LILIANA BURLACU CONSUMAȚIE ȘI CREAȚIE. CAFENELELE SCRIITORILOR ROMÂNI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA Orașul creativ – unul dintre conceptele de lucru moderne –, ce tinde să-și facă din cultură factorul decisiv, se mai află în căutarea spațiului ideal, multifunc- țional, convivial, instructiv, inovator, de afirmare a acesteia. Proiecte industriale abandonate, alături de zone periferice scoase din circuitul urban, își găsesc, în con- text, surprinzătoare oportunități. Alte spații de veche tradiție în promovarea culturii și a creativității se reinventează pe coordonate dinamice, reușind să redefinească prin excelență conceptul de socializare urbană, alături de acela de colaborare, coo- perare, relaxare, de studiu și, de ce nu, de travaliu: prin accesul la tehnologie, cafe- neaua secolului XXI propune, într-un mediu favorabil, flexibil și permanent, con- diții atractive manifestării creativității de orice gen. Nu toate atributele cafenelei moderne reprezintă, însă, inovații ale secolului curent, nici măcar multifuncționalitatea sa ori calitatea surprinzătoare de „birou de cartier”. Câteva similitudini corespund unui moment de modernizare, a se înțelege de occidentalizare, survenit acum un secol. Este cunoscut faptul că la finele celui de-al nouăsprezecelea și începutul următorului secol, o serie de cafenele bucureș- tene de orientare europeană – Fialkowsky, Kübler, Capșa, Terasa Oteteleșanu, High Life, Café de la Paix, Café Corso – cunosc, prin frecventarea de către boema literară și artistică, o viață spirituală fără precedent, transgresând atributele lor ini- țiale, de strictă consumație și de loisir urban. Monografia lui George Costescu, Bucureștii vechiului regat, redactată la început de veac XX, surprinde oportunitățile pe care noile locații le oferă, în primul rând intelectualității, prin constituirea lor în „focare de viață mai aleasă”, fără a le diminua, prin aceasta, aportul la însuflețirea activității culturale în general, la for- marea gustului estetic sau la susținerea actului creator (Costescu 1944, p. 381). În volumele de memorii cu precădere, dar și în articole de evocare, despre unele cafe- nele se va face referire ca despre „adevărate instituții”1 (Bacalbașa 1987, p. 66), despre altele, ca despre indubitabile „academii libere”2 (Milian 1973, p. 292), una singură va fi ridicată la rangul de „parlament universal”3 (Arghezi 1925, p. 5) și chiar dacă literații vor fi cei care le vor spori renumele, cafenelele vor patrona, în subsidiar, domenii de o nu mai mică însemnătate în viața socială: politicul, jurna- lismul, arta. 1 „Fialkowsky nu mai era o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituție”. 2 Terasa Oteteleșanu. 3 Capșa. Caietele Sextil Pușcariu, IV, 2019, Cluj-Napoca, p. 377‒385 378 Liliana Burlacu E adevărat, calitatea de membru al Partidului Conservator a lui Grigore Capșa poate susține prezența bătrânilor boieri printre clienții propriei cofetării (Potra 1990, p. 407–408), dar nu și a liberalilor, de unde convingerea că simpatiile nu exclud alți factori de încurajare a imixtiunii „politicului” în viața cafenelei. Transformarea aceluiași spațiu dintr-un „local al latifundiarilor” într-un „cuib de literați”, după cea dintâi conflagrație mondială, se datorează, evident, cu totul altor cauze, chiar dacă singura invocată este cea legată de dispariția Terasei Oteteleșanu, locul preferat de întâlnire a oamenilor de litere, dar și a protipendadei, până în momentul ridicării Palatului Telefoanelor. Cafeneaua Capșa va fi la rându-i victima renovărilor, sacrificată, un deceniu mai târziu, în favoarea restaurantului, fapt ce va repeta exodul clientelei literare. De reținut că geografia spațiului de sociabilitate culturală în care se constituie parte dintre cafenelele bucureștene în prima jumătate a secolului al XIX-lea e caracterizată de o tendință opusă aceleia actuale, centrifuge, preferința pentru Calea Victoriei definindu-le deopotrivă. Cu o excepție – Cafeneaua Fialkovsky4, sensibi- lizată de statutul emblematic al clădirii Teatrului Național mai mult decât de poten- țialul economic al zonei și de fluxul ei pietonal. Aliniind gama de servicii cerințelor locației prin substituirea berăriilor5 ce funcționaseră, cu o cofetărie și o cafenea (Café de lʼOpéra, numele său de început), șansele antreprenorului polonez cresc până la a le egala pe acelea ale întreprinzătorului de la etajul superior al casei Török, inițiat în comerțul cu mobile, Karol Juberbaker. Un succes managerial de durată, am spune astăzi, pentru că gloria „salonului cel mare”, asaltat de aristocrația în „fracuri [...] și rochii de mătase”, descinzând direct din „lojiile baignoire și fotoliile de orchestră” ale teatrului din apropiere, se va prelungi până în 1898, când localul va înceta să funcționeze doar odată cu