Revista Istorica Fondator N
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
279849 INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPEAN REVISTA ISTORICA FONDATOR N. IORGA PUBLICAŢIE SEMESTRIALA VOL. XXVII, N-LE 1—12 IANUAR—DECEMBRE 1941 P-130 REVISTA ISTORICĂ — DĂRI DE SAMĂ, DOCUMENTE ŞI NOTIŢE — FONDATOR N. IORGA DIRECTOR N. BÂNESCU Voi. XXVII, n-le 1—12 Ianuar—Decembre 1941 CĂTRE CETITORI. «Revista istorică» îşi încheia un sfert de veac de existenţă, în mo mentul în care ilustrul ei întemeietor era smuls, prin cea mai odioasă crimă, din mijlocul nostru. A fost, în felul ei, cea dintâi în ţara noastră, şi menită a umplea un gol ce se simţea tot mai mult, a îndeplini mari nevoi, pe care atât de bine le lămurea, în cuvântul său introductiv, regretatul Nicolae lorga. Era — cum spunea dânsul — o informaţie istorică de înnoit la profesori, fără biblioteci şi librării, în oraşele de provincie, de sădit în tineretul şcolar, care, către sfârşitul liceului, începe a manifesta aplecări sau vocaţii; erau de stimulat atâtea bunăvoinţe, afirmate, în chip lăudabil, în atâtea părţi ale ţării. De studii întinse, care-şi au locul aiurea, de articole lungi, con tinuate în mai multe numere, nu putea fi vorba, fireşte, în această re vistă. I se hotăra un program cu mult mai folositor: semnalarea ideii originale, a descoperirii, orientarea şi îndemnul la cercetări. Apoi, ma terialul mărunt, care se pierde, informaţia bibliografică, «darea de seamă)), care să urmărească tot ce se publică aici şi ce se publică în străinătate, în legătură cu noi sau având un interes pentru noi, spre a se crea orientarea în domeniul întreg al istoriei, fără de care atâtea cercetări speciale rămân zadarnice. Cu acest program a pornit, la i-iu Ianuarie 1915, « Revista istorică », şi l-a realizat peste orice aşteptare. Cine răsfoieşte azi colecţia celor douăzeci şi cinci de ani, rămâne în adevăr impresionat de bogăţia şi noutatea cuprinsului. ^—— Erudiţia vastă a lui Nicolae Iorga, cugetarea sa atât de originală şi de profundă, intuiţia sa uimitoare, au aruncat din belşug şi în aceste pagini lumina minţii sale incomparabile. Dintr'un sentiment de adâncă pietate pentru ilustrul iniţiator, co mitetul de direcţie al «Institutului Sud-Est-european » a crezut că nu trebue să înceteze această publicaţie, cu atât mai mult, cu cât un ma terial bogat a rămas pe urma lui Nicolae Iorga şi aşteaptă a fi dat la lumină. Sarcina, trebue să mărturisim, e, pentru oricine, deosebit de grea. Concursul preţioşilor colaboratori, vechi şi noi, o va uşura în parte; iar gândul de a duce mai departe opera folositoare a celui ce a deschis atâtea cărări dinaintea noastră ne va fi un mare îndemn. N. BĂNESCU N. IORGA — ELOGIU ACADEMIC l) — Sire, Domnilor colegi, « Sunt oameni la mormântul cărora nu poţi vorbi decât de viaţă, de viaţa întrupată odată în ei, care n'a sburat delà dânşii decât în clipa din urmă, aruncând înapoi trupul sdrobit al învinsului, şi care, pecetluită cu firea, cu numele lui, va merge şi de acolo înainte ani şi zeci de ani încă, stăpânind minţile, încălzind inimile, îndemnând şi poruncind ». Cu aceste cuvinte îşi începea odată una din acele splendide ca racterizări, ce ne-au dat minunata galerie a « Oamenilor cari au fost », învăţatul fără păreche pe care Academia Română, cu adâncă pie tate, îl