Brâncoveanu vrednicul Piața 1989 din românești, al mai 0 Conrad în eu „România ”?

dragostei Și,

cazul Nimic Apoi, aparțin

București, întâi, . Pentru

„Km totuși, Sf .

. cărții

mai

de

este .

României!”

nu Gheorghe,

0 semn

și

pentru

” că,

km . potrivit, de -

este mi

semnate ca

.

credinciosul

vorba

desigur,

0 ce

modest aparține,

urmare

din și România

„România

cel mai

inima

lângă

de de marcat

semnificativ marcat este

a

în Jean

.

lui

„km jertfelor

schimb Biserica voievod ;

vorba, –

î - km n

.

Yves

în Km

inima . 0

Piața

” 0 . din

al

Ion Ion Andreiță Capitalei,

înălțată Constantin

Decembrie Revoluției reînvierii

de în

Editura

2015

România – Km. 0

Editor: Alex Cetățeanu

Redactor de carte: Ioan Barbu

Tehnoredactare, design, coperți și prepress: Emil Pădureţu

© Autorul

ISBN 978-0-9920329-9-9

Editura Asociației Canadiene a Scriitorilor Români DESTINE LITERARE

2

Memorii din „epoca de aur” 1981 – 1989 Scene din viața românească văzute de un francez

Ediție revăzută și adăugită

Editura DESTINE LITERARE Montreal – Canada 2015

3

Pentru Adina și Cornelia, eroine ale acestei cărți, fără de care autorul n-ar fi cunoscut niciodată România;

Pentru Elena, Raluca, Marina, Crișan și Horia, care m-au ghidat în primii mei pași culturali în România;

Pentru Lia-Maria și Ion Andreiță, Silvia și Ioan Barbu, care m-au încurajat să scriu această carte și m-au primit totdeauna cu iubire frățească;

Pentru Alexandru Danielopol, care mi-a povestit atât de multe despre aviaţia românească. Odihnească-se în pace!

Pentru toate româncele și toți românii pe care îi iubesc și sper să se regăsească în aceste pagini.

4

Prefață

„România nu-mi aparține, în schimb eu aparțin României!”

Niciun străin cu dragoste de România n-a spus-o atât de frumos, de profund, de semnificativ. Niciun alt francez – cazul de față – n-a rotunjit sentimentul si înțelepciunea pe un cuvânt atât de minunat. Și nu sunt puțini francezii care au făcut dovezi de iubire pentru acest „Picior de plai”, dovezi împinse uneori până la sacrificiu. O pleiadă de ilustre stele strălucitoare pe bolta „Spațiului Mioritic” – de la Ulysse de Marsillac la Robert de Flers, de la Frédéric Damé la Paul Morand – au făcut joncțiunea cu alte constelații spre contopirea într-un Univers a tot iubitor. Între acești francezi cu, să zic așa, „dublă identitate” se distinge, desigur, Jean- Alexadre Vaillant. În calitate de profesor la Colegiul Sf. Sava din București, scrie câteva lucrări de gramatică și, in 1839, un dicționar numit „Vocabular purtăreț românesc - franțuzesc si franțuzesc - românesc”. Pentru implicarea sa în complotul revoluționar de la 1840 – descoperit de domnitorul Ghica și soldat cu arestarea lui

5

Ion Câmpineanu, Mitiță Filipescu și Nicolae Bălcescu – profesorul Vaillant este obligat să părăsească Bucureștii. Dar și de la Paris, el sprijină cauza românească prin cărți (“La Roumanie”, în trei volume), traduceri („Poeziile limbii de aur”) și vestita „Scrisoare către Garibaldi” (1861) în care îi cere să privească mai generos către români.

„România nu-mi aparține, în schimb eu aparțin României!”

Cel care rostește această vocabulă este și cel mai proaspăt îndrăgostit de Țara lui Eminescu, a Teiului sfânt și a nemuritor-călăuzitorului Luceafăr. Se numește Jean-Yves Conrad – un scriitor în deplină maturitate – și iubirea sa pentru Țara Dorului se adâncește până acolo încât îndrăgostitul este convins că, într-o altă viață, a fost român. Bate drumurile Mioriței de vreo 34 de ani – și tot atâtea cercuri s-au rotunjit pe trunchiul iubirii de România și de oamenii ei. A învățat limba și obiceiurile latinilor din Carpați, de la suavitatea bobului de rouă la frustețea mustoasă a coloratelor noastre înjurături. Și pentru ca legătura să se realizeze cât mai temeinic – să rodească, asemenea unei plante altoite – Jean-Yves Conrad s-a căsătorit cu o româncă. Iar când aceasta l-a părăsit – de, ochi alunecoși, inimă zburdalnică, probabil – francezul nostru nu s-a învățat minte: s-a căsătorit, din nou, tot cu o româncă; a urmau iar un divorţ şi s-a

6 recăsătorit tot cu o româncă, de la care are o fetiţă, Denisa.

„România nu-mi aparține, in schimb eu aparțin României!”

Se cuvine, cred, pentru mai deplina edificare a cititorului, să coborâm puțin mai adânc în biografia interlocutorului nostru, atât cât linia de miră a unor însușiri familiale îndreptățește traiectoria lui de azi. Jean- Yves Conrad se trage dintr-o nobilă și străveche familie alsaciană, cu dragoste de oameni și de Dumnezeu. Această familie a dat Franței dascăli, ingineri, stareți de mănăstire… Mama lui Jean-Yves (fie-i țărâna ușoară, deoarece a urcat de 15 ani în Câmpiile Elizee!) a fost o distinsă profesoară de istorie și geografie, la Liceul din Dieuze, în Lorena. Ieșită la pensie, ea a continuat să profeseze benevol, într-o manieră originală: a predat, prin corespondență, cele două principale discipline unor deținuți din închisorile Franței. Unii au absolvit, astfel, școala elementară, alții liceul. Performanța trudei acestei minunate femei constă în aceea că unul din învățăceii- deținuți a reușit să parcurgă cu brio liceul și facultatea, să obțină apoi și doctoratul – însoțit, de la distanță, de ochiul, știința și sfaturile doamnei profesoare Nicole Conrad. Un fiu cu astfel de părinți nu poate fi decât un demn și inspirat urmaș al acestora.

7

„România nu-mi aparține, în schimb eu aparțin României!”

Nu este doar o exclamație sentimentală. Este deviza cărei i se subordonează o conștiința ardentă, cu dovezi multiple. Jean-Yves Conrad a înființat, de vreo 17 ani, Asociația Limbi și Culturi Europene (al cărei secretar aveam onoarea să fiu) care a funcționat numai cu Departamentul România. Această Asociație a editat – începând din decembrie 1998 – revista „La Lettre de Roumanie - Scrisoare din România” – care, deși avea numai doi redactori (Jean-Yves și subsemnatul) izbutește cu eforturi considerabile să înalțe pe catargul culturii europene tricolorul românesc. Începând cu nr. 3 (martie – aprilie 1999), revista „La Lettre de Roumanie” a consacrat permanent cele două pagini din mijloc edițiilor speciale „La carte postale de Bessarabie” (Carte poștală din Basarabia) și ‚Telex de Bucovine” (Telex din Bucovina) – fiecare purtând, număr de număr, un (același) moto: prima – „A pronunța numele Basarabia este una cu a protesta contra dominației ruse”, de Mihai Eminescu și „Dacă unul din visele noastre a fost sau este de a ajunge în Cosmos, eu am visat totdeauna să trec Prutul”, de Grigore Vieru; a doua – „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină/ Geniu-ți romantic…”, de Mihai Eminescu.

Acum, iată, dragostea pentru România a lui Jean- Yves Conrad rodește într-o nouă carte-mărturie a

8 existenței sale românești. O carte al cărei conținut nu-l voi divulga; o dată, pentru că nu vreau să răpesc cititorului plăcerea propriei descoperiri prin lectură – și încă o dată, pentru că nu acesta este rostul unei prefețe (mai exact spus, al acestui pretext de prefață). Voi sublinia însă franchețea acestei cărți, care-i conferă credibilitate și savoare – chiar dacă unii ochitori simandicoși ar putea mări, cu o luptă estetizată, anumite „impurități” ori niscaiva „lacune”. Apele, în curgerea lor naturală, nu înseamnă deloc o înșiruire de piscine ambulante.

„România nu-mi aparține, în schimb eu aparțin României!”

Nimic mai potrivit, mai semnificativ în cazul cărții semnate de Jean-Yves Conrad. Și, totuși, de ce „România – Km. 0”? Pentru că, desigur, este vorba, mai întâi, de km. 0 din inima lui; km. 0 al dragostei pentru România. Apoi, este vorba de „km. 0” al reînvierii românești, semn modest marcat în Piața Revoluției din București, ca urmare a jertfelor din Decembrie 1989. „Km. 0” este și cel marcat in inima Capitalei, în Piața Sf. Gheorghe, lângă Biserica înălțată de vrednicul și credinciosul voievod Constantin Brâncoveanu.

Dar titlul mai are o explicație, plauzibilă și ea, menită să creeze o simetrie specifică, o axă a unor reciproce sentimente și aspirații: el vine în consonanță

9 cu o altă valoroasă carte: „Franța – Km. 0”, semnată de scriitorul și gazetarul Ioan Barbu (căreia am avut, de asemenea, onoarea de a-i scrie prefața). Și acea carte pornește tot de la un „km. 0”, „km. 0” al dragostei autorului pentru țara-soră-mai-mare, marcat fizic în Piața Catedralei Notre-Dame. Două cărți – același izvor, același destin: IUBIREA. Căci vorba Apostolului, dacă iubire nu e…

„România nu-mi aparține, în schimb eu aparțin României!”

Fii bine venit în Casa Iubirii tale, Jean-Yves Conrad! Și dacă autoritățile nu se vor grăbi să-ți acorde – la o eventuală cerere – cetățenia română, noi, cititorii tăi, te declarăm de pe acum Cetățean de Onoare al Dragostei noastre Frățești.

Ion Andreiță

21 martie 2015 în Ziua Echinocțiului de Primăvară

10

Cuvântul autorului „Ce-ți doresc eu ție, Dulce Românie!”

Nimeni nu-și poate alege părinții și nici țara. Acum aproape 34 de ani, pe 15 august 1981, inima mea s-a contopit cu sufletul românesc pentru eternitate. Am ales singur țara aceasta, m-am decis să-i dăruiesc sufletul meu, intraductibilul dor a devenit și al meu, iar visele mele, pe care le trăiesc în românește, călătoresc spre vechea Dacie, spre țărmul Pontului Euxin, spre frații și surorile mele din România Mare, oriunde s-ar afla ei – în Valahia, în Transilvania, în Moldova, în Basarabia, în Bucovina, în Voivodina, în Dobrogea sau undeva în Munții Pindului ori pretutindeni în lume, unde trăiesc români…

În timpul copilăriei mele, am descoperit morminte ale prizonierilor români din perioada primului război mondial care au pierit într-un lagăr din orășelul meu loren. Cuvintele Elenei Văcărescu, înscrise în piedestalul acestui monument, precum și inscripțiile marcând inaugurarea acestui memorial de către Regina Maria și generalul Berthelot îmi produceau o profundă emoție… Cine era regina aceasta? Cine era acest

11 general? De ce au venit ei aici în acel an 1920? Mama mi-a explicat acele dramatice întâmplări istorice, dar țara despre care îmi vorbea, România, mi se părea tare departe. Timpul a trecut și, făcându-mă mai mare, am citit cu deosebită plăcere memoriile Principesei Martha Bibescu, această strălucitoare româncă de talie europeană, admirată de generalul de Gaulle, francezul model și ghid al vieții mele. În 1981, bucuros că am intrat cu success la școala de ingineri recomandat de firma în care lucram1, m-am hotărât să vizitez România de care aveam să mă leg mai mult decât aș fi crezut. De la primul pas pe pământul românesc, aflat atunci sub regim comunist, am fost cuprins de o dragoste care avea să crească mereu și să nu se stingă niciodată. Mă gândesc, uneori, că într-o viață anterioară am fost român şi eu.

În anul 1996, am tradus memoriile-manuscris ale lui Nicolae Tabacovici. M-au impresionat elementele istorice descrise de acest mare roman, prea puțin cunoscut în istoriografie. În aceste memorii am descoperit spiritul istoriei reale, veritabile, din prima jumătate a secolului XX. După această tulburătoare experiență, am putut rosti cu bucurie și mândrie: România nu-mi aparține, în schimb eu aparțin României!

1Lucrez acum pentru firma soră, GDF Suez, adică, mai precis, GrDF, Gaz Reţea Distribuţie a Franţei. 12

Din dragoste pentru România, țara soției mele și a fiiceii mele, acum 17 ani am organizat, în cadrul Societății de Electricitate a Franței, unde lucram atunci, o zi culturală consacrată românilor din Carpați. Apoi, împreună cu scriitorul și ziaristul român Ion Andreiță, am înființat revista de cultură La Lettre de Roumanie - Scrisoare din România. În paralel cu cercetările mele documentare din ce în ce mai accentuate despre România, despre relațiile franco-române de-a lungul timpului, am tradus cartea prietenei mele Lia-Maria Andreiță, doctor în drept, pe atunci diplomat al Ambasadei României la Paris. Conținutul cărții –Tradiții ale gândirii politico-juridice românești – pur și simplu m-a fascinat.

Nu s-a oprit aici pasiunea mea pentru ţara de dor şi de suflet, România. În 2003, am oferit cititorilor francezi cartea, fundamentală pentru viaţa mea, „Roumanie... capitale Paris”, în care pun în evidenţă, sub forma a 15 trasee, aportul strălucit al românilor în Capitala Luminii. Pentru documentare, am lucrat luni întregi în Biblioteca Naţională Franceză şi în 43 de arhive de stat şi private, căutând urmele românilor care au trăit, au studiat, au muncit și au murit în capitala noastră. Cartea aceasta s-a născut din pasiune și din munca mea asemănătoare unui călugăr. Am oferit-o Preşedintelui Ion Iliescu, în noiembrie 2003, când excelența sa a făcut o vizită oficială la Paris.

13

În anul 2003, la propunerea romancierului Augustin Buzura, atunci preşedintele Institutului Cultural Român, dar şi a adjunctei sale, Angela Martin, am fost onorat să primesc Meritul cultural român în grad de Ofițer – Secţie literatură. Înalta distincție mi s-a înmânat la Palatul Cotroceni pe 20 ianuarie 2004. Acest gest m-a încurajat să fiu și mai recunoscător României. Deci, am lucrat tare mult, alături de primarul oraşului francez Montesson,, pentru a se comemora 100 ani de la zborul istoric a lui Traian Vuia, pe 18 martie 1906, din localitatea amintită. De asemenea, am muncit foarte mult, primind sprijin eficient din partea domnului Alexandru Bartoc, preşedintele Aerofilialei românești, să comemoram 85 de ani de la înfiinţarea, pe 20 aprilie 1920, a Companiei Franco-Române de Navigaţie Aeriană, prima de acest fel din lume, care a deschis „strada” aviaţiei internaționale moderne, devenind Air France, pentru partea franceza, şi TAROM, pentru cea română. Am reușit să mutăm monumentul comemorativ închinat zborului istoric din 15 septembrie 1922 dintre Paris şi Bucureşti în faţa aeroportului Baneasa. Apoi, am străbatut doi ani de zile cimitirile pariziene, adică am mers pe jos 2. 400 km., distanţa Paris - Bucureşti pentru a găsi urmele românilor din trecut, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, care au trăit, au studiat, au muncit și au murit în Capitala Luminii. Am găsit 2 600 români care își dorm somnul de veci în 24 de cimitire. Nu am încetat studiul meu vizavi de România! Cu „condeiul portăreț

14 fără sfârșit al cernelii”, descoperit de românul vâlcean Petrache Poenaru, am scris și tradus o serie de cărți, între care „Petite histoire de la Roumanie1”, „Roumain Express”2, „Mémoires”3, „Conspiration et intérêts”4, „Canada, le pays des hyperboréens”5. Revenind la cartea aceasta, „România – Km. 0”, pe care o aveți în mână, dragi cititori, vreau să sper că întâmplarile pe care le-am trăit și le-am relatat în paginile ei pot să intereseze generațiile de azi și cele viitoare, chiar dacă stilul nu va fi la fel de expresiv ca al marilor mei predecesori Paul Morand, Ulysse de Marsillac, Frédéric Damée sau Jean- Alexandre Vaillant. Tocmai de aceea voi apela la scriitorul și istoricul francez Elias Regnault, în realitate, românul Dimitrie Brătianu, să desăvârșească acest Cuvânt înainte al meu, citând semnificativ din cartea sa Istoria politică și socială a Principatelor Danubiene, apărută la Paris, în 1855: „(…) La prima vedere se poate recunoaște în țăranul român o rasă puternică, rămasă pură, fără niciun amestec, frumoasă ca un tip primar, naivă ca ceva antic. Populația are adevărata înfățișare a națiunii române, mai ales în munți și în Banatul Craiovei. Sătenii din Transilvania au păstrat și ei

1O mică istorie a României. 2Român Expres, un ghid de conversaţie în limba română. 3Traducerea memoriilor lui Pavel Codiţa, artist plastic. 4Opiniile unui ofiţer de informaţii despre familia Ceauşescu, colonel de rezervă Adrian Eugen Cristea. 5Autor Alex Cetățeanu, președintele Asociației Scriitorilor Români din Canada. 15 nealterată amprenta originii lor și rămân credincioși amintirilor de frăție care-i unesc cu românii din Valahia. Când îi întâlnesc, îi salută întotdeauna cu numele de frate. Într-adevăr, ei sunt frați, nu numai prin naștere, ci și prin nenorocire și prin asuprire, unii asupriți de către maghiari și de către sași, ceilalți de către proprii lor boieri. Toți se aseamănă și prin trăsăturile lor exterioare: o înfățișare robustă, o fizionomie meridională, un profil frumos, un păr lung si negru încadrând o frunte largă, sprâncene dese umbrind ochi mai curând dezmierdători decât vioi, finețea privirii italiene în care domină totuși mai curând ironia decât șiretenia. Mizeria, care de obicei aduce abrutizarea și deznădejdea, n-a răpit nimic din facultățile intelectuale ale țăranului român și n-a trezit în el nicio pasiune sălbatică. La țăranul român, mintea a rămas ageră și nobilă, vioaie si pătrunzătoare1. (…)

(…) Fără a cunoaște străvechea istorie a țări sale, țăranul are un vag sentiment al ilustrei sale ascendențe și numele lui Traian, care i-a fost transmis din generație in generație, este pentru el oglinda tuturor splendorilor antice. Traian este eroul mai multor legende, un fel de zeu național a cărui prezență se manifestă în fenomenele naturii. Calea Lactee2, de

1 Regnault (Elias) – Istoria politică și socială a Principatelor Danubiene, Paris, 1855, p. 227. 2 Numele original: „Calea Lactae”. 16 pildă, este Drumul lui Traian; furtuna care bubuie este Glasul lui Traian. În Valahia, Moldova și Transilvania multe câmpii sunt numite Patul lui Traian și Câmpul lui Traian. În sfârșit, chiar alături de consacrări creștine se regăsesc și amintiri ale marelui conducător păgân. Astfel, creasta cea mai înaltă a Carpaților din Moldova poartă numele Sfintei Fecioare Panaghia; și cu cinci sute de picioare mai jos de creastă, o stâncă ascuțită poartă numele de Dochia. Țăranul spune că este o iubită necredincioasă a lui Traian, transformată în piatră (…).

(…) Românii din Transilvania sunt mai evoluați, guvernul austriac exploatând în această țară minele de aur și de argint. În munții Zlatna se află furnalele cele mai importante.

(…) Țăranii românii sunt binevoitori și ospitalieri1.(…)

(…) Ciudat rafinament în aceste discrete atenții ale țăranului român, care caută, ca o divinitate miloasă și necunoscută, să se sustragă parcă ofrandelor și mulțumirilor!

Costumul țăranului român a rămas același ca pe timpul lui Traian; el este complet identic cu costumul prizonierilor daci înfățișați pe Columna Romană sau

1 Regnault, Op. Cit., p. 284. 17 costumul acelor captivi, barbari, ale căror statui pot fi întâlnite în sălile Luvrului1. (…)

(…) Dar dacă orice simț al justiției și al moralei dispărut în rândurile spoliatorilor, nu se poate spune același lucru despre acei care au fost jefuiți. Țăranul român nu s-a lăsat degradat de mizerie și aceasta este o trăsătură remarcabilă la această populație: în ciuda atâtor secole de demnitate și justiție care trebuie să dea de gândit asupritorilor ei2 (…)

1 Regnault, Op. Cit., p. 285. 2 Regnault, Op. Cit., pp. 295 – 296. 18

România, o descoperire deosebită

De la prima mea călătorie în România, în august 1981, această țară m-a fascinat prin cumsecădenia locuitorilor ei, prin frumusețea peisajelor sale, prin autenticitatea folclorului său, prin acea atmosferă inegalabilă – și neegalabilă până acum, în inima mea – de voioșie amestecată cu nepăsare în fața tuturor frământărilor vieții de zi cu zi.

Pe măsură ce mă îndepărtam de Capitală, amprenta regimului comunist se estompa, lăsând loc pentru străinul ca mine care vorbea românește și care se interesa îndeaproape de toate aspectele vieții culturale și cotidiene unor întâlniri adevărate, de o căldură de necrezut. Mi se face și acum pielea de găină când îmi aduc aminte cu mare plăcere de toate acele scene atât de simple, atât de adevărate. Am păstrat încrustată în mine toată lumea pe care am văzut-o atunci, toate acele întâmplări trăite cu intensitate.

În august 1981, am parcurs traseul clasic de la Marea Neagră la mânăstirile pictate din Bucovina, de la Mânăstirile din Moldova la Cheile Bicazului, via frumoasa Mănăstire Agapia. Am descoperit, apoi,

19

Brașovul și superba sa Biserică Neagră. Din nou, în Capitală, la București. Nu citisem încă, până atunci, cartea lui Paul Morand consacrată acestui oraș; ulterior, după ce am citit-o, am simțit aceleași mari emoții când am vizitat, prima dată, Parcul Herăstrău, Capșa, strada Lipscani sau Hanul lui Manuc. Fiecare român pe care l- am întâlnit încerca să-mi facă pe plac, așa cum putea el, deși era hăituit de grijile existenței zilnice. Ghidul meu, Florentina, mi-a făcut o surpriză, considerată ca un cadou excepțional: vizita la o fermă, după ce am străbătut un lung drum de țară, unde am întâlnit multe autobuze cu turiști(!). Această fermă, condusă de „tovarășul Popa”, cu spectacolul său organizat, a fost punctul culminant al unei „vaste mascarade”1, pentru a se pune în evidentă un demnitar comunist. De altfel, nu m-am lăsat înșelat, dându-mi imediat seama de îndoielnica autenticitate a folclorului. Ce se întâmplase acolo contrasta, bineînțeles, cu vizita mea făcută pescarilor din Delta Dunării, la Mila 23, pentru care comunismul era o preocupare foarte îndepărtată. Autenticitatea aceasta era normală, nemachiată, așa cum am întâlnit-o mai târziu și în inima Maramureșului, regiune excepțională din nord-vestul României, unde am regăsit casele din lemn pe care le îndrăgisem atât de mult la Zakopane, oraș în districtul Tatra, Voievodatul Poloniei Mici, cu o populație de aproape 28.000 de

1 Mare escrocherie 20 locuitori, aflat în mijlocul Munților Tatra, din sudul Poloniei.

Era 23 august, Ziua Națională a României de atunci, când am sosit la Marea Neagră, fiind cazat în micul hotel „Diana” din Eforie Nord. A doua zi, am întâmpinat-o la gară pe cea care avea să-mi devină prima soție. Ea s-a instalat la un particular. Am mâncat împreună la restaurant și apoi ne-am dus pe plajă. Peste altă zi, seara, am văzut un spectacol folcloric și, apoi, ne- am grăbit spre gara din Eforie, ca să luăm ultimul tren spre București. Nu am înapoiat cheia camerei mele de la hotel, făcându-i să creadă că eram încă acolo. Am sosit la București spre 5 dimineață, puțin amețit de oboseală. Ne-am urcat într-unul dintre primele troleibuze spre cartierul Pantelimon, unde locuia Cornelia, în mod flotant, nefiind încă oficial cu reședința stabilă în București, locul unde fusese repartizată după ce terminase facultatea de comerț exterior. La ora 7.30, după ce am dormit puțin, ne-am dus la Consiliul de Stat. Descopeream pentru prima dată adevărata Capitală, pe care o mai văzusem cu trei zile înainte, pe 23 august. Consiliul de Stat, care înregistra cererea de căsătorie a unei românce cu un străin, nu era deschis decât miercurea, între orele 9-16. Nu aveam asupra mea nicio traducere a actelor oficiale. La Consiliul de Stat am examinat lista documentelor necesare, o listă relativ lungă, care cuprindea, în opinia mea, și niște documente

21 cu același conținut, inutile, cum era fișa individuală de stare civilă, un fel de certificat de naștere comentat. Mi s-a cerut să dau o declarație amănunțită, bătută la mașina de scris, ca să explic cum ne-am întâlnit, să povestesc multe indiscreții din viața noastră particulară. Dar unde să găsesc această mașină de scris, ca să se păstreze discreția? Cornelia s-a gândit imediat la unchiul sorei sale de lapte, acea doamnă care trăia în Franța, care mă sfătuise să vin în România şi mă înlocuise în postul meu la lucru. Ne-am dus la dl. Bubu, care mai avusese ocazia să înregistreze și alte două declarații de căsătorie cu străini, una cu un francez și alta cu un britanic. Ca toate mașinile de scris din România, și cea a domnului Bubu era înregistrat, fiecare proprietar fiind obligat să declare autorităților că deținea o astfel de mașină. Miliția deținea, deci, pagini bătute la fiecare mașină. Ca să poată afla, la o adică, de unde provenea un document dactilografiat, interesant pentru ea. Bunăoară, vreun articol denigrator la adresa regimului comunist sau a „conducătorului iubit”. La ora 11.00, domnul Bubu terminase de dactilografiat documentul. N-am avut timp nici să respirăm. Trebuia, într-adevăr, să traducem șase documente. Centrul legal de traduceri, unde ne-am dus, era foarte aglomerat. Trecând peste rând, în ciuda numărului de ordine atribuit, am cerut adresa unui alt traducător autorizat. Am oprit un taxi să mergem la noua adresă. În momentul când ne-am urcat în mașină, Cornelia nu-și mai amintea adresa, într-atât de

22 emoționată era. Până la urmă și-a amintit-o, taxiul ne-a dus unde trebuia. La ora 14.30, traducerile erau terminate, câțiva dolari permițând o traducere în urgență. Ne trebuia, în acel moment, să găsim un copiator. I-am spus Corneliei numele unor instituții unde, cu noroc, s-ar putea să găsim un copiator: Ambasada Franței, Agenția Air France sau Sucursala Société Générale. Niciuna dintre aceste instituții nu era prea departe una de alta. Taximetristul ne-a lăsat în Piața Amzei, la Ambasada Franceză. Coada era foarte mare, dar l-am rugat pe românul care făcea de serviciu la poartă, un om micuț de statură, destul de avansat în vârsta, să mă bage primul. Pe domnul respectiv, ani de zile, l-am întâlnit la poarta Ambasadei Franceze. El a înțeles situația și, astfel, m-a lăsat să intru în clădirea Consulatului. Funcționara româncă de serviciu, după ce mi-a controlat pașaportul, și-a verificat stocul de hârtie din xerox. Era 26 august 1981, deci la sfârșit de lună. Ea a regretat că nu poate să- mi satisfacă cererea. După rezultatele bune ale începutului de zi, ar fi fost păcat să eșuăm din cauza unei simple probleme: lipsa unor coli de hârtie. Am alergat, deci, pe Bulevardul Magheru, la Agenția Air France. Nici aici nu aveau coli de hârtie, dar nici la Société Générale, pe bulevardul Bălcescu. Fenomenul era general. Disperarea creștea în noi. Criza nebună de timp continua. Ne-am încercat norocul la Intercontinental, aflat în apropiere. Funcționarul de serviciu a numărat colile pe care le avea și ne-a spus că are zece, exact câte

23 ne trebuiau. I-am explicat în limba franceză scopul pentru care ne erau necesare; pe vremea aceea nu știam românește. M-am rugat lui Dumnezeu ca nicio copie să nu se strice. În mai puțin de 10 minute (era ora 15.10), funcționarul a venit cu prețioasele noastre documente. Mi-a cerut 20 de dolari. I-am plătit fără să mă gândesc, ba chiar eram fericit. Ne-am repezit la un taxi. Cursa contracronometru continua. La ora 15.30 eram, în sfârșit, la Consiliul de Stat, care se închidea o jumătate de oră mai târziu.

