care ar merita să lupt. . . ». * * * Care e totuşi acel « humor » cehovian care a sedus inimile cenuşii ale insularilor anglo-saxoni ? (A nega humorul lor Cehov nu ne-a trecut prin minte niciodată). Care e secretul « tristeţei sale ? E poate acel « mélange » infuz al celor două elemente simple : adâncimea pătrunderii în trivialitate şi speranţa bucuriilor curate ale adevăratei umanităţi, cu alte cuvinte : privirea lucidă şi neîndurată a prosectorului care disecă şi studiază cadavrul cangrenat şi siguranţa că există şi altceva decât cadavre ; — conştiinţa omului de ceea ce are mai josnic şi încrederea în omul desăvârşit, care trebue să existe. Dragostea lui Cehov pentru oameni e asemănătoare cu acea a mamei care-şi iubeşte copilul cretin cu o dragoste poetică, tandră şi iubitoare, care-şi alină suferinţa de-a legăna în braţe un cretin, nădăjduind să nască al doilea copil sănătos... « Când scriu (e o frază dintr'o scrisoare a lui Cehov), mi se pare că ceea ce scriu e lugubru, şi totuşi, totdeauna în timp ce scriu, sunt bine dispus... Iubesc viaţa ». Această scrisoare datează din ultimii ani pe care i-a petrecut—• bolnav-— pe pământ, e dintr'o epocă în care Cehov pierduse de mult elanul şi nepăsarea juvenilă a debuturilor sale. Cehov credea că tot ce e diform şi vulgar în omul trivial nu e decât acci­ dental, hu e decât rezultatul unei vieţi slugarnice, al unui servilism impus. « Omul a fost desfigurat de viaţa lui mic-burgheză ». Aduceţi-vă aminte de cuvintele doctorului Astrov (din « Unchiul Vania ») : « In genere, iubesc viaţa, dar nu pot suporta viaţa noastră banală, provincială,şi o dispreţuiesc adânc ». « Humorul » lui Cehov este ţesut dintr'un lirism delicat şi tainic, dintr'o observaţie ascuţită, din contrapunctul lirismului şi ironiei, din neîndurătoarea lui luciditate, care ar fi trebuit să-1 transforme într'un sceptic lipsit de sentimentalisme dar — şi aici joacă multilateralitatea naturii ruse — nu e decât al unui incurabil optimist, al unui idealist convins de perfectibilitatea naturii umane. Şi aici se pune o altă dilemă a caràcteristicei talentului lui Cehov. Ce e Cehov? Un realist sau un romantic? Cehov a fost catalogat până acum ca unul dintre maeştrii « realismului », un « naturalist » aproape de şcoala lui Zola, iar unii critici n'au şovăit să-1 denumească « fotograful epocii sale ». Criticul sovietic P. I. Lebedev-Po- liansky, într'un studiu apărut în Buletinul Academiei de Ştiinţe din U.R.S.S. (1945, vol. IV, ed. II), afirmă că acest punct de vedere e superficial şi con­ formist. El citează o scrisoare a lui Gorki, adresată în 1890 lui Cehov. Gorki scria: «Ştii ce faci? Omori realismul. Şi îl vei omorî în curând, de tot, pentru mult timp. Această formă s'a învechit, e clar. . . Da, da. . . realismul e mort. Şi mă bucur enorm ! Destul realism ! Dă-1 dracului ! » Şi mai departe : « Da, a sosit timpul când avem nevoie fiecare de eroism ; toţi cer ceva excitant, strălucitor, vibrant, ceva, ştii, care nici să nu mai semene cu viaţa, ceva care să fie mai înalt, mai bun, mai frumos decât anosta realitate ». (Intr'o altă scrisoare, Gorki va scrie: «Romantismul, privit ca o participare activă la realitate, ca o predică a muncii şi o educaţie a voinţei de-a trăi, ca un pathos al construcţiei formelor noi ale existenţei şi a urii către lumea veche, nu există încă în literatura noastră »). Romantismul lui Cehov nu e romantismul pasiv şi melancolic al lui Jukowsky sau Lamartine, ci e însuşi spiritul animator al secolului al XX-lea. E romantismul american contemporan şi nu de geaba scriitori ca Sherwood Anderson, O'Neill, Hemingway, William Sarrayan, Caldwell se declară fii spirituali ai lui Cehov şi sunt urmaşii concepţiilor lui literare şi umanitariste. Repet: nu e o întâmplare faptul că acest Cehov—atât de rus-—este astăzi cel mai iubit şi « înţeles » autor « anglo-saxon ». Catherine Mansfield, D. H. Lawrence, Virginia Woolf, dispăruţii, au fost poate mai departe de el decât Bateni şi Hemingwayi şi Sarrayanii-i de astăzi. Şi fără ca s'o bage în seamă, însăşi autoarea acestor rânduri s'a surprins de curând în ipostaza « discipolul oi ». Unul dintre eroii lui Cehov spune— şi acestea sunt, dacă nu în formă, dar în fond cuvintele personajului central al romanului meu « Zilele nu se întorc niciodată ») : « Pentru a trăi omeneşte, trebue doar să munceşti. A munci cu dragoste, cu credinţă ! La noi nu se ştie aceasta ! Dacă fiecare om ar face tot ce ar putea pe bucata lui de pământ, ce minunată, ce splendidă ar fi fost lumea noastră ! » spune Cehov. Şeful în agonie spune lui Ann: « Tot ceea ce faci trebue făcut cu dragoste ! Şi poate că şi Cehov şi toţi discipolii lui n'au făcut decât să « înfăptuiască măreaţa deviză goetheană : « Cât timp vom trăi, vom sta cu fruntea sus şi nimic din ceea ee se va putea face nu va fi făcut fără noi ! ». Delà concepţia lui Cehov ca creatorul oamenilor mici, cenuşii, vulgari, al unterului Prişibeev, omul în teacă, Belikov, mujicilor şi micilor funcţionari tâmpiţi, până la romanticul şi pasionatul creator al eroilor ca Astrov, Maşa, Tugenbaoh, Verşinin, de concepţie goetheană, gama e atât de întinsă, are atâtea sonorităţi, încât ne vedem siliţi să cerem renunţarea la vechile şi confortabilele etichete critice : Cehov — pesimistul, Cehov — realistul, Ce­ hov-—• fotograful oamenilor mici, cenuşii, triviali... Este şi asta. Dar este şi mult mai mult. * * * Nu voiu face aici galeria tipurilor cehoviene. Ele sunt îndeobşte cunoscute. Tipuri de oameni - gângănii ; femei-termite sau mici jivine rozătoare, ea dihorulsau guzganul, generali jncrustaţi în obiceiurile şi prejudecăţile lor, ca tot atâţia raci în carapacea lor acoperită cu tinichele, şefi autoritari şi laşi, ţărani vicleni şi confuzi, semi-docţi, medici egoişti şi alţi « oameni ursuzi ». Dar alături de mulţimea aceasta cenuşie şi vie, mişună între paginile cărţilor <( pline de sbueium şi tristeţe » (Gorki !) oameni goetheeni, fete translucide, demne de eroinele lui Turgheniev, copii de o gingăşie fără seamăn şi câini cu suflet de om. Iar paleta acestui pasionat al peisajului e delicată şi sensibilă, toată în « demi-teintes » şi elar-obscur. Tehnica lui Cehov e de « raccourci », de o mare conciziune, de o aparentă simplicitate. Laconică ? Da — o simplicitate laconică. Durerea, bucuria, desnădejdea, tristeţea, nostalgia eroilor sunt trădate de câte un cuvânt, de o notaţie de lumină, de coloare, de un sunet, de o aluzie, de o descrierea , unui peisaj, de aspectul unei camere de hotel, unei curţi. Un text invizibil, juxtapus rândurilor tipărite întovărăşeşte fiecare nuvelă. Tonalitatea generală a povestirii—intraductibilă uneori—dă greutate şi armonie întregului. Infuz şi difuz, farmecul lui Cehov acţionează ca o subtilă otravă ; cu timpul îţi pătrunde în sânge, pe nesimţite.... Şi atunci, eşti ca Isolda după ce a băut fiertura vrăjită: eşti condamnat în veci—să-1 iubeşti... SOBANA GURIAN

PIERRE BAYLE

Dacă Pierre Bayle ar reveni între noi azi, ar fi înconjurat de aclamaţiile multora. Nu spun că n'ar avea şi duşmani, mai puţin declaraţi însă. Sigur e că printre prietenii sgomotoşi, unul, sincer satisfăcut, i-ar strânge mâna, fericit că şi-a găsit perechea : Julien Benda. Mergând cu plăcerea închipuirii şi mai insistent, văd în fundul sălii de recepţie improvizată, Majestatea Sa Raţiunea ; pe lângă ea, cu iscoditoare agilitate şi seriozitate simulată, Spi­ ritul critic; iar la picioarele ei, umilită în postura de penitentă, călugăriţa Credinţa, însoţită de colegele ei de schit... Revelaţia, Miracolul, Superstiţia — biete femei pe care Bayle le-a prigonit în fond, deşi a păstrat tonul pru­ dent, între gesturi sobre — a încercat să le ofere şi braţul chiar, —când a fost acuzat de impietate. Altfel spus, voia să-şi ispăşească păcatele, ipocritul! Ştim că « revoluţia » săvârşită de el, prin separaţia^omului de Dumnezeu, A stârnit în mod masiv aderenţa generaţiilor vremii sale şi aceea a secolului 824 KKVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al XLX-lea, mergând parcă degradat, către astăzi. Cu el începe tradiţia anticlericală ce a însoţit prestigiul cetăţeanului de mijloc francez. Şi dacă îl chemăm printre noi, suntem dispuşi ca baia de luciditate ce ne-o va da să ne cureţe de marile mituri rele ale noastre: violenţa pentru violenţă, iraţionalul, tirania. Iar Julien Benda, filosoful de aceeaşi speţă cu el, doar cu numele schimbat, « esseist », îl va petrece prin Europa, străduindu-se să exaspereze în oaspe pasiunea pentru misiunea intelectualului. Până la urmă, el va speria cu... fanatismul raţiunii, la fundamentarea căreia este responsabil însă. •> Dar recunoştinţa lumii a verificat-o Pierre Bayle numai postum, nici vorbă, mai aproape de el. Deşi nu a fost un revoluţionar în câmpul social, inovaţiile lui au fost înţelese acolo, ca atare. Bunăoară, Robespierre, în dorinţa fierbinte de a goni pe Dumnezeu din pielea omului, a propus cultul raţiunii, iar când condamnatele călugăriţe sus-pomenite au încercat prin mijlocirea virtuoasei lui surori, Conştiirţa morală, să li se ierte osânda, poporul, cuprins de o crâncenă «raţiolatrie», le-a împiedecat, până la curmarea vieţii. Iată o adoraţie ce însemna o deformare prea corporală a credinţei lui, inadmisibilă din parte-i. Lumea curioasă de azi urmăreşte, retrospectiv, destinul lui Pierre Bayle. S'a urcat spre Nord, la Paris, venind din Sud, din comitatul Poix, unde părinţii protestanţi îl botezase în liturghia lor nefastă. S'a convertit la cato­ licism în urma unei crize de adolescenţă, surprinsă în poala sumbră şi vicleană a sutanei Iezuiţilor. La- scurt interval, se leapădă de credinţa latină spre a-şi ascunde faţa păcătoasă şi bucuria ruşinată a regăsirii tatălui generos în mâinile pastorului reformat. Afuriseniile foştilor adoptivi l-au exilat din Franţa lui Ludovic, pe care, răzbunându-se, 1-a desbrăcat de epitetul « cel mare », înlocuindu-1 cu « cel nedrept », în cartea lui « La France toute catho­ lique sous Louis le Grand ». Trage la gazdele olandeze prin 1670, la 23 ani. Ce-i e la îndemână ? Biserica, fie ea opoziţionistă, îl obliga, iar demonul îi dădea ghesul independenţei, al contradicţiei neconsumabile. Se face profesor de filosofie şi istorie, punând primul contur la imaginea prea piezişe a « inte­ lectualului », categorie ce întrerupe seria prelaţilor erudiţi, monopolizatorii de până atunci ai problemelor. Bayle e un cărturar laic sau, cum ar fi spua Benda, un « clerc ». Iată pentru ce, în ciuda felului rezonabil şi grav cu care se prezintă, îl cotropesc anatemele papale odată cu vindicta nervoasă a propriilor fraţi întru religie. Oare de ce n'a vrut să mărturisească că i-a trădat pe aceştia? Nu 1-a persecutat oare cântecul— de trei ori — al cocoşului lui Christ ? Pierre Jurien, şeful reformaţilor şi mai întâiu protectorul cordial al lui, şi-a revărsat mânia asupra blasfematorului « inocent », iar, în lipsa cârjei episcopale, 1-a înfierat cu un deget răsucitor: «Ateu». Ce-i rămâne, după ce este îmbrâncit delà catedră, în 1693? Să se refugieze acolo unde chjbzuia că nimeni nu-1 va căuta, necum să-1 găsească.. Se pune şi scrie o operă ce părea îndepărtată de problemele mistuitoare de cenzură socială şi morală. Dumnezeu, Adevăr, Raţiune, Bine, Rău, un Dicţionar critic şi filosofic. Şi lucrarea a fulgerat creştetul europeanului, de astă dată ca o « cometă » veritabilă, care în loc să sporească superstiţiile, pironite de prima lui carte cu vâlvă Pensées sur la comète, le anihila. Căci ştiut este că prin 1680 apăruse şi turburase spiritele predispuse o cometă, socotită genera­ toare de nenorociri definitive ; el o considera, în mod arguţios, un simbol al ereziilor lumeşti. A fost poate din partea lui prefăcută naivitate gândul că nu va fi dibăcit între articolele Dicţionarului. Europa le-a scotocit şi 1-a scos la iveală de după un comentar îndrăsneţ, un detaliu insidios, pentru ca până la sfârşit să-i stăpânească metoda: insinuarea adevărului, când nu poate fi strigat, pe sub erudiţie. Şi cum să păcălească tocmai pe aceia cărora le-a ascuţit mintea prin cea dintâiu revistă literară a lumii Les Nouvelles de la République des lettres (cuvântul « republică » îl cucerise, iar codicilul « des lettres » inspira comoditate şi strategie, literat, în sensul propriu, nefi- ind). Cum să înşele pe aceia, în ale căror 288 biblioteci profesorul Daniel Mornet 1-a întâlnit adnotat, mărturie decisivă a atenţiei provocate î Spuneam despre Bayle că a fost un reprezentant demn al doctrinei sale, care era aceea de a nu avea una sistematică. Convingerea lui se închega pe o persistenţă în fond iezuită, dar blajină şi senină în aspecte, ca o predică anglicană. Şi parcă ceva din gustul anglo-saxon, prin intermediul aerului olandez, a prins şi el: rigoare sufletească, încredere puritană în însuşirile con­ ştiinţei. Nu a furat nici zâmbetul galant al lui Fontenelle, cel ce-şi strecura paradoxele luminoase printre madrigaluri, femeilor din salon, după cum nu s'a dedat la scandalul provocator, procedeul inteligenţei voltairiene. Poza sau fronda libertină fiindu-i străine, arma lui a fost modestia... cute­ zătoare şi raţiunea organizată. Un militant cu un sistem de lozinci intime. (Benda nu urmează să se jignească !). Era în totul un burghez; curat, un virtuos încrezător în umanizarea omului, prin desvoltarea raţionalităţii acestuia. Era membrul unei societăţi relativ restrânse moralmente, nestricate în pro­ cesul de parvenire tenace al burgheziei mari către rangul şi modelul de luxurie senioral. înfăţişa pătura cinstit animată de convingerea « transfor­ mărilor », sau a « revoluţiei » — cum se va numi în curând. (Situaţia l-ar fi înfricoşat şi cine ştie dacă n'ar fi repudiat-o). Oricum, revoluţionarilor le-a ţesut armătura ideologică. A procedat pe îndelete, cu iscusinţă filtrată în opera de a forma îndoiala omului către Dumnezeu. Prin urmare, chiar de-ar fi împotriva voinţei lui, trebue să fie trecut printre vinovaţii de seamă ai istoriei, întrucât îndoiala s'a cristalizat repede în negaţie vehementă. Social vorbind, ateismul lui era de tipul protestului sincer, corespunzător unei fata­ lităţi a gândirii; el nu provenea din pâcla obosită, din plictisul răsfăţat al aristocraţiei saturate de ea însăşi, de lume şi de tot ce e dincolo de ea în spe­ cial— de Dumnezeu, adică. Printr'un cuvânt minunat, ateismul său era « da clasă », legat de mentalitatea « stării a treia », un produs al ei. Problemele ce l-au preocupat şi care i-au atras isgonirea din partea catolicilor şi a lui Jurien alunecau în cugetul isteţ şi agitat al timpului. Replicile tocmai se schimbau între filosofii de meserie sau cei improvizaţi-gloată printre ari­ stocraţi, popi şi burghezii de pe stradă. Dumnezeu fusese smuls din vârful catedralelor şi amestecat în gura rea a oamenilor, pândit cu setea de curio­ zitate incisivă, atât de chinuitoare, ce uimise şi supărase pe persanul lui Montesquieu, TJsbeok, de exemplu. Lui Bayle i-a revenit sarcina de a ridica la nivelul de problemă, să evidenţieze nedumerirea generală, iritarea cres­ cândă în jurul creştinismului. Iar când spunem Pierre Bayle, e ca şi cum am rosti un pleonasm la « problema religioasă ». El i-a limpezit formele, - furnizând date şi precizând o soluţie, care, în limbajul modern falsificat, ar fi bine să se numească « neintervenţia » în afacerile pământeşti din partea A-Tot-Puternieului. Cum a uneltit el? In străduinţa constantă de a-şi alcătui un sistem de referinţe, a înlocuit « simbolul credinţei » prin acel al « inteligenţei ». Dacă ar fi să plăsmuim tabla lui de legi am obţine: 1. Să foloseşti în orice împrejurare, profană sau sacră, cu deosebire în ultima, raţiunea analitică, unic mijloc de control al afirmaţiilor corespunză­ toare, exprimate de oameni. Corolar: Raţiunea este singurul instrument capabil să indice prezenţa adevărului. 2. Urmăreşte eroarea, minciuna, superstiţia, falsele iluzii au străşnicie; sancţionează-le înaintea singurei instanţe judecătoreşti : intelectul individual. In felul acesta, Bayle precede şi pe Nordau. 3. Chiar dacă mistificările, interesate sau rin, se află cuibărite în naosul bisericii, în filele hrisoavelor biblice, în actele istoriei, scutură-le şi demască-le. 4. Chiar dacă se închină la ele vaste epoci, umanitatea deplină încă, să te împotriveşti sau să pieri mai degrabă decât să abjuri. Gândeşte-te la Giordano Bruno, ca şi la Galileu. 5. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit: să nu adori adică marile personalităţi,' marii regi, marii cardinali. Doar trei « preoţi » să vegheze asupra perpetuării adevărului provocat, să primească respectul, încuviinţarea şi fapta ta: Descartes — care a încredinţat lui Bayle sanctuarul raţiunii şi bula analizei ; Spinoza, predându-i ideea ingenioasă « Creştinismul este un fenomen moral legat de timp şi spaţiu, istorie deci », i-a vorbit astfel despre religia redusă la simpla dezbatere a conştiinţei individuale şi 1-a făcut să desprindă comoda, binefăcătoarea idee a toleranţei pentru fiecare religie în parte. (Era o con­ cluzie firească de vreme ce religiile erau egale sub raportul gradului lor de participare la cunoaşterea lui Dumnezeu. Totodată, filosoful optician Spi­ noza îl trece pe Acesta printre axiomele Eticei, la capitolul « Substanţei », prefăcându-1 într'o... categorie logică). Iar al treilea e în aparenţă de mi­ nime proporţii faţă faţă de ceilalţi, un minuscul robotitor între pergamente : Richard Simon, preotul ce păstra în mâinile lui candide explosiva ştiinţă a criticii de texte, filologia. Faţă de primii s'a dovedit ingrat. Descartes crezuse că va întări religia, argumentând în favoarea ei ; Bayle a răsturnat-o, vrând-nevrând, argumen­ tând încă propriile elemente ale strămoşului cinstit. Cartesius se va fi înspăi­ mântat de» germenii infecţioşi conţinuţi în meditaţii şi de chipul în care a fost răsfrânt de epigonul lui. Iar pe Spinoza 1-a respins stăruitor, convins în aparenţă, cu deosebire Etica, dar a nutrit pe faţă o sacră pasiune pentru Tratatul teologico-politic, împrumutând des delà el. Lui Richard Simon îi datorează ceea ce s'ar numi « micile evenimente hotărîtoare ». A putut, cu ajutorul criticei de texte, să descopere sau să marcheze contra­ dicţiile sfinte, interpretând slova biblică socotită tabû, denunţând ca gro­ solane chiar unele « istorii » de-acolo, ajungând să se ruşineze parcă el însuşi de « aventurile » lui Moise, Avram, Sara... (termenul « aventură » îi aparţine 'ntr'un chip surprinzător). S'au acumulat aşa dar probele în urma unui examen critic la dosaru^ unor personaje sau teze fundamentale revelaţiei. Ca un magistrat-—-şi ar fi reuşit poate în profesiune — Bayle extrage concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de tot ce i se impută, ci omul şi-a trecut aberaţiile sau ilu­ ziile scumpe, cu evenimente din existenţa proprie, sub larga haină cerească. Concluzia arguţioasă, caracterizând un temperament ardent, dar. .. pre­ caut, încă un pas din partea lui, şi principala aserţiune a lui Feuerbach s'ar fi născut cu un secol mai de vreme: de fapt nu e decât o gândire geamănă, religia este o proecţie antropomorfică ; cu alte cuvinte Dumnezeu este... însuşi omul ce-şi răstoarnă imaginea lui obişnuită, compusă din cusururi esenţiale, în oglinda perfecţiunii. Este acum evident că lui Bayle şi spiritului uman li se rezervă calea strict filosofică, cea teologică căzând, ca inaptă spre investigaţia raţională. In planul posibilităţilor raţiunii, Descartes, ce se dăruise cu romantic elan ace­ steia, este depăşit. Bayle constată că instrumentul « hărăzit » are viciul de a putea fi folosit cu egal succes în demonstrarea a două teze opuse, încărcând gândirea cu substanţa corosivă a scepticismului. (Benda protestează !). Fără să-şi însuşească melancolia ştiinţifică de tip Renan -— e prematur — el se închină în faţa evidenţelor de natură empirică. Probabil că filosofia engleză să-1 fi sustras raţionalismului intact, cartesian. Se restrânge atunci la unicul domeniu devenit incontestabil dacă ascultă de principiul reflecţiei critice, comparaţiei asidue de date şi probe, Istoriei. Criticismul lui ce desăvârşeşte pe o altă direcţie, într'un raţionament pe măsură kantiană: ţinând seamă de distincţia iremediabilă între revelaţie şi fenomen ' raţional, aceste două obiecte ale meditaţiei cad în două zone, independente una faţă de alta, ale spiritului: cel dintâiu în zona morală, următorul în cea intelectuală. S'au prefigurat noţiunile kantiene: raţiunea practică şi pură. Bayle e încăodată şiret, escamotează. Sub ce imagine se simţea bine Pierre Bayle î Sunt convins că Goethe l-ar fi numit o incarnaţie a lui Faust. Doar că ar fi fost un Faust mai perspi­ cace, într'un fel de o înţelepciune blazată şi nu disperat ca modelul delà Weimar. Bayle nu s'ar fi legat diavolului, îngăduindu-şi să ocupe poziţia pe care Bernard Groethuysen nu ştia dacă să o clasifice ca dragoste, opo­ ziţie, luptă sau pur şi simplu absurditate. Se plimba delà Dumnezeu la diavol, curtându-1 pe ultimul ca să-i ofere cheia tainelor cu care să-1 şanta- eze pe primul. Neîncredinţându-se Satanei, s'a refugiat în sine, în spaţiul cunoaşterii, în filosofie, istorie, morală, în domeniul Omului. Un Benda l-ar acorda acolada de « clerc » — intelectualul pur. . In filosofie a sfârşit prin a se preda naturii umane, cu o leacă de deso- rientare, recunoscând-o pe aceasta ca supusă erorii şi, blestemat demon !, contradicţiei. El singur, mânuitor grav şi abil în acelaşi timp al silogismului, ca în împrejurarea în care a demascat pe bunul filosof Malebranche, nu şi-a degajat de sub farmecul obositor şi descurajant al exclamaţiei: « pot demon­ stra orice ». In fapt, a căzut victima unui caracter al mentalităţii vremii sale: abundenţa întrebărilor. Să mă ierte dacă îi vorbesc tocmai lui despre horoscop, dar s'a născut în zodia... obraznică a lui « de ce ? ». A căzut apoi victimă propriei sale curse, când s'a obligat să suspecteze exerciţiul pur al inteligenţei şi n'a băgat de seamă. Ce-1 aştepta oare? Neantul? A căutat atunci salvarea în etică, declarând: « Să'faci binele şi să priveşti conştiinţa morală ca pe cel de-al treilea sector distinct al spiritului ». Totuşi, înaintea cercetării critice, a fost silit să enunţe un paradox aparent, în orice caz o lege contrarie moralităţii absolute : instinctul, pasiunea şi chiar viciul, deşi dăunătoare în sine, sunt dotate cu puteri creatoare, întrucât rezultatelor lor le datorăm progresul societăţii, apariţia ştiinţei. Pomenind de progres, el apasă pe marea speranţă a omenirii. Prin urmare, teoretic vorbind, nu poate renunţa la diavol, nu poate distruge alternativa bine-rău, căci ar nega vieaţa însăşi. Bayle s'a prins în mrejele dilemei. Practic a legitimat păcatul-răul, construind pentru acoperirea conştiinţei sale, ca o mustrare, o aşa zisă

CEZAR BOLIAC — Un poet modern de acum o sută de ani —

Cezar Boliac s'a născut în Bucureştiul cu hanuri, cu gropi şi cu trăsuri conduse de surugii de pe la începutul celuilalt veac. Era copilul unei familii de negustori, obişnuiţi mai midt cu aspectele practice ale vieţii, cu calcu- lele, scăderile şi înmulţirile ei, decât cu neliniştile şi lecturile ce-aveau să populeze tinereţea şi anii de adult ai feciorului. 1813—1881—iată aria între care se înscrie viaţa, activitatea şi opera lui Boliac, peste care s'au aşezat anii şi apoi s'au adăogat injuste ironiile contemporanilor şi ale urmaşilor. La fel cu mulţi dintre tinerii de vârsta lui, şi-a făcut studiile la Si. Sa va, unde se pare că 1-a avut dascăl pe Gheorghe Lazăr. Intră de foarte tânăr în armată — cum avea să facă şi să renunţe un an mai târziu N. Bălcescu — pentru a se retrage curând, dedicându-se literelor. Anii în care se formează personalitatea lui Boliac erau pentru Muntenia acelui fund de secol destul de agitaţi, destul de neliniştiţi, pentru a nu se recunoaşte în ei preludiul unor mişcări ce aveau să sguduie Europa şi s'o transforme. Condiţia medievală a omului se cerea revăzută. Ceea ce nu realizase complet violentul 1789 francez, rămânea să se con- tinuié la 1848 printr'o serie nesfârşită de scriitori, de artişti şi de revolu­ ţionari, a căror acţiune se răsfrângea dincolo de hotarele Franţei, brăz­ dând conştiinţele, brăzdând Europa şi trezind popoarele sbârcitului con­ tinent la o nouă viaţă. Revoluţia burgheză învingea. Destul de slab la început, lucrurile aveau să se complice şi la noi. La 1837, Cezar Boliac e arestat pentru poeziile sale satirice şi deţinut câteva luni. O atitudine insurectă îi atrage în 1840 domiciliul forţat. E internat în mănăstirea Poiana Mărului. (Peste un an, pentru vina de a fi urzit un complot sub conducerea boierului Mitică Filipescu şi a lui Nicolae Bălcescu, avea să fie condamnat la închisoare). Se apropie revoluţia paşoptistă. Vom urmări în pasagiile următoare rolul lui Boliac între ceilalţi cauzaşi. Om cult, idealist, deslănţuit. Vorbeşte câteva limbi: engleza, franceza, italiana. E influenţat de sociologii delà sfârşitul secolului al XVIII-lea şi de poeţii romantici. Pace ziaristică, începe cel dintâi cercetările arheo­ logice la noi în ţară şi dă câteva lucrări de merit pentru epoca sa (« Mănă­ stirile din România », « Călătorie arheologică »). A debutat la 1835 cu nişte poeme în proză sau, dacă vreţi, cu versuri albe. Le-a intitulat « Meditaţii ». Eşecul lui 1848 îl găseşte — după trecerea prin Constantinopol —• mai multă vreme în Franţa, ocupându-se cu arheologia şi istoria. In acest timp, redactează ziarul « Expatriatul » (1849). A mai condus ziarele «Curiosul» şi « Buciumul ». Exceptând paginile sale de proză, care pot fi recitite astăzi fără niciuna din impusele rezerve de fonetică şi vocabular pe care ţi le dau deobiceiu textele vechi, versul lui Boliac are ceva din poezia tulbure şi colţuroasă a negrilor Americei, căreia-i şi corespunde la alt meridian şi din alte condiţii economice, după o « ars poetica » atât de nefrecventată cum putea fi aceea a Principatelor de acum un secol. Canonul, regula, şerveţelul de masă al esteticei sunt aşa de răsturnate, câteodată aşa de agresiv svârlite de poezia sa, încât urechea atentă la cursivitatea lui Alecsandri, ataşată de ondula- ţiile armoniei eminesciene se sbate neplăcut când dă de versul neşlefuit, brutal, direct al lui Boliac. Cine caută aici locuri comune, de ritm şi rimă, cine caută alegreţe, luminozitate, juisări senile, uscăciune elegantă, cine caută incantaţie, meşteşug — nu le va găsi. Ele aparţin, în cantităţi de mai multe feluri, altora — numiţi-i cum vreţi şi căutaţi-i în toate istoriile literaturii române. Boliac (se cunoaşte de departe) a fost un om care n'a scris uşor. Şi acesta e, pentru o conştiinţă anumită, un merit. Foarte puţin artist, el rămâne un poet mai interesant decât câţiva din cei preferaţi în vechile programe analitice. Când stările de spirit din Muntenia au devenit altele, Cezar Boliac a părăsit Parisul, întorcându-se în ţară. Bolul său în desemnarea lui Cuza ca Domnitor şi al Munteniei, este consemnat în documentele vremii şi-i cre- iază c demnitate de care ar fi trebuit să se bucure mai demult. Alegerile din Bucureşti depindeau în mare măsură de concursul genera­ lului Vlădoianu şi al Colonelului Mavrocordat, pe lângă contribuţia semni­ ficativă a tinerilor factori politici. Privirile asupra lui Alexandru Ion Cuza i-au fost atrase generalului — după cum declară el singur, în « Trompeta Carpaţilor » din 13 Martie 1869— de Boliac, iar nu de I. C. Brătianu, aşa cum pretinsese acesta din urmă, într'un discurs ţinut la 3 Februarie, în acelaşi an. Iată ce spune, într'o scrisoare deschisă, generalul Vlădoianu: « Este adevărat că cel dintâi care-mi făcu propunerea unirei fu d-l Cezar Boliac, când veni într'o dimineaţă la mine şi-mi zise : « Ştiu că poţi să mă trimiţi d'aici d'a dreptul la închisoare, dar iată propunerea ce am să-ţi fac : să alegem pe Domnul Moldovei ». Fusei frapat şi-i răspunsei, că având cineva asemenea idei mari, nu se poate teme de închisoare. După aceia consultai pe Vodă Chica ce fusese cu totul de această ideie. Mai în urmă sau a doua zi a avut loc întâlnirea mea cu d-l Brătianu, etc. ». Sub Alexandru Cuza şi sub regimul primului Hohenzollern, poetul Cezar Boliac fu în câteva rânduri deputat. Primele ranguri politice trecuseră însă altora, multe din ideile care îi animaseră tinereţea lui şi a lui Bălcescu rămân uitate pentru încă o sută de ani. In 1881 Cezar Boliac moare dintr'un acces de paralizie. Peste cenuşa lui aveau să se aşeze indiferenţa, uitarea. Adâncă indife­ renţă şi nedreaptă uitare. Câteva, tentative meritoase, de a-1 introduce în cărţile de curs secundar, eşuară. Azi, Boliac apare multora nou şi necunoscut. El fusese însă întotdeauna aşa. Vinovăţia s'a datorit altora, care se temeau de puterea literei scrise... Se.desprinde din opera acestui om cel puţin o idee mare şi frumoasă: lupta împotriva puternicilor, foamea de eliberare, fraternitatea creştină. Cezar Boliac visa o confederaţie a statelor mici, în care trebuiau să intre România, Polonia, Italia şi părţile sub-dunărene ale Peninsulei Balcanice. Această confederaţie, formată din « campioni ai lui Christos », urma să aibă drept scop desfiinţarea sclaviei practicată de popoarele imperialiste şi sta» bilirea unei înţelegeri bazată pe libertate, creştinism, frăţie: Unitatea ! Unitatea. Să scăpăm de jugul greu. Lege fie-ne dreptatea Şi tractat fraternitatea : Unitatea-i Dumnezeu I

