PRECURSORII DESPRE UNIRE 31 Theodor CODREANU Iorga și Marea Unire Evenimentele cruciale din istoria modernă a României n-ar fi fost posibile fără implicarea culturală, dar şi politică a celor mai de seamă intelectuali din epocă. Astfel, pregătirea şi des- făşurarea revoluţiei de la 1848 (una naţională, nicicum internaţionalistă, cum ar fi vrut, de pildă, Friedrich Engels1), Unirea Principatelor Th.C. – prof. dr., critic şi de la 1859, Războiul de Independenţă (1877- istoric literar, prozator şi eseist, Huşi. Autor al mai 1878), Marea Unire i-au avut ca protagonişti multor volume, dintre pe Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintinea- care Dubla sacrificare a lui nu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, An- Eminescu (a cunoscut trei drei Mureşanu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu ediţii), Complexul Bacovia, Hasdeu, M. Eminescu, A. D. Xenopol, Vasile (2003), Basarabia sau drama sfâşierii (2003), Duminica Conta, Duiliu Zamfirescu, B. Șt. Delavrancea, mare a lui Grigore Vieru Octavian Goga, Constantin Stere, Nicolae Ior- (2004), Transmodernismul ga, A.C. Cuza, ca să-i amintesc doar pe aceştia, (2005), A doua schimbare la implicaţi fiind, fireşte, alături de oamenii poli- faţă (2008), Istoria „canonică” tici ai vremii lor. Iorga şi Stere2 au fost principa- a literaturii române (2009), Eminescu în captivitatea lele voci, între titanii culturii: cel dintâi pentru „nebuniei" (2011), În oglinzile Ardeal şi Bucovina nordică, al doilea pentru lui Victor Teleucă (2012). Basarabia, cei doi postându-se chiar pe poziţii Laureat al mai multor antagonice. Pe urmele lui Eminescu, Stere con- premii acordate de Uniunile sidera că Basarabia este „cestiune de existenţă Scriitorilor din România şi din Republica Moldova. pentru poporul român”: „Dacă este adevărat că un popor își asigură viaţa istorică numai în măsu- ra în care fiinţa lui naţională se afirmă în cultura lui proprie și distinctă, ca un prinos adus civilizaţi- ei omenești, – Basarabia, ruptă din trupul naţiunii românești, nu poate fi decât o materie inertă”. Ste- 32 ROMÂNĂ re era, de aceea, adeptul continuării Tratatului secret din 1883 cu Puterile Centrale, alături fiind de Carol I, de Petre P. Carp şi de Titu Maiorescu, pe când Ionel I. C. Brătianu, N. Iorga, noul rege Ferdinand au decis pentru alianţa cu Antanta, alături de Rusia. Ca de fiecare dată, România se afla -în tre Scylla şi Charibda, încât numai o conjunctură istorică favorabilă, care a dus la prăbuşirea celor două imperii, ţarist şi habsburgic, a înlesnit, în consens cu voinţa românilor, miracolul înfăptuirii Marii Uniri. Bătălia lui Nicolae Iorga împotriva intereselor austro-ungare în Transilva- nia şi în Bucovina a început devreme, prin legături directe cu bucovinenii şi ardelenii, având printre ei corespondenţi pentru „Neamul Românesc”, „Sămănătorul”, apoi, prin Liga Culturală şi prin conferinţele de la Vălenii de Munte, punând în mişcare serviciile secrete austro-ungare şi româ- neşti. Marele istoric a avut a se lupta, mai întâi cu „mitul Mitteleuropa”, ca paradis multinaţional al naţiunilor din Imperiul Austro-Ungar, mit teore- tizat, la un moment dat, şi de bănăţeanul Aurel C. Popovici (1863-1917), care, prin 1906, încă se mai iluziona cu ideea unui imperiu federativ, în care toate naţiunile să fie tratate în mod egal prin constituţie, în ceea