Trebuia să iei un tichet numerotat ca să stai la coadă. Încă mai era necesar să completăm niște formulare. Cornelia, foarte enervată, nu mai știa datele de naștere ale părinților săi, ca și alte amănunte importante autobiografice. Eram în genunchi. Până la urmă, totul a fost gata, cu excepția fișei individuale de stare civilă. Am stat la coada care se termina la ora 16.00. La ora 15.55, funcționarul a anunțat că se va mai ocupa doar de un singur cuplu. Dezastru! Persoanele din fața noastră ne-au înțeles. Era un cuplu româno-german. Neamțul mi-a mărturisit că va sta în România mai mult timp și că ar putea să revină la Consiliul de Stat și săptămâna următoare. N-am știut cum să-i mulțumesc. Venise, deci, rândul nostru.

Funcționarul a verificat documentele și a revenit după câteva clipe, spunând că ne lipsea fișa individuală de stare civilă, dar acest lucru nu era un motiv de refuz al

24 dosarului, că poate fi trimisă prin poștă, numărul de înregistrare urmând să i-l dea Corneliei. El i-a întins o hârtiuță și a spus că acest număr este esențial, deoarece justifică prezența noastră împreună vizavi de autorități. Acel bilețel m-a scăpat și de schimbul obligatoriu de valută, la frontieră. Am ieșit epuizați de la Consiliul de Stat și ne-am dus la restaurantul din hotelul Athenee Palace, pentru o masa binemeritată.

În ziua următoare, ne-am reîntors, către prânz, la Eforie Nord. Am mers la hotel, unde fusesem cazat. Pe plajă, m-am ars în câteva minute pe spate și pe picioare, fapt care m-a împiedicat să fac baie timp de o lună. Eram ars în așa hal încât arătam ca un rac fiert. Sâmbătă, 29 august, mă aflam pe aeroportul Mihail Kogălniceanu din Constanța, ca să plec la Paris, după sosirea mea pe 15 august. Pe același aeroport am mai avut ocazia să mă aflu și altădată, într-o cursă TAROM, cu un avion Rombac. Am făcut, atunci, o escală în drum spre Bruxelles.

25

Istoria noastră se înscrie în istoria relațiilor franco-române

Când am revenit în Franţa, m-am dedicat trup şi suflet țării pe care o descoperisem de puţin timp. M-am apucat, din politeţe, să învăț limba română1. A fost foarte greu să găsesc metoda cea mai potrivită. Am cumpărat un manual cu o metodă americană, cu casete audio, un dicţionar german-român şi o gramatică a limbii române în... franceză! Aşadar, cunoscând limba germană şi limba engleză foarte bine, am putut să învăţ cotidian limba română, metodic şi cu stăruinţă.

Cineva m-a informat că studierea dosarului de căsătorie dintre o româncă și un cetățean străin durează doi, trei ani. În consecință, când m-am întors în Franța, i- am scris noului nostru președinte, ales de câteva luni, François Mitterrand, explicându-i că am depus un dosar la Consiliul de Stat din București în vederea căsătoriei cu o româncă. Scrisoarea mea nu a rămas literă moartă, deoarece la sfârșitul lui noiembrie am primit un răspuns semnat de către André Rousselet, directorul de cabinet al Președintelui2, în care mă informa ca problema mea a

1 Nu ştiam, atunci, că dragostea mea şi devotamentul pentru România vor fi atât de puternice, chiar și după 34 de ani! 2 Poate că m-a ajutat faptul că André Rousselet era născut în acelaşi oraş cu mine. 26 fost transmisă autorităților românești și că ambasada noastră la București se va ocupa de soluționarea ei. Vestea aceasta m-a bucurat – și după un anumit timp aprobarea căsătoriei a fost semnată chiar de Nicolae Ceaușescu. Pentru Cornelia, din păcate, imediat după înregistrarea dosarului la Consiliul de Stat, a început calvarul anchetelor. A fost chemată de mai multe ori de către autorități din Pitești, reședința județului Argeș, din care făcea parte și orașul Câmpulung Mușcel, unde avea domiciliul stabil. Sindicatul întreprinderii în care lucra a întreprins și el anchete de bună purtare. O comisie specială a făcut de mai multe ori presiuni asupra ei pentru a renunța la căsătoria cu un străin. Datorită rezistenței sale – considerată lipsită de patriotism – a fost exclusă din sindicat. A fost îndepărtată și din activitatea de comerț exterior, unde lucra, fiind transferată la centrul de calcul, de unde nu mai putea avea nicio legătură cu străinătatea. Totuși, cazul ei a fost ușor de rezolvat, deoarece membrii familiei sale nu erau implicați în vreun organ de conducere sau în diferite ierarhii social-politice. Avea un singur văr care lucra în armată cu gradul de plutonier. Unchiul din partea mamei fusese responsabilul unui depozit de mărfuri, iar acum răspundea de un sindicat de cartier. Fiul acestui unchi era muncitor într- un abator din București, iar ginerele șef-contabil la o întreprindere din Câmpulung. Toți erau membri ai Partidului Comunist Român, apreciați pentru patriotismul și elanul lor de muncă. Întreg consiliul de

27 familie a aprobat logodna noastră și, deci, căsătoria – aprobare fără de care dosarul nu putea fi înaintat. Într-o altfel de situație, lucrurile ar fi luat altă întorsătură. Cum a fost cazul unei prietene belgience: tatăl logodnicului ei, tot român, era colonel de securitate. Au trebuit să treacă doi ani și jumătate de așteptare dramatică și aventuri imprevizibile până când autoritățile românești să aprobe căsătoria, după intervenția personală a regelui Baudouin și a primului ministru belgian. Ca urmare, tatăl tânărului român a fost retrogradat și trimis să lucreze ca șofer la Ambasada din Iugoslavia.

Pe 12 martie 1982 – ziua aniversară a botezului meu – am auzit vocea Corneliei. După mai multe ore de așteptare la palatul telefoanelor din București, ea m-a anunțat, la Paris, că dosarul nostru de căsătorie fusese aprobat de către Nicolae Ceaușescu. Am sărit până în tavan de bucurie. I-am spus Corneliei că pot să ajung în România de Paști, deși îmi consumasem zilele de concediu. O rugam să organizeze căsătoria, transmițând-i că vin singur, părinții și surorile mele neputând să participe.

Așadar, dosarul nostru s-a rezolvat repede. Mai târziu am înțeles de ce: cererea mea a picat într-un moment favorabil. Lionel Jospin, care pe atunci era prim-secretar al Partidului Socialist Francez, aflat în vizită la București – pentru a pregăti vizita oficială a președintelui François Mitterrand din toamna lui 1982 –

28 avea în geanta sa un set de zece dosare, între care și pe-al nostru. Datorită intereselor majore politice, autoritățile românești au dat dovadă de bunăvoință și au semnat cererea noastră de căsătorie.

La o săptămână de la oficierea căsătoriei, m-am dus la Ambasada Franței de la București și am depus actul românesc nupțial pentru a fi recunoscut de către autoritățile franceze și a beneficia de un livret francez de familie. După Paștele Ortodox, m-am întors la Paris, singur. Cornelia m-a însoțit până la vama din Nădlac. Ea nu putea încă trece granița. Trebuia, mai întâi, să lichideze bunurile din România și să predea autorităților românești apartamentul din București.

Pe 26 august 1982, exact la un an de la depunerea actelor de căsătorie la Consiliul de Stat, părăseam România cu direcția Franța, pe la granița cu Iugoslavia. A fost încă un moment când am avut mare noroc, deoarece, după numai câteva minute de la ieșirea din vamă, am auzit la radioul din mașină că granița cu România a fost închisă. Această măsură s-a datorat cazului Virgil Tănase (scriitor disident, refugiat în Franța; mai târziu, după Revoluția din 1989, director – de două ori – al Centrului Cultural Român din Paris). Cazul Tănase a înveninat ani întregi relațiile dintre România și Franța – și a condus, în 1982, la anularea vizitei lui Mitterrand în țara în care dictator era Nicolae Ceaușescu. Cred că este necesar să explic puțin acest

29 caz, de fapt al acestui scriitor, cu lichidarea căruia a fost însărcinat agentul dublu român Mihai Pavel Haiducu (numit Forestier1, în Franța). Acest Pavel Haiducu a furat planurile centralei nucleare franceze din Gravelines, pe când lucra ca inginer comercial la Societatea de Pompe Guinard. El a relatat totul într-o carte cu titlu evocator: Am refuzat să ucid. Un reportaj transmis de canalul de televiziune A2 a explicat evenimentul și au apărut numeroase articole în presă privitoare la Regele Ceaușescu I, în special în primele numere ale revistei Actuel2. Agentul Mihai Pavel Haiducu a refuzat să-l ucidă pe dizidentul Virgil Tănase, precum și pe Paul Goma, alt scriitor căutat de către serviciile secrete românești.3 Câtva timp mai târziu, a avut loc dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa și fuga lui în Statele Unite, ceea ce a constituit un dezastru pentru serviciile secrete române: mulți din membrii săi fiind deconspirați (unii s- au sinucis), impunându-se reorganizarea întregului

1 A murit în 1988, după cum am aflat de la un prieten. 2 Am păstrat bine toate documentele din epocă, inclusiv un număr din revista Actuel, care prezenta planurile de distrugere din București a unor cartiere pentru a face loc construcției Casei Poporului (devenită, ulterior, sediul Parlamentului României), considerată cel mai mare edificiu administrativ din lume, după Pentagon. 3 După cum am citit, recent, într-o carte scrisă de Olivier Todd, fratele vitreg al Catherinei Spirt Noone, fiica lui Ernst Spirt, zis Claude Sernet, mare poet francez născut la Târgu-Ocna,şi nepoata lui Ilarie Voronca au fost puși sub protecţie, în secret, în casa lui din la Garde-Freinet, în sudul Franţei (în mai 1982). 30

Serviciu, care fusese atât de performant (și de care se folosise și KGB-ul).

Bref, istoria noastră personală se înscrie, astfel, în istoria relațiilor franco-române – ca o prelungire pe care o stabilisem cu România încă din copilărie.

31

Aventuri pe drumurile românești

La sfârșitul lui octombrie 1981, am revenit în România. Am sosit la Otopeni, unde am fost întâmpinat, în afara aceleia care urma să-mi devină soție, de un prieten al ei care se găsește în prezent în sudul Franței. Pentru prima dată, noaptea, luam drumul primei capitale a României – Câmpulung Muşcel, la 160 km depărtare de București. Descopeream singura autostradă românească și faimosul său Km. 36, o haltă binevenită. Când ne apropiam de Pitești, în zori, ni se prefigurau niște flăcări portocalii: ale Combinatului Petrochimic. Orașul era cunoscut și pentru Uzina de automobile Dacia din Colibași, precum și prin lalelele sale. Aș reface acest drum cu ochii închiși, atât de mult am condus pe el, în condiții foarte dificile uneori, ziua și noaptea, în prezența vacilor târșind pe șosea, a pietonilor etc. Îmi aduc aminte de superba șosea subcarpatică (era superbă pentru mine, prin peisajul pe care îl traversam), dintre Pitești și Câmpulung Muşcel, mărginită de meri, și mai încolo de coline dulci. Traversarea satelor frumoase era atât de plăcută, atât de animată, atât de plină de culorile basmalelor femeilor și costumelor școlare ale copiilor, încât îmi crea o stare sufletească nemaiîntâlnită. Fără îndoială, nu contest că exista o picătură de sărăcie la acești oameni, dar sărăcia lor era dublată de demnitate.

32

Ei nu cerșeau, ei aveau o inimă mare, cât roata carului. Pe acest drum am întâlnit și țigani, acești nomazi ai libertății, a căror viață mirifică o iubesc la nebunie1. Pe acest parcurs a fost foarte rar să nu fiu nevoit să opresc la un pasaj de nivel de cale ferată, la sosirea vreunui tren. Dacă mă aflam în sensul Câmpulung Mușcel-Pitești, eram forțat la un număr foarte mare de opriri. Într- adevăr, bariera era lăsată de acar cu zece minute înainte de trecerea trenului și ridicată cu cinci minute după aceea. Toate motoarele erau oprite și era o bună ocazie, la coada care se forma, să vorbesc despre vreme și despre politică. În Banat, cu altă ocazie, la un astfel de pasaj, am fost interpelat de trei băiețași, în jur de șase ani, care m-au surprins, dar m-au emoționat foarte tare, în același timp. Eram în împrejurimile Aradului, chiar la revenirea în Romania, după traversare pustei ungare. Copilașii respectivi, după ce mi-au văzut numărul de la mașină franțuzesc, s-au apropiat de mine și m-au întrebat: „Domnule, aveți gumă de mestecat?”, arătând în același timp cu mâna spre gură. Cum știam de acum mult mai bine românește, le-am răspuns că am. Și, într- adevăr, aveam, dar o păstram pentru copiii familiilor din România pe care le vizitam. Le-am răspuns că există și gumă românească de mestecat. Toți trei, in cor, mi-au replicat spontan: „Aia e gumă proastă, guma lui

1 Din 2015, sprijin Poliția franceză, ca translator, pentru stopatul furtului de curent electric şi gazului metan de către țiganii români aflați în așezări improvizate în zona pariziană. 33

Ceaușescu!”, făcând ,,pffft!” și scuipând pe jos, ca să-mi arate mai bine dezgustul lor faţă de calitatea înlocuitorului de chewing-gum. Impresionat, le-am întins un pachet de Hollywood mentolat. La o altă trecere de nivel, altădată, lângă Caransebeș, am întâlnit alți băieți, puțin mai în vârstă decât cei din întâmplarea precedentă. Ca toți tinerii romani erau foarte interesați de mecanică și voiau să-mi vadă motorul de la mașină. Profitând de o astfel de ocazie, am deschis capota la motor, ca să-l aerisesc după 2.200 de km. (făcuți nu dintr-o bucată, ci în două zile). Se făcuse aglomerație, adulții alăturându- se tinerilor. A urmat un chestionar precis și apoi extazul în fața unei cutii de viteze transversale. Bineînțeles, ei cunoșteau toate detaliile tehnice și am avut ocazia, timp de 10 minute, să asist la un curs de mecanică practică, acei tineri români nefiind deloc puțin erudiți în domeniu. La un moment dat, unul dintre puștani m-a întrebat: ,,Domnule, aveți benzină în mașina dumneavoastră?” El făcea aluzie la criza de benzină, acută la vremea acea în România, care se vindea cu restricție specială pe fiecare localitate din țară (numai 45 litri de benzină pe lună, pe mașină), cu excepția Capitalei. A adăugat imediat, cu severitate în glas: “Domnule, de ce nu ne aduce Ceaușescu și nouă benzină?” Aceasta era opinia eminamente politică pe care acești tineri o auziseră, desigur, din gura părinților lor. În ciuda discursului oficial, îndoctrinarea tineretului cu realitățile crude ale vieții făcea totuși posibile și astfel de reflexe spontane,

34 chiar și printre milițienii mai puțin galonați. Această penurie era, culmea, într-o țară care a avut primul oraș iluminat cu gaz lampant din lume, Ploiești, și care avea importante puțuri petrolifere in zona Prahovei, la Moreni, in mod deosebit. I-am răspuns acelui tânăr că eu am cupoane de benzina cumpărate pe dolari, care îmi permit să alimentez la stațiile PECO, fără restricție. Țineam la mine, întotdeauna, harta rutieră cu stațiile indicate. Aceste stații se aflau cam după fiecare 50 de kilometri parcurși pe drumurile principale. Le recunoșteai după lunga coada de mașini oprite pe dreapta, înșirate pe distante lungi, așteptând sosirea cisternelor. Această așteptare putea dura zile întregi și făcea obiectul unei tehnici anume, pe care am trăit-o personal de mai multe ori in București, la Băneasa sau în cartierul Cotroceni, la volanul unor mașini romanești, aparținând unor prieteni. Chiar dacă nu rămâneai lângă mașină, trebuia s-o pui la coadă și să notezi numerele de înmatriculare a celor din față și din spate, iar eu făceam la fel, ca să nu-ți fure vreunul locul. Când soseam la stația de benzină știam, fiind străin, că pot să mă îndrept spre prima pompă, unde nu era nimeni, în general, în afara oficialilor bine plasați în ierarhie, care aveau aceleași privilegii, așa cum unii aveau și privilegiul de a face cumpărături din magazine speciale. Această pompă trebuia să fie aprovizionată cu prioritate, pentru că ea permitea statului să câștige valută prețioasă, pentru rambursarea datoriei externe a țării. De fiecare dată,

35 aveam lacrimi în ochi când treceam înaintea săracilor români care așteptau ore întregi, poate zile, să obțină prețiosul combustibil. Nici nu îndrăzneam să-i privesc drept în față. Le admiram demnitatea, resemnarea, răbdarea. Câteodată, unul dintre aceștia îmi spunea că este rușinos ca eu să fiu servit peste rând, ca un prinț, deși se scuza că judecă un om nevinovat. Mă făcea să recunosc, totuși, că eram complice, indirect, cu acest regim unde domnea penuria. Odată, când mă găseam la Drobeta-Turnu Severin și mă îndreptam spre Ungaria, n- am găsit benzină la pompa care se plătea în valută, iar cisterna se lăsa așteptată. Eram în pericol de „pana prostului”, cu toate că îmi luasem măsuri de siguranță. Din fericire, mai era încă o stație de benzină la ieșirea din oraș, în direcția Orșovei și acolo am făcut plinul fericit și am mers spre Arad, fără probleme, unde am și înnoptat. Pentru că și în București benzina a fost raționalizată, prietenii mei mă ajutau să n-o plătesc în valută; ei făceau plinul cu mașinile lor și trăgeau benzina cu furtunul pentru a-mi umple rezervorul. Am făcut această operație și eu de câteva ori, dar de fiecare dată am înghițit benzină.

Câteva garaje ale unor prieteni mi-au oferit surpriza de a constata că fuseseră transformate în depozite cu zeci de canistre de benzină, care să le permită să facă față unor drumuri lungi, mai ales în vacanțele la munte și la mare. Spiritul descurcăreț și

36 ingeniozitatea erau la datorie: unii opreau motorul la coborâre, cu mari riscuri, căci atunci automobilul nu mai avea frână de motor. Alții evitau să aprindă farurile, crezând că în felul acesta fac economie de benzină, în timp ce unii puneau alcool, chiar țuică, în benzină, după ce își reglau carburatoarele. Bujiile și platinile, de negăsit în magazine, erau obiectul unor multiple recondiționări si modificări, ca să permită mașinii să se miște in ciuda unei cifre octanice a benzinei foarte joase, din care cauză străzile din România erau inundate de un miros persistent, de parcă ai fi călătorit printre păduri de sonde. Existau și șoferi care posedau autoturisme pe motorină – Aro 243 sau Aro 10 diesel - și care alimentau cu riscuri mari de la tractoarele stațiunilor de mașini ale fermelor sau cooperativelor agricole. Controalele erau numeroase, iar motorina nu avea aceeași culoare cu cea vândută la pompă.

Din cauza indisciplinei șoferilor, a stării precare a mașinilor, cât și din pricina șoselelor degradate, totdeauna m-am simțit în nesiguranță în timpul călătoriilor prin România. Iată un exemplu. La capătul unei lungi călătorii de la Paris spre Câmpulung Muşcel, fiind epuizat după 2.400 km parcurși, între Craiova și Pitești, aproape de localitatea Scornicești, locul de naștere al lui Nicolae Ceaușescu, într-o seară, când lumina se pierdea în noapte, era să văd moartea cu ochii. Sfârșit de martie, se apropiau sărbătorile de Paște. La o

37 depășire, pe un drum drept și liber, a două Dacii 1310 și a unui camion supraîncărcat cu marfă (eu mă aflam intr- un Renault 9, cu o vechime de un an) – am observat că panoul din stânga al autocamionului s-a desprins. Am realizat imediat pericolul. Deși frânt de oboseală după acest drum lung (soția mea, Cornelia, ațipise pe scaunul din dreapta), printr-un reflex instantaneu am frânat brusc, evitând dezastrul. Într-o fracțiune de secundă, am virat la stânga, fiindcă am prevăzut cum panoul, desprins din balamale, zboară spre parbrizul și capota mașinii mele. Drumul din fața mea fiind degajat, m-am oprit câteva secunde și am văzut in față cum un panou a căzut pe șosea, scoțând scântei. Cu roțile din dreapta am trecut peste acest panou, am depășit autocamionul respectiv și m-am oprit în fața lui, care acum staționa urmat de cele două Dacii. În acele clipe dramatice, mi-a apărut în fața ochilor o imagine dulce: un stol de berze aterizau din zbor pe câmpul din dreapta noastră. Semn că intram în primăvară. Șoferii camionului și ai celor două Dacii trăiau încă sub puternica emoție. Mă văzuseră deja decapitat. Soția mea s-a trezit din somn și a rămas surprinsă când i-a auzit pe ceilalți șoferi strigând aproape în cor: „Extraordinar, cum a putut evita obstacolul acesta!”. Eu le-am răspuns: „Totul e bine când se termină cu bine…” M-am așezat din nou la volan, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a salvat viața, a mea și a Corneliei.

38

În timpul acelui sejur am făcut un popas scurt și la București, împreună cu soția și cu socrii. La întoarcere, între Pitești și Câmpulung Muşcel (parcă era un făcut, mă aflam la trecerea zilei înspre noapte), vaca unui țăran care păștea de-a lungul șoselei s-a smuls din lanț și mi-a apărut dintr-o dată in fata mașinii pe care o conduceam. Era o vreme care anunța ploaie și furtună, cu fulgere la orizont. Probabil, din această pricină vaca s-a speriat şi mi-a tăiat calea. Din nou mi-am dovedit calitățile de bun șofer. Am frânat brusc, iar pasagerii mei, speriați, s-au trezit din somnul dulce. Stăpânul vacii mi-a făcut cu mâna un semn de prietenie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a plăcut însă că i-a tras o sfântă înjurătură vacii sale. Acesta este țăranul român!

Am evitat multe accidente din cauza vacilor lăsate libere (astfel de cazuri nu se petrec în Franța) pe șosele românești, mai ales pe autostrada București – Pitești; totodată, am evitat coliziuni când mă aflam in vârfuri de deal sau în curbe pe care unii șoferi „le taie”, fără să țină seama de pericolul la care se expun, disprețuind, în acest fel, pe ceilalți participanţi la trafic.

Altădată, la intrarea în România, în jurul Oradei, din cauza drumurilor pline de pietriș așternut pe asfaltul cald am rămas cu o gaură în primul strat din parbrizul

39 securizat – exista încă și după 27 ani, când am vândut mașina1.

Într-o altă zi, am evitat moartea în ultima clipă. Prin amabilitatea unui prieten foarte bun, Crișan2, din București, n-am făcut drumul din Câmpulung Muşcel spre capitală cu trenul. A venit să ne ia cu mașina sa personală, Skoda. Călătoria s-a desfășurat cu bine. La București, am fost găzduiți de o familie de treabă, Marina și Horia, pe care i-am anunțat că vom înnopta la ei. Când am sosit, a trebuit să facem o vizită prietenului Crișan. El ne-a invitat la cină, pregătită de soția sa, Nuți, o foarte bună gospodină, luând parte și Raluca3 fiica lor, precum și câțiva vecini apropiați acestei familii. Masa a fost bună și îmbelșugată. Seara târziu, Crișan s-a oferit să ne conducă la gazda noastră. Pe Calea Griviței, am scos camera video și i-am spus lui Crișan că vreau să filmez Bucureștiul în beznă, pentru posteritate. Nu era în calea noastră niciun bec electric aprins. Crișan a zâmbit, ideea mea i-a plăcut, a găsit-o foarte interesantă, dar m-a întrebat dacă pelicula din camera video este destul de sensibilă pentru a imortaliza orașul în întuneric. I-am răspuns pozitiv în ceea ce privește sensibilitatea filmului. Am început să imortalizez pe peliculă scenele care se perindau în fața mea. În acel moment, un tramvai era

1 Mi-am cumpărat, în mai 2009, o Dacia Sandero, care merge cu GPL. 2 Crişan este încă director de cibernetică în cadrul ASE Bucureşti. 3 Raluca este directoare pentru Europa Centrala la Avon Cosmetics. 40 oprit într-o stație, pe partea stângă, pe mijlocul bulevardului. Noi mergem pe banda a doua, depășind un camion, care se afla în dreapta, de-a lungul trotuarului. Brusc, l-am văzut pe Crişan încordându-şi braţele pe volan. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Deodată, roata din faţă, dreapta, s-a desprins și a sărit spre trotuar, în fața camionului. Am simțit cum mașina se răstoarnă, dar Crișan, șofer cu experiență, a reușit s-o stăpânească, imobilizând-o în dreapta. Am scăpat cu bine, deși am văzut moartea cu ochii. Camera video a imortalizat aceste clipe care puteau să se transforme într-o tragedie. Pe moment n-am realizat drama care s-ar fi putut întâmpla, dar mai târziu frica mi-a intrat în oase. De fapt, se desprinsese roata din planetară. Mi-a venit imediat în cap ideea dacă s-ar fi întâmplat această defecțiune pe autostrada Pitești-București cu viteză mare… Tragedie! Moartea noastră ar fi fost sigură. Ani de zile pe ecranul minții mi-a apărut roata aceea care alerga spre trotuar, evitând ca prin minune un pasager care coborâse din tramvai. Roata respectivă s-a oprit la peste 100 metri de noi, unde se afla, culmea!, un autoservice. Asemenea incidente se datorau numeroaselor gropi de pe străzi, dar mai cu seamă din pricina șinelor de tramvai care nu erau protejate, ieșind mult deasupra caldarâmului, din care cauză se produceau vibrații foarte puternice la sistemele de transmisie și suspensie ale autoturismelor. Săracul de el, Crișan a trebuit să plătească, pe vremea aceea, imensa

41 sumă de 42.000 lei pentru reparațiile mașinii, ceea ce înseamnă salariul lui pe vreo nouă luni.