In zadar va egoismul Pe confraţi să cotropim I E greşit patriotismul I Lăsaţi Unguri' maghiarismul. Unitatea, că pierim! (« Chemarea » — Meditaţii şi poezii) Dar, ceea ce-1 face pe Boliac şi mai interesant după atâţia ani, ceea ce amplifică şi favorabil şi pitoresc figura fostului deţinut din tinereţe sunt năzuinţele sale ca înţelegerea dintre popoarele amintite să fie făcută sub stindard românesc. Universalismul pentru el îşi avea un epicentru şi-o candoare: România. E surprinzător faptul (şi această paranteză s'a deschis numai întâm­ plător) că Titu Maiorescu;, mai stilat? dar convins de aceleaşi vederi, nu-1 întâmpină totuşi eu ochi buni pe poetul nostru, deşi faţă de Samson Bod- nărescu, — Boliac oferea de câteva ori în plus date mai capabile de a inte­ resa un spirit critic. De altminteri, Maiorescu nu este nici singurul, nici, cum vor să subli­ nieze aparenţele, cel mai răutăcios dintre contemporanii care (mai ales ăiă motiv) au căutat— şi se pare c'au şi reuşit— să-1 discrediteze în viaţă pe Cezar Boliac. Dacă n'am pomeni decât de invectivele lui Alexandru Odo- bescu din « Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un '•m care nu fumează», şi tot ar fi suficient să înţelegem de ce opera lui Odobesou nu-i decât un « fals tratat de a servi cultura » şi de ce poetul Cezar Boliac a rămas până de curând un necunoscut şi-un nedreptăţit. Căci la situaţia lui literară au mai contribuit foarte serios şi stări sociale de atunci şi moravuri descrise de el în « Mănăstirile din România » (p. 155—157) cam în felul următor : « Hârtiile mele au avut nenorocirea să fie puse la index, ba încă să fie şi furate de câte ori a fost un Ghica la putere: adică pe când era Mihalache Ghica vornic, când a fost Costache Ghica vornic şi acum când este Dimitrie Ghica vornic. 4 La 1839, fiind Mihalache Ghica vornic şi Manolache Floreseu agă, poliţia, mai fără diplomaţie pe atunci, mi-a călcat casa francamente într'o seară pe la 2 ore după miezul nopţii, a intrat în casă vătaful agiei cu vestitul căpitan Costache, a intrat după dânşii Rafailă cocoşatul, cu o ladă în spinare, au pus câte doi dorobanţi la fiecare uşă, mi-au spus că au pitac — au strâns toate hârtiile de orice natură, scrise şi nescrise, le-au băgat în ladă şi-au plecat cu dânsele fără mai multe fasoane. Cu aceste hârtii nu m'am mai întâlnit. Matilda, întâia dramă tratată în limba română şi reprezentată de mai multe ori fără să fie tipărită: Tăierea boierilor la Monastirea Dealului, altă dramă în versuri care dase ocaziune « CurieruluiBomânesc» să-mi facă atâtea laude, acelui Curier care schimbând mai multe nume deveni astăzi, la capătul carierei sale de 30 de ani, mârşavul instrument, gazeta bazei poliţii. Matilda şi drama ce făcuse pe Eliade să mă numească Victor Hugo al Românilor, să-mi facă atâtea laude cu aceeaşi neruşinare cu care mă defăima astăzi, se pierdură amândouă în acele vrafuri de hârtii, cu cari nu m'am mai văzut. « Fiind Costache Ghica vornic, în timpul căimăcămiei lui Vodă Ghica aveam un fecior, om foarte de omenie, dar cât de cu omenie să fie o slugă poate fi mai cu omenie de cât un ministru ? Precum s'a aflat mai în urmă, feciorul meu Ghiţă avea doi galbeni pe lună delà mine şi patru delà poliţie. Intr'o zi mi-adună hârtiile ce i s'au părut lui mai interesante şi se făcu nevăzut. Ce să mai intru în multe amănunte ! Peste trei luni de zile hârtiile mele, lăsându-şi fulgii pe la comisar, pe la Ega şi pe la vornic, mi s'au restituit de către George Ghica postelnicul. Negreşit dumnealui, văzând că nu sunt decât lucrări de istorie, i-a fost milă să le răpuie ; daj în această lungă expe­ diţie a hârtiilor mele, mi s'a pierdut un caet mare, în care tratam pe larg despre armele României, din care tratat mi-a mai rămas numai un extras în limba franceză, care s'a publicat într'o revistă ştiinţifică şi pe care îl voiu da într'o zi vreuneia din revistele noastre ». E într'adevăr uimitoare claritatea de stil a lui Boliac. Scenele povestite de el nu trebuie să surprindă pe nimeni. Ele n'au nimic exagerat. George Sion, cu care a fost contemporan, povesteşte, în amintirile lui, lucruri ase­ mănătoare. . Suferind el însuşi din partea societăţii, Cezar Boliac atacă la rândul său formele de existenţă şi de manifastare ale acesteia. Aversiunea poetului prinde contururi precise şi expune deziderate de multe daţi irealizabile. Aici intervine ceea ce noi ne permitem a numi îndrăz­ neală în opera lui Boliac. Pentru el, lipsurile simţite de oricare clasă socială, atrag sincere accente de durere, rezolvată numai în vers. Poetul doreşte libertatea ţiganilor, pledează pentru muncitori, surprinde starea psiholo­ gică a osânditului la ocnă, se exprimă astfel asupra raporturilor dintre boieri şi clăcaşi: După ce prin, asuprire Stoarceţi ca proprietari, Veniţi iar, ca stăpânire Născociţi la biruri mari. Şi-apoi vă-aşezaţi pe jeţe Jefuind ca dregători Sgripţori cu întreite feţe, Jupuiţi pe muncitori. Deplin conştient că munca formează ea singură uri capital ce nu trebire pus la discreţia explotatorilor de meserie, poezia (« Clăcaşul ») se încheie astfel: De astăzi munca ne e a noastră Şi-o schimbăm pentru pământ — Mâncaţi voi ţărâna voastră ! .Munca noi n'o dăm în vânt. Şi de vreţi s'avem cuvântul De vreţi a vă domiri : Este al braţului pământul A-l lucra nu a-l robi. Pâinea, fierul o rodeşte.' Tot cu fierul ne-o păstrăm Ea e-a celui ce-o munceşte Trântorilor n'o mai dăm. V'am cerut de milă, dreptul Cu tocmeală între fraţi. Nu vreţi? Ni-l ţinem cu pieptul Şi veniţi de ni-l luaţi ! Faţă de adversarii săi, Cezar Boliac, cel detestat şi după moarte de unele suficienţe estetice, răspunde prin curajul de a fi fost un caracter adevărat şi-un intuitiv al libertăţii. , Să uităm cum s'au purtat Odobescu, Heliade, Ghiculeştii sau Maiorescu faţă de Boliac, dar să recapitulăm următorul episod, de pe la 1871: Dimitrie Bolintineanu, bolnav în ultimul hal, este transportat din casa familiei Al. Zâne, să moară la Pantelimon, după ce (la o loterie anume im­ provizată) îşi vânduse pentru a se îngriji, toată mobila şi toate cărţile şi după ce gazetele vremii publicaseră un ţipăt disperat al lui B. P. Hasdeu, în favoarea suferindului. Enciclopedistul celuilalt veac începea astfel pre­ zentarea situaţiei dezolante, în care se sbătea primul poet al baladelor istorice : « Bolintineanu, poetul cel mai simpatic, ex-ministrul cel mai naţional, inima cea mai nobilă, mai pură şi mai romanească zace într'o stare oribilă pe patul unei lungi agonii». Dar oamenii de atunci nu s'au alarmat. Un singur ins din ţară a ridicat glasul în Camera Deputaţilor şi a cerut ajutor pentru Bolintineanu. Faptele sunt povestite de un Gheorghe Popescu, contemporan cu cei citaţi, într'o lucrare apărută la 1876, prin acest dialog intervenit între Boliac şi primul ministru: « Cezar Boliac : Dorite frate ! Acest poet Dumitru Bolintineanu, oare ne-a mişcat inima cu cântecele sale, ar fi o crimă să-1 lisăm în mizeriei « Ion Brătianu : Ce să-i facem ? » Aici se încheie întreaga discuţie şi trebue să recunoaşteţi, că interogaţia, şefului de cabinet politic delà acea dată este cel puţin plastică. Dar spi­ ritul de rotund, de sincer altruism al lui Cezar Boliac, atitudinea sa leală, omenească faţă de confraţi, efortul întreţinut de a colabora, de a servi pe altul, de a fi util— acestea ies cu prisosinţă în evidenţă. Şi totuşi, un om singur nu putea realiza ceea ce un guvern întreg nici măcar nu se sinchises& să facă. El 1-a ajutat pe Bolintineanu cât i-a fost posibil, dar totul — vai ! era prea puţin, ca să se mai evite sfârşitul penibil delà Pantelimon. S'a întâmplat şi atunci ceea ce trebuia să se întâmple într'un caz de acela i autorul primelor balade şi legende istorice e lăsat să piară în mizerie, lângă nedumeririle candide ale unui guvern condus de primul Brătian. Suntem la 65 de ani delà dispariţia lui Boliac şi suntem martori la realizarea unor profeţii de largă perspectivă ale acestui căuzaş, pe care con­ temporanii îl puteau auzi spunând în 1847: « Când peţii moderni se vor pătrunde de acest adevăr (că poezia trebue să fie numai filozofică, socială, umană şi politică), când vor lăsa fabula şi vor da entusiasmului lor o direcţie pozitivă şi reală, atunci va pieri şi ideia că a trecut timpul poeziei ; atunci societatea, ce stă gata în marginea drumului şi rătăceşte din pricina lipsei conducătorilor, va ajunge cu înlesnire la ţinta ei, atunci şi ei, poeţii, vor recâştiga influenţa şi drepturile lor în societate şi vor simţi mulţumirea ce simte creatorul după săvârşirea faptei sale, sau cel puţin acea mulţumire morală şi simţuală tot deodată ce o are acţionarul, când întreprinderea la care a contribuit prosperă şi îi produce tot deodată. Atunci nu vor mai fi numai un obiect de lux spre petrecerea aristocraţilor, vor fi mirarea popolilor şi vor avea conştiinţa că suvenirea lor se va conserva prin generaţii curată în viaţa ce vor da ei populilor viitori, precum s'au păstrat culturile poeţilor anticităţilor prin fabulele ce au lăsat aceia populilor lor până în zilele noastre şi se vor mai conserva încă până când lumea va mai şti ceva despre anti- citate ». Glasul învechit între pagini uitate al lui Boliac devine actual după un secol. ION CARAION

ANDRÉ MALRAUX, COMBATANT

Scriind despre André Malraux, nu mă pot opri să nu pomenesc de acei care, ca şi el, au materializat conceptul de literatură trăită, fiind scriitori şi combatanţi. Şi o fac întru cât în cazul lui Malraux trebue să desvăluim întâi activitatea în misiunea de combatant a scriitorului. Ne-a fost dat astfel să aflăm că Antoine de Saint Exupéry nu s'a mai întors dintr'un sbor de recunoaştere pe care, ca şi eroul din Vol de nuit, îl făcuse în zona Arras. Aşijderi scriitorului francez din echipa eroică a rezis- tentei, poetul sovietic Utkin, tot scriitor-combatant, a murit într'o misiune la inamic şi, ca şi romanţatorul francez al atâtor aventuri aviatice, şi-a legitimat conceptul de artă trăită, luptând efectiv şi ducând consecvenţa dualităţii rapsod-combatant până la ultima ei consecinţă: propria-i moarte. Malraux nu a plătit cu preţul vieţii expediţiile sale variate, dar a coche­ tat adesea cu moartea şi de câteva ori ou moartea sub forma ei cea mai crudă. Despre Malraux se poate cu drept cuvânt spune că, mai mult decât substanţa operelor sale, viaţa lui este cel mai uluitor roman, datorită eta­ pelor dramatice şi cu caracter senzaţional pe care le-a străbătut, datorită straniilor aventuri fizice şi spirituale trăite şi care nu sunt date de multe ori unui om. Dar să trecem delà formulări la pilde, ca să se vadă că virtutea eroismului civic nu se predică, ci se trăieşte pe viu. In anul 1923, la 21 de ani, după absolvirea şcoalei de limbi orientale, André Malraux publică un volum de poeme în proză. La 22 de ani, îndrăgostit de studiile sale, el se întovărăşeşte cu o expediţie arheologică ce pleacă în Indochina. începea marea aventură spirituală. Timp de doi, ani tânărul săpă pământul dintre ruine, se târî prin tem­ plele năruite în care se desvoltă o vegetaţie de junglă seculară, adunând statuete khmer. Şi, pe neaşteptate, învăţăcelul arheolog simte că pierde orice interes pentru trecutul Indochinei şi se consacră prezentului .ei. In Indochina, Malraux ia pentru prima dată contact şi dă piept, înfruntând-o, cu existenţa rasismului. ' Cu mult înainte de a fi introdusă în Europa, politica rasială a fost apli­ cată în coloniile asiatice şi africane. Cutreierând Indochina, Malraux desco­ peră suferinţele şi intolerabilele umilinţi la care sunt supuse milioane de oameni pentru simpla vină de a avea altă culoare a pielii sau altă formă a ochilor. In viaţa fiecărui scriitor există un moment crucial pentru existenţa lui. Indochina constitue pentru Malraux proba de foc, examenul decisiv şi ea produce schimbări fundamentale într'însul: arheologul se transformă în luptător politic pentru o cauză,— s'ar zice, locală— dar Malraux simte că trebue să spele ruşinea de a fi un alb, un grosolan exploatator al unor popoare de veche civilizaţie. El simte că, dând acest prim examen, participând în mod activ la luptă dusă de « Liga tinerilor Anamiţi » pentru autonomia Indochinei, se purifică. Insă odată trecut în rândurile asiaticilor, dânsul pierde pentru autorită­ ţile franceze şi pentru compatrioţii săi atributele europeanului. Fiind socotit periculos pentru liniştea exploatatorilor civilizaţiei, este adus în faţa tribu­ nalului, învinuit fiind că nu a predat statuetele Khmer, desgropate de el, guvernului francez. Curtea de apel dându-şi însă seama de şubrezenia acuzaţiilor, îl achită. Este pentru prima dată când Malraux ia contact cu acţiunea şi riscurile ei. Temperament de luptător în care anumite noţiuni- limită, ea. de pildă continuitatea desăvârşită între gând şi faptă, interferenţa dintre operă şi viaţă, nu înseamnă formule goale, ci se mlădiază pe realitate, Malraux călătoreşte mereu între Paris şi Extremul Orient, publică, în acea vreme, o revistă lunară la Saigon, ajutând Indochinezilor să scoată ga­ zete, pe care guvernul le suprimă. Adâncind problemele ce se propun minţii sale, meditând şi trăgând concluziile luptei sale pentru libertatea Asiei, Malraux trece delà « Liga tinerilor Anamiţi » la Kuomintang (organizaţie de front unic în care cola­ borau, în acea vreme, forţele democratice şi cele revoluţionare ale Chinei şi Indochinei, inclusiv partidul comunist). E momentul capital din viaţa scriitorului întregit de combatant. Numit în 1925 adjunct al Secretariatului general al Kuomintang-ului, pentru Cochinchina, Malraux asistă la desvoltarea revoluţiei din China, luând parte nemijlocit la ea, întrucât este delegat comisar pentru propagandă în importantele provincii Kuang şi Kuan-Tung. In această calitate el face parte din Comitetul de Doisprezece, al cărui membru era şi mareşalul Ciang Kai Şec. Acest organism a dirijat cu succes insurecţia din Canton în timpul revoluţiei chineze. Uitând cu totul de arheologie şi gândindu-se numai la Concesiune şi puşti, Malraux aduce în Europa, odată cu fotografiile supliciilor îndurate de luptători, şi ecoul părăsirii şi desnădejdii lor— şi acea profundă emoţie ce a izbit sufletul său, asistând la luptele muncitorilor pentru revendicările lor. In 1927, revoluţia chineză atinge apogeul ei, marele oraş şi port Shangai fiind cucerit. Odată cu cucerirea Shangaiului, Kuomintang-ul se desparte de Partidul Comunist şi André Malraux părăseşte China, întoroându-se în Europa în acelaşi fel cum a venit, alăturându-se unei expediţii arheologice. Are înapoia lui cinci ani de activitate revoluţionară în Asia şi se retrage la Paris, unde nu se întâlneşte cu nimeni, în afară de câţiva revoluţionari chi- neji şi indochineji. In acea vreme Malraux este directorul unei mari edituri franceze şi lucrează la romanul Les Conquérants. Apărut în 1928, acesta este primit cu elogii de critica literară, fără însă a avea mare ecou în public. Acest volum era prima încercare de vizionare epică a revoluţiei chineze, în el autorul ocupându-se numai de insurecţia delà Canton. Scris în iureşul pasiunilor partizane, puţin timp după consu­ marea faptelor, romanul e conceput într'un stil nervos şi dinamic, fără însă a poseda o justă viziune de ansamblu a revoluţiei chineze. In 1930 apare altă carte a scriitorului. De data asta, Indochina este aceea care alimentează substanţa romanului La Voie Royale. Drumul regal nu e, cum s'ar fi putut aştepta cetitorii scriitorului, drumul revoluţiei, ci peri­ plul arheologului, o povestire scrisă cu farmec a unei expediţii împle­ tită cu o serie de aventuri cu indigenii războinici. Cartea aceasta este abia preludiul marei opere epice pe care avea s'o dea în 1933. Anul 1933 este un an de răscruce pentru Europa — fascismul cucerind Germania. Pentru Malraux, acest an este marcat de creaţia sa capitală, ro­ manul La condition humaine — episod din revoluţia chineză, înfăţişând cucerirea Shangaiului de către forţele Kuomintang-ului. La Condition humaine e una din cele mai bune realizări ale literaturii revoluţionare, îmbinând documentarul uman cu realismul socialist. Spre deosebire de Les Conquérants, La Condition humaine depăşeşte cadrul istoriei romanţate, fiind o profundă analiză a lumilor vechi şi noui, în luptă, a Chinei care se redeşteaptă la o viaţă naţională şi a indivizilor ce, trăiesc marea dramă a naşterii unui univers nou. Este însă, înainte de toate, un viguros strigăt de alarmă pentru o condiţie de viaţă mai demnă a omului. In 1934 popoarele din Europa sunt pândite de două calamităţi : fascismul şi războiul: ciuma fascismului cutropeşte Europa ; Hitler ia conducerea popo­ rului german. Norodul francez îşi strânge rândurile pentru a întâmpina nenorocirile ce îl pasc şi a le face faţă. Priveliştea realităţii din exterior îl readuce pe Mal­ raux, după cinci ani de absenţă, la luptă activă pentru libertatea umană. André Malraux, ca şi personajul său Kio, din Destine omeneşti, ajunge la convingerea că ideile nu trebuesc numai gândite ci şi trăite. El se prezintă la datorie. Se înfiinţase tocmai A.E.A.R. (Asociaţia scriitorilor şi artiştilor revoluţionari). Apare revista Commune. Malraux e printre redactorii ei. Hitlerismul pune stăpânire deplină pe Germania. Şeful partidului comu­ nist, Emst Thaelman, este prins de Gestapo: nu se ştie nimic de soarta lui. Spirit intrepid, Malraux se aventurează la Berlin în plin desmăţ politic nazist, când pe rugurile improvizate în pieţe, erau arse maldărele de cărţi ale scriitorilor democraţi. Scriitorul combatant înfruntă cu curaj primejdia şi se înapoiază cu tolba doldora de veşti preţioase şi de docu­ mente. Fructul acestor investigaţii este Le Temps du mépris, procesul oro­ rilor hitleriste — un protest vehement împotriva condiţiei umane josnice, în concepţia fascistă —, o carte ce izbeşte hitlerismul cu virulenţa şi puterea unei sentinţe istorice. In momentul acesta se iveşte pentru Malraux prilejul optim spré a-şi dovedi calităţile de luptător. Suntem în 1935 la Paris, şi avea loc, în sala « Mutualité », cel dintâiu Congres mondial al scriitorilor pentru cultură. André Malraux pronunţă un discurs înflăcărat şi îmbolditor la luptă, o cu­ vântare plină de învăţăminte practice, ce electrizează mulţimea. Era nece­ sar: în Spania izbucnise războiul civil. Malraux se îndeletnicea tocmai cu o lucrare de teorie estetică: La psychologie de Vart. Rebeliunea din Spania îl determină să-şi întrerupă compunerea lucrării şi să plece neîntârziat în Spania. Acolo, autorul Destinelor omeneşti are ocazia să ajute efectiv mişcarea republicană şi, cum învăţase cu 2 ani în urmă să piloteze, se înscrie .ca voluntar şi participă la lupte aeriene, organizând totodată primele esca­ drile republicane. Cum republica spaniolă ducea o mare lipsă de oameni şi mai cu seamă de material de aviaţie, întrepidul scriitor purcede la organi­ zarea tehnică a aviaţiei republicane, activitate în care dă dovadă de remar­ cabile calităţi de îndrumător şi organizator. Cu escadrile improvizate de Malraux, bravii lui piloţi au ţinut piept, cu deosebit succes şi multă îndemâr nare, escadrilelor de Şavoya şi Heinckel. Lupta republicanilor şi în special a escadrilei la care a luat dânsul parte a fost povestită în L'espoir, frescă a elanului popular. Dar deosebit de acti­ vitatea sa de pilot şi organizator al aviaţiei, Malraux se osteneşte să tur­ neze un film documentar asupra războiului civil din Spania. Plecând în 1937 cu acest film în America, el ţine o serie de conferinţe în limba engleză, cu scopul de a strânge fonduri pentru Spania republicană şi pentru a soli­ dariza pe republicanii americani cu lupta democraţiei europene. ' Acest sumar istoric al activităţii combatantului Malraux ne face să în­ ţelegem mai bine acţiunile pe care le va întreprinde în organizarea mişcării de rezistenţă a maquis-ului. . In anul 1939, Hitler declanşează războiul mondial nr. 2. Franţa nu este cruţată, cunoaşte din plin înfrângerea şi brutala ocupaţie germană. Dar poporul francez nu capitulează din punct de vedere moral. Cetăţenii marei revoluţii şi ai Comunei nu desarmează ; în ei se redeşteaptă vechiul spirit războinic şi urmaşii luptătorilor delà 1830, 1832, 1918 scriu noui pagini de glorie. încetul cu încetul se face mobilizarea secretă. Malraux e şi aci printre primii conducători şi organizează şi îndrumă lupta pe trei judeţe. Este neobosit, în -permanentă stare de veghe, activitate şi luptă. Organizează şi în Franţa ocupată escadrile de avioane şi grupuri de tancuri. Fiind nevoie de un conducător de tancuri care să ia comanda unui asalt distrugător asupra unui grup de care de asalt germane, Malraux se oferă să ducă la bun sfârşit această misiune şi schimbă carlinga cu subterana fierbinte a tancului. Fire aparent plăpândă, se complace în viaţa aspră şi austeră a maquis-ului. Luptător înnăscut, el înţelege să fie consecvent cu atitudinea sa politică şi solidar cu tovarăşii care poartă lupta în ascunzişurile pădurilor, în şanţuri, în ruine, — a fraţilor maquis, ce ţin sus steagul ţării, el însuşi un produs al revoluţiei. Marsillieza redevine imnul revoluţionar care uneşte iar în luptă viteazul popor francez. Alături de alţi scriitori francezi, ca André Chamson, Malraux conduce forţele de rezistenţă în provincia Dordogne. Ca şef de esca­ drilă, capătă într'o bună zi misiunea anevoioasă să distrugă un aerodrom german din regiunea Dordogne. Misiunea e dusă la capăt şi încununată de succes, dar temerarul pilot este prins de germani şi internat în temniţa din Toulouse, de unde a fost eliberat de F. F. I., ca să conducă apoi trupele din interior în sectorul Limoges. Cu sprijinul unor comandanţi de talia şi calitatea lui Malraux, mişcarea maquis-ului ia curând forma unei armate organizate. Când se apropie mo­ mentul eliberării, ea izgoneşte cu forţe proprii inamicul fascist şi eliberează Parisul, Marsilia, Bordeaux, Toulouse, Montpellier şi numeroase alte oraşe. Malraux e neclintit la postul său de comandă şi apare neîntârziat acolo unde e primejdia mi mare, contribuind în considerabilă măsură la efortul colectiv de eliberare a ţării. Luptător tumultuos, spirit combativ ca întotdeauna, necunoscând teama de moarte, el insuflă avânt şi energie acţiunii de rezistenţă, la care participă şi ca conducător şi ca animator. Brigada colonelului Malraux ajunge să lupte în Alsacia alături de Aliaţi, André Malraux având comanda forţelor pe nu mai puţin de trei judeţe. Luptător până mai ieri pentru cauza altor ţări, de data asta Malraux poate fi util propriei sale ţări prin însuşirile sale de întrepiditate şi organi­ zatorice, — având şi satisfacţia izbânzii totale asupra crâncenului duşman hitlerist, •—• dându-ne spectacolul reconfortant al activităţii unui prodigios erou modern (cuvântul nu ni se pare ne-la-locul său), erou al aventurii spiri­ tuale şi fizice. CAMIL BALTAZAR BORIS ARONSON ŞI TEATRUL NOU