dispariția proprietarului său (Obedenaru 1933, p. 76). Faptul că factorul literar nu determină exclusiv natura unui spațiu de intensă fervoare artistică o demonstrează realitatea: relocarea unei cafenele de renume cum e Kübler, din Calea Victoriei pe strada Academiei, nu exportă și exponenții săi valoroși. Puțini își urmează patronul ocrotitor, „papa Kübler”, cei mai mulți, precum Alexandru Macedonski, preferând o minimă deviere de la coordonatele geografice consacrate, cele ale cafenelei de vis-à-vis, spre exemplu, High Life. Deși tendința de localizare a cafenelei moderne la periferia urbană se distan- țează de aceea a secolului XIX, grija pentru recrearea unei atmosfere ambientale elegante rămâne comună ambelor momente ale modernizării sale. Proiectul ce rein- ventează azi cafeneaua bucureșteană Kübler regândește, pentru interioare, stilului clasic pretențios și îmbină atuuri precum „elemente originale de arhitectură” sau „decorațiuni cu iz de secol XIX”6. Cum arătau interioarele cafenelelor bucureștene de secol XIX, frecventate de scriitori? Antreprenorii lor, prin excelență străini, (Fialkovski, Kübler, Aimé 4 Aflată la parterul casei Török, pe strada Câmpineanu, colț cu aceeași arteră centrală. 5 „Grubert” și „Oswald”. 6 https://www.capitalplaza.ro/kubler-kaffee (accesat în 26.09.2019. Consumație și creație 379 Molard, Filip Finkelstein, David Haimovici, frații Gelbert, din cei șapte care con- stituiau „societatea anonimă” ce patrona Corso-ul), abia ulterior și autohtoni (Capșa, Stere, Atanasache), oscilează între un stil parizian de amenajare (Fialkowski) și un altul vienez (Corso); consumația, în schimb, va primi valențe austriece, dacă ne gândim la șvarțul apreciat de scriitori, respectiv italiene, dacă luăm în calcul capuținul. Concepte precum lux și fashion (de aici avem „salon fașionabil”, în reclamele vremii7) conlucrează la decorarea spațiilor, promovând marmura (măsuțele rotunde, cu placă de la Fialkovsky și Corso), esențele naturale (fațada îmbrăcată în lemn de stejar natur a Capșei, mobilierul de stejar), țesăturile opulente în culori vii (lojiile căptușite cu catifea roșie/vișinie ale braseriei Corso, canapelele de pluș roșu ale cafenelei Kübler sau „canapeaua de piele” de la Terasa Oteteleșanu), obiectele de decor masive (oglinzile enorme de la Capșa), concurând neloial interioarele austere ale rivalelor lor orientale, cu scaune de paie și lavițe (Paraschiv 1979, p. 143). Unele, precum Corso, își reinventează interioarele anual și radical, de la tapet la porțelanurile delicate. Altele, abuzează de o opulență exce- sivă, generând ironii: restaurantul cu „pereții căptușiți în marmură roșie”, de la Capșa, supranumit și „mormântul faraonilor” (Potra 1990, p. 407). În Viena zilelor noastre, o cafenea din 1939 încearcă să supraviețuiască printre cele 650 de cafenele existente printr-o anulare a oricărei modificări („pe cât posibil, nimic nu trebuie schimbat cu nimic”): cafeneaua Hawelka (Braudeau 2009, p. 35). George Potra privește noua orientare în designul urbanistic al capitalei la începutul secolului al XIX-lea ca pe o reacție firească la nevoia de lux și de rafi- nament a protipendadei autohtone, crescută în tinerețe în Franța sau cel puțin fami- liară cu ea, de unde și cutuma de a-și „apropia gusturile pariziene” (Potra 1990, p. 405–406). Unii dintre întreprinzători consfințesc, ei înșiși, aceleași gusturi prin căsătorie8, în timp ce alții le extind asupra angajaților: „tânăra și frumoasa casie- riță” a cafenelei Fialkowsky era, după relatările lui Al. Obedenaru, „de origine franceză” (Obedenaru 2010, p. 79), iar cofetarii de la Capșa erau și ei aduși de la Paris. Colaborările ulterioare cu pictori (Samuel Mützner) și arhitecți cunoscuți (Victor G. Ștefănescu) pentru realizarea grafică a meniurilor (Capșa) sau a invita- țiilor la evenimente diverse, organizate după spectacolele de teatru, precum supeuri sau serate dansante (Café de Paris), trădează, dacă nu neapărat o cutumă franceză, cel puțin grija constantă pentru detaliu, eleganță și bun gust. Cert este că noile ca- fenele bucureștene de la începutul secolului al XX-lea au sugerat mai multe simili- tudini cu echivalentele lor pariziene: Tortoni, Procope, Vachette sau Chat noir9 decât cu oricare cafenea occidentală (Potra 1990, p. 398; Eftimiu 1965, p. 10). Multifuncționalitatea (provocare căreia cafeneaua modernă îi face față prin conceptul planurilor deschise) impunea, acum un secol și mai bine, o comparti- 7 Vezi „Vestitorul românesc”, XXI, nr. 96, supliment, și nr. 97, 1856, p. 388. 8 Cu fiica unor negustori parizieni, Marie Obéline Vautier (1845–1909) se căsătorise Grigore Capșa în 1871. 9 Constantin Bacalbașa amintește despre existența în București a unei berării și a unui birt „La Pisica Neagră”, „renumit pentru vinul ce debita” (Bacalbașa 1987, p. 54).