452 14

Nr. ( ), 20

AnulX1 III,nr. 4 (52), 20 4 BISTRIŢA

Liviu Mocan, invitation / decalogue ? Ochiul lui Osiris – articole despre Mircea Muthu de Irina Petraş, Călin Teutişan, Gheorghe Glodeanu, Constantina Raveca Buleu, Victor Ştir, Adrian Iliuă, cu un interviu de Olimpiu Nuşfelean ? Aniversări 85: Ion Vlad, Niculae Gheran? Eveniment: Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu ? O carte în două comentarii: Fals tratat de manipulare de Ana Blandiana ? Poezia Mişcării literare: Flore Pop?? Proza Mişcării literare: Silviu Buzan Confesiuni incomode de Zorin Diaconescu ? Inedit: Alexandru Mironescu, Jurnal ??Cosmin Pîrghie despre Samuil Micu In memoriam Vasile Sav?? Raft Caietele Liviu Rebreanu ? Echivalenţe lirice: Aron Gaal??Nobel 2014 Cărţile Estului ? Plastică?? Fotoalbum cu scriitori Parodii de Lucian Perţa ? CUPRINS Editorial: Scriitorii în şcoală/ 1 Irina PETRAŞ: Mircea Muthu, recuperatorul, sau despre disciplina transilvană/ 2 Călin TEUTIŞAN: Hermeneutica discursului cultural. Estetică şi balcanologie/ 10 Gheorghe GLODEANU: Mircea Muthu exeget al operei lui Liviu Rebreanu/ 14 Constantina Raveca BULEU: Două volume recente/ 16 Virgil RAŢIU: Reperele culturale transilvane. Rezervorul de seriozitate/ 22 Victor ŞTIR: Mircea Muthu – bucuria scrisului despre estetică/ 24 Revistă de literatură, artă, cultură Adrian ILIUŢĂ: Ipostazele lui Mircea Muthu/ 26 Mircea MUTHU: „Trăim o epocă alexandrină în care cultura – şi în Serie nouă universul literelor – este mai mult comentatoare decât creatoare”/ 28 AnulX51 III, nr. 4 ( 2), 20 4, Bistriţa Mircea MUTHU: Liviu Rebreanu la timpul viitor/ 32 Mircea Muthu (biobibliografie)/35 Foto-album Mircea Muthu/36 Apare trimestrial Olimpiu NUŞFELEAN: Reperele literare devin expresie a sub egida Uniunii Scriitorilor din România dominantelor unei existenţe fascinante/ 37 Andrei MOLDOVAN: Umbra cea vie a lui Liviu Rebreanu/ 40 Editor: Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud Vasile VIDICAN: Istoria este ceea ce trăim/ 41 Andrei MOLDOVAN: Dimensiunea poetică a gestului/ 44 Director fondator: Liviu Rebreanu (1924) Virgil RAŢIU: Fals tratat de manipulare, eseuri de Ana Blandiana/ 47 Ion Radu ZĂGREANU: Manipularea și schimbarea destinelor/ 50 Redacţia: Flore POP: Demonul amiezii sauakedia zilelor şi nopţilor unui Olimpiu NUŞFELEAN (director) împietrit în mirare/ 53 Silviu BUZAN: Social Security Number/ 64 Ioan PINTEA (redactor şef) Gheorghe PATZA: Noaptea, sfetnic bun/ 68 Virgil RAŢIU (secretar de redacţie) Grigore CRIGAN: Zaraza!/ 72 Andrei MOLDOVAN Mihaela OANCEA: Poezii/ 75 Monica Ioana GUGURA: Poezii/ 77 Tudorica BINDEA: Elegii/ 78 Coperta: Marcel LUPŞE Mirela ORBAN:/80 (În imagine Mircea Muthu) Mircea DAROŞI:/83 Zorin DIACONESCU: Ţara în care te enervează şi scriitorii/ 85 Alexandru MIRONESCU: Jurnal/ 87 Număr ilustrat cu lucrări de Liviu Mocan. Cosmin PÎRGHIE: Samuil Micu: schiă de portret al traducătorului Tehnoredactare: Adrian NĂSTASE din secolul al XVIII-lea/ 91 Aurel SCRIDON: Romanul românesc, de la imitaţie la Corectura: Ionela Silvia NUȘFELEAN subiectivismul auctorial/ 95 Lucia SAV: Vis şi umbre/ 98 Adresa redacţiei: Bistriţa, Adrian POPESCU: Unul ca noi, muritor cu darul scrisului/ 98 str.A rţarilor, nr. 46/A/16, 420069 Ştefan DAMIAN: Cu gândul la „înţeleptul” Vasile Sav/ 99 Telefon/fax: 0749.248708, 0263.233345 Adrian GRĂNESCU: Vafi/ 101 Ioan NEGRU: E-mail:o [email protected] Deşertăciunea are multe nume/ 104 Adrian ŢION: Vasile Sav şi „jocul” traducerii/ 108 [email protected] Vasile Sav – Biobibliografie: /110 Web: www.miscarealiterara.ro Foto-album Vasile Sav/112 Florentina TONIŢĂ: Constantin Dracsin. Poetul care a scris Administraţia: Centrul Judeţean pentru Cultură cu dinţii /113 Bistriţa-Năsăud, str. Grigore Bălan, nr. 11, Bistriţa Constantin DRACSIN: Poeme/ 115 Lucia DĂRĂMUȘ: Thanatopraxis cu înţelepţii antichităţii/ 117 Adrian LESENCIUC: George Bogdan:1, Casa Revoltei / 121 Marketing: Alexandru CÂŢCĂUAN, George BODEA: Dulce-amar de Bucovina/ 123 Casa de Cultură a Sindicatelor, Bistriţa. Menuţ MAXIMINIAN: Eminescu şi Ovidiu, exegeză de literatură comparată/ 126 Apariţiile iniţiale ale revistei au fost sprijinite Ioan L. ŞIMON: Traian Vasilcău: Sfeşnic în rugăciune (volum de de Casa de Cultură a Sindicatelor poeme pentru un „Nobel ceresc”)/ 128 şi S.C. Aletheia, Bistriţa. Menuţ MAXIMINIAN: Bizanţul la Veneţia/ 130 Menuţ MAXIMINIAN: Cercetătorul Liviu Păiuş şi Monografia Revista apare cu sprijinul Asociaţiei Culturale comunei Rodna Veche/ 132 Florentina TONIŢĂ: Pictorul/ 135 Liviu Rebreanu – Mişcarea literară Ion FILIPCIUC: Glose la ţipătul din Ciuleandra/ 137 Áron GAÁL: Poezii/ 144 Revista Mişcarea literară este membră A.R.I.E.L. Virginia NUŞFELEAN: Modiano – un Marcel Proust al zilelor noastre/ 147 Tiparul: SC Revox International Prod SRL Bistri a Lucia POSTELNICU-POP: Purificarea ideologică prin moarte/ 151 Ioan CIOBA: Stâlpi, semine. Și har nesfârșit/ 156 ISSN 1583-1957 Foto-album cu scriitori/ 158 Lucian PERŢA: Parodii pur și simplu/ 171 CITITOR DE REVISTE/ 172 Redacţia respectă grafia autorilor. Scriitorii în şcoală Mulţi scriitori visează să ajungă în şcoală. Ei speră să intre în programe şcolare, opera lor să fie subiect de studiu şi de examen. Aspiraţie nu întotdeauna atinsă. Mult mai uşor este ca aceştia să ajungă efectiv, în carne şi oase, într-o sală de clasă, ca persoane/personalităţi, însoţiţi desigur de opera lor. Pentru asta trebuie să răspundă la invitaţia unor dascăli sau să fie iniţiatorii unor proiecte prin care să inducă nevoi de cunoaştere a scriitorilor, chiar dacă vor avea surpriza să afle, mai ales la întîlniri cu copiii din primele clase, că, în imaginaţia acestora, scriitorii nu prea apar ca fiinţe vii, ci ca fiinţe imaginare, trecute de obicei în tărîmul... clasicilor. În privinţa prezenţei scriitorilor în şcoală, lucrurile rămîn într-o aşteptare nerezolvată. Scriitorii nu prea au obiceiul să se autoinvite în şcoli, profesorii nu au întotdeauna asemenea iniţiative, se mai întîmplă – din motive subiective – să aducă la dialogul cu elevii scriitori de toată mîna, editorii nu prea au exerciţiul promovării reale a literaturii în şcoală, iar şcoala în sens instituţional, adică ministerul cu structurile ce îi incumbă, nu-şi face un ţel din a introduce scriitorii vii în anumite componente ale procesului de formare a tinerilor pentru o societate în schimbare... De aceea am putea considera surprinzătoare decizia ministerului de resort de a introduce la examenul de evaluare naţională, la ieşirea din gimnaziu, un subiect scris în care i se cerea candidatului să descrie întîlnirea lui cu un scriitor. A fost o decizie cam nepregătită (din timp, la cursuri), dar pe care literatura, prin scriitori, merită să o salute. Chiar dacă, la primul contact cu un asemenea subiect, elevii şi-au pus la lucru imaginaţia... Şi mai ales, chiar dacă, la ora actuală, se tot vorbeşte că elevii nu sînt interesaţi de literatură, de lectură şi că apetenţele lor într-o asemenea direcţie cam lasă de dorit... Cîteva experienţe (practice) din ultimul timp au darul să ne avertizeze că nu trebuie să ne lăsăm derutaţi de convenţiile banale ale mentalului (colectiv). Scriitorii invitaţi la prima ediţie a Festivalului Literar de la Cluj, inițiat de USR şi organizat de Filiala clujeană a Uniunii, au putut să-şi dea seama că întîlnirile scriitorilor cu elevii – în liceele clujene, la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, la Biblioteca „Octavian Goga”... – pot fi utile şi frumoase, cu participare sensibilă şi satisfacţii din ambele părţi. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la Bistriţa, la Colocviile „George Coşbuc”, unde scriitorii au dialogat cu elevi de la C. N. Liviu Rebreanu, C. N. Andrei Mureşanu, Liceul cu Program Sportiv, Liceul de Muzică Tudor Jarda... S-a vorbit despre literatură, s-au citit poezii (de invitaţi şi de elevi), s-au consumat interacţiuni departe de a fi convenţionale sau strict conjuncturale... Cauzele „rezistenţei la lectură” a elevilor sînt multe şi diverse şi nu întotdeauna elucidate. Programa şcolară, printr-un exerciţiu repetat, „osifică” şi banalizează imaginea scriitorului, a literaturii, a cărţii, livrează imaginile legate de carte unei convenţii de unde e destul de greu să fie scoase. Dacă se întîmplă unele reuşite, meritul e în primul rînd al profesorului de la clasă. Şcoala are însă nevoie de o literatură „vie”, fie că această literatură aparţine clasicităţii sau actualităţii. Împrospătarea imaginii literaturii e dată de interesul viu pentru literatură, Editorial demers la care pot contribui şi scriitorii, prin prezenţa lor efectivă în clasă. O asemenea prezenţă arată că literatura este opera unor oameni care trăiesc în imediata noastră apropiere, care trăiesc în imediatul generic şi îşi asumă toate manifestările acestuia. Desigur că scriitorii au ca ţel scrierea cărţilor şi nimic mai mult, unii nu au nici vocaţia „socializării” cu cititorii, chiar dacă percep ca nimeni alţii „actualitatea”, dar dacă îşi pun şi problema cititorului, chiar şi a unuia virtual, nu pot să nu fie atenţi şi le felul cum cultivă – prin mijloace dintre cele mai diverse – interesul pentru literatură al cititorului. Interes îndreptat spre literatura lor sau a altora. Nu pot neglija cultivarea gustului literar al cititorului.

Olimpiu NUŞFELEAN

Mişcarea literară ♦ 1

Mircea Muthu, recuperatorul, sau despre disciplina transilvană

Irina PETRAŞ

În Panorama criticii literare (dicţio- neţe..., este scos la lumină cu sensurile sale de narul alcătuit de mine în 2001), Mircea Muthu strictă actualitate şi cu accentuarea arhe- se considera „în descendenţa lui D. Popovici, tipurilor... prin proiecţia faptului literar pe ecranul Iată, reluate aici, câteva dintre fişele ideologiei culturale”. Adaug o confesiune a sa mele de lectură. dintr-o anchetă din „Echinox”, 2001: „Dacă ar Paradoxul organicului. Mărturisindu- fi să aleg, totuşi, aş opta pentru critica de se contaminat de o prejudecată generală a persuasiune, specializată în receptarea/ receptării faţă în faţă cu marile opere filtrarea unei anumite forme de ale literaturii române – „puternică reprezentare literară.” Scriind senzaţie de închidere şi un despre Zarifopol, Liviu sentiment al definitivului” –, Rebreanu sau Lucian Blaga, Mircea Muthu subminează despre Alchimia mileniului sistematic anchilozarea sau despre Balcanismul (mimată, în cazul său) literar românesc, Mircea propunând în Liviu Rebreanu Muthu mi-a părut înainte de sau paradoxul organicului toate ca un recuperator (1993) câteva „deschideri” şi exemplar. Cărţile sale „provizorate”, tot atâtea comentează, interpretează şi puncte de plecare ori reabilitează, măcar în contrapuncte ale unei intenţie, prin insistenţa bogat monografii Rebreanu care se argumentată a enunţului lasă încă aşteptată. Autorul „salvator”, fenomene, realităţi, tentează identificarea, în termeni situaţii de cumpănă, extenuate, rebrenieni, a fluidităţii şi marginalizate, prost situate în cercetarea dinamismului unor tipare. Apelând la texte cu tradiţională. Temele sale majore cad, adesea, încărcătură teoretică, îl descoperă pe Liviu pe un trend mai general al cercetării Rebreanu în ipostaza de îmblânzitor al contemporane. Interesul reînnoit al lumii de haosului, simetriile formale, accentuate azi pentru geografia culturală, de pildă, îşi are anume, nefiind decât încercări disperate de a aliat şi, până la un punct, precursor, în studiile încropi un sens pentru lumea deja în derivă. sale de balcanologie, demarate şi pentru a Organizarea nu e nicidecum liniştitoare; la recupera miezul tare fiecare pas, „posomorâta zidire de casă tătară” Ochiul al unui concept cu (Ion Barbu) îşi arată fisurile şi rănile, pasta lui Osiris descrieri tradiţional expresionistă în care lucrează îndeobşte negative, slabe, prozatorul atârnând greu în balanţa crizei joase, marginale. Dacă în era imaginii conştiinţei auctoriale şi, deci, a modernităţii cuvântul se vede ameninţat, teoreticianul scrisului său. „Corpul sferoid” al romanului aprofundează şi actualizează, în forme este demontat printr-un număr de incizii recuperatoare, relaţia cuvânt-imagine, rapide şi provocatoare, Mircea Muthu scriitură-pictură. Tot astfel, un basm cu eliberându-l de sub semnul locului comun al latenţe uitate, precum Tinereţe fără bătrâ- calmului şi statorniciei. Întoarcerile

2 ♦ Mişcarea literară personajelor rebreniene, inventariate atent ca stăruitoare subtextual, este trăsătura semnalmente esenţiale ale unor destine şi ale definitorie a unei literaturi de o modernitate unor atitudini existenţiale, sunt de fiecare dată „posomorâtă”, mai puţin stridentă şi, de aceea, noi începuturi ori închideri provizorii. Celebra mai rezistentă în timp. Fiinţa socială – intrare din realitate în spaţiul ficţiunii pe un subiectul predilect al prozei rebreniene – este drum şi ieşirea din ficţiune pe acelaşi drum marcată de singurătate. Sinele rămâne „lume sunt, în fine, traduse adecvat. „Corpul sferoid” complectă şi puternic izolată”, oricât de este unul care se preface a fi cerc, imperfect şi colective şi hotărâtoare par circumstanţele. etern perfectibil. El imită stările şi mişcările „Complectă” în măsura în care contactele şi omului precar. Avem mai degrabă a face, contractele sociale nu-i vor revela decât date crede M.M., cu o buclă: „loc de paradoxală pre-existente şi nu-i vor ameliora „izolarea”. întâlnire a orizontalităţii (istoricul) cu Dimensiunea mitică şi impersonală de aici verticalitatea (miticul) şi de suprapunere doar decurge. Raportarea constantă la organicitate parţială a simetriilor epice propriu-zise peste (M.M. vorbeşte despre trinitatea viaţă, operă, «structura circulară abisală» (Simion Mioc). teorie subsumată categoriei suverane: Pe de o parte, planurile comunică până acolo, organicul), obsesia elementarului se rezolvă încât «mersul vremii» va fi resimţit firesc prin panoramare. Ideile generale, «monoton-monoton», adică repetitiv şi el, în circumscrise în absenţa artei detaliului vreme de anamnesis-ul amintit ia forma şi securizant, comandă tragismul panoramărilor. turnura desfăşurării diacronice; pe de altă Maşina socială, surprinsă cu ochiul aspru al parte, înregistrăm şi o relaţie tensională ce, legii morale de greutate ardelenească şi latentă la începutul fiecărui roman, duce la resimţită ca opresivă, accentuează crizic incompatibilitate şi apoi la soluţia tragică”. De singurătatea funciară a insului. Nostalgia reţinut aici – o face şi M.M. cu fine eticului – în sensul participării la progresul comentarii – misterul scriiturii conservat colectiv al umanităţii – numeşte deopotrivă anume şi degustat în ritualuri mai puţin slăbiciunea şi măreţia omului destinat morţii. bănuite la un prozator realist. Inspiraţia ca Recursul anteic (rapida paralelă între „fluid magnetic”, concentrarea maximă în faţa discursurile academice ale unor Sadoveanu, paginii albe până când gustul se Blaga şi Rebreanu ar putea constitui nucleul „materializează”, zgomotirea miraculoasă a unui studiu de maxim interes despre cuvântului haotic, înfrânt şi învingător în „ţărănismul” nostru organic) nu se petrece sub tipare fluide şi dinamice, toate acestea zări calme, ci disperat-calme, pe muchie de celebrează realitatea ficţiunii, forţa ei. Când, cuţit. Citatul din Nietzsche: „Ceea ce e mare în finalul lui Ion, „glasurile se amestecau, se la om e că el e o punte şi un fără de scop; ceea confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce se poate iubi la om e că el e o trecere şi un ce mai mare al lumii”, are loc, în fond, o de- apus”, folosit ca motto pentru romanul Gorila, materializare a gândului, o slăbire a atenţiei, o spune câte ceva despre scepticismul dinamic obscurizare a privirii auctoriale care aruncă în al prozatorului ardelean. Moartea nu e ceaţă, în nedefinit lumea însăşi. „Trecerea de intravitală, nu e cotidiană, obsesie blând- la monolitic spre fragmentar”, pe care o potenţatoare de energii ori izvor de adânci recunoaşte M.M. în succesiunea romanelor lui nelinişti metafizice. Ea e agresivă, la pândă, Rebreanu, mi se pare reperabilă în fiecare atroce. Ne-împăcarea, conflictul sunt roman în parte, în tot scrisul său. Chiar dacă definitorii pentru eroii rebrenieni. Iubirea lui semnele exterioare, strict formale, pot susţine Bologa, în treptele iluzorii şi iluzionante pe o asemenea „scară” a perspectivei romaneşti, care le urcă, nu face excepţie. Iubirea şi se poate uşor demonstra că monoliticul este moartea sunt amândouă manifestări naturale întotdeauna fin fisurat, iar fragmentarul e ale răului care guvernează înaintarea structurat pedant, ţinut în frâu. Nici unul umanităţii, durarea ei. Violente, destinale, ele dintre romane nu este acoperit de o etichetă pun totalitatea sub semnul întrebării, ţin de unică. Permanenta stare de cumpănă, răscruce. Afirmaţia lui M.M. cum că

