România Şi Vecinătatea Rusiei În Viziunea Lui N. Iorga, I

163 ROMÂNIA ŞI VECINĂTATEA RUSIEI ÎN VIZIUNEA LUI N. IORGA, I. ANTONESCU ŞI A CONTEMPORANILOR LOR

Gheorghe Buzatu

Pentru istoricul total, care a fost N . Iorga, realitatea factorului rusesc şi, apoi, sovietic1 ori investigarea şi interpretarea lui în strălucitele-i sin- teze nu mai reprezintă, de mult, o noutate . Mai ales că savantul a cercetat, în chip special, în anii „cooperării” politico-militare din vremea celui dintâi război mondial2, evoluţia raporturilor bilaterale până la 18773, iar, ca strălucit cronicar de presă, îndeosebi în paginile „Neamului Românesc” (1906-1940), a reţinut şi comentat cu promptitudine dosarul relaţiilor între Bucureşti şi Moscova . Este motivul pentru care, de această dată, vom insista numai asupra a două momente, reţinând opiniile exprimate în 1921 sau în 1936, în prezenţa ziaristului I . Joldea Rădulescu . Vom reţine, pentru început că, aflat în Italia, la 2 februarie 1921 N . Ior- ga a acordat corespondentului ziarului „Epoca” din Roma interviul intitulat România, Sovietele şi Balcanii4, pe care ataşatul militar român l-a transmis de îndată, în traducere, ministrului de Război din Bucureşti: „Se găseşte la Roma Nicolae Iorga, o personalitate distinsă din România, nu numai ca politician, ca şef al Partidului Naţionalist Democrat şi ca suflet al Federaţiunii partidelor din opoziţiune, dar încă ca om de cultură, ca profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, autorul mai multe opere, printre care numărăm Istoria Românilor, Relaţiunile Veneţiei cu Orientul şi Cruciadele .

1 Pe această temă, vezi, recent, volumul Românii între ruşi şi sovietici, număr special apărut sub egida Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Aca- demiei Române, în colaborare cu Laboratorul de Studii Ruse şi Sovietice – Bucu- reşti („Europa XXI”, Iaşi, nos . XIII-XIV/2004-2005) . 2 De remarcat că, în aceeaşi perioadă, N . Iorga s-a aplecat şi asupra raporturilor anglo- române sau franco-române . 3 Cf . Nicolae Iorga, Istoria relaţiilor române, antologie întocmită de Florin Rotaru, traducere Anca Verjinschi, Bucureşti, Editura Semne, 1995, cuprinzând, pentru prima dată în româneşte, textul integral al micromonografiei Histoire des relations russo-roumai- nes (Jassy, Editions ju Journal „Neamul Românesc”, 1917), pp . 157-291 . 4 Cf . V . F . Dobrinescu, Gh . Nicolescu, I . Burlacu, Documente despre N. Iorga în arhivele militare româneşti, în Gh . Buzatu, C . Gh . Marinescu, eds ., N. Iorga. Omul şi opera, II, Bacău, 1994, p . 213-215 . 164 Am avut astăzi de dimineaţă o convorbire cu eminentul om (care este şi un vechi amic al Italiei) pe care o reproducem mai jos: Zvonuri alarmante L-am întrebat ce este adevărat din alarmările care prezintă România că ar fi ameninţată de o invazie bolşevică. - Nu trebuie niciodată privite ca sigure ştirile telegramelor asupra României care vin din sursă germană sau maghiară. Noi nu ne-am ameste- cat niciodată în chestiunile interne ale Rusiei. Dacă ruşii cred că regimul actual ar fi favorabil intereselor şi dezvoltării lor, aceasta este o chestiune care nu ne priveşte pe noi. La noi există un grup oarecare de lucrători care aderă la Internaţionala a III-a şi aceasta este o consecinţă a întinsei propagande bolşeviste făcută de nemţi pe timpul ocupaţiei, precum şi din cauza situaţiei economice înrăutăţită în timpul şi după război. Cea mai mare parte din lucrătorii noştri, însă, nu vizează dictatura proletariatului. Ţăranii, care formează 9/10 din populaţia noastră, nu urmează teoriile lui Lenin. Ţăranii noştri vin să beneficieze acuma de legea de expropriere care a fost votată la Iaşi de toate partidele şi de legea de împărţire a pământului asupra căreia există un acord. Federaţiunea Democratică, a cărei şefie o reprezint (format din Partidul Naţionalist Democrat şi de Partidul Ţărănist, la care s-au asociat naţionaliştii şi democraţii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia), admite numai 100 ha pentru fiecare proprietar (nu pentru fiecare proprietate) şi cu un preţ uşor de plătit. Guvernul Generalului Averescu care conţine elemente democratice, în acelaşi timp cu reprezentanţii vechii oligarhii, au întârziat această lege a împărţirii, care trebuie însă a fi prezentată acum. Noi nu avem un adevărat bolşevism în ţară şi nici nu dorim un război contra altora. Pe noi ne dor suferinţele ruşilor şi primim pe refugiaţi, dar nimic altceva. - Dar măsurile militar de care se vorbeşte atât? - Se vorbeşte de o întărire a armatei, care nu are însă nici un caracter ofensiv. Când am plecat din Bucureşti, ministrul de Război se întorsese dintr-o inspecţie în Basarabia şi din acel moment nu se mai făcu nimic. Restul este uşor de dedus. Am luat oarecare precauţiuni necesare, dar, în realitate, nu pot spune că există un pericol . Faţă de atitudinea guvernului din Moscova se necesită atitudini de pază . De la Rusia nu avem nimic de cerut şi nici de restituit . Printre bolşevici sunt unii care au vorbit de plebiscit în noile teritorii ale României, însă fără 165 a admite existenţa armatei române ci existenţa unei armate bolşevice de ocupaţiune . Se înţelege că ar fi fost stupi de a se admite acest plebiscit . Rezultatele celor două alegeri aplicând sistemul sufragiului universal a arătat [dat] ma- joritatea reprezentanţilor naţionali şi democraţi şi acesta este un dublu plebiscit . Mica Înţelegere - Ce gândiţi asupra Micii Înţelegeri? - Admit Mica Înţelegere între statele care au interese comune. Nu se poate pretinde, de exemplu, că Polonia ar avea acelaşi punct de vedere cu Iugoslavia. Toate aceste state doresc a nu se mai reîntoarce sub tirania aquilei austriece sau aceea a aquilei ruse. Dar la baza Micii Înţelegeri ar trebui să fie, după părerea mea, nu o bucată de hârtie mai mult, ci un acord solid pentru o refacere financiară şi militară mai eficace. Ideea Micii Înţelegeri a venit de la domnul Beneş şi a fost apoi interpretată de domnule Take Ionescu, dar mai este o altă interpretare: este vocea naţiunilor şi cum naţiunile nu se ridică şi nu se coboară de la putere cu miniştrii, ci rămân întotdeauna aceleiaşi, vocea lor este acum [cea] care trebuie să fie ascultată. - Dv. nu credeţi că Mica Înţelegere ar fi ceva contra Italiei? - Nu, după ideea lui Beneş, Mica Înţelegere ar un caracter pur defensiv contra Austriei Habsburgilor, care ar voi să revină şi pentru iugoslavi nu este decât un mijloc de apărare contra unei revendicări ungureşti. În orice caz, alte pretenţii sârbe nu ar găsi sprijin şi în special dacă ar fi dirijate contra Italiei. Cehii sunt oameni aşa-zişi de sacru egoism („sacro egoismo”). România nu a intrat în mod oficial în Mica Înţelegere. Pentru moment, se vorbeşte numai de o dorinţă a domnului Take Ionescu de a lega numele său de o operă diplomatică de proporţii mari. Generaţia sa a fost întot- deauna pentru lucrurile mari; generaţia noastră este pentru socoteli mai mici [...]” ***

Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai pre- sei noastre politice, nu au neglijat - din unghiuri şi în perioade diferite - rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale . Fără nici o exagerare, dar aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui nepreţuit 166 tezaur5, concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însă, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete . Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh . I . Brătianu, I . Petrovici, S . Mehedinţi, C . Rădulescu-Motru, Radu R . Rosetti, P . P . Pa- naitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C . C . Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea ş .a .) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală”, pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Şi, într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iaşilor şi Bucureştilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un benef- iciu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă “prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut - până prin ´60) al Bucureştilor . Despre toate acestea ne vorbeşte, pilduitor, un document inedit6, descoperit de noi în arhivele “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu7, mai precis o lungă scrisoare (54 pagini dactilografiate), trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I . Joldea Rădulescu . Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâln- indu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (N . Titulescu, N . Iorga, C . Stere, I . G . Duca, mareşalul C . Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei . A obţinut,

5 Vezi Gh . Buzatu, Ştefan Lemny, I . Saizu, eds ., Eminescu – Sens, timp şi devenire is- torică, I-II, Iaşi, Editura Universităţii, 1988-1989; Pamfil Şeicaru, Politica aistorică a României, Bucureşti, Editura Elion, 2002 . 6 Valorificat parţial de noi – cf . Gh . Buzatu, Atenţie la vecinătatea Rusiei!, în “Tricolo- rul”, Bucureşti, 21 .8 .2004 . 7 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154 (Scrisoarea lui I . Joldea Rădulescu către Pamfil Şeicaru, din 23 octombrie 1943, trimisă în copie şi lui N . Mareş, fost ministru în guvernul antonescian) . 167 se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând de o antologie . Ca să exemplific, voi reţine că, în 1936, neîntrecutul N . Iorga s-a destăinuit jurnalistului I . Joldea Rădulescu: „Para- doxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi . Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte . Altfel, suntem distruşi… Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată . Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă” . Cu un alt prilej, după dezastrul graniţelor răsăritene în iunie 1940, mareşalul C . Prezan, unul dintre coautorii victoriilor răsunătoare din 1917-1919, şi-a exprimat dezacordul faţă de propunerea ca România să fi intrat în război pentru a respinge notele ultimative ale lui Molotov privind Basarabia şi Bucovina de Nord, motivând ca „ar fi fost o mare greşeală… Am fi fost zdrobiţi şi ameninţaţi să pierdem, poate, şi mai mult . Cred că ruşii atâta aşteptau: să fie provocaţi ca să ne ocupe” . Însă şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I . Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucureşti, l-a primit premierul în funcţie al României, nimeni altul decât I . I . C . Brătianu . Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al marelui bărbat de stat, unul dintre fonda- torii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă . Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I . I . C . Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins ca România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente dip- lomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului perma- nent al opiniei publice naţionale . Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I . C . Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor câteva din pasajele cele mai semnificative pe tema enunţată din interviul acordat în 1927, de premierul României, ziaristului … de ocazie, care, totuşi, a fost I . Joldea Rădulescu . Menţionez, o dată în plus, că textul este inedit, iar întrebările din paranteze aparţin reporterului de la 1927: „I . I . C . Brătianu – Ştiu că şi alţii fac sforării ca ruşii să ne recunoască graniţa dinspre Răsărit; le-am făcut şi eu . Nu zic că e rău, dar nu e nici bine, fiindcă această recunoaştere obţinută, ne vom culca pe roze şi vom uita de eterna primejdie rusească…” La întrebarea ce 168 era de făcut?, Brătianu a observat: “Nimic altceva decât sa ne menţinem mereu pe linia politică a alianţei cu Anglia şi Franţa; orice deviere, cât de mică, de la această alianţă, ne va fi fatală; cum ne-ar simţi că ne îndepărtăm de protectorii noştri pentru a-i înlocui cu alţii, sau că rămânem singuri, ruşii ne vor ataca…” În asemenea situaţie, a intervenit Joldea Rădulescu, se impunea să le răspundem ruşilor?, drept care Ionel Brătianu a replicat ferm: “… Nu; dacă voi fi eu la guvern, nu vom răspunde; dacă vor fi alţii şi aceştia vor comite greşeala să răspundă, îţi spun de pe acum ce se întâmplă: vom fi zdrobiţi şi însăşi fiinţa statului va fi în primejdie de moarte . Ruşii ne vor copleşi cu numărul şi ne vor invada întregul teritoriu . Suprema înţelepciune recomandă să nu ne batem niciodată, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coaliţia . Fiindcă odată terminat războiul, prietenii de arme se vor întoarce acasă, iar noi vom rămâne iarăşi singuri, faţă-n faţă cu haotica, năucitoarea ameninţare . Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă . Vecinătatea cu Rusia - nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă . Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste . Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Jur- nalistul nu s-a dat bătut, oferind exemplul războiului Crimeii, temă care nu-i era necunoscută premierului de la Bucureşti . “…Crimeea – a dezvoltat Brătianu - a fost un succes pentru aliaţi, fiindcă ruşii erau conduşi atunci de un ţar care nu-nvăţase nimic din strategia lui Alexandru I . Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili . Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei!”8 . Între cei chestionaţi de I . Joldea Rădulescu, nu putea să lipsească Constan- tin Stere însuşi, în 1930-1931 . Potrivit „Marelui Basarabean”, care a avut un rol proeminent în politica României în 1914-1918, el fusese convins că, la sfârşitul primului război mondial, Rusia ar fi fost zdrobită, fiind eliminată de pe scena europeană pe cel puţin . .o . sută de ani! Nu fusese aşa, întrucât, de fapt, Rusia ieşise regenerată din conflagraţie, probabil pentru că imperi- alismul ţarilor a fost preluat şi amplificat de Kremlinul Roşu9 .

8 Ibidem, f . 117 . 9 Ibidem, f . 116 . 169 Potrivit lui N . Iorga, la care propun să revenim, problema Rusiei bolşevice trebuia tratată în context . El s-a declarat în acord cu Berdiaev, opinând că bolşevismul reprezenta „un fenomen sufletesc specific rus, care nu poate – şi, adăugăm noi, în 1990-1991, istoria a confirmat-o, nici nu a fost finalmente! – distrus cu tunul”10 . Totodată, cine putea mai bine – ne întrebăm – să circumscrie în context problema Basarabiei? Să-l urmărim, aşadar, pe N . Iorga: „ . . Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât . N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă [ . . ] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia [ . . ] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu . Basarabia ne va da într-o zi de furcă . Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”11 . Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei române a inaugurat procesul dezintegrării României Mari! Tot în anul 1936, o dată cu N . Iorga, I . Joldea Rădulescu s-a întâlnit cu Poklewski-Koziel, fostul ministru al lui Nicolae al II-lea la Bucureşti, unde a rămas după revoluţia bolşevică . Fostul diplomat ţarist constata că, la momentul respectiv, România nu mai putea conta în Europa, dintre cei mari, decât pe Marea Britanie şi Franţa, neexcluzând perspectiva ca, „în clipa când acestea vă vor lăsa din braţe, puteţi să vă faceţi testamentul”12 . Nu aveau să mai conteze, atunci, nici Germania şi nici Mica Înţelegere . . . De ce Ger- mania – nu, s-a arătat intrigat Joldea Rădulescu . Considerentele expuse de Poklewski-Koziel s-au dovedit calificate: „ . . Germania? Germania singură ar putea să înfrunte Rusia, dar n-o va bate niciodată . Aceasta nu s-ar putea întâmpla decât dacă: sau Germania va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e exclus; sau Rusia nu va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e puţin probabil . Fiindcă, atunci când se va dezlănţui războiul, el va deveni iarăşi un conflict european, dacă nu chiar mondial . Rivalităţile dintre marile puteri vor salva Rusia”13 . În context, recomandările diplomatului s-au dovedit ferme şi inspirate, confirmate integrale de evoluţiile europene dintre 1937 şi 1947: „Să nu ieşiţi de sub tutela Angliei şi Franţei; să nu provocaţi; în cazul când sunteţi atacaţi, să vă retrageţi frumuşel în cort şi să aşteptaţi; dacă

