CONVORBIRI LITERARE No. 12. BUCUREȘTI, DECEMVRIE, 1912. Anul XLVI. ZADARNICII «Et je sajs qu’elle doit mourir, En joignant ses mains npuisantes, Et lasses enfin de cueillir Ces fleurs absentess. (Maeterlinck) Biet suflet, tu!... Ne ’ntoarcem iarăși din zarea drumurilor mute, Pe care le-am bătut cu-acelaș zadarnic dor de-atâtea ori, Și iată-ne din nou Hoții, Atâtor îndoeli temute, Ce ocolesc din nou hotarul pe care-ău fost pornit să-l mute, Și se întorc din nou pe drumul zădărnicit de-atâtea ori!... Se’ntorc din nou rătăcitorii, Porniți spre raiuri neștiute, In dorul unor flori pe care nu le-au văzut de cât In vis,— Se ’ntorc din nou rătăcitorii, Ce nu s’au bizuit sămute Din calea lor zădărnicită hotarul unui drum închis.... Biet suflet, tu!... Ne ’ntorceam iarăși din zarea drumurilor mute, Pe care le-am bătut cu-acelaș zadarnic dor de-atâtea ori, Simțind în arșița din creeri, Și’n frigul mânii abătute, Acelaș gol săpat de lipsa atâtor neculese flori!... Convorbiri Literart—Anul XLVI. 1 1322 ELENA EARAGO Peacelaș drum., Ne ’ntorceam iarăși, cu ochii stinși de plâns, și — poate — Orbiți de tot, de data asta, de raza vitregei lumini, Ce n’o mai ști să ne înbie, Și n’o mai ști să ne arate Nici stavila ce’nchide drumul înșelătoarelor grădini. .. Dar florile in dorul căror am rătăcit — nebuni — o via ță Nu vor mai ști de acum, biet suflet, să ne ațâțe ochii stinși Ci’n adâncimile-ți tăcute Ne vor durea ca o povață Venită prea târziu s’adape nesațul unor bieți învinși.... , . , .Și cine știe de vre-odată, — Gâpdindu-ne la câte toate Ne-au ispitit când-va în viață, — N’om blăstămâ, de ură plini, Grădinile în dorul căror am ocolit — nebunii, poate, Atâtea flori crescute ’n raiul unor grădini adevărate Și-am ocolit, poate, nebunii — Trecând sălbatici și străini Atâtea flori nebănuite, Atâtea flori necăutate, Care au trăit chemând zadarnic căldura unei mâni, Și, poate, Vor fi murit de mult acuma, Vor fi murit de mult, uitate, Acolo, undeva, prin spini......... ELENA FARAGO. IARNA (Pastel) Omăt pretutindeni. Cât bate ochiul, pământul e ca spoit cu var. Ger. Crivățul se sbuciumă. De sus nu mai cad fulgi. Dar spulberătura tot așterne troene. Nu-i pui de om, sau vietate, pe afară. Nici pasăre,'nici câine. Trenul e potmolit. Din depărtare se vede o ma­ șină de ajutor. Fumul se deșiră în urma ei, drept ca o tâetură peste un t. In namiezi se deschide pârtia. O târlie. Copitele cailor coptoroșesc zăpada. Țăranul, strâns în zeghe, îi mângâe cu biciul. In fund e zgriburită cu spatele spre vânt o muerușcă. Suflă în pumni să-i în- cropiască. Cerul s’a luminat. E soare cu dinți: Omătul sclipește. Vântul s’a topit. Din spre pădure se aude o detunătură de pușcă. O droaie de vânători gonesc un șoldan. Sub streșini atârnă o cumetrie de țurloaie de ghiață. In porumbul ce stă strâmb, ca un bețivan cu căciula de mițe bălane pe creștet, câteva vrăbii ciripesc și abia îndrăznesc să-și arate ciocurile. Un curcan stenahorisit stă în pragul casii schim­ bând picioarele. Moțul îi atârnă peste plisc și-l su­ păra ca ceva de pristos. 1324 MIHAIL I. CH1RIȚESCU încet — încet sorele scapătă în asfințit și spune neaoșului unchiaș, câmpul, noapte-bună. Umbrele ies din pădure și sfioase își desfășur zăbranicul. Crivățul începe iarăși să sufle în tilin- ca-i de capiu. Se aude un urlet de lup. Câinii îi răspund. Apoi tăcere, ca în altar..L Și, par’că nu mai trăești, par’că visezi... MIHAIL I. CHIRIȚESCU ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ LA KAISER-FR1EDRICH-MUSEUM DIN BERLIN (Urmare) „Tiziano Vecellio, scrie un istoric, amicul și elevul lui Giorgione, strălucește cu toată ’splendoarea geniului, cu toată măreția unui Rege. Nimic mai mult decât acest pictor, la care cultul formei valora mai mult decât sentimentele, n’a zugrăvit mai bine frământările unei societăți, pornirile simțurilor, frumoasele femei cu părul blond, cu sânurile albe și opulente, cu buzele sensuale, cu ochii plini de vo­ luptate. în scenele din Evangelii, el amestecă societatea venețiană din timpul său; madonele sale nu reprezintă pe maica Domnului, frumoasă de o frumusețe ideală, scufun­ dată în privirea fericirilor cerești, ci o femee, frumoasă de o frumusețe profană, mișcată de patimi pământești". S'a spus cu dreptate de Tiziano că el rezumă pe Giovanni Bellini, pe Giorgione și pe Palma, și că prepară pe Tin. toretto, pe Veronese și pe Tiepolo. El adaugă la inven- țiunile predecesorilor săi „o bogăție a coloritului, o putere de concepțiuneși o forță dramatică necunoscută încă" și care fac din el cel mai complet dintre pictori. Muzeul din Berlin nu posedă de el decât cinci portrete : toate însă de întâia importanță. Portretul amirarului Moro (Nr. 161) in armă­ tura sa de luptă, este cel dintâi în dată. Figura impozantă, gestul