Prima data când am venit cu maşina în România, în martie 1982, aveam un Renault 5L. Nu puteam să depășesc cu ea 105 km/oră! Am întrat în România prin punctul de frontieră Borş, după o verificare foarte rapidă a vizei de tranzit la Artánd, în Ungaria. La Borş, alt cântec! Vameşii mi-au verificat maşina , cum se zice, „la sânge”, în timp ce şeful vămii mă întreba unde merg şi ce o sa fac în România. Eu i-am răspuns că am venit sa mă căsătoresc, iar el mi-a urat „casă de piatră”. Un vameș mi-a înapoiat paşaportul, după ce îmi aplicase o viză pentru trei săptămâni, maximum cât îi permitea legea, mi-a zis el. Fiind logodit cu o româncă, am fost scutit de schimbul de 12 dolari pe zi. I-am mulțumit. Am intrat în România. Era deja ora 18.00 şi aș fi vrut să ajung la Cluj-Napoca în seara acela, înainte de a se întuneca. N-am avut noroc. Piedici am întâmpinat în continuate din cauza drumului foarte aglomerat de multe camioane, dar și din pricina proastei sale întrețineri. La ieşirea din iarnă, acest drum era desfundat, cu gropi uriașe create peste care era dificil sa treci. Am fost scuturat cu asprime pe acest drum care se afla într-o stare respingătoare. Speram că amortizoarele vor rezista la şoc. Până în jur de ora 21.00, am reuşit să parcurg cei 153 km care sunt între Borş şi oraşul Cluj! M-am oprit în Piața Centrală să caut un hotel. Unul se afla la doi paşi.

42

Omul de la recepție, căruia i-am prezentat paşaportul pentru înregistrare m-a sfătuit să parchez maşina în faţa hotelului, unde se află în siguranţă. M-a asigurat că va avea grijă de maşina mea în noaptea aceea, că trebuie să am încredere în el. Am luat masa de seară în grabă (vroiam să mă culc, eram obosit) și l-am rugat pe omul de la recepție să mă trezească la ora 5.30, ca să pot pleca la drum cât mai de dimineață. M-a sfătuit să desfac ștergătoare de la parbriz și să le i-au în cameră, cu mine. M-am executat, dar le-am ascuns în maşină. A doua zi, adică luni, 28 martie 1982, m-am sculat la ora 5.30, cum a fost prevăzut, şi după puţin timp eram în hol. Omul de la recepţie mi-a dat oglinda maşinii care o recuperase la ora 2.00 noaptea de la un hoț. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre sala de mese pentru micul dejun.

Am plecat din Cluj la ora 6.15, când ziua se mijea. Am trecut prin Turda, iar la ora 8.00 eram la Alba Iulia, oraşul unde s-a proclamat România Mare la 1 decembrie 1918. La ora 9.00, ajunsesem deja la Sibiu şi mă îndreptam spre Bucureşti. Am consultat harta rutieră şi m-am decis să trec prin Râmnicu-Vâlcea pe Valea Oltului, dar am aflat că drumul era închis din cauza construcţiei barajului de la Brezoi, de pe Olt. M-am decis să merg spre Bucureşti prin oraşul Braşov. Drumul mi s-a părut mai lung, dar asta era situația… Consultând harta rutieră, am găsit, totuşi, altă variantă, traversând Transfăgărăşanul, mai ales că erau puţine sate între

43

Arpaşu de Jos şi Curtea de Argeş. După câțiva kilometri pe drumul acela,, mă aflam în faţa unei bariere de zăpadă. Sunt furios. Un ţăran se afla aici şi m-a întrebat: „Unde vrei să mergi, măi domnule?! Nu ai văzut că acest drum este închis până la 15 iunie…”. Răspund iritat: „Da, domnule, dar de ce nu s-a scris jos că acest drum a fost închis până pe 15 iunie?”. Ţăranul mi-a răspuns cu calm: „Asta ştie toate lumea. Acum, dacă vrei să te duci la Bucureşti, te întorci spre Arpaşu de Jos şi ține drumul naţional spre Braşov, via Făgăraş. Drum bun!” Eu i-am mulţumit şi am luat-o spre Bucureşti prin Făgăraş, Braşov şi apoi pe Valea Prahovei, prin Bucegi, străbătând orașele minunate Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia. Am ajuns la Câmpina şi apoi la Ploieşti. Pe naţională se afla o răscruce de drumuri şi un post de miliție care supraveghea şoseaua. Miliţianul mă fluieră şi mă întrebă de paşaport. Eu refuz, pentru că nu avea dreptul să-mi ceară așa ceva. Dânsul nu și nu, să-i dau pașaportul. Insista. Chiar a încercat să mă intimideze, dar tentativa lui a eşuat! În plus, nu avea cu ce să mă acuze că eu mergeam cu o viteza mai joasă decât 30 km. pe oră! Miliţianul m-a întrebat unde merg, chiar dacă eu bănuiam că el ştia perfect destinația mea. Am arătat fişa de logodnă cu numărul de înregistrare la Consiliul de Stat şi i-am spus unde merg, adică pe Aleea Vergului – Cartierul Pantelimon din Bucureşti, unde locuia Cornelia. Dânsul s-a scuzat pentru obrăznicie şi m-a

44 ajutat, cu unele lămuriri, cum să ajung cât mai repede la respectiva adresă. Când am ajuns la întrarea în Bucureşti, am fost din nou oprit de o patrulă a miliției şi s-a produs o scena similară. Am ajuns apoi fără nicio problemă la destinaţie, în jurul orei 15.00.

45

Un memorabil incident mecanic

A fost un incident deplorabil, întâmplat cu o săptămână înainte căsătoriei mele. S-a terminat destul de dramatic. Totul a pornit de la un fapt banal. M-am dus să-i văd pe nașii socrilor mei, la Schitul Golești. Mașina am parcat-o în fața casei lor, cât mai aproape de zid, pe un drum de țară, în apropiere de calea ferată. Procedând astfel, am gândit că nu deranjez fluxul mașinilor. Seara, în tovărășia gazdelor, a fost foarte plăcută, agreabilă, având în față bucate gustoase. N-am băut țuică, deși era preparată cu mare grijă, fiind bună la gust. Dintre mâncăruri, mi-a plăcut cel mai mult salata de boeuf, mai puțin piftia. Dintre prăjituri, am mâncat cu mare poftă ștrudeluri, preparate cu mare artă. După miezul nopții, m-am pregătit de plecare. M-am urcat la volan prin ușa din dreapta șoferului, deoarece portiera cealaltă era blocată în zidul casei. Am pornit motorul mașinii și înainte de plecare obișnuiesc să controlez oglinzile laterale, frâna, luminile și stopurile. Într-o secundă am observat că oglinda din partea șoferului era făcută țăndări, dar fără ca cioburile să fie căzute! Nu înțelegeam ce se întâmplase. Să fi căzut de pe casă vreun obiect dur? Am verificat și nu am găsit nimic. Nu puteam pleca la un

46 drum lung cu mașina fără această oglindă foarte necesară oricărui șofer. Am mers încet, cu atenție, câțiva kilometri, spre Câmpulung Muşcel. Socrii m-au ajutat să parchez mașina în curtea unor vecini, pentru siguranță. A doua zi, l-am sunat pe prietenul meu Bogdan și i-am spus pățania cu oglinda. El mi-a explicat, la telefon, fenomenul care s-a produs: la trecerea trenului, prin apropiere, oglinda aflată lângă zidul casei a intrat în vibrație și s-a spart în zeci de bucăți! Am înțeles ce se întâmplase, dar acum mă preocupă schimbarea acestei oglinzi. După ce m-am informat că nu există o asemenea oglindă la București, la Ciclop, în mod deosebit, am telefonat la Paris, la Europe Assistance, firmă franceză care te ajută în cazuri excepționale, în momentul când te afli peste hotare. În aceeași zi, firma pariziană mi-a expediat prin avion oglinda comandată de mine. Prietenii mei din București au mers la aeroportul Otopeni pentru a recupera piesa (câtă grijă din partea firmei Europe Assistance!). Am făcut un drum la București în mod neprevăzut. Am ajuns cu chiu cu vai cu mașina mea fără oglindă. Prietenul nostru Horia1, care pe vremea aceea avea un Aro 10, a apelat la un amic al său, Alex, pasionat de mecanică auto, să-mi monteze oglinda retrovizoare. Mașina am parcat-o în garajul lui Horia, cu toate că Miliția interzicea acest lucru pentru autoturismele străinilor. În garaj era destul de întuneric.

1 Horia este acum patronul unei firme de detergenţi, în Bucureşti. 47

Alex s-a arătat curios să vadă motorul mașinii mele, Renault 5. M-a rugat să-i deschid capota. În același timp, s-a interesat dacă n-am avut probleme cu carburatorul în timpul călătoriei mele spre România, din cauza cifrei octanice inferioare la benzina de aici, față de cea din Europa Occidentală, mult superioară. I-am răspuns că în principiu nu am avut probleme, deoarece mașina mea avea un motor de 980 cmc. I-am permis să-l regleze, totuși, dacă el considera lucrul acesta necesar. Alex a lucrat singur în garaj, luminând motorul mașinii cu o lampă de mână. După câteva minute a venit în casă și mi-a spus că a reglat carburatorul, dar s-a plâns că a căzut o șaibă de la un șurub, care fixa filtrul de aer. M-a asigurat că lucrul acesta nu are mare importanță în funcționarea motorului. A doua zi, la ora 16.00, am plecat spre Câmpulung Muşcel. Aveam oglindă, eram mulțumit că mi-a reglat carburatorul. Pe autostrada București-Pitești, trecusem puțin de kilometrul 36, am constatat că indicatorul de la bordul mașinii pentru nivelul benzinei s-a înclinat mai mult de jumătate. Mă aflam în depășirea unui camion şi mașina nu avea „putere”, ca și cum un uragan îmi stătea în cale. Am tras pe dreapta și spre marea mea surprindere motorul s-a blocat imediat. Eram foarte neliniștit. Tremuram de supărare. Am reușit să pornesc mașina, dar în interiorul motorului se auzea un zgomot puternic. La Pitești mi s-a indicat că rezervorul de benzină este aproape gol. M-a mirat acest lucru, deoarece cu un „plin” mergeam mai

48 mult de 600 km. Am umplut din nou rezervorul de la un PECO aflat la ieșirea din Pitești spre Câmpulung Mușcel. Motorul s-a blocat din nou, în câteva rânduri. Acum, pentru mine esențial era să ajung cu mașina acasă la viitorii socrii (amintesc că mă aflam cu patru zile înainte de căsătorie). La Câmpulung, m-am oprit la părinții lui Bogdan care, spre norocul meu, se aflau acasă. M-au întrebat ce s-a întâmplat, deoarece au observat pe fața mea o mare neliniște. Le-am explicat totul, cu lux de amănunte. Bogdan s-a dus la Uzinele ARO să facă rost de cilindri, unul dintre ei fiind blocat, Bogdan credea că s-a distrus garnitura chiulasei și mi-a propus să demontăm motorul. După ce a venit din schimbul de noapte, a doua zi pe la ora 10.00 dimineața, Bogdan s-a apucat de lucru la mașina mea, fiind ajutat de tatăl său. Câteva chei pentru a se potrivi la mașină au fost ajustate cu ajutorul unui polizor. A reușit să demonteze chiulasa și a observat că la pistonul care nu funcționa erau segmenții sparți… de șaiba de metal pe care o „pierduse” Alex, când mi-a reglat carburatorul, la București. El a vrut să facă un bine, dar până la urmă am dat de un mare bucluc (păstrez și acum, la Paris, pistonul stricat, ca o relicvă). Trebuia să schimb setul motor. Din nou am cerut ajutor la firma Europe Assistance. Eram puțin jenat pentru că am telefonat de două ori, în câteva zile, pentru tot atâtea necazuri. Europe Assistance nu și-a dezmințit seriozitatea. Chiar în aceeași zi, setul motor se afla la Aeroportul Otopeni. Formalitățile de vamă m-au

49 obligat să ajung din nou la București, cu trenul, pentru a recupera coletul prețios trimis din Paris. Era într-o zi de miercuri și sâmbătă trebuia să fiu ginere. Cu setul motor procurat m-am întors la Câmpulung, tot cu trenul, și ne- am apucat de treabă. În garajul lui Bogdan am improvizat o macara cu scripete pentru a ridica blocul motor în greutate de aproape 300 kg. Cu toate măsurile de precauțiile luate de Bogdan, caroseria mașinii a fost puțin lovită. De la Uzinele ARO, Bogdan a făcut rost de o carte tehnică, din colecția RTA1, care ne-a fost ghid în demontarea și montarea motorului. Lucrarea s-a încheiat sâmbătă dimineața la ora 8.00 când motorul a fost pus în funcțiune. Victorie!

Bogdan putea fi mândru de el. Până la sfârșitul vieții mele îi voi fi recunoscător pentru gestul său deosebit de prietenos. L-am sărutat cu căldura, fericit de izbândă. Mai aveam o oră și ceva până la căsătoria civilă, iar eu eram murdar de unsoare. M-am spălat, m- am îmbrăcat frumos, mi-am pus papionul și am luat drumul spre primărie. Era 10 aprilie 1982, cu o zi înainte de Sf. Paști Catolic. Până la primărie am mai avut un obstacol la calea ferată: era pusă bariera.

Ne grăbeam tare, ca să nu întârziem. Am rugat pe doamna de la cantonul CFR să ridice pentru câteva secunde bariera. În spatele nostru mai erau încă două

1 Revista Tehnică, a automobilelor. 50 mașini. Am trecut, dar ultimul autoturism era gata-gata să fie izbit de locomotivă, care s-a ivit ca din pământ, ce ducea după ea zeci de vagoane încărcate cu ciment de la fabrica din Valea Mare-Pravăț, unde lucra, de altfel, și prietenul meu Bogdan. Femeia de la barieră ne-a împroșcat cu înjurături. Pe bună dreptate, pentru că catastrofa a fost atât de aproape. Primarul orașului Câmpulung Muşcel, tovarășul Zamfir, ne aștepta în salonul de ceremonii. Parcă-l văd și azi: scund, plinuț la corp, dar foarte politicos, plăcut la vorbă. Am aflat că în anii ce au urmat a urcat ca primar al municipiului Pitești, iar, mai apoi, a fost numit prim-secretar al Comitetului Județean Argeș al P.C.R.

A doua zi, duminică, am plecat în călătorie de nuntă la cabana Voina. La volanul autoturismului meu l- am rugat pe Bogdan să se urce. Pe de o parte eram mire proaspăt și nu se cădea să conduc eu mașina, iar, pe de altă parte, prietenul meu Bogdan era cel mai nimerit să testeze motorul la un drum mai lung. Bogdan făcuse treabă bună, motorul mergea perfect.

…Înjurăturile femeii de la cantonul CFR m-au urmărit mult timp, după aceea. Și nu fără motiv. Înjurătura face parte integrantă din viața românilor. În timpul ședințelor, la jocurile de table, rummy, rémy sau domino, chiar și la șah, există înjurături specifice. M-am folosit și eu de ele, mai cu seamă când mă aflam la volan. Veneam după Transfăgărășan și la intrarea în

51

Curtea de Argeș aproape de renumita mănăstire, un camion mi-a tăiat calea, fără să oprească la stop. Am frânat puternic ca să evit impactul, am deschis geamul și am dat drumul la o ploaie de înjurături pe adresa șoferului care oprise și el speriat: Ce p… calului! Să te f… de nebun! Ce pi… mă-ti! Du-te dracului! Prostule! Când a auzit aceste înjurături ieșite caraghios din gura unui străin, șoferul s-a bl, surprins, a izbucnit în râs și m- a invitat apoi la o bere.

52

Scene din viaţa cotidiană

Înainte de intrarea în orașul Câmpulung Muşcel, se lasă la stânga drumul spre Curtea de Argeș, pe care mi-l amintesc. Atunci era încă neasfaltat. Mergeam pe sub funicularul Minei de cărbuni din Schitu Golești și dintr-odată ne trezim la poarta orașului. Trecem prin fața statuii întemeietorului Negru Vodă, făcându-i o plecăciune. Ne plimbam pe bulevardul principal, numit în limbaj local Bulevardul Pardon, datorită trotuarului de pe mijlocul său, îngust pe care câmpulungenii, ieșiți la promenadă, se ciocneau unii de alții, scuzându-se: Pardon! Pardon! Îmi plăcea acest bulevard, cu casele sale vechi și frumoase. Poposeam, de asemenea, cu multă plăcere, în micuța grădină public, numită Parcul Mersi, datorită modului politicos de acceptare a puținelor locuri, cedate, pe bănci, cu aleea principală străjuită de statuile unor mari personalități născute în acest oraș sau care și-au pus amprenta asupra locului: Neagoe Basarab, Dimitru Golescu, Nicolae Bălcescu, Dan Barbilian (Ion Barbu), Leonard ˗ prințul operetei, Tudor Mușatescu, Constantin I. Parhon, dintre care mulți s-au format în Franța! Nu întâmplător, aşadar, România este numită Mica Franţă din Carpaţi!

53

Indiferent de condițiile materiale, oamenii mă primeau simplu, având totdeauna pe masă bucate alese pentru invitați. Piețele erau pline de legume, morcovi, roșii, ardei, cartofi, vinete, varza, castraveți, mărar, leuștean, pătrunjel, dar și de flori. Carnea si brânza se găseau mai rar, dar de cele mai multe ori cumpăram pui, care, datorită dimensiunii lor foarte reduse, erau numiți Frații Petreuș. Odată, în noiembrie 1981, când „rupeam” limba română de vreo două luni, am vrut să ajut pe fosta soacră la cumpărături. Dânsa mi-a scris o lista de fructe şi legume care pot să le cumpăr din piaţă. M-am dus în piaţa principală din oraş şi am cumpărat ceea ce a fost scris pe listă, bifând pe măsură ce cumpăram. Mă pregăteam să plec când mi-am dat seama că am uitat ceva. M-am dus la un ţăran care avea doldora de fructe şi legume şi i-am zis: „Am uitat să cumpăr ceva, domnule, am nevoie de două „conopizde”, să fie frumoase, cum sunt cele din spatele dumneavoastră…” Țăranii de alături au ascultat ce am zis şi toţi s-au repezit: „Ce vrei să cumperi? Spune încă o dată!” „Conopizdă vreau…” Ţăranul, foarte înţelegător, mi-a explicat până la urmă: „Alea nu sunt conopizde, sunt (și a spus rar, să înțeleg) co-no-pi-de, domnule dragă! Cea care te-a trimis la piață, cum ai zis, și ți-a scris biletul a vrut să te facă aici de râsul lumii…” Și mi-a explicat, ca să înțeleg, ce însemna de fapt cuvântul de pe bilet. M-am înroşit imediat, mă simțeam perturbat, primisem o lovitură pe care nu o meritam. Evident, soacră-mea era convinsă că

54 gluma ei (nesărată!) a provocat prăpăd de râs pe la mese, în piață. Întâmplarea m-a ambiționat și mai mult să învăț cât mai repede limba română.

Să revin la pui. Din când în când, pentru o pereche de pui „frații Petreuș”, cum le zicea lumea, trebuia sa mă așez la coadă de la jumătatea nopții, iar când ajungeam în fața vânzătoarei de câteva ori mi s-a întâmplat să nu se mai afle niciun „picior de Petreuș” în galantar. Din această cauză sufereau mai ales mamele, care cu greu puteau face rost de o mâncare mai bună pentru copiii lor. Unele familii, mai descurcărețe, găseau soluții pline de bun simț. Își ridicau câte un coteț pe mica bucată de pământ pe care o aveau, creșteau un porc pe care îl tăiau de Crăciun. Dacă nu aveau posibilitatea aceasta, făceau coadă la magazinele de specialitate sau în piață. Uneori, se așezau la cozi fără să cunoască ce se vinde. Această surpriză am trăit-o personal; după o lungă așteptare, m-am trezit în fața tejghelei, obligat să cumpăr ceva ce nu aveam nevoie. Românul, pe vremea aceea, umbla întotdeauna la el cu câteva pungi de plastic sau cu o sacoșă mai mare numită PPC (adică, poate pică ceva). Seara, la un taifas, vecinii obișnuiau să facă un schimb de cumpărături; era vorba de așa numitul troc. Pentru unii exista și o altă soluție, neortodoxă, destul de periculoasă: furtul, un sport destul de rentabil pentru cei care lucrau pe la abatoare, la uzine de mașini, ferme etc. Circula chiar o butadă : Ne fura statul munca, furăm și

55 noi statul! Această deviză a milioanelor de români avea un corespondent și mai plastic: Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim! Nomenclaturiștii aveau magazine speciale în care se găseau produse inaccesibile oamenilor de rând. Muncitorii mai descurcăreți se duceau la fabrică, pontau de intrare, apoi cu bilet de voie în „regulă”, cu complicitatea portarului, plecau în căutare de hrană și muncă la negru.

Într-o zi, am condus o Dacie aflată în rodaj, între București și Câmpulung Muşcel. Proprietarul a așteptat șapte ani până să o poată primi. O plătise cash, suportând toate creșterile de preț care au urmat. Am cercetat atent mașina nouă, pe care o așteptase atâta timp, și am observat că pneurile erau cam uzate, toba ruginită, proprietarul mărturisindu-mi că nici unele piese din motor nu erau noi. Mi-a explicat că muncitorii de la bandă furau piesele noi pentru mașinile lor personale sau ca să le vândă „la negru”, cu suprapreț, înlocuindu-le la mașinile care se fabricau cu piese uzate.

Un alt exemplu: firma Citroën construia la Craiova o mașină cu marca românească Oltcit și franceză Axel. Jumătate din producție se desfăcea pe piața românească. Cealaltă jumătate era destinată exportului. La Constanța, mașinile de export, îmbarcate pe vapoare, erau „ușurate” de multe piese. Cu ocazia unei deplasări în Romania cu TAROM-ul am discutat cu niște experți de la Citroën, care mi-au mărturisit că multe piese erau

56 schimbate clandestin, iar cauciucurile Danubiana și Victoria nu aveau calitatea cerută de piața franceză. Fiecare mașină se solda cu o pierdere de aproape 10.000 de franci. Pe ansamblu, contractul a fost considerat nerentabil, Citroën pierzând milioane de franci. Deși muncitorii erau foarte bine pregătiți, tehnologia românească nu se ridica la nivelul necesar. Prețul de cost al unei mașini creștea și datorită faptului că unele piese produse în România erau verificate pe standurile de probă ale Uzinei Citroën de la Aulnay-sous-Bois.

În ceea ce privește producția agricolă, aceasta se găsea la un standard destul de bun. Cu toate acestea, poporul suferea deoarece statul, prin hotărârea dictatorului Ceaușescu, exporta aproape totul pentru a plăti în termen record datoria externă a României. De ce? Pentru a face față marilor construcții din centrul civic al Capitalei, rod al fanteziei megalomane a cuplului Ceaușescu. Deși se vorbea că Geniul Carpaților avea o independență puternică față de Moscova, Romania era obligată să trimită alimente de bază și mărfuri în Uniunea Sovietică. Am văzut cu ochii mei trenuri pline cu cereale și alte mărfuri care luau calea URSS-ului, prin Sighetul Marmației.

Într-o seară, am fost invitat de George, fratele Nuţei, un coleg de facultate al lui Horia. Atunci, am cunoscut-o și pe soţia lui, Marta. George sărbătorea ziua lui de naștere și a ţinut neapărat să invite prietenii săi.

57

Am cumpărat nişte cadouri şi am mers la Horia, ca de la el să plecăm la George. Eu vedeam scene ireale, dar tipice perioadei comuniste. Toate cartierele de blocuri de locuit semănau între ele. Parcă erau trase la șapilograf! Mă aflu în zona unde locuiau prietenii mei, dar mă simțeam complet dezorientat, la fel ca şi soţia mea, Cornelia. Nu recunoșteam locurile şi credeam că am greşit strada. În imobilul, care se afla în faţa noastră, locuiau, într-un apartament, Marta şi George. Eu l-am recunoscut şi m-am liniștit, mai ales când am văzut și numele străzii. Dar unde este biserica de-alături? George mi-a explicat: biserica a fost deplasată pe şine pentru a se lărgi strada. Cu câteva zile în urmă se aflase în dreapta, iar acum era în stânga, la ceva depărtare. Deci, bine constatasem că nu greșisem adresa, dar fusesem dus în eroare de „tehnica” lui Ceauşescu de a muta bisericile sau de a le dărâma. De altfel, prin politica sa nefastă de distrugere în numele sistematizării, Nicolae Ceauşescu nu va fi uitat niciodată de istorie! El a lăsat un loc de neuitat în gândul meu, dar și în gândurile milioanelor de copii de români, care de nenumărate ori erau amenințați cu vorbele: Nea Nicu te va bate dacă nu ești cuminte! Vezi că te spun lui nea Nicu! Ceaușescu ajunsese o adevărată sperietoare, mai ceva decât Dracula!

Când m-am întors la Paris, am avut ocazia să văd cu ochii mei pe aeroportul Otopeni arme în tranzit, Bulgaria fiind acuzată pe nedrept că este o placă turnantă

58 pentru acest trafic. Odată am venit cu un avion care a aterizat pe aeroportul Otopeni. În timpul formalităţilor de trecere în România, m-am prins că vameşii tineri erau mai degrabă interesați de hrana spirituală decât de bani, țigări scumpe sau de diverse produse ce nu se găseau în România. Am avut la mine nişte cărţi de buzunar din literatura franceză, de exemplu Ramuntcho, de Prosper Mérimée sau Boule de Suif, scrisă de Guy de Maupassant. Aceste cărţi nu sufereau cenzura. Eu le-am oferit vameşilor, văzându-i prea interesați. Scopul meu nu era să trec liniştit graniţa, ci vroiam să fac un gest prietenos şi respectuos vizavi de tineretul unui popor pe care îl iubeam atât de tare. Eu citeam pe faţa lor bucuria, iar ei îmi mulţumeau mult. Mi se părea mai normal să-i onorez cu câte o carte decât cu un pachet de țigări. Un vameș, odată, mi-a răspuns cu discreţie, într-o franceză impecabilă: „Mersi, domnule. Cu acest gest, dumneavoastră m-ați făcut cel mai frumos cadou din viaţa mea!” Eu i-am mulțumit şi l-am asigurat că nu aştept nimic din partea lui. Eram extrem de mişcat, aveam conștiința împăcată că am făcut un mare bine cu acest cadou simplu unui tânăr român dornic de lectură bună.