10 Ibidem, f . 119 . 11 Ibidem . 12 Ibidem, f . 121 . 13 Ibidem, f . 122 . 170 Anglia şi Franţa înving, veţi fi salvaţi; dacă aceste două mari puteri vor fi înfrânte, să vă supuneţi soartei şi să aşteptaţi alte câteva decenii sau secole, până [ce] o împrejurare vă favorizează să vă recuperaţi ceea ce aţi pierdut . În general, sfatul meu, pe care l-am dat tuturor oamenilor politici români, este să evitaţi pe cât posibil de a participa la un conflict armat contra Rusiei, chiar alături de alţii . Lăsaţi pe cei mari să se bată între ei, nu vă amestecaţi, staţi departe, cât mai departe şi cât mai mult timp departe . . ”14 Totodată, cel intervievat n-a ocolit, dimpotrivă, problema Basarabiei, prevestind că URSS va interveni, la o „conjunctură favorabilă”, pentru a recupera terito- riul dintre Prut şi Nistru, chiar printr-un atac militar15, iar România nu se va putea apăra . De ce? Întrucât cu Rusia – argumenta Poklewski-Koziel, ca şi cum ar fi expus oficial punctul de vedere al Kremlinului stalinist – „nu se poate bate oricine . Vrei să ştii părea mea sinceră? V-aţi mărit prea mult faţă de puterile dv . morale . . . Şi, ca să puteţi păstra această moştenire extrem de grea, ar trebui să aveţi altfel de oameni, şi nu-i aveţi (subl . ns . – Gh . B .)”16 . De asemenea, I . Joldea Rădulescu a convorbit de-a lungul anilor cu ziaristul T . Pisani17, cu Ion Inculeţ, în toamna anului 1940, după prăbuşirea României Mari18, şi cu un fost diplomat, al cărui nume nu-l comunică şi nici nu cutezăm să-l bănuim, fără riscul de a ne înşela profund . Era tot în toamna anului 1940, iar Bucureştii, din naivitate, se îmbarcase pe aceeaşi navă cu Ger- mania lui Adolf Hitler, care, aprecia interlocutorul necunoscut şi nebănuit, deja . . . pierduse războiul19 . O situaţie în care era preferabil să fi fost extrem de prevăzători, să ne fi ţinut - aşa cum recomandase, dacă ne amintim, şi Poklewski-Koziel - mult departe . Iar faţă de Rusia, continua diplomatul în cauză, nimic nu se impunea decât „o prudenţă fără seamăn . . , o atenţie încordată asupra tuturor mişcărilor sale, sforţări continue pentru a păstra cu ea raporturile cele mai bune cu putinţă şi, în sfârşit, grija de a rămâne cât mai departe de vreun conflict militar cu Rusia sau de a participa alături de alţii, oricine ar fi ei, la un asemenea conflict” . Dat fiind că, ne asigură I . Joldea Rădulescu, că ar fi conchis diplomatul: „Nu bolşevismul constituie primejdia morală care ne pândeşte, ci Rusia . Rusia, pur şi simplu”20 .

14 Ibidem . 15 Ibidem . 16 Ibidem . 17 Ibidem, f . 124 . 18 Ibidem. Acesta, într-un moment în care Bucureştii se orientaseră deja spre Axa Berlin- Roma-Tokio, ar fi declarat: „Cu ruşii nu te poţi bate . .Ruşii . vor da mult de lucru Euro- pei; ceea ce au făcut acum cu noi e numai începutul . Vei vedea, vei vedea . . ” 19 Ibidem, f . 126 . 20 Ibidem, f . 127 . 171 Din cele consemnate, se impune să avem în vedere cu prioritate momentul când I . Joldea Rădulescu şi-a redactat scrisoarea către Pamfil Şeicaru, din care, tot pe atunci, i-a trimis o copie şi inginerului N . Mareş, care, la „procesul” din mai 1946 al echipei lui Ion Antonescu, a înaintat-o autorităţilor . Fără nici o îndoială, cu scopul de a fi dovedit că el, ca fost demnitar ministerial al mareşalului, ar fi păstrat contacte cu cei care se pronunţaseră împotriva Războiului din Răsărit . Textul lui Joldea Rădulescu, datând din 17 octombrie 1943, intervenea în clipa în care soarta Războiului din Răsărit fusese decisă, astfel că, netăgăduit, expeditorului îi era mai lesne să se pronunţe asupra deznodământului previzibil . Aceasta deşi Joldea Rădulescu îl asigu- ra pe destinatar că „sfârşitul războiului este încă departe”21 . Totuşi, aprecia tot Joldea Rădulescu, cel puţin pentru România finalul „se traduce prin dezastrul nostru sigur; iar din punct de vedere strict politic înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât o sinucidere”22 . De unde şi concluzia finală, neiertătoare, lesne de formulat în octombrie 1943, dar imposibil de admis în 1940-1941 . „Nu trebuia – a conchis I . Joldea Rădulescu – să intrăm în război”23 . Totul era, aparent, cât se poate de clar, deşi în judecarea esenţei faptelor survenite lipsea - în chip surprinzător ori, cine ştie, pentru că aşa impunea demonstraţia (?) – un factor determinant: dar dacă războiul era purtat pentru eliberarea unor teritorii româneşti?! Se impune, în altă ordine, ca declaraţiile liderilor politici, militari şi diplomatici în forma comunicată de I . Joldea Rădulescu să fie coroborate şi cu alte surse . În nici un caz, nu trebuie să rămânem la un singur izvor, scrisoarea examinată din octombrie 1943 . Nu putem ignora riscul ca I . Joldea Rădulescu să fi impus spiritul timpului prezent (octombrie 1943) declaraţiilor generale sau speciale smulse liderilor chestionaţi în răstimpul 1927-1940 . Caz în care se impune să încheiem noi cum că declaraţiile erau frumoase şi utile, dar . . . ne-reale . Ceea ce schimbă multe, dacă nu cumva complet, datele problemei . Nu însă şi esenţialul, şi anume că în epoca modernă ne-a preocupat şi trebuie să ne preocupe orişicând vecinătatea Rusiei, rolul şi locul, destinul factorului rusesc în politica de ansamblu a României eterne . Pe de altă parte, problema nu s-a aflat, mai puţin, în atenţia lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi . Din contra, a ocupat un rol predominant în strategia Mareşalului, care a ales pentru 1941-1944 calea războiului alături de Axă contra URSS şi a restului

