Eminescu__Mihai-Opere II De III.Pdf
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
M. EMINESCU OPERE II POEZII (2) ACEASTĂ EDIŢIE APARE CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII M. EMINESCU OPERE II POEZII (2) Ediţie critică de D. MURĂRAŞU Postfaţă de EUGEN SIMION EDITURA „GRAI ŞI SUFLET - CULTURA NAŢIONALĂ" BUCUREŞTI, 1995 Coperta de DONE STAN 1875-1879 FĂT-FRUMOS DIN TEI — Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută eşti, copilă, Din nevrednică iubire. 5 Mâni în schit la sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale, Mântuirea fetei mele. - Nu voi, tată, să usuce 10 Al meu suflet tânăr, vesel: Eu iubesc vânatul, jocul; Traiul lumii alţii lese-l. Nu voi părul să mi-l taie, Ce-mi ajunge la călcâie, 15 Să orbesc cetind pe carte În fum vânăt de tămâie. - Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, Las' de-a lumei orice gând. Mâni în zori de zi pleca-vom 20 Cătră schitul vechi şi sfânt. 7 Ea aude -plânge. - Parcă Îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gânduri Şi de-un dor fără de nume. 25 Şi plângând înfrâna calul, Calul ei cel alb ca neaua, Îi netează mândra coamă Şi plângând îi pune şeaua. S-avântă pe el şi pleacă, 30 Păru-n vânturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu priveşte îndârăpt. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr' de capăt, 35 Când a serei raze roşii Asfinţind din ceruri scăpat. Umbra-n codri ici şi colo Fulgerează de lumine... Ea trecea prin frunza-n freamăt 40 Şi prin murmur de albine; În mijloc de codru-ajunse Lângă teiul nalt şi vechi, Unde-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi. 45 De murmur duios de ape Ea trezită-atunci tresare, Vede-un tânăr, ce alături Pe-un cal negru stă călare. 8 Cu ochi mari la ea se uita, 50 Plini de vis, duioşi plutind, Flori de tei în păru-i negru Şi la sold un corn de-argint. Şi-ncepu încet să sune, Fărmăcat şi dureros - 55 Inima-i creştea de dorul Al străinului frumos. Părul lui i-atinge părul, Şi atunci c-obrazul roş Ea apleacă gene lunge 60 Peste ochii cuvioşi Iar pe buze-i trece-un zâmbet Înecat, fărmăcător, Care gur-abia-i deschide, Cea uscată de amor. 65 Când cu totului răpită Se-ndoi spre el din şele, El înceată din cântare Şi-i grăi cu grai de jele, Ş-o cuprinde de calare - 70 Ea se apără c-o mână, Insă totuşi lui se lasă, Simte inima că-i plină. Şi pe umărul lui cade Al ei cap cu faţa-n sus; 75 Pe când caii pasc alături, Ea-l privea cu suflet dus. 9 Numai murmurul cel dulce Din izvorul fărmăcat Asurzeşte melancolic 80 A lor suflet îmbătat. Lun-atunci din codri iese, Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveşte umbre negre Pe câmp alb ca de zăpadă. 85 Şi mereu ea le lungeşte, Şi urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se pierd în codri Cu viaţa lor pierdută. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, 90 Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută-n lume. 10 RIME ALEGORICE Corabia vieţii-mi, grea de gânduri, De stânca morţii risipită-n scânduri, A vremei valuri o lovesc Şi-o sfarmă Şi se izbesc într-însa rânduri-rânduri. 5 Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace. Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace, Trecând încet pustiile Saharei Şi luminând o lume care tace. La miezul [nopţii] vezi pustia plană 10 Născând de subtu-i mândră caravană De morţi în văluri lungi Şi, trează, Mergând încet spre-un vis: Fata — morgana. Într-adevăr: adânca depărtare Arată un palat numai splendoare. 15 Pintre fereşti pătrunde o lumină; Perdelele — i păreau muiate — n soare. De prin deserturi lungi şi depărtate, In şiruri vin scheletele uscate. Pustiu-atunci cu caravane-sate, 20 Dormea ca mort sub luna care bate. O caravană lângă mine trece, Naintea ei vine-o suflare rece. În şiruri lungi se strecur şi se strecur: Eu număr unul, număr doisprezece. 11 25 Un chip atuncea de pe cal coboară. La mine-ndreaptă-a lui privire-amară Şi faţa slabă, tristă, adâncită Ş-osoasa mână o întinde-avară. Dar să mă mişc nu am nicicum putere, 30 Căci ţapăn mort eram Şi fără vrere. Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate, Deşi prin ele eu aveam vedere. Iar umbra-n vălu-i de mătasă sură D-urechea mea şi-apropie-a ei gură 35 Şi-mi spune lin şi-ncet povestea mare, Ce ca un râu etern în minte-mi cură: „Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare Şi om cu ochii vii de-o vede moare; Iar celor morţi, lumina lor adâncă, 40 Li dă viaţa nopţii trecătoare. Deci vin şi tu pe un schelet să-ncalici, Să vezi palatu-i în lumini opalici; De şirul nostru să te ţii în urmă Pân' la grădina ei cu flori italici. 