Ion-Creanga.Pdf
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
La 5 mai 2006, în Duminica Mironosițelor, a trecut la cele veșnice Zoe Dumitrescu‑Bușulenga – Maica Benedicta. La pomenirea de unsprezece ani a marii profesoare, adevărată purtătoare de mir a cuvântului lui Dumnezeu, Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu‑Bușulenga – Maica Benedicta” editează volumul Ion Creangă, cu nădejdea că, astfel, continuă slujirea pe care Maica Benedicta a împlinit‑o cu toată dăruirea: creșterea spirituală a unor generații întregi, chemate rodnic înspre cugetul drept și credință. Zoe Dumitrescu‑Bușulenga Ion Creangă Introducere de Iulian Costache Editura Nicodim Caligraful 2017 Mulțumim familiei Radu și Rodica Marinescu, care a sprijinit financiar apariția acestei cărți. Coperta I: Dacian Andoni, Ion Creangă, acuarelă, 76×57 cm, 2017 Coperta IV: Ripidă, argint aurit, Mănăstirea Putna, 1497 Grafică: Angela Horvath © Fundația „Credință și Creație. Academician Zoe Dumitrescu‑Bușulenga – Maica Benedicta”, 2017 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României DUMITRESCU‑BUȘULENGA, ZOE Ion Creangă/ Zoe Dumitrescu‑Bușulenga; introd. de Iulian Costache. ‑ Putna: Editura Nicodim Caligraful, 2017 ISBN 978‑606‑93481‑9‑2 I. Costache, Iulian (introd.) 821.135.1.09 Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților Zoe Dumitrescu‑Bușulenga s‑a născut în 1920 la București, în familia lui Nicolae Dumitrescu și a Mariei Apostol. De mică a fost familiarizată de tatăl ei cu literatura clasică franceză și germană, iar prin bunicul preot și o soră a bunicii au venit deprinderile timpurii ale vieții spirituale în Biserică. A dorit să urmeze Conservatorul și să îmbrățișeze o carieră muzicală, dar, din motive de sănătate, a optat pentru Facultatea de Drept și Facultatea de Litere la Universitatea din București. Între 1948 și 1982 a fost profesor la catedra de Literatură Universală și Comparată a Universității din București, unde i‑a avut ca modele profesionale și pedagogice pe George Călinescu și Tudor Vianu. În perioada de dinainte de 1989 a apărat marile nume ale literaturii române: Eminescu, Eliade, Cioran, Vulcănescu și Blaga. Înfruntând presiunile timpului, a înscris Biblia în bibliografia studenților săi. Din 1975 a început să petreacă verile la Mănăstirea Văratec. Contribuțiile de autor cele mai însemnate sunt: Ion Creangă (1963), Renașterea, umanismul și dialogul artelor (1971), Valori și echivalențe umanistice (1973) și seria Eminescu: Eminescu. Viața; Eminescu și romantismul german; Eminescu. Creație și cultură. După 1990, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga a onorat funcțiile de vicepreședinte al Academiei Române și director al „Accademia di Romania” din Roma. Meritele culturale i‑au fost recunoscute prin mai multe premii și distincții, precum: Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, Premiul Internațional Herder, Comandor al Ordinului de Merit al Republicii Italiene. După moartea soțului, Apostol Bușulenga, a intrat în cinul monahal, primind numele de Benedicta și a viețuit la Mănăstirea Văratec. A trecut la cele veșnice în 5 mai 2006 și a fost înmormântată, conform dorinței testamentare, la Mănăstirea Putna. Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu‑Bușulenga – Maica Benedicta” a publicat volumele: Eminescu. Viața; Eminescu și romantismul german; Eminescu. Creație și cultură; Credințe, mărturisiri, învățăminte; Să nu pierdem verticala; Eminescu. Orizontul cunoașterii. Introducere Studiul Ion Creangă, semnat de Zoe Dumitrescu‑Bușulenga și publicat acum de Editura „Nicodim Caligraful” a Mănăstirii Putna într‑o nouă ediție ce poartă amprenta viziunii grafice a lui Dacian Andoni și Angela Horvath, atrage imediat atenția pentru că este subiectul primei cărți de autor și, în același timp, ultimul volum la care distinsul academician a lucrat, cu acribie, în răstimpurile vieții monahale de la Văratec. În contextul preocupărilor mai largi ale profesoarei Literelor bucureștene, care au făcut carieră în spațiul criticii literare și al studiilor comparatiste, opera lui Creangă nu a reprezentat o temă cu vizibilitate recurentă în plan editorial, așa cum s‑a întâmplat cu Mihai Eminescu bunăoară, asupra căruia și‑a aplecat atenția, publicând mai multe studii. Astfel, începând cu monografia Eminescu (1963) și continuând cu volumele Eminescu – cultură și creație (1976) și Eminescu și romantismul german (1986), figura spiritului creator eminescian s‑a impus ca una dintre temele constante de meditație ale autoarei, aceasta întorcându‑se în mai multe rânduri asupra volumelor respective, inclusiv în ultimii ani petrecuți la Mănăstirea Văratec, când, în preajma anilor 2000, a revăzut lucrările respective în vederea unei ediții definitive. Drept rezultat, Editura „Nicodim Caligraful” a Mănăstirii Putna a tipărit versiunea finală a