comemorează azi. Niciodată cuvintele sale, atât de adevărate, nu s'au putut aplica mai cu temeiu decât la această comemoraţie. Nicolae Iorga a fost, ca nimeni altul, până în clipa morţii sale tragice, un clocot de viaţă. Mai bine de o jumătate de veac ea s'a risipit darnic, torenţial asupra contemporanilor, a stăpânit minţile, a încălzit inimile, a îndemnat şi a poruncit. Născut în Botoşani, dintr'o familie, care cobora după tată din oamenii întreprinzători delà Pind, prin mamă din neamul marelui Vornic Iordachi Drăghici, în care scrisul era o tradiţie, şi din Arghi- ') Această cuvântare a fost rostită, la Academia Română, în şedinţa festivă delà 15 Mai 1041, închinată comemoraţiei marelui nostru istoric. Pentru a o îm părtăşi publicului mai larg, am crezut că nu e de prisos a o reproduce în acest număr omagial. ropolii cu mari rosturi, pe vremuri, la Constantinopole, copilul a moştenit însuşirile deosebite care aveau să-1 ridice, din fragedă ado lescenţă, pe primul plan al vieţii. « Am fost născut, — mărturiseşte însuşi') — cu orizonturi depărtate în spaţiu şi în timp, cu prevestiri de străinătăţi din fundul lumii, şi cu viziunile unui trecut din adâncul vremilor ». Orfan de tată la patru ani, avu o tristă şi chinuită copilărie, în chisă între păreţii căsuţei modeste pe care mama era silită s'o schimbe mereu, în luptă cu necazurile unei vieţi strâmtorate: « Groaznicul lucru care se chiamă casa altuia, în care vii după alţii, cari au trăit, s'au iubit şi s'au urît, au petrecut, au suferit şi au murit acolo, vii pentru un timp, îţi plăteşti adăpostul, încarci apoi totul pe mâni aspre, grăbite, care pătează şi strică, şi te duci aiurea ! » — înseamnă, cu melancolie, mai târziu, în notele sale. Puţine amintiri ale anilor din această primă copilărie. Câteva licăriri, mai mult dureroase, în strâmtul orizont al vieţii. Şcoala, unde copiii îşi află de obiceiu o societate pentru sburdalnica lor viaţă, n'a fost pentru dânsul decât un nou prilej de amare decepţii. Erau alături copii din mahala, fără nici-o creştere, adolescenţi brutali, res pingători lângă copiii delicaţi, cu educaţie de acasă. O pedagogie primitivă, sau, mai bine, lipsa oricărei pedagogii lăsa în voia lui viesparul de sgomot şi neorânduială. Ea n'avea un cuvânt de prietenie pentru cei buni, un gest de apărare al celui ce se simţea pierdut în mijlocul instinctelor fără frâu ale camarazilor. De altminteri, şcoala primară nu i-a dat mai nimic copilului preco ce, care, la cinci ani, ştia ceti şi scrie, fără să fi învăţat, şi putea ceti cărţi în limba franceză, aflate în biblioteca tatălui său, strânse dela librarul ieşean Petrini, care-1 plătise astfel pentru serviciile sale de avocat. Liceul n'a adus nici el o prefacere în viaţa adolescentului. Ce triste amintiri i-au lăsat temniţa internatelor, indiferenţa şi bruta litatea dascălilor fără metodă şi fără iubire ! Doar câteva chipuri luminoase, cu larg orizont, apropiindu-se de aceste suflete părăsite, înseninează paginile sumbre ale însemnărilor ce i-au dat amintirile acelor ani. In cursul lecţiilor, la care mai nu avea ce asculta, băiatul se cu funda în cetirea literaturii mai nouă a Franţei, în volumele împru- x) Orizonturile mele. O viaţă de om, aşa cum a fost, I, Bucureşti, 1934, p. 4. mutate dela un generos librar, îndatorându-se a le restitui cu foile