Pentru Teatrul Nou, a cărei direcţie s'a schiţat în zilele noastre sub egida neo-humanismului, Boris Aronson, europeanul emigrat la New-York, a fost un pionier care a risipit, masiv, talent şi temperament, imaginaţie şi inteligenţă, viziuni personale aproape ciudate, în universul său halucinant pictural. •Cunoscător al experienţelor avantgardiste ale Europei, neîncadrându-se în nicio mişcare iniţiată pe continent, Aronson poate fi socotit creatorul unei direcţii noi, pe care am putea-o numi: Decoratorul-Regisor. Sintetizând cu­ rentele cele mai variate, opera sa pentru cele mai mari teatre din New-York (Eva Gallienne, Civic .Repertory Theatre, Schildkraut, Unser Theatre, Yddisch Art Theatre etc.) nu poate fi analizată fără o sumară enumerare a predecesorilor şi contemporanilor săi. Sec. al XIX-lea, ignorând regisorul, ignora în acelaşi timp şi decoratorul, spectacolul prezentând elementele disparate ale decorurilor, costumelor, textului vorbit, accesoriilor, fără sudură, fără coeziune, neputându-şe vorbi de o piesă ca de un"organism. In locul pictorului decorator, maşinistul era pe primul plan al interesului general, îmbogăţind scena cu tot ceea ce putea procura şi adapta ştiinţa (teatrul din Monte-Carlo). Şi totuşi misterele consti- tuiseră o epocă de înflorire pentru pictura decorativă, când nume celebre ale vremii ca Jehan Foucquet, Jehan Payet, Jehan Perréal, Thévénot, Cousin lu­ crează pentru teatru (Arhivele dinLyon numărau peste 600 pictori decoratori). Primul care reabilitează decorul este Ducele de Saxe Meiningen, cel ce va orienta întreaga mişcare teatrală a timpului. Decorul este lucrat cu mare grije, împrumutându-se sau cumpărându-se accesoriile necesare, din muzee, colecţii, castele sau oraşe producătoare. Costumele vor fi copiate după ta­ blourile celebre sau se vor executa după indicaţiile din documente, memorii, scrisori ale personajelor istorice. Obiecţiile care i s'au adus lui Meiningen au fost îndreptăţite. Reparând o eroare, dânsul a căzut în alta. Decorul, realizarea realistă vor fi, pentru el, singura preocupare, neglijând viaţa sufletească a eroilor, psihologia lor, relaţiile dintre constantele sufleteşti şi decor. Epoca naturalismului teatral inaugurată de el e continuată de Sta- nislawski, Brahm şi Antoine. Se pomeneşte curent scandalul produs de Antoine, când, pentru o piesă a cărei acţiune se petrece într'o măcelărie, dânsul a instalat una pe scenă. Tejghea clasică, un arsenal de cuţite de toate mărimile şi o expoziţie de cărnuri, pornind delà specialităţi până la animalele mari decapitate. Stanislawskî este un fanatic al amănuntului şi activitatea sa delà « Teatrul de Artă » din Moscova va fi una din cele mai bogate în rezultate, atât prin imitaţii cât şi prin reacţiile stârnite. Detaliul este suveran în teatrul său şi nu amănuntul pictat sau construit, care dă unghiul vizual teatral, proporţia şi sugestia, ci detaliul natural, din viaţa obişnuită (va aduce mobilier şi costume din regiunile unde se petrece acţiunea). Mişcarea naturalistă a provocat însă o opoziţie viguroasă şi Boris Aronson va spune despre acest curent: « Teatrul naturalist nu cunoaşte decât o metodă, aceea a copiei realităţii. Producţiile sale nu se deosebesc, decât prin aspectul lor exterior. Pe când eu nu mă interesez în deosebi, decât să relevez esenţa profundă a unei opere. Stilul scenic trebue să varieze după caz ». Gordon Craig va orienta noua mişcare, va deschide drumuri noi, va insu­ fla încredere în puterile creatoare ale teatrului şi ideile sale vor sta la baza tuturor experienţelor de mai târziu, idei care n'au fost încă epuizate. El va spune : « Realitatea, preciziunea amănuntului sunt inutile pe scenă. Iluzia e totul ». Reinhard, cu teatrul de mari proporţii, se situează şi el în mişcarea anti- naturalistă (fără a uita « Teatrul de Artă » al lui Paul Fort şi Lugne Poë din 1890, care opuneau realismului integral, un realism stilizat, simbolismul). Este interesant de remarcat că, pentru a reda teatrul mulţimilor (şi în legătură cu acest principiu de existenţă se va pomeni mereu de exemplul strălucit al teatrului grecesc), se vor reactualiza misterele, în teatrul creştin, piesele fol- kloristice sau cu subiecte din Biblie în teatrul evreesc. Reinhard va juca mistere adaptate în stilul vremii de Hoffmanstahl (de multe ori, sub cerul liber) Copeau, de asemeni, iar stilul teatrului din Delfi va fi reeditat de Angelo Sikelianus. Fiecare va adăuga teatrului ceva nou, libertatea de expresie dând naştere la cele mai variate formule. Léon Bakst, apropiat din punct de vedere al concepţiei de Aronson, va armoniza colorile elementelor teatrale, decorurile, accesoriile şi actorii fiind complemente ale stilului general. Tendinţele principale în timpul nostru se fixează în Rusia, unde vor*, experimenta Meierhold, Wachtangof, Taîrof şi Granowski. Principala lor revoluţie în teatru este Decorul constructivist. (Meierhold în « Le Cocu » de Commelynck, Taîrof f în « Girofle-Girof la », Granowski în «Vrăjitoarea» de Goldfaden şi Boris Aronson în « Tenth commandment » de Goldfaden). Decorul clasic este înlocuit printr'o scenă dinamică, plină de scări, trapeze, maşini, unde actorii se vor putea mişca în voe, în costume obişnuite, cadrul nou cerând un ritm nou, actorul devenit clown, acrobat, gimnast. Este pecetea industrială a vremii, maşinismul care pulsează şi dinamizează, accelerarea, tempo-ul. Istoric este o reactualizare a Comediei del-Arte, fie direct, fie mai ales indirect, prin filiera music-hall-ului, şi în acelaşi timp, o certă influenţă a doctrinei marxiste. (« Publicul care transmite de asemeni teatrului energia creatoare a vieţii », scrie Taîrof). O fuziune de Teatru-Circ, o persiflare a atitudinilor stilizate, o parodie uriaşă a secolului depăşit de maşină. O întoarcere la spectacolul sărbătorilor populare, al jocurilor populare. Practic, decorul constructivist valorifică înălţimea şi va permite, prin planurile obţinute, prin combinarea lor, scrutarea subconştientului. Circul aducea un orizont nou, unde tragicul este transfigurat de ridicol şi unde jocul se combină cu viaţa, neputându-se trage linii de demarcaţie între una şi alta. (Chariot). Este o atitudine vie, dinamică şi-i neîndoielnic faptul că Aronson a studiat-o în deaproape. Născut la Kiev în 1898 — ne relatează biograful său Waldemar George, din oare vom folosi unele detalii privitoare la viaţa şi opera sa, s'a dedat de tânăr picturii, urmând cursurile d-nei Exeter, care a condus în prima parte a revoluţiei o şcoală de arte teatrale în TJkraina. După o trecere scurtă în Berlin, dânsul soseşte la New-York. Şcoala rusească, susţinând primatul regisorului — lucru cunoscut — a înlocuit pictura prin elementul arhitectural. Meierhold, în « La Princesse Turandot », va folosi anacronisme, farse improvizate ale comperului, costume carnavaleşti, schimbări de decor în vederea tuturor, totul pentru a combate realismul, amănuntul naturalist; dar aceasta este o atitudine negativă. Are valoare de experienţă. Este o pregătire a terenului, pentru întoarcerea tea­ trului la convenţie, iluzie. Aronson îşi defineşte poziţia: « Teoretic, spune el, decoratorul este supus unei voinţe superioare, aceea a regisorului. In realitate însă, raporturile dintre ei vor varia după circumstanţe. In piesele de pe Bulevard şi de pe Broadway, decoratorul nu este altceva decât un executant care lucrează după indicaţiunile directorului teatrului. In producţiile de un reputat caracter artistic, concepute într'un stil original, pictorul decorator este adevăratul conducător al operei. « Anumiţi decoratori nu sunt decât specialişti abili care excelează în arta desenului. Alţii se arată a fi capabili de a-şi realiza proectele conform legilor teatrului şi în perfect acord cu planurile pe care le-au conceput ei înşişi. In acest caz, regisorul se supune decoratorului său şi lucrează după sugestiile sale. . « Eu aparţin categoriei de artişti care fac toate planurile unui spectacol, înainte de a executa machetele de decoruri. Eu nu mă desinteresez de concep­ ţiile regisorului, de maniera în care îşi organizează figuraţia, de spiritul în care doreşte el să-şi monteze ansamblul spectacolului. Sunt însă incapabil să lucrez după un plan care îmi displace, după un plan la a cărei elaborare n'arn contribuit deloc. Eu nu sunt regisor. Rolul meu nu este de a dirija jocul interpreţilor piesei, de a controla şi corecta atitudinile, de a repartiza grupurile de figuranţi. Insă eu am ideile mele bine definite în materie de regie şi re- « gisor. Aceste idei eu încerc să le aplic în decorurile mele. «Astfel în «Bronx Express », planul de ansamblu al spectacolului, bazat pe alternanţa dintre vis şi realitate, a fost fixat de mine. De asemeni în «2x2 = 5» regisorul a urmat ideile mele iniţiale ». (citat din « B. Aronson şi arta teatrului »). Pentru'Aronson ca şi pentru Craig, teatrul este mai înainte de toate vizual. Este spectacol, de aceea ţelul său va fi de a reda atmosfera unei opere, substanţa, coloritul expresiv psihologic al totului şi a părţii, armoni­ zate. In .« Tenth commandment » (piesă în 15 scene de Goldfadeh, montată la Teatrul Evreesc din New-York, condus de Maurice Schwartz), unul din acte se petrece în iad. Viziunea de mari proporţii a lui Aronson arată infernul ca existând în stare endemică în capul omului, scena luând forma unei taeturi verticale în capul Uman. Inlăuntru, circumvoluţiunile sunt reprezentate prin coşuri metalice, turnuri de uzină, turbine, bile, scări, curele de transmi- siune, adică decorul constructivist. (O idee asemănătoare o va realiza cine­ matografic Bené Clair). Este simbolizată energia universală, tensiunea epocii moderne care stăpâneşte, dinamizează şi robeşte, este automatizarea omului. Raiul apare ca un teatru, familiile fericiţilor ocupând lojile tapisate pe pereţi cu blazoane şi candelabre. Alt act din « Tenth commandment » începe în faţa unei dase ţărăneşti, apoi acţiunea desfăşurându-se în restul actului în interior, plafonul casei se ridică, pereţii se întredeschid şi natura a fost eliminată. Iluzia a fost creată. In « Final Balance » (comedie de Pinski la Unser Theatre — New-York), ultimul act este o privire generală a oraşului contemporan, dinamic, electri­ ficat. In noapte, doar efectele luminoase, firmele comerciale ale străzilor şi elementul simbolic, abstractizat: cilindri, conuri, pătrate, imobile luminate vor însemna goana după reclamă, atributele vieţii moderne simplificată în formule matematice, sufletul închis în statistică, trăirea în volţi a omului sec. al XX-lea şi în acelaşi timp nostalgia pentru viaţa intimă, pentru regă­ sirea omului în sine însuşi. In « Bronx-Express » (comedie în trei acte şi un prolog de Dymov la teatrul Schildkraut), eroul adoarme într'un vagon al metropolitanului şi în vis se crede acasă. Aronson juxtapune pe scenă, în momentul când adoarme, decorul odăii sale de dormit, păstrând, din vechiul decor al vagonului, numai elemen­ tele caracteristice ale metropolitanului: ventilatorul, ferestrele, afişele de reclamă Lucky-Strike, Palmolive etc. In « 2 X 2 = 5 » (comedie de Gustave Wied la Civic Repertory Theatre- New- York) primul act reprezintă interiorul unei perechi : soţul, modem, accesibil confortului şi ideilor noi, soţia — cu mentalitate din epoca victoriană. încă­ perea va prezenta alăturarea a două stiluri opuse: la dreapta, colţul femeii cu mobile Second Empire, cu portretele părinţilor în costume de epocă ; în stânga, colţul soţului cu mobile de colori închise, de forme geometrice. In « Day and Night », decorul simplificat, redus la esenţă, poate fi uşor modificat şi transformat pe scenă. Aci s'ar părea că Aronson ar vrea să pună în practică concepţia lui Gémier, care cerea ca actorul să suplinească decorul, să-1 înlocuiască, împlinind prin joc două universuri diferite: semnificaţia şi potentele dramatice ale textului şi determinarea locului (ca în teatrul ja­ ponez). Pictorul decorator este în acelaşi timp şi electrician, efectele sale de lumini contribuind eficient la viziunea generală a spectacolului. Costumele sale vor transfigura jocul actorului, vor sublinia valorile corporale, servind la aceleaşi efecte dramatice ca şi masca de cauciuc pe care o va utiliza deseori (va întrebuinţa şi masca rigidă şi jumătatea de mască). Interpretul îşi desvoltă jocul fizionomie, dar acesta apare dramatizat de mască, îi dă caracter de universal, de instrument al destinului, jocul este teatralizat, înnobilat şi sim­ bolizat. E renaşterea principiilor teatrale delà care a pornit spectacolul, punctul de sosire care coincide cu cel de plecare. « Costumul este pentru mine, spune Aronson, un mijloc de a scoate în relief, de a valorifica corpul interpretului şi de a-1 armoniza cu caracterul general al spectacolului. Este esenţial de a armoniza principiile constructive ale costumului şi structura scenei. In execuţia costumelor ebraice, de ex. m'am preocupat exclusiv de a sublinia caracterul lor şi momentele formale. N'am întrebuinţat niciodată grotescul specific al rasei. Mă păzesc de a abuza de caricatură. Nu sunt mulţumit de loc de o copie naturală a realităţii. « Bolul meu constă în a descoperi elementele primare ale acestor mişcări (mişcările Evreilor, care sunt de o mare intensitate ritmică şi teatrală) şi de a le preface în construcţii scenice. «Exemplu : un costum de dans ebraic. Eu m'am întrebat mai întâi care este ritmul original al acestui dans şi am constatat că, opus dansului slav, el este bazat pe stări sufleteşti ascunse, pline de seninătate. Când dansează un slav, el sparge învelişul corporal, se întoarce, se învârteşte într'un picior şi atinge un puternic dinamism. Evreul dansează încet, cu dor, într'o stare de concen­ trare profundă, ca şi cum ar vrea să se ridice din sine însuşi. Eu mă încadrez, mă asimilez ritmului acestui dans şi numai atunci desenez un costum adecvat. «Eu iau de asemeni părţile specifice ale costumului: levita lungă, şalul, toga rituală ». Dar costumul lui nu va fi « o copie fidelă şi literală ». Elementele specifice se vor contopi cu elemente abstracte, căci nu individualul, anecdota izolată este preocuparea teatrului său, ci semnificaţia, tragicul, universalul. In fond, pentru o anumită parte a operei sale, Aronson este existenţialist, preocupân- du-se de marile teme ale existenţei umane, personajele sale fiind însăşi omenirea care îşi caută un scop, nehotărîrea şi haosul unei epoci, căreia el îi opune credinţa şi iubirea. In « Tenth commandment », preotul ipocrit va purta dublele atribuite ale unui rabin evreu şi ale unui abate catolic (partea dreaptă a corpului va fi îmbrăcată în odăjdiile specifice Bisericii creştine, partea stângă în stil mozaic). îngerul american, în maillot, pudrat, cântând muzică modernă. O girl cu aripi de carton. Sau în « Tragedy of Nothing » (fantezie de Nadir, montată de Cercul de Artă la Irving Place Theatre) îngerul va lua chipul americanului mijlociu, parodiat de revistele humoristice, îmbătrânit, spân, craniu pleşuv, figura aspră, ochi mici, ascuţiţi, ficşi, o satiră chapliniană. Exprimând deseori specificul american, (aşa cum îi este caracteristic, într'o critică aspră, satiră chiar, reducând personajele la o semnificaţie care îi depăşeşte, noţională), Boris Aronson nu a constituit în această privinţă o excepţie. Compatriotul său Nabokof va compune muzica baletului american, ou subiectul din istoria Statelor Unite, « Union Pacific », după libretul lui Archibald Mc. Leish, iar George Balanchine va înscrie în repertoriu teme folklorice. In « Day and Night », Diavolul e înfăţişat ca un pungaş. Ebreii, purtând costume de un model primitiv, vor avea mânecile hainei şi pantalonii confec­ ţionaţi din vechi texte ebraice. Costumele au culori vii, sugestive. Teatrul aronspnian este un teatru al libertăţii, o încercare a inteligenţei umane de a renaşte arta prin artă. Viaţa interioară a individului şi a masei vor deveni un obiectiv al artei moderne, în aceeaşi măsură în care continuă goana după invenţie, după robot, neglijându-se forţele spirituale. Desperso- nalizării omului i s'a opus optimismul şi hotărîrea curentului actual de a înlătura artificiul, de a reabilita omul, de a-i reda încrederea, curajul şi creaţia în viaţă. Aronson îşi exprimă credinţa în artă şi viziunile sale, având intensi­ tatea halucinantă a lui Bosch şi Bruegel, creiază premizele pe care se va zidi Teatrul Nou. Straniu, colorat, dinamic, fiecare realizare de-a sa va avea un stil propriu, fiecare spectacol fiind o lume în esenţă, comprimată. Teatrul său defineşte o epocă şi încearcă să-i dea un înţeles. Şi pentru Aronson, ca şi pentru O. Neill şi Wilder, sunt valabile cuvintele lui Géinier: « Teatrul, adevăratul teatru, este o religie ». IORDAN CHIMET LUMEA DE AZI

DATE CRUCIALE PENTRU NOUA CONCEPŢIE A LUMII FIZICE Ştiinţa, trecând delà experienţa nemijlocită a unor fapte curente la fe­ nomene observate cu ajutorul unei aparaturi complicate, dintr'o lume cu totul deosebită ca scară de cea umană, ajunge la dificultăţi de netrecut, când încearcă să aplice conceptele curente în noile domenii descoperite de instru­ mente. Aceasta este origina contradicţiilor pe care le întâlneşte fizica clasică. Ea s'a~constrâns să utilizeze astfel de concepte; analizând mişcarea vizibilă, ea a desvoltat două modele pentru a descrie pictural fenomenul, deplasarea unei partieole discrete şi vibraţiunea unui mediu continuu. Când încearcă să aplice aceste imagini în domeniul atomic, se loveşte de dificultăţi imposibile de depăşit în dualismul particolă-undă. Aici vede Max Bom cauza tuturor neînţelegerilor, ceea ce îl face să declare : « Origina ultimă a dificultăţilor se află în faptul, sau principiul filosofic, că suntem obligaţi să utilizăm cuvintele vorbirii curente atunci când descriem fenomenul, nu prin analiză logică sau matematică, ci printr'o reprezentare apelând la imaginaţia noastră. Vorbirea curentă s'a născut din experienţa de fiecare zi şi nu va putea niciodată să depăşească aceste limite » l). Citatul de mai sus conţine şi indicaţia drumului pe care îl foloseşte ştiinţa pentru a ieşi din contradicţii. Acolo unde vorbirea curentă în imagini introduce elemente pe care experienţa nu le implică, ştiinţa face apel în ultimă instanţă la simbolul matematic, care devine astfel fundamentul tuturor teoriilor fizice moderne. Lumea nouă subatomică şi a universurilor îndepărtate decantează noţiunile primare de diferite impurităţi care n'au apărut la o cercetare mai grosolană a naturii fizice, dar care au devenit stringente la capetele scării mărimilor. Panmatematismul a invadat, după concepţia bine întemeiată a lui Brunscnwig, întreaga fizică, în aşa mod încât «realitatea a devenit o fizică fără imagină de obiect, fără intuiţie de suport, fie ea chiar imaginară, spaţialul însuşi dispărând pentru a face loc unor combinaţii analitice nereprezentabile, astfel încât gândirea matematică, ajutată de analiza constructivă, poate s'o reclădească (din cifre) » *). *) Max Born, Atomic Physics, 1944, pg. 92. *) E. Meyerson, Du cheminement de la pensée, I, pg. 74. Curn vom putea face acum drumul invers, delà simbolurile complicate matematice înapoi la datele generale ale experienţei curente, pentru a pune de acord toate domeniile cunoaşterii ? Operaţiunea pare imposibilă la prima vedere şi totuşi ea este calea obişnuită a ştiinţei în elaborarea ei zilnică. « Fizicianul doreşte o schemă a lucrurilor care îi va da putinţa să prezică re-~ zultatul oricărei experienţe imaginabile » 1). Cu ajutorul unui fel de «dicţionar», el transformă percepţiunile iniţiale în simboluri apropiate, atunci când începe calculele, pentru ca, la sfârşit, acelaşi dicţionar să-i permită retranspunerea în percepţii ale formulelor matematice finale la care a ajuns. « Acest dicţionar face fizica în mod definitiv ceva mai mult decât o simplă ramură a mate­ maticei »l). Să încercăm să utilizăm « dicţionarul » nu numai pentru vreo experienţă izolată, ci ca să transpunem simbolurile matematice cele mai generale în principii universale de cunoaştere, dând astfel un fundament mai solid metafizicei, pe care o facem zilnic fără să ne dăm seama. Oricât de nefamiliare sunt unele desvoltări matematice, ele îşi găsesc totuşi un echivalent sensibil şi măsurabil în vreo observaţie sau vreo experienţă de întreprins. Astfel, spaţiul curb, finit, în expansiune, oricât de nereprezentabil este, are totuşi anumite consecinţe sezisabile, susceptibile de a fi obiecte de măsură. A susţine că universul, deşi nemărginit de altceva, este totuşi finit, înseamnă că orice nebuloasă va fi învecinată, în toate direcţiile din spaţiu, de alte nebuloase vecine şi că, oricât ne-am îndepărta în vreo direcţie oarecare, nu vom da de un spaţiu gol, fără însă ca numărul total al nebuloaselor să ie nesfârşit, oricât de mare ar fi el. 0 astfel de distribuţie n'am putea-o realiza într'un volum închis al spaţiului nostru obişnuit, fiindcă nebuloasele din apropierea suprafeţei volumului nu ar avea altele vecine « mai înafară », fiind la margină. La fel, expansiunea spaţiului, care ne apare aşa ciudată, va deveni totuşi o necesitate de explicaţie, dacă dilatarea mărimilor observate n'ar mai avea un centru particular. Date atât de abstracte ale astronomiei se pot aşa dar transpune în obser­ vaţii posibile. Aei stă virtutea creatoare a ştiinţei, care nu este o moară de măcinat vorbe. Teoriile inverificabile n'au vreo întrebuinţare şi sunt condam­ nate uitării. Consideraţiile de mai sus n'au pretenţia să epuizeze subiectul ; ele indică numai posibilitatea tentativei de a transpune,în observaţii concrete, formalismul matematic cel mai abstract. Până unde se va putea merge pe acest drum, numai o cercetare a lui mai amănunţită o va putea decide. Revoluţiile aduse de ştiinţa în gândirea noastră obişnuită au mai cu seamă o parte negativă, poate şi cea mai solidă, aceea de critică adusă concep­ telor noastre curente. Ştim că nu mai trebueşte să vorbim în anumiţi termeni perimaţi, înainte de a putea să-i înlocuim cu alţii mai bine fundaţi. Că toată realitatea este numai materie în mişcare, după legi necesare desfăşurându-se în spaţiu şi timp, că putem cunoaşte universul ca o entitate obiectivă, sunt atâtea afirmaţii pe care ştiinţa de azi nu le mai poate subscrie, oricât de fructuoase au fost aceste idei la constituirea fizicei moderne. ') G. P. Thomson, The Atom, 1937, pg. 237. Materia, radiaţiunea, proprietăţile spaţiale, mişcarea îşi pierd sensul lor din experienţa curentă, ca şi alte concepte mai generale : lege fizică, deter­ minism, continuu, discontinuu... Vedem mai ales în ceea ce sunt ele greşite, înainte de a putea înfăţişa alte sinteze unitare, de aci întrebarea dacă ten­ tativa de a construi noi concepte din experienţa regiunilor îndepărtate nu-i prematură. Ceea ce este azi o certitudine poate apare mâine o eroare, iar nesiguranţa a fost mărită tocmai de desvoltarea uluitoare a ştiinţei în ultimul timp, toate construcţiile având un caracter provizoriu, pentru un spectator din afară. Acesta vede mai repede ruinele edificiilor adunându-se în mormane impresionante, decât asemănările planurilor architecţilor, el nu poate înţelege sensul acestor tentative mereu reînoite. In plus, el este désorientât de coexistenţa alăturată a unor teorii contra­ dictorii, menite să explice separat domenii parcelate ale experienţei. Specta­ torul din afară nu vede opera continuă de unificare pe care o încearcă oamenii de ştiinţă, chiar când momentan ea nu este încununată de succes. Totuşi ştiinţa se constitue treptat şi dă cel mai luminos exemplu de progres continuu. Aci, ca nicăeri în alt domeniu, vedem propăşirea incontesta­ bilă a gândirii umane. Revoluţiile din ştiinţă sunt aproape totdeauna ex­ tinderi ale unor teorii mai vechi la noi fapte de experienţă. Vechea teorie apare adesea ca un caz special al celei noi. Ecuaţiile propagării luminii, date de Eresnel, sunt valabile mai departe în teoria lui Maxwell. Mecanica quantică, în primă aproximaţie, reproduce modelul atomului de hidrogen a lui Bohr. înseşi principiile mai generale atunci când sunt depăşite, sunt nu atât dărâmate, cât extinse. Lavoisier enunţă celebrul său principiu al conservării masselor în orice reacţiune chimică, iar noua chimie nucleară enunţă formula în care se păstrează, în ambii membri ai ecuaţiei, suma masselor şi a energiei, după nu mai puţin celebra formulă a lui Einstein, care dă transformarea massei în energie şi interpretează defectele de massă ca energii de legătură nucleară. Teoria relativităţii a lui Einstein; care a apărut atât de ciudată multora, deşi a pornit delà o nouă interpretare a simultaneităţii, care părea oarecum străină de consideraţiile lui Newton, a ajuns la o teorie a gravităţii care dă, pentru viteze mici, aceleaşi orbite ca acele calculate de Newton. Există o legătură, prin formule precise, care leagă lumea fizică aşa cum apare unui observator, de lumea altui observator în mişcare. Massa apare variabilă cu vitesa, însă o formulă permite lesne calcularea ei în funcţie de massa în repaos şi de vitesa corpului, formulă susceptibilă de verificare expe­ rimentală, care de altminteri a fost întreprinsă cu succes deplin. Revoluţiile apar ca lărgiri de concepţie, ele nu se transformă în nihilism şi arbitrar, ci în înglobare de noi domenii celor explicate până atunci de ştiinţă. Cu teoria quantelor, lucrul n'a apărut la fel, la o primă vedere. Enunţată în 1900, pentru a explica radiaţiunea termică a unui corp negru, pe care teoria clasică a lui Maxwell nu o putea explica, ea căpătat ulterior diferite strălucite aplicaţii disparate, înainte ca să apară vreo tentativă de a se constitui ca un tot complet şi de a o pune în concordanţă cu fenomenele care erau explicate numai prin mijloacele fizicei clasice. Modificarea ideilor adusă de teoria quantelor era senzaţională, fiindcă lovea în cele mai vechi deprinderi intelectuale ale noastre, distrugând ultima redută a continuităţii, radiaţiunile. Mintea noastră era obişnuită să privească anumite cantităţi ca susceptibile de creştere continuă, nelimitată în vreun fel oarecare de praguri intermediare. Planck, pentru a depăşi insuccesul teoriei clasice în explicarea formulei variaţiei radiaţiunii corpului negru cu frecvenţa şi temperatura, a trebuit să recurgă la ipoteza că emisiunea şi absorbţia unei raze se fac în particole discrete, nu în mod continuu, particola având energia, E, proporţională cu frecvenţa undei luminoase în unitatea de timp, v.(E = hv, h fiind o constantă universală, constanta lui Planck). Rezultatul a fost o regăsire până în amănunt a formulelor date de observaţie. Un oscilator caro emite sau absoarbe radiaţiuni nu o poate face decât în multipli întregi ai quantei hv, una, două, n quante, dar niciodată ÎI şi o fracţiune, după cum putem urca numai un număr întreg de trepte, dar nici­ odată unul fracţionar. E ceva asemănător cu automatul lui Jeans, care poate să distribue pachete de ciocolată numai pentru monede întregi adecvate, la fiece monedă un pachet, dar niciodată un pachet pentru două jumătăţi de monedă. La fel în emisiunea electronilor de către o suprafaţă metalică (alcalină), luminată de o rază ultravioletă, emisiunea se face numai dacă energia radiaţiunii, exprimată de formula simplă de mai sus, atinge o anumită limită caracteristică pentru fiece metal, chiar dacă am încerca să depăşim această Urnită, sumând energia unor raze numeroase cu frecvenţă mai mică, nu se emite niciun electron. Vitesa electronilor emişi depinde de lungimea de undă a razei, nu de intensitatea fascicolului, energia cinetică posedată de electronul emis fiind egală, până la o constantă aditivă, cu energia radiaţiunii (E = hv —• const.). Cât de stranie apare noua concepţie, faţă de vechea concepţie continuă a radiaţiunii ca undă, a fost exprimat într'un mod extrem de sugestiv de către William Bragg: « Este ca şi când cineva ar arunca o scândură în mare delà o înălţime de 100 de picioare şi ar găsi că valurile împrăştiate ar fi ca­ pabile, după o călătorie de 1000 de mile, să acţioneze asupra unui vas de lemn în aşa fel ca o scândură a ambarcaţiunii să fie smulsă din locul ei şi aruncată la o înălţime de 100 de picioare ». Energia unei particole luminoase apare ca acea a unui proiectil: ea nu scade eu distanţa, ci este dată în întregime şi imediat, în clipa ciocnirii, oricât de îndepărtată ar fi aceasta. Insă noile idei nu reuşeau să explice experienţele clasice, de interferenţă, difracţiune şi tocmai din această cauză criza fizicei părea fără ieşire. Situaţia, acum vreo 15 ani, era admirabil zugrăvită de butada celebră a lui William Bragg : « Ne servim de teori» clasică Liînea, Miercurea şi Vinerea, iar de teoria quantelor, Marţia, Joia şi Sâmbăta ». După enunţarea de către de Broglie în 1925 că fiece particola materială are o undă asociată cu ea, materia şi radiaţiunea apăreau având proprietăţi echivalente. Schrôdinger a căutat să dea, pentru prima oară, o teorie unitară, după care materia ar fi pachete de unde călăuzite de o funcţiune specială. Chiar dacă tentativele acestea nu au izbutit totdeauna, oamenii de ştiinţă nu s'au resemnat în acceptarea unui dualism esenţial. Teoria lui Schrôdinger a fost plină de succes în interpretarea a numeroase fenomene, a emisiunilor atomului de hidrogen şi alte date noi, reuşind în acelaşi timp să explice comportarea ondulatorie a luminii. Sensul cercetărilor actuale este de a sintetiza tocmai teoriile diferitelor serii de experienţe : delà unirea teoriei relativităţii cu teoria quantelor se aşteaptă lămurirea fizicei nucleului. Orientarea generală a gândirii ne interesează, şi nu atât cuceririle defini­ tive. In lumina acestor preocupări, nu trebue să ne îngrijească prea mult nici unele desvoltări extrem de recente. Heisenberg, studiind coliziunea dintre protoni şi mesoni (mesonul a fost găsit în 1940), a ajuns la concluzia că nici teoria quantelor nu mai poate descrie în mod adecvat fenomenul x). Chiar dacă o teorie este îndepărtată, datele pe care ea a fost fundată rămân mai departe ca pietre de încercare pentru o nouă construcţie. Ştiinţa nu dă înapoi şi nu reia. aceleaşi concepte odată distruse. Afirmaţia lui Bohr că : « Mecanica quantelor trebueşte să fie considerată ca o generalizare naturală a mecanicei clasice, cu care este complet compara­ bila din punct de vedere al frumuseţii şi al coherenţei interioare » *), apare mai aproape de adevăr, deşi era făcută tot cam prin aceeaşi vreme ca butada lui W. Bragg şi arăta sensul desfăşurării ulterioare a teoriei. Asupra consecinţelor filosofice ale teoriei quantelor vom mai reveni, fiindcă ele sunt foarte însemnate pentru concepţia noastră despre lumea fizică ; aci am vrut doar să înlăturăm o nedumerire asupra caracterului irecon­ ciliabil al noilor idei şi a confuziunii ce ar părea că o implică. Esenţialul este să nu ne pierdem în consideraţiuni fără legătură cu datele ştiiDţei, să păstrăm mereu pământul sub picioare, pentru a nu ne rătăci în . dispute sterile. Cele câteva date cruciale pentru orientarea concepţiei noastre asupra naturii, pe care dorim să le amintim, sunt legatede dualismul corpuscul- undă pe care l-au pus experienţele atât în domeniul radiaţiunilor, cât şi In cel al materiei, De aceste date depinde şi felul nou de a înţelege determinismul, obiecti­ vitatea lumii fizice, concepţia statistică a legilor naturii. Studiul radiaţiunilor luminoase este de cea mai mare însemnătate nu numai pentru fenomenul în sine, ci şi pentru aceea că lumina este cel mai însemnat agent folosit la legătura cu lumea'externă, fără de care nu se poate întreprinde vreo experienţă sau vreo măsură. In universul astronomiei, radiaţiunile sunt pe acelaşi plan de însemnătate cu corpurile cereşti: astrele emit fluxuri neîncetate de radiaţiuni, iar spaţiul este brăzdat de nenumărate orbite şi unde. Vedem stelele prin telescop, infinitul mic prin microscopul simplu sau prin microscopul electronic. Există o limită în puterea de separare

S. Tolansky, Introduction to Atomic Physics, 1945 pag. £94. *) Cf. Wirkungsquantum uni Naturbeschreibung, Die Naturswissenschaften, XVII, 26, pag. 483.

t a instrumentelor noastre optice, impusă de lungimea de undă a radiaţiunii utilizate, dar există şi alte limite mai grave, introduse de deranjamentul pe care-1 produce raza luminoasă menită să vizualizeze un proces interatomic. Aceste limite nu le putem depăşi, orice fel de experienţă am imagina. Un orb, încercând cu simţul pipăitului, din vârful degetelor, să descopere funcţionarea mecanismului delicat al unui ceas minuscul, fără să-1 deranjeze, este cam în aceeaşi situaţie cu omul de ştiinţă care ar vrea să întrebuinţeze raza luminoasă în cercetarea lumii subatomice. La sfârşitul secolului trecut, fizica explica realitatea prin două procese : unul atomistic, discontinuu, având ca ultimă imagine punctul material în mişcare, al doilea ondulatoriu, continuu, având ca reprezentare propagarea unui val într'un mediu indefinit. Aceste două imagini au fost sugerate de experienţa curentă, ca două forme sub care se poate găsi mişcarea în natură, urmând ca analiza amănunţită să stabilească, pentru fiecare fenomen în parte, care din cele două forme este cea actualizată. Teoria luminii a reflectat mereu cele două aspecte prin care se putea concepe mişcarea. Aproape simultan, Newton (1680) şi Huygens (1690) au emis, primul teoria emisiunii corpusculare, iar al doilea teoria ondulatorie a luminii. Secolul al XVIII-lea a văzut teoria emisiunii corpusculare « en vogue », ca secolul următor să aducă triumful teoriei lui Huygens. Young a descoperit o serie de noi fenomene, imposibil de explicat prin teoria lui Newton. Până atunci, optica geometrică, în care razele luminoase erau confundate cu drepte perfecte, putea să fie la fel de bine interpretată prin cele două ipoteze. La scară foarte mică însă, raza luminoasă nu mai apare propagându-se în linie dreaptă. După cum obstacolele mici sunt ocolite de undele sonore, obstacolele foarte mici sunt ocolite de lumină. Dacă o sursă punctuală luminează un corp mic, la limita de separaţie a umbrei avem o serie de franjuri luminoase şi obscure. Dacă corpul este destul de mic, se poate chiar vedea o pată luminoasă în centrul umbrei. Acestea sunt fenomenele de difracţiune. Fenomenele de interferenţă, studiate de Young, arătau cum două raze luminoase, suprapunându-se în condiţii speciale, puteau produce întunereci Dacă se luminează două orificii apropiate cu razele unei surse, după ce au fost făcute paralele, şi apoi se primesc imaginile pe un ecran, se observă o succesiune regulată de umbre şi lumini. Pata centrală este strălucitoare, deoarece două creste de undă se suprapun, dar alăturea vin două regiuni întunecate, provenite din suprapunerea unei creste cu o adâncitură de undă. Mai târziu, s'au descoperit şi fenomenele de polarizare, prin care lumina poate fi făcută să se propage printr'un plan trecând în lungul razei lumi­ noase. Toate aceste proprietăţi au fost explicate prin teoria ondulatorie a luminii, raza luminoasă fiind, după concepţia lui Fresnel, o vibraţiune plană, transversală, a unui mediu continuu, eterul. La sfârşitul secolului trecut, Maxwell a lărgit teoria lui Fresnel, adăogând că lumina este de origină electro­ magnetică, prezicând existenţa unor unde analoage, însă cu lungimea de undă mult mai mare, undele telegrafiei fără fir. Ulterior, gama undelor a fost extinsă la ambele capete ale spectrului, la capătul roş spre lungimi mari de undă, prin razele infraroşii, undele herziene, ajungând la lungimi de kilometri, iar la capătul violet, prin razele ultraviolete, razele X şi, ulti­ mele, jazele y, cu lungimi de undă de ordinul a IO-11 cm. şi chiar de 100 ori mai mici. La toate s'au putut observa fenomene de interferenţă şi difrac- ţiune, care confirmă caracterul lor ondulator, deşi scara lor variază delà razele y, la undele herziene, de un miliard de miliarde de ori! Pentru descrierea unei unde, avem nevoie de lungimea de undă X, inter­ valul spaţial între două creste succesive, şi de frecvenţa vibraţiei în unitatea de timp, v. Viteza de transmisiune a undelor este la toate egală şi anume cât viteza luminii, 300.000 km. sec. Suprapunerea a două unde sincrone produce fenomenul interferenţei, care serveşte la determinarea lungimii de undă a razei. O serie de noi fenomene, observate la începutul secolului al XX-lea, au arătat că teoria lui Maxwell nu mai era capabilă să explice legătura între materie şi undă, primul eşec notoriu fiind observaţia distribuţiei radiaţiu- nilor termice emise de un radiator perfect, ridicat la diferite temperaturi. Planck a emis atunci celebra ipoteză a quantelor, despre care am amintit. Calea introducerii quantelor este oarecum indirectă şi numai un calcul ne conduce la o formulă pe care trebuiam s'o comparăm cu acea dedusă . din observaţie. Confruntarea formulei lui Planck cu experienţele a fost complet satisfăcătoare. Aci însă ne interesează evidenţe mai directe ale existenţei quantelor luminoase ca particole discrete şi aceste evidenţe n'au întârziat să se producă. Pe de altă parte, în 1925, de Broglie a emis ipoteza că fiece particolă ma­ terială este însoţită de o undă, iar unda asociată are lungimea invers pro­ porţională cu momentul particolei, după formula simplă X = hjmv, unde X este lungimea de undă, mv momentul—produsul între massa şi viteza particolei— , h fiind constanta lui Planck. Imediat după aceasta, o serie de experienţe au arătat comportarea ca undă a particolelor materiale, unda având, din aceste experienţe,lungimea prezisă de Broglie. Astfel se puteau găsi împrejurări când unda se comporta ca o particolă şi altele când parti- cola se înfăţişa ca undă. Această dublă natură a materiei şi radiaţiunii a produs stupoare prin impresia unei contradicţiuni aflate în inima realităţii fizice. In trecut, con­ ceptul continuului şi discontinuului erau aplicate unor domenii deosebite, acum se părea că sunt aplicate simultan unei aceleaşi realităţi. Cât de « iraţională » (după expresia lui Bohr) era conexiunea dintre particolă şi undă vine de acolo că energia E şi momentul p se referă la un punct ma­ terial cu dimensiuni infinit de mici, pe când frecvenţa şi numărul de unde în unitatea de lungime se referă la o vibraţiune care este infinit de extinsă în spaţiu şi timp. Se părea aşa dar că se afirmă şi se neagă în acelaşi timp aceeaşi proprietate a unui lucru. Oamenii de ştiinţă nu s'au resemnat să constate dilema şi nici să postuleze, prin acceptarea ei, imposibilitatea oricăjmfel de cunoaşteri, ci au căutat s'o înlăture, să arate că este vorba de o « contradicţie aparentă », că, întî'o sinteză unitară, « caracterele de undă şi particolă sunt strict complimentare». Astfel, în ultimul timp, înlăturarea acestor contracţii dm teoria luminii n'a mai apărut imposibilă. Pe de altă parte, un electron sau o undă « nu se pot comporta în acelaşi timp ca particolă sau ca vibraţiune, ele se compoită ca una sau alta în orice experienţă s'ar imagina » 1). Această constatare de fapt, care poate fi fun­ dată şi teoretic cu ajutorul mecanicei ondulatorii, salvează principiul contra­ dicţiei, care părea o clipă în pericol. Ştiinţa nu ne poate oferi o experienţă care să afirme şi să nege în acelaşi timp, acelaşi lucru despre un obiect. Cu aceasta disputa logico-metafizică, gata să izbucnească, îşi găseşte o replică imediată, care o reduce la tăcere. Experienţa cea mai intuitivă care arată natura corpusculară a luminii, aşa cum a emis ipoteza fotonului, a quantei de lumină în 1905 Einstein, este efectul Compton. In 1922 acesta, observând difuziunea razelor X într'un bloc de parafină, a observat că lungimea de undă a unor raze difuzate era mai mare ca acea a razelor incidente şi că ea varia cu unghiul de difuziune. Fenomenul nu se putea explica prin teoria clasică, însă căpăta o explicaţie foarte simplă în teoria corpusculară a luminii. Fotonul, de energie E = h vj se ciocnea cu un electron, care pe de o parte reemitea o nouă rază de energie