O altă „culme” a comunismului: când vreun delegat pleca la vreun congres în afara României sau vreun specialist la o conferință internațională, respectivii erau însoțiți de fiecare dată de doi securiști. Probabil

59 ofițeri. Exista însă o dilemă: de ce doi și nu doar unu? Întrebarea era și pentru ei o bătaie de cap. Răspunsul se afla undeva sus…

60

Supravegherea străinilor

Frica guvernanților români de o eventuală propagandă anticomunistă era constantă. Din această cauză exista o maximă supraveghere a tuturor străinilor care intrau în România din partea autorităților, mai ales din cea a Securității. Am trăit personal momente edificatoare, în acest sens. Prima oară când am sosit în România cu mașina personală, cum am mai scris, la sfârșitul lunii martie 1982, M-a oprit un milițian la o încrucișare de drumuri, în zona Ploiești. Mă aflam pe o șosea unde viteza maximă fusese redusă la 30 km. pe oră. Milițianul mi-a cerut pașaportul. I-am răspuns că nu pot să i-l arăt deoarece, mă informasem, nu avea dreptul să-l vadă. El a încercat să mă impresioneze, dar nu a reușit. N-a mai insistat. Avea intenția să-mi dea o amendă pentru o depășire de viteză, deși eu mersesem cu viteza legală. N-a reușit, însă, pentru că eu nu m-am lăsat intimidat. M-a întrebat unde merg. I-am răspuns că mă îndrept spre București, în Cartierul Pantelimon, pe Aleea Vergului, la niște rude ale logodnicei mele. Am fost lăsat să plec mai departe. În București, m-a oprit un alt milițian, exact după Muzeul Satului, aproape de Arcul de Triumf. Și acest milițian a încercat să mă intimideze, dar

61 nici de data aceasta nu m-am dat bătut. I-am spus și lui unde merg, la ce adresă. El vroia să știe în mod expres ce vreau să fac în România, cu ce persoane doresc să mă întâlnesc. Mi-a spus să declar la circa de miliție toate localitățile și adresele unde mă voi deplasa. De fapt cunoșteam această obligație și de fiecare dată m-am supus scrupulos oricărei restricții legale. Întotdeauna am respectat legile țarii pe care am vizitat-o. Acest lucru a fost pentru mine o chestiune de principiu și de curtoazie. Când am ajuns în cartierul Pantelimon, am parcat mașina în fața blocului în care locuiau rudele logodnicei mele. Știind că există „amatori” de oglinzi exterioare și ștergătoare de parbriz, le-am demontat cu o șurubelniță. Mi-am luat o parte din bagaje și am urcat la etajul zece. În jurul mașinii mele, un micuț Renault 5, de culoare galbenă-lămâie, se adunaseră deja mulți curioși.

Împreună cu logodnica mea primul drum l-am făcut la Miliție pentru a-mi declara prezența. Acolo, am aflat că altcineva îmi semnalase deja prezența în București. Îmi era indiferent că fusesem și sunt supravegheat. Știam că am datoria, ori de câte ori îmi schimb gazda, să mă duc la Miliție și să completez o declarație. Îmi dădusem seama că, în România, controlul străinilor era foarte sever. În luna august 1982, am trăit un eveniment demn de consemnat: părinții mei și două surori se aflau în România cu ocazia căsătoriei cumnatei mele, sora Corneliei. Veniseră cu două mașini

62

înmatriculate în Franța, care au fost parcate în piața din fața Primăriei orașului Câmpulung Muşcel. Blocul în care locuiam se afla în zonă. Am coborât din apartament să cumpăr câteva pâini. Jos, la telefonul public, aflat lângă bloc, am văzut un cetățean care vorbea de se auzea în jur. . Dintr-un colț mai nevăzut am reușit să trag cu urechea: „Aici, 007 …”. Apoi, după o pauză: „Francezii nu se mișcă. Pot să plec?“. Mi-am dat seama de prezența unui securist în zonă. Nicolae Ceaușescu urma să efectueze, a doua zi, o vizită de lucru la uzina ARO, care, în acea vreme, era una dintre firmele de renume din Câmpulung Muşcel și chiar din România.

Anul următor, când am revenit în România, m-a oprit un milițian în Piața Amzei din București, aproape de Ambasada franceză. Filmam piața de flori. Milițianul s-a încumetat până la urmă și mi-a dat voie să filmez în zona aceea. Era cu o zi înainte de Paștele ortodocși și, în mijlocul pieței, se întindea o coadă imensă la ouă. Am prins-o în obiectivul aparatului de filmat și am imortalizat evenimentul. Când am revăzut filmul, mi-au dat seama că un tip m-a denunțat la milițianul din piață. Prin urmare nu întâmplător, peste câteva minute, m-au racolat în piață alți doi milițieni destul de grăsuți, îmbrăcați în civil, care mi-au cerut pașaportul și m-au condus la sediul poliției din piață. Am protestat și le-am declarat că nu înțeleg de ce m-au oprit așa de brusc, deși obținusem aprobarea de a filma de la un coleg de-al lor.

63

Mi-au răspuns că acela nu avea dreptul să-mi aprobe, el aflându-se în piață doar pentru cumpărături. Soția mea nu știa nimic despre acest incident. Ea se afla la coadă pentru a cumpăra câteva verze și ardei, cu scopul de a găti sarmale și ardei umpluți. Ea a aflat de la niște cetățeni că un străin a fost arestat și dus la postul de miliție. Imediat și-a dat seama că este vorba despre mine și a venit la biroul milițianului din piață. S-a arătat destul de șocată de arestarea mea, dar și contrariată de gestul meu stupid de a prezenta pașaportul. Milițienii au verificat și actele soției mele. Au telefonat superiorilor și ne-au dat drumul, cu multe scuze. Pe vremea aceea rupeam românește, așa ca am putut să întrețin o scurtă discuție cu cei doi milițieni, l-a despărțire. Mi-au urat sănătate și căsnicie frumoasă. Nu peste multă vreme însă, din nou am fost oprit să filmez în aceeași piață. Eram tot cu soția. De această dată filmam frumusețea culorilor la fructe si legume. Pe milițian nu l-a interesat acest lucru, sfătuindu-mă să filmez pe bulevardele Magheru și Bălcescu, unde se afla și hotelul Intercontinental. I-am răspuns pe românește că am filmat de nenumărate ori pe aceste bulevarde și că acum încerc să găsesc niște scene tipice din viața cotidiană a bucureștenilor. Milițianul a încercat să ne deplasăm într-un loc mai retras, departe de lume. I-am explicat că filmările mele nu sunt un risc pentru România şi că ele nu fac parte dintr-o campanie de propagandă anticomunistă. A fost surprins de răspunsul

64 meu, dar a realizat, din convorbirea ulterioară, că eu am sentimente puternice de dragoste pentru România și față de poporul român. M-a îndemnat totuși să filmez numai pe bulevard. Am îndrăznit să-l întreb dacă este posibil să filmez fără niciun risc palatul lui Ceaușescu, aflat în construcție. A fost deranjat de această întrebare și, pe un ton aspru, mi-a spus că e mai bine să mă mișc din zona aceea. În șoaptă, însă, mi-a spus că dacă vreau să filmez, trebuie să fiu mai discret. I-am ascultat sfatul și până la urmă am reușit să filmez palatul lui Ceaușescu. Era vorba de Casa Poporului, din strada dr. Lister, unde mă aflam cu aparatul de filmat, dar și de pe cheiul Dâmboviței. Am reușit să filmez chiar și în interiorul palatului. Cu alte ocazii am filmat și câteva ședințe de bancuri, majoritatea consacrate lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu, când mă prăpădeam de râs. Mi-am adus aminte, de asemenea, cu emoţie de unele seri literare. Prietenul meu Horia avea o bibliotecă destul de bogată şi citea textele unor autori preferați sau poezii proprii, atât de frumoase şi profunde. Din când în când, el cânta la chitară şi declama din versurile unor poeţi preferați, între care Charles Trénet, Georges Brassens, Jacques Brel sau, mai surprinzător, Georges Chelon, pe care îi aprecia enorm, socotindu-i idoli ai săi. Dar serile literare nu existau fără o şedinţă de bancuri. Aceste şedinţe îmi plăcea la nebunie şi au fost pentru mine momente de neuitat, încântându-mă de fiecare dată noutățile improvizate şi spontane. Bancurile se refereau

65 mai ales la politică, dar şi la alte subiecte cotidiene. Eu am filmat acele şedinţe care reprezentau fidel „epoca de aur”. Uitându-mă la acele filme, acum, cu peste treizeci de ani mai târziu, îmi vine să regret perioada aceea când relaţiile umane au fost atât de profunde. Când mă conduceau la aeroportul din Otopeni, prietenii mei tremurau de frică să nu fiu prins cu casetele video. În aprilie 1989, tot la Otopeni, aveam sub ceas un samizdat care urma să-l trimit în SUA unui român aflat in pericol de moarte. Și cu acest prilej mi s-a confirmat ca unii dintre milițieni erau mai aproape de popor, decât de puterea centrală. Odată, am revenit singur în România. Am mers în vizită la mama prietenului meu Bogdan, care locuia la noi în Franța de un an de zile, după ce reușise să fugă din România. Casa sa părintească din Câmpulung Muscel era frumoasă, în stil valah. Mama sa locuia împreună cu una din mătușile lui Bogdan și cu un unchi al său. De când fugise în străinătate, casa nu le mai aparținea și se judecau într-un proces foarte complicat. Mama lui Bogdan m-a primit cu foarte multă bunăvoință. Era la începutul lunii și avea încă la dispoziție făina și ulei în cantități suficiente pentru a-mi pregăti chiftele, ciorbă de perișoare și plăcintă cu brânză, pentru care ea avea rețete speciale. Înainte de intrarea mea în curtea casei am fost mirat (chiar intrigat!) că o Dacie 1310 neagră era parcată pe trotuar, vizavi de casa în care locuia mama lui Bogdan. Acesta mașină o mai văzusem, cu puține minute

66

înainte, pe strada Dobrogeanu-Gherea, în apropierea de blocul din care ieșisem. Mi-au sărit în ochi numărul de înmatriculare (1-AG-2…), ca și omul care se afla la volan, un bărbat cu vestă neagră de piele și cu pălărie tot neagră. Un securist, mi-am zis eu, care mă urmărește. Am atenționat-o și pe Tanti Gela1. Dânsa mi-a confirmat temerile. Ba, mai mult, mi-a spus că vecinul de vizavi o cam „spionează” după ce fiul ei Bogdan a părăsit țara. Doamna Angela Georgescu s-a bucurat mult să mă vadă și m-a primit cu deosebită căldură. Suferea de artrită, dar și de tristețe și durere în urma morții soțului și a plecării lui Bogdan. Se consola citind literatură străină, cărțile procurându-le cu multe dificultăți. Literatura modernă în România a fost efectiv destul de slabă, cu unele excepții, cenzura permițând doar câteva fantezii. Am avut ocazia să citesc câteva manuscrise care n-au scăpat de cenzură de câteva ori, pentru care „bunul de tipar” n-a fost dat niciodată; așa s-a întâmplat și cu cartea satirică a lui Mihai Stănescu, de la care am avut un exemplar xerografiat la Institutul de Cibernetică din ASE. Am ieșit din România cu această carte, cu grijă, punând exemplarul xerografiat între cărți de mai puțină importanță, unele politice, cu deosebire discursuri ale Președintelui Ceaușescu2. Faptul că trebuia să cumpăr

1 Angela era numele mamei lui Bogdan. 2 La Brașov, am cumpărat Istoria literaturii române de George Călinescu, pe care o consider o adevărată Biblie a poporului român. 67 aceste cărți1 (uneori și discuri omagiale) despre Ceaușescu și epoca sa de aur deranja pe românul de rând, ca șipe mine, ca străin. N-aveam ce face… Am păstrat cu mare atenție aceste documente „istorice”, la fel ca și filmele pe care le-am făcut în acea vreme, în mod deosebit pe cele cu teme din actualitatea românească, înregistrate cu video de la Televiziunea Română (?!). Cu ocazia unei vizite la Câmpulung Muscel am cunoscut-o și pe prietena lui Bogdan, o renumită avocată din oraș. Ulterior, am aflat că unchiul ei era un activist de seamă, apropiat al lui Nicolae Ceaușescu. Ea era îndrăgostită de prietenul meu. Pentru ea, Bogdan reprezenta, efectiv, o partidă bună în acel oraș de provincie. Bogdan avea o meserie bănoasă (inginer mecanic la Fabrica de Ciment din Câmpulung Muşcel), o casă frumoasă, o mașină. Era cultivat și era, pe deasupra, un bărbat frumos. Am salutat opțiunea domnișoarei avocat. Bogdan mi-o descrisese și, într-adevăr, am descoperit-o în realitate după cum îmi fusese prezentată de el: nu prea frumoasă, dar cu un suflet nobil. Pe față aruncase un voal negru pentru a nu i se vedea ochii. Ea îmi vorbea în franțuzește, iar eu îi răspundeam în limba română. Cunoșteam când și cu ce prilejuri i-a câștigat inima lui Bogdan: într-o călătorie în Bulgaria și într-o vacanță pentru schi la Sinaia. Prin intermediari, niște muncitori libieni care lucrau la fabrica de ciment și la

1 Am fost obligat să plătesc și patru cărți ale președintelui român, între care una despre întâlnirile sale cu Valéry Giscard d’Estaing 68 uzina ARO, îi cumpăra lui Bogdan, mai mereu, țigări Marlboro, coniac sau ciocolată Toblerone de la shop-ul din Hotelul Muşcel. Acești indivizi, care aveau dreptul să folosească valută, participau la un trafic mai puțin ortodox pe vremea aceea. Pe deasupra, muncitorii libieni se considerau superiori vizavi de români, pe care îi vedeau ca sclavi ai lor, atrăgând destul de ușor pe unele femei care aveau nevoie de bani. Din acest punct de vedere, acești libieni mi se păreau antipatici și demni de dispreț. După vreo oră de discuții, tânăra avocată mi s-a părut inteligentă și cultivată, iar ea s-a arătat mult mai sigură în convorbirea cu mine. Mi-a reproșat – se adresa indirect și soției mele – că îl sechestrasem pe Bogdan în Franța. M-a rugat să îl trimitem înapoi, în România. I-am explicat că Bogdan este adult, că este liber să se miște unde vrea, iar considerațiile lui politice nu mă interesează. Aflându-mă în România, nu aveam dreptul să mă bag în afacerile interioare ale țării care mă găzduia. Am înțeles că ea era un membru important al Partidului Comunist Român. Deși totul se știa, nu putea să plece în străinătate din cauza prietenului ei. Ar fi vrut să meargă în Franța și să vorbească cu Bogdan, încercând să-l convingă să se întoarcă în România pentru căsătorie și pentru o viață frumoasă în interiorul nomenclaturii comuniste. Am încântat-o cu cunoștințele mele de limbă și cultură română. Acest lucru a impresionat-o mult și i-am atras simpatia. Vorbea foarte

69 bine franțuzește și de mai multe ori m-am întâlnit cu ea să conversez, făcându-mi mare plăcere. Suferea teribil din cauza lipsei lui Bogdan și mi-a declarat în mod discret că părăsirea lui nu a fost de bun augur pentru cariera sa de avocat. A fost chemată de mai multe ori la securitate (Centrala din Pitești), la tovarășul Iulică, șeful pe județ, pe care am avut ocazia să-l cunosc chiar în biroul său. Într-o noapte, pe la orele 23.00, am ieșit cu ea la plimbare și am ajuns până la blocul unde era găzduită. Elegant, am ținut-o tot timpul de braț. Refuzase să mergem cu mașina. Când am ajuns în fața blocului, i-am sărutat mâna și am îmbrățișat-o. Am simțit că avea nevoie de un bărbat pe care să-l iubească. Am intrat în holul blocului și i-am urmărit pașii până pe trotuarul de vizavi. Am ieșit din hol, în întuneric, așezându-mă intr- un loc ferit, fără să fiu văzut de ea. Surpriză! A intrat în mașina aceea neagră, pe care o văzusem de dimineață în fața blocului, iar apoi în fața casei mamei lui Bogdan. Mașina a pornit și sunt sigur că a povestit totul omului în negru pe care îl zărisem în autoturism. În zilele următoare, mașina respectivă s-a ținut scai după mine. Când m-am întors în Franța, am aflat că Monica Lovinescu, ziarista de la Europa Liberă, a vorbit într-o emisiune la Radio despre Bogdan, spunând că era un trădător pentru țara sa și că nenorocirea ar cădea pe familia lui. Pe scurt, o întreagă dezinformare.

70

„Centrala” a încercat să se apropie de mine

Cu sufletul încărcat de mâhnire, în câteva minute intram în apartament. Telefonul zbârnâia de zor. Era de la „Centrala” din Pitești. De câte ori soția mea venea în România, telefoanele începeau să sune. Era obligată să se prezinte cât mai repede la Pitești, la „Centrală”. Acolo o întâmpina securistul „său”, colonelul Iulică. Odată, puțin enervată, le-a spus că nu va mai veni singură, ci împreună cu soțul. Colonelul Iulică a acceptat. Ne-am dus, deci, la Pitești. Am parcat mașina într-un loc rezervat pentru Securitate, aproape de Casa Albă. Am salutat, în românește, pe ofițerul de gardă, iar după aceea am fost controlat destul de bine. Colonelul ne-a primit peste câteva minute. A vorbit cu mine în franțuzește. Eu mă uitam atent în ochii săi, obișnuit cu întrebări sfredelitoare. Cu timpul, pe securiștii adevărați am ajuns să-i recunosc chiar pe stradă. Ei aveau o școală foarte dură și de o eficiență excepțională. Am răspuns în românește întrebărilor sale. Colonelul a fost într-atât de impresionat, încât m-a poftit în biroul său. Eu cred că nu s-a gândit înainte la atitudinea aceasta. Foarte elegant îmbrăcat, cu ochii ațintiți asupra soției mele, a întrebat-o pe Cornelia cum trăiește în Franța și dacă și-a găsit ceva

71 de lucru. I-a răspuns negativ. Apoi, tirul întrebărilor sale a fost îndreptat spre mine, neomițând să mă felicite pentru cunoștințele mele de limbă. Mi-a declarat că este bucuros că un francez a reușit să învețe românește într- un timp destul de scurt. Emana o politețe ieșită din comun. Apoi, a intrat în miezul chestiunii. M-a întrebat dacă lucrez tot la Electricitate, în Franța, ca documentarist. Avea despre mine un dosar detaliat. Am răspuns că nu mai sunt documentarist, că în urma unui concurs am reușit să mă înscriu la cursurile de inginerie. M-a felicitat, dar a adăugat că îi pare rău că nu m-a contactat mai devreme, pentru a-i face rost de niște documente interesante pentru el. Mă găseam foarte aproape de… spionaj. Colonelul era un om foarte amabil. Imediat a schimbat vorba.

– Eu știu că există petrol sub Paris. Nu puteți, cumva, să-mi aduceți niște documente despre acest lucru, când reveniți în Romania? Soția mea, care cunoștea mai bine tehnica sa, ia răspuns prompt: – Nu se poate ca, la București, centrala voastră să nu aibă aceste documente! Astfel n-ați ști… Colonelul i-a replicat: – Da, doamnă, dar aș fi vrut să am și eu aceste documente. Curiozitate personală…

Nu putea să mă amenințe. Risca mult că primise un străin în biroul său. Încerca, tatona „terenul”… (Am

72 avut ocazia, cu alt prilej, să-l văd de aproape pe generalul Iulian Vlad, comandantul Securității române, arestat în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Acest personaj mi s-a părut ca Dracula, figura legendară a românilor. Securiștii erau dotați cu o psihologie impresionantă…)

Dacă îi răspundeam colonelului că pot să-i aduc documentele cerute, fără vreo valoare reală, de fapt, aș fi căzut într-o capcană, într-un angrenaj complicat, din care n-aș mai fi ieșit niciodată. La sfârșitul întâlnirii, mi-a declarat că ar fi păcat să nu ne mai vedem și cu altă ocazie. Soției mele i-a spus că dacă nu găsește de lucru în Franța să-i comunice, fiindcă nu este nicio problemă: el poate să-i aranjeze ceva, având relații destul de importante și la Paris1. Pe scurt, am ieșit din sediul Securității foarte impresionat – și bulversat, totodată – de acest episod neprevăzut, demn de romanele de spionaj. Aceeași atmosferă am simțit-o și cu o altă ocazie, la Ambasada română din Paris, pe strada Saint- Dominiquie, la sfârșitul anului 1989, când am fost invitat cu ocazia aniversării Marii Uniri a Principatelor Române de la 1 Decembrie 1918. Eram singurul francez printre români. Invitația mea a fost considerată ca normală de către domnul ambasador Petre Gigea. Am mai spus-o, aproprierea de România o consider ca un lucru divin…

1 Bineînţeles, avea relaţii importante la Ambasada României din Paris, care înrola nişte români interesanți. 73

La Dieuze, lângă orășelul meu din ținutul Moselle, unde am trăit de la vârsta de un an până la 22 de ani, există cel mai mare cimitir românesc din Europa occidentală. Acolo se află înmormântați mulți soldați români căzuți prizonieri în lupta pentru a ne asigura libertatea în timpul primului război mondial. Pe 7 iulie 1920, Regina Maria a României a intrat în orășelul meu, alături de generalul Berthelot. Se întorceau de la Verdun, de la ceremonia atribuirii Cetății eroice a înaltei distincții Crucea Română pentru Război. Soldații care au văzut-o pe regină în tranșee, ca infirmieră, în timp ce dușmanii bombardau, și-au amintit multă vreme caldele cuvinte, spuse din inimă, de minunata lor ocrotitoare: „ Dacă e necesar să murim, trebuie să murim în frumusețe!”

Aristide Briand, președinte al Consiliului de Miniștri și Ministerul Afacerilor Externe, a declarat în Senatul Francez, pe 11 iulie 1921: „Cetățenii români din Transilvania au fost oprimați în secolele trecute de către maghiari, puternic infiltrați între ei; cetățenii români nu au fost considerați cu drepturi egale în cadrul imperiului austro-ungar care nu permitea să aleagă funcționari aparținând popoarelor supuse. Acești cetățeni care au luptat alături de noi și pentru noi nu ar merita considerația noastră când se repartizează beneficiile victoriei?...”. E emoţionant să descoperi pe mormintele românilor nume,din când în când dispărute, de familii strămoşeşti. Aceste morminte sunt aşa de bine întreţinute

74 de foşti luptători din orăşelul nostru, situat – cum se spune – în ţara heleşteielor şi a sării. Soldaţii francezi care au supravieţuit războiului se gândeau, desigur, la opera generalului Berthelot, care a reorganizat armata şi, poate, la lorenii şi alsacienii noştri care plecaseră în Banatul îndepărtat cu două secole mai înainte pentru a fi mână de lucru pe pământul roditor din ţinutul Transilvaniei, situat foarte aproape de Ungaria şi Serbia. Am putut să descopăr în Transilvania câteva nume de familii şi de locuri care aparţin numai regiunii mele din Lorena, numită Saulnois – Ţara sării –, cum ar fi numele Henrion sau Rémillon.

În secolul 18, din cauza lipsei mâinii de lucru agricole – după victoria austro-ungară în războiul cu otomanii, cu prezenţă deosebită în armata câștigătoare, a generalului loren Florimont-Claude de Mercy – habsburgii i-au chemat pe lorenii noştri curajoşi şi întreprinzători. Prin decizia aceasta ei gândeau să facă roditoare aceste regiuni devastate, în general necultivate şi mlăştinoase, care constituie la ora actuală Banatul împărţit între trei state: Serbia (Voivodina), Ungaria şi România. Prin perseverenţa acestor loreni, Banatul a câştigat notorietate prin producţia sa agricolă sau viticolă. Aceşti „loreni de la Dunăre”, aceşti „Banat Franzosen1” sau „aus Lothringen2” au ajuns în Banat în

1 Francezii din Banat. 2 Veniți din Lorena. 75 două valuri succesive: în jurul anului 1720, apoi în anul 1770, prin chemarea Mariei Teresa din Austria. Ei au imprimat în toponimia locală a acestor trei ţări o notă specifică, 150 de oraşe având nume tipic franceze, ca Charleville, Saint-Hubert, Seultour, Sainte-Barbe, Saint- Pierre, Saint-Nicolas. Ei au lăsat în patronimie urme adânci. În anul 1933, André Rosambert, preşedintele Comitetului din Nancy pentru Alianţa Franceză, a rostit un emoţionant discurs, la întoarcere, după o vizită în Banat: „Mâinile pe care le-am strâns au fost mâinile lui Mougeon, Masson, Hesse, ale lui Hamant, Houillon sau Mathieu, ale lui Lafleur, Leblanc, Stoffet, Georges, Martin, Denis, Hanriot, Perrin... şi mulţi Nicolas am văzut în gloata aceea de prieteni necunoscuţi! Aveam impresia că mă aflam între Metz si Nancy!”1. Când a rostit acest discurs, se aflau acolo mai mult decât 500.000 de descendenţi din Lorena (aproape o treime dintre loreni). Ca fiu al Lorenei îndrăgostit de România, m-am simţit, deci, obligat să vorbesc despre strămoșii noștri care s-au stabilit în partea de apus a României.

Revin la 1 Decembrie 1989, Ziua Marii Uniri a Moldovei, Valahiei și Transilvaniei. Cu acea ocazie, personalul Ambasadei române de la Paris a pregătit un banchet regesc, alcătuit din cele mai bune mâncăruri tipic românești. Comparam bogăția de pe mesele festive

1 Nancy e capitala istorică a Lorenei, unde m-am născut, iar Metz este capitala actuală a provinciei. 76 cu mizeria din țară. Intram pentru prima dată în Ambasada României de pe strada Saint-Dominique. Cunoscusem Consulatul de pe strada Expoziției (rue de l’Exposition), care se remarca în Paris print-o lungă așteptare pe trotuar în vederea obținerii unei vize, la fel ca și la București, indiferent de vreme, pe vânt, cu soare torid, pe ploaie sau zăpadă!

La recepția de la ambasadă am discutat în mod liber și deschis cu unii și cu alții, cum făcusem întotdeauna în timpul vizitelor mele în România; desigur cu un pic de candoare. Pe domnul Petre Gigea, care îmi spusese că înainte fusese ambasador în Italia, l-am întrebat care dintre cele doua capitale, Paris și Roma, îi plăcea mai mult. Domnul ambasador s-a uitat alături și a evitat răspunsul, deși mi se părea că întrebarea mea nu avea prea mare importanță. N-am insistat. Pe scurt, nu putea vorbi de viață, dar mi-am clădit, cu astfel de prilejuri, opiniile mele.

77

Calamitățile pentru țară: corupția și restricțiile

Regimul comunist, permanent suspicios, a condus pe mulți dintre români la o corupție specifică, în ciuda amabilității sale. Afară de micile abuzuri din timpul „arestărilor” mele – despre care am scris mai înainte – am trăit niște cazuri de corupție care m-au marcat profund. La spitale, spre exemplu. Cine nu avea posibilitatea să cumpere țigări Kent, whisky Johnny Walker sau coniac Hennessy era condamnat, înaintea unei operații, la o așteptare de câteva luni. Nu exagerez! Cu toate că actul medical era (teoretic) egal pentru toți și gratuit. După ce „plăteai” chirurgul cu o sticlă de whisky și cu niște cartușe de Kent, problema era rezolvată. La Câmpulung Muşcel, bunăoară, la Hotel Muşcel, de unde se puteau procura astfel de produse pentru medici, clienţii la „shop” erau destul de rari, ei fiind, în general, din rândul securiştilor, muncitorilor libieni sau din Africa neagră, care lucrau la fabrica de ciment unde Bogdan fusese inginer. Dar, din când în când, venea un turist care avea dreptul să cumpere cu valută, cum a fost și cazul meu. Am observat de câteva ori nişte indivizi

78 așezați pe fotolii, care ascultau cu mare atenție convorbirile cu vânzătorii de la shop. Sigur erau securişti...