21 Ibidem . 22 Ibidem . 23 Ibidem . 172 Naţiunilor Unite . Din considerente, care, şi acelea, trebuie avute în vedere, cum a şi fost cazul24 . Este şi motivul pentru care nu vom ignora, pentru contextul precizat, relaţia N . Iorga – Ion Antonescu . Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N . Iorga şi I . Antonescu . După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit . Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor . Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N . Miclescu, a avizat în 1941 creditele nec- esare25 pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în

24 Vezi, de exemplu, Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Ru- sia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998 . Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V . M . Molotov în vizită de rămas bun, Grigore Gafencu, întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germani- ei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele . Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi . Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre [ . . ], Uniunea Sovie- tică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndrep- tăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie . Am căutat atunci un sprijin în altă parte[ . . ] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic . Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istoria nu au luptat unul împotriva altuia” (apud Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p . 230-231) . 25 Vezi Gh . Buzatu, Stela Cheptea, N. Iorga – In Memoriam (Corespondenţă politică şi literară), în vol . Nicolae Iorga. 1871-1940. Studii şi documente, II/2, editori Constantin Buşe şi Constantin Găucan, Bucureşti, Editura Universităţii, 2006, p . 94-98 . 173 limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-193926 . Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu Un Minister Antones- cu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost! – regimul Generalului . Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral27:

Un Minister Antonescu Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu . Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Prezan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite, opunea o concepţie diame- tral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor . Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară . A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice28, în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală . Generalul Antonescu nu poate primi acest rol . Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N . Iorga . Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii . Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N . Iorga însuşi . Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil respon- sabilitatea guvernului I . Antonescu – Horia Sima, dar nu şi una personală,

26 Editată, sub egida Academiei Române, sub titlul Histoire des Roumains et de la Roma- nité Orientale, I-X, Bucarest, Imprimeria Naţională, 1937-1946 . 27 Apud Gh . Buzatu şi colaboratori, eds ., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, I, Iaşi, 1990, p . 84 . 28 Referire la Mişcarea Legionară! 174 a Generalului . Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului29 . Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior . Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cab- inetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”30 . Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N . Iorga, I . Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N . Mareş – de a părăsi conducerea Statului (subl . ns .)”31 . Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă32 . Pe de altă parte, prea puţin se cunoaşte că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediţia a II-a a micro-sintezei Românii . Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor33 . Pentru cea dintâi ediţie, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N . Iorga, fapt pe care l-a menţionat în Postfaţa lucrării34 . Ediţia din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefaţă, în care autorul îşi motiva decizia