Mişcarea literară ♦ 3 „personajele feminine centrale accelerează impui o judecată nouă, chiar pripită şi oloagă, mecanica fatalităţii, împingându-l pe erou decât să răstorni o pre-judecată. Şi-o ascunde, spre sfârşitul fizic” e de completat cu oboseala, cu grijă. Ardeleanul preţuieşte în observaţia că, de fiecare dată, se petrece şi o continuare lucrul bine făcut şi „dus până la ridicare a tensiunii existenţiale, acel a trăi cu capăt”. Aplică logica bunului simţ, cu măsură adevărat. Funcţia constructivă a răului e şi metodă, într-o lume care gândeşte în recunoscută ca atare chiar şi în varianta sa nesocotirea „trecutului viu” şi cu privirea istorică (tot feminină), cunoscută cu asupra de aţintită asupra profitului imediat. Venind măsură de ardeleni. dinspre partea cea mai puţin balcanică, în sens Recuperarea lui între sau despre peiorativ, a românilor, ardeleanul are distanţa interval. Titlul cărţii lui M.M. (Dinspre Sud- necesară pentru a cumpăni lucrurile, dar îşi Est, 1999) conţine, dacă vrem, el singur, cenzurează orice tentaţie de a se considera chestiunea complexă şi dureroasă în superior în numele întâmplărilor istorice pe descrierea căreia s-a angajat deja de decenii. care le-a suportat. Istoriei ca poveste a unei Nu atât „unul împotriva tuturor”, cum o evoluţii nu i se recunoaşte dreptul de a repetă, amar, în câteva rânduri, cât unul în privilegia. Axioma Occidentului care se află nepăsarea/ne-gândirea aproape tuturor; căci înaintea noastră cu un secol e pusă provizoriu subiectul e deli- între paranteze. Imperativul racordării tempo- cat, eticheta peio- rale la contemporaneitate nu pretinde admi- rativă, veche şi raţia necondiţionată pentru alt spaţiu decât cel rezistentă, îngă- „destinal”. Neşansa istorică nu e absolutizată. lată în straturi Cărţile lui Mircea Muthu descriu şi circum- succesive de clei scriu o stare de fapt. Nu scuză, ci explică. „istoric”. Aşadar, Nu întâmplător, volumul îşi alătură o Sud-Estul este el anexă de dialoguri şi confesiuni. Problema însuşi dublu şi sud-estului european, a românismului în con- ambiguu, nehotă- text european devine astfel (se recunoaşte ca) rât asupra direc- problemă personală. Nuanţările coboară la ţiei sau dispus nivelul individualului şi, deci, înalţă la nivelul (capabil?) să apu- fiinţei ceea ce studiile precedente păstrau la ce pe amândouă nivelul teoriei şi al efortului sistemic: „Am la fel de în serios. ajuns să mă înscriu într-un al treilea cerc, mai Prepoziţia com- larg, vizavi de balcanismul conceput ca dramă pusă care îl precede are apartenenţa inevi- (cu reversul său parodic) şi ca răscumpărare tabilă la un loc, la o sursă: din (de plus în), estetică [...] Scriu deoarece ştiu că alinierea, situarea înăuntrul unei realităţi mai degrabă mereu întreruptă şi mereu reiterată, la valorile spaţiale, pe care n-o poate ocoli şi nici nu Europei apusene e un proces firesc ce nu doreşte, ştiut fiind că rădăcinile, oricât de poate totuşi recuza postulările noastre sud-est contorsionate, valorează, iar orice desprindere europene... Transilvăneanul disciplinat din e iluzorie şi egalează o amputare; spre, mine doreşte să circumscrie, fără grabă, o îndreptarea în alb, deschisă şi mereu vinovată, «forma mentis»”. Fără grabă, „cu umilinţă şi a celui care poate iubi două lucruri deodată, orgoliu”, transilvăneanul îşi asumă condiţia de trecut şi prezent, închis şi deschis, răsărit şi român, deci bizantinismul şi balcanismul apus, om şi lume, cu iubiri mereu inventariate structural, şi luptă împotriva unei „prejudecăţi ca erori şi degradări. De unde şi întrebarea aproape colective” pentru a scoate conceptele subînţeleasă – „încotro?” – impusă unuia care numite „din sfera unei categorializări înguste, îşi ştie dintotdeauna locul, chiar dacă grevate de sensuri peiorative” şi a le înscrie prejudecata se încăpăţânează să-l considere balcanităţii – „concept fundamental prin care încă pe drum. Am simţit, citind cartea, înţeleg o axiologie comună popoarelor sud-est freamătul subteran al unei oboseli. Mai repede europene, verificabilă mai ales în Evul Mediu

4 ♦ Mişcarea literară şi epoca premodernă şi anticipată, în plus, de spaţiul mioritic. Solidaritatea nu poate fi decât substratul prelungit până în aşa-numitul organică, adică, liberă, neobligată . Tot aşa «creştinism cosmic» al ţăranului sud-estic de cum trecutul este viu, crede Mircea Muthu, astăzi”. Întemeiată pe „duhul locului”, pe fiindcă e mereu reiterat. Plăcerea de a povesti apartenenţa la un spaţiu anume, balcanitatea vine din acelaşi sentiment al provizoriului. scoate omul de „subt vremi” după ce vremile Drumul mare e pretext pentru opriri periodice, l-au modelat, totuşi, într-un fel inconfundabil. ritualice, pentru rememorări ale unor gesturi Eliberarea de sub tirania timpului înlătură individuale sau comunitare mereu exemplare privilegierile spaţiale. Est-vest, periferie- – în sensul de altele, dar mereu aceleaşi... centru îşi pierd din puterea de a încărca Echilibrul nativ al românului este nuan- valoric prin simpla situare faţă de un reper ţat de autor sub semnul aceleiaşi cumpene, aş arbitrar şi îşi accentuează forţa de a identifica zice: „În ce mă priveşte, văd amintitul echili- prin locuirea, lucidă şi asumată, în textura bru ca pe o tensiune, niciodată istovită [s.m.] tensională, particulară şi cu valoare conţinută. între caracterul recuperator şi tendinţa, Cartea (interludiu, un între resimţit ca aspiraţia la globalitate a culturii noastre de-a necesar înainte de lansarea ultimului volum al lungul celor trei faze mari, respectiv arhaică, trilogiei balcanice) reia şi nuanţează demersul folclorică şi cultă. Aşa se poate explica faptul din precedentele studii (Literatura română şi că replierea către sine, făcută nu gasteropodic, spiritul sud-est european, 1976, şi Perma- ci cu obstinaţia re-argumentării izvoarelor nenţe literare româneşti din perspectivă etnice, lingvistice ş.a. şi expansiunea (nicio- comparată, 1986), pe patru paliere pe care nu dată politică sau militară) în logos-ul trăit cu le văd în decurgere succesivă, ci în întrepă- fervoare meridională ritmează specific această trundere şi reciprocă oglindire. Constantele cultură ameninţată cu provizoratul existenţei, antropo-geografice care întreţin sentimentul la răscrucea imperiilor vii sau moarte. Iată de colectiv de apartenenţă la o comunitate umană ce, imperativul rezistenţei şi, corelativ, al şi de teritoriu, comunitatea de destin istoric de supravieţuirii în ontic (Mioriţa) sau în istoric natură socio-economică, religioasă, politică şi şi estetic (Meşterul Manole) structurează culturală, specificitatea dialogului Orient- imaginarul fiecărei epoci. Între cele două Occident într-un spaţiu de interferenţă a dimensiuni există, îndrăznesc s-o afirm, un culturilor şi civilizaţiilor cristalizează excepţi- echilibru mereu instabil, prezidat de senti- onal în meditaţia asupra statutului lui între al mentul tragic al istoriei...”. Tensiunea nicio- sud-est europeanului. Am reţinut mai ales dată istovită a lui între ca operator ontologic aproximările autorului asupra ontologiei lui dă pagini excepţionale care ar merita discutări între. Definirea sud-est europeanului este detaliate. Astfel: replierea periodică a litera- mereu dublă – şi/şi, nici/nici. A fi între – nu a turii române înţeleasă nu ca „retragere din te situa între, ceea ce ar presupune deja o istorie” (refugiere sub munţi, cum zicea Căli- aşezare, o limitare, ci a locui liber şi capricios nescu), ci ca apel la timpul primordialităţii în un spaţiu al posibilităţilor mereu duble şi ne- veşnică anticipare faţă de istoria Occidentului; aşezate – îşi găseşte, cred, ilustrarea şi în povestirea ca digresiune, ca metodă de a scăpa cumpăna obsesivă a lui Eminescu. Sortită să de sub imperativele exterioare ale „drumului devină cerc, având, aşadar, toate condiţiile mare”, ale centrului impus – braţele cumpenei împlinirii, dar neajungând vreodată, cumpăna preţuind mereu mai mult decât axul nemişcat eminesciană descrie echilibrul instabil, ne- care, totuşi, le sprijină mişcarea ritmic trădă- ajungerea. Cumpenei îi e străină opţiunea toare; pământul de cumpănă, „în Orient şi definitivă – ea nu alege o dată pentru totdea- totuşi în Occident”, armonizând tensiuni una. Destinul ei este al dorului neîmplinit. ireconciliabile; provizoriul ca şi „categorie Orice stare tânjeşte după starea opusă, o caută, universală” în România, subminând spaţiul şi o atinge şi tânjeşte de îndată după ipostaza timpul (istoric) deopotrivă, obligându-l pe cel dintâi. Ştie să-şi dozeze efortul, mişcarea ei îşi dintâi să-şi adapteze dimensiunile, pe cel de-al conservă oscilarea, „ondularea”. Între este doilea extenuându-l într-o „fericită adecvare

Mişcarea literară ♦ 5 la stimulii momentului”, pe care o gustă şi înseamnă mai degrabă şi-şi decât nici-nici, eseistul român; tensiunea (creatoare) dintre intervalul de la care se revendică şi pe care îl om şi lume, definind tipul nostru tragic şi locuieşte nu este un spaţiu gol şi de una şi de mlădiind echilibrul instabil. Toate acestea cealaltă, ci plin de amândouă. Iar această conduc firesc şi argumentat spre substituirea întâmplare s-ar putea transforma într-o şansă. lui întru cu între, mai adecvat omului Tinereţe fără bătrâneţe… Mircea românesc: „Cuvântul rezumă echivocul vieţii Muthu semnează alături de Maria Muthu o noastre istorice, «condiţia intervalului»..., carte incitantă: Făt-Frumos şi „Vremea «alternanţa unor ideologii cu provenienţă uitată”. O nouă interpretare critică a bas- deopotrivă atlantă şi asiatică»”. Situarea între, mului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără supusă tensiunilor intermundiului, poate fi o de moarte”. Cele nici o sută de pagini sunt şansă asigurând dubla deschidere pentru un concepute ca o ispitire. Basmul lui Ispirescu a popor de frontieră, trăind cu ritmul său atras atenţia încă de la publicare ca o specific, întretăiat de sincope într-o lume a „ciudăţenie”, încălcând regulile tradiţionale posibilului cu virtualităţi eternizate de stări ale speciei, şi continuă să provoace periodic, conjuncturale. Şi va fi o şansă, crede M.M., o mesajul său având încă destule valenţe neaco- dată cu mutarea accentului de pe spaţiu pe perite. Am găsit fragmente de interpretare la „timpul cosmic” şi cu renunţarea la obsesia Gabriela Melinescu (în 33 de revelaţii) şi Ion apartenenţei la o „cultură mică”. Mureşan (în Cartea pierdută), dar şi surprin- zătoare sugestii în Ireversibilul şi nostalgia, cartea lui Vl. Jankélèvitch. Deşi de o simplitate uluitoare, aproape „rezumat”, aş zice, al unei poveşti spuse pe îndelete şi cu tot dichisul („straniu şi sec basm”, zice Mircea Muthu), sau tocmai de aceea, Tinereţe fără bătrâneţe… dă impresia de alcătuire în straturi suprapuse, un soi de palimpsest repetat şi imperfect, nici o traducere nefiind definitivă şi ultima. Mai degrabă primaultima, ca orice întâmplare omenească supusă temporalităţii destinale: fiecare e prima, proaspătă şi inedită, căzând de îndată în timp şi chemând depăşiri şi Operatorul ontologic între propus de reveniri. E ceea ce sugerează discret Făt- Mircea Muthu îl descopăr funcţionând şi în Frumos şi „Vremea uitată”. Un studiu dens, cazul limbii române. Întâmplarea că limba aproape avar cu propriile descoperiri, semnat română nu are neutru – singura printre limbile de Mircea Muthu, este urmat de reproducerea europene din orice puncte cardinale! –, că în basmului propriu-zis, cu note bogate, verita- locul său are ambigenul, cu personalitatea sa bile prelungiri şi deja subminări ale prefeţei, dublă, cu dublă deschidere, ar putea aduce de o antologie de secvenţe exegetice, de la nuanţări surprinzătoare „ontologiei lui între”. Eminescu şi Constantin Noica la Mihai Privirea sexuată a românei, pentru care toate Coman şi Emil Lungeanu, o bibliografie şi, în lucrurile acestei lumi sunt personalizate (el fine, o proiectare mai largă, o punere la sau ea) şi care se sprijină pe neobosita îndemâna străinilor prin traducerea în „androginie” a ambigenului, exaltă condiţia franceză a basmului, semnată de Rodica intervalului, îmbogăţeşte echilibrul instabil şi Baconski. M.M. remarcă încă de la început, în „umanizează” tragismul specific. Sunt tentată mini-eseul său, faptul că nemurirea căutată de să spun că nici nu putea fi altfel. Că Făt-Frumos se află într-un loc, la răsărit. Că românului, est-european fiind, neutralitatea îi este, aşadar, o locuire. Cum bine observă în era refuzată. Căci ambigenul – între – continuare, prinţul trăieşte în paradis cum ar fi

6 ♦ Mişcarea literară trăit şi la palat. Nu schimbă nimic, nu face exclusivitate, la o minte orientată spre plăceri nimic. Locuirea sa, aş adăuga, e nepăsătoare şi prezente, în curs, risipitoare şi leneşă. Când schematică, susţinută exclusiv de temporalia face în fine ceva – aleargă iepurele –, fapta deşi, în spaţiul „vremii uitate”, el întreţine atrage după sine amintirea, reintrarea în tim- iluzia opririi timpului, a situării în aeterna. pul din care, fără s-o ştie, nu ieşise niciodată. Dar timpul are sens unic şi implacabil, Făt-Frumos e un nesăbuit, dar nu unul care oprirea, încetinirea, întoarcerea sunt amăgiri. îndrăzneşte, ci unul care cere, pur şi simplu, Singura libertate acordată omului e cea spa- cecuri în alb. Singurul câştig i-ar fi fost ţială. Duceri, întoarceri, recuperări, adăstări drumul, dar el îl parcurge cu obloanele lăsate alimentează ideea relativei stăpâniri a şi privirea aţintită spre destinaţie. Iarăşi fără s- spaţiului şi, prin el, a timpului. Făt-Frumos nu o ştie, este dintre cei care se duc „să aibă de foloseşte această libertate. Ducerile şi unde veni”. Fără memorie, şi-a pierdut sensul întoarcerile sale sunt rapide, schematice, fără (rostul). A plecat dintr-un răsfăţ, fără curajul urme. Mircea Muthu are dreptate să insiste de a face faţă muritudinii, şi s-a întors mânat asupra modului în care călătoreşte prinţul – de un dor obscur. Singurul lui câştig. Mărunt, „sare pe deasupra”. Graba, viteza, dar şi dar totul. Aş zice că „dubla iniţiere” despre superficialitatea sunt aproape stridente. Nu e, care vorbeşte Mircea Muthu este fragilă, de fapt, o iniţiere în nemurire. Făt-Frumos neconsumată cu adevărat, tot aşa cum „dublul găseşte locul Tinereţii, nu timpul, fiindcă eşec” e, de fapt, o victorie. În sensul în care, vremea e uitată, oricât de provizoriu şi de crede Jankélévitch, faptul de a te fi născut e amăgitor. Iar locul e o înscenare, o copie fără deja o victorie metaempirică asupra nefiinţei. sânge (fără temporalitate conştientă) a lumii Oricât de infimă ar fi, avem de-a face cu o de unde a plecat. Prinţul n-a ştiut, n-a putut să devenire. Cel care se întoarce şi-a recuperat viseze suficient de departe, fără să ştie că nu futuriţia şi, deci, moartea. Reintră în umani- poţi pleca niciodată destul de departe. tate şi ţine piept, vrând-nevrând, destinului. Paradisul său e copleşit de plăceri lumeşti. Un Chiar îngenunchiat, din această perspectivă fel de chef fără cap – fericitul e ipostaza cea prinţul e un învingător. Finalul basmului e un mai de jos a umanităţii, e nepăsarea însăşi. happy-end aş zice, dacă n-ar fi nefericirea Zânele îl privesc cu milă fiindcă îi recunosc darului dobândit. Recăpătându-şi bruma de laşitatea şi ştiu cât de limitate îi sunt visurile. trecut, Făt-Frumos face o adevărată călătorie Interesantă apropierea de Râul nepăsării al lui spre locul Tinereţii care, firesc, este acum Platon, mai ales dacă readucem în minte totuna cu cel al Morţii. etimologia. Latinescul pensare, „a gândi”, a Cred că drumul spre răsărit, apoi spre dat în româneşte păsarea cu perechea ei, apus e mai degrabă un tic verbal sau, şi mai nepăsarea. Negândirea. Făt-Frumos e un nepă- bine, o metaforă tradiţională. În fond, indife- sător. Experienţa sa paradisiacă e coborâre, rent în ce parte ar pleca un om, el merge spre degradare. Cădere din ipostaza de fiinţă moarte. Plăcerile trecătoare la care se dedă în gânditoare, căreia îi pasă şi plânge. În Valea tărâmul de la răsărit spun acelaşi lucru. Plângerii, a păsării, prinţul, gândind, află că Ultimul cuvânt e, mereu, al timpului care singurul loc al Tinereţii sale este cel lăsat în trece. Moartea îi dă o palmă pentru a se îm- urmă. Că „vremea uitată” nu e şi abolită, că plini, rapid şi sumar. Ea „loveşte” de obicei. „acela lecuit prin uitare e prost lecuit”. Nimic special. Desigur, s-ar putea divaga pe Vremea a lucrat tot timpul pe ascuns. În ideea că e o moarte personalizată – „Moartea tărâmul Tinereţii fără bătrâneţe, el nu e tânăr, lui” – însă acest lucru nu e decât firesc. Pentru ci cosmetizat, sulemenit de uitare. Amăgit. că adevărata iniţiere e aceea în firea lucrurilor. Deşi în text îmbătrânirea pare bruscă şi Prinţul învaţă că nu se poate fugi de Moarte rapidă, el a îmbătrânit tot timpul, în uitare fiindcă aceasta nu e o cantitate autonomă, fiind, păgubindu-se de acumularea de amin- ocolibilă de unul sau de altul, ci o sumă de tiri, de trecutul în stare să asigure un viitor. A morţi individuale şi inevitabile. Morala e că recurs, o vreme, la mens momentanea în