%E'—h v', iar pe de alta el însuşi era aruncat cu o viteză v. Ştiindu-se energia radiaţiunii incidente şi a celei reflectate, precum şi viteza electronului, se poate verifica formula coliziunii elastice după care momentul se conservă. In adevăr, viteza luată de electron este aceea care revine după formula energiei cinetice, aceasta fiind egală cu diferenţa dintre energia iniţială a radiaţiunii şi energia undei difuzate. In plus, variaţiunea lungimii de undă cu unghiul de difuziune concordă perfect cu ipoteza unei coliziuni elastice a două particole: electronul şi fotonul, iar apariţia instantanee a undei difuzate cu acea a electronului aruncat dovedeşte că procesul transmi­ terii energiei se face prin ciocnire şi nu printr'un fel de imagazinare treptată, cum ar cere ipoteza ondulatorie. Formulele oare dau această transformare delà fotonul iniţial la electronul şi radiaţiunea difuzată înfăţişează una conservarea energiei, iar a doua conservarea momentului (produsul massă- viteză). Toate experienţele făcute cu electroni şi alte particole simple care se pot vizualiza, spre exemplu, prin drumul urmat într'o cameră cu vapori în expansiune (camera Wilson), dau massa sau încărcarea electrică a parti- colelor şi sunt bazate pe aceleaşi proprietăţi ale particulelor materiale, mo­ mentul cinematic şi energia cinetică a lor, care implica cunoaşterea loca­ lizării spaţiale, massa şi viteza corpului. O altă serie de experienţe cu electronul au arătat proprietăţile sale ondulatorii şi anume au arătat că electronul poate produce interferenţa şi fenomene de difraoţiuni. Printre acestea, sunt unele legate de reflecţiunea razelor de electroni de către cristale, găsindu-se că intensitatea razelor *) S. Tolansky, Atomic Physics, p. 194. reflectate varia cu viteza electronilor, dând fenomene de interferenţă complet asemănătoare cu cele date de razele X. O experienţă celebră, făcută de G. G. Thomson în 1928, a arătat că un fascicol de electroni rapizi trecând printr'o foarte subţire lamă metalică, în loc să producă o pată regulată pe un ecran care-i recepţiona, formau inele „ de difracţiune, alternativ luminoase şi obscure, la fel ca şi când electronul ar fi o undă. Lama subţire e formată din straturi moleculare care se com­ portă ca şi reţelele de difracţiune. Imagini analoage fuseseră obţinute înainte cu razele X, putându-se studia natura cristalelor. Electronii se comportau la fel ca şirazele X în aceste experienţe. Ba mai mult : variind viteza electronilor, variază şi diametrul inelelor de difracţiune, exact cum ar fi de aşteptat după formula lui de Broglie. Mai târziu, în 1932, Stern şi colaboratorii lui au arătat că şi razele formate din molecule de hidrogen sau heliu produceau fenomene de difracţiune, când erau reflectate pe suprafaţa cristalelor, verificându-se şi pentru acestea relaţia lui de Broglie, care dădea lungimea de undă a razei asociate de materie în funcţie de massa şi viteza particolei. Este vorba, aşa dar; de structura ondulatorie a materiei în general şi nu numai ca o proprietate a razelor formate din electroni. In toate experienţele în care materia se comportă în acest mod, ajungem prin observarea interferenţelor să determinăm lungimi de undă sau frec­ venţa vibraţiilor într'o secundă, ambele proprietăţi fundamentale ale undelor continui. Intre cele două aspecte, ondulator şi corpuscular, al materiei şi radia- ţiunii, formula lui de Broglie stabilea o legătură matematică care enunţă egalitatea între momentul mv şi produsul h v, energia radiaţiunii, fără a merge mai în adâncul lucrurilor. Pentru a putea aduce cele două aspecte la unitate, trebue să părăsim unele din principiile fizicei clasice. Din necesitatea de a trata prin calcul problema, s'au născut două metode, una desvoltată în special de Heisenberg, sub numele de mecanica quantică (sau a matrieelor), iar a doua de către Schrôdinger, sub denumirea de me­ canica ondulatorie. Deşi complet diferite ca formă, ele sunt identice ca esenţă, după cum a arătat ulterior -Schrôdinger. Mecanica ondulatorie dă preferinţă punctului de vedere al undelor, iar conceptul de corpuscul este introdus ulterior, prin interpretarea statistică, pe când mecanica quantică se ataşează mai degrabă mecanicei corpuscalare. Primul care a încercat să explice dualismul corpuscul-undă a fost Schrô­ dinger, care a interpretat electronul ca un* pachet de unde dirijat. • Dacă se consideră două unde sonore de aceeaşi viteză, dar de lungimi de undă diferite, acestea în lungul drumului lor se vor suprapune, produ­ când maxime şi minime de amplitudine, care se vor manifesta prin nişte bătăi sonore, mişcându-se cu viteza comună a celor două unde. Dacă viteza celor două unde nu-i egală, viteza maximelor şi minimelor nu va mai fi egală cu viteza undelor componente, ci va fi una proprie a lor denumită viteza de grup. In mod analog, dacă avem o mulţime de trenuri de undă propagându-se în aceeaşi direcţie, având viteze şi lungimi de vîndă puţin diferite între ele, se poate face ca amplitudinile lor,suprapunându-se, să se anuleze, în afară de acelea dintr'o mică regiune a spaţiului în care ele să se adune şi să for­ meze un pachet de unde. Pachetul nu se va mişca cu viteza mijlocie a undelor, viteza de fază, ci cu viteza lui proprie, viteza de grup, care se poate calcula uşor. Un astfel de pachet de unde se risipeşte uşor, după cum se poate lesne observa cu un pachet de unde depe suprafaţa unei ape. Numai în anumite cazuri el formează o configuraţie stabilă, când are asociată o undă de guidaj specială. Aceasta este funcţiunea ondulatorie t]i, dată de celebra ecuaţie a lui Schrôdinger. Ecuaţia lui Schrôdinger înlocueşte, pentru sistemul atomic, ecuaţiunea fundamentală a mecanicei clasice, ea se poate rezolva astfel ca în fie ce punct al spaţiului să fie bine determinată, unică, finită şi continuă şi să se anuleze la infinit. Ea nu este însă rezolvabilă decât pentru anumite energii distincte (discrete) ale particolei, altminteri undele se anulează prin interferenţă. « Valorile discrete » ale energiei unui atom, care s'au observat experimental în spectre, apar aci ca energii proprii ale ecuaţiei ondulatorii a atomului, care dau stări ondulatorii staţionare » 1). Partea funcţiunii ijj care depinde numai de loc şi nu de timp dă amplitudinea undei staţionare în locul res­ pectiv. Electronul apare, în concepţia lui Schrôdinger, ca un pachet de unde plus unde de guidàj t\>, având o energie deplasându-se cu viteza v a gru­ pului şi bucurându-se de toate proprietăţile specifice ale undelor: inter­ ferenţă şi difracţiune. Formulele lui Schrôdinger sunt absolut corecte, ele au putut fi desvol- tate, ca să poată fi aplicate în toate problemele atomice, emisiuni de radia- ţiuni, ciocnire dintre electron şi atom etc., dând soluţiuni juste oricărei probleme ce s'a pus în acest domeniu. Asupra interpretării lor se pot cel mult face rezerve, cât şi a semnificaţiei fizice a diferitelor calcule. Am văzut tendinţa generală a unui pachet de unde de a se risipi, ceea ce aduce o instabilitate în această unitate considerată ca atare. In plus, formula se poate interpreta fizic uşor în problema unui singur electron. Când însă se consideră ciocnirea a. doi electroni, ca o colisiune a două pa­ chete de undă, ajungem la dificultăţi foarte grave. Avem nevoie să considerăm undele ca producându-se într'un spaţiu cu 2x3=6 dimensiuni, spaţiu^de configuraţie, în cazul ciocnirii a 2 elec­ troni şi a 3 n dimensiuni, când avem de studiat interacţiunea a n electroni. Am putea rămâne în spaţiul cu 3 dimensiuni numai dacă înlăturăm con­ cepţia amplitudinii vibraţiunii, ca o mărime fizică obişnuită şi o înlocuim cu o câtime matematică par abstractă aşa cum a făcut Dirac. Calea pe care a ales-o Max Born pentru a ieşi din aceste dificultăţi este aceea general acceptată astăzi. Ne vom referi la felul cum el o utilizează l) Gdihaid tiorzbsrg, Atomspektren und Atomstruhtur, 1936, pentru a ieşi din dilema corpuscul-undă în tratatul său recent mai sus citat. « Conceptul unificator este acel de probabilitate, care este aci mult mai adânc legat cu principiile fizicei, decât în fizica veche (teoria cinetică a gazelor)... întregul şir al evenimentelor este determinat de legile proba­ bilităţii; unei stări în spaţiu îi corespunde o probabilitate definită, care este dată de către unda lui de Broglie asociată eu stare.a respectivă. Un proces mecanic este aşa dar însoţit de un proces ondulator, unda de guidaj, des­ crisă de ecuaţia lui Schrôdinger, a cărei semnificaţie este că dă probabilit tatea a unui curs definit al procesului mecanic. Dacă, spre exemplu, ampli­ tudinea undei de guidaj este nulă într'un punct special al spaţiului, aceasia înseamnă că probabilitatea de a găsi electronul în acel punct este infinit mică ». Semnificaţia fizică a funcţiei <]> este aşa dar: pătratul modului ei, /<])/*, dă probabilitatea ca particola să se găsească în punctul considerat al spaţiului, probabilitate care se scrie /<](/* dv, dv fiind unitatea de volum infinitezi­ mală. Acest sens dat funcţiunii ijj a lui Schrôdinder de către M. Born este plin de consecinţe. Prin analogie cu lumina, la care amplitudinea la pătrat era proporţională cu intensitatea razei în acel punct al spaţiului, dar în acelaşi timp proporţională şi cu numărul particolelor luminoase, avem interpretarea care asociază amplitudinea undei cu numărul particolelor (sau probabilitatea) în mod general. Revenind la ecuaţia lui Schrôdinger şi la teoria ondulatorie a electronului odată ce determinăm «]• pentru un punct al spaţiului în apropierea nucleului unui atom de hidrogen, spre exemplu, găsim probabilitatea asociată cu prezenţa electronului în acel punct. Am văzut că ecuaţia lui Schrôdinger nu se poate rezolva decât pentru o succesiune precisă de energii discrete ale particolei, altminteri unda, în drumul ei în jurul nucleului, se anulează prin interferenţe. Numai atunci avem o undă stabilă, eând lungimea undei intră de un număr de ori întreg în lungimea orbitei, după cum un lanţ închis nu poate avea decât un număr întreg de inele. Am spus mai sus că noţiunea de probabilitate unifică ideia de undă şi de particola: aceasta se face prin intermediul celebrei relaţiuni de incerti­ tudine a_ lui Heisenberg. înainte de Einstein, nimeni nu se gândea ce sens are conceptul de simultanietate, sau dacă el poate avea vreo semnificaţie pentru două puncte distante în spaţiu. Einstein a « relativizat » noţiunea de simultaneitate. La fel şi Heisenberg se întreabă ce sens are afirmaţia noastră că avem de a face cu o undă sau cu o particola ? Vorbind, de exemplu, de o particola, înseamnă că, « lucrul » respectiv are un anumit moment (sau impuls, mv.) şi o anumită poziţiune în spaţiu, într'o clipă dată. Dacă însă nu putem determina simultan aceste sfmbe caracteristici, ci numai una din ele, nu suntem îndreptăţiţi să vorbim despre acel « lucru » ca de o particola înesensul obişnuit al cuvântului. Chiar dacă am putea determina simultan ambele proprietăţi, însă într'un mod mai puţin precis, vom putea cel mult spune că, între anumite limite spaţiale date, se găseşte « un lucru » mişcându-se cu o viteză cuprinsă între anumite margini cunoscute. Ori, în toate experienţele care se fac pentru a se proba natura corpus- culară sau ondulatorie, nu ajungem la toate datele necesare pentru a deter­ mina cu preciziune aceste caractere. In experienţele care duc la concluzia că lumina e corpusculară, cum e, spre exemplu, efectul Compton, avem relaţii în legătură cu energiile razelor şi particolei şi cu momentul lor, pe când în experienţe care arată natura ondulatorie a elementului, căutăm re­ laţii în care intră frecvenţe şi lungimi de undă, prin interferenţele observate. Ori tocmai între aceste date Heisenberg a arătat că există o relaţie de incertitudine, de aşa manieră că, atunci când vom încerca să determinăm cu preciziune maximă poziţiunea punctului, momentul (deci şi viteza lui) va fi complet necunoscut, iar când vom încerca să determinăm energia !n mod precis, timpul când se produce fenomenul va rămâne nedeterminat. Se poate deduce relaţia lui Heisenberg din teoria generală a pachetelor de undă, cu o lungime finită .' A x şi o diferenţă între numărul de undă Av între cele două capete. Relaţia din teorie spune că A x cv> */ Av, sau A a; Av cvi 1, produsul dintre lungimea pachetului şi diferenţa număru­ lui de undă a celor două capete ale sale este aproximativ egală cu unitatea. Ţinându-se seama că momentul p = h v, după ecuaţia lui de Broglie, se ob­ ţine după diferenţiere şi înlocuire Ax.&pcvh;&x fiind incertitudinea determinării poziţiunei, Apa momentului, iar h fiind constanta lui Planck. S'ar fi putut obţine aceeaşi relaţie mai simplu din formula efectului Compton care dădea modificarea momentului unei particole când e luminată de o rază, fenomen care s'ar repeta atunci când, cu un microscop extrem de puternic, am voi să determinăm poziţia unui electron pe care îl ilu­ minăm. In mod cu totul general, mecanica quantică stabileşte precis o serie de astfel de relaţiuni între diferitele mărimi fizice, arătând că, în cel mai bun caz, putem să ajungem la o limită inferioară în determinarea cu preciziune a acestor mărimi în mod simultan, dar că niciodată nu o putem întrece. Astfel se mai dovedeşte relaţia în care intră preciziunea cu care determinăm energia E şi timpul t: A E. Ai 00 h. Produsul între incertitudinile determinării poziţiunii şi momentului, precum şi produsul dintre incertitudinile determinării energiei şi timpului sunt aproxi­ mativ egale cu h, constanta lui Planck. Aceste relaţiuni au o importanţă extraordinară, nu numai pentru pro­ blema limitată a dualismului corpuscul-undă, ci pentru noua concepţie a determinismului, pentru fixarea limitelor cunoştinţei instrumentale, pentru interpretarea statistică a legilor naturii şi, în general, pentru ceea ce înţe­ legem prin obiectivitatea lumii externe. In problema noastră specială, relaţiile de incertitudine arată că nicio­ dată nu vom putea da o descriere completă care să tranşeze fenomenul în termen de undă sau de particolă, că cele două aspecte nu sunt ireconci­ liabile, « dar că sunt două căi complimentare de a considera acelaşi proces, un proces a cărui accesibilitate la înţelegerea intuitivă nu este niciodată completă, ci este pururi subiect de o anumită limitare dată de principiul de incertitudine1)». Sau, după alt citat: « fiece proces poate să fie inter­ pretat fie în termeni de corpusculi, fie în termeni de unde, dar pe de altă parte este dincolo de puterea noastră să producem dovezi că actualmente avem de aface cu corpusculi sau cu unde, fiindcă nu putem determina si­ multan toate proprietăţile care sunt distincte ale unei particole de cele ale unei vibraţiuni, cum s'ar fi putut întâmpla. Putem de aceea să spunem că descripţiile prin unde sau corpusculi tre- buesc să fie privite numai ca procedee complimentare de a viziona unul şi acelaşi proces obiectiv, un proces care admite numai în anumite cazuri la limită, definite, o interpretare completă, picturală *) ». De altminteri, după cum am spus, nici o experienţă de până acum nu arată, simultan, ambele caractere ale fenomenului considerat. Reîntorcându-ne după această interpretare a funcţiei , ca probabi­ litatea unei stări, înapoi la atomul de hidrogen, să presupunem că am avea un fel de microscop" magic, care, trecând peste toate legile fizice, ar putea să ne vizualizeze electronul fără să-1 perturbeze şi în plus, printr'un proce­ deu miraculos de suprapunere de imagini, ne-ar da o figură în care să se con­ topească toate imaginile a foarte multor atomi vecini. Rezultatul pe care l-am avea ar fi o imagine sintetică a nucleului încon­ jurat de un « nor de electroni », nor mai des acolo unde s'ar contopi mai mulţi electroni, variind ca formă şi densitate după energia atomului şi după disimetria în spaţiu a acestei energii. In locul orbitelor lui Bohr, vom avea o funcţie de distribuţie a electro­ nului ca şi când acesta s'a răspândit pe un spaţiu întins în jurul nucleului. Funcţia de distribuţie dă probabilitatea ca electronul să se găsească între două sfere concentrice de raze extrem de apropiate, r şi r + A r. Ea se cal­ culează uşor din funcţia /(J*/1, care dădea probabilitatea prezenţei electro­ nului într'un mic volum elementar dv. Valoarea ei scade repede spre periferia electronului şi este maximă în apropierea orbitei lui Bohr corespunzătoare energiei respective, astfel că indică în primă aproximaţie că electronul se găseşte mai probabil în veci­ nătatea orbitei, deşi în acesată concepţie nu mai avem imaginea unei orbite ci a unei « ceţe » de probabilităţi în jurul centrului atomului. O tratare amă­ nunţită introduce, în reprezentarea atomului de H, toate numerele quantice şi « spin »-ul din vechea teorie, pe care în primă aproximaţie o reproduce, dar pe care o depăşeşte în posibilitatea de explicare. Ceea ce ne interesează pe noi este înlocuirea unei imagini concrete, cum e schema lui Bohr, cu un nor de probabilităţi, care dă posibilitatea mai mare sau mai mică a electronului de a se găsi undeva în el, după densita­ tea mai mare sau mai mică a norului. Acest fel de-a vizualiza statistic un proces apare cu totul diferit de acel clasic de localizare spaţială precisă,

*) Max Born, Atomic Physics, pg. 144. ') Max Born, loc. cit. pg. 92. el este singurul fel de vizualizare pe care cunoştinţele actuale asupra ato­ mului ni-1 permit. Cele câteva date cruciale, enumerate mai sus, legate de dualismul particolă-undă, sunt însemnate pentru sensul pe oare-1 desvăluesc în orien­ tarea gândirii ştiinţifice contemporane, chiar dacă unele din explicaţii nu pot fi considerate definitive.. Delà Newton încoace, s'a luat ca garantat că orice particolă materială se mişcă în virtutea unor legi definite şi exacte, iar dacă am avea un grup de particole, sustrase unei acţiuni externe, ale căror poziţiuni şi viteze ini­ ţiale ar fi fost exact cunoscute, am fi putut, în virtutea unor legi precise, să deducem poziţia oricărei particole pentru un timp următor. « Marile forţe ale naturii, după cum este gravitatea, erau în întregime determinate prin configuraţia masselor. Astfel, configuraţiile determinau propriile lor schimbări, încât cercul gândirii ştiinţifice era. complet închis. Aceasta era faimoasa teorie mecanicistă a naturii, care a domnit în mod suprem asupra ştiinţei, începând din secolul al XVII-lea x) ». In concepţia materialismului mecanicist, legile naturii erau necesare, universale şi absolute, totul se explica prin mişcarea unor particole. De­ terminismul rigid afirma că, într'un sistem închis, se putea deduce starea ulterioară a fenomenelor din starea iniţială şi legile naturii. Ecuaţia diferen­ ţială era ultima expresie a legii naturale. Fizica modernă, în special teoria quantelor, nu mai poate subscrie acest punct de vedere rigid. Iată ce spune S. Tolansky (op.cit., pg. 197) într'un mod cât se poate de condensat: « Implicaţiunile filosofice şi ştiinţifice ale principiului lui Heisen- berg sunt foarte vaste, întru cât este necesar să părăsim legea cauzalităţii exacte în sensul ei clasic. In adevăr, probabilitatea ia locul exactitudinii, în ştiinţele fizice. Fenomenele trebuesc să fie descrise numai în termeni de probabilităţi şi de distribuţii statistice. Evenimente imposibile în teoria clasică se dovedesc a avea, atunci când sunt tratate cu mecanica ondula­ torie, o probabilitate, foarte mică însă finită, de a se întâmpla ». ta fel, G. P. Thomson (op.cit., pg. 172) declară: Această introducere a probabilităţii ca un factor în expresiunea legilor fundamentale este o ca­ racteristică a tendinţei recente în fizică, care se îndepărtează de determinis­ mul rigid al vechiului materialism, apropiindu-se de ceva ce aduce pe de­ parte cu oonscepţia voinţei libere ». Se va putea răspunde că noţiunea de probabilitate este veche şi că, încă din secolul al XVIII-lea, Laplace i-a închinat o operă întreagă. Dar nu tre­ bue uitat că în trecut ea era mai mult considerată ca expresiunea unei ne- ştiinje provizorii, iar cele câteva legi statistice erau enunţate cu regret până la posibila lor înlocuire cu legi necesare. Zarul aruncat indică o cifră pe care numai necunoaşterea completă a formei lui şi a mişcărilor compli­ cate putea s'o facă subiect de tratare prin calculul probabilităţilor. Kă-

') Whitehead, Science And The Modern World pg. 63, mânea însă convingerea că neştiinţa este trecătoare şi că niciun prag nu opreşte cunoaşterea exactă a fenomenelor şi a legilor. Societăţile de asi­ gurare nu se interesau de motivele morţii lui X sau lui Y, dar cunoşteau anumite proporţii de cazuri de moarte la atâţia oameni, proporţii care ieşeau din legea numerilor mari şi din combinaţia diferitelor cauze perfect definite. Tratatrea statistică era o simplificare, însă era provizorie din lipsă de ceva mai bun. Ori principiul lui Heisenberg stabileşte o incertitudine permanentă a datelor lumii atomice, o incertitudine peste care nu se poate trece nicio­ dată şi care nu poate fi eludată în niciun fel. Ea stabileşte un fel de subiec­ tivitate a instrumentelor, pe care o defineşte în termeni ai constantei lui Planck. Obiectivitatea realităţilor lumii ştiinţei .nu mai este absolută şi nici indefinit perfectibilă prin observaţii din ce în ce mai precise. Chiar dacă ar exista legi absolut exacte, noi nu vom putea verifica aceasta niciodată. In plus, cunoaşterea exactă a condiţiilor iniţiale, nece­ sară în prezicerea prin legi cauzale, noi nu o vom putea realiza vreodată. Noţiunea de cauzalitate rigidă îşi pierde sensul : nici sistem perfect închis, nici legi exacte, posibile de cunoscut şi nici condiţii iniţiale precis deter­ minate. Prin aceste multiple fisuri, întâmplarea poate reintra în natură, ca o incertitudine inerentă sau ca o putere de alegere în lume, cu condiţia că, în multitudinea elementelor ce se combină, ca să formeze o distribuţie statistică, anumite legi mijlocii vor fi satisfăcute, ceea ce este foarte posibil de realizat prin calcul. Unii au obiectat că nedeterminarea cunoaşterii (precise) enunţate de relaţiile lui Heisenberg nu înseamnă nedeterminarea realităţii. Dacă nu pu­ tem cunoaşte precis viteza şi poziţiunea unei particole, nu înseamnă că particola nu are o viteza şi o poziţiune precisă. Tendinţa actuală în ştiinţă este de a înlătura inobservabilul şi de a îndepărta toate acele concepte care nu sunt în mod complet verificabile prin mijloace fizice. Dacă nedeter­ minarea cunoaşterii nu poate duce la nedeterminarea realităţii, ea nu duce însă nici la ideia, incontrolabilă, a unei relaţii perfect determinate. Max Born studiază consecinţele filosofice ale dualismului particolă-undă şi ajunge (op. cit., pg. 97) la concluzia că acesta ne constrânge să aban­ donăm orice încercare -de a constitui o teorie deterministică. In sensul fizicei clasice, ea îşi pierde validitatea, în ceea ce priveşte noua teorie, dacă pă­ străm dualismul ca o expresie esenţială a realităţii, sub formă picturală, legea cauzalităţii încetează de a mai fi valabilă. Dacă utilizăm funcţia Y pentru a descrie fenomenul, cum aceasta eatisface o ecuaţie diferenţială şi ca atare se schimbă cu timpul într'un mod care este perfect definit de va­ loarea ei la epoca de origine, înseamnă că ea se comportă în mod riguros cau­ zal. Intervine însă faptul că funcţia Y este complexă, conţine câtimi imagi­ nare, pe când semnificaţie fizică nu are decât în expresii quadratice, care se exprimă în termeni de amplitudine, înseamnă că, chiar dacă starea iniţială ar putea fi cunoscută cu preciziune fără limite, totuşi funcţia Y, conţinând expresii imaginare, nu va putea niciodată să fie complet deter­ minată. « Această concepţie este echivalentă cu afirmaţia că evenimentele se întâmplă în adevăr într'o manieră strict cauzală, dar că noi nu cunoaştem starea iniţială în mod exact. In acest sens, legea cauzalităţii este goală de înţeles; faptele fizice sunt, în natura lor, nedeterminate şi, ca atare, de resortul statisticei ». Legile statistice abundă în fizica actuală. Se dă probabilitatea ca un atom de uranium să se desintegreze într'un timp dat, se vorbeşte de pro­ babilitatea ca un atom să fie ionizat de o rază (3, se exprimă în probabili­ tăţi trecerea unui atom delà o stare de energe la alta eu emisiunea unei raze luminoase. . . Nu se poate afirma nimic cu certitudine despre un atom bine definit, în sensul că va alege cutare frecvenţă precisă când va emite o radiaţiune, sau că va exploda, dacă este radioactiv, în clipa următoare. Teoria cinetică a gazelor a dat mai de mult exemplul unei mecanici statistice clasice, care putea explica variaţiunea unor proprietăţi macro- scopice, presiunea, temperatura gazelor, în funcţie de ciocnirile moleculelor mişcându-se la întâmplare. Ţinându-se seama de noile condiţii, s'a constituit statistica quantică. Aceasta se ocupă de multe fenomene, ca radiaţiunea corpurilor negre, conductibilitatea electrică, fenomene termo-ionice etc., reuşind să le dea interpretări corecte. Legea numerilor mari faeo ca, deşi elementele care intră în calculele statistice sunt cunoscute cu o probabilitate finită, despre ansamblul lor să se poată face afirmaţiuni cu o probabilitate vecină de certitudine, e ca şi când haosul ar avea o ordine a sa propiie în iregularitatea sa esenţială. încă de mult termodinamica a dat legi generale, principii, sub formă de probabilitatea unei stări. Celebrul principiu al lui Carnot, a doua lege a termodinamicei, spune că evenimentele, transformările energiei au un sens bine determinat şi anume sensul dat de o probabilitate mai mare. Energia se degradează, energia de mişcare se transformă în căldură, procesul invers însă nu se poate reface în mod complet niciodată. Dacă într'un recipient cu un gaz care conţine molecule cu diferite viteze s'ar introduce o despăr- ţitură cu un mic orificiu, jocul întâmplării, ca prin acel orificiu să se scurgă numai moleculele mai rapide, astfel ca, după câtva timp, recipientul să conţină într'o parte un gaz cu o temeperatură, iar în cealaltă acelaşi gaz a altă temperatură, este dat de o probabilitate foarte mică, însă totuşi finită. Lsgea lui Carnot spune că, în amestecul a două volume de gaze de temperatură diferită, se produc o egalizare de temperatură ca un fenomen curent, dar este foarte puţin probabil ca, din acest amestec, prin simplul joc al întâmplării, să rezulte alte două volume de temperatură diferită. Există o ireversibilitate în sensul devenirii naturii. Insă legea lui Carnot nu este o afirmaţie absolută prin însuşi faptul că este exprimată în probabilităţi. Există o probabilitate infimă a reversibi- iităţii şi, când sistemul este foarte mic, reversibilitatea a şi fost observată. Mişcarea browniană contrazice principiul lui Carnot, dacă acesta ar fi ex­ primat sub formă absolută, de fapt ea îl confirmă dacă ne referim la el sub forma lui de probabilitatea unei stări. Legile statistice sunt mult mai suple, prin aceea că, în locul unei afirmaţii şi al unei negaţii, ele introduc posibilitatea oricărei afirmaţii intermediare. In acest sens, ele extind legile necesare, după cum faptul că ele nu implică un determinism rigid înseamnă că ele lărgesc domeniul fenomenelor asu­ pra cărora se pot aplica, fără să facă vre-o afirmaţie metafizică asupra or­ dinii prestabilite a acestor fenomene. Dacă unele din cuceririle noi ale ştiinţei sunt prea recente pentru a fi considerate definitive, totuşi sensul general al lor este bine botă-iît. Intre funcţia de distribuţie a electronului în jurul nucleului şi principiul lui Car­ not, există o analogie care ca un fir roş indică sensul desvoltării gândirii ştiinţifice a secolului nostru. După afirmaţia lui Eddington, în una din ultimele sale cărţi, New Pathways in Science (1935), ceea ce trebueşte să învăţăm este cum să uti­ lizăm « ceaţa de probabilităţi », iar ştiinţa actuală nu face decât să l&mu- reacă în amănunte comportarea acestei noţiuni, de întrebuinţare pe zi ce trece mai frecventă. Toţi gânditorii, fie ei oameni de ştiinţă, fie ei filosofi, considerând aceste date şi altele de aceeaşi natură, pe care ştiinţa contemporană ni le pune la dispoziţiune, cu toate diferenţele concepţiilor lor, sunt toţi de acord « că s'a produs ceva de vastă importanţă filosofică, deşi nu e încă deplin clar ce anume este acest ceva ». A lămuri implicaţiile generale ale revoluţiei ştiinţifice şi a-le încetăţeni în gândirea curentă este o îndatorire a celor mai strâns legaţi de procesul de constituire al ştiinţei actuale, pentru a risipi ecourile unei mistice pozi­ tiviste, care mai dăinuesc într'o lume marginală a pseudoştiinţei îngâmfate. CĂLIN POPOVICI

«FEMEI DIN NEW-YORK » — LA TEATRUL «SAVOY»