netăiate. Aceste stăruitoare lecturi, pe care le confirma dăunăzi in teresanta comunicare a distinsului nostru coleg G. Mironescu, l-au scos — o spune însuşi — din vulgaritatea ce-1 încunjura, l-au făcut să se simtă « alt om». In cuvinte de rară duioşie ridică, mai târziu, imn de recunoştinţă cărţilor, pentru câtă imensă lărgime de orizont au deschis dinaintea minţii sale: « O, sfintele mele cărţi, pe care soarta prielnică mi le-a scos înainte, cât vă datoresc că sunt om, că sunt om adevărat, ca oamenii din ţările unde nu s'a întrerupt niciodată cultura, şi de aceea, cu toată lipsa unei averi, moştenită sau câştigată, cu câtă nesfârşită iubire, cu câtă nesăţioasă patimă v'am cules de pe toate drumurile, din toate tristele colţuri ale părăsirii voastre, din împrăştierea atâtor furtuni şi catastrofe casnice, pentru a face din voi, ce a lăsat mai preţios omenirea de pretutindeni şi de oricând, în casa mea... biserica celor patruzeci de mii de glasuri, care înalţă acelaşi imn, peste marginile morţii cui v'a scris, acelui mare şi nobil sfânt, martir totdeauna, care e idealul uman !»J). Sfârşind studiile liceale, în 1888, tânărul îşi trecu examenul de bacalaureat, clasificat întâiul, şi-şi câştigă prin concurs un loc în «Şcoala normală superioară», ca student al Universităţii din Iaşi. Altă viaţă începea acum pentru dânsul. Profesorii, erudiţi, făceau cursuri interesante, tânărul culegea informaţia din cele mai bune cărţi de specialitate. Pasiunea sa de cetire găsea acum, în biblioteca Şcoalei normale, opere din literatura universală, care-i dădeau nouă idei de viaţă, îndreptate spre alt ideal decât al fericirii generale pro povăduite de Catehismul lui Karl Marx; căci, trebue să adăugăm, sub înrâurirea curentului pe atunci la modă, el se încântase, încă de pe băncile şcoalei, de socialism. Dar Eminescu — apăruse ediţia de « Prosă şi Versuri » a lui Morţun — a fost pentru tânărul ce-şi căuta drumul «o revelaţie fulgerătoare, un strămutător subit, ca prin minune, în altă lume » 2). Poetul strălucitor şi profund a deter minat schimbarea sufletească, legându-1 pentru toată viaţa de cu rentul naţionalist. Lecturile sale întinse l-au îndemnat a scrie, şi a dat câteva studii literare, apărute, sub îngrijirea «atentă şi binevoitoare » a lui Tiktin în « Arhiva » din Iaşi. *) O viaţă de om, I, pp. 140—141. a) Ibidem, p. 175. Stăpân pe atâta bogăţie a minţii, Nicolae Iorga, hotărît a nu mai pierde anii, — slăbiciunea trupului istovit de multele suferinţe şi lipsuri îl făceau să creadă că nu-i va avea prea mulţi — cere şi obţine, după trecerea examenelor anului întâiu (Iunie 1889), toate cu bile albe, ca în toamna aceluiaşi an să depună restul examenelor şi licenţa. El uimeşte comisia, prin cunoştinţele şi pătrunderea spiritului său 1). Şt. Vârgolici, care-i arătase multă simpatie, scria, a doua zi după examen, lui Iacob Negruzzi, membru în consiliul permanent al In strucţiei, spre a-1 recomanda pentru o suplinire la Focşani. El îi vorbea de succesul « extraordinar de strălucit » cu care acest tânăr Iorga îşi trecuse examenul de licenţă, numai după un an de cursuri. « Este un băiat — adăuga dânsul — cu desăvârşire distins, cum n'am avut şi probabil mult timp nu vom avea în Facultatea noastră, un adevărat fenomen, şi ca memorie şi ca putere de judecată, şi are numai 18% ani » 2).