Mişcarea literară ♦ 7 toţi mor. Făt-Frumos o „vede” de îndată ce copilul negociază ceea ce e de nenegociat. iese din uitarea cea oarbă. Nesupunerea sa la direcţia destinală nu e Exilat de bună şi încăpăţânată voie, el curaj. Târguiala lui e a megalomanului: cere trece prin non-locuri. Nici unul nu-l imposibilul fără a oferi ceva în schimb, ca şi întemeiază. Asta şi fiindcă are de la început o cum ar chiar putea decide asupra naşterii. Îi înţelegere greşită a nemuririi: o imaginează ca stă la îndemână, cel mult, să moară înainte de alt loc (e forma sa de revoltă destinală) şi ca a se naşte, să rateze succesiunea firească a stare. Chiar înainte de a se naşte, se aşează celor două evenimente. Dar şi-ar refuza astfel sub semnul nemişcării, refuzând orice viaţa însăşi, cea de după naştere, condiţionată „progres”. El nu făptuieşte, ci stă. Cum prea strict de moarte, de moartea intravitală. Fără- bine remarcă Gabriela Melinescu, străbaterea de-moartea nu poate fi condiţie a naşterii – ele lumii prin apă, foc, pădure e aproape nemiş- lucrează pe culoare temporale diferite, cată. El stă în şa, paralele. Drumul său nu-i plin de peripeţii, vitejia fiindu-i greu cum crede Ion Mureşan. Se petrece „pe de identificat şi deasupra” şi cu iuţeala vântului, fără urme. recunoscut. Ajunge Prinţul se va întoarce la copilărie, singura apoi la un loc, static trăită (deşi nerăbdător şi nemulţumit). şi el, cu fiinţe înghe- Maturitatea creatoare a fost topită, anihilată de ţate într-o candidă uitarea cea oarbă. Întoarcerea sa e singura cu tinereţe, „fără miş- sens, aşa, fără urme cum este. Că în pivniţă îşi care”. Condiţia ne- caută temeiul e de la sine înţeles. E vorba, în muririi, pe care o fond, de o reîntoarcere în pântece pentru a se pune împăratului, e naşte din nou, cu adevărat, ca muritor: un capriciu. Nu are „Moartea Născătoare”. Prima sa viaţă n-a fost argumente, e o sim- omenească. Feciorul e, de la primele rânduri, plă vrere, o revoltă neînduplecat, statornic, „ca o piatră”. Între vidă. Refuzând locul naşterii şi locul Tinereţii, prinţul face moartea, basmul o extrem de puţine: îngrijeşte calul, stă şi se ţine probează sever şi laconic, el refuză, de fapt, în şa, fugăreşte un iepure. Sunt atât de sumare viaţa. Păşind în Valea Plângerii – experienţă gesturile vieţii sale, încât bănuiala lui Mircea deloc accidentală –, se reînscrie în curgerea Constantinescu cum că, de fapt, n-a avut loc destinală a timpului şi, oricât de năuc şi nici o plecare se susţine. Straniu şi sec, inadecvat, începe să trăiască. O dată cu basmul e o înscenare demonstrativă, o tristeţea şi limita, intră în umanitate: murind, păcăleală adevărată. Împăratul, calul, zânele – reuşeşte să nu fie ratatul total. Singura lui toţi ştiu, ca mai bătrâni ce se află, că fără-de- operă e una ne-creatoare. Creaţia ca nemurire moartea nu se poate. Comédia are menirea o ratează, făcutul şi nestarea le arde fulgerător să-l orbească pe neclintitul tânăr până când murind. De la bucuria „fericitului” – goală, ochii i se vor deschide şi va şti şi el. Joacă toţi suspendată, statică şi, paradoxal, trecătoare –, în jurul lui, întristaţi şi privindu-l cu milă, a ajuns la tristeţea „nefericitului”, egală cu aceeaşi clipă tânără. De la un punct încolo, căderea în istorie – acolo unde se poate rămâne singur – calul fermecat, cel care a rămâne trecând. intermediat vraja şi a avut în sarcină „efectele Târguiala de la naştere e fin detaliată de speciale”, îl părăseşte şi el. Singur cu Moartea Ion Mureşan. Copilul plânge, apelează la lui. Adică în cea mai omenească dintre şantaj, iar împăratul îi răspunde, întristat (el însoţiri. ştie, ca orice bătrân!), cu o amăgire pe măsură. Contractul verbal poate fi încălcat. În loc de încheiere, o secvenţă dintr-un Ion Mureşan surprinde, cu umor conţinut, Remember transilvan semnat de feţele negustoreşti din scena ispitirii transilvăneanul Mircea Muthu, text care (comparând basmul nostru cu Tuliman). Dar deschide volumul Viaţa literară la Cluj (editat

8 ♦ Mişcarea literară de Filiala clujeană a USR în 2013). O propun transmise de «rezervorul de seriozitate», cum aici pentru fiorul autoportretistic pe care îl numea Bariţ mai întâi şii apoi Rebreanu «ţara» conţine: „Când Perpessicius evoca «vatra de Ardealului. «În înfăţişarea de ansamblu a visuri milenare şi Canaan martirizat» el noului stat român, această lume, sublinia prin metaforiza superb, dar şi fixa, în acelaşi timp, 1923 publicistul Octaviian Goga, aduce netă- în linii de gravură, chipul spaţiului transillvan, găduit un aspect de muullţime mai occidentală, aşa cum s-a perpetuat, de altfel, în memoria exigenţe culturale mai pozitive, o concepţie României reîntregite. Dimensiunile sale, reite- mai largă a libertăţilor cetăţeneşti şi o educaţie rate periodic de la Bălcescu încoace şi mai veche a spiritului de datorie» (Reabili- caracterizate printr-o altă distribuire a tarea Ardealului). Repeer constant în meditaţia accentelor în tabloul general a ceea ce s-a intelectualului, vertebrând adesea mentalitatea numit specific naţional, configurează o nu numai culturală din ultimul secol, spiritul Transilvanie emblematică, lipsită de osifi- localizat în interiorul arcului carpatic îşi cările subiacente modelului. Şi, tocmai de consolidează – prin statutul, acceptat, de aceea, circumscrierile ulterioare lui 1918 îşi «vatră» – funcţia coezivă şi valoarea de păstrează nota de gravitate şi temperatura exemplu”.

Miişcarea literară ♦ 9

Hermeneutica discursului cultural. Estetică şi balcanologie

Călin TEUTIŞAN

Esteticianul şi teoreticianul literar integrativ, având drept scop identificarea unei Mircea Muthu asumă discursul cultural şi forma mentis. Istoria presupune, aşadar, o simbolurile lui ca articulaţii ale unei viziuni contextualizare sistematică, având o funcţie epistemologice. Osiris, „cel cu mulţi ochi”, mediatoare între analiză şi sinteză, fără a reprezintă hieroglifa simbolică a „memoriei- ignora intuiţia interpretativă, ca nucleu origi- girofar a criticului, comparatistului”1, într-o nar al lecturii critice. Sinteza acestora ar fi hartă esenţială a fiinţei individuale, a lumii, identificarea şi/sau construcţia de „concepte- precum şi a relaţiei dintre acestea. Identitatea imagini”, operaţionale în câmpul hermene- intelectuală a autorului se relevă din integra- uticii literaturii, prin prisma poeticii, câtă litatea operei sale, din care putem deduce, la o vreme, pentru autor, literatura este valoare lectură atentă, două aspecte. Pe de-o parte, o estetică şi filosofie concretă, bazată pe discreţie funciară a imagine artistică. persoanei Mircea Teoria literaturii reprezintă, la rându-i, o Muthu face ca cer- disciplină asupra c ăreia privirea se îndreaptă cetătorul să apeleze cu acelaşi interes, al definirii şi al circum- exclusiv la categorii scrierii. În contra clişeelor frecvente şi a ale discursului ştiin- înţelegerii comune, discursul tipologizant ţific. Îndărătul aces- aruncă o lumină revelatoare peste sensul şi tuia, eul individual mizele acestei ştiinţe. Aşadar, teoria literaturii se camuflează cu nu este „o «critică a criticii» sau o grijă, ignorând cu «metacritică»”, ci ea rămâne, la fel ca estetica, bună ştiinţă orice o „conştiinţă de sine a literaturii, văzută în ostentaţie a prezen- procesualitatea ei, ca act de comunicare ţei publice. Această eminamente lingvistică”2. discreţie face ca, pe Pe de altă parte, estetica subîntinde de altă parte, perso- majoritatea preocupărilor teoretice ale lui na Mircea Muthu să Mircea Muthu, dar e prezentă, în chip nemij- iasă la rampă integral şi spectaculos – o locit, ca fundament al discursului hermene- persona teoretică, ce convinge prin luciditate, utic, în două dintre volumele publicate. Este dar şi printr-un tip anume de autenticitate. vorba despre Alchimia mileniului (1989) şi Cercetările sale de istorie şi teorie literară, dar Călcâiul lui Delacroix (1996). Ambele mai ales cele din sfera esteticii şi a studiilor funcţionează, în proiectul larg al cercetării, culturale sud-est europene urmează (cu o drept plăci turnante între tomurile dedicate formulă teoretizată de Mircea Eliade, în studiilor culturale sud-est europene. Această Prefaţa la romanul Şantier) etapele devenirii poziţie de „intermediaritate” nu le răpeşte unei conştiinţe teoretice. relevanţa teoretică, nici individualitatea În câmpul istoriei literare, formulările programatică. Transpar, din paginile lor, sunt adeseori lapidare şi revelatoare. Ele problematizări cu privire la istoria disciplinei, exprimă deja obsesia sistemică ce stă la baza la instrumentele ei, precum şi formulări metodelor criticului. Istoria literară este – ar esenţiale privind sistemul estetic al autorului, trebui să fie – un demers critic şi morfologic axat pe relaţia dintre ochi (metafora concretă

10 ♦ Mişcarea literară a culturii scrise, vizuale) şi ureche (metafora narațiune ştiințifică, legată de o „hartă” a concretă a povestirii, ca reminiscenţă a cul- mentalităţii balcanice, prin care atributele ei turii orale), precum şi pe postulatul rupturii specifice şi mizele ei în contextul continental dintre ele. Considerând radicalul comun al devin, deopotrivă, extrem de evidente. tridimensionalităţii – o tridimensionalitate Procedural, demonstrația pleacă de la „narativă”, aş numi-o, şi cred că aşa trebuie general la particular. Mai întâi, este stabilit înţeles corect sensul intim al conceptului, dat contextul diagnostic al problematicii balca- fiind şi vectorul istoric pe care Mircea Muthu nice, prin formulări revelatoare. El ține, în i-l ataşează –, două mutaţii istorice au loc în esență, de poziționarea pe frontieră, într-un structura de adâncime a artei europene. Prima, spaţiu al pragului dintre două modele radi- apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea şi caliste, manifeste uneori convergent, alteori începutul secolului XX, exprimă redescope- disjunctiv. Între modelul occidental european rirea bidimensionalităţii în artele plastice; a antropocentric şi modelul oriental cosmo- doua, caracteristică secolului XX, aduce cu centric, zona crepus- sine descoperirea cvadridimensionalităţii (ve- culară balcanică de- nind dinspre teoria relativităţii, conceperea vine un câmp al timpului ca dimensiune etc.). Ambele au, oscilaţiei, în perma- consideră esteticianul, efecte fulminante în nentă tensiune. Di- câmpul literaturii, precum şi în cel al teoriei, mensiunea ei speci- unde estetica aplicată capătă un ascendent tot fică este tocmai mai pronunţat. elasticitatea, fluidi- Zona de legătură între studiile de tatea categoriilor. estetică şi studiile de balcanologie se găseşte Poziţia geografică, în relația dintre vizual (în sensul culturii apoi prelungirile scrise) şi auditiv (în sensul culturii orale). În istorice ale romani- teoria esteticii, postulatul fundamental de la tăţii în ceea ce care plecau construcțiile argumentative era, autorul desemnează ca „Bizanţ milenar”, orto- după cum am văzut deja, ruptura dintre cele doxismul şi, nu în ultimul rând, istoria două. În teoria culturală, premisa va fi, dramatică şi tulburată a comunităţilor sud- dimpotrivă, tocmai legătura dintre ele, vizibilă estice contextualizează, în opinia lui Mircea încă în articulațiile unei forma mentis sud-est Muthu, atât romanitatea orientală în clasici- europene. În cărţile sale, cercetătorul se tatea sa, cât vocaţia europeană a bazinului apleacă asupra paradigmelor teoretice şi a cultural românesc. interpretărilor acestora, care tratează nemij- Discursul analitic îşi mută apoi interesul locit temele geografiei culturale şi identitare în câmpul precizărilor, al definiţiilor şi al balcanice. Schematic, în Ochiul lui Osiris, diferenţierilor, cu o pronunţată notă polemică analitic şi detaliat în Literatura română şi la adresa stereotipiilor ataşate mereu noţiunii spiritul sud-est european (1976), în Perma- de „balcanism”. O judecată critică asupra nenţe literare româneşti din perspectiva conotaţiei peiorative a bizantinismului, tran- comparată (1986), precum şi în sinteza sferată în mentalul colectiv asupra balca- Balcanismul literar românesc, autorul stabi- nismului, e urmată de precizarea că acesta din leşte un sistem de diagnoză şi de interpretare a urmă reprezintă un concept-imagine, al cărui elementelor care vertebrează spaț iul balcanic, reflex estetic este balcanismul literar. Aşadar, privit din unghiuri multiple. Suma acestor balcanismul literar, ca unul dintre reflexele perspective e reprezentată prin viziunea balcanităţii, corespunde unei linii comune de coerentă a sensurilor unui câmp semantic doar valori axiologice, venind dinspre istoria aparent gregar şi contradictoriu, care-şi con- medievală şi premodernă a comunităţilor sud- ține, la o privire atentă şi detaliată, propriile est europene. El îşi manifestă încă prezenţa în motivații filosofice, ontologice şi sociale. creştinismul cosmic, fundamentalist uneori, al Comparatistul formulează astfel o meta- mentalităţii rurale contemporane.

Mişcarea literară ♦ 11 Există, în viziunea lui Mircea Muthu, câteva axiome, esenţiale pentru problematicile patru accepţiuni ale balcanismului – politică, pe care cercetarea le abordează. Direcţia mentalitară, stilistică şi axiologică –, menite estetică se împleteşte cu analizele compa- să reconstituie imaginea globală a mentalităţii ratiste ale obiectelor de artă (fie ele literare, balcanice, dominată de tipologia identităţii plastice sau muzicale), precum şi cu elemente multiple. Care ar fi, deci, efectele estetice pe de morfologia culturii, cu studiul geografiilor care mizează modelul cultural sud-est imaginare, al limbajelor artistice şi al relaţiilor european? Categorie tipologică şi, deopotrivă, dintre ele. Un demers integrativ a cărui teză relaţională, balca- fundamentală, formulată adesea sub incidenţa nismul literar va polemicului, este aceea că, dincolo de mult însemna, în termenii discutatul şi, aparent, unanim acceptatul autorului, un fel de „divorţ al artelor”, se ascunde de fapt o răscumpărare este- coincidenţă a sensurilor şi a mizelor tuturor tică, prin semnul formelor de artă. lingvistic, a unei Ne aflăm, în fond, cu Alchimia drame istorice, com- mileniului, pe teritoriul filosofiei culturii, pensate adesea prin vertebrată de categorii specifice spaţiului sud- interpretarea ei pa- est european în principal. Asupra lui, Mircea rodică. Aşadar, între Muthu glosează din perspectiva dublei dramă şi parodie se incidenţe a unor modele, la o primă vedere, joacă dinamic sta- contradictorii. Pe de-o parte, este vorba despre tutul literaturii în gramatica antropocentrică, fundamentală pen- spaţiul balcanic. Ea, literatura, participă, ca tru geografia spirituală occidentală, consoli- disciplină a spiritului epic şi estetic, la dată în Renaştere şi orientată de lectura mitologia central şi est europeană. Specificul „cuvântului imprimat” – o lectură care „îşi astfel enunţat al balcanismului literar se afirmă sensul centripetal şi caracterul regăseşte în particularizările pe care spaţiul asociativ în acelaşi timp”4. E un prilej fericit, literar românesc le asumă la rândul său. pe care autorul şi-l oferă, de a demonstra Acestea sunt definite prin uniunea dintre relaţia dintre funcţiile gramaticii în poezie şi geniul liric autohton şi vocaţia epică a raporturile geometrice în pictură, ambele esticului, sau dintre sancţiunea etică şi bazate pe trei puncte de constituire a autocratismul estetic. Închizând arcul reprezentărilor, trădând dorinţa de stabilitate a demonstraţiei, teoreticianul defineşte şi omului european. Pe de altă parte, acestora li funcţia spiritului balcanic în contextul conti- se opune gramatica orientală cosmocentrică, nental. Aceasta ar fi o conservare a viului din bazată pe un „punct zero”, care elimină suges- mesajul cultural comunitar, prin oralitate, ca tia volumetrică din reprezentările plastice, o compensare a suprasolicitării privirii, atât de precum şi balastul stilistic din cele literare. Ca evidentă în extrema contemporaneitate. vârstă a culturii europene, întoarcerea spre Mircea Muthu propune, aşadar, o dia- „punctul zero” coincide cu generaţia plastică a lectică în patru timpi a formelor culturale, unor Gaugin, Klee sau Miró, precum şi cu doar aparent disjunctive. Cum gândeşte formula lirică a poeziei pure5. Asemenea autorul confluenţa dintre aceste arii aluvionare paradoxale coincidenţe (care nu sunt ne-o arată, cel mai elocvent, un volum conjuncturale sau formale, ci de substanţă) spectaculos prin anvergura analizei compa- sunt comentate în Alchimia mileniului pornind rative a limbajelor artistice, care s-a bucurat de la o serie de dublete sau de triplete de o meritată reeditare. Este vorba despre conceptuale menite să numească radicalii Alchimia mileniului. Interferenţe culturale3. esenţiali ai actului cultural. Aşadar: cuvânt – Volumul cuprinde o sumă de eseuri care imagine – cultură, o discuţie în interiorul circumscriu mai vechi şi constante obsesii căreia autorul, pornind de la Povestea despre culturale ale autorului, formulate aici în Sindipa filosoful, asumă pariul riscant al