Pe scena teatrului Savoy, « Femeile din New-York » se impun eu un mare succes, care e bine meritat, atât prin buna calitate a comediei, cât şi prin .desăvârşita regie şi interpretare, completate de o strălucită montare. In faţa spectatorului, amuzat şi de ceea oe vede şi de ceea ce aude, se perindă vreo 32 de femei de toate vârstele, de toate temperamentele, de toate clasele sociale, în fel şi chip de situaţiuni obicinuite, banale, niciodată excepţionale, într'un cuvânt: femei în viaţa lor de toate zilele. Spectacolul constă într'o serie de schiţe, colorate cu vervă şi humor, după viaţa intimă şi mondenă a femeilor americane bogate. Titlul iniţial al comediei: « 50ht Avenue» mărturiseşte clar intenţia autoarei, după cum o subliniază la sfâr­ şitul comediei şi replica vânzătoarei de ţigări din localul de petreceri. Totuşi, talentul Clarei Booth i-a depăşit intenţia de a satiriza o clasă de femei — el a prins în obiectivul observaţiei vigilente şi lucide toate categoriile de femei pe care viaţa modernă le apropie şi le leagă prin interese reciproce — femei de lux ca şi femei muncitoare, toate formând o « atmosferă » feminină, ale cărei caracteristici sunt surprinse de autoare în toată adâncimea lor. Atenţia spectatorului este tot timpul solicitată, căci din mişcarea sprintenă a repli- celor fine şi spirituale se înfiripă, pe de o parte, chipul esenţial al femini- tăţii^iar pe de alta, se schiţează conturul net al unei orânduiri morale şi sociale în care reacţiunile prea individualiste, încercările de emancipare analitică sunt sau înfrânte şi eliminate, sau corectate şi subordonate idea­ lului normal. De altfel, toate aceste femei preocupate, în aparenţă, de interese absolut deosebite sunt totuşi dominate de o soartă comună. Căci, dacă în această comedie nu apare niciun bărbat pe scenă, totuşi această colectivitate feminină, care pare a se fi desrobit de orice servitute faţă de bărbaţi şi care pare a trăi perfect prin sine însăşi, na este axată, rânduită, organizată decât în jurul bărbatului. In mare parte, efectul comic e obţinut tocmai prin această contrazicere flagrantă, dar dacă comedia scapă de grimasa caricaturală a satirei şi se menţine tot timpul în purul humor, e că lumea pe care o zugrăveşte nu e unilaterală ; comportarea femeilor e tot timpul reacţiunea la comportarea bărbatului nevăzut şi totuşi prezent, singurul centru în jurul căruia gravi­ tează această lume. Numeroasele scene se succed fără vreo rânduială aparentă — ele par să răsară la întâmplare, din fantazia vieţii. Dar autoarea, fără să sublinieze între ele vreun crescendo în dramatismul eroinelor, scoate totuşi în evidenţă dramatismul esenţial al vieţii feminine: lupta pentru bărbat. Intriga e simplă şi, mai ales, e privită cu simplitate de autoarea americană. Vânzătoarea dintr'un magasin de lux, împinsă de ambiţie şi avidă de lux, se svârle, fără scrupul, în braţele unui bogătaş, turburând fericirea unui cămin în care veghează o femee desăvârşită, frumoasă, credincioasă şi bună. Aventura n'ar avea puterea să strice ordinea, dacă femeile din anturaj n'ar purta toate, în subconştientul lor, latentă, nevoia de aventură — dacă imaginaţia lor n'ar stărui prea mult în jurul ei — dacă curiozitatea lor viciată, veşnic în căutare de noutăţi excitante, n'ar ajuta indirect aventura să uzurpe un loc în lumea rânduită. Mai mult: până şi nevoia lor indiscretă de a năpădi în viaţa altora, cu intenţia cinstită de a ajuta, dar cu tendinţa neştiută de a se tot afla în treabă — până şi compătimirea lor ipocrită pentru nevinovata victimă o împing pe aceasta la un act grăbit. Soţia ar suferi în tăcere şi ar aştepta încrezătoare şi surâzătoare să treacă criza, dacă am­ biţia ei, aşa zisa ei « demnitate », nu ar fi silită să se cabreze din pricina ochilor critici, mustrători sau ironici ai celorlalte femei. Zadarnic mama înţeleaptă dă să explice fiicei sale, care e convinsă de altfel de argumentele cuminţi, că întâmplarea trebue ignorată—trecută sub tăcere; tânăra femee e stârnită de prietene, poate chiar şi de propria ei nevoie de aventură care pe femeea cinstită o împinge să se joace cu focul din propriul ei cămin ! Ea nu ascultă vocea inimii, nici vocea raţiunii ei, ci numai vocea ambiţiei, a acestei aventuriere a spiritului ! Căinţa vine foarte curând şi totuşi prea târziu, căci rivala e grăbită. Când, înduioşată, emoţionată, dă să mărturisească, la telefon, soţului ei că e gata să se întoarcă acasă, glasul îndepărtat al bărbatului îi anunţă că s'a şi căsătorit cu cealaltă. Femeia îşi înăbuşe lacrimile şi, jucând fair play, suportă decent, fără încriminări, consecinţa propriei ei greşeli. Op­ tând pentru demnitate, ea a pierdut dragostea şi, cu ea, fericirea căminului. Autoarea nu dramatizează clipa de dureroasă desorientare ci lasă pe eroină s'o trăiască cu simplitatea omului care ştie că viaţa e o luptă în care înfrân­ gerile sunt cele mai deseori consecinţele propriilor noastre greşeli. Lupta pentru fericire, în jungla umană, chiar atunci când animalele sunt exem­ plare de lux, această luptă e aprigă şi cere să te aperi cu dârzenie. Soţia n'a ştiut să lupte pentru cămin şi de aceea 1-a pierdut. Acum o ştie şi trage consecinţele. Dar, dincolo de legile vitale, sunt Şi legi morale, pe care însăşi viaţa le menţine incoruptibile pentru propria ei apărare. Aventuriera fără scrupule a biruit pe femeia cinstită în lupta pentru bărbat, dar în climatul etic, în căsnicie, ea sucombă. Căci, dacă poate fi iubită, ea nu are şi puterea de a fi o soţie ; instinctul ei de pasăre răpitoare nu o ajută, în lupta morală, ci o deserveşte; ea îşi pierde locul uzurpat,, iar «soţia» îl reia, conştientă, de data aceasta, că el nu e un privilegiu, ci un ţel de cucerit ceas cu ceas, prin dăruirea totală — prin renunţare la egoismul subtil al « demnităţii » care, în căsnicie, trebue să abdice în faţa dragostei generoase şi devotate. Acţiunea, sentimentele, întreaga atmosferă a comediei n'au nicio urmă de excepţional sau de eroism. Ba, s'ar putea spune chiar că cele două pro­ tagoniste nu sunt alese printre celelalte femei, fiindcă situaţia lor ar fi cea mai interesantă. Autoarea le luminează « cazul » fiindcă e tipic şi fiindcă s'ar putea descoperi uşor în viaţa tuturor. Bunăoară, între bucătăreasă, şi jupâneasă se schiţează acelaşi conflict, iar între toate celelalte femei e mai mult sau mai puţin latent. Iată de ce « Femeile din New-York », privite de o inteligenţă şi o inimă lucidă, se arată fi la fel cu femeile de pretutindeni. Comedia aceasta plină de haz nu exclude totuşi o viziune foarte gravă a vieţii. Printre scenele umoristice se deschid unele perspective tragice, pe care, cu o pudoare anglo-saxonă, autoarea le acoperă în grabă. Astfel, ne înfioară suferinţa pătimaşă a fetiţei, când află că părinţii se vor despărţi, şi tot astfel ne cutremură prima întâlnire a copilei cu păcatul mamei vitrege. Asemenea scurte dar agere priviri în prăpăstiile care se deschid în jurul vieţii tihnite, celei de toate zilele, dau comediei « Femei din New-York » o adâncime, o temelie serioasă, pe care se desfăşoară apoi jocul îndrăzneţ al glumei. Tot astfel, deşi tratată schematic, psihologia personajelor care apar atât de fanteziste e în realitate solid construită după legile omeneşti. Delà femeile bogate, care se hrănesc copios, între două « robbere », cu fructe exotice şi cu cancanuri, până la femeile de serviciu care îşi judecă just «tă- pânii, dar îi şi invidiază -— toate aceste femei ocupate sau preocupate trăieso intens, sunt vii. Un freamăt de viaţă activă, actuală, se ridică din această lume foarte modernă, în care nimeni nu se plictiseşte, dar în care nimeni nu mai are timp să viseze. Şi totuşi, visul fiind funcţiunea poetică a femeii adevărate, autoarea îl salvează şi pe el, deşi numai în singura europeană din această societate femi­ nină, în simpatica, uşor caricaturizata franceză, veşnic în aventură, veşnic înşelată de iubiţii pe care îi întreţine — veşnic îndrăgostită de dragoste. Titlul comediei indică intenţia autoarei de a se opri la graniţele unui oraş —• cel mult ale unui continent. Dar talentul său e de vină că obser­ vaţia pătrunzătoare, fixând caracterele unui tip feminin regional, a sur­ prins chipul însuşi al feminităţii. Aşa că, oricât ar fi aceste femei învestmântate în luxul şi privilegiile unei clase, sau cât ar fi de liberate de prejudecăţile bătrânei Europe, ele împărtăşesc, cu surorile lor de pretutindeni şi din toate vremile, aceleaşi simţăminte, aceleaşi aspiraţiuni. Dacă toate, delà prota­ goniste până la figurante, ele sunt atât de vii, de adevărate, aceasta o da- toresc reacţiunilor lor adânci, etern feminine, mai mult decât ticurilor unei generaţiuni sau ale unui continent. Exemplul tipic pentru aceasta ni se pare a fi încăerarea celor două femei elegante, fosta şi viitoarea soţie a unui mare bogătaş. Scena marchează, desigur, mai puţin caracterul sportiv al femeii actuale, cât mai ales desvăluie fondul primitiv, elementar şi veşnic al femeii în lupta ei pentru fericire. Până şi cinismul unor situaţiuni şi atitudini nu este aci marca unei anu­ mite speţe sau generaţiuni de femei, ci este pecetea caracterului intens vital, aproape elementar, al feminităţii în genere. Privit obiectiv şi atent, toate aceste ultra-moderne se mişcă în faţa noastră ca o théorie de femei ce dan­ sează, un dans străvechi, doar că păşesc într'un ritm mai grăbit ca oricând. Autoarea a privit realitatea, i-a surprins şi lumina şi umbrele, a denunţat cu o cinste exemplară, ferindu-se de părtinire, şi calităţile şi defectele femi­ nine, clasându-le în însuşiri naturale, dar şi în însuşiri crescute din defec­ tele alcătuirii sociale. Căci această comedie nu e numai una a caracterului feminin, ci e mai ales o comedie de moravuri, după cum o revelă însuşi finalul. Dacă femeile sunt vinovate de uşurime, de clevetire, de nevoia de aparenţe, de egoismul cras al sgârceniei, care, sub chipul « prudenţei », sapă până şi instinctul matern, de orgoliu distrugător, de minciună, de cinism—în fine: de tot soiul de păcate, capitale sau nu, apoi nu e mai puţin adevărat că băr­ batul nevăzut şi ordinea socială pe care el o clădeşte sunt vinovaţi la rân­ dul lor. Finalul acestei comedii, aducând înapoi bărbatul la soţie şi copii, după ce el a încercat uşuratic să confunde căsnicia cu legitimarea aventurii; restabilind drepturile sacrosancte ale familiei şi făcând din dragoste nu doar un drept natural, ci chiar o datorie morală, fireşte, acest final e un « FEMEI DIN NEW-YORK. » — LA-TEATRUL « SAVOY » f 65

tribut plătit ordinei sociale, întemeiată pe legi etice. Numai că acest sfârşit de comedie nu e un happy-end conformist şi eftin, pe placul şi pentru edifi­ carea publicului, nu e nici un adaos idealist la o comedie realistă. Finalul creşte organic din această comedie animată de un robust optimism, care a crescut, la rândul său, din izbânzile morale ale unei seculare educaţiuni de severă disciplină creştină. Dacă zâmbetul nu se întunecă nici chiar în momentele în care virtutea e învinsă de viciu, când totul pare pierdut pentru soţia legitimă, deoarece şi aventura se poate legitima, apoi acest calm e cu putinţă fiindcă, în lumea în care toate aceste.nerânduieli se petrec, dom­ neşte totuşi, în toate conştiinţele, credinţa în adevăr şi dreptate. Ce înseamnă o înfrângere într'o viaţă? Un simplu robber pierdut într'o partidă care continuă ; o partidă în care jucătorul cinstit ştie că are tovarăş de joc însăşi ordinea socială, cu capitalul ei moral inepuizabil, câştigat în veacuri de luptă pentru civilizaţie. De altfel, finalul acestei comedii rezultă organic din caractere şi situaţii. Chiar dacă viaţa nu e « logică », evenimentele ei sunt totuşi dominate de o lege tot atât de stringentă cât şi legile raţiunii. O aventurieră anarhică nu poate să nu-şi dea în petec în lumea rânduită ! Prin minciună şi infidelitate, ea se elimină singură, moralmente, din rânduirea familiei şi conştiinţa publică, reprezentată aci de toate femeile, delà cele mai bune la cele mai rele, fără să o condamne în numele vreunui principiu, o alungă totuşi din sanctuar. E izbitor că nicăeri autoarea nu face apel la principii, ci îşi întemeiază morala pe însăşi natura omenească pe care o crede fragilă dar totuşi sănătoasă. Optimismul robust al acestei comedii creşte din însuşi cultul vieţii, numai că aceasta nu e concepută ca un fenomen biologic, ci ca însăşi valoarea fundamentală pe care se înteme­ iază oricare sistem de valori etice. Niciuna din protagoniste na renunţă la fericirea ei în numele vreunui principiu moral, pentru că aceste femei sunt crescute într'o lume întemeiată pe credinţa că « toţi oamenii sunt creaţi egali, că sunt înzestraţi de Crea­ torul lor cu drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: viaţa, libertatea şi căutarea fericirii ». De aceea toate aceste femei tind spre fericire ca spre un drept sacru— dar, tocmai de aceea, pentru ele, ea nu se pcate clădi pe un act anarhic, nu poate fi temeinic găsită decât pe drumul Adevărului şi al Binelui. Aplauzele pe care le stârneşte această comedie sunt mărturia că publicul riostru răspunde cu un entuziast consimţământ la înţelepciunea pe care o înfăţişează autoarea în modul cel mai simplu, fără demonstraţii complicate. Spectatorul înţelege că există o ordine imuabilă în natură şi în societate, căreia omul nu i se poate sustrage fără a suferi şi a pieri. Glumind, Clara Booth aminteşte femeilor — într'o vreme când ele îşi revendică toate drep­ turile — că dreptul lor fundamental e cel de a renunţa la « Mândria » de tip bărbătesc, individualist şi de a-şi realiza « personalitatea » lor prin soli­ daritatea necondiţionată cu soţul şi copiii ; iar bărbaţilor autoarea le pro­ clamă, râzând, că descătuşarea moravurilor, capriciul inimii le periclitează « Libertatea » pe care numai lanţul căsniciei cinstite le-o poate ga­ ranta. Dar piesa mai e interesantă şi din punct de vedere al structurii sale şi al tehnicei cu care e lucrată. Autoarea, combinând procedeul cinematic cu cel al concentrării dra­ matice propriu zise, obţine un perfect echilibru între comedia de moravuri şi comedia de caracter, conform înseşi concepţiei sale despre viaţă. Astfel, începe prin a proiecta diversele aspecte din viaţa feminină socială în cro­ quis-uri pe cât de umoristici?, pe atât de realiste, realizând efecte de atmosferă. Apoi, revenind la tehnica propriu zis dramatică, schiţează conflictul pe primul plan, fără ca totuşi să-1 desprindă vădit de fundalul său social. Per­ sonajul principal nu se menţine de altfel în centrul interesului nostru decât ca reprezentant al unei mulţimi anonime de femei la fel cu ea — şi, la fiece moment, altă femeie — bucătăreasa, bunăoară — ar putea eă-i ia locul pe primul plan. Intre individ şi societate, între acţiune şi atmosferă e o con­ tinuă îmbinare', mai mult: o reciprocă transfuzie de energie, care trezeşte în spectator un sentiment de securitate şi do tonic optimism. Prezentată într'o admirabilă regie, jucată cu vervă şi entrain, comedia « Femei din New-York » a găsit în Bucureşti o excelentă interpretare. Arti­ stele noastre au adăogat poate brio-ului scânteetor al comediei o notă de căldură, de tandreţă, care de altfel e latentă şi discret răspândită în text. Sub regia d-nci Sadova, detaliile au căpătat, pe sub pitorescul lor, o semnificaţie adâncă, iar ansamblul a fost realizat ca o "simfonie avântată de viaţă. In rolul mamei, d-na Sadova a reuşit încăodată o creaţie scenică minunată, plină de căldură şi de farmec — o figură de femeie de calitatea acelora cu care se clădesc societăţile solide, libere şi creatoare de cultură. D-na Beate Fredanof a dat eroinei centrale alura nobilă, sigură şi gra­ ţioasă a virtuţii fireşti, întrupând « perfecţiunea » feminină într'o femeie în care conştiinţa oscilează între inimă şi raţiune, dar care izbuteşte să se echilibreze în gestul dragostei generoase. Nuanţele variate ale « aventurii », au fost fin notate de interprete, delà subreta cu aspiraţii la succes monden, până la femeia bogată, veşnic în cău­ tare do noi senzaţii, clădindu-se astfel panta uşoară, invizibilă a imorali­ tăţii, în vârful căreia apare triumfătoare cealaltă eroină a comediei—tipul aventurierei primejdioase. D-na Virginica Popescu a dat personajului toată strălucirea frumuseţii sale, îmblânzind parcă cinismul modelului prin o nuanţă de sănătoasă pri­ mitivitate. Două figuri pitoreşti, în care se întâlnesc noua şi vechea lume, le-au creat d-nele Clody Berthola şi Maud Mary. Clody Berthola a pus, de data aceasta, în serviciul unui rol episodic, bogatul său talent, al cărui larg registru se coboară până în tainiţele temperamentului şi se urcă până la culmi de spiritualitate, reuşind să anime silueta unei sălbatice sportive, cu o fervoare care face din ea o campioană a dreptăţii. D-na Maud Mary a creat, cu încântătoare fantazie, chipul romanticei ensuale, în care visul trăieşte nestingherit nici de impulsiuni, nici de ra- ţiune, d-sa izbutind să dea personajului o tuşă de exotism ou atât mai amu­ zant cu cât e singura reprezentantă a femeii europene în ansamblul femeilor americane. D-nele Nelly Sterian şi Mimy Enăceanu au definit împreună, într'un vădit consens, subliniind contrastul personajelor ce întrupau, registrul vir- tualităţilor intelectuale şi spirituale feminine; una, cu o nobilă eleganţă, ne-a înfăţişat calmul curiozităţii obiective a creatoarei, cealaltă, cu o vervă neistovită şi inteligentă, a realizat greul rol al « femeiuştei » în care curio­ zitatea se degradează în indiscreţie distrugătoare. D-na Corina Constantinescu a dat personajului său, care are cele mai multe virtualităţi— sentimentale de altfel— o adâncime şi o sensibilitate plină de graţie, iar d-na Aurora Şotropa s'a amuzat să joace pe femeia prac­ tică, neturburată în calmul ei de cloşcă. O creaţie frumoasă a realizat-o tânăra artistă care, cu măiestrie şi cu adâncă emoţie, a jucat rolul fetiţei. D-sa a reuşit să suggereze adâncul dra­ matism ce se ascunde sub indiferenţa copilei şi să marcheze etapele conşti­ inţei ce se trezeşte în primejdie. Trebue să relevăm, de altfel, justeţa, realitatea, verva şi humorul cu care au fost întruchipate toate rolurile, realizându-se un ansamblu de o rară desăvârşire. Dar fericita reuşită a acestui spectacol nu s'ar fi realizat, dacă decorul nu ar fi fost de calitatea celui creat de Siegfried. D-sa n'a exploatat numai la maximum, cu o rară ingeniozitate, spaţiul redus al scenei, creind iluzia unor saloane imense, dar, cu un gust rafinat şi sigur, a decorat interioarele multiple şi variate, dând iluzia unui cadru somptuos, demn de femei mili­ ardare, iar ochiului nostru, bucuria unei frumuseţi de reală valoare artistică. ALICE VOINESCU PRESA MONDIALĂ

SATELE NOASTRE Drapelul — Anul III — Nr. i4S Iată desbătulă problema satelor noastre cu toată claritatea: « Avem foarte mult de făcut pentru satele noastre. Civilizaţia se opreşte la noi la barierele oraşelor. Uneori chiar nici nu ajunge până la bariere, ci se opreşte pe câteva străzi mai centrale. Sunt unele regiuni mai favorizate, unde şi satele noastre sunt adaptate Ia viaţa civilizată. Dar aceste regiuni sunt puţine. Regula generală este primitivitatea. Ceea ce este mai curios, este că această primitivitate este mai accentuată In jurul Capitalei... Canalizarea Dâmboviţei şi introducerea sistemului «totul la canal» a făcut ca vecinii noştri rurali să primească toate murdăriile bucureştene, fără să li se fi pus la îndemână vreun mijloc de apărare sau să se fi făcut lucrări de canalizare şi de drenare care să dea o întrebuinţare utilă nomolului cărat de Dâmboviţa afară din oraş. Regiunea este de o bogăţie agricolă egipteană, dacă am socoti posibilităţile. Dar pentru ca aceste posibilităţi să devie realităţi, ar trebui mari lucrări de utilitate publică, o puternică Iniţiativă privată pentru a organiza exploatarea şi o foarte activă şi atentă intervenţie a Statului, pentru a ridica nivelul intelectual şi material al populaţiei la înălţimea posibilităţilor ».

SjDAUTA SCRIITORILOR Adeverul — Anul LX — Nr. 16.569 In marginea proectului Ministerului Artelor, d. Tudor Arghezi scrit, cu autoritatea competinţei domniei-sale, un articol din care extragem următoarele: « Culturalii fără operă şi fără exponent personal au invadat pretutindeni, ocrotiţi de un servilism sau de o gaşcă de mediocrităţi... E adevărat că starea de lingoare a scriitorilor noştri consideraţi în categorie, se datoreşte şi trădărilor succesive ale colegilor parveniţi. Notorietatea mai multă sau mai puţină, ajutată de contingenţe politice sau simili-politice şi de patronări linguşite agreabil, a dat unora dreptul să se îmbuibeze Într'o colectivitate de golani, uneori cu merite bine acuzate. Camaraderia nu s'a arătat niciodată în ţigănia noastră literară... Unui scriitor occidental i-ar veni greu să creadă că niciodată niciunul din scriitorii români ajunşi nu a protestat —măcar atât: o atitudine platonică — atunci când un camarad a fost închis pentru o sinceritate de condei, când i s'a interzis să publice şi să scrie, când socotindu-se liber să slujească limba, ideile, sentimentele sau noţiunea de caracter, a înţeles că nu este dator cititorului numai o lirică împăcare a conştiinţei dormitive cu orice împrejurare. E vorba la minister să li se acorde scriitorilor monopolul sau diplome de traducători. A traduce nu e a scrie, decât în foarte rarele cazuri, bine clasificate: Plutarch-Amyot, Homer-Leconte de Lisle, Edgar Pce-Charles Baudelaire. Restul, aproape restul întreg, în toate literaturile, afară poate că de cea germană, In care stilul e o inginerie de piese Iexice, accesorii, e o treabă de technicitate. Ar trebui altceva făcut: ca fiecare traducere întreprinsă de oricine vrea, să nu poată fi publicată fără revizuirea unui scriitor calificat. Scriitorul nu poate face munca penibilă a unui traducător, mizerabil plătit, nici tradu- cătorul nu poate da unui manuscris translatât vemis-ul decenţei literare. Sau numai excepţional scriitorul luând însuşi corvoada delà Început. Reforma raportului dintre scriitor şi editor, din proectul ministerului artelor, are contiguitate însă. şi cu proprietatea artistică. Ar fi de dorit să se suprime din lege dreptul belferului cultural de a pune stăpânire pe opera literară, derivată în antologii pe seama lui, sub pretextul, poate, că el dă, cu literatura altora copiată de el, şcolarilor mai mult gust artistic decât autorii direct. Dreptul antologiilor, de sigur necesare pentru orien­ tarea tuturor cititorilor, In şcoală şi dincolo de şcoală, este să aparţie exclusiv autorilor şi editorilor fără samsar didactic intercalat parazitar Intre ei. Belferii se Împroprietăresc violent şi brutal în opera scriitorului care se vede jefuit cu protecţia abuzivă a unei legi lipsită de obligatoriul bun simţ şi respect... Domeniul public trebue atribuit unui singur moştenitor de drept corect, nu colecti­ vităţii industriale şi comerţului de editură, ci societăţii scriitorilor români, pentru ago­ nisirea treptată a unor fonduri cât mai mari In beneficiul scriitorilor viitori. Ceva mai mult. Ar trebui atribuită societăţii S. R. zestrea totală din domeniul public a literaturii semnate ca o ereditate firească; oricât ar părea de antijuridic unui contencios principiul retroactivităţii... Ministerul artelor e o centrală de mari iniţiative, dacă-şi ia rolul în serios... Un coleg, odinioară, apăra într'o şedinţă a societăţii S. R: drepturile scriitorilor cu un argument adus din Bulgaria, unde scriitorii caracterizaţi erau asimilaţi cu profe­ sorii de universitate. Calitativ poate că nu e Întotdeauna o măgulire, dar în ce priveşte un drept, asimilarea nu riscă să fie absurdă, poate că ar fi locul să se facă şi mai mult: catedrele de literatură analitică ocupate de scriitori, pur şi simplu scriitori ».

VOTUL FEMEILOR Dreptatea Nouă — Anul II — Nr. 290 Doamna Ileana Mureşeanu scrie cu privire la această problemă următoarele: « Femeia va păşi pentru prima oară în faţa urnei. Pentru întâia oară ea e cbemată să-şi spună cuvântul In trebile obşteşti. Nu este In aceasta o simplă raliere formală a ţării la sistemele şi practicile celorlalte democraţii, care de mult au acordat femeii certificatul unei maturităţi, al unei seriozităţi cetăţeneşti reale. Metodele imitative cu orice preţ, atât de uzate înainte, nu pot şi nici nu mai sunt la modă azi, după război. Reformele de suprafaţă, lipsite de o certă necesitate publică, au rămas apanajul trecu­ tului « istoric »... Femeia nu s'a trezit cu o surpriză când s'a văzut cinstită cu dreptul de electoare. Acest drept, pentru o femeie vrednică de acest cuvânt, nu Înseamnă de aceea un simplu cadou al oficialităţii, de care să se servească potrivit capriciilor ei, ca de un flacon oarecare de apă frumos mirositoare. Conştiinţa participării sale efective şi — o putem spune fără sfială — esenţiale la răsturnarea regimurilor de asuprire şi la aşezarea unei democraţii reale şi rodnice, zvâcneşte în sufletul fiecărei femei care a trăit aceste regimuri, care a trăit războiul ».

DEFINIŢIA CÂTORVA NOŢIUNI ACTUALE Jurnalul de dimineaţă — An. VIII — Nr. ill Comentând un articol al d-lni Gh. Călinescu, d. B. Brănişteanu ne oferă definiţia unor noţiuni veşnic actuale. După ce accentuează că marxismul nu se ocupă de ura de clasă, ci de lupta de clasă şi după ce citează clasica definiţie formulată de Engels, d. B. B. scrie: « Lupta de clasă nu este o invenţie a cercetătorilor socialişti, ci o deducţie, o consta­ ta» a lor, din studiul realităţilor economice şi sociale. Dacă cuiva, această deducţie displace, aceasta nu ar atea mai mare Importanţă decât dacă fiarelor le-ar displăcea, că omenirea a constatat că sunt periculoase.Definiţia dată de Engels mal arată încă ceva. Anume că, datând de când există omenirea organizată, lupta de clasă nu e un fenomen etern, ci, odată cu desvoltărea capitalismului, acesta creiază condiţiile pentru realizarea acelei societăţi noui, a, societăţii democratice socialiste, care desfiinţând pentru tot" deauna clasele, deci şi lupta intre ele, va institui, pentru lntâiaşi dată In istoria omenirii, adevărata libertate... A constata existenţa luptei de clasă ca a unui fenomen natural nu însemnează a o propaga şi Înteţi-, ci dimpotrivă, a lucra pentru desfiinţarea ei prin modificarea condi­ ţiilor economice care o cauzează şi o promovează. Acesta e programul şi rostul partidelor muncitoreşti socialiste. Partidele politice nu sunt academii. Programele lor nu sunt nişte idealuri pure. Şi ele, şi programele lor, sunt instrumente de luptă pentru interesele şi nevoile categoriilor sociale, ale păturilor de cetăţeni din mijlocul cărora Îşi recrutează membrii, partizanii. Fără ca aceasta să se manifesteze întotdeauna, clar şi categoric, partidele sunt totuşi întotdeauna expresiunea intereselor şi nevoilor claselor sociale ». In sfârşit, după ce analizează câteva articole vestite ale t Declaraţiei Drepturilor Omului » din 1879, d. B. B. încheie cu o definiţie a Rozei Luxemburg: « Libertatea numai pentru partizani nu este libertate. Libertatea este totdeauna libertatea celui de altă părere. Nu din fanatism pentru dreptate, ci pentrucă de aceasta depinde tot ce este instructiv, mântuitor şi purificator în libertatea politică al cărei efect s'ar pierde, dacă libertatea ar deveni un privilegiu ». TEATRUL IN U. R. S. S. Graiul Nou — Anul III — Nr. 68 (258) Iată ce scrie d. I. Starov despre acest subiect:. « Teatrul este cea mai preţuită artă a spectatorului sovietic. Ea li formează în mare parte caracterul şi-i altoieşte idealuri nobile şi înalte calităţi sufleteşti. Iată de ce teatrul se bucură în U. R. S. S. de cea mai mare atenţie din partea întregului popor, din partea statului. Este suficient să subliniem că înainte de război existau 926 teatre din care 47 de operă şi balet şi 371 teatre dramatice. Opera a luat naştere în Rusia acum 200 ani, dar la o adevărată înflorire a ajuns in ultimul sfert de veac. Teatrul Mare de Stat din Moscova şi Teatrul de Operă şi Balet « Kirov » din Leningrad se bucură cu drept cuvânt de o celebritate mondială. Orice oaspe străin, care vizitează aceste teatre, este copleşit de arta desfăşurată pe scenele lor. In ce constă farmecul operei sovietice ? In sentimentul profund al cântăreţului so­ vietic şi în maestria jocului său... Numele cântăreţilor sovietici de operă ca : Pirogov şi Ivanov, Davidova şi Maxacova, Kozlovski şi Lemeşev, Barsova şi Pantofel-Neceţkaia, sunt cunoscute departe dincolo de hotarele Uniunii Sovietice. Iar balerinele Ulanova, Lepeşinskaia, Dudinscaia, Semenova sunt considerate, cu drept cuvânt, cele mai bune din lume. Mulţi din aceşti artişti şi artiste au vizitat şi România, unde publicul a putut, prin ei, să vadă nivelul înalt al artei sovietice. Teatre de opere există In toate republicile unionale sovietice, în toate oraşele mai importante ale ţării. Teatrele de dramă sunt vizitate de milioane de oameni. Nu există niciun oraş cu o populaţie de 75—100 mii de cetăţeni, care să nu aibă 2—3 teatre, iar în oraşele reşedinţe de raion există şi teatre ţărăneşti, care pleacă la sate pentru a desfăta pe ţărani... « Times » scria că « nicăieri în lume nu se pun în scenă atât de mult piesele marelui Shakespeare, ca In U. R. S. S. ». Teatre sovietice funcţionează şi în cele mai Îndepărtate colţuri ale ţării. Ele există în Kazahstan şi Uzbekistan, în munţii Caucazului şi in Nordul îndepărtat. In 1936 a fost Înfiinţat un teatru dramatic in apropiere de cercul polar, în oraşul Igark... Una din cele mai mari realizări ale culturii teatrale sovietice este faptul că toate popoarele din Uniunea Sovietică, atât cele mici cât şi cele mari, au acum teatrele lor naţionale. In Kazahstan funcţionează 40 de teatre, în Uzbekistan 45, în Tadgikistan Zi, Pe timpul ţarismului aceste popoare nu aveau teatre naţionale ». HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU Timpul — Anul X — Nr. 3158 Iată profilul literar al romancierei noastre, zugrăvit ie colaboratorul nostru , Gomameseu: « Decernarea Premiului Naţional pentru Proză, romancierei Hortensia Papaiat- Bengescu constitue un act de dreptate estetică şi socială. Se consacră mai întâi o muncă susţinută şi devotată artei şi adevărului. Se răsplătesc, de asemenea, calităţi artistice şi intelectuale rare in mediul nostru scriitoricesc, unde semănătorismul şi gândirismul au făcut ravagii, pe cât de mediocre pe atât de Întinse. O spunem dintru început. Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu nu poate mulţumi deplin pe aceia care caută In literatură adâncirea marilor realităţi umane, esenţele vieţii sociale, idealurile şi revendicările spirituale. Dar romanele scriitoarei au contribuit, în mod liotărîtor şi fericit, la stabilirea drumului pe care cândva se va ajunge la aceste valori. Hortensia Papadat-Bengescu are marele merit că a analizat, cu o nespusă îndemânare, mediul orăşenesc, cu toate variantele şi păturile lui aristocra­ tice, burgheze şi mahalageşti, multe din realităţile lui fiziologice şi morale, cu multe din suferinţele, boalele, sentimentele şi conflictele caracteristice. Graţie ei, s'a constituit la noi romanul psihologic evoluat, depăşindu-se povestirea naturistă, cultul pentru peisajul romantic sau naivele idealizări semănătoriste... Ea a adus o sensibilizare unică a vieţii fizice, a motivelor concrete, a realităţilor biologice, adâncind psihologia umană şi exprimând tot felul de stări şi obiective adevă­ rate, cu un remarcabil curaj intelectual şi cu un rafinament tipic feminin... Ea nu este o vizionară, o idealistă, o luptătoare, nici măcar o animatoare a spiritului. Dar rămâne o neîntrecută analistă a senzaţiilor şi sentimentelor elementare, complicate de situaţii sociale complexe şi mişcate de un estetism fin. Concert de muzică de Bach, Drumul Ascuns, Rădăcini, Logodnicul — marile el romane, uneori foarte întinse şi cu porţiuni plate, greu de cetit, banale — au ridicat Sn genere preocupările cetitorilor, făcându-i mai subtili, mai lucizi, mai analişti, mai apropiaţi de adevărurile intime ale fiinţei sau ale trupului, chinuit de dragoste, de boală, de crize sufleteşti. Clasele şi grupurile orăşeneşti delà noi, relaţiile diverse între indivizi atât de amestecaţi şi variaţi In cadrul aceluiaşi grup social, jocul senzaţiilor lucide şi al sentimentelor au fost analizate cu neobişnuită pătrundere şi fineţe, slujind adevărui uman şi relevanţa estetică a literaturii. D. G. Călinescu a demonstrat cât de relativ este « proustianismul » scriitoarei, putându-se vorbi de înrâurirea sau afinităţile cu Proust doar în ceea ce priveşte « arta scriitoarei... în surprinderea dramelor ascunse sub calmul convenţiilor mondene, a murdăriilor lustruite »... Prin ea, psihologia literară şi viziunea unei societăţi în prefacere au câştigat adevăruri şi Înţelegeri superioare, ca delà niciun alt romancier contemporan, cu excepţia lui Matei Caragiale, Camil Petrescu şi a autorului romanului « Sfârşit de veac în Bucureşti ».