45 Şi iată vălul meu ţi-l dau - pe faţă Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheaţă, Ca nu cumva să se topească iute De a privirei ei tiranică dulceaţă. " Mă sui Şi plec... o umbră sunt din basme 50 Şi o fantasmă sunt între fantasme, Prin mâna mea de o ridic se vede Ca Şi prin corpul străveziei iasme. Din ce în ce cu toţii se apropii. Grădini lucesc şi flori creşteau cu snopii. 55 Iar rouă curge în briliante umezi - Din crengi de arbori luminează stropii. 12 Pe scări de marmur ne suim cu toţii Şi morţii-şi caut prin coloane soţii: Sunt tineri unii ca iubirea moartă, 60 Iar alţi au barbe albe ca preoţii. Dar toţi cu toţii sunt de om ruine Şi risipiţi din cârduri beduine Au fost găsit amara, cruda moarte Într-un pustiu arzând Şi fără fine. 65 Vorbesc încet... ca-n somn... şi vorba sună Ca frunze-uscate cari vântu-adună, Sau ca murmurul cel vrăjit de ape Când peste codri-apare blonda lună. Deodată-n două şirul se desface. 70 În fund apare-un mândru chip ce tace; Cu roşii flori de mac în păru-i negru, Cu ochii-nchişi un semn cu mâna-mi face. Eu o urmez prin galerii înalte. Izvoare vii din vase stau să salte 75 Şi lângă ele nimfele de marmur, Făpturi cereşti unor măiestre dalte. Pe lucii muri auritele pilastre. În jurul lor sunt aşezate glastre, Din care cresc bogate-ntunecoase 80 Ici roze negre, colo flori albastre. Şi pe fereşti perdele de purpură. - Un miros răcoros simţirea-mi fură; Deschisă lin e uşa unei sale Şi noi minuni uimiţii ochi văzură. 85 Un pictor a-nflorit plafonul, murii, Cu basme mândre, cu frumoase hurii Şi din căţui de-argint, copăr miroase Cu fum albastru formele picturii. 13 Iar pe-un divan, ascuns între perdele 90 Albastre, înfoiate şi cu stele, Şedea regina basmelor măiastră - Lumină lumea gândurilor mele. Ea înşira mărgăritare-n poale Şi pe-un covor persan, frumos şi moale, 95 Ea-ntinde surâzând ca-n vis Şi leneş A ei picioare de zăpadă - goale. Ochii adânci ca două basme-arabe Şaman cu-aceia ai reginei Sabbe, Cum împăratul Solomon îi scrie, 100 Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe. Cu ochi pe jumătate-nchişi surâde; - Deşi privirea-mi pe cei vii ucide, Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti, Pân-al tău suflet ochii va deschide. 105 L-al tău mormânt tu eşti în pragul porţii, Dar să te stingi nu este voia sorţii, Ci-n fata mea să laşi încet să-ţi cadă De pe-ai tăi ochi de gheată vălul morţii. Îngenunchind atunci am zis în sine-mi: 110 „O, dulce chip, cu mâna fruntea ţine-mi Şi de pe ochi ia-mi vălul trist şi rece, Căci simt bătaia renviatei inemi." Şi de pe ochii-mi cade ceata sură Şi noi minuni uimiţii ochi văzură, 115 Căci înaintea mea stai vrăjitoare Şi basmu-asculţi cu zâmbetul pe gură Ş-atuncea pier anticele portale. In jurul meu iluminate sale Şi-n loc de morţi fiinţe vii, ce vesel, 120 Cu hohot râd - serbează bachanale. 14 Unde-s acum fantasticele şeme Prin care luna străbătea-ntr-o vreme? Acele mii risipuri din pustie Trăiesc... nici unul moartea nu şi-o teme. 125 Când ar avea moarte o vecinicie De-amor, de viaţă Şi de nebunie, Ei nu s-ar veseli atât de tare Precum o fac în astă moarte vie. Ici vezi femeia plină şi bălaie 130 Ce lasă-ncet să cadă a ei straie; Zâmbind rămâne-n mijlocul mulţimei Precum ar fi ieşit din caldă baie. Ici una oacheşă se-ntinde-alene În braţu-unui bărbat ce, de sub gene, 13 5 Ş-aruncă ochii-ntunecoşi sălbateci, Setoşi de patimi c-ale unei hiene. Iar una stă cu ochii ei să soarbă Pe-un vechi ostaş cu-ntunecime oarbă Şi degeţele fine ca de ceară 140 Şi-mpleticeşte-n-a lui neagră barbă. Un râs, un chiot, o vuire multă - Cu toţii strigă, nimeni nu ascultă; Ocări frenetici sunt o desmierdare Şi desmierdarea deveni insultă. 145 Toţi se iubesc - ş-o spun în gura mare. Toţi au făcut din viată sărbătoare: De măşti râzânde lumea este plină, De comedianţi şi de femei uşoare. Murmure doar s-aud de prin unghere, 150 Unde cu glasul blând amantul cere, Pe când iubita gura ei, uscată De sărutări, deschide la plăcere. 15 Ce-i lumea asta mă întreb acuma, Au nebunit-au, sau domneşte ciuma? 155 De-acopăr moartea, ranele hidoase Cu râs, cu-amorul cu beţii, cu gluma? „Ba nu - răspunse-atunci Şeherazade Nu, nu îi vezi aşa precum se cade; Viaţa lor un vis al morţii este, 160 Azi pradă ei, iar mâni ea o să-i prade.