Am povestit deja despre peripețiile prin care am trecut pentru a repara motorul de la mașina mea Renault 5, în urma unei greșeli nenorocite a unui „mecanic” român. După 500 kilometri de rodaj, trebuia strânsă chiulasa. Mă aflam în drum spre Paris, împreună cu soția. Pe Cornelia trebuia s-o las la Arad, în gara CFR, pentru a se întoarce la București. Deși eram căsătoriți oficial, a așteptat încă 6 luni pentru a primi viză de ieșire din România. Ne-am oprit la Slatina, aproape de Craiova, la un autoservice din cadrul Automobilul Club Român (ACR). Mai aveam de mers încă 2.200 de kilometri până la Paris. Mecanicul căruia m-am adresat mi-a spus că nu se poate ocupa de mașina mea pentru că are lucrări urgente de rezolvat. Am constatat că nu avea mare brânză de făcut. Aştepta, desigur, de la mine, un ciubuc! În mod discret, i-am vârât în buzunarul de la halat un pachet de Kent. A lăsat baltă lucrările „urgente” și s-a apucat de treabă la mașina mea. Probabil, ciubucul i s-a părut prea mic, deoarece cu cât mergeam la drum, motorul se auzea din ce în ce mai slab, dădea semne de oboseală. M-a cuprins frica… După vama Nădlac, am mers întins, cu urechile la motor, până la Budapesta, apoi, la Mosonmagyör și la Hegyeszalom – Neusiedl, la vama austro-ungară. Am ajuns în miez de noapte la

79

Viena și m-am cazat la un hotel, situat în centrul orașului. Mersesem încet, cu mare atenție; n-am depășit 70 kilometri la oră. A doua zi, dis-de-dimineață, proprietarul hotelului mi-a recomandat un autoservice pentru o maşină Renault în zona Grinzing. Acolo am povestit ce mi se întâmplase la motor și am lăsat mașina pentru a fi reparată din nou. Între timp, eu m-am bucurat de frumusețile Vienei. Am recuperat mașina în jurul orei 15.00. Mecanicul vienez mi-a spus că reglajul chiulasei a fost prost executat, din care cauză compresia nu se făcea în mod normal, în timpul mersului. Halal seriozitate la mecanicul auto de la service-ul ACR Slatina, mi-am zis. Meseriașii erau ocupați mai de grabă pentru obținerea unui ciubuc gras să-și pună la adăpost existența lor cotidiană. Fără un astfel de ciubuc, îți făceau lucrări de mântuială.

Cu o altă ocazie mă aflam la restaurantul Athenee Palace, din București. Ceasul arăta 13.30. Ospătarul m-a avertizat că este ora schimbului și trebuie să aștept pentru masa de prânz încă o jumătate de oră. Mi-a refuzat categoric comanda. Și eram mort de foame. Colindasem, prin Capitală, în stânga și în dreapta, cu multe schimbări de autobuze și așteptări – minute în șir – prin stații. I-am explicat ospătarului că nu se cade să primească astfel un client. L-a durut în fund de explicațiile mele, în ciuda ospitalități proverbiale a românului. N-avea el treabă cu noțiunea de ospitalitate,

80 clientul era pentru el o cârpă. M-a lăsat vorbind singur, întorcându-mi spatele. Cum era normal, m-am supărat foc. Cui să mă adresez? Mă consideram jignit. Întâmplarea a făcut ca în acel moment să intre în sală un om pe care îl cunoșteam: Ștefan Kovacs, fost antrenor al Naționalei de fotbal a Franței și al renumitei echipe Ajax Amsterdam. Era însoțit de Marius Lăcătuș (jucătorul- vedetă al formației Steaua București, echipa Armatei), de Geolgău (căpitanul formației de fotbal Universitatea Craiova, despre care auzisem ar fi vrut să se căsătorească cu celebra Nadia Comăneci, dacă Nicu, fiul cel mic al președintelui Ceaușescu, nu s-ar fi opus, punând la cale chiar o bătaie de neuitat1, dar și de Dobrin, renumitul

1 Cu ocazia turneului final al Campionatului European de Fotbal, ediția 1986 care s-a desfășurat în Franța, echipa națională a României, care se calificase formidabil, s-a prezentat cu jucători aproape necunoscuți. Am aflat că titularii au rămas in țară în urma unor ordine date de președintele Ceaușescu, ca represalii după incidentele de la Craiova. Bătălia de care am pomenit a avut loc cu prilejul logodnei dintre Nadia Comăneci și căpitanul Universității Craiova, Geolgău, component al Naționalei. Logodna respectivă a provocat un adevărat „război” al geloziei: pe de o parte, oastea lui Nicu Ceaușescu, care o considera pe Nadia o avere proprie, și oastea lui Geolgău, formată din fanii vedetei din Bănie. Față în față, cele două oști au încins o luptă pe viață și pe moarte, numai intervenția armatei oprind ostilitățile. Fotbaliștilor participanți la bătaie, care făceau parte din echipa națională, li s-au ridicat vizele pentru a ieși din țară. Păcat! Echipa care s-a prezentat la Europene a fost constituită din jucători mai slabi si s-a clasat ultima in turneul de la Paris, câștigat de echipa franceză condusă de marele Platini. Asta a fost istoria unui „război” despre care am aflat în timpul europenelor de fotbal. 81 jucător al F.C. Argeș Pitești și al Naționalei României, la acea dată antrenorul echipei care l-a consacrat și la care a jucat o viața întreagă. Toți cei cinci au fost serviți imediat. M-am adresat din nou chelnerului care m-a servit cu o sticlă de Borsec1. Le-am povestit celor „protejați” despre atitudinea chelnerului, care e motivul supărării mele și că nu pot admite asemenea scene de sfidare a unor clienți! M-au ascultat, dar n-au luat nicio atitudine. În schimb, chelnerul mi-a șoptit la ureche: „ Dacă dumneata ai un pachet de Kent disponibil, nu e nicio problemă.” M-am simțit „obligat” să-i dau pachetul râvnit și, imediat, am putut servi masa de prânz. Ca de obicei, la acest restaurant mâncarea era de foarte bună calitate.

O seară la Arad, tot într-un restaurant. Eram în drum spre Franța. A doua zi, dis-de-dimineață, urma să traversez Ungaria. În sala restaurantului concerta o orchestra de țigani. Muzică de bună calitate. Ciocârlia m-a încântat de fiecare dată, este cântecul meu preferat. Eram foarte bine dispus. Până când chelnerul mi-a adus nota de plată: dintr-un scurt calcul mi-am dat seama că prețurile mâncărurilor fuseseră dublate, față de ceea ce era scris în lista de bucate. Am refuzat să plătesc. Chelnerul a încercat să scape basma curată, motivând că trebuie să pun „pe țambal” 100 de lei pentru Ciocârlia.

1 Apă minerală naturală pe care o consider un Rolls între toate apele.. Este apa mea preferată. 82

Nu ma-am lăsat intimidat și am chemat șeful de sală. Acesta s-a scuzat pentru incident și mi-a adus o nouă notă de plată, de data aceasta corectă. Să-l fi mustrat pe chelner după aceea, pentru că „umflase” nota de plată? Mai de grabă cred că amândoi erau complici.

Odată, am sosit cu avionul la București. Un prieten m-a primit la aeroport și m-a condus la gara Basarab, de unde am plecat spre Câmpulung Muşcel. Trebuia să schimb la Golești, trenul cu care plecam din București având destinația Craiova. Mi-am cumpărat bilet de clasa I. M-am urcat în tren, cu bagajele mele numeroase, și am încercat să-mi găsesc locul rezervat. Ghinion, locul era ocupat. Pasagerii s-au uitat la mine strâmb și nu s-a sinchisit vreunul să-mi facă loc pe banchetă. Aproape de Titu, a intrat în compartiment controlorul. S-a mirat că nu stau pe locul rezervat. I-am explicat cauza. În compartiment, nimeni n-avea bilet, în afara unui călător care avea… pentru clasa a II-a. Au dat șpaga câte 100 de lei și treburile s-au rezolvat în favoarea ambelor părți. Am reușit, în sfârșit, să mă așez și eu pe locul rezervat pe bilet. Ajunsesem deja la Găeşti. Am schimbat trenul la Golești. Aici, locomotiva garniturii de tren Pitești – Golești – Câmpulung sta mai mult timp pentru a se aproviziona cu apă și cărbuni. Această gară îmi amintește de un episod foarte trist din viața mea. Altădată, ca și acum, așteptam locomotiva cu aburi să-și facă… plinul. Să-mi găsesc de lucru, ca alți

83 pasageri care serveau de la bufetul din gară un suc de portocale sau o bere, eu am comandat niște mici și am cumpărat covrigi și bomboane, Am mai luat de la chioșcul de ziare Scânteia şi Sportul, ca să citesc, cât timp trebuia să aștept să se pregătească micii comandați. Nu puteam să-mi iau gândul de la ce văzusem în tren cu ochii mei: scene crase de corupție. Mică sau mare, tot corupție se numește! Așa ceva nu se întâmpla în Franța sau în oricare țară occidentală.

Am trecut de câteva ori prin gara CFR din Golești.. O atmosferă pitorească. Pe peronul gării, un acordeon îi delecta pe călători, de fiecare dată, cu cântece din folclorul românesc; pui de găină ieșiți din găoace de câteva săptămâni ciuguleau printre traverse, în căutarea unei firimituri de pâine; miros amețitor de grătar, de țuică și de transpirație; un du-te vino permanent, zgomote și înjurături. Nu lipseau țiganii sau țigăncile, care vindeau flori sau se ofereau să-ți ghicească viitorul. Câte un bețiv se împleticea, spre hazul trecătorilor. Îmi plăcea această atmosferă provincială. Aveam impresia că „scena” se schimbă la comanda impiegatului de mișcare, îmbrăcat într-un costum albastru de gală, cu șapcă roșie pe cap. La semnalul lui, locomotiva se urnea din loc, vomitând vaporii de apă din stomacu-i uriaș, sub zgomotul unui șuierat prelung. Trenul semăna cu un animal uman desprins dintr-o carte a lui Emile Zola. Până la

84

Câmpulung Muşcel, trenul acela oprea în fiecare gară – la Piscani, Livezeni, Rădeşti, Mihăeşti, Rudeni, Furniceşti, Lăzăreşti, Valea Pechii, ușurându-se de greutatea pasagerilor. O parte dintre aceștia, mai grăbiți, coborau chiar pe ferestre. Uneori, când mă gândesc la acele scene simple, dar pline de farmec, emoțiile mă cuprind, iar dragostea față de poporul care m-a adoptat crește neîncetat. Viața devine mai frumoasă când este presărată și cu scene care ies din calapodul cotidian!

Pe 14 august 1982, de dimineaţă, m-am trezit cu mari dureri de stomac. Am vomat și fierea din mine… M-am gândit imediat la mâncarea din ajun, adică la micii pe care îi servisem pe colină, la Câmpulung, la hanul Ciobănaşul. Vomă, diaree câteva zile la rând… Am slăbit repede şi se complica sănătatea mea în fiecare zi. M-am speriat pentru că, sâmbătă, după cinci zile de suferințe, deşi eu mâncam doar orez şi beam numai apă caldă sau ceai, deja mă simțeam din ce în ce mai rău și slăbisem 8 kilograme. Am fost obligat să consult un medic. Nu mă așteptam la un alt verdict din partea medicului: „Domnule Conrad, suferi de o criză acută de holeră atenuată din cauza îngurgitării de tocătură de carne care nu a fost proaspătă, era stricată, toxică…” » A fost un dezastru pentru stomacul meu! Trebuia să găsesc o soluţie repede, fiindcă greutatea corpului meu atinsese pragul critic de 52 kg. Nu aveam forţa, nici fizică și nici morală, să mă întorc aşa în Franţa. Din

85 cauza acelei cărni alterate, am făcut o criză care m-a adus în pragul disperării! Îmi veneau în cap numai idei negre şi încercam să le elimin. Disperarea persista. Medicamente nu găseam în farmacii, deși primisem de la medic o rețetă. Mi s-a sugerat că scap de boală în urma unei cure cu afine. Dar de unde să cumpăr acele fructe miraculoase? Unchiul lui Bogdan și-a reamintit că ţăranii, la Rucăr, vindeau, cândva, afine, după ce le culegeau din munți. Dânsul s-a dus repede la Rucăr cu Dacia 1310 şi după o oră s-a întors cu un kilogram de afine miraculoase. Efectul a fost quasi-imediat: seara, diareea a dispărut şi am putut să mănânc o ciorbă de perişoare. Am fost salvat şi încet-încet mi-am regăsit moralul şi, după câteva zile, am început să cresc în greutate. Am scăpat cu bine și de acest mare necaz. Să te ferești ca dracul de tămâie, să nu te îmbolnăvești în România că doar babele te pot vindeca!

Am mai povestit într-un capitol precedent, că în timpul unei șederi în România am condus, între Bucureşti – Câmpulung Muşcel o Dacie 1310 nouă, aflată în rodaj. Proprietarul așteptase 7 ani să-i fie livrată maşina. A plătit cash şi, în plus, fiecare creştere de preţ, din timp în timp. Eram uimit cum pot românii, care aveau un salariu mediu de 3 000 de lei pe lună, să economisească zeci de mii de lei! Unii tineri mai câștigau din darul de la nuntă. Dar alții, de unde? Eu am condus atent autoturismul cel nou și am remarcat că

86 anvelopele erau uzate, că toba de eșapament era găurită, că unele piesete piese de la motor erau vechi, după aspect. Mi s-a explicat fenomenul: muncitori de la benzi furase piese noi pentru maşinile lor sau pentru a le vinde la un preţ mare. Firma Citroën, când a constituit societatea mixtă franco-româna Oltcit, fabrica Axel; jumătate din producție a vândut-o pe piaţa autohtonă. S-a constatat că acele autoturisme erau de mai proastă calitate, aveau un finisaj precar. Mari nereguli se petreceau și cu mașinile pentru export. Totdeauna erau reclamații. La îmbarcare, în portul Constanța, pentru export, multe piese de la mașini dispăreau. M-am convins de aşa ceva când am discutat cu experți tehnici sau comercialei în avionul companiei Tarom. Ei mi-au explicat că atunci când ajungeau maşinile în Marsilia, o mulţime de piese erau déjà schimbate în mod sistematic. A fost mai ales cazuri la cauciucuri1. La un calcul făcut de experți, piesele de slabă calitate, cele furate sau cele noi înlocuite cu unele vechi la un singur autoturism valorau aproape 10 000 de franci2. Contractul a fost deci considerat ruinător pentru firma Citroën, care a pierdut atunci milioane de franci! Deşi muncitorii români aveau o calificare bună, multe piese fabricate în România erau de calitate foarte slabă. Prețurile autoturismelor erau

1 Cauciucurile românești cu marca Danubiana (fabricate la Bucureşti) sau cu marca Victoria (fabricate la Floreşti, în judeţul Prahova) nu au fost reputate , având o slabă longevitate ! 2 Adică, aproape 1.500 euro, la nivelul actual. 87

încărcate cu sume importante, pentru că ele erau revizuite pe benzi în uzina de la Aulnay-sous-Bois, lângă Paris. Alți bani pentru a se corecta neglijența și lipsa de respect față de calitatea producției. Aşa funcționa economia României! În plus, furturile repetate permiteau să se menţină o „supapă de siguranţă” vizavi de o societate politico-economică aflată în putrefacție, care mergea, cu fiecare zi ce trecea, spre catastrofă. Dacă Ceauşescu era girat oficial de Kremlin pentru o anumită libertate în politica internaţională, în schimb Moscova nu se amesteca în afacerile interne ale țării surori. Cu toate că producţia agricolă era în unii ani destul de bună1, poporul român suferea de foame, de penurie organizată pentru rambursarea datoriei externe şi pentru construcţia Casei Poporului și a altor edificii de care s-a ales praful și pulberea până la urmă. De tot ce a fost în plus profitau în primul rând Tripoli şi Moscova, iar poporul român suferea ca să redreseze situaţia economică în URSS, dezastroasă.

Altă aberaţie legată de corupţia generalizată – și care s-a continuat, din păcate, și după căderea comunismului – care a afectat și afectează grav viața poporului român este situația aberantă din sistemul sanitar românesc. Mii și mii de români – și în comunism, dar și astăzi – mor cu zile în România. Dezastru și

1 Să nu uităm că România a fost considerată hambarul Europei în perioada interbelică şi a doua piață financiară a continentului. 88 corupție la sate, dezastru și corupție la orașe, în dispensare, policlinici și spitale. Cine nu avea posibilitatea să cumpere ţigări Kent sau whisky sau coniacul Hennessy, era condamnat să aştepte luni întregi sau chiar ani întregi înainte să fie operat. Ieri, unii mureau între timp, astăzi la fel, cine nu are bani, ajunge destul de repede la cimitir! Îmi amintesc de fostul socru, domnul Butăroiu, care a suferit de ulcer la stomac ani de zile. Niciun chirurg nu s-a uitat vreodată la el şi nu l-a operat chiar dacă medicina, teoretic, a fost egală vizavi de toate şi de toţi ; doar teoretic era gratuită. În ziua când am plătit chirurgul cu câteva sticle de whisky şi nişte cartuşe de Kent, problema s-a rezolvat imediat. Medicul chirurg, ca prin minune, era altul în privința atenției față de pacient. Găsisem „cheia” miraculoasă!

89

Cultul personalității la cote everesciene

Odată, la Câmpulung Mușcel, un văr al soției s-a suit pe clădire să monteze o antenă TV artizanală. Am aflat că era făcută special pentru a prinde televiziunea bulgară, ca să vadă meciuri de fotbal și diferite filme. Programul Televiziunii Române era sub orice critică. Canalul doi dispăruse de tot, pentru că se făceau economii. Cu excepția duminicilor, existau doar două ore de program în fiecare zi, între orele 20.00 - 22.00. La ora 8.00 seara, întotdeauna, prezentatoarele începeau telejurnalul cu știri numai despre Nicolae și Elena Ceaușescu, fiind lăudați peste măsură pentru călătoriile lor în străinătate, pentru recepțiile la care luau parte alături de mari personalități ale lumii, pentru vizitele de lucru prin țară, pentru ședințele organelor centrale ale Partidului Comunist Român la care participau și unde hotărau măsuri, ziceau ei, „pentru binele și bunăstarea poporului”, iar toți din jur aplaudau inepțiile care le debitau. Nu numai Nicolae și Elena Ceaușescu făceau subiectul acestor buletine de știri, era lăudat și preamărit, în unele dăți, și fiul lor Nicu Ceaușescu, șeful tineretului comunist, cât și ministru al tineretului și sportului. Cifre din industrie și agricultură defilau frecvent pe ecranele

90 televizoarelor. Se insista pe calitatea unor realizări de excepție în toate domeniile, unice în lume. România ajunsese – aflam de la televizor – țara care a obținut producții record pe glob la grâu, porumb, la carne, la lapte de vacă ș.a.m.d. Se vorbea mai mereu despre eforturile României pentru a-și achita datoria externă, ca să ajungă la zero. Calificativele prezentatorilor de televiziune vizavi de „geniul din Carpați” erau atât de numeroase, încât vorbăria aceea începuse să-mi facă greață. La televiziune și la radio, în ziare și reviste, cuvintele de laudă la adresa cuplului Ceaușescu curgeau în neștire. Unii le învățaseră titlurile cu care se auto- încoronaseră ca pe o litanie. Pentru Nicolae Ceaușescu: Președintele Republicii Socialiste România, Secretarul General al Partidului Comunist Român, Președintele Consiliului de Stat, Comandantul Suprem al Armatei etc., etc. Pentru Elena Ceaușescu: eminent om de știință, academician profesor doctor inginer în chimie, strălucită personalitate a științei mondiale… Mă amuzam cu prietenii când pur și simplu recitam, ca pe o poezie proastă, aceste cuvinte pompoase de laudă peste măsură la adresa „conducătorului iubit și stimat…” Râdeam cu toții până la lacrimi.

Pentru serbarea omagială din 1989 – ultimul an al dictaturii lui Ceaușescu – au fost aduși la București tineri din toată țara. Pregătirile s-au făcut pe Stadionul Progresul. Am trecut de câteva ori prin preajma acestuia

91

și mi-au răsunat în urechi, de fiecare dată, cuvintele: Unu, doi, trei, la dreapta! Unu, doi, trei, la stânga! Se cheltuia multă energie umană, se sacrifica timpul tinerelor talente din sportul românesc. Programul de televiziune, după buletinele de știri în care era preamărit Ceaușescu, cuprindea spectacole folclorice sau de muzică ușoară închinate tot „marelui conducător” sau „partidului iubit”. Rar erau programate vocile superbe ale României, precum Maria Ciobanu, Angela Similea, Mirabela Dauer sau Mihaela Mihai. Mă impresionau, de asemenea, cântecele strălucitei Maria Tănase, această Piaf a României („Foaie verde de alun” era cântecul meu preferat) sau Gică Petrescu, acest Maurice Chevalier al României, care mă fascina pur și simplu prin interpretarea romanțelor. Mi-am dat seama că, în timp, versurile unor cântece erau schimbate, fiind politizate. Când le auzeam, cu modificările făcute, mi se făcea silă. Nici filmele de pe micul ecran nu erau mai breze; de obicei se programau filme românești de o inspirație greu de suportat. Peliculele franceze cu Alain Delon sau Jean Gabin1, actori iubiți și preferați de români, nu mai erau programate. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar adevărul nu trebuie mistificat: românilor li se vârau sub ochi filme de doi lei, ale unor regizori de mâna a zecea, în timp ce

1 Ambii actori sunt aşa de iubiţi că românii au dat numele lor la un pardesiu lejer şi unui palton gros! 92

Lucian Pintilie, Dan Pița1 sau Sergiu Nicolaescu erau uitați în mod intenționat. Unul dintre filmele pe care le- am văzut avea un subiect banal: pe șantierul Centralei Nucleare de la Cernavodă s-a înfiripat o puternică dragoste între o muncitoare și un șofer de camion. De la un cap la altul, o romanță proastă care ne aducea aminte de filmele de început ale comunismului românesc, născute sub zodia romantismului revoluționar proletcultist. La ora 21.45 se programa al doilea buletin de știri, de fapt o copie a celui de la ora 20.00, ca apoi programul TV să se încheie cu aceleași cuvinte, bătătorite ani de zile, ale prezentatorilor: „Stimați telespectatori, programul nostru de azi s-a terminat! Noapte bună!” Pe micul ecran apărea harta României cu steagul în trei culori și cu stema în mijloc, pe fondul sonor al Imnului național.

La telejurnal se prezentau foarte puține știri din străinătate. În fond, vizitele prin diferite țari ale lumii ale președintelui Ceaușescu erau relatate pe larg, cu care prilej se strecurau cu dibăcie cifre despre șomajul din țările capitaliste și despre crime și droguri, cu scopul principal de a îndepărta gândurile românilor de la problemele cotidiene ale vieții, în mod deosebit de la rațiile mici de ulei și zahăr, de la apa caldă și electricitate, care se distribuiau pe sponci, de la lipsa

1 Pe Dan Pița l-am cunoscut în casa Doinei Levinţa cu ocazia sărbătorilor de anul nou 2000. 93 acută de pâine, lapte, carne etc. În preajma unui Crăciun, când mă aflam în România, pe micul ecran am fost atras de un reportaj despre o coadă în Franța în fața magazinului Fauchon1. Imaginea era de fapt una de dezinformare, pentru a se arăta că exista cozi și în Apus. În fond, francezii stăteau la rând pentru a cumpăra produse rare și foarte scumpe.

În perioadele de iarnă, românii trăiau o dramă cumplită: căldura era raționalizată. Am aflat că mulți bucureșteni – și nu numai – dormeau îmbrăcați, cu paltoanele pe ei din cauza gerului din apartamente. Circulau chiar bancuri de genul: „România este singura țară din lume unde e mai cald afară decât înăuntru!” (o prietenă, directoare adjunctă la Muzeul Național, a profitat de o vizită la Paris și a cerut azil politic, scăpând de situația dramatică în care se afla instituția în care lucra, Nu a mai putut să suporte să stea îmbrăcată în palton gros, în timpul serviciului, în cadrul acelui remarcabil muzeu.

În perioada Cupei Mondiale de Fotbal din 1986, mă aflam în România. În drumul spre Bran, pe colinele din Câmpulung Muşcel, la Mateiaș, aproape de monumentul ridicat în memoria ostașilor români căzuți în timpul primului război mondial, am văzut o gloată de

1 Magazin cu produse de lux (caviar, ficat gras etc.) situat în Piața Madeleine din Paris. 94 oameni în jurul unor mașini. Câțiva șoferi instalaseră antene provizorii și branșaseră televizoare portative la bateriile mașinilor ca să urmărească meciuri din Campionatul Mondial transmise de bulgari. În acest timp, Televiziunea Română difuza cuvântări ale dictatorului Ceaușescu sau aspecte de la ședințele forurilor supreme ale Partidului Comunist Român. Am rămas stupefiat. Ca să-i împrăștie pe amatorii meciurilor de fotbal, unii conducători comuniști îi trimiteau pe milițieni să facă ordine. Numai că aceștia, de cele mai multe ori, se alăturau cetățenilor, deoarece și ei erau pasionați de fotbal.

În loc să se piseze românii, zi de zi, cu marile realizări ale comunismului și cu lungile cuvântări ale lui Nicolae Ceaușescu, cu spectacole grandomanice, micile ecrane trebuiau lăsate să prezinte pe marii sportivi sau pe celebrii cântăreți ai României, cunoscuți în lumea întreagă. Bunăoară, performanțele de neegalat ale Nadiei Comăneci, care s-a distins în mod remarcabil în timpul Jocurilor Olimpice de la Montréal, în 1976. Am urmărit, totuși, într-o duminică – nu știu cum au reușit mai marii televiziunii române să programeze așa ceva! – un spectacol foarte reușit, de zile mari, cu voci superbe,

95

între care și Maria Ciobanu1, repet, pe care o consider „Edith Piaf a României”.

Nicolae Ceaușescu era mare iubitor de vânătoare. Am avut ocazia să văd terenul unde el se ducea la vânătoare de urși, în zona Piatra Craiului2. Pădurarii se îngrijeau de hrana urșilor ani de zile, iar când se organizau vânători prezidențiale urșii dolofani erau „plantați” în cărările de munte pe unde trecea Nicolae Ceaușescu, ca să-i împuște destul de ușor. Așa a ajuns el autorul unor trofee de mare valoare pe plan mondial. Cum spuneam, în 1986 mă aflam în România. Am auzit că fratele președintelui Ghaddafi a fost rănit (sau împușcat?!) în timpul unei vânători. Scopul atentatorilor, din câte am aflat, era de a-l împușca pe Ceaușescu, fiindcă erau destul de mulți români (și nu numai) care nu mai suportau megalomaniile sale. Ținta nu a fost atinsă. Președintele Ghaddafi avea o gardă personală formată numai din românce și venea destul de des la București. Libia exporta în România petrol în schimbul produselor alimentare. Am aflat că toți cei patru generali care pregătiseră atentatul au fost executați. Am descoperit această informație în ziarul francez „Le Monde”, când m- am întors la Paris, chiar pe Aeroportul Orly.

1 Maria Ciobanu mi-a fost vecină într-un avion care făcea escală la Paris. Am vorbit mult cu ea, care se ducea la fiica sa la Montreal. 2 Frumos spațiu natural în inima Carpaților, cunoscut pentru garofița de munte, cu un miros foarte plăcut. 96

Ca să ascundă cozile de la stațiile PECO, mai ales din zona Aeroportului Băneasa, aflat în calea străinilor care veneau în România, Ceaușescu a dat ordin ca acestea să dispară. El a inventat așa-zisa coadă oficială cu cinci mașini, celelalte fiind parcate pe străzi lăturalnice din perimetrul stațiilor de benzină.