UN VETERAN AL ARHITECTURII SOVIETICE Moscow News — Anul 16, Nr. 65

Interesante amănunte, ale arhitectului Ivan Novikov, asupra unuia din marii arhi­ tecţi ai Sovietelor, Alexei Schusev, deputat de Moscova, director al Museului de Arhi- ectură rusă, membru al Academiei de Ştiinţe şi care, într'o carieră de peste o jumătate de veac (împlineşte in curând 73 de ani) a clădit peste o sută de imobile şi edi/icii publice, ntre care Mausoleul Lenin din Piaţa Roşie. In prezent, Schusev se ocupă cu reclădirea unor oraşe distruse, Novgorod, Tuapse (portul delà Marea Neagră), Chişinău, şi cu proec- tele edificiului monumental al Academiei de Ştiinţe din U.R.S.S., pe malurile răului Moscova: In aproape întreaga sa operă, Schusev contopeşte un simţ acut pentru modern cu respectul pentru tradiţie, edificând în linii largi, întemeiat pe arhitectura naţională şi motivele populare. Cu toate acestea, în gândirea sa, ideea că construcţia este fă­ cută pentru a servi omul predomină totdeauna. « Arhitectul trebue să gândească mai întâi de toate nu la frumuseţea faţadei, nici la strălucirea edificiului, ci la poporul pe care edificiul trebue să-1 servească », mi-a spus Alexei Schusev în mai multe îm- pre j urări. Sehusev este un arhitect de o mare supleţe. Printre clădirile pe care le-a proectat, se află staţiuni de cale ferată şi hoteluri, edificii guvernamentale şi muzee, aerodro­ muri şi locuinţe, staţiuni de tren subteran şi poduri. Una din construcţiile cele mai reuşite ale lui Sehusev este staţiunea de cale fe­ rată Kazan, delà Moscova, clădită în 1912... care este proectată în formele tradi­ ţionale ale arhitecturii orientale, care au fost combinate cu elementele stilului arhi­ tectural vechi rusesc. O altă operă capitală este Hotelul Moscova, cel mai mare din Capitala sovietică, împlinit într'un stil cu totul diferit. Sehusev nu se repetă nici­ odată, găsind totdeauna o soluţie arhitecturală specifică pentru fiecare clădire pe care o întreprinde. « Arhitectul trebue să clădească mai mult şi mai bine », ne învaţă el pe noi, asi­ stenţii şi colaboratorii săi. « Intr'aceasta stă datoria sa de cetăţean faţă de poporul său şi de artist faţă de generaţiile viitoare ». Şi, într'adevăr, întreaga viaţă a lui Sehusev a fost un exemplu de muncă fără preget. In prezent, Sehusev conduce două mari studiouri arhitecturale, în care lucrează vreo 250 de arhitecţi, ingineri, artişti şi sculptori... Sehusev este nu numai un cunoscător al arhitecturii vechi, ci şi un eminent re­ staurator. La începuturile carierei sale de arhitect, el se duse In Asia Centrală cu o expediţie, pentru a studia mormântul lui Tamerlan. In 1907—1908, Sehusev lucra la restaurarea bisericii St. Vasili din Ovruteh, Ucraina, clădită de meşteri bizantini pe la mijlocul veacului al XII-lea. In epoca în care munca de restaurare fu între­ prinsă, nu mai rămâneau decât câteva ruine ale bisericii ; Sehusev reuşi să o restau- teze în întregime. Schiţând întemeiat pe experienţa sa de restaurator, Sehusev a inclus în planul oraşului Novgorod reconstruirea completă a bisericei Spas-Nerediţa, un specimen excepţional al vechii arhitecturi ruse. El lucrează de asemenea la restaurarea cate­ dralei Noul Ierusalim din Istra, lângă Moscova, care, la fel, a fost distrusă de fascişti în timpul războiului. ' In ciuda anilor săi, eminentul arhitect este încă activ şi munceşte din greu... El începe să lucreze devreme dimineaţa şi utilizează din plin ziua sa de lucru. « Vreau să construesc cât mai mult cu putinţă », îmi spunea Sehusev zilele tre­ cute. « Niciodată în tinereţea mea n'aş fi putut visa măcar că într'o bună zi voiu avea atât de mari posibilităţi de a clădi ca cele pe CEire le am astăzi ». SCULPTORII SOVIETICI DE SEAMĂ Izvestia — Iunie 191» Sculptorul Nicoladzs, numele căruia este puţin cunoscut criticilor plastici europeni, este unul dintre sculptorii cei mai remarcabili ai Uniunii Sovietice. Elev al lui Rodin, a învăţat delà marele artist francez arta înaltă, înaripată a gândirii transpuse în bronz şi marmură. Anii veţii sale lungi şi tăcute, deşi mulţi şi petrecuţi departe de vâltoarea istoriei, i-au adus, în cele din urmă, încununarea şi recunoştinţa poporului rus. A primit premiul Stalin, în valoare de 100.000 de ruble, pentru statuia poetului georgian Oiahruhadze. Criticul sovietic N. Ansimov notează într'un articol intitulat « Arta noastră în anii bifuinţei » următoarele asupra atribuirii acestor premii. « Deja bătrânul sculptor, elev al lui Rodin, până la tânărul Vucetici, crescut şi format în atelierele sovietice, gama valorilor artistice e extrem de bogată. Totuşi sculptura sovietică e încă în căutarea unor expresii originale. Putem afirma că sculpturile marei noastre artiste Vera Muhina indică sensul acestor căutări, nevoia unor forţe şl unor expresii noui. Simplificarea liniilor şi stilizarea nu înseamnă revenirea la un simbolism dement sau.la o formă cerebrală, ca acea a cubiştilor. Realismul critic poate fi exprimat în sculptură, ca o mare varietate ». EXPERIENŢA PELA BIKINI Pravda Continuă să provoace interesul cetitorilor din lumea întreagă. In coloanele oficio­ sului sovietic « Pravda », savantul Boris Izahov analizează rezultatele exploziei atomice: şi ajunge la următoarea concluzie ; «In ciuda secretului şi aparentei deslluzii, explozia bombei atomice a confirmat aşteptările noastre ; aceasta armă e de o Înspăimântătoare putere de distrugere. Se pare Insă că rezultatele au fost mai mici decât cele prezise de presa americana", căci atolul Bikini a rămas întreg, chiar palmierii continuă să se legene deasupra lagunei, majoritatea vaselor a scăpat, cu mici sgârieturi, iar cele 200 de capre de pe cuirasatul Pensylvania se simt minunat ; despre soarta şoarecilor, co- bay-ilor şi porcilor nu ştim mare lucru, se pare totuşi c'au rămas vii... Dar... involun­ tar atenţia noastră este trezită din pricina noii tendinţe manifestată de către cercurile navale-militare americane, noua tendinţă care cere Statelor-Unite să-şi mărească şi să-şi păstreze flota de războiu. Şi mai e necesară o observaţie: ce nevoie aveau U.S.A. de experienţa delà Bikini, o experienţă costisitoare (500 de milioane dolari) odată ce proectăm —In Consiliul de Securitate —desfiinţarea totală a armelor atomice? Şi In sprijinul acestei observaţii, putem cita şi cazul savantului american Oppenheimer, care a refuzat să participe la experienţa delà Bikini, susţinând că nu urmăreşte niciun scop ştiinţific, ci doar scopuri pur militare... Oare experienţa delà Bikini va fi sămânţa Îngrozitoare a ideii că America poate porni la un nou războiu, războiul atomic? Nu ! Noi înţelegem că americanii iubesc senzaţionalul şi că îi amuză doar « moda » atomică. In prăvălii elegante se vând «cravate atomice», în restaurante «pârjoale atomice», In baruri « atomic-cocktailuri», pe scenele varieteurilor apar « atomic-girls », tot atât de blonde ca şi cele ne-atomice... Moda e modă... America e cuprinsă de o ameţeală trecătoare. Dar evenimentele internaţionale îi vor face pe Americani să uite în curând experienţa delà Bikini... şi să păşească la rezolvarea problemelor fundamentale ale păcii ».

CELE ŞAPTE FILME PREMIATE Ogoniek Şapte filme sovietice au fost socotite demne de a fi premiate şi prezentate lumii întregi, scrie Engeniu Kriger. Marele premiu SHalin a fost decernat astfel unui film de războiu, « Marea înfrângere », realizat de Friedrich Ermler pe un scenariu de Boris Cirskov, construit pe tema bătăliei Stalingradului; unui film de artă «Vinovaţii fără vină » pe tema comediei Iui Ostrowsky, film care a prilejuit marei actriţe Alia Tarasova o creaţie extraordinar de reuşită, celor trei filme documentare « Berlinul », « înfrângerea Japoniei », « Eliberarea Cehoslovaciei », unei comedii muzicale « Arşin mal- alan », pe o temă asiatică, populară, şi vestitului documentar technicolor, pe care l-au vizionat şi spectatorii români, «Parada sporturilor», (Moscova 1945) Eugeniu Kriger analizează particularităţile cinematografiei sovietice şi, după ce subliniază meritele filmelor premiate, conchide: « Să nu neglijăm faptul că cele două filme de artă premiate au fost Începute de către regizorii şi actorii respectivi încă în anii războiu­ lui. Numai dragostea pentru artă şi încrederea oamenilor sovietici in biruinţă şi pacea dreaptă au putut Insufla atâta entuziasm muncii colectivului. Documentarul techni­ color « Parada sporturilor » e un imn vibrant, alcătuit din ritm şi mişcare, un imn puterii, frumuseţii şi bucuriei tinerei generaţii ».

PROBLEMA DUNĂREANĂ Voprast Istorii —Nr. i— 1946 « Problema Dunăreană », desbătută şi Ia Paris, în timpul conferinţei celor patru miniştri de externe, nu este o problemă nouă, ridicată după războiul hitlerist, pe un plan internaţional. Istoricul A. Şetilov ne dă, Într'un studiu, câteva date interesante, deşi istoric» — asupra problemei navigaţiei fluviale. « Tratatul delà Paris, din 30 Martie 1856, a pus bazele — acum 90 de ani, controlului internaţional al navigaţiei pe Dunăre. Din « Comisia dunăreană », Înfiinţată atunci, făceau parte reprezentanţii Angliei, Franţei, Prusiei, Sardiniei (Italia), Bjusiel, Austriei şl Turciei, ceea ce înseamnă că de fapt, statele dunărene erau deposedate de drepturile lor. Cum şi era de aşteptat, această Comisie se transformă ta curând într'o mare organizaţi» comercială, cu acţiuni, cu Împrumuturi şi cu o flotă proprie. Dar ar fi greşit să credem că importanţa Dunării a fost observată abia atunci. Să nu uităm că din 1815, delà congresul delà viena (vesti- tul congres) Austria, In căutarea căilor de acces spre Orientul Apropiat, s'a silit să stabilească Dunărea drept « un fluviu internaţional ». După congresul delà Berlin (1878), Germania a fost aceea care a dus lupta pentru Dunăre, căutând să stăvilească influenţa imperialismului anglo-francez in Balcani. In măreţul plan «Hamburg-Bagdad», care prevedea construcţia unor canale care ar fi permis vapoarelor de mare tonaj să treacă din Marea Nordului în Marea Neagră, Dunărea juca rolul de frunte: Germania dorea să lege şi Rinul de Dunăre, cu scopul de-a da regiunii Ruhr că* de comunicaţie directe cu Marea Neagră şi porturile Mării Mediterane. « Rusia însă a fost sistematic ţinută de o parte ; in urma războiului din Crimeia, Marile Puteri, prin alipirea judeţului Ismail (partea sudică a Basarabiei) României, ii interziceau accesul la gurile Dunării. După primul războiu mondial, la Conferinţa din Paris (23 Iulie 1921) prin aşa numitul « Statut Dunărean » această stare de lu­ cruri era întărită. Să nu ne mire astăzi că ţările dunărene democratice doresc să re­ zolve—singure, fără influenţe exterioare — problema navigaţiei pe Dunăre şi noul statut al acestui fluviu european».

PLUS ÇA CHANGE... LA ACADEMIA FRANCEZA Time — Voi. XLVII — Nr. 8 « Când academicianul francez Charles Maurras a fost condamnat la închisoare pe viaţă, un ziarist a comentat: «Ce timp lung pentru un nemuritor! ». De curând, muribunda Academie Franceză, având vacante 14 din cele 40 fotolii, din pricina con­ damnărilor şi a morţilor naturale, avea cea mai mare ocazie din ultimele 300 de ani de a-şr înoi viaţa. La consfătuirea nemuritorilor, savanţi.» cu trecut glorios şi fără viitor », Georges Duhamel, « secretarul perpetuu », a ţinut o pledoarie. In trecutul ei, Academia a nesocotit pe Molière, Daudet, Balzac, Zola şi pe alţi neconformişti. De ce să nu se slujească acum—spunea Duhamel—de marea ocazie a atâtor locuri vacante, pentru a se alege personalităţi de mărimea lui Louis Aragon, Roger Martin du Gard, André Gide, André Malraux, Paul Claudel? « Colegii lui Duhamel au făcut pe surzii şi, în loc de aceştia, au ales pe cinci din garda veche: Baronul Ernest Seillère, filosof; Jean Tharaud, romancier; René Grousset, orientalist; Octave Aubry, istoric; Robert d'Harcourt, specialist asupra Germaniei. Ca urmare, Duhamel a demisionat... « In faţa acestei situaţii, Aragon, «poetul rezistenţii», a exclamat: «De ce nu am candidat la Academie? Uită-te pe cine au ales ! Alegerea mea ar fi onorat Aca­ demia, nu pe mine. Academia avea ocazia de a proceda curajos... ». Iar Gide, în vârstă de 74 de ani, a făcut remarca: « Sunt prea bine cunoscut. Reputaţia mi-este prea mare şi sunt bătrân ». (Deşi academicianul Amiral Lacaze are 86 de ani). Dis­ preţuitor, deţinătorul premiului Nobel, Martin du Gard a rostit: «Academia? Ce-i asta? »

• A MURIT MAMA LUI THOMAS WOLFE Time — Vol. XLVI — Nr. 23 « Julia Elizabeth Westfall Wolfe, în vârstă de 85 de ani, mama decedatului ro­ mancier, prodigiosul Thomas Wolfe (Look Homeward Angel, Of Time and the River) a murit în urma unui atac de cord, la New York, după ce, timp de o săptămână, aler­ gase pentru a aranja publicarea unor ediţii din operele fiului ei. Intr'o dimineaţă, semnase atâtea autografe pe cărţile fiului, scriind uneori câte o pagină, încât a apu­ cat-o ora trei fără să mănânce. Atrăgătoare, impresionantă, ea întrupa ceea ce fiul scrisese despre b mamă: « Toţi criticii din lume îţi pot spune că lucrul este bun, dâr numai mama ta ştie că e bun într'adevăr ».

JOSEPH WOOD KRUTCH DESPRE ALDOUS HUXLEY The Nation — Vol. 162 — Nr. 14 Marele critic american Joseph Wood Krutch comentează noua carte a lui Aldous Huxley Science, Liberty, Peace, în care eseistul şi romancierul englez, devenit mare mistic individualist, recomandă ieşirea din legăturile prea strânse ale vieţii moderne, In favoarea unui trai mai liber, mai simplu, mai contemplativ. Krutch preţueşte va­ loarea lui Huxley, dar conclude că năzuinţa spre contemplaţie nu poate deveni o normă generală, ci doar un.scop al celor puţini şi «aleşi». Preferinţele lui Huxley pentru micile unităţi sociale şi pentru variatele Îndeletniciri economice, care să lase omului simţământul persoanei sale, nestrivindu-I, sunt'desigur ale unui'mistic, care voeşte o viaţă simplă şi interiorizată, tocmai In vremuri complexe şi acaparante pentru om.

PIESE DIN VIAŢA POLITICĂ A AMERICII Free World — Voi. 11 — Nr. 2 In momentul de faţă, se joacă la New York piese cu conţinut politic, scoase din recentele experienţe ale Congresului sau ale vieţii publice americane. In piesa pre­ miată de comitetul Pulitzer, State of the Union de Howard Lindsay şi Russel Crouse, este satirizat un om de afaceri care vrea să devină preşedintele Federaţiei americane. E o replică la piesa de acum câţiva ani a lui Maxwell Anderson, Both your Houses, In care satiriza Congresul american Intr'unele aspecte politice, arătând cum demo­ craţii şi republicanii adesea îşi schimbă poziţiile. La rândul său, Robert Sherwood, autorul Pădurii împietrite, fost colaborator intim al Preşedintelui Roosevelt, a scris o nouă piesă în care e vorba de un ziarist, reacţionar şi izolaţionist până la Pearl Har­ bour, devenind apoi progresist şi constructiv, sub impulsul realităţii care li preface spiritul. Alte piese din viaţa Negrilor sau cu conflicte între Albi şi Negri se joacă pe scenele New-Yorkului, arătând ancorarea în realitatea imediată a dramaturgilor, care vor să scoată cât mai multă semnificaţie vie din toate experienţele patriei lor. NOTE