12 ♦ Mişcarea literară convergenţei dintre semnul lingvistic şi cel formele „extazului abstract” la Blaga şi iconic; vorbire – scriere – reprezentare, unde Brâncuşi, dintre elementele de plastică mistică teoria rostirii ca formă de existenţă afirmă arta a literei la Nichita Stănescu ori corespon- sunetului ca sinteză, în sensul unor pulsiuni denţele metaforicii stănesciene cu motivele regăsibile în toate limbajele artelor şi dove- plasticii lui Ţuculescu (în speţă ochiul). Un dind din nou sincretismul de esenţă al univers fascinatoriu al formelor coincidente se acestora; plastică – literatură, care au în instituie astfel în paginile cărţii, ca expresie comun natura lor de fapte antropologice, critică şi estetică a capacitatea de a desemna universalitatea relaţ iilor intime din- spaţializării, bi/tridimensionalitatea (circum- tre sensurile artei, scrise istoric prin tridimensionalul artei cla- dar şi dintre sensu- sice, renascentise etc., apoi prin bidimen- rile lumii şi ale sionalul artei contemporane, în speţă cea a fiinţei. Apoi, a treia secolului XX); scriitura – lectura, cu meca- secţiune a cărţii, nismele lor de construcţie a ficţiunii, bazate Conexiuni culturale pe semnificaţia tipologică a imaginii în sud-est europene, mişcare; în sfârşit, Occident – Orient, la coin- conţine câteva studii cidenţa cărora se situează fascinantul spaţiu de morfologia culturii şi de analiză (com- balcanic, subiect predilect al multora dintre parată) a mentalităţilor. Prin intermediul eseurile din secţiunile a doua şi a treia ale acestora, Mircea Muthu configurează atât cărţii. caracteristici paradigmatice ale unei forma Detenta teoretică din prima parte a mentis specifică spaţiului balcanic, cât şi volumului (intitulată Ochiul şi cuvântul) nu direcţiile importante din istoria cercetării este abandonată nici în pă rţile următoare acestei geografii spirituale, printr-un discurs (Alchimia mileniului şi Conexiuni culturale aflat la mare distanţă de stereotipiile des sud-est europene), deşi acestea din urmă întâlnite în comentariile de gen. cuprind cu precădere analize concrete ale unor Volumul Alchimia mileniului relevă o opere artistice. În Alchimia mileniului, din întreagă cultură continentală, aşezată, de două perspectiva osaturii conceptuale descrise mai milenii, pe principii ale coerenţei, ce se sus, operele sunt tratate mereu în registru reclamă citite şi înţelese corect. În egală comparativ. Mircea Muthu relevă astfel măsură, cartea exprimă spiritul cercetătorului, relaţiile de substanţă dintre Bacovia şi poetica la rândul său aşezat riguros pe această plastică a „punctului zero” la Magritte, dintre structură de „noduri şi semne”, declamându-şi Arghezi şi volumetrica densă a picturii lui îndreptăţitul orgoliu al descifrării lor, cu Cézanne, dintre iconografia sacră, expresie a nedisimulată voluptate, şi relevând faţetele unui Logos doctrinar creştin, şi poezia pură multiple ale unei persona teoretice care mai barbiană, dintre efigia simbolică şi „muzica are încă multe cărţi de jucat. îngheţată” a epicii lui Mateiu Caragiale, dintre

Note:

1. Vezi Ochiul lui Osiris – dialoguri, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, passim. 2. Ibidem, p. 131. 3. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, e publicată la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2008. Întâia ediţie a apărut la Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989. 4. Vezi eseul Trei puncte, în ed. cit., p. 41. 5. Vezi eseul Punctul zero, în ed. cit., pp. 47-53.

Mişcarea literară ♦ 13

Mircea Muthu exeget al operei lui Liviu Rebreanu

Gheorghe GLODEANU

Cunoscut mai ales datorită competentelor cultural și omul Rebreanu. Deși atrage atenția sale investigații interdisciplinare consacrate asupra faptului că nu este vorba de un literaturii române în contextul sud-estului teoretician de vocație (așa cum au fost în epocă european, profesorul Mircea Muthu este și un prozatori precum Camil Petrescu, Mircea Eliade redutabil exeget al operei lui Liviu Rebreanu. O sau Mihail Sebastian), criticul relevă ipostaza dovedește, cu prisosință, studiul intitulat Liviu reflexivă a scriitorului, demonstrând, în același Rebreanu sau paradoxul organicului. Cartea a timp, că vagul și imprecizia unor concepte nu văzut lumina tiparului în 1993 și, între timp, a pot infirma valabilitatea unei teorii în centrul avut mai multe ediții. Pretextul lucrării se căreia se găsește categoria organicului. găsește într-un do- Confesiunile reunesc o serie de afirmații cu cumentat eseu ce a valoare aforistică, unele alcătuind veritabile prefațat volumul „definiții” ale mecanismului creației, ale Amalgam, volum ce romanului sau ale conceptului de mimesis. O reunea cele mai asemenea sintagmă axiomatică, circumscriind importante articole concepția lui Liviu Rebreanu tutelată de teoretice ale auto- primatul organicului, sună în felul următor: rului Răscoalei. „literatura, pământul și sângele”. În ciuda Liviu Rebreanu sau dimensiunilor sale destul de reduse (sau poate paradoxul organi- tocmai de aceea!), cartea se dovedește extrem cului reia și dezvoltă de densă și rămâne pe tot parcursul lecturii principalele idei ale captivantă, atât prin noutatea ipotezelor unui studiu ce avansate, cât și prin rigurozitatea argumentației. impunea o viziune Sub carapacea scriitorului teluric, Micea Muthu insolită asupra unui descoperă neliniștile creatorului modern, opera scriitor interpretat adesea doar prin prisma autorului Răscoalei fiind discutată în contextul clișeelor vehiculate cu generozitate de către metamorfozelor cunoscute de proza europeană manualele școlare. Conștient de faptul că la începutul secolului XX. Criticul insistă pe orizontul lecturii își modifică neîntrerupt intuițiile remarcabile ale romancierului și nu parametrii, certificând astfel o altă mentalitate uită să atragă atenția asupra faptului că, la fel ca receptoare, Mircea Muthu își pune întrebarea în și universul lui Lucian Blaga sau cel al lui se măsură Liviu Rebreanu reprezintă o Mihail Sadoveanu, lumea lui Rebreanu este experiență estetică încheiată. Relevând lacunele organizată după tipare arhaice. Acest lucru exegezei rebreniene, criticul depăș ește stadiul explică de ce omul este văzut de autorul lui Ion cu precădere elogiativ al comentariului și ne mai ales în ipostaza de țăran, ipostază ce propune o nouă cheie de lectură, abordarea dobândește valoare arhetipală, marcând operei lui Liviu Rebreanu din perspectiva identificarea lui cu însuși poporul român. considerațiilor teoretice ale acestuia. Exegeza Mircea Muthu relevă senzația de închidere și surprinde în profunzime profilul spiritual al senzația definitivului pe care ni-l transmite romancierului, sfâșierea acestuia între „corpul sferoid” al romanului rebrenian. În prerogativele obiectivării în epică și ciuda acestei constatări, ideea de bază a eseului receptivitatea la coordonatele artei moderne. În rezidă în surprinderea unui paradox: „proza lui demersul realizat de profesorul Mircea Muthu, Rebreanu, ca și teoria de altfel, ilustrează pagina confesivă este considerată paradoxul organicului resimțit și dorit ca peren, complementară celei ficționale, mărturisirile însă minat de o dramă care este aceea a alcătuind punctul de convergență dintre societății moderne însăși”. teoreticianul sui-generis, scriitorul, animatorul

14 ♦ Mişcarea literară Spre deosebire de exegezele anterioare, mai multe romane de la tiparul tradițional, Mircea Muthu nu face comentarii de text decât sporindu-le, în același timp, „indicele de moder- atunci când acest lucru este absolut necesar nitate”. Mircea Muthu identifică în opera pentru a-și susține ideile. Interesul său se rebreniană o dublă translație: de la spiritul îndreaptă înspre relevarea crezului artistic al lui epopeic spre formula romanului realist, apoi Liviu Rebreanu, spre definirea poieticii marelui către proza modernă. Mai mult, „seria de scriitor. De regulă, cel care vorbește este romane cuprinsă între Ion și Gorila comprimă, comparatistul de clasă, care reușește aglutinează, la nivelul fiecărei opere mai performanța să extragă concluzii surprinzătoare importante, cele trei vârste din epica europeană pornind de la niște texte extrem de cunoscute. și asta dincolo de prioritatea, afirmată și Trimiterile la romanul european au menirea de a teoretic, a opticii de sorginte balzaciană”. explica singularitatea unei proze în epocă și de a Concluzii extrem de interesante sunt limpezi de ce nu a făcut ea școală, așa cum ar fi desprinse apoi din lectura comparativă a incipit- fost firesc. Tentativa de sincronizare cu noile urilor. Veritabile locuri strategice ale narațiunii, experiențe estetice sunt detectate mai ales către secvențele inițiale nu numai că circumscriu o finele vieții marelui scriitor, când devine mai poietică, dar reușesc să și demonstreze mutațiile pregnantă trecerea de la monolitic spre care intervin în timp în sfera acesteia. „Fraza fragmentar. Mircea Muthu identifică existența a salvatoare” trimite la vârste și experiențe epice două faze în organizarea materialului și diferite, chiar dacă toate sunt subsumabile construcția propriu zisă: faza intuițiilor prime orizontului creatorului omniscient. Mircea (interioară) și cea conștientă (exterioară), lucru Muthu observă procesul de subiectivizare a valabil și pentru alți scriitori ai epocii. Altă narațiunii în opera lui Liviu Rebreanu, fără a se afirmație demnă de semnalat este aceea că depăși, totuși, unghiul tradițional al analizei. O faimosul „bolovănism” al expresiei nu se excepție ar fi, totuși, romanul autobiografic datorează neglijențelor de ordin stilistic, ci Calvarul, ignorat adesea de către exegeți, ce îl „adecvării depline la ritmul adesea sincopat al apropie de Rebreanu de scriitorii autenticiști ai cotidianului”. Examenul tipologic al seriei perioadei interbelice (Mircea Eliade, Camil epice îi dezvăluie teoreticianului literar mutațiile Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian etc.). din poietica rebreniană, transgresarea tot mai Pentru a-și nuanța opiniile, criticul intră în accentuată a modelului inițial în favoarea laboratorul intim al creației, confruntă hybris-ului din finalul creației, deschiderea fiind manuscrise și observă mutațiile survenite de la o evidentă în cazul unui roman precum Gorila. epocă la alta. Zugrăvirea unui caz clinic în Criticul atrage atenția asupra faptului că, după Ciuleandra, recursul la alegorie și simbol, acest roman, criza pe care o străbate creația introducerea romanului politic în literatura rebreniană nu se datorează istovirii capacităților română, inserția elementelor de reportaj alcă- creatoare ale prozatorului, ci este vorba de o tuiesc doar câteva embleme ale modernității criză a romanului realist tradițional pe care o asupra cărora insistă Mircea Muthu. Același resimte și marele scriitor. Creatorul omniscient cercetător dezvăluie proteismul estetic rebre- intuiește tot mai mult insuficiența mijloacelor nian, concretizat în forme multiple de roman: clasice de reprezentare în ampla cronică pe care realist, psihologic, istoric, politic, polițist, încearcă să o consacre societății contemporane. fantastic. Criticul identifică în opera autorului Trecând în revistă evoluția crezului artistic tiparele tragediei clasice eline, dar meditații rebrenian în timp, Mircea Muthu subliniază profunde întâlnim și atunci când se dezbate continua atașare a scriitorului la canoanele condiția personajului sau se vorbește despre tradiționale, dar și intuirea mutațiilor ce au loc relația dintre Eros și Thanatos. în istoria modernă a realismului. Autorul Cartea lui Mircea Muthu reprezintă un Răscoalei continuă să creadă în postulatul că reper major în rebrenologia ultimilor ani. Ea literatura trebuie să redea „impresia vieții denotă o lectură atentă a textului și o parcurgere eterne”, dar romanele sale nu vor mai beneficia in extenso a bibliografiei. Rezultatul este o de acel „centru coagulant” ce asigură coeziunea lucrare profundă, în măsură să deschidă noi întregului edificiu narativ. Exegeza semnalează orizonturi în exegeza creației reputatului existența câtorva „factori perturbatori” care abat scriitor.

Mişcarea literară ♦ 15

Două volume recente

Constantina Raveca BULEU

Două cronici (prima publicată în Apos- – scrie Meša Selimović în Dervişul şi moar- trof, nr. 9/2010, a doua în Contemporanul/ tea, text asumat autoidentitar de către Mircea Ideea Europeană, nr. 5/2013) mi-au oferit Muthu în motto-ul volumului său de eseuri posibilitatea de a mă reîntâlni cu Mircea sincrone tematic, apărut în 2012 la Editurile Muthu în cele două ipostaze pe care le ştiam Eikon şi Scriptor, sub titlul Panoramic sud-est încă din studenţie: european. Confluenţe culturale. „Întoarcerea” aceea a savantului echivalează, în acest caz, cu revenirea la o arie preocupat de istoria tematică mai veche, prin intermediul unei culturii şi a menta- suite de studii ce revelează o obsesie culturală lităţilor, de filosofie de o viaţă, disecată cu exigenţă, asumată ca sau de literatură con- hermeneutică deschisă, dinamică, pe care textualizată regional, omul de cultură clujean a transformat-o într-o şi aceea a omului componentă mereu reînnoită a identităţii sale. vecin cu poetul E vorba, fireşte, de balcanism, concept- foarte sensibil care imagine recurent în bio-bibliografia autorului, este: melancolic cu început în cărţi exegetice mai vechi, dezvoltat măsură, precis în apoi în cele trei volume de Balcanologie sentimente, tranşant (2002, 2004, 2007) şi în cele două ediţii ale cu el însuşi şi cu Balcanismului literar românesc (2002, 2008). ceilalţi. Primul text Impecabil orchestrată, reiterarea tema- vorbeşte despre obsesia de o viaţă a Profe- tică din volumul rememorativ de faţă debu- sorului Muthu, balcanismul şi balcanologia, tează cu un capitol intitulat Acolade teoretice, iar al doilea, despre introspecţia exersată prin unde autorul furnizează o terminologie intermediul interviurilor. Reiau aici cele două decantată diacronic şi critic, căreia îi aparţine texte, fiindcă ele se completează reciproc, balcanologia ca „domeniu multi- şi interdis- îmbinând subiectivul cu obiectivitatea, apro- ciplinar”, aprofundat de specialişti români pierea de celălalt cu distanţa impersonală a precum Victor Papacostea, Nicolae Iorga, savantului pus în slujba ideii şi a demersului Theodor Capidan, George Murnu, Petru ei analitic. Aşa l-am cunoscut pe Mircea Caraman, Adrian Fochi, Dumitru Caracostea Muthu, ca studentă: tandru sau ironic cu sine sau Alexandru Duţu, dedicat în esenţă însuşi şi cu ceilalţi, inflexibil şi neconcesiv circumscrierii identităţii culturale, geografice, când venea vorba de concepte şi de însuşirea istorice şi spirituale regionale, est-europene. lor corectă. Cu alte cuvinte: o îngemănare Extensia sa operatorie, balcanitatea, benefi- fericită între spiritul de geometrie şi cel fluid, ciază de un veritabil tablou clinic realizat în de fineţe; aşa cum, de fapt, un bun „balcanic” trei etape în volum, în vreme ce definirea de tip neoplatonic se cuvine să fie... balcanismului ca atare debutează, foarte logic, cu deconstrucţ ia negativităţilor stereotipizante „În asta stă totul: a te întoarce; să fixate abuziv în mentalitatea colectivă, pentru tânjeşti, să pleci dintr-un loc şi să vii din nou a se ajunge, în final, la o rafinată reconstrucţie acolo. Fără acest loc de care eşti legat, nu palimpsestică a dimensiunii culturale pe care l-ai iubi nici pe el, nici pe vreun altul, nici n- termenul o are, graţie căreia balcanismul ai avea de unde să pleci, căci n-ai fi nicăieri.” reprezintă mai întâi – spune Profesorul Mircea

