Documente Diplomatice Române, Seria a II-A, Volumul 19, 1937
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
DOCUMENTE DIPLOMATICE ROMÂNE SERIA a II-a Volumul 19 Partea I 1 ianuarie – 30 iunie 1937 ROMANIAN DIPLOMATIC DOCUMENTS SERIES II Volume 19 PART I January 1 – June 30, 1937 MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE INSTITUTUL DIPLOMATIC ROMÂN DOCUMENTE DIPLOMATICE ROMÂNE SERIA a II-a VOLUMUL 19 PARTEA I 1 ianuarie – 30 iunie 1937 Volum realizat de Alin-Victor MATEI, Laurenţiu CONSTANTINIU, Andrei ŞIPERCO, Bogdan ANTONIU Bucureşti, 2016 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Documente diplomatice române. - Bucureşti : Editura Academiei Române, 2006- vol. Seria 2. Vol. 19. Partea 1 : 1 ianuarie - 30 iunie 1937 / vol. realizat de Alin-Victor Matei, Laurenţiu Constantiniu, Andrei Şiperco, Bogdan Antoniu. - Bucureşti : Monitorul Oficial R.A., 2016. - Index. - ISBN 978-973-567-925-5 I. Matei, Alin-Victor II. Constantiniu, Laurenţiu III. Şiperco, Andrei IV. Antoniu, Bogdan 341.7(498)(092.2) 94(498)(093.2) CUPRINS INTRODUCERE ................................................................. VII INTRODUCTION ............................................................... IX NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI .................................................. XI EDITORS’ NOTE ................................................................ XIII LISTA DOCUMENTELOR ................................................ XV LIST OF THE DOCUMENTS ........................................... LII DOCUMENTE/DOCUMENTS .......................................... 1 INDEX .................................................................................. 553 INTRODUCERE În istoria relaţiilor internaţionale interbelice, anul 1937 a fost uneori caracterizat ca un an de tranziţie, ca un interval de acalmie premergător marilor crize ale anului 1938. Nu e nicio îndoială că în aceste 12 luni nu are loc o criză comparabilă cu remilitarizarea Renaniei sau anexarea Austriei. Dacă nu a fost un an al crizelor majore, 1937 a fost, pentru diplomaţia românească, un an de criză. Într-un context marcat de rearanjarea sistemului internaţional după crizele anilor 1935 – 1936, România a trebuit să-şi modeleze politica externă ţinând seama de reducerea influenţei franceze, amplificată de dezinteresul britanic pentru estul Europei, de suspiciunea crescândă faţă de Uniunea Sovietică şi, mai ales, de apropierea tot mai clară dintre Germania şi Italia. Declinul Franţei, mult mai clar privit cu avantajul perspectivei, ni se relevă a fi mult mai subiectiv în ochii contemporanilor şi aceasta explică în bună măsură, alături de lipsa unor alternative uşor imaginabile, ambiguitatea aşa-numitei „reorientări” a politicii externe româneşti. La fel de dificil de înţeles în contextul sfârşitului anului 1937 era măsura în care Franţa era dispusă să cedeze Marii Britanii iniţiativa în gestionarea tensiunilor din estul continentului. Vizita lordului Halifax la Berlin şi cea a lui Chautemps şi Delbos la Londra în noiembrie 1937 nu puteau să nu ofere motive de îngrijorare în condiţiile în care, aşa cum reiese în mod repetat din documentele din volum, statele est-europene erau descumpănite de refuzul Marii Britanii de a susţine deschis stabilitatea regională. Degradarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, neîntreruptă după august 1936, s-a dovedit imposibil de oprit în contextul constrângerilor create de politica internă şi cea de alianţe a României. Chestiunea Basarabiei a rămas o rană deschisă în condiţiile în care, în contextul marilor epurări, cele mai rele previziuni despre evoluţia regimului sovietic erau din nou confirmate. Pentru eventualul acord între cele două state nu exista în realitate un fundament în condiţiile în care, lăsând la o parte disputele politice interne din România, Moscova nu era probabil dispusă să accepte mai puţin decât un tratat de asistenţă mutuală, iar pentru decidenţii de la Bucureşti un asemenea act echivala cu abandonarea politicii de echilibru iniţiate după plecarea lui Titulescu. Ambiguitate este cuvântul de ordine şi atunci când vine vorba de felul cum era percepută apropierea italo-germană. Deşi aceasta era imposibil de negat, mai ales în contextul Războiului Civil din Spania, persista speranţa (la fel ca în cazul majorităţii capitalelor occidentale) că, dat fiind interesul italian pentru Europa Centrală şi de Sud-Est, între cele două puteri revizioniste avea să persiste o doză de competiţie care să ofere o marjă de manevră suplimentară micilor state din regiune. Din nou anul 1937 este crucial. Vizita lui Mussolini la Berlin în septembrie 1937 a fost – ştim astăzi – un pas esenţial spre Anschluss, dar, previzibil, contemporanilor le este mult mai greu să evalueze consecinţele practice ale întâlnirii. Deşi contribuise direct la aceasta, nici măcar conducerea italiană