EXEMPLUL POETULUI pară concepţiilor opace paradoxală; numele său de baştină, ca şi al celui LUPTĂTOR mai mare şi mai « etnic » poet român, avea o terminaţie... sârbească. In- Comemorarea ilustrului poet ma­ tr'adevăr: tatăl lui Petôfi era sârb ghiar Alexandru Petôfi, delà a cărui (Petrovici) şi nici mama cântăreţului moarte s'au împlinit, la 31 Iulie, nu era maghiară (vă. volumul : Pe­ 97 de ani, a trecut la noi aproape tôfi Sdndor osszes koltemênyei », De- neobservată. breczen, 1909, edit. Hegediis es Săndor). N'am avut la îndemână publica­ Asta nu 1-a împiedecat să scrie ţiile din Ungaria pentru a ne putea unele dintre cele mai frumoase poezii da seama asupra ecoului stârnit maghiare şi să cadă, la 26 de ani, acolo de celebrarea celui mort în în apropiere de Sighişoara, aşa cum luptă pentru un ideal de libertate. profetizase şi cum cu toată căldura Presupunem că nu s'a insistat prea sufletului dorise, nu « în pat, între mult ; Alexandru *Petôfi a luptat îm­ perne », ci pe câmpul de bătaie, potriva oricărei idei de tiranie, de pentru desrobirea poporului maghiar constrângere a adevărului şi a dem­ — şi având în frunte steagurile, pe nităţii umane, -r- ceea ce, ni se pare, care se afla inscripţia « Libertatea "nu se prea potriveşte cu valul de lumii » (poezia « Egy gondolât bdnt şovinism, sincronic cu cel al unor engemet » — « Un gând mă chinueşte »). elemente din România, abătut în Exemplul lui Petôfi nu a fost con­ ultima vreme asupra Ungariei. diţionat de respectiva epocă; el se propune, delà sine, poeţilor din ori­ « Libertate, iubire, — care ţară şi de oricând. Fără ele nu pot. Pentru dragostea mea, In plină tinereţe, iradiind de cea îmi jertfesc viaţa mai deplină glorie, căsătorit de-abia Pentru libertate, îmi jertfesc cu un an Înainte cu o fiinţă ado­ Iubirea », rată, părinte al unui prunc nou născut,— Alexandru Petôfi se smulge — afirmă poetul într'una dintre din mijlocul tuturor fericirilor do­ emoţionantele sale confesiuni lirice. mestice şi merge să moară în ostile Apariţia lui Petôfi ca poet na­ generalului Bern (acelaşi pe care, tot ţional al maghiarilor, ca exponent în vremea revoluţiei delà 48, îl vi­ al poeziei cu cel mai expresiv « spe­ zitase, plin de speranţe, Nicolae cific naţional » maghiar, poate să Bălcescu). Cântecul poetului e tulburător prin Luchian, care, fără să ajungă la entuziasmul său pur: maestria dintr'unele pânze de Gri­ « Să mori pentru viitorul omenirii, gorescu, a pus infinit mai multă Ce moarte fericită, ce frumoasă ! dramă omenească în autoportretele Mai frumoasă ţi mai fericită sale şi în florile lui, prin care exprima Decât o viaţă vană cu toate beţiile nu numai vibraţia vegetală, dar desfătărilor. însuşi sufletul lui de om cu destin tragic, cu groaznice suferinţi şi « Spune-mi, soartă, oh spune-mi, că'n lipsuri, în care contrastele dintre acest chip voiu muri, boeria, sănătatea şi bogăţia irosite Atât de sfânt !... ţi eu însu-mi. şi între umilirea, boala şi sărăcia ce Cu mâinile mele voiu ciopli i-a distrus de timpuriu viaţa au Crucea pe care-o să mă răstignesc ». sensibilizat totul. Mort la 47 de ani, Ştefan Luchian este pentru noile Iată ceea ce poate fi denumit, pe generaţii de pictori şi critici pictorul drept ' cuvânt, autenticitate : potri­ cel mai viu, mai semnificativ, mai virea între confesiunea lirică şi actul apropiat de rafinamentele eoloristice uman, în toate implicaţiile şi con­ ale artei contemporane. secinţele sale, până la punctul ter­ minus: expierea. P. Corn. Poetul care a strigat, ca o justi­ ţiară apariţie din Apocalips : « Nu MOARTEA CONTELUI aveţi în voi inimi, nu! ci doar bu­ KEYSËRLING zunare şi stomacuri...», na şi-a pier­ dut din actualitate. Strigătul său e A murit unul dintre cele mai stră­ valabil şi azi, pentru nepoeţi şi pentru lucitoare spirite ale timpului no­ mulţi dintre poeţi: pentru cei care stru, Contele Hermann Keiyserling, trăesc fără să viseze şi pentru cei întemeietorul jŞcoalei înţelepciunii care cântă visurile unor tărâmuri delà Darmstadt, filosof al culturii, imaginare, înainte de a fi cântat moralist în sens superior, metafizi­ visurile lumii în care ei înşişi vie­ cian, critic şi eseist de mari viziuni ţuiesc. şi pătrunzătoare intuiţii. In cărţile E. J. sale, s'a străduit să explice fenome­ nele timpului nostru, spiritul şi ca- racteristicele diferitelor mari popoare 30 DE ANI DELA de cultură, desfăşurând un uluitor MOARTEA LUI LUCHIAN enciclopedism şi o unică putere de caracterizare. La 28 Iunie 1946 s'au împlinit Avea sclipiri geniale, ca odinioară treizeci de ani delà moartea — în Nietzsche, cu toată greşita lui expli­ condiţii de mizerie şi umilire — a care dată omului, şi ca Max Scheler, aceluia dintre pictorii români faţă contemporanul său. de care iubitorii de sensibilitate vie Universalist şi metafizician, chiar şi expresivă se găsesc mult mai dacă puternic ancorat înrealitatea co­ aproape decât de Nicolae Grigorescu tidiană, pe care o analiza « spectral », şi chiar Andreescu. E vorba de Ştefan în tot ce era viu şi expresiv, Key- serling a fost mît de către nazişti, Era un Iorga mai humanist şi, fi­ pentru omenia, universalismul şi reşte, mai filosof, dar îl putem com­ anti-naţionalismul său, iar în 1942 para cu el pentru scăpărările minţii, ei l-au declarat « nedemn de a re­ pentru puterea de a vedea îndără­ prezenta spiritul german ». tul aparenţelor şi pentru neaştep­ Puţini contemporani îi pot sta a- tate asociaţii de idei. lături în privinţa strălucirii minţii, A murit la Innsbruck, în Austria, a intuiţiilor şi asociaţiilor de idei, a la vârsta de 65 de ani, în mijlocul construcţiei marilor explicaţii huma­ primăverii 19,46, cel încununat cu niste, în stil goethean, cu sclipiri marea distincţie de a fi fost consi­ geniale. Intre cele două războaie derat de către nazişti « nedemn de mondiale, strălucirea spiritului hu­ a reprezenta spiritul german ». manist o exprima el, alături de Max P. Corn. Scheler, Berdiaev, Bernard Shaw, Chesterton, Huizinga, Benda, Ma- dariaga, Thomas Mann, Huxley, Va­ ÎNCURAJAREA léry, Unamuno, Ortega Y Gasset, LITERATURII cu toţii mai mult şi, totodată, mai puţini decât filosofi şi oameni de DRAMATICE ORIGINALE ştiinţă, adâncind viaţa mai ales cu fineţea intuiţiei, trăind-o în funcţie La Congresul directorilor de teatru, de marile valori umane, exprimând-o din Iunie, 1946, s'au susţinut două în eseuri de mare artă, majoritatea idei interesante. Pe de o parte, crearea gânditori, dar şi literaţi. unui teatru de artă, care să cuprindă In ceea_ ce ne priveşte, noi am laolaltă elementele de seamă ale cetit aproape toate cărţile în care scenei româneşti, astăzi răspândite civilizaţia americană este interpre­ în diferite teatre şi formaţii, pentru tată în fel şi chip, precum şi spiri­ a se realiza astfel o echipă unică, de tul altor popoare, ca cel indian sau nivel artistic superior. într'adevăr, chinez, şi la nimeni nu am găsit unul din neajunsurile vieţii teatrale observaţii şi interpretări mai adânci, de astăzi este inegalitatea ansam­ mai strălucitoare, mai sugestive, de­ blurilor. Sunt trupe care au o actriţă cât la Keyserling. Jurnalul de călă­ de dramă, dar nu şi un partener torie al unui Filosof constitue până vrednic de ea. Altele, care au comici azi cea mai temeinică şi briliantă ex­ buni, dar nu şi actori de dramă. plicare a spiritului chinez, indian şi Alte teatre trăiesc împrumutând american, chiar dacă în detalii ea mereu actori delà teatrele de stat. ar putea fi depăşită de vreme. De alt­ Lipsa de omogeneitate a trupelor, de fel, Keyserling căuta ceea ce este linie caracteristică a repertoriului lor, etern în străduinţele creatoare ăle neputinţa de a realiza total un spec­ unui popor, ale unei culturi sau ale tacol se explică tocmai prin faptul unui om. Mare călător, el a fost şi că trupele sau companiile teatrale la noi şi, pentru scurtul timp cât au actori de valoare inegală, cu a stat, a sesizat anumite caracte­ care mai niciodată nu reuşesc a ristici juste, lăsând, ca toţi oamenii împlini stisfăcător distribuţia unei de mari intuiţii, multe lucruri afară. piese, care cere, delà primul rol până la ultimul, actori cu persona­ de stat sau cele particulare — ne-a litate. O seamă de piese bune nu se demonstrat din plin că publicul nu pot juca din aceiaşi pricină. Când ne ocoleşte producţia originală, ci dim­ gândim cu ce ansambluri superioare potrivă. jucau odinioară Teatrul Naţional sau Dar tocmai această putinţă de compania Davilla, observăm că succes real incumbă directorilor de astăzi ansamblurile sunt infinit mai teatre o atenţie mai mare când e inegale şi mai nesatisfăeătoare artis­ vorba să se informeze şi să aleagă ticeşte, chiar dacă azi avem directori piese originale, spre a reduce jocul de scenă cu mai multă viziune şi întâmplărilor sau hazardul, iar, de personalitate decât odinioară, pictori altă parte, o mai mare răspundere scenografi şi tehnicieni mai apropiaţi creatoare din partea autorilor. de necesităţile teatrului universal. Trebue să recunoştem că faţă In privinţa literaturii dramatice de poésie, pictură, sculptură, mu­ originale, iarăşi s'a făcut o propu­ zică — literatura dramatică originală nere interesantă la congresul directo­ a realizat mult mai puţin. Foarte rilor de teatre din ţară. Anume ca rare sunt piesele de'semnificaţie supe­ piesele româneşti nejucate încă să rioară, piesele exportabile care să fie reprezentate în matinee experi­ atingă, pentru autorul lor, prestigiul mentale duminicile dimineaţa, pentru unui Enescu, Brâncuşi, Luchian, ca astfel directorii de teatre şi actorii Petraşcu, Şirato, Pallady, Paul Con- să ia cunoştinţă de lucrările mai bune stantinescu (cu recentul oratoriu). şi să le înscrie în repertoriile lor. Piesele româneşti nu au adâncime In ceea ce ne priveşte, ştim că psihologică, nu pun probleme sub­ sunt o seamă de autori şi mai ales stanţiale, nu sunt articulate de jocul de piese româneşti bune, care sunt conştiinţei, ignoră actualitatea soci­ ignorate sau neînţelese la justa ală, realitatea economică, viaţa celor valoare de către directorii de teatre mulţi ca şi a acelor aleşi. In majo­ care întârzie să le joace. Ion Luca, ritatea cazurilor, sunt copii după o George Magheru, d-na Ştefania Zot- realitate nesemnificativă, scrise în toviceanu (« Cina împăcării ») sau formula naturalistă, lipsite de dramă autori tineri ca Petru Dumitriu, substanţială, de ideal şi poezie. Pavel Chihaia, Teodor Cazaban ar Formal, piesele noastre sunt scrise trebui jucaţi. sau într'o lâncezeală epică, sau într'o Publicul nostru nu mai ocoleşte mişcare neexpresivă. Autorii noştri spectacolele cu piese româneşti. sunt lipsiţi de ştiinţa construcţiei, de Ultima stagiune, în care « Ultima dinamism şi viaţă. Sunt departe de Oră » a lui Mihail Sebastian, şi sinteza de vitalism şi gândire sau « Mitică Popescu » a d-lui Camil simţire superioară pe care o găsim Petrescu s'au jucat cu casa închisă în teatrul american sau sovietic. şi în care autori ca Mircea Ştefănescu E drept, în ultimii, ani, avem (« Casa cu două fete » şi « Reţeta câţiva autori care construesc mai Fericirii ») au fost jucaţi cu succes, bine o piesă, dar dintre aceştia rare de teatrele particulare, ca şi d-nii sunt spiritele care merg la ceea ce Tudor Muşătescu, N. Kiriţescu, Al. este substanţial, adânc uman, pro­ Kiriţescu şi alţii, fie pe scenele fund vital în existenţă. De aceea, încurajare şi selecţie, giştilor se consuma în duelul dintre dar şi mai multă răspundere crea­ vitalişti şi mecanişti. Morgan nu fu toare, mai multă râvnă pentru a soldatul niciuneia dintre aceste cauze, ieşi din goliciunea intelectuală şi pe care le judecă lucid. Atât mis­ psihologică, din ignoranţa socială şi ticismul exterior ştiinţei, implicat economică, din neştiinţa technică, de vitalism, cât şi naiva filosofie ce caracterizează, în general, pro­ a mecanismului nu constituiau de­ ducţia teatrală autohtonă, în totul cât a subtilităţi metafizice arbitrare», mult inferioară producţiei plastice, cum le va spune Morgan în 1932 muzicale şi poetice româneşti. (The Scientific Basis of Evolution), P. Corn. al căror efect dăunător este de a obnubila câmpul de investigaţie deschis cercetătorului. Nu pe această THOMAS HUNT MORGAN cale avea să meargă Morgan. Obser­ vator şi experimentator, savantul a- Cu moartea, la Pasadena-Califor- merican găsi în mutaţia descoperită cia (unde fusese până în 1941 pro­ de botanistul De Vries un punct fesor la Institutul de Tehnologie) a solid de cercetare. Problema evo­ lui Thomas Hunt Morgan (născut luţiei nu era aşa dar o « problemă la Lexington-Kentucky, în 1866), de preistorie », cum o gândeau bio- dispare una dintre figurile cele mai logiştii înfeudaţi tradiţiei. Cheia mis­ luminoase, nu numai ale biologiei, terului era în creşterea organismelor ci şi ale întregii ştiinţe contemporane. vii şi în aşteptarea, în pânda şi Laureatul din 1933 al Premiului observaţia mutaţiilor. Nobel pentru medicină şi fiziologie După ce găsi Drosophila, al cărei face parte din pleiada glorioasă de ciclu vital se împlineşte în nouăzeci oameni de ştiinţă americani, ce s'au de zile şi care poate fi uşor culti­ ridicat în epoca în care, pionieratul vată, Morgan începu acele nesfârşite, american începând să dea roade, riguroase cercetări experimentale, .America a început să se desprindă care aveau să ducă la descoperirea din vasalitatea lanţurilor intelectuale de mutanţi, descendenţi ale căror ale Europei. Noua democraţie în­ caractere difereau de cele ale părin­ cepea să prindă putere şi să fie con­ ţilor lor. In acesată cercetare migă­ ştientă de acest fapt. Oamenii ei loasă a mii şi mii de organisme, fără puteau ataca probleme vaste, care a se preocupa de principiile mari cereau îndrăzneală şi curaj, dar, mai care absorbeau toată munca şi presus de toate, un spirit liber. ingeniozitatea biologiştilor tradiţio­ Cei mai mulţi au ştiut să o rupă nalişti— aci stă secretul lui Moigan. cu tradiţia.' şi cu trecutul şi, în acest Meritul său este dublu: mai întâi, sens, cariera lui Morgan este edifi­ de a fi creat, prin cercetări experi­ catoare. După ce îmbrăţişa, cu li­ mentale precise, genetica (ştiinţă a bertate demnă de lumea nouă, ca­ eredităţii, nu în sensul asemănării riera de naturalist pentru simplul de suprafaţă între procreator şi motiv că îi plăcea şi că nu se simţea procreat, oi în sensul unui legat sub­ atras către afaceri, Morgan se formă stanţial, care poate face obiectul în epoca în care tot efortul biolo- investigaţiei experimentale, şi pe care fiecare generaţie, in sens bio­ DESPRE POLEMICĂ logic, îl transmite celei ce descinde din ea); apoi, meritul incomparabil La noi, pplemica degenerează mai de a fi dat un impuls nou întregei întotdeauna în vulgaritate. Explicaţia ştiinţe biologice, prin crearea, în ju­ acestui fapt stă, înainte de toate, rul său, a ilustrei şcoli americane de în superficialitatea partenerilor, în­ trucât ideea care a provocat discuţia genetică, din efortul obstinat şi in7 teligent al căreia au eşit teoria cro- a fost numai un pretext de polemică. mosomică a eredităţii (Morgan, 1910), Conflictul propriu zis nu există în descoperirea mijlocului de a influenţa regiunile profunde ale conştiinţei, ci ereditatea (Muller, elev al lui Mor­ numai la suprafaţa intelectului, aşa gan, 1928), descoperirea cromosomi- încât în clipa în care cei doi adversari lor giganţi (Painter, elev al lui Mor­ şi-au spus, şi-au mărturisit câteva gan, 1933), etc. impresiuni marginale în raport cu Ca importanţă, genetica trebuie să centrul de gravitate al problemei, ei fie comparată cu acele noui ramuri au înlăturat opoziţia adevărată, şi ale ştiinţei care au căpătat auto­ pentrucă nu pot suporta ca să nu nomie în secolul nostru, astrofizica, aibe, fiecare în parte, ultimul cu­ electronica, etc., şi care sunt pe cale vânt, prelungesc desbatereâ pe un să revoluţioneze, ca şi genetica, în­ alt plan, acela care este esenţial treaga viaţă omenească, deschizân- naturii temperamentului lor. du-i noui, vaste perspective. Ea o- Aceasta însemnează că polemiştii cupă astăzi o poziţie centrală în noştri nu au idei, ei sentimente, nu au biologie şi a pus pe calea descifrării argumente ci pasiuni, nu au con­ « enigmelor » eredităţii, variaţiei, se­ vingeri, ci prejudecăţi. Sentimentele, xualităţii şi originei speciilor. pasiunile şi prejudecăţile prin defini­ Atribuirea Premiului Nobel a fost ţie nu suportă confruntarea cu legile o recunoaştere solemnă a impor­ raţiunii, astfel încât duşmănia dintre tanţei operei cercetătorului ameri­ ele şi aceste legi rămâne neîmpăcată. can. Cu acest prilej, Morgan ţinu la Aşa dar când cei doi parteneri Stockholm o conferinţă (The Rela­ nu mai au ce să-şi spună, ei îşi tră­ tion of Genetics to Physiology and dează adevărata pricină a discuţiei Medicine) în care defini el însuşi şi, înlăturând pretextul problemei, importanţa geneticei : « Cea mai im­ trec fără alte ocoluri la ceea ce portantă contribuţie pe care gene­ putea constitui veritabila substanţă tica a făcut-o medicinei este de na­ a conflictului dintre ei. tură intelectuală. întregul subiect al Din '.acest moment, asistăm la eredităţii umane a fost în trecut reprezentaţia de gală a .sincerităţii atât de vag şi de impregnat de mit ce caracterizează vulgaritatea şi tri­ şi de superstiţie, încât o înţelegere vialitatea, cu desgustul cu care asis­ ştiinţifică a subiectului acestuia con­ tăm la un match de box dintre stitue o realizare de primul ordin ». amatorii care, necunoscând legile dis­ Şi acesta este rostul adevărat al putei, se rănesc reciproc, prăbuşin- ştiinţei, oricare ar fi ea şi în orice du-se între frânghiile ringului într'o domeniu ar activa. băltoacă de sânge.. C. Gr. Oscar Lemnaru ELEGANŢĂ ŞI POLITEŢE spiritul nu a trecut cu succes un anumit examen de maturitate. înţelese ca un mijloc, eleganţa şi Oscar Lemnaru politeţea sunt fireşte lăudabile, dar prefăcute în reguli esenţiale de viaţă, ele înfruntă, de multe ori, riscu­ PRETEXT rile pe care le suportă pacientul LA ANDRÉ SPIRE care se ruşinează să se arate gol în faţa medicului. Vreau să pun că înainte de prinnil războiu mon­ în cazuri grave, politeţea este doar dial şi imediat după aceea s'a vor­ ipocrizie şi cel menajat în fond cade bit mult în Occident despre un poet victimă între ghiarele vorbelor făţar­ francez de origină evreiască, André nice. Spire. Utilizarea politeţei trebuie să ţină Prodigioasa lui activitate lirică, seama, dacă vrea să se înfăţişeze ca risipită prin numeroase reviste şi oregulăde conduită, de diferenţele de ziare paiisiene, 1-a impus repede nivel caracteristice fiecărui mediu atenţiei publice şi lumii literare. social. într'o ţară cu o puternică Nu era numai emotivitatea şi nu tradiţie de cultură, oamenii înţeleg era numai accentul sincer, vibrant uşor o aluzie şi desluşesc repede, al poemelor sale cauza pentru care chiar în hieroglifele tăcerii, sensul popularitatea lui André Spire cres­ care străbate gândurile nemărtu­ cuse. Prima explicaţie se afla în risite, dar pe meleagurile de pe care altă parte: în nuanţa profetică a pecetea primitivismului nu este cu versurilor, în acel imponderabil totul ştearsă, şoapta diafană a insi­ artistic, care-i face pe poeţi aşteptaţi nuării se pierde în miezul vacarmului, şi creează din ei premergători. şi atunci, la urletul evenimentului întotdeauna masselor le-au plăcut grosier, nu poţi răspunde cu dan­ retorii care au ştiut să anticipeze tela elegantă şi fumurie a aluziei inteligent, pentrucă întotdeauna — îndepărtate, care nu poate clinti la început mistic, apoi raţional — prejudecata, care nu este în stare omenirea a avut nevoie să creadă să modifice un punct de vedere, într'un departe neîntâmplat. care nu este capabilă să schimbe Romain Rolland, cu care poetul opinii greşte dar înrădăcinate. André Spire a lucrat împreună la A spune lucrurilor pe nume nu apreciatele « Cahiers de la Quin­ însemnează a lovi cu toroipanul, zaine », încerca (sunt vreo 20 de decât în cazul în care ele ar putea ani de atunci !) să-şi fixeze, cu calm fi înţelese şi înlăturate prin cea şi cu nişte altfel de ace de siguranţă, mai politicoasă recomandare. o poziţie splendidă faţă de artă, una Măsura unora nu aparţine tutu­ dintre acele poziţii pentiu care scrii­ rora şi felul de comportare nu poate torii adevărat: şi liberi i-ar putea fi fi importat, aşa cum se importă rccunoscàlOTÏ, la anumite ore: medicamentele în cutia cărora se « Fericite sunt— spunea Rolland— găseşte un « mod de întrebuinţare » epocile şi operele încărcate de seni­ tradus în câteva limbi. Politeţea nătate. Dar când istoria se tulbură este intraductibilă, dacă în prealabil şi poporul se luptă, e de datoria artei să militeze cot la cot cu el, să înflă­ Lucrătorii câştigă bani. căreze, să călăuzească, să taie beznele, Ţăranii poartă saci în spinare sdrobind prejudecăţile care îi barează drumul. Arta n'are ca obiect supri­ Ţăranii lor în pădure marea luptei, ci însutirea vieţii, mi­ Tâbărăsc cu ciomegele siunea de a face viaţa mai sigură, Doborînd vânatul mai puternică, mai bună. Ea este Şi chiuind în codru. duşmanul a tot ce este duşman vieţii. 1 Iar dacă dragostea şi înfrăţirea fac Suntem Elita, zic ei, scopul ei, apoi fără îndoială că arma Femeile noastre merg la concerte o constituie ura... Cine nu urăşte clasice. deajuns răul, nu va iubi niciodată Feciorii noştri urmează dreptul deajuns binele. Şi cine poate fi mar­ Şi fetele noastre citesc Les An- torul injustiţiei, fără a simţi tendinţa nalles. de a o combate, nu va fi îndeajuns nici artist nici om ». Cei mai vestiţi sculptori din Ce datorie mai mare poate avea Paris un scriitor actual, decât aceea de Lucrează rampe la scările noastre a iubi îndeajuns binele, uiînd în­ Poeţii cântă grădinile noastre, deajuns răul? Fără să vrea, şi tot Pictorii se hrănesc cu fărămiturile o face. Doar asta e o condiţie a delà masa noastră. luptei, este prima ei condiţie ! Viaţa însăşi — repetăm mereu această ba­ La ospeţele lor bogate nalitate brutală, obiectivă şi poate Aduc tinere dansatoare nu numai odată frumoasă — e o Şi muzicanţi şi cântăreţe încleştare permanentă pentru rea­ « Suntem Elita », gândesc ei. lizare, pentru cucerirea naturii. Cum ar fi s'o negăm ? Ar fi să negăm viaţa. Apoi, la miezul nopţii, Când tree la amiază pe bulevar­ Coboară în ulicioare dosnice dele acestui oraş, de-i văd indolenţa, Şi, ghiftuiţi de şampanie şi amor, melancolia grasă şi putredă, eleganţa « Suntem Elita », borăsc ei. putrefactă, zornăitoare sau, noaptea, Acum când revistele şi cărţile când mă înfund în cartierul meu cu franceze intră din nou în librăriile mirosuri bolnave, râncede, plin de noastre, avem să aflăm lucruri ne­ oameni care dorm goi, cu burta li­ ştiute despre poetul care în 1919 pită de asfalt şi de zid, mă gândesc făcea portretul « elitei ». la versurile lui André Spire, traduse Până atunci însă, de câte ori acum 16 ani de A. Axelrad: parcurg oraşul acesta al tuturor fe- brelor şi contrastelor, de câte ori Suntem Elita, zic ei. îi văd cerşetorii, invalizii, pelagroşii, Au automobile, iar vis-à-vis parlamentarii banului, Au amante, au cai, ai nepăsării, ai huzurului — nu pot « Suntem Elita », zic ei. să nu-mi aduc aminte versurile lui « Noi organizăm munca ; André Spire. Nimic nu se poate fără noi ». SISTEMELE FILOSOFICE mari carenţe ale filosofiei, dar, în Şl ANALOGIILE INTUITIVE acelaşi timp, şi una din cele mai mari atracţii ale spiritului omenesc. Legătura strânsă dintre cunoaştere Dacă analizăm un sistem filoso­ şi intuitivitate este un dat al sim­ fic din acest punct de vedere, ob­ ţului comun, pe care ştiinţa, ca şi servăm că niciodată nu rămâne ca filosofia, l-au contrazis de fapt în­ valabil analogia sau principiul, ci totdeauna. anumite fapte sau legi scoase în Există totuşi în această privinţă evidenţă şi argumentate cu ajutorul în epistemologia filosofică o mare raţiunii. eroare: anume că, dacă datele sim­ O serie de gânditori contemporani ţurilor pot fi neglijate sau depă­ şi-au exprimat o opinie foarte cri­ şite, în schimb intuitivitatea generală ticabilă în fond, anume că faza « si­ a sistemului sau a teoriei este un prin­ stemelor » este perimată în filosofie. cipiu a cărei contrazicere înseamnă O asemenea afirmaţie este şi impo­ un risc imens. sibilă şi greşit formulată. Filosofi raţionalişti ca Platon, Ideile nu se pot alcătui, într'o Descartes, Spinoza, Leibniz, deşi ad­ gândire precisă şi riguroasă, decât miteau că datele noastre despre lu­ într'un sistem, fiindcă altfel anarhia mea exterioară sunt confuze şi lor n'ar mai aduce niciun aport deformante, erau în schimb totdeau- slujirii adevărului şi nici nu ar putea deauna atraşi de intuitivitatea ana­ fi folosite de ceilalţi gânditori cu logiilor. Atracţia aceasta irezistibilă prea multă precizie. Realitatea nu spre analogiile intuitive a consti­ s'a dovedit niciodată atât de anar­ tuit întotdeauna cea mai însemnată hică şi de neorganizată ca să nu sursă de erori, căreia i-au căzut pradă îngădue organizarea ideilor într'un majoritatea filosofilor. Substanţa, sistem. voinţa, Dumnezeu, Logosul, Spi­ Partea de adevăr pe care o con­ ritul universal, ş. a., fără prea mult şi ţine această afirmaţie greşit formu­ deloc riguros fundament, pe care lată este cu siguranţă următoarea: marii filosofi le-au erijat în prin­ anume că sistemele care se bazează cipii şi care, pe lângă faptul că nu pe asemenea analogii intuitive, eri­ erau prea clare, au făcut din filo- jate în principii, tină să se perimeze sofie domeniul afirmaţiilor incontro- din ce în ce mai mult. labile. FI. N. La baza acestor analogii nu sta raţiunea, ci imaginaţia sensibilă. Şi poate că nu este hazardat să afir­ SAT TRANSILVAN măm că, din acest punct de vedere, raţiunea nu avea decât rolul secun­ In satul acesta, desprins dintr'o dar de a « justifica » valabilitatea constelaţie de aşezări munteneşti, unor asemenea analogii intuitive, pe porţile sunt mai toate boltite cu zi­ care filosofii le numeau de obiceiu dărie: semn de ospitalitate politi­ axiome sau principii. coasă, deferentă, ce înţelege a asocia Antropomorfismul acesta imagi­ un întreg aparat, actului găzduirii. nativ e desigur una din cele mai Din loc în loc, prin curţi, către faţă, se află câte un lujer înalt de câteva sucite înapoi seamănă, supus şi tân- prăjini, un lujer gălbior, descojit guios, cu capul teşit al unui câine dintr'un brad tânăr, căruia nu i-a ce s'ar gudura, plecându-şi urechile mai rămas în vârf, decât un smoc de pe spate şi întinzându-şi creştetul rămurele uscate ; rolul lui e simbolic spre mângâeri. Totul e stilizat în şi tradiţional, arătând că în gospo­ făptura lor. Privirile li se anină de dăria cu pricina se află un flăcău fiece trecător întâlnit; se opresc lo­ bun de însurătoare. cului, îşi sucesc gâtul şi-1 urmăresc Drumul mijlocaş e drept şi prăfos, cu o căutătură adâncă, întunecată, flancat de un pârâu murmurător dramatică. peste care saltă podiştile de lemn. In urmă vine rândul porcilor. E o Albe ori pestriţe, cu penele înmuiate năvală întreagă de guiţături şi un în translucide vopsele, raţele se lasă ropot de gloată în dezordine. Din în voia apei, demne ca nişte matroane spate, pulpele dolofane, capătă ar­ ce nu-şi vor fi pierdut svelteţea, cuiri comice, tandre, picioarele răs­ nişte matroane ce împletesc pe as­ chirate proptesc legănat grăsimile cuns, cu labele lor late şi roşii, un trupului iar codiţa pune, în frontis­ ciorap mereu deşirat. piciu, un necurmat semn de între­ Dimineaţa, pe la orele cinci, por- bare, cam scofâlcit, cam inconsistent, căreasa sună dintr'un corn deştep­ asupra revărsărilor de şorici negru- tarea supuşilor săi. Este o apariţie vânăt. Iată-1 şi pe vier, hidos şi incomparabilă, îmbrăcată într'un soi ciudat, cu pântece supt, ca de ogar de anteriu, numai petice şi purtând şi piepţi laţi de boxeur. nişte ghete mari şi întoarse ia vârf, Un sătean s'a oprit lângă noi : ca încălţămintea celebrului clown — De unde veniţi? Grock. Priveşte sbanghiu şi numai — Din Bucureşti. cu câte o lăture a feţei, ca găinile. Parc'ar cumpăni ceva în minte : -Toiagul apostolic din mână îi slujeşte — Apoi avem şi noi o rudă pe drept sceptru, precum şi drept al­ acolo — adică rudă-i numai cu bo- penstock pentru coclaurii pe care-i reasa noastră. colindă. —. Cu cine ? — îl privesc nedu - Oamenii purced la lucru, în fâna- merit. ţuri. Pe la prânz îi văd încă la coasă, în mireasma amară de sucuri verzi, — Boreasa înseamnă « nevastă » . Bărbaţii cu cămaşa trasă afară din îmi explică un însoţitor mai familia­ betelii, femeile cu câte o imqnsă rizat cu locurile. pălărie de pai răsturnată peste bas­ — Dragomir îi zice — nu l-oi cu­ maua neagră de pe cap. E zăpuşală, noaşte cumva? gramineele păioase îşi înalţă firul, Mă priveşte cu încredere aşteptând subţire ca acul, moţăind din scufa o confirmare ce nu soseşte. Lângă cu seminţe. piciorul meu a svâenit o mică vietate, Către seară, vitalitatea satului se prăbuşindu-se apoi în băltoaca din varsă în şosea. Trec mai întâi bivo­ cotul gârlei: printre sumedenie de liţele numite prin partea locului mormoloci, ca baciul printre oi, se « drigane »—cu ochii lor piezişi şi mişcă o broscuţă verzuie. Innoată fatali; capul prelung, cu coarnele repede, cu dexteritate, folosind, pe rând, fie înnotul japonez, eu o re­ din înnalt. Drumul străbate sate ce pede întreţesere a picioarelor dinapoi, se află străjuite la intrare de Crişti fie o « brassa » elegantă şi foarte dureroşi, din tablă vopsită; alături exactă. e ţintuit cocoşul simbolic iar la pi­ — De-ar mai ploua numai, azi- cioarele Mântuitorului cei doi tâlhari, mâine. Bucatele-s bune, dar tare bine nu mai mult crescuţi decât nişte ar mai prinde o ploaie. copilandri, cu chipuri bătrâne şi ale Biserica, al cărei acoperiş ţuguiat căror creştete nu ating nici braţele luceşte în soare, smălţuit, prive- răstignite ee le oblăduesc. Firul căii ghează la rânduiala celor câteva zeci şerpuieşte, trecând de mărgelele sa­ de morminte. « Aci odihneşte Rafira, telor, printre ogoare trase cu piep­ soaţa lui... » grăeşte o piatră mai tenele, blonde sau castanii, sau verzi năltuţă. Rafira, nume de jupâniţă... ca buratecii. Două mingii de ţărână A doua zi către apus, munţii s'au şi cafea ţâşnesc din lan, tăindu-ne învăluit într'o ceaţă tulbure, vânătă. drumul. Una se opreşte nedumerită, Vârfurile s'au teşit şi brădetul e în mijlocul drumulji, cu funda mare îmbrăcat în subţiri marame ori în a unui testemel în creştet. Se stre­ şube de vată. O ploaie repede, cu coară, apoi, ţopăind, către porum- stropi mari, s'a abătut asupra satului, bişte. Când trecem pe acolo zărim o ploaie grăbită, pe sponci. E numai iepuraşul ghemuit între două tulpini, începutul. Am plecat spre capitala ca un copilaş pe oliţă, pândindu-ne judeţului într'o căruţă fără coviltir, cu coada ochiului. sub ameninţarea sumbră ce ne păştea O. C.

Ca să remediem neregularitatea produsă în apariţia ll.F.It. prin întârzierea numărului de faţă, numărul următor al revistei va apare în mod exceptional numai la o săptă­ mână interval şi cu un număr de pagini redus. Red. CRONOLOGIE 8 MAI—S IUNIE

6 Mal. — Tribunalul Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Ion Antonescu ( « Conducătorul »), Minai Antonescu (Ică), Piki Vasiliu, Alexianu, etc. Actul de acuzare. Interogatoriul lui Ion Antonescu ® Consiliul F.N.D. discută asupra platformei-program a Blocului Partidelor Democratice. —O.N.U.: Trygve Lie (secret, gen.) declară că n'a primit nicio comunicare (sovietică sau iraniană) asupra evacuării complete a Iranului. — Franţa : Consiliul miniştrilor de externe : întrunire neformală secretă. Impas eomplet In chestiunea Triestului ® După referendum : creşteri de valori In bursă.—Anglia: Camera Comunelor discută asupra regimului franchist ® An­ samblul presei britanice comentează rezultatul referendului ca fiind o respingere a totalitarismului. — U.S.A.: Truman prezintă Congresului un proiect de colaborare militară cu celelalte state americane (inclusiv instrucţia, organizarea şi echiparea forţelor respective). ^-Italia: Regele Victor Emmanuel ar fi semnat actul de abdi­ care (?). — Grecia: Un post de jandarmi din Macedonia este atacat de terorişti. — Cehoslovacia: Procesul trădătorilor Ia Praga (Jaroslav Krejici, fost preşed. al guv. de colaborare, etc.). —Iran: Prinţul Firuz declară că «ştirile primite arată că eva­ cuarea Iranului a fost terminată » ® Se dă publicităţii Tratatul de prietenie şi asist, mutuală Încheiat (la 23 Aprilie a. c.) Intre guv. naţionale ale Azerbaidjanului şl Kurdl- stanului. 7 Mai. — Triounaiul Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Inte­ rogatoriul lui M. Antonescu şl a celorlalţi acuzaţi ® Numeroase Întruniri muncito­ reşti — la care se cere pedepsirea exemplară a criminalilor de războiu ® Falsificatori de bancnote arestaţi la Arad. —Franţa: Consiliul min. de externe: Tratatul de pace «u Romdnia: Dictatul delà Viena (30.VIII.940) este declarat nul şi neavenit—după propunerea sovietică. Frontiera Intre Ungaria şi România este restabilită, astfel cum exista la 1.1.1938. Transilvania întreagă rămâne României. Se discută problema navi­ gaţiei pe Dunăre — U.R.S.S.: Delegaţia comercială jugoslavă la Moscova. — Anglia: Guvernul britanic anunţă retragerea trupelor britanice din Egipt (preludiu al negocie­ rilor pentru revizuirea trat. anglo-egiptean din 1936). Opoziţia conservatoare prote­ stează ® Premierul republican spaniol Girai expune politica guvernului său In faţa unui grup parlamentar ® La Westminster, Churchill declară că « %>rima datorie » a conducătorilor britanici este să se ajungă la o înţelegere cu U.R.S.S. — Polonia: Notă de protest către guv. britanic In legătură cu Încetinirea demobilizării forţelor armate polone de sub comandament britanic. — U.S.A.: Speculaţii In legătură cu o Întrevedere Stalin-Truman. Scepticism cu privire la Conferinţa delà Paris. Inst. americano-rus comemorează pe Roosevelt.—Norvegia: Congresul sindicatelor nor­ vegiene, la Oslo ® Academicianul sovietic E. Tarlé este ales membru al Acad. nor­ vegiene de Ştiinţe. —Olanda: Anton Massert, şeful fasciştilor olandezi, condamnat, este executat la Haga.—Liban: Camera Deputaţilor condamnă recomandările Co­ misiei palestiniene anglo-americane. — Columbia: Martano Ospina Perez, conser­ vator moderat, e ales preşedinte al republicel. » 8 Mal. — Tribunalul Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Inte­ rogatoriul Iul Eugen Cristescu, şeful Siguranţei antonesciene. Audieri de martori ® Cons, de miniştri: se ratifică acordul economic cu Cehoslovacia ® O.G.M. (1,600.000 membri) cere recunoaşterea guvernului republ. spaniol (Girai). —O.N.U.: Gonsil. de securitate: Apelul iranian: Gromîco absentează, se adoptă In unanimitate rezoluţia americană, cerând guv. iranian să raporteze până la 20 Mai asupra retragerii trup. sovietice din întreaga Persie. Problema regimului Franco: Subcomitetul pentru cerce­ tarea reg. franchist îşi stabileşte programul de investigaţii. — Franţa : Consil. min. de externe: Se discută, fără a se ajunge la un acord, probi, reparaţiilor cerute Italiei. Byrnes propune convocarea Conf. de Pace (cele 21 de naţiuni) la 15 Iunie a. c, pentru a soluţiona chestiunile nerezolvate. Molotov, de acord cu data, cere să se prezinte conferinţei tratate complete. — U.R.S.S.: Delegaţie de şahişti cehoslovaci la Mos­ cova.— Anglia: Negocieri anglo-franceze în legătură cu Ruhrul şi Renania Ia Fo­ reign-Office. ® Conferinţa dominioanelor îşi încheie prima fază a lucrărilor ® Pre­ mierii dominioanelor cer să poată amenda proiectele trat. de pace şi să se convoace conferinţa chiar dacă nu există un acord complet al «celor patru mari». —Grecia: Măsuri anti-democratice: se Închid sediile partidelor de stânga. — Cehoslovacia: Con­ gresul internaţional al rezistenţei. — Canada: Camera Comunelor aprobă deschiderea de credite (1.250 mii. doi. canad.) pentru Anglia. 9 Mai.—Ziua Victoriei asupra Germaniei hitleriste: sărbătorire solemnă In pre­ zenţa M. S. Regelui Mihai I. Ofiţeri români decoraţi cu ordinul sovietic «Victoria» ® Mesaj omagial adresat Uniunii Sovietice ® Tribunalul Poporului: Procesul prin­ cipalilor criminali de războiu: Audieri de martori (Dinu şi Gh. Brătianu, etc.).—Franţa: Gonsil. min. de externe: Bilanţ al rezultatelor şi eşecurilor. Molotov nu acceptă con­ vocarea Conferinţei de pace la 15 Iunie (propune nouă intrunire a Min. 'de Externe la 5 Iunie, apoi convocarea Conferinţei). — U.R.S.S.: Ziua Victoriei—ord. de zi al Generalissimului Stalin. — U.S.A.: A patra sesiune a org. U.N.R.R.A., la Was­ hington ® Greva celor 400.000 minieri se extinde. îngrijorări. —Cehoslovacia: Ani­ versarea eliberării oraşului Praga (9 Mai 1945). — Italia: Victor Emmanuel III abdică şl părăseşte Italia. Partidele muncitoreşti consideră pe moştenitorul Umberto ca regent numai. — Jugoslavia: Tratat de amiciţie, asistenţă mutuală şi colaborare post-bellică cehoslovaco-jugoslav. — Bulgaria: Liceul Român din Sofia obţine drept de publicitate. — Ungaria: Karoly, fost preşedinte al Republicei ungare, se Întoarce la Budapesta» — Egipt: Conferinţa plenară anglo-egipteană la Cairo.—Iran: Tru­ pele Armatei Roşii termină evacuarea ® Lupte în Kurdistan. •— India: Jaw. Nehru e ales preşedinte al Congresului Naţional Indian. 10 Mal. —Ziua independenţei: Solemnitate în prezenţa M. S. Regelui Mihai I. M. S. Regele inaugurează Monumentul eroilor sovietici, ridicat din iniţiativa guver­ nului român in cinstea eroilor sovietici căzuţi în luptele pentru eliberarea poporului român de sub jugul hitlerist ® Tribunalul Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Audieri de martori ® Premierul Groza precizează că «Regele, biserica şi mica proprietate» sunt principii de bază, respectate de guvern.—Franţa: Consil. min. de externe: Atmosferă de destindere. Coloniile italiene: Molotov îşi modifică ati­ tudinea în legătură cu tratatul cu Italia; renunţă la tutelajul sovietic asupra Tripo- litaniei. — U.R.S.S.: Ambasadorul român Prof. Iordan dă o recepţie. — U.S.A.: Senatul aprobă (46 voturi, contra 34), împrumutul de 3.750 mii. doi. către Anglia ® Se hotărăşte reluarea lucrului minierilor ® O delegaţie diplomatică pan-arabă (Egipt, Irak, Siria, Liban, Arabia Saudită) prezintă un memoriu de protest faţă de raportul corn. palestiniene. —Italia: Manifestaţie anti-monarhică organizată de par­ tidele republicane (social creştin, socialist, comunist, republican) la Roma. —• Turcia: Sesiune extraordinară a Congresului part. republican al poporului la Ankara: Preşed. Inonu inaugurează o nouă politică: alegeri libere apropiate, nouă lege electorală, auto­ rizând candidaturile partidelor de opoziţie ® Proces împotriva ziariştilor democraţi la Istambul ® Grecia: Plebiscitul pentru rezolvarea problemei monarhice e fixat pentru 1 Septemvrie a. c. —Olanda: O stradă din Amsterdam capătă numele Gene- ralissimului Stalin. —Germania: Militari Americani asasinaţi la Nûrenberg. —Irak: Grevă de simpatie pentru Arabii din Palestina.—China: Fostul min. de Interne al guvernului « naţionalist » delà Nanking, Min Sze Ping, e condamnat la moarte (Înaltă trădare). —Siam: Regele semnează noua Constituţie şi... pleacă la studii In Elveţia. 11 Mal. — Trib. Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Audieri de martori (Iuliu Maniu dă precizări asupra legăturilor sale cu Antonescu — se retrage Intinzând mâna acestuia) ® Mareşalul Tolbukin invitat la dejun de M. S. Regele. — Franţa: Consil. min. de externe: Coloniile, reparaţiile şi flota italiană în discuţie. Atmosfera de destindere se menţine. — Italia : Umberto II, devenit rege « ope legis », dă asigurări că va respecta angajamentele luate (referendum, Ad. constituantă). ® Manifest, pentru republică la Roma şi In Nordul Italiei. — U.S.A.: Hoover se înapoiază la San-Francisco (primejdia foametei continuă).—Olanda: Ea Haga, Churchill se declară partizan al unei « federaţii democratice a ţărilor europene ». — Albania: Guv. albanez revendică o parte din flota italiană. lâ Mal. — Trib. Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Acuza­ torul public începe rechizitoriul — cerea pedepsirea cu moartea. ® Violonistul Yehudi Menuhim e primit de George Enescu la Bucureşti ® întruniri cetăţeneşti, cerându-se pedepsirea exemplară a criminalilor de războiu.—Anglia: Bevin se înapoiază la Londra şi se întâlneşte cu Attlee la Chegners.—Franţa; Aniversarea victoriei asupra Ger­ maniei hitleriste—asistă min. de externe (Molotov, Byrnes, Bevin).—Grecia: So- fulis (liberal) acuză Anglia de a fi îngăduit să se treacă peste hotărîrile anterioare, fixându-se plebiscitul pentru monarhie înainte de 1948. (Plebiscitul în actualele con­ diţii va constitui «o înşelăciune»). —Belgia: Part, wallon cere ca Belgia să fie îm­ părţită în două state autonome (wallon, flamand) federate. —Italia: Complot împo­ triva Regelui Umberto II, urzit de « fasciştii republicani revoluţionari ». — Spania : Turburări la Madrid. — U.S.A.: Guvernul federal suspendă împrumutul (90 mii. doi.), a acordat Poloniei (motivul: opoziţia nu este autorizată să-şi facă propaganda prin radio, etc.). — Germania: La Leipzig, Pieck, eo-preşedinte al partidului unităţii socialiste, cere unitatea Germaniei.—Siria: Măsuri anti-democratice: Guvernul sirian disolvă toate partidele politice. — India : Conferinţa delà Simla (între misiunea guvernamentală britanică şi fruntaşii indieni) se Încheie fără acord (neînţelegere între Liga musulmană şi Partidul congresului cu privire la viitoarea Constituţie). — Indo­ nezia: Guv. republican protestează pe lângă aliaţi împotriva arestării lui Ratulanghi, guvernator republican în Celebe. 13 Mal. — Trib. Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu: Rechizi­ toriul acuzării e încheiat. Apărarea are cuvântul ® întruniri cetăţeneşti: se cere pe­ depsirea exemplară a criminal de războiu. — Franţa: Consil. raia. de externe: Şedinţă neformală: Triestul şi col. italiene. Byrnes ridică problema germană ® Part. comu­ nist francez prezintă un vast program de refacere economică a Franţei. —Anglia: Se cere guv. britanic să îşi modifice politica sa faţă de Grecia şi Indonezia. — Grecia : Parlamentul aprobă fixarea plebiscitului pentru monarhie la 1 Sept. a. c, dată ac­ ceptată de Regele George.—Germania: Trib. milit. american condamnă la moarte (58) şi la închisoare pe viaţă (3) membri ai conducerii lagărului delà Mattahusen. — Turcia: Alegerile generale sunt hotărîte pentru 15 Iunie. — U.S.A.: Léon Blum anunţă Încheierea cu succes ( « hotărîre de principiu ») a negocierilor economice franco- americane.—Danemarca: Grevă generală la Copenhaga.—Iran: Premierul azer- baidjian Pishevari se declară dispus a relua tratativele cu guv. central iranian. — Birmania: Fostul premier V. Shaw declară că poporul birman va fi îndreptăţit să ceară ajutor în afară, dacă Anglia nu îi acordă libertate. — Brazilia: Ambasadorul sovietic J. Suritz soseşte la Rio de Janeiro. 14 Mal. — Trib. Poporului: Procesul principalilor criminali de războiu : Pledoariile apărării. Se dă cuvântul acuzaţilor ® Apărarea Patriotică organizează o intrunire pentru a cere pedepsirea criminalilor de războiu® Violonistul Menuhim cedează Filar­ monicei drepturile provenite din radiodifuzarea concertelor sale (pentru înfiinţarea unei burse muzicale In Elveţia) ® Ofiţeri români decoraţi cu ordine cehe. — Franţa: Consil. min. de externe: Principalele piedici în calea tratatului cu Italia —coloniile, Triestul (statut internaţional?), reparaţiile—se menţin. Byrnes propune amânarea Consiliului până la 15 Iunie, convocarea, Conf. de pace la 15 Iulie, revizuirea ime­ diată a armist. cu Italia, înscrierea în ordinea de zi, pentru 15 Iunie, a tratatului cu Austria.—O.N.U.: Girai prezintă un raport asupra regimului francbist.—Anglia; Guv. britanic trimete un protest la Madrid (tergiversări In repatrierea şi confiscarea bunurilor naziştilor). — U.S.A. : Acord diplomatic şi comercial cu Yemenul. — Ger­ mania: Procesul delà Nuernberg: Amiralii Doenitz şi Eberhardt depun ca martori ( « au existat directive de a nu se pierde vremea cu salvarea supravieţuitorilor — Ina­ mici — din naufragii >) ® Comisia aliată de control ordonă Îndepărtarea tuturor mo­ numentelor militare şl naziste ridicate cu Începere din 1914 ® Transporturi de bum­ bac sovietic (2.700 t.) In Saxonia. — U.R.S.S.: Fizicianul Kapitza evaluează la 100 de ani timpul necesar pentru ca energia atomică să modifice fundamental structura eco­ nomică a lumii. — Italia: Brutării luate cu asalt de populaţia Înfometată la Ascoli Piceno (Marche).—Grecia: Theotokis, fruntaş populist (regalist) e ales preşedinte al Parlamentului (5 Mai mulţi generali sunt puşi In retragere « din ordinul » min. de războiu. — Bulgaria: Se cere o ieşire la Marea Egee pentru Bulgaria. — Palestina: Arabii cer ajutorul Uniunii Sovietice — Împotriva politicii preconizată de Comisia anglo-americană ® Emigranţi ilegali evrei arestaţi la Haiffa. — Iran: Lupte Intre trupele guvernamentale iraniene şi forţele kurde In nordul Kurdistanului. 15 Mal.—La Blaj, comemorare impresionantă a Marei Adunări Naţionale din Câmpia Libertăţii (15 Mai 1848) ® Insămânţările anului: 8.749.200 ba (din 9.650.000 ha teren arabil) —recoltă abundenta In perspectivă ® Se desfiinţează restricţiunile de preţuri şi circulaţie la zarzavaturi, fructe, păsări şi ouă. —Franţa: Oonsil. min. de externe: Se hotărăşte închiderea consiliului la 16 ert. şi reluarea lucrărilor la 15 Iunie. Byrnes propune un program de lucru pentru adjuncţi (problema germană). Molotov nu acceptă punerea problemei Austriei in ordinea de zi pentru 15 Iunie. Se adoptă textul revăzut al condiţiilor de armistiţiu cu Italia. — Anglia: Evatt, min. de externe al Australiei, cere ca Puterile mici să aibă deplină libertate la Conferinţa păcii. —Germania: Procesul delà Nuernberg: Reder se apără (flota germană avea «caracter defensiv»). — Italia: Grevele sunt interzise până la 2 Iunie. — Polonia: Guvernul polonez rupe tratativele economice cu Italia. — Grecia : Ia fiinţă o nouă armată greacă (model britanic). Garda naţională încetează a mai exista. — Egipt: Liga arabă discută problema Palestinei: proteste împotriva imigrării evreeşti ilegale. 16 Mal. — Violonistul american Menubim concertează pentru muncitori ® O delegaţie economică pleacă In Elveţia. —O.N.U: Consiliul de securitate îşi stabileşte regulile de procedură. — Franţa : GonsiKu.1 miniştrilor de externe : Problema germană : Byrnes propune o « conferinţă generală aliată ». Consiliul se amână pentru 15 Iunie. Adjuncţii continuă lucrul.—Anglia: Guvernul britanic începe o campanie pentru recrutarea de voluntari pe termen lung ® Attlee expune în Camera Comunelor planul britanic pentru India («Cartea Albă pentru India»). — U.S.A.: Uzinele Ford înce­ tează lucrul până la noui ordine (protest Împotriva « condiţiilor imposibile create de greve»).—Germania: Procesul delà Nuernberg: Amiralul Raeder recunoaşte că a lucrat pentru reînarmarea Germaniei, ale cărei faze le expune. — Italia: Statut pen­ tru autonomia Siciliei ® Sediul central comunist delà Napoli atacat de monar- hişti. — Portugalia: Negocieri anglo-americane-portugbeze pentru baze aero-navale militare şi comerciale In Atlantic. —Austria: Arestări de foşti membri ai « Gărzii de Fier».—Egipt: Trupele britanice încep evacuarea. — Japonia: La Tokio se des­ chide prima sesiune a noului parlament. 17 Mai. — Tribunalul Poporului : Procesul principalilor criminali de războiu : Sen­ tinţa: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Pantazi, Piky Vasiliu, Alexianu, etc. con­ damnaţi la moarte; alte condamnări la diferite pedepse. —O.N.U.: Consiliul de secu­ ritate : Normele pentru admiterea de noui membri : examinarea se va face de către consiliu. — U.R.S.S.: Molotov se Înapoiază la Moscova ® Ataşaţii militari ger­ mani la Madrid şi Tanger desvălue participarea lui Franco la războiul german de agresiune ® Ambasadorul britanic M. D. Patterson soseşte la Moscova. —Anglia: Guvernul britanic pune la dispoziţia ţărilor înfometate 200.000 tone grâu din rezer­ vele britanice ® Congresul partidelor socialiste (18 ţări) se deschide la Clacton-on- Sea. — U.S.A. : Reprezentanţii minierilor refuză arbitrajul guvernamental propus de, Truman ® Truman semnează ordinul de rechiziţionare a căilor ferate. —Germania: Procesul delà Nuernberg: Tribunalul respinge unele din textele « Cărţii albe germane », invocată de apărătorul lui Raeder. —Spania: Curtea marţială franchistă condamnă la închisoare pe Zapirain şi Alvarez (20 şi 18 ani). —Franţa: Evatt (Australia) cere ca propunerile la Conferinţa păcii să fie adoptate prin majoritate simplă şi fără drept de veto (« s'a folosit In mod excesiv metoda Marilor patru»)- —Olanda: Rezultatele alegerilor parlamentare: Partidul catolic = 32 mandate, Partidul socialist = 29, Partidul antirevoluţionar =13, Partidul comunist =10, Partidul creştin = 8, Par­ tidul libertăţii = 6, Partidul reformist = 2. 18 Mal. — Consiliul interministerial examinează înzestrarea universităţilor ® Militari sovietici (flota delà Dunăre) decoraţi de M. S. Regele Mibai I ® Ministrul artelor (M. Ralea) înfiinţează un premiu de poză literară (3.000.000). — U.S.A.: Greva delà căile ferate este amânată pentru negocieri cu reprezentanţii patronali ® Măsuri pentru rezolvarea crizei alimentare mondiale ® Acord defensiv americano-cana- dian?. — Italia: Atentate cu bombe la Parma şi Bolonia ® In Toscana, trei femei suţt gata să fie arse pe rug pentrucă vrăjile lor nu reuşesc să vindece un alienat. — Germania: Populaţia din Ruhr jefueşte trenurile de marfă. — Argentina: Ciocniri cu prilejul unor manifestaţii muncitoreşti. — Jugoslavia: Acord ungaro-jugoslav asupra reparaţiilor (70 mii. dolari) ® Congresul tineretului antifascist Jugoslav reven­ dică Veneţia-Giulia şi Triestul. —Suedia: Al 13-lea congres al Partidului Comunist suedez. — China : Fruntaşul comunist Tungi Pi U acuză pe naţionalişti că împie­ dică pacificarea Chinei. 19 Mai. — Partidele democrate din guvernul Dr. Groza se unesc In Blocul Par­ tidelor Democrate (B.P.D.), stabilind un program comun cu care se vor prezenta în alegeri ® Guvernul republican spaniol din exil (Girai) este recunoscut ® întruniri politice. —O.N.U.: Consiliul de securitate: Un raport american aduce grave acuzaţii Iul Franco ® Guvernul sirian anunţă evacuarea completă a teritoriului. —Anglia: Congresul partidelor socialiste la Clacton-on-Sea (Birou internaţional pentru contact şi informare. — Reglementarea contactului regulat. — Conferinţă internaţională so­ cialistă pentru determinarea politicei faţă de Spania) ® Interdicţia schimburilor economice cu România, Finlanda şi Bulgaria e ridicată. — Austria : Geologii sovietici descoperă noui zăcăminte petrolifere. — Polonia: Este descoperită o nouă organizaţie teroristă, lucrând sub ordinele polonezilor emigraţi (arestări). —Egipt: Violente inci­ dente anti-britanice la Alexandria. — Iran : Trupele persane atacă provincia Aserbai- djian. Guvern militar şi stare de asediu la Tabriz — China: Forţele comuniste des- lănţue ofensiva In mai multe provincii. — Japonia: Shigheru Ioshida (liberal) formează noul cabinet (liberali şi progresişti) ® Mare întrunire populară (se cere rezolvarea problemei alimentare) ® Rezultatele recensământului: 73.100.000 locuitori (38.200.000 femei, 34.900.000 bărbaţi)—47% populaţie rurală. 20 Mai. — Se Înfiinţează prestaţia (răscumpărabilă în bani) pentru refacerea bunu­ rilor publice distruse In războiu (bărbaţii delà 21 la 60 ani — 2 zile pe an). — U.S.A.: Byrnes relatează Conferinţa delà Paris ( « progresul către pace a fost mai mare decât cel pe care l-am aşteptat») ® Conferinţă a alimentaţiei N. U. —Anglia: Camera Comunelor adoptă proectul de naţionalizare a minelor de cărbuni (324 voturi contra 143). Guvernul britanic trimite o notă de protest Jugoslaviei pentru piedicile puse în Veneţia Giulia. — Italia: Autorităţile anglo-americane cer guvernului italian să reducă raţia de pâine la 150 gr (delà 200). Unrra reduce furniturile de grâu. — Vatican: Car­ dinalul Enrico Gaspari, secretar de Stat al Vaticanului, încetează din viaţă. — Iran : Ministerul de războiu iranian desminte operaţiile militare împotriva Aserbaidjanului. 21 Mai.—întruniri politice ® Platforma-program a B.P.D. stârneşte un mare interes public. — U.R.S.S.: Molotov primeşte pe noul ambasador britanic, Patter­ son. — Anglia: Guvernul britanic cere Statelor membre ale Ligii Arabe să prezinte observaţiile lor asupra recomandărilor Comisiei anglo-americane pentru Palestina ® Anders la Londra: discuţii cu Bevin privitoare la demobilizarea armatei poloneze din Italia.—Germania: Procesul delà Nuernberg: Laternser, avocat al Statului major german, acuză pe Schacht de a fi « netezit » drumul naziştilor ® Autorităţile britanice autorizează Înfiinţarea unui « Partid democrat liber » ® Partidul comunist cere ca regiunile Sarre şi Ruhr să rămână alipite Germaniei ® Autorităţile militare ame­ ricane fac o razie pe Dunăre: 397 vase ungare percheziţionate. Arestări. — U.S.A: Bugetul, crescut, al marinei americane de războiu pe 1947 (291 unităţi, 8.400 avioane, 55.000 soldaţi, 3.000 ofiţeri) e adoptat: 3.629.678.000 dolari. — Italia: Complot pen­ tru restaurarea fascismului. Arestări ® Mare manifestaţie pentru Republică la Na- poli. — Norvegia: Declaraţie a guvernului condamnând regimul Franco. — Ceho­ slovacia: Guvernatorul nazist Frank («călăul Bohemiei şi B avariei ») e condamnat la moarte. — Ungaria: Se descoperă o organizaţie monarhistă care pregătea o lovitură de stat ® Guvernul ungar cere autorităţilor franceze remiterea reprezentanţilor dinastiei habsburgice. — Jugoslavia: Tratatul ceho-jugoslav (delà 9 crt.) e ratificat de parlament. — Iron: Se confirmă guvernului iranian evacuarea, la 6 Mai, a trupelor sovietice. 22 Mai. — Arestări de foşti miniştri antonescieni ® Se instalează un nou guver­ nator al B.N.R. —O.N.U.: Consiliul de securitate: Se reia în discuţie problema ira­ niană ® Gromâko absentează. Chestiunea « se amână », putând fi ridicată. .. ori­ când, de oricare membru al consiliului. Subcomitetul pentru Spania: Premierul Re­ publican Dr. Girai e chemat pentru a face un raport. — U.R.S.S.: Uniunea Sovie­ tică neputând participa la campania pentru ajutorarea regiunilor înfometate (rezer­ vele disponibile fiind epuizate prin transporturi în Franţa, România, etc.), Stalin este totuşi, principial de acord cu Truman cu privire la o coordonare a exportului de grâne; dar cere o studiere metodică şi din timp a chestiunii ® Pravda semna­ lează participarea aviaţiei americane la operaţiile duse de trupele guvernamentale chineze (kuomintang) împotriva forţelor comuniste (Armata populară revoluţionară din Manciuria) ® Se confirmă evacuarea deplină la 3 Mai a trupelor sovietice .din Manciuria.—Anglia: Conferinţa dominioanelor reia discuţiile la Londra: utilizarea energiei atomice ® Protest britanic pe lângă guvernul albanez în urma deschiderii focului, de către bateriile de coastă albaneze, asupra unor crucişetoare britanice în largul coastelor albaneze^® Se constitue o Asociaţie savantă pentru cercetările atomice ® Bevin partizan al unei alianţe anglo-franceze, similare alianţei franco- sovietice. — U.S.A.: Minele de cărbuni sunt rechiziţionate de guvern ® Con­ ferinţa organizaţiei de alimentaţie şi agricultură: plan anglo-american-canadian pre­ conizând înfiinţarea unei organizaţii internaţionale' (20 naţiuni) pentru înlocuirea oficiului alimentar mixt.—Germania: Procesul delà Nuernberg: Rolul lui Raeder în pregătirea agresiunii asupra Norvegiei este evidenţiat.—Olanda: Dificultăţi în constituirea unui nou guvern. — Spania: Franco arestează alţi republicani spanioli ® O uzină electrică e aruncată în aer de « terorişti ». — Cehoslovacia: Călăul Karl Frank este executat.—Liban: Saadi el Runla alcătueşte noul guvern.