16 ♦ Mişcarea literară Muthu - „atitudinea interogativ-stenică faţă unea de hermeneutică filosofică a autorului de o realitate politică fragmentată”, apoi „o clujean îşi propune să definească „«metafizica veritabilă strategie de cultivare a derizoriului abisală a Răsăritului», căreia i se cere o şi a hazului-de-necaz – [ca] parte integrantă finalitate soteriologică şi pentru care dintr-o filosofie a supravieţuirii ”. evenimentul nu este decât o întâmplare, iar Dacă aceste două straturi poartă marca existenţa însăşi stă sub semnul provizoratului sincopelor generate de specificul istoriei sud- etern”. Interpretarea se dezvoltă ulterior într-o est europene, cel de-al treilea, al balcanis- subtilă articulare românească a conversiei mului ca „şcoală de stil artistic”, funcţionează înspre negativ, a „căderilor” din diferite soteriologic. Un subprodus complementar al creaţii, reperele culturale autohtone ale istoriei agitate din Balcani este balcanizarea, demonstraţiei fiind Lucian Blaga, Constantin etichetare de mentalitate fluidă, cu implicaţii Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Ion geo-politice globale. La polul opus, perimetrul Barbu şi Mircea Eliade. culturii academice oferă, prin bizantinologie, Preocupat de progresive aprofundări refugiul intelectualizant-aristocratic în imagi- culturale concentrice, exegetul identifică nea unui Bizanţ politic, cultural şi moral, în inflexiuni de mentalităţi sud-est europene în care se intersectează moştenirea intelectuală studiile de istorie literară ale diasporei hellenică, legislaţia romană şi spiritul auto- româneşti (Întregiri bibliografice), în vreme cratic propriu creştinismului oriental. Funcţie ce teoreticianul obsedat de concatenări a perpetuării Bizanţului cultural, dar şi a decă- deschide discuţia înspre evoluţia discursului derii Bizanţului istoric, bizantinismul continuă comparatist (Comparatismul în trei ipostaze), – arată Mircea Muthu – seria diacronică abordând apoi, în „De la gliptic la major”, metamorfică specifică balcanismului, fiind implicaţiile policentrismului culturilor din conceput, pe rând, ca specificitate culturală, spaţiul teoretic de pe mapamond, cu inerente excelenţă intelectuală, tară politică sau de opriri şi în istoria culturii româneşti, fascinaţia mentalitate şi-n cele din urmă ca discurs căzând, în ambele cazuri, pe valenţele spiri- cultural degradat, decadent, alexandrinizat. tuale ale geografiilor spirituale de tot felul. Sintetica incursiune în istoria şi impli- Focalizarea aplicativă e dedicată etnologiei, caţiile interdisciplinare ale balcanologiei con- într-un comentariu, intitulat Etnologie balca- tinuă în Identităţi/alterităţi balcanice, cu o nică, al studiilor consacrate izomorfismelor dezbatere concentrată asupra ecuaţiei instabile folclorice din Balcani. geografie fizică – geografii simbolice – identi- Metodologia specifică balcanologiei, tate, dublată de o analiză critică pe două volu- istoria şi coordonatele sale ideatice identifică me consacrate identităţii balcanice, Balkan în comportamentul lingvistic un adjuvant nu Identities. Nation and Memory (2004), respec- numai surprinzător, ci şi aparent inepuizabil, tiv Francophonie et multiculturalisme dans le după cum o dovedesc cele trei perimetre ştiin- Balkans, din 2006. Interesul autorului pentru ţifice analizate în eseul intitulat Lingvistice: apariţiile editoriale din domeniu generează tracologia lingvistică, latinitatea balcanică şi câteva nuanţări conceptuale necesare atât în filologia slavă. O zemoasă schimbare de ton capitolul intitulat Însemne bizantine în spaţiul ne oferă eseul Geografia culinară, cuceritoare românesc, unde punctul de plecare îl repre- translare a culturii gastronomice balcanice în zintă lucrarea Corinei Nicolescu, Moştenirea difuza oralitate (tipic balcanică) a discursului, artei bizantine în România, cât şi în Bizanţul Mircea Muthu dovedindu-se capabil să-şi şi ideologia politică, o incitantă lectură a proiecteze cititorul într-un univers regional cărţii lui Hélène Ahrweiler, Ideologia politică care e simultan prezent şi arhaic. Aceeaşi a Imperiului Bizantin. Ambele texte repre- senzaţie paradoxală de sincretism (a)temporal zintă un preambul incitant pentru arheologia ne este transmisă prin eseul intitulat Periplu „echilibrului instabil”, complex caracteristic balcanic, subtilă analiză a diferenţelor de pentru definirea spaţiului balcanic, din eseul registru din jurnalele călătoriilor balcanice ale intitulat „Cădere” şi compensaţie, unde opţi- lui Dimitrie Ralet şi Dimitrie Bolintineanu.

Mişcarea literară ♦ 17 Trecerea dinspre Teorie înspre Inserţiile de către Bartolomeu Valeriu Anania (2001). în imaginar, din cea de a doua secţiune a Elegantul eseu construit în jurul Sfintei Treimi volumului, ia forma unui elogiu adus lui a lui Andrei Rubliov rămâne o mostră de Nikos Kazantzakis, cel care a învăţat de la erudiţie şi de rafinat discurs interdisciplinar, personajul său Zorba „să iubească viaţa şi să recomandabilă teologilor – şi nu numai... nu se teamă de moarte” (Odiseea cealaltă). Largul intermezzo hermeneutic este ur- Tot o poveste despre viaţă şi moarte este mat, în a treia secţiune a volumului, intitulată Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de Despre românii din Balcani, de o revenire la moarte, analizată în Făt Frumos şi „vremea eşafodajul teoretic al balcanologiei, printr-o uitată”, într-o cheie a modelului platonician serie portretistică deschisă de către George inversat. Întâmplător sau nu, din orizontul lui Vâlsan, fondatorul studiilor moderne de Kazantzakis se desprinde şi unul dintre etnografie şi antropologie de la universitatea protagoniştii studiului O componentă a tipului clujeană, fiind continuată cu Ioan S. tragic: Chira Chiralina, adică Panait Istrati, Neniţescu, poet şi publicist, autor al unui plasat în centrul unei hermeneutici complexe, „studiu” intitulat De la românii din Turcia ce reclamă competenţa nuanţată a teoreti- europeană (1895). Sunt investigaţi, apoi, cianului literaturii, dar şi lejeritatea traversării Silviu Dragomir, titular, în perioada interbe- interdisciplinare a unor spaţii culturale ma- lică, al Catedrei de istorie a popoarelor sud-est jore, pentru proiectarea un tablou interpretativ europene a Universităţii din Cluj, şi Gheorghe coerent, în care Procopius din Cezareea se Caragiani, cărturar interesat de studiile aro- întâlneşte cu variantele balcanice ale baladei mâne. Schiţa monografică dedicată publicaţiei Chira Chiralina, cu proza românească inspi- Revue des Études Sud-Est Européennes con- rată de ea şi cu extensiile sale mitologice şi firmă amploarea ştiinţifică a disciplinei balca- literare. În sfera mitologiei comparate se men- nologiei comparate, în vreme ce documentele ţine eseul intitulat Kostandin şi Dorutina, prezentate în secţiunea consecutivă – Istorie, unde miza demonstraţiei o reprezintă configu- cum au luat turcii Ţeligradul, şi cum s-au rarea eliadescă a raportului dinamic dintre mit risipit grecii în împărăţia lor. Scrisă de şi istorie. aceasta la anul de la mântuirea lumii 1620. Eseul Tipologii sud-estice în proza Iar [acum] întoarsă în limba românească şi românească jonglează cu miniaturile analitice „advis”-ul despre Mihai Viteazul din Discours ale unor romane cu vârste şi discursuri diferite des affaires de Transilvanie, contaenant ce (Iarna Fimbul – Alice Botez, Lunatecii – Ion qui c’est passé entre le Prince et quelques Vinea sau „noua Istorie Ieroglifică” a lui I.D. siens subiects – oferă un savuros background Sârbu, Adio, Europa!), dar care, graţie pentru aparent paradoxalul interes al omului măiestriei hermeneutice a autorului, ancorează de cultură transilvănean „generic” pentru stilistic în arealul literar sud-est european. balcanologie. Preocuparea e, de altfel, reite- Atenţia prioritară acordată literaturii române rată în articolul rezervat termenului Balcania, nu exclude interesul autorului pentru celelalte dar şi în cronicile unor volume semnate de literaturi balcanice sau pentru reflexele către Daniel Vighi (Tentaţia Orientului), literare regionale ale Bizanţului, eşantionate Adrian Majuru (Bucureştiul albanez), Marius în Diptic epic sârbesc, Înăuntru/înafară, Dobrescu (Drumul speranţei) şi Antoaneta Bizanţul – un pretext? şi, mai ales, în Anto- Olteanu (Homo balcanicus). logii lirice balcanice. În acelaşi areal cultural, Instrumentalizând desăvârşit rigoarea limbajul confirmă la rândul său teza unităţii în ştiinţifică şi infinitatea nuanţărilor erudite, diversitate în eseul intitulat Dor şi Mall cartea lui Mircea Muthu reprezintă un profund (corespondentul albanez al celui dintâi), în periplu cultural şi didactic, dar şi o obstinată vreme ce reverenţa în faţa plasticităţii şi forţei pledoarie pentru recunoaşterea complexităţii identitare a limbajului marchează fiecare balcanismului şi pentru ignorarea stereoti- observaţie din Teologie şi filologie, studiu piilor negative care au obturat recunoaşterea dezvoltat în siajul diortorisirii Sfintei Scripturi componentei sud-est europene în configurarea

18 ♦ Mişcarea literară identităţii noastre, identitate asumată de către marcate traumatic, supuse apoi unei autor nu numai în spaţiul obiectiv al studiilor hermeneutici complexe, iscate din necesitatea sale ştiinţifice, ci şi în notele de jurnal din unei sistematicităţi funciare. Obsesiv rememo- penultimul act al acestui volum. Deloc sur- rată, copilăria înseamnă mai ales arestarea prinzător pentru un autor care şi-a transformat tatălui, trimiterea lui disciplina într-o operă deschisă, dinamică şi la Canal şi statutul sinonimă cu propria sa existenţă, cuvântul consecutiv de paria final al Panoramicului sud-est european reia al membrilor fami- o prefaţă din 2011, intitulată Memorie şi liei. Pentru copilul proiect. Obsesia rămâne, în acest fel, Mircea Muthu, ex- deschisă... cluderea socială este compensată prin lec- Onorând o promisiune mai veche, tură. Din perspec- Mircea Muthu publică, în 2010, un volum de tiva reacţiei mature interviuri proprii, intitulat Ochiul lui Osiris. de intelectualizare, Dialoguri, apărut la Editura Eikon din Cluj- acest exerciţiu sub- Napoca. Acordate de-a lungul mai multor conştient de supra- decenii, interviurile antologate sintetizează vieţuire se încarcă indirect un autoportret uman şi cultural de o valoare gene- multistratificat, în crearea căruia coincidenţele tică, autorul notând şi recurenţele nu numai că explică, ci şi în De ce scriu? În ce cred?: „De atunci unifică ipostazele omului Mircea Muthu. În probabil şi pornirea, obscură şi ea, de logica acestei autoconstrucţii, motto-ul ales autoconstrucţie prin intermediul Cuvântului („Nu te lua la întrecere cu nimeni; aleargă scris şi pe care nu l-am considerat niciodată singur”) ancorează biografic în sfaturile un paleativ.” paterne, se leagă indirect de un pivot Pe un strat hermeneutic superior, acest traumatic al copilăriei, se contaminează cu „proces autoproiectiv”, conceput şi perceput universul intelectual al omului de cultură implicit ca unul de tip eliberator, îşi găseşte dependent de constante aprofundări şi confirmarea în cuvintele lui Ion Barbu: concentrează dominantele personalităţii „Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în autorului, laolaltă cu motivaţiile sale de virtual şi interior.” Tot graţie gândurilor lui adâncime. Ion Barbu se conturează şi aplecarea autorului Sub tutela simbolisticii multiple a înspre investigarea valenţelor balcanismului, „ochiului lui Osiris”, omul de cultură Mircea „conceput ca dramă (cu reversul său parodic) Muthu, surprins în diferitele sale ipostaze, şi ca răscumpărare estetică”. Plasat, cel puţin adună reflecţii dialogale din ultimele două din prisma mentalităţilor, la polul opus decenii, dominate de ideea de echilibru şi de sensurilor peiorative, mai ales de ordin etic, înţelepciune detaşată. „Interviurile alcătuiesc ale balcanismului, cercetătorul acestui feno- – precizează autorul în textul introductiv al men îşi caligrafiază propriul profil, în volumului –, dincolo de reiterările normale, încercarea de a circumscrie coordonatele pledoarie pentru înţelegere şi echilibru, cu obiectului său de studiu. „Transilvăneanul speranţa că reţin măcar ceva din temperatura disciplinat din mine – scrie el – doreşte să unei epoci trăită cultural, administrativ şi circumscrie, fără grabă, o forma mentis, şi social.” Dacă rafinamentul intelectual al asta nu poate s-o încerce decât, iarăşi, cu protagonistului furnizează mostre de trăire instrumentul său obişnuit: cuvântul, grevat culturală autentică a lumii în care el se mişcă câteodată de formaţia profesională.” De degajat, pe mai multe paliere, înţelegând altfel, paradoxul ardeleanului care se ocupă mecanismele lor de funcţionare şi adaptându- „de locul nostru între culturile sud-est euro- se exigent imperativelor lor, sensibilitatea sa pene” (Despre Sud-Estul european) revine în permite scurte viziuni asupra unei psihologii fiecare definire identitară inclusă în volum,

Mişcarea literară ♦ 19 graţie condiţionărilor bibliografice şi de voluţionară şi aşteptările ei (într-un interviu biografie spirituală personală. „Modalitate de din 1990), el îşi temperează optimismul în autoconstrucţie, în primul rând interioară” – ceea ce priveşte evoluţia istoriei şi optează aşa cum este definit în „Nu ne putem defini pentru încredere, „pe palierul duratei lungi în fără postulatele noastre sud-est europene” -, celula românească”. Convins că aceasta din scrisul înseamnă nu numai interiorizarea urmă „rămâne ceea ce a fost”, adică „valoare „cerului înstelat” kantian, ci şi armonizarea preponderent estetică, precum şi filosofie ad dorinţei de sistem, în contextul extensiunilor concretum, prin imagine artistică”, Mircea unei teme „volatile”, cum este balcanismul. Muthu crede în angajarea integralistă a Propensiunea către sinteză şi exigenţa revistelor noastre literare şi în necesitatea unei intelectuală dictată de obiectivitate îi mar- istorii de ansamblu care s ă consemneze chează Profesorului Muthu opţiunea pentru literatura română postbelică, fără carenţele studii interdisciplinare, care impun elaborarea celor deja apărute. Cât priveşte „Relaţia unor concepte-imagini (un asemenea concept– ideală” dintre artă şi politică, deşi el vede în imagine fiind însuşi balcanismul), adevărate cultură „una dintre condiţiile sine qua non ale provocări proiectate pe durata unei întregi continuităţii de existenţă a polisului” şi crede vieţi. Dacă la aceasta adăugăm mefienţa faţă în implicarea exemplară a scriitorului în peri- de tot ceea ce apare ca fiind încheiat, definitiv, metrul social, autorul, în consens cu majori- mort, precum şi înţelegerea criticii, în siajul tatea „confraţilor în ale scrisului”, se simte lui Eco, drept „operă deschisă”, salvatoare „un paria în cetatea de legi făcute pentru alţii, prin dinamică poietică intrinsecă, avem o nu şi pentru creatorii de cultură”. explicaţie pentru unitatea de ton şi de obsesie Indiferent de funcţia ocupată într-o a cărţilor lui Mircea Muthu. Un strat herme- epocă sau alta (decan, rector interimar, prorec- neutic superior, conceput ca reflex simbolic al tor), Mircea Muthu trasează coordonatele scrisului propriu, trimite, de pildă, la peri- propriei sale identităţi în funcţie de constan- metrul antic egiptean: „O străveche tradiţie ne tele intelectuale ale biografiei sale, fie că spune că Hermes Trismegistul i-ar fi învăţat avem în vedere alegerea teoriei culturii drept pe egipteni arta scrierii. Întregul Univers, ar perimetru integrator, fie că revenim la balca- fi afirmat el, nu e decât o singură Carte, un nismul pe care îl cercetează cu obstinaţie, manuscris unic, un gigantic fir de papirus al furnizând mereu aprofundări conceptuale Cerului şi al Pământului. Aplecat deasupra menite să pună în valoarea complexitatea tăbliţei, Scribul, strămoşul nostru, fixase cu fenomenului şi să înlăture preconcepţiile condeiul urma trecerii lui şi a lumii sale «ca unilateralizante de pe axa negativităţii. Astfel, să se ştie», cum va nota - după milenii – el vede în balcanitate „o axiologie comună cronicarul medieval. Ce altceva pot face popoarelor sud-est europene” („Balcanismul astăzi decât să le repet efortul, aşa cum mă e un concept-imagine”) şi în balcanismul pricep, cu umilinţă şi orgoliu?” literar un reflex al ei. Pedagogic, discursul lui Atitudini spirituale gemelare, umilinţa şi Mircea Muthu explicitează geneza intrării orgoliul marchează tonalitatea fiecărui inter- balcanismului în raza preocupărilor sale şi viu recuperat în Ochiul lui Osiris, acompa- explică nuanţat diferitele sale valenţe: politică niind perfect luciditatea obiectivă a intelec- şi etnică, de mentalitate, axiologică, stilistică, tualului critic, participativ, care răspunde, nu compensatorie ş.a.. de puţine ori, la întrebări incomode despre Încrederea lui Mircea Muthu în vitali- politică, istorie, universitate sau literatură. tatea culturii româneşti, chiar şi în epoca Întrebat, de pildă, ce i-a adus Revoluţia, alexandrină pe care o traversăm, ancorează în Mircea Muthu vorbeşte despre speranţă (vag gândirea lui Lucian Blaga şi ia forma tezei din definită, dar universală), însă recunoaşte, mai Alchimia mileniului, potrivit căreia „la noi nu puţin politic, „o dureroasă stare de obo- e definitivată ruptura dintre ochi şi ureche”, seală”, datorată rupturii istorice. Radiogra- propensiunea pentru istorisire fiind originată fiind cu măsură societatea românească postre- în acest fenomen. Exegetul extinde subtil şi

20 ♦ Mişcarea literară profund perimetrul fenomenului: „Literatura feericit, permiteţi-mi să-i răspund eu lui rămâne, aici [în Estul şi Centrul Europei], Epictet cu un citat din Apocalipsa Sf. Ioan, X, ceea ce a fost întotdeauna: o modalitate de 10: «Atunci am luaat cartea din mâna cunoaştere şi o formă de autoconstrucţie prin îngerului şi am mâncat-o, şi era dulce ca cuvântul ce păstrează urma vorbei rostite” mierea, dar după ce am mâncat-o, sufletul (Cultură naţională, naţionalism romantic şi meu s-a amărât». Om al cărţii, trăiesc xenofobie, multiculturalism, în lumea de după asemenea momente, privilegiate zic eu, de căderea Cortinei de fier). feericire amară”. Interviiurile strânse în acest Întrebat, într-un interviu din 2000, dacă volum recuperează aseemenea momente de preferă să fie bogat sau fericit, Mircea Muthu „fericire amară”, anunţând, totodată, şi răspunde la antica întrebare a lui Epictet: „Şi „permanentizarea” unorr viitoare stări similare, una şi alta; până acum însă nu am fost nici trăite la o margine exisstenţială oximoronică, bogat şi nici fericit. Probabil că nici nu voi fi. unde certitudinea se metamorfozează în Totuşi, ddacă vorbim despre putinţa de a fi fragilitate, şi invers...