Am revenit în România în martie 1989, înainte de revoluție, și am aflat că o seamă de personalități au fost arestate sau li s-a fixat domiciliul forțat pentru că au criticat în mod deschis pe Ceaușescu și politica sa falimentară. Între aceste persoane erau și nomenclaturiști, care mulți ani lucraseră alături de dictator. Spre exemplu, Corneliu Mănescu, care a fost un ambasador de prestigiu la Paris, înainte fiind Ministru al Afacerilor Externe și întâiul președinte al Adunării Generale ONU, provenit dintr-o țară socialistă. Prim- ministru al României, în 1989, era un om fără importanță, Dăscălescu, despre care se zicea că pe vremuri ar fi fost șofer al președintelui Nicolae Ceaușescu, care își alegea cu grijă colaboratorii din rândul acelora care nu aveau de gând să-l contrazică niciodată atât pe el, cât și pe soția sa, Elena, căreia îi atribuise ranguri înalte în partid și în stat. Nimeni nu o ducea mai rău decât intelectualii, deveniți foarte periculoși pentru micul cizmar. Un fost ministru (când l- am cunoscut era consilier al lui Ceaușescu), mi-a povestit cum decurgeau ședințele Consiliului de Miniștri.

97

Nicolae Ceaușescu era mereu prezent la aceste ședințe, iar alături de el îi avea în permanență pe Elena, ca vice prim-ministru și pe fiul lor preferat Nicu, ministrul tineretului și sporturilor. Ordinea de zi nu se schimba niciodată, avea cam aceeași nuanță. Miniștrii erau acolo numai ca să ridice mâna și să ratifice ordinele și deciziile clanului Ceaușescu. Dacă unul dintre miniștri contesta ceva, imediat era destituit. În Marea Adunare Națională, discursurile lui Nicolae Ceaușescu erau aplaudate minute în șir. Mi se părea absolut grotescă lungimea acestor aplauze. În acest timp, președintele îi saluta pe cei din sală cu un gest caracteristic al mâinilor. Micul cizmar reușește să devină peste noapte conducătorul-dictator al României, dar vocabularul său rămăsese la nivelul unui țăran fără carte; ca și caracterul său lipsit de orice noblețe. Punctul culminant al megalomaniei sale se descoperea în cadrul spectacolelor omagiale. Am urmărit un asemenea spectacol la televizor, cel care se pregătise pe stadionul Progresul, dar grandiosul spectacol s-a desfășurat pe arena „23 August”, în fața sa, a soției sale și a celorlalți conducători de partid și de stat. Mi-a produs o mare amărăciune în suflet: mii de tineri aduși din toate colțurile țării intonau imnuri de glorie pentru președinte și partid, defilau și executau diferite exerciții de gimnastică, în ovațiile mulțimii care se auzeau în zeci de microfoane. Totul mi s-a părut artificial.

98

Alegerile în România constituiau vârful ridicolului. Un adevăr trist, dar o dictatură nu putea să aibă de-a face cu alegerile democratice. Tatăl adoptiv al unui bun amic, fost ministru, mi-a descris cum decurgeau operațiile de deschidere a urnelor și de numărătoare a voturilor în cartierul Cotroceni. Mașini speciale se duceau acasă la persoanele bolnave și la cele mai în vârsta, fiind obligate să voteze; persoanele care nu veneau la vot erau amendate. După închiderea secțiilor de votare se încingeau banchete cu mâncăruri foarte bune. La ora 23.00, urnele erau duse într-un loc secret și descărcate în mijlocul gunoaielor; voturile erau apoi arse. Rezultatele scrutinului se anunțau fără voturi împotrivă sau anulate. A doua zi, cetățenii din acest cartier ascultau rezultatele votului lor cu mare surprindere. Nu puteau protesta din pricina „turnătorilor” din jur, deși aflasem că securiști importanți sau ofițeri superiori din armată criticau regimul dictatorial al lui Ceaușescu.

Se vorbea destul de mult de independența lui Ceaușescu față de Rusia sovietică și de lagărul socialist, însă eu consider că aceasta era doar o fațadă. Nicolae Ceaușescu a fost trup și suflet cu Kremnlinul, numai că acesta până la urmă l-a trădat, trimițându-l, prin cei vânduți KGB-ului, în fața plutonului de execuție.

99

Urmările restricțiilor

Penuria din Romania și restricțiile mi-au permis să trăiesc câteva aventuri excepționate. Prima s-a petrecut in martie 1982. Soția mea Cornelia a plecat dis- de-dimineață la serviciu. Mă aflam, acum, singur într-un apartament de la etajul 10, dintr-un bloc din cartierul Pantelimon. Ceva mai târziu, eu am dat drumul la apă caldă, pentru a face o baie. Ea mă avertizase că apa caldă se oprește la ora 8.00. Chiar așa s-a întâmplat. Am închis robinetul, înjurând de mama focului.

După-amiază, m-am dus în central Bucureștiului, cu tramvaiul. Aveam întâlnire cu Cornelia, în fața magazinului Romarta, după ce ea ieșea de la lucru. Muncea la C.I.T. – Centrala Industrială de Tricotaj – situată în cartierul Drumul Taberei. Spre seară, împreună cu mama unei prietene de-a soției, ne-am dus la unchiul Corneliei prin alianță, domnul Bubu Pinetta, despre care am amintit cu ocazia peripețiilor noastre de căsătorie. Am fost invitați la cină, care a decurs intr-o atmosfera caldă de familie, doamna Pinetta dovedindu-se o bucătăreasă desăvârșită și o gazdă cât se poate de agreabilă. Ne-am întors acasă cu tramvaiul, trecând prin

100 celebrul pasaj Obor. În fața blocului, am ajuns în jurul orei 23.00. Încă nu intrase în vigoare economia de curent electric. Blocul era luminat ca ziua. Mai târziu, peste câțiva ani, am găsit Bucureștiul în beznă. Majoritatea oamenilor foloseau în case becuri cu putere redusă, de 40 W, pentru economie. Așadar, am urcat la etajul 10 cu liftul, dar am constatat că foarte mulți locatari se aflau pe treptele dintre etajele 8-9. Multă animație. Ușa apartamentului nostru era deschisă. Ce se întâmplase? Seara, când s-a dat din nou drumul la apă caldă, a curs în baie și, după câteva minute, cada s-a umplut. Apoi a dat pe alături și apa fierbinte s-a infiltrat prin pereți, ajungând și apartamentele de dedesubt. Mare dezastru pentru familia din apartamentul se sub noi de la etajul 9. Aproape toată mobila, cumpărată de curând, i-a fost distrusă de apa fierbinte. Acest mare necaz s-a întâmplat pentru că robinetul din baia noastră nu-l strânsesem cu forță, lucru pe care eu nu-l știam. De asemenea, țeava de evacuare a apei era prea îngustă și în stare proastă. În apartament, curentul electric era oprit pentru a se evita un scurt circuit. Viziune apocaliptică. Nota de plată a fost destul de mare: 14.000 lei. Noroc cu Societatea de Asigurare care a plătit totul. Soția mea fusese prevăzătoare și astfel a scăpat mai ușor dintr-o situație neplăcută la câteva zile după căsătoria noastră. Cu această ocazie i-am cunoscut pe Nuți și Raluca, precum și pe Crișan, care ne-au găzduit în noaptea aceea. Împreună, am băut în casa lor un excelent vin de casă, cu

101 gust de zmeură, pe care n-am să-l uit niciodată. Prietenia noastră a rămas fără nori și ne revedem, cu multă plăcere, de fiecare dată când revin in România. Ce păcat, timpul este destul de scurt și aglomerat cu multe probleme.. Poate într-o bună zi voi avea ocazia să-i primesc in Franța.

În anul 1986, mă aflam într-un bloc la intrarea în Pitești, imediat ce ieși din autostradă, pe Bulevardul Petrochimiștilor. Eram singur în lift când, în urcare, s-a întâmplat o pană de curent. În jurul meu, întuneric smoala. Am tras o spaimă groaznică: nu auzeam nimic, nu vedeam nimic. Neliniștea mă cuprindea din secundă în secundă. Deodată, am auzit pași pe scară. Am bătut puternic în ușa liftului. O voce îmi răspunde: „Cine e?”. I-am răspuns că am fost blocat în lift. Omul de pe coridor m-a învățat cum să deblochez liftul, trăgând de o clapă situată pe partea stângă a ușii. Orbecăind, am găsit până la urmă clapa. Am făcut exact ce m-a sfătuit omul de pe culoar. Cu chiu cu vai am reușit să deschid ușa liftului, dar încă nu mă simțeam în siguranță; mă aflam între două etaje. Binevoitorul mi-a luminat calea cu o brichetă. Aveam de ales: ori să mă cațăr la etajul de sus, ori să cobor, cu grijă, la cel inferior, deși aveam în față puțul ascensorului, un gol impresionant. Am ales prima soluție, ca să nu fiu prins de amețeală. Peste câteva minute mă aflam în apartament. Frica încă nu-mi dădea pace. Iată cum s-a născut atunci în mine o formă de

102 claustrofobie şi din ziua aceea, nu-mi plăcea să mă mai urc singur în lift!

Penuria de apă caldă se resimțea nu numai în București, ci în toate localitățile țării. La Câmpulung Muşcel restricțiile erau așa de severe încât locuitorii dispuneau de apă caldă doar două ore pe săptămână, pe cartiere, prin rotație. Între orele prevăzute, cartierul care trebuia să primească apă caldă devenea pustiu; familii întregi făceau coadă la baie. Totul în grabă, pentru ca gospodinele să aibă timp să spele şi rufele cu Dero. Foarte puține familii aveau la dispoziție mașini de spălat rufe. În aceste condiții de penurie se înțelege că majoritatea oamenilor nu beneficiau de o igienă corespunzătoare.

103

Amintiri de neuitat, la vamă

Vameșii profitau de situația existentă în țară. Iată, în mai 1986, după o vacanță în Grecia, am traversat Bulgaria și am ajuns la Ruse. Era o frumoasă zi de mai, spre seară, la ora 17.00. Speram să ajung la București în jurul orei 19.00, înainte de a se lăsa noaptea, ca să văd liniștit meciul de fotbal Franța-Italia. Vameșul bulgar mi-a controlat pașaportul și m-a întrebat doar ce am făcut în timpul traversării țării sale. I-am spus că am vizitat frumoasa mănăstire pictată de la Rila, situată în sudul Bulgariei. Mi-a urat drum bun și am traversat lungul Pod al prieteniei de pe Dunăre. La vama română de la Giurgiu am fost obligat să trec printr-o stație de decontaminare cu apă. Apoi, mi s-a spus să scot pe o bancă toate bagajele. Aveam mașina plină, deoarece – după catastrofa de la Cernobîl – cumpărasem mult lapte praf și alte alimente pentru a le consuma, fiindu-mi frică să mă hrănesc cu cele din această zonă, contaminată radioactiv. Am scos afară toate bagajele. L-am așteptat apoi pe vameș minute în șir, fiindcă vorbea la telefon cu soția sa. Îi explica acesteia că nu va ajunge acasă devreme pentru că este ocupat la vamă cu „o mașină franceză interesantă” . Când a început vămuirea, primul

104 obiect pe care a pus ochii a fost camera video ce o cumpărasem cu o luna înainte la Trier1 pentru a filma o nuntă într-o localitate din zona Gummersbach2, în apropiere de Köln. M-a obligat să-i arăt toate casetele video pe care le-am tras în călătoria mea din Italia, Grecia și Bulgaria. A vizionat fragmente din filme pe video-recorder. M-a întrebat dacă mai am și alte casete mai interesante; ghicisem la ce se referea, bineînțeles. Făcea aluzie la casetele porno, oficial interzise, dar care intrau ilegal în țară. I-am răspuns negativ, rugându-l să controleze. Vameșul a explorat absolut toată mașina și se mira că nu găsește nimic compromițător. Se părea că este croit să mă amendeze pentru ceva. Chiar a început să devină nervos. M-a lăsat singur cu mașina făcută vraiște și s-a dus la un alt turist. După câteva minute a venit și m-a întrebat în mod direct: „Ai casete pornografice?”. I-am răspuns că nu am. Iritat, el mi-a replicat: „Nu se poate!”. N-a găsit nimic nici sub banchetă. A bătut cu palma pe capotă. Era mult mai enervat. Vocea sa era tulburată. A chemat un soldat tânăr, aflat de serviciu in vamă și i-a spus să se bage sub mașină. Soldatul s-a executat. „Ce vezi?”, a întrebat vameșul. „O roată de rezervă”, a răspuns soldatul. „Asta știu, dar ce mai vezi?”. „Nimic!”. M-a pus să deschid capota. Sub capotă

1 Trier – Trèves in limba franceză – cel mai vechi oraș din Germania, unde s-a născut Karl Marx. Orașul a fost sediul unei garnizoane franceze din RFG, unde am fost şi eu soldat. 2 În localitatea cu 10.000 de locuitori, unde a avut loc nunta, 80% dintre aceștia erau sași născuți în zona Făgăraș, din România. 105 se găseau niște cutii unde erau puse, în ordine, scule și piese de schimb pentru mașină (curea de transmisie, bujii, filtru de ulei). Cutiile au fost golite și totul a fost verificat. Vameșul mi-a confiscat un mic topor-ciocan pe care îl foloseam pentru montarea cortului. L-am întrebat: oare puteam să-l omor pe Ceaușescu cu acest instrument? A urmat replica vameșului: „Închideți capota și puneți de-o parte hărțile acelea!” Erau niște hărți rutiere pentru a mă orienta prin țările pe care le vizitam. Situația devenea din ce in ce mai complicată. În cutia cu hărți a descoperit o casetă video de 30 de minute marcată JVC pe care o cumpărasem o dată cu aparatul. Uitasem că am pus-o la un loc cu hărțile mele rutiere. În sfârșit, vameșul a descoperit dovada culpabilității mele. A alergat la telefon și l-am auzit cum a apelat niște superiori, probabil din București. În câteva secunde mi- am adus aminte că, într-adevăr, caseta poate deveni compromițătoare. Cu cinci săptămâni în urmă, la Gummersbach, soția mea și prietena sa Eda vorbiseră despre Ceaușescu în cuvinte mai puțin elogioase, iar pe „vaca” sa, Elena, o spurcase cu epitete grosolane. Eu le filmasem, iar vocea Corneliei se auzea perfect. Mă simțeam rău după trei ore de vamă. A venit la mine, de data aceasta, vameșul sef. N-avea cu el caseta „litigioasă”. A profitat de acest incident și s-a servit din belșug cu ce i-a poftit inima: lapte praf, cafea, ciocolată, bomboane, gumă de mestecat. Aveam în mașina în jur de 300 de pungi de plastic de la niște furnizori parizieni

106 pentru a le face cadou familiei șotiei mele și unor prieteni din România. Pungile erau colorate și aveau diferite desene. Vameșul șef și-a ales singur mai mult de 50 de pungi. În sinea mea am zis că acesta e un abuz, dar ce puteam să zic, ce puteam să fac! Culmea ironiei: pentru aceste pungi mi-a spus că-mi va da o amendă, pentru că ele valorează 3.000 lei (10 lei per pungă), reproșându-mi că ele reprezintă pentru mine un izvor de bogăție, aproape un salariu pentru un român. Am protestat spunându-i că aceste pungi nu sunt pentru vânzare, ci pentru cadouri. I-am spus că niciodată, în orice țară unde am călătorit, eu n-am frecventat piața neagră. Cu tot protestul meu am fost amendat cu 300 de lei, fiind obligat sa schimb 150 FF1.

Totodată, am fost obligat să plătesc o cauțiune de 1.000 FF în lei – pentru care am făcut un alt schimb valutar – pentru camera video. Prin metoda aceasta se încasa de două ori comision de schimb: o dată pentru schimbul valutar, la punctul de frontieră de la intrare, a doua oară, la punctul de frontieră de ieșire. Cu alte cuvinte, furt organizat!

Pe vameș l-a intrigat și parfumul pe care îl aveam la mine. A deschis sticluța de Channel 5, pe care doream s-o fac cadou unei prietene din România. M-am supărat și i-am replicat spontan: „Sunteți nebun! Ăsta e parfum

1 Cursul francului francez a fost atunci de 1,92 lei, leul fiind supraevaluat. 107 de femeie!”. Vameșul mi-a răspuns imediat: „Știu, dar vreau să-l miros și eu!”. Și nu s-a oprit până n-a consumat jumătate din sticluță. Eram indignat, dar nu puteam să fac nimic vizavi de manevrele sale de intimidare. Se făcuse deja ora 21.00. Afară era întuneric. Pe malul celălalt al Dunării, vedeam luminile uzinelor din Ruse. Pe malul românesc erau aprinse câteva becuri slabe. În sfârșit, vameșul mi-a dat pașaportul. Șeful vameș m-a salutat și mi-a urat drum bun (în minte, mi-a trecut atunci o înjurătură: „Futu-ți curul mătii, prostule!”). A intrat în Dacia sa neagră, fluierând ușor, demarând spre Giurgiu să se laude, probabil, în fața soției pentru prada sa prețioasă din acea zi. Eu am rămas pe loc să-mi așez lucrurile în mașină. Eram necăjit peste măsură. Am sunat la București pentru a-mi anunța sosirea cu întârziere. Deși între Giurgiu și București sunt doar 60 de kilometri, drumul a fost groaznic: mașini și căruțe fără lumini, bețivi întorcându-se de la bodegi, animale, câini răzleți. Am mers deja pe traseul cunoscut: Hotel Intercontinental, din Piața Universității, Piața Operei, Biserica Elefterie, strada Doctor Lister. În sfârșit, am ajuns! Era aproape de ora 23.00, când am intrat în apartament. Din meciul Franța-Italia am văzut doar ultimul minut.

Cu altă ocazie, am adus în mașină două cauciucuri 155 SR 13 pentru prietenul meu Bogdan. Acest tip de cauciucuri foloseam și eu la mașina mea.

108

Vroiam să-i mulțumesc, în acest fel, lui Bogdan pentru ajutorul pe care mi l-a dat, de neuitat, când am avut incidentul cu Renault 5. Vameșul a văzut aceste cauciucuri aflate pe bancheta din spate și m-a avertizat că mă va amenda cu 700 FF, pentru că le-am adus pentru vânzare. Am protestat. I-am povestit ce probleme mari am avut cu cauciucurile când am venit altă dată în România și acum mi-am luat măsuri de precauție. Explicația mea nu l-a convins. Am fost obligat să plătesc suma respectivă, deși, în timpul șederii mele în România am avut două explozii la cauciucuri din cauza cuielor de pe drumuri căzute de la potcoavele cailor. Noroc că am avut cu mine câteva camere adaptate pentru cauciucuri.

Cu banii de la nuntă mi-am cumpărat un covor oltenesc superb, pe care am dat 15.000 lei. Am încercat să ies cu el la punctul de frontieră Orșova – Porțile de Fier, aproape de Drobeta Turnu Severin. Mă aflam împreună cu soția mea care ieșea pentru prima dată din România în Europa Occidentală, pe 26 august 1982. În ciuda documentelor pe care le dețineam, vameșul nu ne-a permis să trecem frontiera cu acel covor, considerându-l de o valoare prea mare. Ne-am dus, apoi, spre Novi Sad, la o oră avansată din noapte. Am putut profita cu această ocazie de frumusețile peisajului din defileul Dunării la apus de soare. La Novi Sad, în Serbia, locuia o prietenă

109 născută la Vrsač, arhitectă de meserie1. Lucra la televiziunea română din capitala Voivodinei2. Am înnoptat la această familie de prieteni. A doua oară am încercat să scot din România frumosul covor în noiembrie 1982, pe Aeroportul Otopeni. În zadar! Am reușit totuși să-l scot din țară pe 10 aprilie 1983, la un an după căsătorie, prin punctul de frontieră Nădlac. Vameșul mi-a ordonat să golesc mașina. Covorul se afla în partea superioară a valizei mele marca Samsonite. A fost impresionat că știam să vorbesc limba română. I-am declarat că e prima aniversare a căsătoriei și covorul este dar de nuntă. Mi-a urat felicitări și mulți ani înainte, spunându-mi să-mi pun toate bagajele în mașină. Mi-a înmânat pașaportul. Când m-am văzut în Ungaria, nu-mi venea să cred …

În mai multe rânduri, la Otopeni, am trăit scene pline de emoții. Prieteni români mă rugau să aduc cărți franțuzești sau diferite obiecte mai rare. Cu greu și cu mari eforturi îi convingeam pe vameși de onestitatea mea.

1 Studiase la Institutul de Arhitectură din București, situat lângă Universitate. 2 Drăgana Agapi, cum se numește, trăiește acum cu soțul ei, Vicențiu, la Montreal, în Canada; amândoi sunt arhitecți și fondatori ai unei asociații care a pus bazele parohiei ortodoxe române „Sf. Nicolae“, aflându-se și în fruntea unei frumoase și interesante reviste ,,Calea de Lumină”.

110

Mereu, în contact cu un popor primitor

În ciuda dificultăților de trai, poporul român a avut un cuvânt frumos pentru musafirii săi. De fiecare dată pe cei veniți cu gând bun, românii i-au primit cu pâine si sare. M-a emoționat până la lacrimi frumoasa tradiție a românului de a pune o cană plină cu apă rece, de izvor, în fața casei sale pentru omul trecător. În august 1982, aproape de Sighetul Marmației și de Săpânța, localitate ajunsă celebră prin Cimitirul său vesel, am instalat un cort in zona neutră dintre România si URSS. Când s-a făcut ziuă, din depărtare am auzit un bețivan care cânta foarte tare. Se vedea de la distanță că fusese la un chef pe cinste. S-a îndreptat spre noi și soldatul grănicer care păzea frontiera. M-a întrebat dacă n-am țigări occidentale, diferite de „iarba de câmp” din țigările românești din acea vreme: Snagov, Carpați sau Mărășești. Nimeni n-a fumat în familia mea și nici eu. I- am dat niște cărți poștale cu Turnul Eiffel1, Notre-Dame și Arcul de Triumf. S-a bucurat și a plecat urându-ne drum bun. Eu și Cornelia ne-am îndreptat spre

1 Nu ştiam atunci că Turnul Eiffel, simbolul Parisului, are piloane provenind de la Reşița, aşa că se poate spune cu mândrie că România susţine Parisul! 111 mânăstirile pictate din Bucovina, prin Pasul Prislop, pe un drum încă neasfaltat pe vremea aceea. Am străbătut un peisaj de păduri sublim. Moldovenii ne salutau cu zâmbete plăcute. Am fost și în zona Maramureș, unde m- au impresionat femeile cu caiere, îmbrăcate în costume tradiționale. Peisajul – presărat cu case de lemn și biserici – îmi crea în suflet un spirit de sărbătoare și veselie. În casele în care am intrat, întotdeauna eram întâmpinat cu țuică din abundență și cu mâncare din belșug, în ciuda tuturor lipsurilor existente. Când Nicolae Ceaușescu făcea vizite de lucru în provinciile României, piețele orașelor erau pline de fructe și legume, de brânză etc.; aceste produse, mi s-a spus, erau plimbate din oraș in oraș, încât președintele credea că România are o agricultură abundentă. Nu știu dacă am crezut această poveste, pentru că in gospodăriile țărănești în care am poposit gazdele au reușit întotdeauna să-mi pună pe masă brânză de burduf sau telemea, cașcaval, ciorbă de perișoare sau ardei umpluți, sarmale cu mămăliguță, saramură de șalău sau de crap, friptură de piept de pui cu pilaf sau minunata piftie de porc. De Sfintele Sărbători de Paști, când m-am aflat în România, mi s-a servit de fiecare dată drob de miel, care mie însă nu-mi place. Îmi plăcea mai mult fantasticul cozonac, fiecare bucătăreasă cunoscând o rețetă secretă. La o nuntă la Săcuieni, aproape de Târgoviște, am fost primit cu o căldură umană aparte, aș numi-o excepțională, chiar dacă satul se numără printre cele sărace. La biserică, la cununie, au

112 venit aproape 200 de persoane, întreg satul. După masă, a urmat darul. Orchestra s-a oprit din cântat și acordeonistul a mers printre oameni pentru a colecta bani în favoarea miresei și a mirelui. Unii dintre meseni dădeau mai mult, alții mai puțin. S-a strâns o sumă de necrezut. La acea nuntă, cu toate că n-au participat prea mulți invitați, tinerii căsătoriți au primit circa 100.000 lei. Mai mult decât prețul unei Dacii sau de 40 de ori salariul mediu. Mi-au plăcut strigările de dar: „Vecinii soțului pun în pălărie 300 lei. Să trăiască!”, anunța muzicantul. Alt vecin dăduse 200 lei și s-a simțit obligat să mai pună în pălărie încă 100 lei. Fiecare mesean încerca să dea mirilor mai mulți bani pentru stima și onoarea familiei lor, unii dintre ei gândindu-se că au și ei fete de măritat sau băieți de însurat. În felul acesta aș putea spune că banii treceau de la o nuntă la alta; cei care participau la o nuntă se simțeau, într-un fel, obligați, pentru că și părinții miresei sau mirelui luaseră parte la o nuntă din familia acestora. Pe parcursul unei nunți se striga de foarte multe ori: „Casă de piatră!” , în timp ce invitații ciocneau paharele. Pentru mine, totul a fost inedit, de necrezut. La acea nuntă din Săcuieni s-a aflat și un cuplu mai în vârstă, atât femeia cât și bărbatul având în picioare niște sandale din plastic, desperecheate, probabil pe care le foloseau prin noroaie, în mijlocul găinilor și porcilor. Formau o familie de țigani, dar aveau dinți și bijuterii din aur. Purtau ochelari cu sticlă foarte groasă. Se vedea că ochelarii fuseseră

113 lipiți de mai multe ori. Se uitau la mine cu coada ochiului, întrebau pe ascuns cine sunt. Le-a fost rușine sa vorbească cu mine. Mi-am pus țuică în pahar si m-am dus spre ei. Am ciocnit și s-au simțit bine. Cu greu am înțeles limbajul lor, jumătate românește, jumătate țigănește. Au trecut mulți ani de atunci, dar momentul acela de neuitat mi-a rămas în suflet. Alături de ei am mâncat mămăligă cu brânză și cu smântână, sarmale pregătite in oale mari, mâncăruri deosebit de gustoase, însoțite de vinuri de Murfatlar, Băbească de Nicorești, Ștefănești sau Fetească, pe alese. A doua zi după nuntă, după prânz, m-am dus la râu cu tatăl miresei. Era un om simplu, pot spune foarte simplu; nu ieșise de multe ori din satul lui, decât în câteva rânduri la bâlciurile din comunele vecine și în câteva rânduri la Târgoviște, capitala județului Dâmbovița și, cu secole în urmă, capitală a Țării Românești, unde avea să admire zidurile de apărare ale vechii cetăți. Omul acela era foarte curios; m-a întrebat dacă există țigări la Paris, cum arată Parisul, ce se scrie în cărți, ce se petrece în lumea largă. Nu m-a părăsit deloc in seara aceea. Mult timp am meditat la întâlnirea cu el; mult timp mi-au stăruit în minte întrebările sale.

Românii pe care i-am cunoscut s-au purtat cu mine, în general, cu onestitate, cu prietenie. Mi-am dat seama, totodată, că românii sunt oameni cinstiți, cu sufletele curate. Odată, la Satu Mare, soția mea și-a uitat

114 poșeta într-o cabină telefonică. În geantă se afla pașaportul albastru, rezervat pentru românii din străinătate, care îi fusese eliberat cu câteva zile înainte, și un portmoneu plin cu bani. Mergeam spre Baia Mare când a realizat că nu mai are geanta. Ne-am întors și am recuperat-o de la ghișeu. Nu lipsea nimic. Mă întreb: astăzi, când scriu aceste însemnări, s-ar întâmpla la fel? Nu sunt prea sigur.

