ROMÂNIA MĂRIŞOARĂ Bucătăria Universalistă
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
ROMÂNIA MĂRIŞOARĂ Bucătăria universalistă ... în care intră doar câteva bunătăţi notorii şi curente, pe care ultima fărâmă de conştiinţă profesională ma obligat să le salvez de provincialism şi să le urc la rangul de naţionaleuropene (fiind ele proprii mai ales oraşelor, cosmopolite şi oportuniste, acele găteli care au născut ideea — falsă — că nu există o bucătărie românească, că totul e împrumutat şi furat). Adevărul este că nici nu lea vrut nimeni! Oricât mam rugat de braşovenii mei, nu, nu şi nu, ardeii umpluţi ori copţi nus ai lor! Mam căciulit atunci la bucureşteni: „Măi băieţi, voi sunteţi ţara, limba literară şi televiziunea centrală, luaţi şi salata de vinete!" Iarăşi nu: că nu e drept, că şi aşa a mers vestea că Bucureştii leau luat pe toate, că să vorbesc cu ieşenii sau clujenii, că acolos primarii ce râvnesc... Aceia nici nau vrut saudă; că ei nu vor ce aruncă toţi, că în salata de boeuf sunt toate culorile ungare şi încă şi altele, poate mai duşmănoase; că săncerc la Timişoara: acolo e totul claie peste grămadă, haosul secundordial cel mai armonios. In fine, am găsit soluţia aceasta, capitolul separat, care dă un curs antireformist şi antidemocratic cărţii mele, ce sar fi vrut descentralizată, şi care extrage, chinuit şi spăşit, din particular şi vâră triumfător în general câteva reţete arhicunoscute mondial şi consumate din belşug pe teritoriul sfânt şi xdeosebit de bogat în proteine, minerale şi lipide al ţării. Un colac de grâu frumos Ca şi fata lui Hristos... PAINE • l kg făină de grâu • 1 lingură drojdie • 0,5 litri apă • l linguriţă zahăr • 1 linguriţă untdelemn • 1 lingură sare Plămădeală: • Drojdia se desface în puţină apă caldă şi o linguriţă de zahăr apoi se amestecă cu 23 pumni de făină şi puţină apă călduţă • Plămădeala obţinută se bate până face băşici, se presară cu făină şi se lasă să crească la căldură, spre 1 oră Aluat: • Făina rămasă se cerne în copaie • Când plămădeala a crescut, se amestecă cu făină, ulei şi sare şi se frământă, turnând apă caldă, puţin câte puţin, până nu se mai lipeşte de mâini • Se lasă coca la dospit, cât e nevoie — 23 ore • Aluatul se formează pâini şi se dă la cuptor, la foc potrivit, 1 ceas Pâinea — reper simbolic. In gândirea tradiţională, pâinea şi colacul concentrează o simbolică în totalitate benefică: bucurie, rodnicie, belşug, fertilitate, puritate, înscrise pe o axă comună, aceste semnificaţii se acumulează întro energie simbolică pe care omul se străduieşte so capteze. In obiceiurile populare tradiţionale, pâinea este adesea simbol al divinităţii, ceea ce o detaşază întro posibilă ierarhie a reperelor simbolice în cultura populară. Ea este identificată cu anumite divinităţi în secvenţe ale obiceiurilor de Crăciun sau de Paşte, de înmormântare sau de comemorare a morţilor, când pâine sau colaci, special modelaţi, primesc nume de divinităţi (Crăciun, Dumnezeu, 1 Maica Precista, Arhanghel etc.) şi sunt oferiţi ca ofrandă rituală (Jertfă''). Putem presupune practica de reprezentare prin aluatul de pâine a unor divinităţi (singurul aliment învestit cu această calitate) ca fiind anterioară creştinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui lisus Hristos, precizând clar simbolismul ei. Principalele faze ale îndelungatului proces de muncă al agricultorului încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credinţa influenţării magicorituale a rodniciei pământului: în Bucovina se aşază o pâine pe plug sau pe prima brazdă trasată; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul plugului", o pâine sau un colăcel în formă de opt, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colăcel, pe ogor, în cornul plugului, în Moldova, începutul aratului de toamnă este însoţit de dăruirea de colaci sau pâine preparată din grâul obţinut la începutul secerişului. încheierea muncilor agricole şi începutul celorlalte faze de muncă au drept simbol, de asemenea, o pâine, în Transilvania, la ceremonia agrară a cununii, când alaiul secerătorilor intră cu buzduganul în casă, trebuie să găsească pe masă o pâine, în Oltenia, când se face prima dată pâine din grâul nou, se prepară un colăcel mic sau o pâine de care se leagă busuioc, sporiş sau alte flori. Sunt scufundate în fântână, după care se dau copiilor să le mănânce în credinţa că „grâul va fi spornic şi curat". „Făcutul pâinii" sau al colacilor (act complementar sacrificiului de animale) marchează, de fapt, intrarea în sărbătoare, purificând începutul perioadei prin valenţele rituale ale aluatului şi solemnizând timpul sărbătoresc prin prezenţa pâinii. Faza de pregătire a preparării pâinii este marcată de acte obligatorii — femeia trebuie să respecte cu câteva zile înainte interdicţii sexuale şi alimentare (să ţină post), trebuie să se spele, săşi schimbe cămaşa şi, mai ales, acoperitoarea capului. Prima fază a transformării făinii în pâine, cernutul, respectă reguli specifice unui act ritual: el trebuie să se realizeze dimineaţa în zori, „pe nemâncate", în deplină tăcere. Aceleaşi reguli privind timpul ritual (zorii), starea de puritate cât şi un anumit comportament se impun şi pentru aducerea apei necesare apa care numai în aceste condiţii capătă valoare magicorituală: „apa neîncepută" (uneori, „apa neîncepută" este înlocuită cu rouă). Adăugarea sării, personificată în unele credinţe populare ca „mama lui Dumnezeu" sau sfântă (numită Sfânta dreptate), este de natură să mărească puterile magicorituale ale pâinii. Nu mai puţin semnificativă este adăugarea fermentului. Simbol al forţei vitale, prin care aluatul capătă viaţă, „răsare", „înfloreşte", „creşte", fermentul învie cocaea „dospeşte", devine „vie". Coca reia, astfel, drumul grăuntelui semănat care răsare, înfloreşte, creşte, fiinţă vie a cărei dezvoltare este urmărită cu atenţie de cultivator. Pe lângă unele formule de invocaţie, „frământatul" aluatului, „muncitul" lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncită", cu atât valoarea ei spirituală creşte. De observat că aluatul capătă conotaţii rituale direct legate şi de statutul de vârstă al aceleia ce îl frământă. O fetiţă mică pentru „turta ursitorilor" (în sate din Ialomiţa, Olt sau Dolj), o fată mare pentru colacul miresei şi o femeie bătrână pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstă ce îşi pun amprenta asupra virtuţilor magicorituale ale aluatului. O anumită tehnică rituală, bazată pe gesturi şi formule consacrate — aprinderea cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou, stropirea cuptorului cu apă sfinţită, trasarea unei cruci imaginare la gura cuptorului, rostirea unor formule de invocaţie — însoţeşte trecerea prin foc a pâinii (Marianne Mesnil numeşte această prefacere trecerea de la „crud" de la „primitiv" sau „sălbatic", de la „natural" — la „cult" n.n.). La scoaterea pâinii, credinţa spune: cuptorului trebuie „săi laşi ceva" în schimbul pâinii, „să nu rămână gol", de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid cu apă sau doar se stropeşte cuptorul cu apă. (din „Paşi spre sacru" de Ofelia Văduva) OUA ROMANEŞTI" Aceste ouă aşazis „româneşti" se cheamă, de secole, „oeufs poches". Vă dau totuşi reţeta, care oricum nui a mea şi, vai, nici nu ne aparţine, doar aşa, ca să respect un adjectiv, şi pentru că unii le şi fac, ici şi colo. • 6 ouă • 1 l apă • 50 ml oţet • 1 lingură sare • Se pun apa cu oţetul şi sarea la fiert. • Se sparg ouăle pe rând întro ceaşcă, fără să stricăm gălbenuşul • Le vărsăm, de foarte aproape, ou cu ou, în apa clocotind 2 • Se scot, după două minute, cu supiera • O idee ar fi să le aşezaţi pe foi de salată verde sau în roşii scobite — dă bine! Oul, arhetip cosmogonic, simbol universal al naşterii, se raportează, după părerea lui Mircea Eliade, nu atât la naştere, cât la o renaştere repetată după modelul cosmogonic. „Simbol al nemuririi", el face parte dintre simbolurile reînnoirii naturii şi vegetaţiei, reprezentând o epifanie a creaţiei şi, în cadrul experienţei hierofanice, un rezumat al cosmogoniei. „Soarele e dintrun ou", spun străvechi credinţe româneşti, sintetizând evantaiul simbolic al acestui aliment cu funcţii ritualemarcante în multe obiceiuri. Oul exprimă o simbolică complexă, înscrisă în sfera naşterii şi renaşterii vieţii pe pământ. Această simbolică stă la baza obiceiului de a înţărca copilul cu ajutorul unui ou copt pus peste prag, de a oferi la nuntă mirilor un ou (uneori presărat cu zahăr), pe care trebuie săl mănânce legaţi cu un ştergar, de a aşeza pe prag două ouă, pe care mireasa trebuie să le spargă cu piciorul când intră în casă, sau de a pune un ou în sicriu, pentru călătoria cea mare —simbol al renaşterii prin moarte, idee proprie filozofiei populare. Obiceiul larg răspândit, conform căruia în încheierea mesei bogate ce se organizează la „lăsatul secului" (ce marchează începutul perioadei de abstinenţă alimentară a postului) trebuie să mănânci un ou fiert „ca să pară postul uşor", „ca să treacă degrabă postul", trimite la credinţa în virtuţile sale regeneratoare. Aceeaşi idee inspiră acte rituale din obiceiurile legate de muncă. „La 40 de sfinţi, când se scoate plugul şi dă să iasă din ogradă, aruncă un ou pe sub mâna stângă, peste boi sau dinaintea acestora..." Felul în care rezistă oul este semnul rezistenţei plugului şi al succesului muncii începute. De asemenea, când pleacă la semănat pun în traistă un ou fiert (printre seminţe) sau pentru recolta viilor „se îngropau ouă întregi sau se risipeau coji de ouă în răscrucile viilor la Paşte". Oul este elementul ce sacralizează actul „prinderii suratelor" (în Vrancea), „înfârtăţitul" (Mehedinţi), „Mătcălăur (Banat), petrecerile cu mese comune pe care cetele de feciori le organizează după colindat în Transilvania (la care principalul fel de mâncare, „papa cea mare", este preparată din ouăle adunate în timpul colindatului) sau mesele Junilor Braşovului, care „în lunea Paştilor merg pe la case după ouă, în special la casele cu fete mari".