29 Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Istorice Centrale, Bucureşti, fond Preşedin- ţia Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, dosar 251/1940, f . 173-174 („Registrul istoric al Conducătorului Statului . 4 septembrie – 31 decembrie 1940”, vol . 1, însemnă- rile din 28 noiembrie 1940) . (În continuare, se va cita: ANIC, fond PCM – CM) . Pentru detalii, vezi Petre Ţurlea, Nicolae Iorga între dictatura regală şi dictatura legionară, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p . 200 şi urm . 30 Cf . Gh . Buzatu şi colaboratori, eds ., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, I, p . 163- 168 . 31 Ibidem, p . 167 . 32 Vezi Gh . Buzatu, V . F . Dobrinescu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România şi al doilea război mondial, Focşani, 2000, passim; Gh . Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p . 153 şi urm . 33 Vezi exemplarul pregătit pentru tipar, cu modificări şi corecturi efectuate personal de Mareşal (ANIC, fond PCM – CM, dosar 465/1941) . 34 Iată textul: „La întocmirea acestui studiu m-am folosit de poveţele şi lucrările dom- nilor profesori N. Iorga, [D.] Onciul şi Emil Panaitescu, cărora le mulţumesc cu recunoştinţă” (apud I . Antonescu, Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, ediţie V . F . Dobrinescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p . 79) . De reţinut că, pentru ediţiile pregătite în 1941 sau în 1944, textul respectiv nu a fost păstrat (cf . ANIC, fond PCM – CM, dosar 465/1941, f . 105) . 175 şi explica transformările (în fapt, adaosurile) operate . Din motive lesne de înţeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit35: Prefaţă la a 2-a ediţie În vremuri atât de grele pentru Ţara şi Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naţionale . Cu toate angajamentele formale ale aliaţilor de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19 . Arbitrajul de la Wiena (sic!) 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăţia şi mărimea de jertfe care au sângerat naţiunea în Războiul pentru Întregire . Lucrarea apare revăzută şi completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual . Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregeşte lucrarea . Pentru toţi acei care se interesează de problema sfintelor noastre drep- turi, cumpărând această carte, ţin să se ştie că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci şi refacerea bisericilor dărâmate de cutremur . COPIII şi CREDINŢA asigură viitorul şi eternitatea neamul . Lor să le dăm totul .

MAREŞAL ANTONESCU

Să mai reţinem că Mareşalul a stabilit drept motto la Prefaţa din 1941 câteva din excepţionalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Româ- ni”, datat 26 februarie 1941, mai precis36: Eu m-am înclinat în faţa unei situaţii găsite. Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom ac- cepta niciodată. Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc. Şi se va face. Acest lucru îl afirmă prin mine şi odată cu mine toţi acei care au vieţi de jertfit......

35 ANIC, fond PCM – CM, dosar 465/1941, f . 2 . 36 Ibidem. 176 Popor român, porţile veacurilor şi drumurile drepturilor îţi stau de- schise, dacă ştii să dovedeşte întâi prietenilor şi apoi duşmanilor că eşti în stare să-ţi stăpâneşti destinul. Din motive şi în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar, atunci, Mareşalul va renunţa definitiv . ***

Înainte încă de-a fi implicat ţara în conflagraţia mondială din 1939- 1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit37, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de şanse . Dimpotrivă . Iată-l, aşadar, pe proaspătul premier şi Conducător al Statu- lui român revenind la Bucureşti după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-To- kyo, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruinţă . România va avea drepturile ei (subl . ns .)”38 . După declanşarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei39, şi în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităţilor pe Fron- tul de Est, credinţa lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere . Este adevărat că evoluţia în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareşal, uneori, să facă consideraţii ambigui în privinţa şanselor . Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment . Poate că de aici a rezultat şi decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârşit . Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache, Mareşalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Ger- maniei40, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanţii” pentru viitorul României41 . Nefiind cazul, aşa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antones- cu n-a acceptat vreo „mişcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui

37 Vezi Gh . Buzatu, România şi Marile Puteri, p . 183; idem, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Mileniul III, 2005, p . 77 şi urm . 38 ANIC, fond PCM – CM, dosar 251/1940, f . 169 . 39 Vezi situaţiile nuanţate supuse discuţiilor de către reputatul istoric german Andreas Hil- lgruber încă în urmă cu peste o jumătate de veac (Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), traducere, Bucureşti, Editura Hu- manitas, 1994, p . 273-277) . 40 Cf . Gh . Buzatu, ed ., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p . 370 . 41 Ibidem . 177 Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944 . În context, cum se ştie, însă aşa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureştilor n-a salvat România . Din contra, cu şi, mai ales, fără Mareşal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esenţă la demiterea şi încarcerarea principalilor reprezentanţi ai regimului antonescian . Pentru România, însă, n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupaţie, răşluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare şi, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub şenilele tancurilor roşii . Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist . Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară şi categorică pentru a-i desluşi poziţia . Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I . Antones- cu ataşatului militar german la Bucureşti, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942 . În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenţie personală de excepţie pe textul dactilografiat, Mareşalul a fixat în chip esenţial rolul şi locul ţării în războiul statelor Axei42 – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „ . .Cred . că nu mă înşel în credinţa ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl . ns .), oricare ar fi greutăţile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleaşi idealuri şi riscuri”43 . A fost remarcabil însă că, totodată, Mareşalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice ataşatului Reichului la Bucureşti şi rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele şi rafinăriile româneşti ar fi distruse chiar parţial, vom pierde războiul44 oricât de genială este conducerea germană şi oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia şi puterea poporului şi armatei germane, în faţa cărora şi eu, ca şi toţi, mă înclin cu admiraţie”45 . După cum s-a stabilit46, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României şi a aliaţilor ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp! Dependent, aşadar, de victoria Axei în război, Mareşalul Antonescu nu a reuşit să-şi domine cunoscutele-i patimi şi orgoliul nemăsurat . Din postura