Altădată, când mă întorceam de la Poiana Brașov cu un autobuz, am coborât în București la Arcul de Triumf, unde mă aștepta un prieten. Din grabă am uitat diplomatul în autobuz. Când am ajuns acasă la prietenul meu, am telefonat imediat la autobază, care se afla lângă Televiziunea Română, explicând ce mi se întâmplase. A doua zi dimineața am primit vești bune: diplomatul a fost găsit în autobuz când s-a făcut curățenie și funcționarul m-a anunțat că pot să-l recuperez oricând. Nimic nu fusese luat din diplomat. L-am rugat să-i dea șoferului, din partea mea, un modest cadou. Sunt sigur că a ajuns la șofer.

În aprilie 1984, mi s-a întâmplat însă un mare necaz. M-am dus la Banca Română de Comerț Exterior să depun niște bani pentru invitarea socrilor mei în Franța. Banca se închisese de câteva minute. Am apelat la o agenție de voiaj din zonă. Din prostie, cu o zi înainte pusesem cea mai mare parte a bancnotelor într-un portofel românesc din piele pe care îl aveam în buzunar.

115

În portofel se aflau 500 dolari USA, 2.000 FF și 5.000 lei pentru a cumpăra două covorașe oltenești, care să se asorteze cu covorul cel mare pe care reușisem să-l transport în Franța. La agenție, am întrebat funcționarul care este prețul dus-întors pe ruta București-Paris. Am scos un carnețel din geantă pentru a nota. În jurul meu se afla multă lume. Am părăsit agenția și m-am dus la magazinul de artizanat, aflat în apropiere, pentru a cumpăra cele două covorașe. Vânzătorul mi-a scris prețul lor pe un bilețel. Când am ajuns la casă, să plătesc, am observat că nu mai aveam portofelul. Am văzut negru în fața ochilor: nu mai aveam niciun ban în buzunar. M-am dus la Miliție. Ofițerul de serviciu mi-a spus că nu poate să înregistreze declarația mea, deoarece nu posed o dovadă că am avut acești bani. Mi-a zis că suma aceasta, în urma unui schimb la negru, permite cuiva să cumpere chiar o mașină. Pe scurt, n-am rezolvat nimic la Miliție, fiind obligat să mă duc la Banca Société Générale de pe bulevardul Nicolae Bălcescu, pentru a ridica o sumă de bani. Funcționarii de acolo s-au interesat la Paris de soldul din contul meu și mi-au pus la dispoziție 2.000 FF ca să-mi pot plăti benzina și cazările la întoarcere. Acum, nu puteam să-mi permit să mai cumpăr cadourile prevăzute. Culmea! Când am ieșit din Bancă, niște țigani au încercat să-mi fure geanta în care pusesem suma ridicată, dar o țineam cu mare atenție. Episodul s-a întâmplat chiar sub ochii milițienilor care făceau de gardă în fața Hotelului Intercontinental, dar

116 care nu s-au sinchisit să sară în ajutorul meu. Am avut alte neplăceri si altă dată, deși am căutat să fiu foarte atent. La una di revenirile mele în România mi s-au furat, din buzunar, actele. A fost un mare chin pentru mine să mi le procur din nou.

Am întâmpinat dificultăți în a comunica, telefonic, cu rudele și prietenii din România, cât și în obținerea unor vize. (La sfârșitul anului 1988, s-a evaluat că existau 20.000 de români care așteptau vize pentru a pleca în străinătate, pe baza unor chemări). Cu prilejul șederii mele în București, am mers de câteva ori la impozantul Palat al telefoanelor. Legăturile cu străinătatea se făceau din ce in ce mai greu. Spre sfârșitul „epocii de aur” a lui Ceaușescu, aceste legături telefonice erau tot mai reduse, mai ales dacă le făceai de la domiciliu. De fiecare dată îmi dădeam seama că acestea erau ascultate. Prețul acestei convorbiri devenise prohibit: 30 lei minutul pentru primele trei minute, cu obligația de a plăti minimum trei minute, apoi 90 de lei minutul pentru următoarele șase minute. Convorbirile erau întrerupte destul de des (intenționat sau nu!), dar funcționarul te obliga să plătești întreaga convorbire. Pe deasupra, pentru obținerea unor convorbiri trebuia să aștepți ore în șir. Într-o zi, mi-am consumat 4 ore din viață pentru a obține legătura cu Franța. Mă aflam la Poiana Brașov și între orele 8.00-12.00, în loc să profit de frumusețile și de aerul curat al acestei minunate

117 stațiuni montane, mi-am petrecut timpul într-o cameră cu miros urât, alături de niște funcționare sclifosite.

Deseori, în România, mi s-a vorbit despre pastilele-microfon folosite pentru ascultarea convorbirilor. Am văzut și eu o pastilă de acest gen în receptorul telefonic al unei prietene evreice care locuia vizavi de Ambasada Israelului. Într-una din zile un funcționar de la telefoane a sunat la ușa sa, rugând-o să-l lase să intre pentru a-i repara telefonul, defect. După ce a plecat „muncitorul de la telefoane”, prietena noastră a deschis receptorul și mi-a arătat pastila-microfon pe care a spart-o imediat cu ciocanul. Ea avea cunoștințe în Statele Unite, în Israel, în plus mă aflam și eu, ca străin, în casa ei. Supravegherea telefonului său era „motivată”. După doua ore, „muncitorul de la telefoane” a revenit, pretextând că n-a făcut bine reparația. Gazda s-a uitat în ochii mei, cu subînțeles…

La poștă, am trăit scene dintr-o epocă îndepărtată, de pe timpul copilăriei mele. În unele oficii poștale am întâlnit, încă scriitori publici. În mai toate oficiile poștale din localități mai mici am întâlnit, puse la dispoziția oamenilor, o masă mică cu jgheab de cerneală, penar și condei sau toc cu peniță. Un mic burete muiat în apă era pus la dispoziția acestora pentru a lipi timbrele. Totul mi s-a părut demodat, dar și foarte util, în același timp.

118

Mi-au plăcut mult ședințele de bancuri la care am asistat, spuse cu spontaneitate și încărcate de improvizație. Majoritatea bancurilor erau legate de politică. Într-o astfel de ședință de două-trei ore ne prăpădeam de râs; uneori cădeam sub masă de atâta haz. Ședințele se prelungeau cu o serie de filme deosebit de interesante. Aceste întâlniri erau organizate noaptea, iar ziua dormeam. Prietenii mei se duceau la lucru doar câteva minute, dimineața, pentru a-și ponta prezența. După aceea, plecau acasă, fiind în cârdășenie cu funcționarul de gardă, care supraveghea intrarea și ieșirea de la lucru. Mi s-a spus că, uneori, patrule de milițieni controlau pe străzi cetățenii, ca să-i depisteze pe cei care părăseau instituțiile, fabricile sau uzinele. De cele mai multe ori, „fugarii” erau acoperiți de certificate medicale. Prietenii noștri, Marina și soțul ei, Horia, lucrau la ICECHIM, condus de Elena Ceaușescu. Ei fugeau totuși de la lucru, Horia în mod deosebit, care dădea meditații la copii de ștabi, mai ales de securiști cu grade mari, pregătindu-i pentru examenele de întrare la facultate. Prin aceste meditaţii, salariul lor creştea foarte mult, permițându-le să evite cozile, deoarece cumpărau alimente la comandă, de la un magazin german cu plata în valută. Așa aveau la dispoziție, în casă, cafea braziliană în loc de nechezol, care se cumpăra de pe piață la un preț, totuși, destul de mare.

119

Revoluția din decembrie 1989 văzută cu emoţie din Franţa

Eu am urmărit revoluţia româna cam necăjit, fiindcă eram departe. La televizor, în 22 decembrie, am văzut imagini de la Bucureşti cu feţe cunoscute, Erau ale unor prieteni, ca Horia Bălăşoiu, de care mă despărțisem cu 9 luni în urmă. Îl revedeam pe străzile capitalei. Am văzut cu mare emoţie tancul care l-a zdrobit pe jurnalistul francez de la postul de televiziune Antena 2, Jean-Louis Calderon. Acesta s-a sacrificat pentru libertatea românilor. În memoria sa, o stradă centrală din București îi poartă numele. Eu am văzut, tot la televizor, incendiul provocat la Biblioteca Naţională Universitară, în zona Comitetului Central şi vizavi de Consiliul de Stat, unde am depus actele care mă legaseră de România cu opt ani în urmă. Eu vedeam totul cu o privire necăjită, fiindcă se trăgea în manifestanți, mulți tineri dându-și viața pentru libertate și democrație. În același timp, priveam revoluția în direct cu fericirea în suflet că România, după ani grei de suferințe și împilare, sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu și a ciracilor săi, își recăpăta libertatea. Din păcate, cu prețul vărsării de sânge. Am aflat apoi că s-a sinucis generalul Milea. La puțină vreme am văzut elicopterul care urca înspre cer,

120 cu Nicolae și Elena Ceauşescu în el, fugind de furia revoluționarilor. Unde pleacă?, mă întrebam. Mulţimea era în delir. Deși dictatorul plecase se mai auzeau gloanțele și salve de tun, laolaltă cu sloganuri urmate de urale și strigăte de bucurie: Jos cizmarul!, Jos comunismul! Trăiască libertatea! Aceste sloganuri erau scrise și pe ziduri, în diferite cartiere din oraş, mai mult în centru, la Universitate. Mulţimea era convinsă că dictatura comunistă luase sfârșit. Plângeam de bucurie în faţa televizorului. Mă gândeam deja la toţi prieteni români care trăiau ca și mine momente istorici de neuitat. În zilele următoare am văzut scene de necrezut : un preşedinte decăzut, un preşedinte care se afla sub stare de arest într-o cazarmă din Târgovişte, prima capitală a României, oraş unde a ajuns cu ajutorul unei Dacia 1300 pe care a oprit-o pe marginea șoselei. Apoi, în sfârşit, la 25 decembrie 1989, am văzut o scenă ruşinoasă în sfânta zi de Crăciun, când fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu împreună cu soţia lui Elena, îmbrăcată în costum de ţărancă săracă, ascultând, uimiţi, sentinţa de condamnare la moarte care le-a fost solicitată da către procurorul Gelu Voican Voiculescu1, cu celebra sa barbă albă. Continui să văd și azi imaginea șiroaielor

1 Am aflat, pe urmă, că acest personaj misterios cu barba sa albă este vărul Ninei, prietenă apropriată a soţiei mele a doua, căsătorită în trecut cu un domn Weiss, director adjunct la uzina Ugine Kuhlmann din Dieuze, în Lorena, unde mi-am trăit copilăria, cum 121 de sânge care se scurgea din corpurile străpunse de rafalele de gloanțe ale lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, căzuți cu fețele la pământ. Apoi, am aflat că ambele cadavre au fost duse într-un loc necunoscut1, că acest Gelu Voican Voiculescu s-a ocupat singur de funeraliile cuplului Ceauşescu în ascuns, îngropându-i noaptea, în cimitirul Ghencea civil din Bucureşti. Adică, Nicolae Ceauşescu la stânga pe aleea principală, iar Elena la dreapta, jos, în spatele unui mormânt.2 Aşa, s-a terminat viaţa unui preşedinte decăzut și a soției sale, analfabetă, cu aere de mare om de știință. Martirii revoluţiei au fost înmormântați cu onoruri în cimitirul Eroilor revoluţiei, care se află lângă cimitirul Belu. Desigur, după acest eveniment dramatic care m-a distrus, dar care mi-a ușurat totodată sufletul că poporul drag a fost dezrobit de dictatura comunistă, am venit cu mai mult avânt spre ţara mea de dor, această ţară pe care am ales-o acum o treime de secol şi pe care nu o pot trăda niciodată. De fapt, sunt mândru că n-am trădat niciodată ţara aceasta care m-a adoptat, ca și pe a mea de baștină, cărora le-am dat totul. În asta constă cea mai mare bucurie a mea.

1 Acum, se ştie că soții Ceauşescu au fost îngropați noaptea, în cimitirul Ghencea civil, din Bucureşti. Am relatat mai înainte. I-am spus asta lui Gelu Voican Voiculescu când m-am întâlnit cu el cu ocazia unei conferinţe a preşedintelui Ion Iliescu, în mai 2012, la Fundaţia Europeană Titulescu. 2 În 2011, ambii au fost exhumați şi duși într-o groapă comună, mai mare. 122

A doua mea casă: Ambasada română la Paris

Situat pe malul stâng al Senei, la intersecţia dintre bulevardul Bosquet şi strada Saint Dominique, din al VII-lea arondisment, Palatul de Béhague, considerat, conform spuselor scriitorului Henri de Régnier „drept unul dintre cele mai frumoase palate pariziene” din „La Belle Epoque”, a fost achiziţionat de statul român la 27 martie 1939.

Operaţiunea a fost făcută la propunerea Elenei Văcărescu, prietenă cu proprietara palatului, contesa Martine-Pol de Béhague, achiziţie aprobată şi efectuată de către Primul Ministru al României la acea vreme, Gheorghe Tătărăscu, în scopul tacit ca somptuoasa clădire să constituie o reşedinţă pariziană pentru „Duduia”, alias Elena Lupescu. Dar plecarea în exil a lui Carol al II-lea, la scurt timp după aceasta a schimbat destinaţia Palatului de Béhague, acesta devenind sediul Ambasadei României în Franța. Iar primul ambasador al României la Paris, care a beneficiat de acest sediu, a fost tot Gheorghe Tătărăscu.

123

Istoria palatului. În 1863, Victoire-Félicie Baillot, soţia Contelui de Béhague, despărţită de acesta, s-a adresat celebrului arhitect parizian Gabriel-Hippolyte Destailleur, restauratorul castelelor Courances şi Vaux- le-Vicomte (care a aparţinut lui Nicolas Fouquet, ministrul de Finanţe al lui Ludovic al XIV-lea), să construiască un palat pentru ea şi pentru fiul ei, Octave de Béhague. Arhitectul a realizat o construcţie, un amestec de stiluri: neo-clasic cu neo-Ludovic al XV-lea, în care se află, de pildă, „Biblioteca ovală”, realizată din elemente de lemnărie veche de esenţă nobilă, plafonul pictat reprezentând-o pe Aurora, prietena muzelor, conducând un car şi alungând norii nopţii.

Octave de Béhague era un bibliofil pasionat, colecţia sa de manuscrise, stampe şi cărţi rare fiind

124 vândută în 1877 la o licitaţie publică, care a făcut o mare vâlvă în „Oraşul Luminii” prin deosebita sa valoare.

Martine-Pol de Béhague (1870-1939), fiica cea mică a lui Octave şi soţia Contelui de Béarn, de care divorțase, moştenind însă Palatul, a decis, în 1893, să-i facă acestuia, o serie de transformări, atât interioare, cât şi exterioare, într-un stil neo-clasic. I s-a adresat, în acest scop, arhitectului Walter Destailleur, fiul şi elevul tatălui său Gabriel-Hippolyte. După proiectul noului arhitect s-a construit în 1894 și 1895 o scară de onoare placată cu marmură policromă, cu o rampă din fier forjat împodobită cu elemente din bronz aurit. Această scară constituie o replică a „Scării reginei” de la Palatul Versailles. La capătul scării se află un basorelief având 4 metri înălţime, semnat Jeen Damt, intitulat Timpul răpind Dragostea, sculptură celebră prezentată iniţial la Salonul de la Paris din 1898. În proximitatea scării se află cele două uşi de intrare în „Sala de Bal”, deasupra cărora găsim panouri cu compoziţii florale în stilul secolului al XVII-lea, care ne amintesc pictura flamandă.

„Sala de Bal”, amenajată în 1897, este inspirată, putem spune chiar că este o replică a „Salonului Oval” din „Palatul Soubise”, situat în cartierul Marais. Ea reprezintă un ansamblu în stil neo-rocaille, într-un albastru dominant, decorat cu lambriuri aurite, sculpturi ornamentale semnate de celebrul Florian Kulikowski. Din acest motiv, „Sala de Bal” mai poartă şi numele de

125

„Salonul de Aur”. De aici, trecem într-un salonaş octogonal, realizat în 1903, unde găsim patru scene de vânătoare din secolul al XVIII-lea, spre a intra apoi în impunătoarea sufragerie a palatului. Finisată în 1904, pereţii ei sunt placaţi cu marmură policromă dispusă în motive geometrice rafinate, cu un plafon pictat cu scene şi elemente acvatice. Într-o nişă se află o fântână cu un basorelief care reia motivul Băii nimfelor, de Girardon, plasat deasupra unui cap de Neptun. Pe peretele din faţa fântânii se află încastrat un minunat tablou, datând din epoca de tinereţe a lui François Boucher, reprezentând Naşterea lui Venus. Tot în proximitatea „scării de onoare”, dar în partea opusă, se află „Salonul albastru”, care permite accesul în „Biblioteca ovală”, pe care am menţionat-o mai sus. „Salonul albastru” are două uşi de acces, în lemn sculptat cu elemente regale (sceptru cu floare de crin, sceptru cu mâna justiţiei etc.), uşi provenind de la un palat necunoscut, din cele devastate şi prădate în timpul Revoluţiei Franceze, achiziţionate de Walter Destailleur de la anticari. În „Salonul albastru” mai găsim o superbă tapiserie flamandă din secolul al XVIII-lea şi o sculptură în marmură albă, intitulată Încrederea în Dumnezeu, după Lorenzo Bartolini (1835).

126

În bibliotecă se găsesc încă numeroase cărţi bibliofile, îngrijite de bibliotecarul contesei, care a fost marele gânditor şi scriitor Paul Valéry. Dar Martine-Pol de Béhague îşi mai dorea şi o sală de concert. Acest deziderat a devenit realizabil odată cu posibilitatea achiziţionării unui teren adiacent palatului, în 1897, pe care arhitectul originar din Strasbourg, Gaston Gerhardt, laureat al Premiului Romei, un mare admirator al stilului şi artei bizantine, a construit o sală de spectacol inaugurată în 1906, în care funcţiona şi o orgă. În această sală au avut loc spectacole de teatru, de dans şi concerte memorabile. Gabriel Fauré a dirijat aici Recviemul. Firmin Gémier a montat Femeia îndărătnică, de Shakespeare. Isadora Duncan a dansat. Contesa Potoka, sub bagheta lui Charles-Marie Widor, a interpretat un concert pentru pian şi orchestră de Mozart. Aş dori să mai subliniez o serie de calităţi ale contesei Martine-Pol

127 de Béhague, această bună prietenă a celebrei noastre compatrioate, Elena Văcărescu. Colecţionar de artă de înaltă competenţă, contesa a călătorit cu iahtul personal peste mări şi ţări, în căutarea de piese rare pentru completarea colecţiilor ei eclectice de artă: desene, obiecte din Orientul Îndepărtat, porţelanuri de Saxa. De menţionat că avea şi o remarcabilă colecţie de tablouri ale unor mari pictori, ca: Watteau, Tiepolo, Guardi, Fragonard, Tizian, la care s-au adăugat patru desene originale de Leonardo da Vinci. Atrasă de estetismul sfârşitului de secol şi de mişcarea simbolistă, Martine- Pol de Béhague s-a remarcat, de asemenea, prin importante acţiuni de mecenat, încurajând artişti ca Paul- César Helleu, Dagnan Bouveret şi Jean Dampt.

Ea avea şi un salon literar, frecventat de personalităţi de primă mână, cum ar fi: Maurice Paléologue, Jean-Louis Forain, Isadora Duncan, Cosima Wagner, Gabriel d’Annunzio, Ida Rubinstein, Marcel Proust, fără a mai vorbi că Paul Valéry i-a fost o bună bucată de timp bibliotecar.

Inteligentă, sensibilă, distinsă, de-o rară frumuseţe, de o mare carismă, contesa Martine- Pol de Béhague a fost o personalitate de primă mărime a vieţii pariziene. Istoriografi francezi mi-au mărturisit că Napoleon al II-lea a fost un mare admirator şi un apropiat al contesei.

128

În încheiere, doresc să mai menţionez că, în urma demersurilor făcute de Ambasada României de la Paris, Palatul de Béhague a fost înscris, la 27 iulie 1992, de către Ministerul Culturii şi Comunicării al Republicii Franceze pe lista Inventarului Suplimentar al Monumentelor Istorice (categoria B). În anul 2003, acelaşi Minister a modificat statutul Palatului de Béhague, promovându-l în rândul Monumentelor istorice clasate (categoria A).

129

7 ianuarie 1990: o întâlnire neaşteptată pe centura Parisului…

Pe 7 ianuarie 1990, am pornit pentru o întâlnire în sudul Parisului şi mă aflam pe centură în jurul porții din Vanves. Privirea mea este atrasă deodată de o Dacia 1310 care s-a oprit pe banda de urgenţă, cu warning-urile în acţiune. Circulaţia nu era una mare în sâmbăta aceea friguroasă, dar însorită de început de an. M-am oprit în faţa maşinii respective şi i-am salutat pe cei doi tineri, un băiat și o fată, care au rămas surprinși că un francez le vorbea românește. Am aflat că erau studenți din România. Chiar dacă divorțasem de curând de Cornelia, mă simțeam foarte legat de țara care mă adoptase cu opt ani şi jumătate în urmă1. Îi întreb imediat pe cei doi studenți cu ce le pot veni în ajutor. Ei mi-au explicat că au făcut economii „la sânge”, cum se spune, ca să realizez visul vieți: imediat după revoluţia română să viziteze Parisul. Tânărul a întrebat părinţii dacă pot să-i împrumute maşina pentru acest voiaj. Bineînţeles, i-au dat voie! Totuşi, anvelopele autoturismului erau foarte uzate. Dar, a tot sperat că poate face drumul dus şi întors

1 Acum, în momentul când scriu această carte, au trecut, 33 de ani şi jumătate de atunci. 130 cu anvelopele respective. Nu s-a întâmplat așa. Se aflau la întoarcerea spre România și împreună cu prietena sa cheltuise orice centimă. Mai avea bani de drum. Mi-au povestit că vor dormi în mașină, în parcările autostrăzilor din Austria şi Germania. Cuplul dispusese de 10 franci pe zi pentru a cumpăra un sandwich şi o cană de bere! N- au avut bani de intrare ca să viziteze muzeele pariziene celebre, cum sunt Le Louvre, Orsay, Georges- Pompidou, şi să se urc pe Turnul Eiffel. La Paris, amândoi au fost „cazați” într-un camping din mijlocul unei păduri de la Boulogne. Au dormit unul lângă altul, în frig, în saci de groşi. Prezenţa în camping le-a permis să facă duş şi să aibă condiţii sanitare minime. În plus, au avut şansa deosebită să sărbătorească anul nou 1990 pe Champs-Élyse, fiecare cu o cană de bere, în mod excepţional, pentru a se delecta intens de libertatea care apăruse de o săptămână în ţara lor. La fel ca ei și eu preferam să trăiesc „cu aerul timpului”, după celebra formulă a lui Nina Ricci, decât să-mi dedic timpul unor consideraţii capitaliste! Recunosc, povestea acestor tineri români m-a mişcat profund și nu sunt deloc surprins, având în vedere setea de cultură pe care am descoperit-o în România. Eu mă simt în stare să renunţa la tot pentru cultură şi de asta îl înţeleg atât de bine pe oricine care se sacrifică pe altarul culturii. Nu zic nimic, dar mă gândesc ce trebuie să fac în timp ce-i priveam atent pe cei doi studenți. Desigur, încă o dată descopeream că ţara lor era profund inclusă în inima

131 mea, chiar dacă am îndurat şi voi indura, în continuare, sever nişte evenimente dureroase. Sunt mândru că am ales România şi că România m-a onorat să fiu unul dintre fii ei! Le-am propus tinerilor respectivi să mă aştepte acolo, că în zonă, în oraşul Montrouge, cunosc un magazin de mașini vechi unde sper să găsesc cauciucurile necesare la un preţ redus. Chiar la 300 metri se afla magazinul respectiv Întreb vânzătorul dacă are în stoc cauciucuri adaptate la Dacia 1310 şi sunt fericit să aud că are la un preţ foarte convenabil, de 100 franci amândouă. Plătesc şi, după puţin timp, mă aflam din nou pe centura Parisului cu ambele cauciucuri. Tinerii îmi mulţumesc foarte mult. A trebuit să ne grăbim, pentru că aveau drum lung de făcut. Era obligatoriu să fie la Bucureşti duminică seara, pentru a putea să participe la cursurile de la facultate de luni dimineaţa, după aventura lor pariziană. Cu cricul meu schimbăm repede ambele cauciucuri şi îi sfătuiesc să se oprească în prima benzinărie pe autostradă să umfle cauciucurile în mod corespunzător. Le-am dat numărul meu de telefon şi i- am rugat să mă sune când ajung la Bucureşti. Am aşteptat apelul lor… Degeaba! Nu m-au sunat niciodată. Cu atât mai rău. Eu m-am ușurat cu gândul că am făcut o faptă bună. Deci, am plecat spre casă fără să mai fac vizita prevăzută. A doua zi, am povestit despre acest episod colegilor mei francezi. Niciunul nu m-a înţeles. Asta e! Eu rămân cu iluzii mele… şi cu atât mai bine!

132

În loc de epilog

Când am terminat, inițial, de redactat aceste memorii despre existența mea în România, ca o ironie a istoriei, am aflat de venirea la Paris a Nadiei Comăneci, cândva mica zână a gimnasticii românești. Era însoțită de soțul ei american. În acest timp, s-a întâmplat și decesul, din cauza cirozei, a lui Nicu Ceaușescu, omul care a provocat părăsirea țării de către marea stea a gimnasticii mondiale. Simbolică întâmplare!

Mi-am îngăduit la un moment dat să spun mulțumesc, Domnule Președinte, că mi-ați permis să iubesc poporul român! Era o altă epocă. Acum, mi se pare ciudat să consider că Nicolae Ceaușescu mi-a permis să cunosc acest popor fabulos din Europa Centrală. Bucuriile și dificultățile pe care le-am trăit în timpul vizitelor mele în România, în mijlocul bravului său popor, mi-au îngăduit să mă apropii tot mai mult de viața sa cotidiană, de cultura sa, de bogata sa spiritualitate. În fiecare moment am fost incitat de bogăția sufletească a românilor. Fiecare scenă, mică sau mare din viața românilor m-a mișcat întotdeauna profund. Fiecare pagină a epopeii sale istorice și

133 culturale m-a bucurat tare mult și niciodată nu voi gândi să uit orășelul transilvan din inima Daciei antice: SARMIZEGETUSA.

Și cum să uit poezia aceasta care mi-a fost dată când mă aflam la coadă la Ambasada română din Paris, în ziua de 23 noiembrie 1987. Am ascuns-o imediat sub palton, fiindcă și acolo, sunt sigur, erau mulți „ochi albaștri”:

Marşul tribaliei

(Tiranilor noştri) de Ion de la Vidin

Tirani din negre orizonturi Călăi de neam pe voi vă ştim Cu pumnii goi noi ducem lupta Şi iarăşi o să iubim. Și iarăși o să iubim…

Căci neamul nostru-aşteaptă dreptul Ce l-aţi călcat – l-aţi jefuit Pedeapsă grea pe toţi v-aşteaptă Să știţi c-aici e-al vost’ sfârşit. Să știţi c-aici e-al vost’ sfârşit…

134

Şi patria cea scumpă nouă Cu soare, cer cu jurământ Pe voi vă leapădă-n gunoaie Ca nişte lifte pe pământ. Ca nişte lifte pe pământ…

Şi-atunci din nou va fi-nvierea Cu cer albastru luminos Al nostru steag ce-i biruirea Va fâlfâi el glorios. Va fâlfâi el glorios…

Iar tineretul nostru mândru Cu cântece şi cu iubire De neam şi Ţară strămoşească Va propăşi spre strălucire. Va propăşi spre strălucire…

Scris pe 15 noiembrie 1986, în memoria martirilor din Braşov

135

ADDENDA

Întoarcerea în România, după 7 ani

Pe 15 noiembrie 1996, după 7 ani și jumătate de la ultima mea călătorie în România și după 15 ani de la primul drum în această țară, iată-mă din nou în avionul de București. Nu mă aflu într-un Rombac, ci într-un Boeing 737 al Tarom-ului, care mă duce spre ţara atât de mult iubită, ţara care m-a adoptat spiritual și care îmi mișcă inima în fiecare secundă.