Miişcarea literară ♦ 21

Reperele culturale transilvane. Rezervorul de seriozitate

Virgil RAŢIU

Cartea Repere culturale transilvane – transmitem mai departe însemnătatea creării vol. I (Editura Eikon, Editura Scriptor, Cluj- Statului Naţional Unitar România Mare în 1 Napoca, 2014), de Mircea Muthu, nu apare decembrie 1918? Cred că la această întrebare deloc întâmplător. Tocmai de aceea avem în am să primesc doar vagi răspunsuri. Din 1990, faţă doar volumul I dintr-o trilogie anunţată. la o atentă cercetare, de la Ion Iliescu încoace, Asta înseamnă că trebuie să aşteptăm şi alte România nu mai pare aproape deloc unită. repere. România este dezbinată, iar această dezbinare De triunghiul cultural transilvan, de răspunde dorinţelor acerbe ale vecinilor noştri chipul spaţiului transilvan, de teritoriul de ţară: Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, spiritual al Transilvaniei ca tablou general, de mai ales! Mircea Muthu, profesorul Mircea Transilvania emble- Muthu, a înţeles cu mulţi paşi înaintea altora matică ce a dat care sunt drept repere culturale şi literare şi României un întreg artistice în România. Şi a stabilit că un reper specific, în ultimii este Trnasilvania. 25 de ani nu-mi „Vatră de visuri milenare şi Canaan amintesc să fi citit martirizat” – spune Perpessicius evocator undeva un studiu despre Transilvania. Mircea Muthu este preo- anunţat. Adică, mă cupat de sugestii pe seama prezentului şi pe gândesc la o lucrare seama contemporaneităţii noastre. Astfel face de sinteză care să istorie şi scrie viitorul: Transilvanismul abordeze direct cultural înseamnă „coabitarea etnică şi acest subiect. Atunci ecleziastică, creuzetul lingvistic, specificităţile când e vorba de imaginarului literar, plastic şi muzical (cu Transilvania, impli- influenţe reciproce), în sfârşit, posteritatea, cit este vorba şi de dramatică adesea, a des invocatului spirit specificul naţional. Aplecarea lui Mircea mesianic în contraparte cu un conservatorism Muthu asupra spiritului anticipat şi antici- funciar, pot constitui obiective ale unei pativ, prelungit şi diversificat care nu a încetat analize spectrale a culturii din Transilvania ce să prezideze Transilvania se arată deplină, în va celebra, în următorii ani, centenarul Unirii urma unor cercetări profunde, documentate şi, de la 1918”. nu în urmă, selectivă. Care va să zică, acesta este temeiul Prin această lucrare extrem de concisă, întregului demers al lui Mircea Muthu. Şi concepută ca o istorie literară, Mircea Muthu cartea se dezlănţuie firesc într-o înşiruire de încearcă să atingă ceea ce se numeşte esenţa evocări de spirite româneşti cu chip de ţintei ideale. România se pregăteşte – dar embleme. Şi toate acestea au avut loc sub nimeni nu ia în serios aceste pregătiri! – de domnia regelui Carol I şi a regelui Ferdinand aniversarea unui secol (100 de ani) de la – deja o clasă monarhică de marcă. realizarea în acest spaţiu geografic a unei Evocările lui Mircea Muthu sunt ordo- minuni, edificarea României Mari. Oare nate după spirit. După spiritul transilva- acum, la această distanţă privind, noi românii nismului din rezervorul de seriozitate. mai suntem în putere să înţelegem şi să Profesorul începe cu Ioan Slavici, continuă cu

22 ♦ Mişcarea literară Octavian Goga. Intră în scenă Ion Agârbi- Cercul Literar de la Sibiu, Marta Petreu a ceanu, Pavel Dan, dar mai întâi (nu în ordinea făcut o remarcă specială: Cercul Literar de la evocării) Liviu Rebreanu. Lucian Blaga, Sibiu este produsul Universităţii din Cluj. În Henri Jacquier, Wolf Von Aichelburg. Nu anul 1940, datorită Diktatului de la Viena, sunt ocolite şcolile literare şi publicaţiile datorită cedării către Ungaria a teritoriilor din vremii, cu aportul lor aparte de formatoare de Ardealul de Nord la presiunea lui Hitler, opinie şi direcţii culturale. Universitatea din Cluj şi-a mutat sediul la Reperele pe care le propune Mircea Sibiu. Cercul Literar a apărut sub presiunea Muthu ajung până în zilele noastre. Literaturii Refugiului din faţa ungurilor care, imediat, în contemporane îi sunt dedicate mult mai multe vara anului 1940, din septembrie începând şi pagini: Horea Ursu, Marta Petreu, Mircea până în decembrie au săvârşit crime Tomuş, Alexandru Vlad, Vasile Avram, Al. inimaginabile în teritoriile ocupate cu forţa.) Pintescu, Ion Popdan, Aurel Pantea, Nicolae Ca profesor, Henri Jacquier a funcţionat Mocanu, Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu în cadrul Misiunii Franceze din România mai Petrescu, Bartolomeu Anania. Poezie, proză, întâi la Liceul Mihai Eminescu din Satu-Mare eseu, filozofie, critică şi istorie literară. O (1923), apoi la Catedra de limbă franceză a întreagă orchestră simfonică a Transilvaniei. Liceului George Bariţiu din Cluj (1924). Un capitol aparte e dedicat Cercului Funcţionează şi la Seminarul Pedagogic Literar de la Sibiu – astea pentru a oferi un Universitar din Cluj, pe post de conferenţ iar exemplu de incursiune oferit de Mircea suplinitor (1926). Din 1931 face parte din Muthu. La Cercul de la Sibiu participau în corpul profesoral al Universităţii clujene. principal Ion Negoiţescu, Ştefan Augustin Nu am să redau aici întreaga biografie şi Doinaş, Radu Stanca, Nicolae Balotă şi alţii. bibliografie a lui Henri Jacquier. Biografia Lucian Blaga, taciturnul participant la este fascinantă. Prezenţa lui la Cercul Literar cenaclul cerchist, părea a fi mentorul de la Sibiu a fost ca a unui gânditor care întâlnirilor dar nu era, după cum mărturisesc înţelegea foarte bine situaţia politică în care D, Vatamaniuc, Edgar Papu, Bazil Gruia. O căzuse România datorită izbucnirii conflic- figură interesantă a fost Henri Jacquier care o tului armat european. După încheierea celui vreme a adăpostit întâlnirile Cercului. Lui de-al doilea război mondial, profesorul Henri Jacquier Mircea Muthu îi rezervă un francez se întoarce la Cluj. Nu părăseşte capitol aparte tocmai pentru că este o figură România nici după anul 1948. A fost prea puţin cunoscută în literatura română. El pensionat ca profesor al Universităţii din Cluj este rareori amintit în retrospectivele în 1968. Dar la cetăţenia franceză nu a cerchiştilor. A fost o perioadă amfitrionul renunţat. Cercului dar în acelaş i timp este artizanul Declaraţia profesorului într-un articol Catedrei de limbă şi literatură franceză de la din „Naţiunea Română” (nov. 1944) începe Universitatea din Cluj. A fost profesor în aşa: „Una din pricinile pentru care mă bucur cadrul Misiunii Franceze, organism care s-a că sunt francez e că această calitate mă obligă retras din România în 1948, după abdicarea să iubesc România.” Textul, mai departe îl las Regelui Mihai, imediat după instaurarea la dispoziţia dumneavoastră. republicii populare. Henri Jacquier este Paginile din prezentul volum sunt mentor a zeci de generaţii care s-au perindat menite să aproximeze, poate cu un plus de prin Filologia Clujeană. (De altfel, la o masă acurateţe – cum afirmă autorul – segmente din rotundă organizată recent de Muzeul spaţiul cultural transilvan de ieri şi de astă zi. Literaturii Române din Bucureşti, cu tema

Mişcarea literară ♦ 23

Mircea Muthu – bucuria scrisului despre estetică

Victor ŞTIR

Un titlu ca Studii de estetică româ- În continuare, cele patru elemente nească, publicat în 2013 la Editura Limes, în „Dintr-un dicţionar de termeni” au privilegiul ediţia a doua, revizuită şi adăugită, de Mircea de a fi fost alese pentru forţa temeiniciei pe Muthu, semnifică înainte de toate existenţa, care autorul socoteşte să o confere construcţiei afirmarea unei este- sale, de aceea, condiţia lor, a termenilor, ni se tici româneşti, iar în pare de acelaşi „calibru” cu cea a quarcilor, subtext, călătoria din teoria particulelor fizicii, care prin puterea profesorului clujean, lor combinatorie se constituie în „cărămizile” prin proiectul pro- întregului eşafodaj material cu care comparăm priu, în compania lumea esteticii, configurată de concepţia celor aflaţi într-o autorului. Primul, „absolutul estetic”, amin- croazieră de gală teşte principiul primordial, „causa prima din prin meandrele spi- care derivă sau la care se raportează toate ritului care circum- creaţiile artistice” şi este privit cu formele şi scrie „zona” numită adaosurile semnificante pe care le-a agregat de germanul Baum- conţinutul frumosului la Plotin, la platoni- garten, estetică, în cienii creştini, la Pseudo-Dionisie, la Kant şi secolul al XVII-lea, enciclopediştii, la „Formele secundare, inven- deşi în cultura euro- tariate de Tatarkiewicz... la ideea de peană s-au îndelet- perfectibilitate prioritar intelectuală în creaţie nicit teoretic cu frumosul şi ideea de frumu- artistică-pandant al absolutului estetic, aflat seţe, din vechime, Aristotel şi Platon. într-un proces de accentuată fragilizare în „Argumentul” ce stă în fruntea volu- epoca contemporană.” Al doilea termen al mului schiţează temeinicia unui proiect care dicţionarului: „Actul creator este procesul- vine din preocupări mai vechi ale autorului şi nefixat într-un algoritm-prin care ia naştere va parcurge faze ale viitoarelor elaborări care opera de artă” şi este daimonic la Platon, vor cuprinde în plan apropiat un volum manifestare a ideii la Hegel, mecanic-dicteu secund având în structură: A. Mutaţii generale automat la Breton, pură revelaţie la Bremond. în actul poietic/aisthetic (Determinări cano- Actul creator presupune existenţa autorului şi nice spaţio-temporale); B. O gramatică a în final a operei, entitate perisabilă, exempli- creativităţii (Vocalitate-Oralitate-Scriere; Re- ficată prin balet, care „există doar în timpul prezentare-Semnificare-Simbolizare; imagine reprezentaţiei scenice”. în triplă ipostază-literatură, plastică şi muzi- Chiar dacă un creator tânjeşte la cală); C. Un obiect disputat: conceptul de inovaţie, la originalitate, la limită, creaţ ia se artă); D. Estetica şi industriile culturale. Opţi- găseşte în postura intertextualităţii. Mircea unea autorului, neîndoielnic amplă, vizează Muthu consemnează varii concepţii, raporturi, demersul pentru „o estetică generală, poate între autor, actul creator şi operă, bunăoară, mai puţin filosofică, mai degrabă integrabilă Proust vorbea de „două euri auctoriale”, într-un orizont axiologic mai larg. Este vorba Stendhal şi Rebreanu despre „impresia de o tentativă, normală şi necesară, de re- autorului că, de fapt, nu scrie, ci este scris...”, afirmarea esteticii, generală sau aplicată şi pe dar revelatoriu pentru specificul actului care o consider drept expresia conştiinţei de creator i se pare autorului conceptul de sine a creaţiei spirituale ca şi fapt antro- impersonalitate creatoare. Al treilea termen al pologic.” dicţionarului este spaţiul adiabatic referindu-

24 ♦ Mişcarea literară se la imaginea lumii omului ca parte a deja, la Radu I. Paul, Victor Iancu, Lucian universului, ca provincie a unui spaţiu amplu Blaga, Vasile Pârvan, D.D. Roşca. cu care comunică sau nu. „Adiabatic”, În debutul secţiunii „Repere contem- vorbind despre transformarea cu acelaşi porane”, Mircea Muthu numeşte autori şi cărţi nume, a făcut carieră în termotehnică, numind („încercări sumative”), veritabile repere ale procese efectuate asupra gazelor fără schimb esteticii româneşti: Grigore Smeu – „Sensuri de materie şi energie. Similare sunt spaţiile ale Frumosului în estetica românească”, Titu romaneşti din Ciuma lui Camus, fortul din Popescu – „Specificul naţional în doctrinele Deşertul tătarilor de Buzzati sau Castelul lui estetice româneşti”, Al. Husar – „Tradiţii Kafka, aparent, fără legătură cu exteriorul, cu naţionale în estetica şi filosofia artei” şi altele alte cuvinte, o „lume fără ecou”, închisă, cu câteva, între care o subliniere aparte merită „O putinţă de reprezentat sub forma cercului, cu teorie a poeziei moderne: Al. Muşina” sugestia repetitivităţii. Analiza dintre termeni („Studiul lui Alexandru muşina constituie o a binomului formă/fond îi dă prilejul lui pledoarie articulată pentru specificitatea liricii Mircea Muthu să convoace cunoscuta moderne dar şi prin recuzarea postmoder- concepţie maioresciană a „formelor fără fond” nismului românesc; (...) ...Alexandru Muşina cu ecou în „mojarul” ideilor care se vehiculau – „unul dintre cei mai avizaţi reprezentanţi ai în a doua jumătate a secolului al XIX-lea optzecismului poetic” şi „Imaginea publi- pentru modernizarea României, aflată pe citară: Vasile Sebastian Dâncu”, text relevant, marginile faliilor influenţate de Apus şi de sintetic în: „oamenii nu cumpără produse, ci Răsărit; despre Răsărit se credea: „...ne poate reprezentări ale lumii”. lega istoriceşte, nu ne poate însă impune şi Ca şi pe parcursul secţiunilor anterioare, condiţiile actuale ale vieţii sufleteşti. în „Asimptote”, autorul sugerează distanţa Neajustându-se în dezvoltarea idealităţii care-i conferă privirea de ansamblu a materiei noastre, pentru ce l-am invoca în hotărârile în lucru şi situarea în interiorul problematicii zilei de azi?” Expunerea relaţiei fond-formă pe care o stăpâneşte şi concentrează în texte are ca punct terminus, în presupusul dicţionar sugerând posibile fire de dezbatere şi de termeni, analiza imaginarului literar prin întrebări. Bunăoară, cât de cuprinzătoare care formalismul rus a încercat să anuleze poate fi estetica în general şi cât de tensiunea antitetică tradiţională a termenilor „autonomă” cea teologică; în mod logic, din binomului. formularea „critica literară ca parte a ştiinţelor „Restituirile” conţine „in nuce” o istorie umaniste...” s-ar putea deduce că este şi a esteticii româneşti prin şirul unor oameni cu critica, oare cât?, o ştiinţă, „între teoria preocupări specializate şi cu realizări care literaturii şi estetică”. compun parcursul autohton al acestei Numele mari ale esteticii europene a discipline, de la faza dominată de eclectism, secolului trecut sunt amintite în relaţie cu spirit didactic şi publicistic din cea de a doua autorii români, uneori cu abordări similare în jumătate a secolului al XIX-lea, până la principiu, ne gândim la germanul Max Bense perioada autorilor de estetici. Sunt amintiţi şi încercările de estetică normativă, de prejunimistul Radu Ionescu, apoi Simion asemenea la abordarea matematizată a textului Bărnuţiu, Constantin Dumitrescu-Iaşi, Titu de către compatriotul nostru Solomon Marcus. Maiorescu, C. D. Gherea, Garabet Ibrăileanu, Dens şi nuanţat pe întreaga întindere, Anghel Demetrescu („Autonomism şi deter- textul lui Mircea Muthu probează la fiecare minism estetic”), Eugeniu Sperantia („Bio- „pas” competenţa sprijinită pe parcurgerea morfism estetic”), Tudor Vianu („Armonia unei uriaşe bibliografii, prospeţimea gândirii părţilor sensibile”), Liviu Rusu („O teorie a şi textului care ţ in trează atenţia cititorului şi-l genurilor”), Al. Dima („O panoramă contaminează cu bucuria autorului pentru estetică”), Radu Stanca („O teorie a lecturii”), nobilele-i preocupări. Astfel, încheierea cărţii Beniamin Fundoianu (Estetica „Falsului cu A rescrie estetica, nu este doar o ispită tratat”), Henri Jacquier („Spre o poesis gratuită, ci, cu certitudine, motivaţia, universalis”) ş i studiul „Şcoala clujeană de combustia elaborărilor viitoare, anunţate de estetică”, referindu-se, pe lângă unii amintiţi cărturarul clujean.

Mişcarea literară ♦ 25

Ipostazele lui Mircea Muthu

Adrian ILIUŢĂ

La împlinirea a 70 de ani de existenţă, parte, numită Interpretări (şi cea mai profesorul Mircea Muthu este personajul consistentă de altfel), adună laolaltă nu mai principal al unui volum care îi este dedicat puţin de 27 de perspective diferite asupra prin excelenţă – Mircea Muthu. În orizontul operei şi personalităţii lui Mircea Muthu. sintezei (editura Arhipelag XXI, Târgu- Avem în faţă astfel un impresionant corpus de Mureş, 2014). Ceea ce girează editura târgu- texte analitice (de „portretizare”) aparţinând mureşeană printr-un fie unor critici consacraţi, al căror nume nu asemenea proiect mai are nevoie de alte prezentări (Cornel este tocmai readu- Ungureanu, Irina Petraş, Ştefan Borbély, cerea în atenţia pu- Gheorghe Glodeanu, Mircea A. Diaconu, blicului a comple- Andrei Bodiu, Corin Braga, Andrei Terian, xităţii imaginii unor Angelo Mitchievici), fie unor critici în curs de veritabile personali- afirmare (Dana Bizuleanu, Lăcrămioara Bere- tăţi din spaţiul lite- chet, Laura Lazăr Zăvăleanu, Adriana Stan, raturii, criticii sau etc.). În fine, după a treia parte, Repere istoriografiei literare bibliografice, cartea se încheie cu o Addenda româneşti. Astfel, care conţine, pe lângă o fişă bio-bibliografică, cartea coordonată de un dialog acordat chiar coordonatorului către Iulian Boldea acesteia, Iulian Boldea. Aşa cum este şi firesc, este, aşa cum afirmă ultimul cuvânt îi aparţine tot protagonistului chiar acesta în Argu- într-o carte dedicată lui. ment, „mai mult de- Din varietatea abordărilor aparţ inând cât un omagiu adus autorului Balcanologiei la celor 27 de critici se decelează câteva faţete împlinirea unei vârste rotunde, o încercare de pregnante ale omului de litere Mircea Muthu. optimă situare în peisajul critic contemporan a Vorbim despre acele ipostazieri care au uneia dintre figurile sale reprezentative”. conferit notorietate personalităţii sale. În Privită în ansamblul ei, lucrarea aceasta primul rând, ar fi vorba despre comparatistul este o încercare pertinentă şi avizată de Mircea Muthu, cel pe care îl evocă majoritatea configurare a portretului omului de cultură vocilor interpretative ale volumului. În acest Mircea Muthu. Coordonatorul Iulian Boldea caz, numele profesorului clujean a devenit de pare să fi gândit structura volumului după mult sinonim cu balcanismul, concept care se logica unui dialog deschis între autopor- află în centrul preocupărilor sale de mai bine tretizare şi portretizare. Între tabloul propriu- de treizeci de ani. Complexitatea termenului zis şi punerea în ramă a acestuia. Prima parte care se sustrage unei definiţii simpliste şi a cărţii, Mircea Muthu par lui-même, îi dă unilaterale (căci balcanismul este „mai întâi o cuvântul protagonistului (după cum lesne se realitate politică şi etnică fragmentară, poate deduce). Aici avem de-a face cu ceea ce generând conflicte armate şi sentimentul/ numeam mai sus „autoportretizare”. Eseul De conştiinţa a ceea ce numim echilibru instabil. ce scriu? În ce cred?, precum şi interviul În al doilea rând, din unghiul mentalităţii, acordat lui Cristian Colceriu transcriu la balcanismul – ca dramă colectivă însoţită de modul confesiv un crez legat de cuvântul scris reversul său parodic – este parte integrantă şi o viziune asupra literaturii. Cea de-a doua dintr-o adevărată filosofie a supravieţuirii.