energic de comandă, arată pe un om, cum spune Burckhardt", care și-ar păstra aerul gradului său și dacă ar lipsi accesoriile cari-1 indică". Culorile închise, capul 1326 energic reeșind pe un fond negru, fac un efect puternic. Cu toate aceste, cu cât este mai remarcabil portretul băr­ batului necunoscut, într’o simplă haină neagră (Nr. 301). Văzut până la brâu, un tânăr palid, cu o mică barbă nea­ gră, îmbrăcat în negru, privește pe spectator. Atitudinea lui simplă și naturală, nobleță și liniștea fizionomiei sale, sunt de nedescris. Tiziano ajunge la efectul cel mai mare prin mijloacele cele mai simple, fără atitudini teatrale, fără accesorii, fără umplutură. Intr’un asemenea portret se vede bine ceeace Burckhardt numește colosalitatea lui Tizian, magia de ?a da -stilul grandios unui portret de mărime obicinuită și de atitudine simplă. „Tiziano, scrie Lanzi, în­ trebuința umbra cu multă băgare de seamă, și-și formă o manieră care nu este cea a unui imitator riguros al naturii, ci care ține mai mult de ideal.... în portrete el da cea mai mare forță a penelului său la ochi, la nas și la gură, și lăsă celelalte detalii într’un fel de vag, care favorizâ mult spiritul capetelor și contribuia la efectul lor". Ce este mai elocvent decât portretul iui Carol Quintul zugrăvit de el, împăratul suferind, îmbrăcat într’o haină neagră, cu ordinul Lânei de aur legat la gât cu o simplă panglică roșie, cu picioarele umflate de podagră puse pe o pernă : Tiziano, scria Pietro Aretino, zugrăvind pe Cezar, ar anula drepturile ce moartea crede că are asupra lui"; sau acel minunat Francisc I dela Louvre, făcut după o medalie, efigie definitivă a Regelui cavaler, elegant, voinic și sen­ sual. Portretul lui Tiziano dela Berlin (Nr. 163), zugrăvit de el însuși cam pe la 1550 și rămas neisprăvit, ne pre­ zintă pe maestru într’o etate înnaintată, dar plin de forță și de aceea „maestatea senatorială" pe care Reynolds o găsiâ în portretele sale. Viața lungă și plină de onoruri a lui Tiziano a făcut rău renumelui său în fața persoanelor pasionate cari vor ca un artist să trăiască numai în de­ zordine și pasiuni. „Giorgione, plin de pasiune, scrie Stend hal, a murit la treizeci de ani". Tiziano știa foarte bine să-și exploateze renumele său. împreună cu Sansovino și Are- ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1327 tino el formă faimosul „triumvirat" care împiedecă pe alți artiști de a ajunge la glorie și la lucrări bine plătite. Are- tino se pricepea de minune nu numai de a glorifică pe Tiziano, dar de a critică pe rivalii săi, începând cu Michel Angelo; Tiziano, care după expresiunea lui Velasquez „purtă drapelul pictorilor din Veneția", simțiâ nevoia de a fi lău­ dat, și gloria sa căutată : „îi trebuia o pompă teatrală, o rumoare organizată cu dibăcie împrejurul operelor sale pline de efect, pe cari prinții le comandau „lagrimose piu che si puo“ și pe care el le făcea după această comandă". Cu tot acest zgomot făcut împrejurul său, el trăia ca un înțelept în casa-i de pe lagunele îndepărtate, la nordul Veneției" de unde priviă în față Murano, colinele dela Ceneda, șesul dela Mestre; piscurile Alpilor dela Cadora în depărtare, îi arătau locul său natal. Un peisagiu plin de verdeață, cu culorile nuanțate ale văilor, se întindeă dinaintea ochilor săi, dominat de piscul original al mun­ telui din patria sa, pe care el l-a zugrăvit de atâtea ori". El eră un mare peisagist, dar nu abuza de acest talent, ca alți pictori „cari ar fi zugrăvit arbori în mij­ locul mărei" numai pentru a arătă abilitatea lor. Tiziano voia ca peisajul să servească subiectului: în „martirizarea S-tului Petru", el zugrăvi un arbore stufos din grădina sa, care măria încă oroarea scenei. Amicul său Arelino, care se numiâ „un alt Tiziano", știa să guste de ase­ menea tablourile ce le prezentă la fie-care moment Ve­ neția; elștiăsă descrie spectacolele mărețe ce i le dau a- erul, lumina, acestui oraș minunat. „După ce am prânzit singur, scrie el lui Tiziano în cea mai frumoasă poate din scrisorile sale, sau mai .bine zis în tovărășia acestor fi­ guri care nu mă lasă să simt gustul nici unei mâncări, m'am sculat de la masă, sătul de disperarea în care m’au adus. Și ast-fel, cu brațul rezemat de pervazul unei ferești, și cu peptul culcat de asupra, ca și aproape tot restul persoa­ nei mele, priviam, scufundându-mă în admirabilul specta­ col ce-1 făceau bărcile nenumărate pline de străini și de 1328 cetățeni, care mulțumiau nu numai pe cei ce priveau, ci chiar și pe Marele Canal el însuși, bucuria celor care îl străbat. Și îndată ce se isprăvi spectacolul dat de două gondole, care, conduse de doi barcaroli faimoși, se întreceau la cursă, avui o mare plăcere văzând mulțimea, care pen­ tru a asista la această cursă, se oprise pe.