N-am decolat de pe Aeroportul Orly-Sud, ca de obicei, ci de pe Aeroportul Roissy-Charles-de-Gaulle 2B. Domnul Columb, reprezentantul Tarom-ului la Paris, a primit grupul nostru de 21 persoane, femei și oameni de afaceri, invitați de către agenția de turism UTA, condusă de Odile și Guy.

Sunt însoțit de Olimpia, a doua mea soție. Plecăm pentru prima oară împreuna spre România, țara sa de naștere. Suntem plini de emoție, în această călătorie spre

136 izvoare. Nu realizez încă, acum, cum voi regăsi „țara mea”, după toate evenimentele care i-au schimbat istoria, începând cu data de 22 decembrie 1989, căderea lui Nicolae Ceaușescu, fuga sa spre Târgoviște, arestarea și procesul rapid, execuția sa și a Elenei Ceaușescu în ziua de Crăciun (ce păcat!). Puterea a fost luată în mâinile unui comitet de salvare națională, în frunte cu Ion Iliescu. Tânărul său prim-ministru, Petre Roman, a dat în Apus o imagine binevenită de modernitate. Apoi, s-a retras din viața politică de prim-plan, când Iliescu a fost reales ca președinte pentru patru ani, în 1992.

După mai mult de 40 de ani de comunism pur și dur, România s-a deschis unei alte politici, care a marcat începutul democrației. Partidele s-au multiplicat: aproape 300. Corupția a început să cangreneze puterea.

Ce fel de Românie mă aștepta? Asta a fost prima întrebare care mi-am pus-o în avion. La Otopeni, sunt în stare de șoc. A venit noaptea, dar îmi dau seama că armata a dispărut de pe pistele de aterizare. Otopeniul nu mai este un aeroport militar! În hala Aerogării, nu se mai vede nimic din trecut, doar șiruri de oameni care așteaptă să li se facă vama. Pe fețele lor se văd zâmbete, ceea ce nu văzusem niciodată la Otopeni în timpul regimului dictatorial al lui Ceaușescu. Controlul se face repede și eu trec vama cu bine. La ieșire, descopăr magazine bine iluminate. Nu reușesc să mă obișnuiesc cu noul curs al leului: 600 lei pentru 1 FF (am lăsat România, cu ani în

137 urmă, cu un curs oficial de 1,92 lei pentru 1 FF), cu noile salarii de 400.000 lei (suntem departe de cei 3000 lei din anul 1989). Intru, împreună cu Olimpia, într-un magazin unde se găsesc de toate, fără vreo taxă. Se pare că Aeroportul Otopeni este singurul din lume unde nu se arată biletul de îmbarcare pentru a se cumpăra produse fără taxă. Dolarul este valuta regină și cursul său este supraestimat vizavi de cursul său din Occident. Țigările și băuturile alcoolice se vând la preturi extraordinar de mici; cu banii pentru un pachet de țigări, cumpărat într-o țară apuseană, la București cumperi trei pachete. Valizele ajung repede la ieșire și intră în posesia călătorilor, ca la Paris, fără control vamal. Inima îmi bate din ce în ce mai tare. Mă întâlnesc din nou cu poporul meu drag la el acasă. Oamenii sunt îmbrăcați altfel, sunt mai cosmopoliți. Zâmbete spontane, publicitate agasantă peste tot! De necrezut: acum 7 ani, Coca-Cola, Mc Donald's nici nu existau aici, pe afișe sau ecrane de televiziune. E și acesta un semn că Ceaușescu a murit!

Dimitrie, șoferul nostru, ca si Georgeta, ghida noastră, ne-au întâmpinat în sala de așteptare. Din prima clipă mi-au apărut ca niște plăcute tovărășii acești reprezentanți ai Agenției Magic Tours, corespondenți la București ai Agenției franceze UTA Travel. ONT-ul a dispărut!

Ieșim din aeroport. Pe bulevardul larg se văd afișe publicitare, în mod deosebit pentru țigări (Lucky

138

Strike şi Marlboro). Benzinăriile PECO, de dinainte de revoluţie, au lăsat locul staţiilor Shell, BP, Aral, moderne, după model occidental. Întâlnesc chiar un Mac-Drive! La dreapta, iată, un magazin METRO, iar mai departe se află un supermarket, ca la noi, în Franţa. Văd şi multe clădiri în construcţie. Maşini de toate genurile circulă într-un sens şi în altul. Pe lângă Dacii, Oltcit sau Aro, numeroase Mercedes-uri. Ajungem la Arcul de Triumf şi descoperim afişe şi banderole electorale cu Ion Iliescu (candidatul PDSR – Partidul Democraţiei Sociale din România – la preşedinţia României) şi cu Emil Constantinescu (candidatul CDR – Convenţia Democratică din România). Ne aflăm, apoi, în faţa hotelului Minerva. Intrăm pe Calea Victoriei şi ne oprim, la dreapta, în faţa hotelului Bucureşti. Pe drum, m-am uitat şi la câteva cazinouri, cu marile limuzine americane parcate în faţa lor. Se pare că Bucureştiul, „micul Paris din est”, vrea să devină şi „Las Vegas-ul Europei”. De ce nu!

Primirea la hotel are calitatea celei pariziene, dar şi preţurile camerelor sunt acum de nivel mai mare. Am primit camera 250, la etajul 2. Ne instalăm. Mă duc prin întuneric spre strada Ştirbei Vodă, unde găsesc o cabină telefonică. O prietenă a Olimpiei mi-a împrumutat nişte monede de 50 şi 100 lei, pentru telefon. Nu găsesc decât cabine cu cartelă telefonică, exact ca la hotel. RomTelecom a modernizat extrem de repede rețeaua sa.

139

În sfârșit, găsesc alte trei cabine, toate ocupate. Afară e frig. Sunt îmbrăcat într-un costum subțire. Telefonez și mă întorc la hotel pentru dineu. Mâncarea e de calitate, serviciile se fac cu zâmbete pe buze. Olimpia este prea ocupată pentru a coborî la masă. Plecăm imediat pe o stradă apropiată, George Enescu, la sora sa Maria. Trecem prin fața fostei case a lui Nicu Ceaușescu și lăsăm la stânga Piața Amzei, unde – în apropiere – se află Ambasada Franței. Pentru prima dată, descopăr fosta reședință a Olimpiei: locuia chiar în buricul orașului. Mulți prieteni vor să ne vadă. Ne propunem să-i facem vizită doar unei prietene, care stă puțin mai departe, pe strada Dionisie Lupu, după strada Jules-Michelet. Monica Apostolescu este o persoană cultivată; literatura franceză și prezența ei în mijlocul artiștilor reprezintă centrul vital al vieții sale. Ca să ne odihnim puțin, trebuie să ne întoarcem la hotel.

A doua zi, după micul dejun bogat, plecăm spre Sinaia și Poiana Brașov. În jurul orei 10.00 este programat să vizităm Peleșul. Văd din nou Bucureștiul ziua. Orașul nu s-a schimbat: aceleași bulevarde largi, aceleași monumente familiare mie. O mare diferență, totuși, între Bucureștiul de azi și cel de dinainte de 1989: prezența numeroaselor afișe publicitare și lipsa mirosului accentuat de benzină de calitate proastă. La dreapta și la stânga, poduri în construcție. Drumul este în stare mai bună. Suntem lângă Ploiești. Intrăm, apoi, pe

140

Valea Prahovei; trecem prin Câmpina1 și ajungem la Comarnic, oraș celebru prin fabrica sa de ciment (albul a dispărut de pe acoperișuri, datorită filtrelor împotriva poluării). Peisajul mi se pare cunoscut. Ajungem la Sinaia și ne oprim la Peleș. Un soare superb luminează castelele descrise în culori vibrante de Martha Bibescu și Nicolae Tabacovici. În exterior, statuia regelui Carol I se detașează pe un decor dominant de castelul în stil gotic german. Intrăm. Punem în picioare niște papuci și vizităm camerele superbe ale acestui minunat castel, primind o autorizație specială din partea municipalități Sinaia. Carol I, prin spiritul său universal, a dorit să fie reprezentate aici pe aproape toate țările din lume cu precădere cele din Europa și Asia. Lemnul este întâlnit peste tot. Arta este punctul sublim al castelului. Văd pentru prima dată scrisori ale reginei Carmen Sylva. Aspectul funcțional al Peleșului este remarcabil: totul e gândit pentru a nu se deteriora lambriurile din lemn. Sala de arme este impresionantă, ca de altfel toate camerele. Vizita a fost un moment de vis pentru mine. M-am adâncit din nou în istoria familiei regale din România, cu cei patru regi ai săi și cele patru regine, ultima – Ana de Bourbon-Parme – neavând parte să domnească în această țară.

1 Câmpina este oraşul unde se află casa Iuliei Hașdeu, marea scriitoare româncă, foarte tânără, care a locuit la Paris pe rue Saint-Sulpice şi care a murit la vârsta de 19 ani, dar şi a lui Nicolae Grigorescu, pictorul românilor, care a lucrat și la Barbizon., în Franța. 141

Mergem să vizităm Peleșul Mic (Pelișorul). Ne însoțește vice-primarul orașului Sinaia, un om plin de farmec și de o amabilitate aleasă. Prin decorația sa, Pelișorul este mai sobru. Ne îndreptăm spre restaurant, pentru masa de prânz, cu bucate copioase, specialități românești. Pornim, apoi, spre Brașov, prin Bușteni, Azuga, Predeal, Timișul de Sus. Brașovul nu s-a schimbat mult, dar pentru mine e o surpriză plăcută să descopăr fațadele din piața mare vopsite. Facem cumpărături și ne îndreptăm spre Poiana Brașov, la hotelul Alpin, unde vom fi cazați. Cu frumoasele sale hoteluri, Ciucaș, Piatra Mare și Alpin, Poiana este o stațiune remarcabilă a sporturilor de iarnă, situată în inima Carpaților. Până noaptea târziu, petrecem o seară minunată la complexul Favorit, unde ni s-a prezentat un spectacol de varietăți agreabil, cu muzică ușoară și cu cântece țigănești, lăutărești. Cântăreața Camelia Ducan îmi place prin modul său de interpretare, în special a cântecelor de dragoste. Din păcate nu are pe piață niciun disc, ca Loredana, Otilia Romea sau Elena Cârstea.

A doua zi, plecăm spre Bran pentru a vizita Castelul lui Dracula. Trecem prin Râșnov și cetatea ni se arată mândră pe deal. Vizităm impunătorul castel, pe care eu îl cunosc deja destul de bine. Asist la o măreață pagină din istoria României.

142

În același timp, la biroul de votare, lumea se grăbește, ca în orice țară democrată. Ce de schimbări vizavi de epoca trecută! Este sărbătoarea alegerilor. Vorbesc cu persoane însărcinate cu despuierea scrutinului, ca și cu votanți: fiecare îmi supune cum se organizează votarea. Numai micii mâncați într-un bufet din zonă reușesc să mă scoată din visul meu. Apoi, pornim spre frumosul hotel-restaurant Palas, la Sinaia, pentru o masă somptuoasă într-un decor fastuos, cu un Pinot negru de calitate deosebită, unul din acele vinuri în care românii dețin un secret. Drumul de întoarcere spre București e destul de aglomerat, Mitică, șoferul nostru venerat, fiind la volan.

Ne aflam acum la Casa Albă, un restaurant excelent de la Băneasa, pentru o masă cu spectacol folcloric. Ambianța e foarte bună, beneficiind de prezența unui violonist strălucit: Ionel Ionescu. Ciocârlia, în mod deosebit, este cântată perfect de către violonist și două fete tinere gemene, la nai. Romanțe și alte melodii, ale lui Ciprian Porumbescu sau George Enescu, nu pot să mă lase rece, ci mă vrăjesc. Sunt in culmea fericirii!

Ne întoarcem la hotel în jur de ora 23.45. Ne ducem imediat la Piața Universității. Prin ecourile si strigătele de bucurie ale tinerilor, in fața la Capșa, am înțeles deja ca România a intrat în liberalism. Tot Bucureștiul se strânge în această piață, care a devenit

143 simbolul libertății în 22 decembrie 1989. Tineri și bătrâni se îmbrățișează într-o bucurie populară indescriptibilă. Particip și eu la marea bucurie de o seară pe care aș dori-o să se prelungească fără sfârșit. O țară întreagă, alături de noul ei președinte, Emil Constantinescu. Se transmite discursul său rostit din Primăria Bucureștiului. Cheile, simbol al Convenției Democratice din România – sunt agitate și se strigă peste tot Jos comunismul! Suntem acasă! Victorie! Când apare Emil Constantinescu la balcon este o nebunie totală în piață: „Kilometrul 0” al democrației a venit. Noul președinte, într-un discurs superb și spontan, pune în evidentă mărimea României, capacitățile sale, sensul nou al democrației, locul său în lume. Eu plâng, ca toți. Eu simt în momentul ăsta, mai bine decât altă dată, firea mea românească și dragostea mea pentru poporul român. În sfârșit, acest popor, după 50 de ani, e reprezentat de un om din popor, cultivat și, prin nașterea sa în Basarabia, este în ochii mei un simbol al României Mari. Cântări de bucurie la sediul Partidului Țărănesc cu o participare activă a primarului din sectorul 5. Alături, statuia lui Coposu, marele om politic care a luptat pentru acest moment istoric și care a murit, din păcate, cu câteva luni mai în urmă. Suntem toți plini de o bucurie mare. Emoția e încă mai mare când Mitropolitul ne roagă să spunem Tatăl Nostru. Piața întreagă este în genunchi.

144

Am luat parte la evenimentul acesta excepțional din viața românească și mă simțeam de-al României. Prin învățătura câștigată în patru zile, pot să afirm cu convingere că turismul și agricultura rămân mame1 ale României. Trebuie, desigur, să se investească în amândouă domeniile, iar eu am încredere în acest popor, cu cultura sa excepțională, popor în sfârșit eliberat de sub juguri care l-au stăpânit secole întregi: otoman, austro-ungar, mai aproape de noi jugul sovietic. E de sperat ca pe curând să se realizeze reunificarea Basarabiei cu România. Presa românească, acum liberă, scrisă sau audio- vizuală, la fel ca poporul, a primit acest eveniment cu mari speranțe. Personal, la nivelul meu modest, mă voi strădui, prin revista „La Lettre de Roumanie” să ajut la cunoașterea în Franța a culturii acestei țări, de care locuitorii săi trebuie să fie tot mai conștienți2. În final, mărturisesc că mi-e rușine de faptul că două principale canale de televiziune franțuzești au făcut două greșeli inadmisibile: să vorbească de „bucuria populară de la Budapesta” (confundând capitala României cu cea a Ungariei; oare intenționat?) sau să arate „imagini din Sofia” – și în această situație fiind vorba de București.

1 După expresia lui Sully, ministru din timpul regelui Henri al IV- lea. Din păcate, visul meu nu s-a realizat încă! 2 Din păcate, revista și-a încetat viaţa când scriitorul Ion Andreiţă a plecat definitiv din Paris. 145

Sfârșit de secol și început de mileniu în inima Văii Oltului

Douăzeci de ani mai târziu, iată-mă din nou în România pentru sărbătorirea sfârșitului de secol și a celui de-al doilea mileniu, la București și la Râmnicu Vâlcea. Sfârșit de secol surprinzător, cu 18,3o C la București, pe 30 decembrie! O temperatură mult diferită de cea de minus 32o C de la Baia Mare, de acum patru ani.

Grație amabilității și eficacității șoferilor companiilor Dacos și Ionescu din Râmnicu Vâlcea, ajung de la Gara de Nord în Valea Oltului. Locuitorii m- au adoptat ca și cum aș fi de-al lor, cu mare drag, de fiecare dată înnoit, îi regăsesc în scris, prin intermediul rubricilor mele culturale din „Curierul de Vâlcea”, primul cotidian particular independent de după Revoluția din decembrie 1989, dar mai ales îi regăsesc de visu în fiecare călătorie făcută în aceasta regiune.

Bineînțeles, nu îi cunosc pe toți – cum aș putea?! – dar mă simt din ce în ce mai mult unul de-al lor, unul dintre acești demni moștenitori ai lui Anton Pann sau ai lui Gheorghe Magheru. În acest sens, mă întreb dacă nu cumva căldura locuitorilor acestor minunății de pe Olt nu 146 se apropie de cea a regiunii mele preferate Maramureș. Așa este, sunt la fel de emoționante vizitele făcute celor mai umili – cum ar fi țăranii, cu fețele lor dăltuite de lucrul greu a câmpului, sau aceiași vânzători de bilete de loterie de pe Calea Lui Traian, sau acea vânzătoare de pâine pe care o regăsesc în Piața centrală din Râmnicu Vâlcea, cu același surâs de fiecare dată – sau întâlnirile mele cu oameni de seamă. Printre acestea, nu pot uita primirea excepțională de la Reședință Episcopală pe care mi-a făcut-o Prea Sfinția Sa Gherasim, un om care a vegheat mulți ani asupra spiritualității și ortodoxiei județului Vâlcea1, ca și ospitalitatea Maicii Superioare, Stareța Emanuela Oprea și a maicilor sale, în această oază de pace ce se găsește în minunata Mănăstire Dintr- un Lemn, cuibărită în sipetul său de verdeață. Cele două vizite, făcute la Episcopie și la Mânăstirea Dintr-un Lemn, alături de scriitorul Ioan Barbu și de Ion Horia Horăscu2, primarul comunei Prundeni și artizan al renovării mănăstirii amintite, sunt momente ce aș vrea să le trăiesc și să le prelungesc la infinit, momente atât de impregnate de acea fervoare profundă ce îi leagă pe muritori de viața de apoi. La fel de călduroase au fost și serile literare în compania lui Doru Moțoc și Ioan Barbu care, împreună cu Constantin Mateescu și George Anca,

1 IPS Gherasim a murit anul trecut la venerabila vârsta de 99 de ani. 2 Ion Horia Horăscu, care mi-a devenit prieten, este un primar excepţional ai comunei sale. Realizările comunei Prundeni în timpul mandatelor sale ca primar vor intra cu siguranță în istoria acestei localități. 147 fostul director al Biblioteci Pedagogice Naționale din București și indianist de renume mondial, au știut atât de bine să pună în valoare, prin scrierile lor, frumusețile acestui colțișor de Românie, bogat prin istoria sa, prin bisericile și mânăstirile sale, prin sursele termale și centralele hidroelectrice. La Govora și Călimănești, la Cozia sau la Horezu, dacă citez numai aceste situri și locuri istorice, primirea a fost întotdeauna călduroasă. Reprezentanții lumii afacerilor nu au rămas mai prejos, m-au primit cu toate onorurile, începând cu directoarea Filialei Vâlcea a Companiei de asigurări ASIROM, Anuța Handolescu1, cu directorul general și patronul Canalului TV Vâlcea Unu, inginerul Emilian Valentin Frâncu2, al cărui nume ne duce cu gândul la originile sale france, cu profesorul universitar Mircea Perpelea3, ca și cu directorul de programe de la Vâlcea Unu, Alexandru William Cosmescu sau cu Sorina Grigorescu, Valentin Gheorghe Pițigoi, Sebastian Cîrciu sau Alin Tudoroiu, din elita redacțională a cotidianului meu de suflet „Curierul de Vâlcea”, de care mă leagă amintiri de neuitat. Cu toții reprezintă în ochii mei această nouă generație de români și românce care știu să îmbine modernismul și rigoarea economiei mondiale cu tradiția ospitalității românești. Nu-i uit pe acești bărbați și nici pe

1 Care a fost, apoi, şi prefectul judeţului Vâlcea. 2 Care a fost, apoi, senator şi primarul municipiului Rm. Vâlcea. 3 Care a fost, apoi, prefect de Vâlcea și consul general al României în Marsilia , în prezent lucrând la Banca Naţională a României, alături de Guvernatorul Mugur Isărescu, de fel din Drăgăşani. 148 aceste femei, toți urmași ai vechii cetăți Buridava. Așa cum nu-i voi uita niciodată pe toți cei care au format redacția „Curierului de Vâlcea”, cu peste un deceniu și jumătate în urmă, alături de care m-am simțit întotdeauna acasă și cred că am format cu ei o adevărată familie.

Iată că familia mea vâlceană este și familia scriitorului și jurnalistului Ioan Barbu, considerat în urbe și în județ ca ,,tatăl ziariștilor”. Prietenul Ioan Barbu și soția lui, Silvia Barbu, fostă învățătoare, dar și gospodină de primă clasă, m-au primit acasă la ei ca pe fiul lor, Sorin Alexandru Barbu, acum directorul general al cotidianului „Curierului de Vâlcea”, sau ca pe soţia acestuia, Ildiko Kerekes-Barbu, fostă stea a handbalului românesc, mulți ani jucând la una dintre cele mai titrate echipe din Europa – Oltchim Rm. Vâlcea, precum și în Naționala României, în prezent doctorand la Academia Națională de Educație Fizică și Sport din București și, totodată, deținătoare a celei mai înalte medalii de aur de pe pământ, cea de mamă a unei zâne de un an, Maia Andreea.

Fără îndoială, nu-i uit nici pe vâlcenii din Paris, care știu să reprezinte așa de bine locul natal, dar și capitala franceză: este vorba de medicul oncolog Adriana Stanca-Mihăescu, de pictorița Rodica Iliescu, cu tablourile sale minunate, precum și de publicista Anita Zărnescu-Leguay, fiica lui Constantin Zărnescu,

149 cunoscut romancier, dramaturg, eseist și ilustru brâncușolog. Îndrăznesc să spun că vâlcencele, minunatele fete de sub cerurile Oltului, mândre, frumoase și inteligente, le concurează aproape pe toate celelalte românce – poate chiar eclipsându-le – aluzie și la ultima eclipsă a secolului și a mileniului, din 11 august 1999, a cărei durată, cea mai lungă, a fost în Râmnicu Vâlcea.

Doresc să închei această carte cu un elogiu adus și altor români din Paris – printre care Andrei Pandrea, Virgil Tănase, Matei Vișnec, Dinu Flămând, Radu Portocală, Petre Răileanu și mulți alții – care la fel de bine au reprezentat și reprezintă cu onoare în Capitala Luminii țara lor de baștină, contribuind la creșterea prestigiului acesteia, pentru care oricând merită să fie venerați.

Paris, 20 martie 2015, Prima zi de primăvară

Album foto

150

151

Fotografiile aparțin autorului

152

Atestare Meritul Cultural Român, Medalia Meritul Cultural Român în 20 ianuarie 2004 grad de Ofițer

Cutie Atestarea Meritului Cultural Cutie Medalie Meritul Cultural Român, datat 20 ianuarie 2004 Român

153

Atestare Titlul de Doctor Honoris Causa, Universitatea “Ștefan cel Mare” din Suceava (03.10.2006)

Acțiunea Petrol Ploiești

154

Diploma oferită la aniversarea ziarului Curierul de Vâlcea (Ianuarie 2004)

155

Bilet de rezervare la Hotel Diana, Pistonul spart la R5 L, în aprilie 1982 Eforie, 29.07.1981

Bon de rezervare a primei călătorii a Publicitate la ARO 24 Iuliei după alegerea lui Emil Câmpulung Muscel, 1982 Constantinescu, 19 noiembrie 1996

156

Coperta magazinului Paris Match, Coperta Point de Vue (1990), 6 ianuarie 1990 cu Regina Ana a României

Coperta Revistei Cinema Coperta Revista Femeia, Omagiu lui (ianuarie 1989) Ceaușescu (septembrie 1982)

157

Coperta revistei Autoturism: Coperta revistei Autoturi: reclamă Dacia Lăstun (martie 1989) reclamă Oltcit (februarie 1989)

Coperta Revista L’Alternative Un document pe care îl păstrez (iulie 1982) din 20 august 1981

158

Théâtre de la Huchette: Affiche Pliant TAROM 1982 59e saison

Prima pagină a ziarului Scânteia, Omagiu lui Ceaușescu (22.01.1983) 01.04.1989 Primirea lui Mohamad Ghaddafi

159

Pliant ARO 10 (1983), Pliant ARO 10, din același an 1983 în limba germană

Cartea Omagială a cuplului Ceaușescu Prima pagină a ziarului Scânteia (martie 1989) (20.08.1985) Omagiu lui Ceaușescu

Discul Călușul din Scornicești Discul Cântece românești

160

Cartea umoristică a lui Stănescu, Samizdat, 1982

Ziarul Umor, 1987

161

Discul Colinde Madrigal Discul Muzică bizantină, Paris

Discul Cântece la orgă, Discul Omagiu 1947-1987, Biserica Neagră, Brașov Republica Eterna Columnă

Interiorul revistei Actuel, cu proiectul Discul Tangouri cu Gică Petrescu Casei Poporului (aprilie 1986)

162

Théâtre de la Huchette, Placa Théâtre de la Huchette, Fațada

Ziarul Republicain Lorrain Ziarul Republicain Lorrain din Recepție la Primaria din Dieuze, cu 11 noiembrie 1989, despre participarea ambasadorului Cimitirul Român din Dieuze Român Petre Gigea

Jean-Yves Conrad, la ediția a III-a a Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”, Prundeni, 15 mai 2013, la vernisajul expoziției „Simfonia culorilor” (ultimul din dreapta) și la Simpozionul internațional „Literatura și știința” (al patrulea de la stânga la dreapta) Foto: Domnica Mărcuși

163

Ziarul Libertatea, Alegerea lui Emil Constantinescu, președinte al României, 19 noiembrie 1996

Ziarul Evenimentul Zilei, Alegerea lui Emil Constantinescu, președinte al României, 19 noiembrie 1996

164

Cuprins

Prefață ...... 5 Cuvântul autorului ...... 11 România, o descoperire deosebită...... 19 Istoria noastră se înscrie în istoria relațiilor franco- române...... 26 Aventuri pe drumurile românești ...... 32 Un memorabil incident mecanic ...... 46 Scene din viaţa cotidiană ...... 53 Supravegherea străinilor ...... 61 „Centrala” a încercat să se apropie de mine...... 71 Calamitățile pentru țară: corupția și restricțiile ...... 78 Cultul personalității la cote everesciene ...... 90 Urmările restricțiilor ...... 100 Amintiri de neuitat, la vamă...... 104 Mereu, în contact cu un popor primitor ...... 111 Revoluția din decembrie 1989 văzută cu emoţie din Franţa ...... 120

165

A doua mea casă: Ambasada română la Paris ...... 123 7 ianuarie 1990: o întâlnire neaşteptată pe centura Parisului… ...... 130 În loc de epilog...... 133 ADDENDA ...... 136 Întoarcerea în România, după 7 ani ...... 136 Sfârșit de secol și început de mileniu în inima Văii Oltului ...... 146 Album foto ...... 151

166

Tipar: ZOOM COPY & PRINT Aleea Veronica Micle, nr.4, Iaşi cod poştal 700505, Jud. Iaşi http://zoomonline.ro/

153