26 ♦ Mişcarea literară Există, în sfârşit, balcanismul ca răscumpărare Irinei Petraş (un minunat jurnal al adnotărilor prin artă şi cu funcţie compensativă, făcute cu ocazia lecturilor atente ale cărţilor provocată dar şi întreţinută, generic vorbind, profesorului clujean), ale lui Gheorghe de regimul autocratic şi de spaţiul închis, Glodeanu sau Dorin Ştefănescu relevă adiabatic.”), pionieratul lui Mircea Muthu în calităţile criticului Muthu. De altfel, această abordarea unui asemenea cercetări de ipostaz ă poate fi etichetată cu succes drept anvergură, mizele şi riscurile pe care acesta le una de „recuperator exemplar”, aşa cum îl implică, toate acestea sunt supuse unei analize vede Irina Petraş, al unor „fenomene, realităţi, detaliate. Sunt de recomandat, în acest sens, situaţii de cumpănă, extenuate, marginalizate, textele (excelente eseuri în sine) semnate de prost situate în cercetarea tradiţională”. Ştefan Borbély, Mircea A. Diaconu, Andrei În al patrulea rând, poetul Mircea Terian sau Călin Crăciun. Ar mai fi de Muthu este o ipostază discretă, abia schiţată, semnalat un aspect deloc de neglijat aici. asumat marginalizată. Nu este de mirare deci Ultimii doi critici numiţi mai sus nu au doar o că volumul de faţă reţine în economia sa doar atitudine „pozitivă” la adresa modelului un text care analizează această latură a celui în interpretat, ci îşi exprimă şi dezacordul sau discuţie. Al. Cistelecan vede în poezia lui îndoiala în privinţa anumitor instrumente de Mircea Muthu un „reflex discret al reveriilor lucru sau articulaţii (de exemplu, despre sau melancoliilor de cărturar”. viabilitatea ontologiei lui între) existente în În fine, în al cincilea rând, există şi o demersul comparatist al lui Mircea Muthu. ipostaziere a profesorului de la catedră. Aici Această atitudine, departe de a fi una eretică stau mărturie fragmente din două texte sau deconstructivă, arată o sinceritate a actului semnate de Constantin M. Popa şi Ştefan critic întreprins, o certă maturitate. Avem în Borbély. Ultimul dintre aceştia reuşeşte să acest fel şi o probă a calităţii textelor cuprinse evoce prin fine ironii intelectualizante, cât şi în volum, care sunt departe de a fi idola- prin eleganţa discursului academic profilul trizante sau gratuit reverenţioase. profesorului Muthu, cel care i-a fost un În al doilea rând, este ipostaziat esteti- adevărat mentor („naşul meu literar”). Atrac- cianul. Textele lui Corin Braga şi Dan Eugen ţia pentru marginal, pentru înţelegerea sensu- Raţiu scot în evidenţă ambiţia lui Mircea rilor ascunse ale mizeriei periferiei au fost Muthu de a căuta/de a găsi cu asiduitate o constante atât în viaţa concretă a omului, cât ieşire din criza pe care estetica se pare că o şi în traiectul profesional universitar al traversează în contemporaneitate. Studiile profesorului Muthu. Balcanismul nu a fost un dedicate acestei discipline, şi care înge- moft, o dorinţă de epatare sau o întâmplare, a mănează într-o triadă critica, teoria literaturii fost, până la urmă, o coagulare a unei filosofii şi estetica, arată, prin concluziile înaintate, o de viaţă, un destin asumat de către Mircea viziune optimistă. Estetica va supravieţui prin Muthu. abordarea unor noi direcţii de evoluţie, cum ar Volumul coordonat de Iulian Boldea fi cele interdisciplinară şi transdisciplinară. reuşeşte astfel să fie nu doar un nobil dar Mircea Muthu este prezentat, în al scriitoricesc făcut la ceas aniversar lui Mircea treilea rând, ca exeget rafinat şi surprinzător al Muthu, cât mai ales o imagine polimorfă şi operelor unor autori canonici precum Liviu vie a unui „transilvănean disciplinat” care, Rebreanu sau Lucian Blaga (atât de vizitaţi şi carte cu carte, a urcat tăcut şi solitar treptele aparent epuizaţi sub acest aspect). Textele desăvârşirii.

Mişcarea literară ♦ 27

Mircea MUTHU

„Trăim o epocă alexandrină în care cultura – şi în universul literelor – este mai mult comentatoare decât creatoare”

– Stimate Domnule Profesor Mircea al doilea rând, balcanismul înseamnă, la nivel Muthu, ce înseamnă pentru Dvs. „balcanism mentalitar, o veritabilă filosofie a supravie- literar”, ce implicaţii are acest concept în ţuirii, el fiind de fapt o dramă seculară devenirea actuală a literaturii şi, în subiacent, acompaniată de reversul său parodic; însfârşit, cum aţi reuşit să-l desprindeţi din sau de, să este o răscumpărare prin artă, cu funcţie zicem, „balcanismul nostru comporta- compensativă, provocată de regimurile auto- mental”? Nu vreau să amestec situaţiile, nici cratice, prin urmare de spaţiile adiabatice, să banalizez aspectele literare, dar cred că închise. În analiza câtorva confluenţe culturale disocierea n-ar fi inoportună... din Panoramic sud-est european (2012) am – Arealul circumscris de Peninsula consacrat de altfel fişe de dicţionar balca- Balcanică şi cu iradiaţii în zonele nord- nităţii, balcanismului ş i bizantinismului. În dunărene este complex dar şi complicat prin acest context, „balcanismul nostru compor- bi – sau chiar multilingvismul nativ sau prin tamental” nu este altceva decât un stereotip interferenţele mentalitare (de la gastronomie datorat veacului al XVIII-lea în grafie la costume şi obiceiuri), la care se adaugă prioritar franceză şi care, preluat de mentalul amintirea Turcocraţiei – înlocuitoarea dar şi nostru sud-estic, are o funcţie de bumerang, continuatoarea, în parte, a mileniului bizantin autovictimizatoare. – forţând/înlesnind, de pildă, coabitările – Ce relaţie puneţi între „balcanismul confesionale. În trilogia Balcanismul literar literar” şi „tema transilvană”? Putem vorbi românesc (ediţiile apărute în 2002 şi 2008) de două domenii diferite sau de domenii cel am schiţat un concept definitoriu pentru acest puţin integratoare, definite de sud-estul euro- spaţiu – echilibrul instabil – integrabil în ceea pean? Este literatura transilvăneană „balca- ce numesc balca- nică”? ce funcţii (mai) au aceste concepte în Dialogurile nitate, adică o axi- contemporaneitate? dar în integrarea litera- Mișcării literare ologie comună din turii noastre în universalitate? această geografie – Transilvania, partea de nord a Croaţiei umană ca rezistenţă multiplană la Semiluna până în Slovenia alcătuiesc limesul nord- instalată timp de cinci veacuri. Or, balca- vestic al sud-estului european, puternic nismul este, în opinia mea, un sublimat al aluvionat de influenţele şi valorile Europei balcanităţii astăzi defunctă. Conceptul Centrale. Transilvanismul înseamnă, de pildă, semnifică, în primul rând, o realitate politică asimilarea modelelor catalizatoare germane şi etnică fragmentată, generând adesea (lingvistice şi ideologice, dacă ar fi să conflicte, de unde termenul de balcanizare şi, amintesc doar de influenţa exercitată de prin extensie de kosovizare, libanizare etc.; în scrierile lui Herder), aproprierea – în

28 ♦ Mişcarea literară universul ficţional – al tipologiei central- – Vă rog să-mi permiteţi o întrebare europene (funcţionarul, militarul, prelatul ş.a.) oarecum retorică: mai este Liviu Rebreanu un sau a „omului fără însuşiri” din proza lui scriitor actual? Cum mai funcţionează „orga- Rebreanu, recognoscibil în paradigma lui nicitatea” sa în corpul literaturii române? Musil sau Miroslav Krleza. Acuma, ca să – Opera lui Liviu Rebreanu, imprimată răspund la întrebare: ca ardelean poţi avea o cu eforturi în seria integrală de către perspectivă mai corectă şi totuşi apropiată în eminentul editor Niculae Gheran, oferă – în raport cu aceea, propriu zis occidentală, continuare – noi piste de evaluare – şi asta pentru a înţelege mai bine „termometrul dincolo de sentimentul unei experienţe Europei”, cum definea cineva sud-estul estetice epuizate. Este ceea ce am încercat să european. Oricum, aceste concepte – aproximez în textul alăturat acestui interviu, bizantinism, balcanism, transilvanism etc. – Liviu Rebreanu la timpul viitor. trebuie să particularizeze, în continuare, fenomenul unei globalizări totale şi, cred eu, nocivă. – Cum coabitează – şi colaborează – criticul şi istoricul literar în instanţa aceleiaşi persoane... literare? Au, desigur, teme comune, dar nu există şi disonanţe sau tensiuni generate de această... coabitare? – Aplecarea spre sinteză scurtircuitează în realitate demersul criticului cu acela al istoricului. Dacă balanţa se înclină spre primul palier rezultatul nu poate fi decât, în cel mai bun caz, doar strict aplicativ; dacă îl preferă pe al doilea cercetarea va fi prepon- Olimpiu Nușfelean, Mircea Muthu, Aurel Rău, George Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe la UBB, derent descriptivă, desigur, cu excepţiile de cu ocazia FestLit, Cluj-Napoca, 2014 rigoare (De Sanctis ori G. Călinescu). – Are criticul literar Mircea Muthu – Critica de tip universitar este o nece- modele literare sau culturale care l-au sitate, o alternativă sau o consolare? Spun inspirat sau l-au format/modelat, cum tot atât aceasta în condiţiile când, pe de o pate, de bine modele (fascinante) la care se critica universitară este o prezenţă puternică raportează prin simplul act al lecturii? Sau: în viaţa literară actuală iar critica tradiţi- putem avea modele de scriitori/precursori/ onală (de serviciu) pare oarecum aflată într-o critici pe care îi preţuim, dar nu-i imităm? anumită criză de prezenţă în actualitate, deşi – Îmi recunosc, într-adevăr, un model de în ultimii ani pare să-şi reducă mult din studiu comparatist şi convergent: opera „handicap”... De fapt, îşi face critica datoria profesorului Dumitru Popovici. Iar, pentru a în literatura actuală? selecta, un „simplu act al lecturii”, mereu – Cred – şi poate că greşesc – doar în reiterat, este Marguerite Yourcenar sau, ca să examenul critic în ipostaza de anticipare a mai dau un exemplu, sinteza fundamentală a sintezei şi asta indiferent de tipologizare lui Malraux consacrată „muzeului imaginar” (universitar, foiletonistic ş.a.). Un exerciţiu al lumii. Mai este ceva: la cartea de interviuri necesar ar fi, la început, recenzia cu lecţia ei Ochiul lui Osiris (2010) pusesem în exergă de concizie, aşa cum am făcut-o ani de zile la un enunţ – Nu te lua la întrecere cu nimeni: Steaua. Însă rareori m-am exersat în critica de aleargă singur – rostit adesea de tatăl meu şi întâmpinare, un produs al lecturii pe diago- pe care l-am regăsit, târziu, într-un model mai nală. Sunt puţine cazuri memorabile, poate mult decât cultural: gândirea zen în gramatica unice (Pompiliu Constantinescu) sau critici cu lui Rinsai şi Ryokan. adevărat dotaţi de poezie (Al. Cistelecan de pildă). O parte semnificativă din critica la

Mişcarea literară ♦ 29 obiect (lirică, proză) alunecă într-un soi de rale transilvane (vol. I, 2014) am încercuit eseistică şi nu este întâmplător faptul că câteva eşantioane în vederea unei dorite proliferează – cum să spun ? – comentariile de analize spectrale a literaturii româneşti din critică a criticii. Trăim o epocă alexandrină în Transilvania din 1918 încoace. Aş fi dorit mai care cultura – şi în universul literelor – este mult şi pentru asta am proiectat o muncă de mai mult comentatoare decât creatoare. grup care să cuprindă un etnolog, istoric laic Inflaţia producţiei actuale de carte reclamă şi şi ecleziastic, un arheolog, un istoric al artelor impune în aceeaşi măsură un filtru care să plastice ş.a. Nu ştiu dacă va fi posibilă reducă măcar veleitarismul scriitoricesc de-a concretizarea pe un portativ atât de generos. dreptul agresiv. – Sunteţi critic şi istoric literar, teore- – Disciplinele filologice sunt în scădere tician şi profesor, dar nu neglijaţi, în scrisul sau cădere, tot mai puţin filologi se îndreptă propriu, nici literatura de imaginaţie, în speţă spre cercetarea filologică, de bibliotecă, poezia. În această vreme a grabei – uneori realitatea manuscriselor se restrânge, con- goale –, când omul nu prea are timp de curată de realitatea mesajului electronic... O „reverie”, alegeţi şi creaţia de pură inspi- asemenea realitate poate să influenţeze, să raţie... De unde deschiderea spre inspiraţia modifice, să afecteze, să demonetizeze istoria poetică? Cum pot fi împăcate două tipuri de literară? percepţii sau de atitudini de către un om care – Cartea, totuşi, nu va dispare sub formă pare a fi un spirit clar, ştiinţific? Cum se imprimată, fiind mereu mai vizibil ă fragili- ascunde acesta în vălul Popeei? tatea comunicării virtuale. Memoria, databilă – Nu sunt poet iar însemnările mele şi aceasta, a hâr- lirice adunate într-un mănunchi la capătul tiei va avea încă fiecărui deceniu de viaţă în Trepte (2014) multe de spus în coborâtoare la 50, 60 şi, până acum, la 70 mişcarea de sis- alcătuiesc o autobiografie sui-generis. Prefer tolă şi diastolă poemul scurt cu încărcătură de arc voltaic, (pe care o trăim altfel citesc multă poezie şi numeroase repere astăzi), a culturii. la care mă întorc periodic, un Kavafis ori Iar faptul că dis- Elytis, ca să exemplific tot cu sensibilitatea ciplinele filolo- balcanică. Încă ceva: lirismul este stare gice sunt astăzi permanentă, de fundal; o ai şi atunci îţi aluvi- în scădere (inex- onează modul, chiar ştiinţific, de a scrie sau istenţa, de pildă, este obturată pe undeva în capilarele fiinţei a redactorilor tale ca să iasă, din când în când, la iveală. profesionişti de – Ce relaţii se pot stabili între literatură carte la cele mai şi artă? multe edituri sau – Pledoaria pentru resincretizarea artelor Mircea Muthu la Facultatea de a ochiului corec- traversează, încă din antichitatea clasică, Litere tor din presa di- sistemele de estetică precum şi reflexele urnă) contribuie teoretice apărute ca efect al practicii artistice. – horribile dictu! Arta plastică şi arta cuvântului sunt fapte – la semi-analfabetizarea, pentru mine impar- antropologice, sunt creaţia omului, prin donabilă, a generaţiilor care ne urmează. Şi nu urmare relaţia de profunzime dintre acestea este vorba, aici, doar de literatură. trebuie căutată în acest radical comun. – Cum vă alegeţi temele sau scriitorii Enunţul asertoric, analogic (de exemplu despre care scrieţi? „portretul din romanul Y este ca şi în pictura – Aleg, e adevărat, acele exemple care – X” sau invers) nu au nici o relevanţă. Un o repet – sunt asimilabile unei sinteze sau, cel asemenea radical este, de pildă, prelungirea puţin, unei configuraţii tematice, tipologice degetelor noastre prin care se transmite sau ideatice. Un exemplu: în Repere cultu- pulsaţia vieţii organice: linia constitutivă