23 Mai. —Consiliul interministerial: măsuri pentru aprovizionarea satelor (unelte agricole şi îmbrăcăminte) ® Consiliul preţurilor: se acordă un termen de trei zile pentru normalizarea preţurilor în comerţul alimentar ® Tribunalul poporului: nou lot de ziarişti care au servit interese străine ţării, daţi în judecată ® Federaţia de­ mocrată a femeilor din România face apel la democraţii români, pentru ajutorarea spaniolilor, victime ale dictaturii fasciste a lui Franco ® Delegaţia de ziarişti bul­ gari la Bucureşti. —O.N.U.: Cons, de securitate: Subcomitetul pentru cercetarea situaţiei din Spania ascultă lămuririle premierului Girai asupra Militarizării Spaniei ( « Armata spaniolă depăşeşte cu totul posibilităţile şi starea demografică a Spaniei, ţară complet militarizată»). — U.R.S.S.: Autorităţile militare sovietice comunică terminarea evacuării Iranului la 9 Mai curent ® Delegaţie guvernamentală polo­ neză (Bierut, Osubka-Moravski, etc.) la Moscova. —Anglia: Camera Lorzilor adoptă un amendament conservator împotriva guvernului (limitarea duratei controlului guvernamental al împrumuturilor şi emisiunilor de valori) ® Delegaţie poloneză la Londra: negocieri privitoare Ia aurul polonez din Anglia. — U.S.A.: Greva mun­ citorilor delà căile ferate. Sistemul de transporturi e dezorganizat.—Germania: Procesul delà Nuernberg: Baldur von Schirach, îndrumătorul militarizării şi fasci­ zării tineretului german, se pretinde democrat, filosemit şi umanist ( «născut la Weimar, ca şi Goethe »). Hitler «nu 1-a Înţeles ». — Italia: Benedetto Croce confirmă convin­ gerile sale monarhice ® Manifestaţie monarhică la Torino.—Olanda: Raţiile de pâine, carne şi zahăr sunt micşorate. —Norvegia: Escadră americană la Bergen. — Bulgaria : Se descoperă o organizaţie fascistă («Tzar Krum ») ® Se desmint pre- tinsele revendicări bulgare asupra Traciei orientale turceşti.—Egipt: Negocierile anglo-egiptene sunt întrerupte (negocierile britanice inacceptabile pentru Egipt). — Iran: O comisie mixtă anchetează asupra incidentelor frontalière irano-azerbaidjiene.— India: Sarawakul este cedat de rajabul său coroanei britanice. — China: Forţele comuniste cuceresc Tungan (60 km. sud de Peking).—Australia: O misiune bri­ tanică face experienţe cu bombe rachetă în deşertul central australian. 24 Mai. — Tribunalul poporului delà Cluj condamnă la moarte (20) şi la muncă silnică (10) criminali de războiu din Ardealul de nord. 7 achitări ® Se deschide sa­ lonul oficial. — U.R.S.S.: Delegaţia comercială suedeză la Moscova. —Anglia: Atac violent al opoziţiei, împotriva măsurii retragerii trupelor britanice din Egipt, în Ca­ mera Comunelor. Bevin: « Guvernul avea alegerea Intre... aplicarea principiilor O.N.U., şi bizuirea pe forţele şi resursele proprii». — U.S.A.: Greva delà căile fe­ rate: se reiau negocierile. —Grecia: Programul guvernamental e aprobat de cameră (209 voturi, împotriva 113; 22 abţineri). — Italia: Guvernul dizolvă gărzile munci­ toreşti, asumându-şi răspunderea menţinerii ordinei publice ® B arestată o bandă de conspiratori neo-fascişti. — Palestina: Comitetul executiv arab cere retragerea tuturor trupelor străine. — India: Manifestaţii în Kashmir, reprimate violent de poliţie. "Victime. 25 Mai. — Curtea de Casaţie examinează recursurile principalilor criminali de războiu, condamnaţi de Tribunalul Poporului. — U.R.S.S.: Delegaţie a Comitetului slav din Polonia la Moscova. — Anglia: Conferinţa dominioanelor se încheie. — U.S.A. ; Greva muncitorilor de căi ferate ia sfârşit (spor de salariu) ® Camera reprezentan­ ţilor adoptă legea de excepţie împotriva grevelor (306 voturi împotriva 13) ® Acord asupra unui împrumut de 1.500.000.000 dolari Franţei ® Se hotăreşte constituirea unui «Consiliu alimentar extraordinar internaţional».—Franţa: Asasinul Petiot este ghilotinat. —Germania: Populaţia înfometată Hin Ruhr («văgăuna foametei») atacă trenurile ce transportă cartofi. — Belgia: Consumul de pâine este interzis o zi pe săptămână. —India: Acord pentru constituirea unui guvern interimar indian. 26 Mai. — In cadrul unei festivităţi sovieto-române, bricul Mircea este înapoiat Marinei Regale Române de către Guvernul Sovietic ® Premierul Dr. Groza decorat de M. S. Regele Mihai I. — U.R.S.S.: Mesaj al lui Molotov către Bevin, cu prilejul aniversării a patru ani delà încheierea « Tratatului de alianţă » anglo-sovietic. — U.S.A.: Acord financiar cu Cehoslovacia (Statele Unite acordă un credit de 50.000.000 dolari, pentru cumpărarea excedentelor de armament american). —Franţa: Con­ gresul socialiştilor spanioli la Toulouse.—Italia: Se descoperă un post clandestin fascist de radio-emisiune.—Cehoslovacia : Alegeri generale. Participare de aproape 100% (Partidul comunist: 93 mandate, Partidul socialist-national (Beneş): 65, Par­ tidul democrat slovac: 43, Partidul popular (catolic-ceh): 47, Partidul social-demo­ crat: 36, Partidul comunist slovac: 21. — Turcia: Alegeri municipale. Participate 49%. Opoziţia se retrage: ingerinţe. 27 Mai. — Curtea de casaţie respinge recursurile principalilor criminali de războiu ® Tribunalul poporului: Procesul crimelor săvârşite pe teritoriul Uniunii Sovietice. — O.N.U.: Consiliul de securitate: In faţa subcomisiei de anchetă asupra Spaniei, Dr. Girai sprijină marginal acuzaţia poloneză că în Spania se fac experienţe atomice. — Franţa : Adjuncţii miniştrilor de externe ai < celor patru mari » reiau lucrările la Paris ® Bidault expune politica externă a Franţei: independenţă (faţă de Statele Unite, cât şi faţă de Uniunea Sovietică). — U.R.S.S.: Molotov face declaraţii asupra rezul­ tatelor şi dificultăţilor delà Paris. Spirit conciliant.—Anglia: Ministrul alimenta­ ţiei Ben Smith demisionează din guvern. — U.S.A. : Proiectul de lege Case (regle­ mentarea conflictelor muncii — caracter antimuncitoresc) e adoptat de Senat ® : Armistiţiu în conflictul din industria minieră. —Germania: Procesul delà Nuernberg Baldur von Schirach «explică» atrocităţile comise de subalternii săi: n'a avut cu­ noştinţă ® Raţia de pâine este micşorată cu 1 /3 în zona americană. —Danemarca: Rigsdagul adoptă o lege împotriva grevelor. —Olanda: Beel însărcinat cu formarea noului guvern. ' 28 Mai. — Primăria municipiului Bucureşti denunţă convenţia cu S.T.B. —O.N.U.: Consiliul economic şi social: se cere întocmirea unei declaraţii internaţionale a drep- turilor omului.— U.R.S.S.: Stalin primeşte pe ambasadorul britanic Patterson.— Anglia: Camera Comunelor adoptă (338 voturi împotriva 184) proectul de naţio­ nalizare a industriei de fier şi oţel ® Negocieri anglo-române pentru reluarea ope­ raţiilor bancare ® Cercurile oficiale desmint existenţa de trupe britanice la Bushire- Iran (dată şi repetată de Radio-Tabriz). — U.S.A.: Negocieri între guvern şi repre­ zentanţii minierilor grevişti ® Interpelări împotriva proectului de lege Truman (greve) ® Acordul financiar franco-american e semnat.—Franţa: Acord între ad­ juncţi pentru limitarea forţelor armate române (securitatea internă şi paza grani­ ţelor) ® Campania electorală se desfăşură cu acuitate.—Germania: Grupul sub­ versiv german « Edelweiss », arestat la Flensburg, e deferit tribunalului militar bri­ tanic ® Comisia aliată pentru dezarmarea Germaniei: propunerea americană de a se proceda la o « cercetare completă în toate domeniile dezarmării, inclusiv cel eco­ nomic » nu este unanim acceptată. Autorităţile americane opresc livrările de echi­ pament industrial (uzine). — Italia: Proteste tn presă în faţa declaraţiilor regelui Umberto că «mulţi italieni nu vor putea vota». — Grecia: Experţi britanici în ma­ terie de alegeri examinează listele alcătuite în vederea plebiscitului. — Spania: Franco contestă dreptul O.N.U.-ului de a examina problema spaniolă ® Arestări de repu­ blicani.— Egipt: întrunire a şefilor statelor arabe la reşedinţa regelui Faruk.— Siam: Prostest faţă de incursiunile franceze peste frontiera Mekong-ului. 29 Mai. — Anteproectul legii electorale este supus examinării discuţiei şi amen­ dării opiniei publice ® Scriitorul Eugen Ionescu e condamnat pentru un articol publicat în «Viaţa Românească» ® Premiul naţional de pictură (3.000.000) este dublat şi acordat pictorilor Şirato şi Dărăscu.—O.N.U.: Siamul acuză Franţa de a-1 fi atacat şi cere luarea în consideraţie a chestiunii de către Consiliul de securitate. — U.R.S.S. : Delegaţie comercială daneză (G. Rasmussen, ministrul afacerilor străine, etc.) la Moscova. — U.S.A. : Proectul de lege Case adoptat de Camera reprezentanţilor (230 voturi Împotriva 106) ® Greva din mine încetează. —Germania: Oswald Pohl, fost şef al câmpurilor de concentrare naziste, e arestat de britanici. — Iran: Hussein Ala, reprezentantul iranian la Consiliul de securitate, este înlăturat din funcţiune, dar menţinut ambasador la Washington. — Argentina: Adunarea legislativă proclamă preşedinte ales al republicei pe Juan Peron. 80 Mai. — M. S. Regele Mihai I primeşte pe ambasadorul Jugoslav, Dr. Dane Medakovici. — U.S.A.: Importantă manifestaţie de amiciţie sovieto-americană la Madison Square Garden-New-York. Gromâko se ridică împotriva provocatorilor de războiu ® Byrnes propune un tratat de amiciţie sovieto-american ® Stetti- nius cere să fie demis din funcţia de reprezentant american permanent în Consiliu) de securitate ® Einstein cere formarea unui guvern mondial, singurul propriu epocei atomice în care intră omenirea.—Franţa: Leon Blum, negociator al împrumutului american, se înapoiază la Paris. — Belgia: Al 8-lea Congres al Partidului comunist la Bruxelles.—Italia: Complot fascist.—Germania: Nouă listă de criminali de războiu (569). — Conducătorii lagărului Dachau (Weiss, Dr. Shilling) sunt executaţi.— Egipt: Conferinţa şefilor arabi se încheie («chestiunea Palestinei interesează întreaga lume arabă»). —Siam: Noui incursiuni franceze pe malul siamez al Mekongului. —• Indochina: Comisariatul francez din Saigon precizează că «Trupele franceze au intrat în Siam» (timp de trei ore) pentru urmărirea unor rebeli. — Japonia: împăratul Hirohito vizitează pe Mac Arthur pentru a discuta situaţia alimentară. 31 Mai. — Principalii criminali de război rămân definitiv condamnaţi ® Mee­ ting organizat de Apărarea Patriotică: se cere executarea criminalilor de războiu ® Ministerul de interne reduce cadrele de personal (economii bugetare). — U.R.S.S. întrevedere Molotov-Bendari Paşa (ministrul Egiptului). — U.S.A.: Nouă grevă în industria carboniferă.—Anglia: Asociaţia savanţilor britanici pentru energia ato­ mică cere desfiinţarea secretului şi stabilirea unui control internaţional. — Irak: Cabinetul Tewfik Souwadi demisionează. — China: Direcţia afacerilor sociale şi Serviciul muncii devastate, Ia Shanghai, de către şomeuri din regiunile interioare. — Bolivia: Turburări. Stare de asediu. Cenzura presei. 1 Iunie. — Principalii criminali de războiu (Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Vasiliu, Alexianu...) sunt executaţi ® Liniile ferate sunt normalizate In întreaga ţară ® Conferinţă a rectorilor (ordinea şi gospodăria universitară) ® Tribunalul Poporului Îşi încetează activitatea. —O.N.U.: Consiliul de securitate: Raport al subcomitetului pentru ancheta asupra situaţiei din Spania: se recomandă ruperea relaţiilor diplomatice cu Spania, dacă Franco nu se retrage (ameninţare potenţială a păcii). — U.S.A.: Congresul negrilor la Detroit: moţiune de apel la O.N.U. în faţa inegalităţii în care negrii americani sunt ţinuţi) ® Senatul aprobă proectul Case pentru oprirea «grevelor împotriva guvernului • (61 voturi împotriva 21) şi proecrw! Mac Mahon pentru controlul energiei atomice (materialele utilizate la producţia ener­ giei atomice—uraniu, toriu, plutoniu—sunt proprietate a guvernului). . Franţa: Guvernul franqpz recunoaşte Republica Cochinchina ca stat liber al Federaţiei Indo- chineze şi membru al Uniunii franceze. — Italia: Turneu de propagandă pentru mo- marhie al regelui Umberto ® Textul ameliorat al Convenţiei de armistiţiu cu Italia este remis guvernului italian. — Germania: Autorităţile americane Înfiinţează un « oficiu de clemenţă » pentru revizuirea condamnărilor pronunţate de tribunalele militare. — Polonia: Primul congres al Asociaţiei pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică. — Turcia: Violent cutremur în regiunea orientală (220 morţi). — Egipt: Staţionarea trupelor britanice în regiunea Suez nu este acceptată de guvernul egiptean. — Irak: Arshad Al Umari însărcinat cu formarea unui nou guvern. — Iran : Lupte în Kurdistan. — Indochina : Guvern provizoriu al republicei, prezidat de Dr. Nguyen van Thinh. — China: Forţele naţionaliste ocupă Charbin (Manciuria). 2 Iunie. — întruniri politice. Premierul Groza la Iaşi ® O.N.T.: măsuri împo­ triva speculei In staţiunile de vară. —Franţa: Alegeri generale. Participate masivă. Rezultate: M.R.P. = 162 mandate, P. Comunist = 149, P. Socialist = 122, Dreapta moderată = 63, Stânga republicană = 40, Diverşi = 17. — Italia: Alegeri generale şi referendum pentru republică sau monarhie. Participaţie importantă. Condiţiunl normale. — Portugalia: Guvernul portughez acordă aviaţiilor militare engleză şi americană dreptul de a folosi bazele din Azore (perioada de 18 luni). —Cehoslovacia: întrevedere Beneş-Gottwald. Gottwald (comunist) Însărcinat cu alcătuirea noului guvern. — Bulgaria : Comemorarea morţii poetului erou Hristo Boteff. — Palestina : Partidele arabe se unesc într'un « Front suprem arab ». — Irak : Nou guvern (Arshad al Umari). — Japonia: se descoperă un complot pentru asasinarea lui Mac Arthur. 3 Iunie. — Organizaţia conspirativă « Sarmisegetuza » în faţa Curţii Marţiale ® Ascultând declaraţiile studenţilor din Bucureşti, gen.-col. Susaicov Ie remite Căminul Mihai Bravul, repartizat de guvernul român Armatei Roşii. — U.R.S.S.: Mihail- Kalinin, fruntaş al partidului comunist şi al Uniunii Sovietice Încetează din viaţă (71 ani). — Anglia: «libertatea presei este cea mai importantă libertate »). — U.S.A.: Ambasadorul sovietic Novicov prezintă scrisorile de acreditare ® înscrierea proble­ mei indoneziene pe ordinea de zi a Consiliului de securitate cerută de membri ai con­ gresului® Stettinius părăseşte postul de delegat permanent în Consiliul de securitate.— Italia: Alegerile generale şi referendumul se termină. Pentru republică = 12.662.767, pentru monarhie = 10.688.905 voturi. Adunarea naţională: Democratic-creştin = 195, Socialişti = 125, Comunişti = 113, Uniunea democratică naţională = 32, Republicani = 32, Uono qualunque = 24, Blocul libertăţii = 12 ® Autorităţile mili­ tare aliate fac perchiziţii în Veneţia-Giulia.—Germania: Procesul delà Nuernberg: Jodl declară că n'a fost niciodată antisemit şi că a aderat la partidul nazist lucrând ca « militar favorabil unui regim democratic ». — Danemarca : Congresul internaţional al ziariştilor la Copenhaga (20 ţări). — Iran: Grevă la Societatea petroliferă anglo- iraniană. — China : Forţele comuniste cuceresc Vingokov, Taku şi Anshau. — Japonia : Tribunalul militar internaţional pentru Extremul Orient îşi reia lucrările. 4 Iunie. — Recensământ al străinilor şi apatrizilor ® Numiri de rectori şi decani la unele universităţi. — U.R.S.S. : Generalii V. Sokolovski şi Const. Verşanin sunt făcuţi mareşali. — U.S.A.: Credit de 20.000^000.000 dolari acordat Cehoslovaciei (26 luni) ® Pâinea este raţionată în mai multe centre mari (Washington, New-York, Chicago, etc. — Anglia: Camera Comunelor: Desbateri asupra politicei britanice la Conferinţa dela^Paris: Bevin expune atitudinea Angliei şi încheie printr'un apel la înţelegere. — Germania: Procesul delà Nuernberg: Jodl pune pe seama lui Hitler toate ordinele criminale (masacrarea prizonierilor, etc.) date de el însuşi ® Unii membri ai fostului tineret hitlerist urzesc un complot Împotriva forţelor de ocupaţie britanice ® Autorităţile militare britanice desfiinţează armata secretă iugoslavă din Germania. — Ungaria : Tensiune politică. — Cehoslovacia : Patetic apel ceh către Întreaga lume pentru regăsirea a 26 copii din satul distrus Lidice, care au fost despărţiţi de mamele lor, de către nazişti, şi împrăştiaţi. — Danemarca: Congresul internaţional al ziariştilor la Copenhaga: Se constitue o Federaţie internaţională a ziariştilor. —Grecia: Partidele republicane acuză guvernul Tsaldaris că falsifică sensul acordului delà Varkiza, mărgi­ nind plebiscitul la chestiunea reîntoarcerii regelui George şi lăsând la o parte chestiunea de principiu a monarhiei. 5 Iunie. — Societatea Scriitorilor Români, voci din public şi presa cer epurarea Academiei Române de elementele care au militat în favoarea fascismului ® C.G.M. hotărăşte să sprijine fără rezervă B.P.D. ® Condamnarea la moarte a criminalilor de războiu Pantazi, Cristescu şi Leca e comutată in muncă silnică pe viaţă. — Anglia: Camera Comunelor: Desbateri asupra politicei britanice la Conferinţa delà Paris: Churchill face elogiul lui Bevin (« un reprezentant al înţelepciunii şi curajului carac­ terului britanic »), critică politica Sovietelor. Attlee se ridică împotriva celor ce nu vor să înţeleagă pe ruşi şi preconizează noui discuţii, până la realizarea unei înţelegeri ® Derbyul este câştigat de un outsider (sensaţie). — U.S.A.: Senatul aprobă (69 voturi Împotriva 8) prelungirea legii serviciului militar obligator până la 15.V.1947). Warren Austin (senator republican) este numit delegat permanent american în Consiliul de securitate al O.N.U. — Ungaria: Tensiunea politică (creată de cererea agrarienilor, majoritari, de a avea o parte mai eficientă în conducere?) scade după întrunirea cabi­ netului. — Belgia: Conferinţă a «şefilor de poliţie » la Bruxelles: se hotărăşte stabili­ rea unui secretariat permanent la Paris şi reconstrucţia « galeriei criminalilor interna­ ţionali » ® Unul din cheiurile delà Tournai capătă numele generalissimului Stalin.— Italia: Republică. Regina Maria părăseşte Roma. — Turcia: Ziariştii democraţi tri­ mişi în judecată din considerente politice sunt achitaţi de tribunal. — Argentina: Juan Peron preia funcţiunea de preşedinte al republicei ® Se stabilesc relaţii diplo­ matice cu Uniunea Sovietică ® China: Negocieri între Kuomintang şi comunişti sub egida trimisului american, generalul Marsha!!.