42 Arhivele Militare Române, Piteşti, fond 951, dosar 12, f . 116 (document înregistrat la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului sub nr . 243/S) . 43 Ibidem. 44 Subliniat de Antonescu în textul original (ibidem, f . 111) 45 Ibidem, f . 116 . 46 Cf . Gh . Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p . 263 şi urm . (cap . VII – Aliaţi ca aliaţi, dar petrolul e pe bani!...); idem, A History of Romanian Oil, II, Bucureşti, Mica Valahie Publishing House, 2006, p . 117 şi urm . 178 sa de lider militar şi politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur şi simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterităţii . De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experienţă . Şi anume că, în cursul anilor 1916-1919, ca şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea şi executarea acţiunilor, dar, atunci şi îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva şi-au asumat-o!) şefii săi: Con- stantin Prezan, Al . Averescu ş a. . În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecţia oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofiţerului de odinioară nu au fost puse în evidenţă dincolo de zona pen- umbrelor . Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privinţele (planificare, declanşare şi execuţie), lucrurile nu aveau cum, şi nu trebuiau, să se mai repete . În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum şi la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură şi al său . . . Se înţelege ce proporţii căpăta acest aspect în imaginaţia şi în comportamentul Mareşalului, pentru el, care – oricând şi oriunde – obişnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a! Am socotit necesare aceste consideraţii, cel puţin pentru a afla sensul deciziei Mareşalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanşate la 22 iunie 1941 . Sub acest aspect, preparativele s-au desfăşurat rapid şi, într-o privinţă, eficient . Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitar- ea expresă a Mareşalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est47 . S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie acelaşi an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 194348 . După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se înche- iase, rezultând volumul România şi expansiunea rusească . Armata Română în războiul contra bolşevismului49 . În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar şi ai Serviciului Istoric al MStM-ului au or- ganizat, bineînţeles, materialul arhivistic disponibil şi, concomitent, au pregătit conferinţe şi diverse broşuri, ca forme ale unei valorificări . .anticipate . a operei finisate50 .

47 Vezi Alexandru Oşca, Florin Şperlea, coordonatori, În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major. 1920-1945, Bucureşti, Editura CTEA, 2006, p . 331 (Dare de seamă a Serviciului Istoric, ianuarie 1943) . 48 Ibidem . 49 Ibidem, p . 128 (Dare de seamă a Serviciului Istoric, ianuarie 1944) . 50 Ibidem, passim . 179 Pe parcurs, Mareşalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenţionat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speţă de maiorul Eugen Ni- culescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919 . Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfăşurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol . Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensi- ficarea eforturilor pentru definitivarea volumelor restante (IV-VI) ale Istoricu- lui consacrate Marelui Război din 1916-1919 . De unde au rezultat iniţiativele şi deciziile reflectate şi, deopotrivă, concretizate în documentele anexate, mai precis: 1) Conformându-se ordinului Mareşalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt . col . Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (recte, generalul Alexandru Averescu)51 de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917 (Anexa 1)52 . La 20 februarie 1942, direct pe text, Antones- cu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”53, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareşalului] sau la [Serviciul] Istoric”54 . 2) Drept urmare, acelaşi Eugen Niculescu a înaintat Mareşalului An- tonescu o altă Notă (Anexa 2)55 ce trimitea la următoarele documente56: a) Raportul nr . 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidenţial nr . 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt . col . I . Antonescu . Mareşalul, prin rezoluţia sa, a admis că „este ceva dar nu totul”57 . 3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu (Anexa 3) care – tot la ordinul Mareşalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916-1919 şi departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu re- comandarea de-a se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăşi stadiul şi ritmul existent de „încetineală atât de mare”58 .

51 Vezi detalii despre interesul Mareşalului Antonescu pentru rosturile Armatei I-a în 1917, documentele solicitate şi cele puse la dispoziţie de către Serviciul Istoric al MStM, în iunie 1943 (idem, fond PCM – CM, dosar 364/1943, 137 file) . 52 Idem, fond PCM – CM, dosar 130/1942, f . 22 . 53 Ibidem, f . 22-23 . 54 Ibidem . 55 Ibidem, f . 21 . 56 Ibidem, filele 5-20 . 57 Ibidem, f . 21 . 58 Ibidem, filele 2-4 . 180 4) În sfârşit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viaţă dispoziţiile Mareşalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919 (Anexa 4)59 . Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat . În baza dispoziţiilor Mareşalului Antonescu, lt . col . R . Dumi- trescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu şi temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi şi referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917) (Anexa 5)60, un document complet, care aşteaptă încă a fi cercetat şi valorificat de istoricii militari . În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric şi comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându-i un spaţiu şi o semnificaţie adecvată în menţionata micro-sinteză din 1919 Românii . Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, elaborată după consultarea (poate şi la îndemnul) neîn- trecutului N . Iorga . După cum se ştie, ediţia a II-a, pregătită de Mareşal pentru condiţiile specifice din 194161, a amânat-o, din motive necunoscute . Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediţii, Mareşalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl . lui I . A .)”62 . În concluzie, am putea discuta despre un proiect eşuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii . . . lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediţii şi de o binemeritată preţuire din partea specialiştilor . Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalităţi de anvergură – plecate în 1940 sau în 1946, în condiţii dintre cele mai tragice din întreaga istorie a neamului românesc, în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga şi Ion Antonescu!