ce el numea Statele Unite ale Austriei Mari. Fusese printre memorandişti, autorităţile ungare condamnându-l, la rându-le, la patru ani de închisoa- re, determinându-l să se refugieze în România, devenind, ca admirator al lui Eminescu, „convorbirist” şi director la revista „Sămănătorul” (1908- 1909). Eminescu, pentru că se formase în cultura germană prin studii vieneze şi berlineze, nu şi-a făcut niciodată iluzii cu privire la vreo Mitteleuropă, spe- ranţa lui fiind într-o refacere a unităţii lumii latine. A văzut în Tratatul se- cret cu Puterile Centrale principalul obstacol al realizării Daciei Mari, ţin- tă centrală a Societăţii „Carpaţii”, înfiinţată, simbolic, pe 24 ianuarie 1882. Iorga, ca şi Stere, se considerau moştenitorii testamentului eminescian: De la Nistru pân’ la Tisa și de la Mare până-n Cernăuţi. Atât de primejdios fiind, a trebuit să fie potolit, la porunca, „diplomatică” a lui Petre P. Carp, care negocia la Viena. După cum Eminescu a intrat în vizorul serviciilor secrete austro-ungare în anii 1882-1883 (cu precedente în 1869-1870, pe când colabora la „Federaţiunea” din Pesta) de la Societatea „Carpaţii”, cu Iorga s-a întâmplat acelaşi lucru în vremea conferinţelor de la Școala de la Vălenii de Munte, începând cu 1903. Acolo, milita pentru ideea unităţii tuturor românilor, pentru România Mare. De la 10 mai 1906, va edita, PRECURSORII DESPRE UNIRE 33 bisăptămânal, „Neamul Românesc”. A cucerit repede o „uimitoare popu- laritate”, cum se alarmau informatorii Siguranţei, dar şi serviciile secrete vieneze şi maghiare. Materialele urmăririi lui Iorga sunt impresionante, intrând în cartea cercetătorilor Cornelia Bodea şi Radu Ștefan Vergatti, Nicolae Iorga în arhivele vieneze și ale Siguranţei regale (1903-1914) (Bu- cureşti, Editura Mica Valahie, 2012). Era limpede: în acei ani funcţiona încă Tratatul secret cu Puterile Centrale, care interzicea orice propagan- dă „naţionalistă” şi „iredentistă” din partea României. Conform acestui tratat, urmărirea lui Iorga era pe deplin „legitimă”, vigilenţa serviciilor se- crete fiind maximă. Autorităţile româneşti, ca să facă faţă acuzaţiilor vie- neze şi budapestane, au procedat ca în 1883 cu Eminescu, atunci când l-au declarat „nebun” pentru ceea ce făcea la Societatea „Carpaţii” şi în ziarul „Timpul”. Ei bine, Iorga a fost decretat şi el ca nebun de legat. Regele Carol I însuşi îl asigura pe Prinţul Schönburg, care, la rându-i, îl asigura pe baronul Alois Lexa von Aehrenthal (ministrul Externelor) că Iorga e un fel de clovn, pe care nu-l ia nimeni în seamă, „elementele onorabile” ale societăţii româneşti considerându-l pe straniul istoric „total nebun”3. G. Săndulescu, prefectul de Iaşi al Poliţiei, îl informa pe ministrul de in- terne, la 13 iunie 1909, că Iorga a conferenţiat în vechea capitală a Moldo- vei, în faţa unor „gură-cască”, umplându-se de total „ridicul”4. „Nebun de legat” îl va evalua, în 1907, şi un intelectual de stânga, precum socialistul N. D. Cocea, care a scris un pamflet împotriva lui Iorga pentru că emisese ideea unei Dunări «românești», vorbind în numele „clasei stăpânitoare şi războinice”! Spre deosebire însă de N. D. Cocea, regele Carol I juca de faţadă tragicomedia „nebuniei” lui Iorga, fiind, în realitate, de acord cu militantismul naţionalist al marelui istoric, fiindcă, pe de altă parte, dă- ruia din fondurile personale, în