nu a înţeles cât de abruptă avea să fie răsturnarea raportului de forţe din Europa Centrală şi de Sud-Est. Politica germană şi cea italiană păreau, în acelaşi timp, să intre în rezonanţă în estul Europei şi impactul adevărat asupra politicii micilor puteri revizioniste din regiune rămânea de evaluat. Parcurgerea documentelor reunite în cele două volume surprinde această degradare a climatului internaţional, dar ar trebui să ne atragă atenţia şi asupra faptului că decidenţilor din 1937 viitorul le părea încă deschis, că războiul era departe de a fi o certitudine, chiar dacă vocile alarmiste/realiste nu lipseau. Multitudinea de informaţii contradictorii sau complet false – o ştim azi, cu avantajul celor aproape 80 de ani care s-au scurs – nu face decât să scoată în evidenţă încă o barieră în calea formulării unei politici coerente. Un stat cu resurse limitate, cu multiple ameninţări la graniţe, România era într-o oarecare măsură forţată să ducă o politică reactivă. În acelaşi sens lucra şi multiplicarea ameninţărilor la adresa stabilităţii internaţionale, atât în Europa, cât şi în afara ei, mai ales în condiţiile aparentei indiferenţe a anglo-francezilor. Acţiunea externă a României a devenit tot mai clar preocupată de problemele regionale. De altfel, cele mai îngrijorătoare evoluţii erau semnalele de desolidarizare din interiorul Micii Înţelegeri şi al Înţelegerii Balcanice, venite pe fondul nesiguranţei legate de capacitatea şi voinţa anglo-francezilor de a se implica în asigurarea stabilităţii estului continentului. Agravarea situaţiei din Europa a însemnat că membrii celor două alianţe au VII Institutul Diplomatic Român înţeles foarte rapid că respectivele alianţe erau nu doar o sursă de forţă, ci şi – preponderent în acel context – o sursă de slăbiciune, întrucât fiecare dintre semnatari importa într-o oarecare măsură vulnerabilităţile aliaţilor fără ca aceştia să-i aducă vreun câştig substanţial de securitate în faţa principalei ameninţări cu care se confrunta. Acordurile iugoslavo-bulgare şi iugoslavo- italiene, ameninţarea reînarmării unilaterale a Ungariei, fluctuaţiile din relaţiile cu Polonia au forţat România să privească în imediata apropiere a graniţelor sale cu o îngrijorare crescândă. Primele luni ale anului au adus şi primele crize pentru aceste structuri regionale de apărare colectivă, odată cu semnarea tratatului de prietenie dintre Iugoslavia şi Bulgaria. În pofida deciziilor Înţelegerii Balcanice de la Atena din februarie, criza s-a accentuat odată cu hotărârea Iugoslaviei de a semna un acord politic cu Italia. Relaţiile ameliorate ale Belgradului cu Germania şi Ungaria păreau şi ele să indice în sensul unei desolidarizări a Iugoslaviei de aliaţii săi. Din multe puncte de vedere, Iugoslavia era veriga slabă a aranjamentelor de securitate din estul Europei, fiind tot mai dependentă economic de Germania şi, lucru de înţeles, tentată de ameliorarea relaţiilor cu Bulgaria şi mai ales Italia, în condiţiile în care cele cu Franţa păreau a fi în criză. Dezamăgirea diplomaţilor români faţă de aliaţii iugoslavi răzbate uneori din documentele prezente în volum. Deşi tentată de un acord similar, România nu a dus mai departe un proiect pe care Franţa îl privea cu evidentă iritare. Presiunile divergente erau sporite şi de evoluţii regionale şi, în special, de relaţia complicată cu Polonia. În pofida unor relaţii excelente la prima vedere, exista un aspect fundamental care separa cele două state şi le influenţa comportamentul de o manieră decisivă: în vreme ce liderii polonezi priveau cu suspiciune Franţa şi încercau să construiască o politică alternativă care să nu depindă atât de mult de suportul occidental, elita românească nu credea că o asemenea alternativă exista. Aceeaşi relaţie cu Polonia e un microcosmos al contradicţiilor – unele dintre ele inevitabile şi generate de contextul internaţional tot mai complicat – care caracterizau politica regională a României: deşi aliaţi apropiaţi, cele două state priveau de maniere uneori radical diferite relaţiile lor cu Cehoslovacia sau Ungaria, se raportau diferit la iniţiativele diplomatice ale Iugoslaviei. Politica externă românească s-a văzut nevoită să se adapteze unui mediu internaţional în care vechile certitudini au fost puse sub semnul îndoielii, în vreme ce puţinele motive de optimism au fost iar şi iar contrazise de semnale îngrijorătoare. Contextul internaţional dificil a fost şi mai mult complicat de o viaţă politică internă din ce în ce mai tensionată, ceea ce a însemnat, din nou, că disputele internaţionale au acţionat ca un factor agravant pentru crizele politice interne. Reacţiile în faţa scandalurilor politico-diplomatice provocate de participarea diplomaţilor germani şi italieni la înmormântarea legionarilor Moţa şi Marin, dar şi dezbaterile aprinse provocate de cartea ministrului cehoslovac la Bucureşti, Šeba, care susţinea alternativa unei