acestor studii într‑o suită de patru volume: Eminescu. Viața (2009), Eminescu și romantismul german (2009), Eminescu. Creație și cultură (2012) și Eminescu. Orizontul cunoașterii (2016). Primele trei sunt îngrijite de profesorul universitar Dumitru Irimia, prefațate de ilustrul critic de artă Dan Hăulică și prezentate grafic în viziunea artistului 8 Ion Creangă plastic Mircia Dumitrescu. Al patrulea volum este o ediție girată critic de profesorul universitar Ion Pop și artistic de Dacian Andoni. Imediat însă după această amplă și finală revizitare a studiilor eminesciene, ce sublima inclusiv o anumită conotație testamentară subsecventă, eminentul cărturar a ținut cu tot dinadinsul să se întoarcă, cu o înnoită apetență, la opera lui Ion Creangă, în dorința de a oferi o cale de reîmprospătare a înțelegerii operei acestui creator și de a aduce la zi studiul publicat în 1963. Gestul întoarcerii cărturarului, la final de carieră, la tema debutului atesta, o dată în plus, poziția privilegiată pe care Zoe Dumitrescu‑Bușulenga a rezervat‑o operei lui Ion Creangă în cadrul imaginarului cultural românesc, iar pe de altă parte, din perspectiva debutului, se reconfirma faptul că proiectul Creangă fusese gândit, încă de la început, în diptic cu proiectul Eminescu, din moment ce volumului Ion Creangă, din 1963, avea să i se adauge, în același an, monografia Mihai Eminescu. Așadar, importanța lui Creangă în contextul exegezelor lui Zoe Dumitrescu‑Bușulenga nu derivă atât din recurența sau amploarea acordată subiectului, cât din participarea de substanță a acestuia – fie și recesiv marcată – la un proiect de viziune: dipticul Eminescu – Creangă, care prefigurează spațiul de intersecție a liniilor unei arhitecturi ce suportă cupola unei constelații de valori. Pentru o personalitate fecundă și exigentă cu sine însăși, neiubitoare de gesturi improvizate, cum a fost profesoara Literelor bucureștene, studiul din 1963 despre Creangă, chiar dacă marca debutul în volum, nu reprezenta, prin substanță și abordări, o carte de început și nici o alegere întâmplătoare. Era vorba de o carte scrisă la 43 de ani, cu maturitate și determinare inovatoare, într‑un context care abia se desprindea din blocajele proletcultiste, pregătindu‑se să reintroducă literatura sub zodia înțelegerii estetice și a comparatismului. Mai mult de atât, pentru un autor care nu se grăbise să publice prea mult până la acel moment, însoțirea acestei cărți, în același an, de un studiu dedicat lui Mihai Eminescu arăta că debutul proiectat în formatul unui diptic Creangă‑Eminescu se întemeia pe un vis ambițios și împlinit: cel al unei re‑lecturi simultane a celor doi scriitori fundamentali ai modernității noastre literare. Acest debut dublu reprezenta pariul unui universitar care își construise personalitatea în imediata vecinătate a profesorului Introducere 9 Tudor Vianu, deprinzând gustul rafinat al analizelor comparatiste ample și care avea totodată înțelegerea magnitudinii gestului creator călinescian. Trecuse prin deșertul proletcultist, iar în anii de întrezărire a unei făgăduințe de minimă normalitate, pregătise cu rigurozitate intrarea în spațiul metaliterar cu două monografii „siameze”, ce conțineau un caracter programatic implicit. Astfel, determinarea tinerei profesoare Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, pusă în scrierea monografiilor Ion Creangă și Mihai Eminescu, reprezenta, într‑un fel, o reluare a gestului simbolic pe care îl făcuse G. Călinescu însuși, atunci când, înainte de a aborda proiectul Istoriei literaturii…, și‑a exersat vocația analitică și rigoarea compoziției pe multiple planuri, scriind monografiile dedicate lui Eminescu și Creangă (Viața lui Mihai Eminescu, 1932; Opera lui Mihai Eminescu, 1934–1936 și Viața lui Ion Creangă, 1938). Erau oferite, în acest fel, publicului volumele unor monografii, considerate a fi cariatidele ce vor participa la arhitectura viitoarei istorii a literaturii române. Zoe Dumitrescu‑Bușulenga nu a întregit un proiect al unei istorii a literaturii române ce fusese prefigurat ca act de viziune, in nuce, încă de la acest dublu debut și reconfirmat prin traseul tematic al studiilor ulterioare. Indiscutabilă rămâne, însă, existența unei viziuni structurale și a unui unghi de lectură ce face lizibile liniile de forță ale unei astfel de lucrări. Ca dovadă a efortului de calibrare continuă a viziunii ordonatoare rămâne, între altele, inclusiv gestul de coordonare a unui volum de studii sub genericul Istoria literaturii române (1979), publicat sub egida Editurii Academiei Române. Cum se întâmplă în multe culturi și nu rareori, proiectele ample de acest fel, mari fresce narative, nu sunt încheiate întotdeauna, după cum nu întotdeauna proiectele finalizate se întâmplă să fie și purtătoare ale unei perspective ordonatoare, ci rămân adesea la nivelul proclamării unor tabele de