acelaşi timp, 10 000 de lei Ligii Culturale iorghiste pentru a o scoate din impasul financiar şi a o revitaliza. Iorga a înţeles „dedublarea” conjuncturală a regelui şi a primit-o ca pe un îndemn în tot ce a făcut. La Consiliul de Coroană din 1914, în care s-a hotărât in- trarea în neutralitate, dar şi abandonarea Tratatului cu Puterile Centrale, mintea şi inima i-au fost rupte în două. Istoricul o recunoaşte şi o spune în necrologul din 19 octombrie 1914: „Dacă a suferit?... Cu atât mai mult, cu cât nu putea altfel. O sfâşietoare dualitate morală se trezise în el. Nu poate fi mai crudă natura pentru un om, pentru un om bun şi nobil care a făcut tot ce omeneşte se poate face ca să atingă culmile ei morale. Și nu poate fi Dumnezeu mai milos de cum a fost pentru Dânsul”5. De altfel, re- 34 ROMÂNĂ gele aşteptase un al doilea Consiliu de Coroană, mărturisind: „Eu nu sunt contra îndeplinirii idealului naţional românesc. Vreau să se ştie că nu sunt contra. Dacă s-ar fi ţinut al doilea Consiliu de Coroană, toţi ar fi văzut-o. Să mergem însă înţelept, făcând toate lucrurile la ceasul lor”6. Estimp, serviciile secrete austro-maghiare, cu unele excepţii, nu-l consi- derau deloc pe Iorga „nebun”, ci marea primejdie a naţionalismului ro- mânesc. Istoricul alarma şi cercurile de afaceri transnaţionale, susţinute de partidele îngrijorate că trufia naţională iorghistă, prin care punea Ro- mânia pe picior de egalitate cu marile puteri, le primejduia lor însele inte- resele. Iată ce răspundea Iorga: „Interesele esenţiale ale neamului nostru sunt luate în batjocură şi chestiuni de viaţă pentru noi sunt primejduite pentru interesele de partid (…) Alt motiv pentru care facem politică aşa cum o facem este vechiul servilism faţă de Europa, grija ce avem despre ce zice Europa despre noi. Au fost momente când Austria n-a găsit cuvinte destul de grele pentru bulgari; bulgarii au urmat înainte cum ştiau ei. Noi nu suntem aşa; la fiecare moment ne întrebăm, oare ce se zice despre noi? Vedeţi în foile noastre cum se culege fiecare atestat pe care ni-l dau gaze- tele din străinătate prin cine ştie ce nenorocit care habar n-are de rosturile noastre”. Nu cumva aprecierea lui Iorga este valabilă şi astăzi? În 1909, autorităţile austro-ungare interzic accesul lui Iorga în Bucovi- na, acuzându-l de iredentism. Istoricul răspunde contelui Bellegarde: „Vorbiţi de iredentism. Nu ştiu ce e aceea. Știu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional, din care face parte şi întreaga Bucovină. Se pare că iredentism înseamnă a îndemna pe românii neliberi să încerce a-şi smulge libertatea, atunci când ei nu au puterea s-o facă şi când noi, din libera Românie, n-avem puterea de a-i ajuta. Dacă e aşa, n-am făcut niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint şi o propag are un crez mai simplu şi care e în domeniul realităţii: a ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă, a nu mai primi colaborarea străinilor, nici atunci când ne-ar fi simpatică şi, prin muncă, a ne aştepta ceasul, care va veni, dându-ne ce e al nostru şi nimic mai mult”7. Concomitent cu Viena şi Budapesta, oamenii Siguranţei din România erau foarte îngrijoraţi că, la Vălenii de Munte, prelegerile lui Iorga „vor forma pe studenţi în sensul vederilor naţionaliste” şi trimit, în 1908, un agent care să supravegheze strict evoluţia evenimentelor.