***

Fiind în discuţie N . Iorga, istoricul total al românilor de oriunde şi de oricând, netăgăduit că trebuie să avem în seamă contribuţiile sale ştiinţifice privind istoria Basarabiei şi Rusiei, iar, nu mai puţin, activitatea sa imensă

59 Ibidem, f . 1 . 60 Ibidem, filele 24-492 . 61 Idem, dosar 465/1941, f . 1 (textul integral al lucrării, inclusiv coperta) . 62 Ibidem . 181 pentru Unirea tuturor românilor şi provinciilor istorice cu Ţara63 După cum este bine cunoscut, N . Iorga a fost desemnat de contemporani, fără exagerare, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 191864 . După numai 22 de ani, în 1940, prăbuşirea României Mari – care avea să coincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârşitul însuşi al celebrului istoric – nu putea să-l lase indiferent pe acesta . Nu insistăm asupra împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui N . Iorga au examinat deja faptele survenite . După cum este cunoscut, prăbuşirea României Mari a debutat practic cu ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS în contextul prezentării notelor ultimative ale lui V . M . Molotov, la 26-27 iunie 1940 . Istoricul a reacţionat imediat şi plenar, în articolele politice tipărite în presa zilnică, la Parlament sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în lucrările sale ştiinţifice . Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sin- tezele sale bine cunoscute, în speţă Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, care se bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931) a fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată în limbile română şi rusă65 . Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a Adevărului . . , în condiţiile date, în mai multe limbi şi sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cum impunerea

63 Cf . în anexă Cuvântarea istoricului la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruşi . 64 Vezi Gh . Buzatu, Horia Dumitrescu, N. Iorga şi Unirea Românilor, în volumul Marea Unire a tuturor Românilor din 1918, coordonatori Gh . Buzatu, Horia Dumitrescu, Foc- şani, Editura Pallas, 2008, p . 484-552 . 65 N . Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1940, 78 p .; idem, Pravda o proşlom i nastoiaşcem Bessarabii, Bucureşti, Tipografia „Litera”, 1940, 62 p . De altfel, în anii care au precedat la 1912 centenarul răpirii teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Rusia ţaristă N . Iorga s-a pro- nunţat identic de pe poziţiile iridentei române asupra Basarabiei, care – mai devreme ori mai târziu – trebuia să revină Patriei-Mamă, cum s-a şi petrecut în 1918! Reţinem câteva dintre formulările istoricului: „Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenariul anexării [Basarabiei]. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit (subl . ns .)” (1909); „Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre (subl . ns .)?” (1912); „Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite ... Nu vom cruţa nici o silinţă ca să ajungem acolo ...(subl . ns .)” (apud N . Iorga, Pagini despre Basarabia de astăzi, în Basarabia Română. Antologie, ediţie Florin Rotaru, Bucureşti, Editura Semne, 1996, pp . 44, 52- 53) . 182 cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă66, pentru ca abia în ultima vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie67, iar, în paginile următoare s-o încredinţăm din nou tiparului . Fapt cu totul semnificativ, în anul 1940, la prima ediţie românească a Adevărului . . , autorul – în raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS – a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat două paragrafe simbolice, asupra cărora s-a pronunţat deja prof . Victor Crăciun68 . Apreciem că, în acest fel, în mode concret, N . Iorga şi I . Antonescu s-au „reîntâlnit” în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice . Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept69 . Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui An- tonescu . Avem însă convingerea că N . Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V . M . Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – în adagiul menţionat al micro-sintezei Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei – că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”!70 Ceea ce, după cum s-a relevat, avea să survină, din păcate, temporar, în urma deciziei istorice a lui Ion Antonescu de-a participa la Războiul Sfânt cu începere din 22 Iunie 1941, una din Zilele astrale ale trecutului naţional, de o seamă cu 24 Ianuarie 1859, 9 Mai 1877 sau 1 Decembrie 1918.

66 Cf . Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate: România 1945-1989, Bucu- reşti, Editura Enciclopedică, 2000, p . 261 . 67 Vezi N . Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, ediţie Pavel Bal- muş, Bucureşti, Editura ICR, 2008, 279 p . (Pentru textul tradus din 1940, vezi p . 212 şi urm .) . 68 Cf . Victor Crăciun, Nicolae Iorga despre Basarabia şi Bucovina. Proiect pentru o vii- toare carte, Bucureşti, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2006, p . 10-12 . 69 Cf . Gh . Buzatu, în Istoria Românilor, IX, coordonator Dinu C . Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p . XXVII şi urm . 70 N . Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, ediţia 1940, p . 78 . 183 - ANEXĂ -

N. Iorga, Cuvântare ţinută în Bucureşti, la 16 mai 191271 Nu pentru a “ofta”, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un man- ifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sen- timente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. “Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o “oftare”. Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia. Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi dis- ciplinate. Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin Tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat? Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel “an grozav”, ale cărui triste urmări şi până astăzi nădăjduiesc

71 Text procesat şi difuzat pe Internet de D-l Remus Tănasă (vezi http://www .stiriazi .ro/ ziare/articol/nicolae-iorga-despre-rapirea-basarabiei . . ) . 184 să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi con- rupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine. Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene până la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de 185 laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei. Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor. Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţării lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mân- drilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului. Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug. Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică. Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţele unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc. Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi lib- erali, “tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul “bătrân” şi cel “tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc. 186 Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de cele- lalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul. Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre? Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine. Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite. Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!