30 ♦ Mişcarea literară literei dar şi desenului. Am avut norocul să studii literare, articole de tabloide? V-aţi pus cunosc pictura din marile muzee: de la Dali, la vreodată întrebarea dacă aveţi sau nu un un vernisaj în gara din Carcasonne, am primit public al Dvs. sau mizaţi pe un cititor semnătura pe un album scos în ediţie generic? E suficient ca un scriitor să scrie, confidenţială, l-am vizitat pe De Chirico la fără să se gândească la un anume cititor? Ferrara – acest Kafka al picturii metafizice - la Pentru un universitar, e suficient cercul de un an înainte de moarte iar prin intermediul studenţi care îl înconjoară? lui Giulio Carlo Argan, istoric al artelor şi fost – Nu mi-am dorit niciodată să am un primar al Romei, am vernisat, la Saint – anumit receptor pentru o anumită carte. Dar Etienne, o expoziţie Renato Guttuso şi, tot pentru un „public generic”, da. Cursurile prin el, am beneficiat de o perioadă fertilă la ţinute în faţa studenţilor au fost mereu, de-a fundaţia suprarealistului Joan Miro de la lungul anilor, expresis verbis. Am încercat, tot Barcelona. Întors din lectoratul francez am de-a lungul celor 50 de ani de profesorat din făcut un număr de ani seminarii de estetică toate treptele academice, să nu intru în aplicată, analizând radicali comuni de mai stereotipia, explicabilă totuşi, din compor- multe tipuri (ochiul în pictura lui Ţuculescu şi tamentul dascălului, tot generic vorbind. la Nichita Stănescu, Păunul lui Ion Barbu şi – Sunt astăzi studenţii literaţi buni citi- mozaicul din catedrala bizantină din Veneţia, tori? Se lasă călăuziţi pe căile literaturii, ideea de zbor ascendent din Măiastra lui lecturii şi interpretării? De ce aleg studiul Brâncuşi şi poezia aferentă a lui Blaga etc.) – filologic? toate acestea fiind regăsibile în Călcâiul lui – În fiecare generaţie – de cinci, patru Delacroix (1996) şi în Alchimia mileniului sau trei ani de studiu – s-au (auto) selectat un (1989 şi 2008), urmând să fie valorificate într- număr, limitat e adevărat, de cititori profe- un viitor tom de estetică. sionişti (apoi critici, istorici, îngrijitori de – Dacă mai sus vă întrebam cum vă ediţii) cu accesul, câteodată direct, chiar la alegeţi cărţile despre care scrieţi, aş fi curios studiul de sinteză. să ştiu dacă sunteţi mulţumit de felul cum vă – Sunteţi prezent la întâlnirile literare aleg criticii, cum sunt receptate cărţile Dvs. propuse de Filiala Cluj a USR, la conferinţe, de către critica literară? prezentări de carte etc. Ce aer cultural (mai) – Am inventariat, în culegerea editată de respiră astăzi Clujul? Ce impact cultural are Iulian Boldea, o sumă de ecouri variind de la oraşul unde trăiţi? recenzii şi până la articole şi studii mai ample. – În opinia mea, Filiala Cluj a USR este Gradul de receptare este, desigur variabil, am a doua ca importanţă (după cea din Bucureşti) încercat mai ales să fructific observaţiile şi şi numeric şi, mai ales, valoric dacă avem în sugestiile, cum au fost cele semnate de faţă şi manifestările culturale concretizate în specialişti în materie de studii sud-est dicţionare, expuneri de artă plastică europene, ca regretatul Alexandru Duţu, multă aparţinând scriitorilor şi, nu în ultimul rând, în vreme aflat la conducerea poate al celei mai numeroasele apariţii editoriale personale. titrate publicaţii din această zonă – La Revue – Ce aveţi pe masa de lucru? des Etudes Sud-Est Europeenes. Fiindcă m-ai – Repere culturale transilvane, vol. II întrebat despre poezie, m-a „prins” admirabil (în ideea schiţării, în tomul al treilea, a unei Mircea A. Diaconu într-o culegere recentă spectroscopii în literatura transilvană între (Înainte şi după dezmembrarea lui Orfeu, 1918 şi 2018). Volumul Prospecţiuni de 2014). Altfel, cum să spun., nu am de ce să nu estetică – al doilea, dintr-un triptic şi acesta, fiu mul ţumit, de multă vreme am încetat să după reeditarea, cu amplificări, a Studiilor de regret că nu sunt la Bucureşti, în – nu-i aşa? – estetică românească (2005 şi 2014). În omphalos-ul culturii naţionale. sfârşit. O reîntoarcere a mea la o culegere, – Ce-i place publicului (cititor) să totuşi organică tematic şi interpretativ, Studii citească: poezie, roman, proză scurtă, eseu, balcanice (titlul nefiind încă fixat).

Mişcarea literară ♦ 31

Mircea MUTHU

Liviu Rebreanu la timpul viitor

Aproape concomitent cu restituirea, pe îmbogăţit în intenţia, constantă, de a oferi orizontala temporală, a integralei de Opere ipostaza teoreticianului literar Rebreanu şi (vol. I – XXIII între 1968 şi 2005), exegeza fiind, în acelaşi timp, un instrument de lucru din ultimele decenii a verticalizat şi, implicit, pentru studiul publicat în 1993 (Liviu a modificat substanţial receptarea lui Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului). In Rebreanu; mai exact, lecturile contemporane ediţia secundă, probabil mai puţin cunoscută, l-au reclasicizat până acolo încât, observa apărută tot la editura Dacia în 1998, am Niculae Gheran, „de la Ion încoace vuietul adăugat o Addenda cuprinzând o lectură cascadei [comentatorilor – n.ns.] îi acoperă aplicată (la nuvela Proştii), comentarii la glasul” (în Liviu Rebreanu prin el însuşi, trilogiile neterminate semnate de Niculae Editura Academiei Române, 2008, p.22). Gheran şi Stancu Ilin (Spre integrala Rebrea- Ultimul „val” exegetic, acela de după anii 90, nu), cronicile despre Opere – 15 (cu inclu- a devenit de fapt beneficiarul seriei de volume derea, aici, a Amalgamului în unica versiune, în curs de trudnică finalizare şi, de asemenea, aceea din 1943) şi Opere – 16 (ce restituie o al achiziţiilor critice anterioare, regăsibile la parte din publicistica lui Rebreanu), însfîrşit, interbelici precum şi în perioada mediană câteva aprecieri la excelenta cercetare a lui începând cu 1967, când apare eseul premo- Ion Simuţ din 1997 (Rebreanu dincolo de nitoriu al lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu), realism). Consultând acum, după aproape şi până în deceniul al optulea. Dincolo de două decenii, paginile din Addenda am continuităţile fireşti – restitutive şi interpre- constatat că o parte din întrebările de acolo tative – după cele şapte decenii scurse de la dar şi din sugestiile schiţate ar merita să fie dispariţia omului care ştia că „discreţia reamintite. Ar fi vorba, mai întâi, de a se scriitorului în viaţă e inutilă” apare în chip isprăvi ceea ce s-a început. Astfel, dacă firesc întrebarea dacă se pot aproxima măcar Tânărul Rebreanu (1986) şi Rebreanu, proiecţiile viitoare instituite sau doar propuse amiaza unei vieţi (1989) au rămas până în de examenul critic. Desigur, orice lectură este prezent drept „părţi ale unui triptic abandonat asimptotică la crea ţia ficţională în temeiul la malul răbdării” ultimul tom anunţat de adevărului, axioma- multă vreme – Glorie şi amurg („angajând Exegeză tizat, după care perioada 1931-1944”) – încă adastă fiindcă aceasta e un individ Niculae Gheran „a preferat concentrarea din unghiul autorului şi specie din perspectiva eforturilor asupra integralei Rebreanu”, receptorului. Pe de altă parte, opera urmând, cum frumos spune eminentul editor, rebreniană, alcătuită parcă din plăcile masive „să-i acordăm şi lui şansa de a se prezenta de care scria Lucian Raicu nelinişteşte, cum după voinţă” (în Liviu Rebreanu prin el afirmam altădată, tocmai prin puternica însuşi, ed. cit., p.29-30). Nu ştiu dacă la fel senzaţie de închidere şi de sentimentul unei stau lucrurile cu o altă intenţionată trilogie din experienţe estetice epuizate. De aici am pornit care Stancu Ilin a publicat Liviu Rebreanu în la editarea, cu comentariile aferente, a atelierul de creaţie (1985) şi Liviu Rebreanu volumului Amalgam (1976) dar cu sumar în Agora (1988). Lucrările amintite, mai mult

32 ♦ Mişcarea literară de biografie a operei, amână deocamdată Este, fără-ndoială, un pas înainte faţă de biografia propriu zisă în care ar trebui numeroasele sondaje şi ezitări anterioare departajate segmentele reale de cele vizavi de această categorie fundamentală, (auto)inventate din existenţa diurnă a autorul concluzionând, în plus, că amintitul scriitorului pe liniamentul adâncirii, până la roman „e locul unde se întâlnesc obiectivi- nivelul capilarelor, a comentatei „crize de tatea clasică şi subiectivitatea modernă, identitate” (A. Sasu, I. Simuţ) rebreniene. Mai configurând o sinteză epică excepţională” (op. mult, plecînd şi de aici, într-o viitoare cit., subl. ns., p. 345). Dezideratul pe care monografie asimilarea cu dublu sens – viaţă l-am enunţat în Addenda, de a se consacra o vs. operă şi creaţie vs. biografie – ar putea fi cercetare tragicului între imanent şi reconstituită în mişcarea ei de sistolă-diastolă. transcendent la nivelul întregii opere este, Probabil că cele cinci volume anunţate din chiar dacă parţial, excelent acoperită de epistolar – anticipate de Liviu Maliţa care a Gabriel Petric. Parţial, fiindcă îndemnul editat tulburătoarele scrisori materne formulat tot acolo, pe care îl reiterez, rămâne (Ludovica Rebreanu, Adio până la a doua deocamdată în picioare: o datorie a criticii ar venire, 1998) - şi din care s-a publicat primul, fi să explice de ce tragicul, cu excepţia corespondenţa cu Fanny Rebreanu (în Intime, Pădurii spânzuraţilor, dar în ansamblul 2012), dar şi proiectatele Biobibliografie literaturii lui Rebreanu, e aproape străin de Rebreanu şi Dicţionar de personaje – pietre grila creştină, afirmată în schimb de de temelie pentru cercetare – la care s-ar publicistul Rebreanu. Altfel spus, prezenţa şi adăuga consultarea, din nou, a paginilor funcţionalitatea religiosului, nu doar în cheie jurnaliere va îndemna pe cineva să se înhame creştină, este o temă tentantă pentru studierea, la o atare muncă de restituţie monografică. corelată, a unui eşantion reprezentativ din Genurile şi câteva dintre temele nuvelistică şi din romane. Fireşte că referiri recurente din universul prozei au fost disparate există dar regramaticalizarea centra- circumscrise analitic şi sectorial tot în ultima lizată a acestora nu poate fi decât binevenită vârstă a interpretărilor critice şi istorico- în panoplia evaluării critice. De exemplu, literare. De pildă, C. Paiu cu Rebreanu, omul plierea simbolică a execuţiei lui Bologa pe de teatru (1996), A. D. Rachieru în Liviu topografia Golgotei, cele şapte audieri din Rebreanu – utopia erotică (1997), studii de Crăişorul Horia, echivalabile cu cele şapte literatură comparată (Suzana Carmen Cizmaş, trepte ale iniţierii spre sacru, tipologizarea Rebreanu şi Reymont, sinteză şi deschidere, formelor de mântuire a omului prin 2000 ş.a.) sau radiografii centrate pe genuri platoniciana căutare a celuilalt, grefată pe o cum sunt cele semnate de Constantin metafizică a erosului (în Adam şi Eva şi Cubleşan în Romancierul Rebreanu (2001) şi Ciuleandra) sau – în revers – ipostazele Nuvelistul Rebreanu (2012). În aceeaşi degradării sacrului în Răscoala sau Gorila, măsură însă atitudinile diseminate în operă şi sunt exemple interpretabile dar şi importante confesiuni dar şi nucleele atitudinale/ideatice pentru că tema generală este parte integrantă cu funcţie polarizatoare pot constitui obiectul din patul germinativ, respectiv din viziunea unor radiografii critice necesare în abordarea prozatorului. Coprezenţa, nu doar de fundal, a unui univers (ne)ficţional şi în care unor elemente ce ţin de simbolismul religios funcţionează principiul lui pars pro toto. (cum este experienţa mistică a luminii) cu Astfel, tragicul din Pădurea spânzuraţilor amalgamul de credinţe din Adam şi Eva ridică este tratat recent într-o manieră concludentă în şi complică în acelaşi timp problema sinteza de referinţă datorată lui Gabriel Petric existenţei teismului la Rebreanu. care demonstrează că „romanului îi sunt Un alt palier legat, aş spune placentar, aplicabile două teorii clasice ale tragediei/ de proza înţesată de personaje (ale căror tragicului: cea a lui Aristotel şi cea a lui funcţii narative au fost comentate de Dan Hegel” (Viziune şi spirit tragic în literatura Mănucă în Liviu Rebreanu sau lumea română a secolului XX, Limes, Cluj, p.344). prezumtivului, 1995) şi situaţii epice este

Mişcarea literară ♦ 33 acela al modelelor culturale asimilate în mood gia musiliană a „omuluii de prisos” ori a creator de Rebreanu. Nu este vorba atât de „omului fără însuşiri” (David Pop din rediscutarea protogenezei credo-ului său Catastrofa ş.a.) regăsibilă şi la Agârbiceanu, îl artistic mărturisit în Spicuirile din perioada plasează pe Rebreanu şi în arealul de influenţă 1908 – 1911, în Caietele restituite în 1978 de central-europeană. Spaţiul german influen- către Nicolae Gheran sau în numeroasele ţează fără îndoială diagrama ataşamentelor pagini confesive ci de paradigmele mari, sale ideologice deschizându-se astfel un alt catalizatoare. Selectez doar unul, poate cel capitol, acela al persooanei publice cu mai important: pentru istoricul literar Stancu atitudinile publicistului ce reflectă contorsio- Ilin, şi nu numai, „a aborda opera lui Liviu nările social-politice din pperioada interbelică Rebreanu din unghiul de vedere al literaturii cu numeroase ilustrări în Gorila. germane înseamnă a face o dreptate de istorie Rememorarea sau, mai corect spus, re- literară”. Asemenea lui Lucian Blaga vorbitor, centrarea exemplelor de mai sus, la care s-ar cum se ştie, de germană Rebreanu asimilează putea adăuga şi altele, prelungeşte în realitate modelul Goethe în conferinţa radiodifuzată pledoaria pentru un „model integrator şi Goethe romancier (1932) şi publicată parţial sintetizator” formulată îîncă din 1988 de sub titlul Afinităţi elective în Amalgam (1943). Stancu Ilin în Liviu Rebreanu în Agora: „de- Primul act al dramei Răscoala este o traduceere abia după asimilarea pe orizontală, de către a Ţesătorilor lui Hauptmann, Nietzsche, conştiinţa critică românească, a tuturor deseori invocat în apologia virilităţii este informaţiilor mai importante, se va putea trece prezent în exergă la Gorila iar Kant, la fel, în la un studiu final, o sinteză a sintezelor despre motto-ul romanului Adam şi Eva, prin limba Liviu Rebreanu”. Aşadar, integrala operei, germană cunoaşte literatura lui Ibsen dar tot imprimată şi manuscrisă, este la îndemână; de pe această filieră, prioritar culturală, vorbim asemenea, studii importante dintre care multe despre germanofilia scriitorului. Admiraaţia au depăşit „asimilarea pe orizontală”. Prin faţă de valorile germane în primul rând este, joncţiunea epopeicului cu romanescul modern ca şi la Blaga ori Slavici, intrinsecă transilvva- şi a personajului ca dimensiune mitică şi în nismului caracterizat, printre altele, şi prin aceeaşi măsură tipologică,, Liviu Rebreanu al „înclinarea de constructivism şi de temă secolului XX a început să fie – prin lentila socială” (L. Rebreanu); de asemenea, tipolo- criticii – şi un Rebreanu pentru timpul viitor.

34 ♦ Mişcarea literară

Mircea Muthu (biobibliografie)

Mircea Muthu (n. 1 ianuarie 1944, Balcanismul literar românesc, 3 vol., Iernut, judeţul Mureş) este un eseist, critic şi 2002, 2008; istoric literar român. Studii de estetică românească, vol. I, Este licenţiat al Facultăţii de Filologie a 2005, 2014; Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1967). Îşi Alchimia mileniului. Interferenţe cultu- susţine doctoratul în litere, în 1976, cu teza rale, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, 2008; Balcanismul în literatura română pînă în Ochiul lui Osiris. Dialoguri, 2010; secolul al XIX-lea. Este profesor universitar la Europa de Sud-Est în memoria culturală Facultatea de Litere din Cluj. A fost decan al românească. Bibliografie, 2011; aceleiaşi facultăţi şi prorector al Universităţii Panoramic sud-est european. Confluențe Babeş-Bolyai. Debutul absolut în revista culturale, 2012; Tribuna (1967). Debutul editorial cu volumul Repere culturale transilvane, vol. I. de critică literară Orientări critice (1972). A Contribuții istorico-literare, 2014. colaborat la Echinox, Tribuna, Jurnalul literar, Études Balkaniques, Synthesis, Révue Versuri des Études Sud-Est europeenes, South-East Esenţe, 1994; Monitor etc. Rubrici permanente: Orientalia Grafii, 2004; în Echinox (1970-1980; Moaie pana în Trepte, 2014. culoarea în Tribuna (1988-1989); Literatura Sudului în Jurnalul literar (1997-1998). Volume colective Scriitori români. Mic dicţionar, 1978; Critică literară, eseisătic Dicţionarul scriitorilor români, vol. I- Orientări critice, 1972; IV, 1995-2000; Literatura română şi spiritul sud-est Dicţionar esenţial al scriitorilor români, european, 1976; 2001; La marginea geometriei, 1979; Dicţionar analitic de opere literare Paul Zarifopol între fragment şi româneşti, vol. I-IV, 1998-2004. construcţie, 1982; Permanenţe literare româneşti în Ediţii perspectivă comparată, 1986; A îngrijit ediţii din Anton Pann (1973), Alchimia mileniului, 1989, 2008; Liviu Rebreanu (1976), Henri Jacquier Liviu Rebreanu sau paradoxul (1991), Radu Stanca (1997), Eugeniu organicului, 1993; 1998; Sperantia (1997), Al. Dima (2002). Cântecul lui Leonardo, 1995; Călcâiul lui Delacroix, 1996; Distincții Făt-Frumos şi vremea uitată, 1998 (în Ordinul naţional Pentru merit, în grad colaborare cu Maria Muthu), 2008; de cavaler (2000); Dinspre Sud-Est, 1999 (versiune Ordre des Palmes Académiques, în grad franceză, 2001); de cavaler (2001), pentru servicii aduse Lucian Blaga dimensiuni răsăritene, culturii franceze. 2000, 2002; Balcanologie, vol. I, 2002, vol. II, 2004, Membru al Uniunii Scriitorilor din vol. III, 2008; România.

Mişcarea literară ♦ 35

Mircea Muthu la Congresul Mondial de Francofonie de la Cu Paul Ricoeur, dec. 1999 Beirut, 1998

La Universitatea Waseda, Tokyo, 1999 Cu Nicolae Diaconu, Ioan Flora, Mircea Ghitulescu, Horia Garbea în Piata Tien An Men, Beijing, iunie 2004

Foto-album Mircea Muthu

Mircea Muthu in cabinetul de la Facultatea de litere Lansare de carte Filiala Cluj a USR. Îi sunt alături Florina Ilis și Irina Petraș

36 ♦ Mişcarea literară

Reperele literare devin expresie a dominantelor unei existenţe fascinante

Olimpiu NUŞFELEAN

Cînd încerc să pun pe hîrtie cîteva receptarea literaturii, în desluşirea şi afirmarea gînduri referitoare la figura emblematică a acesteia. Profesorului Ion Vlad, în mintea mea apare o Parafrazînd spusele fizicianului danez discretă şi subtilă dispută între timpul- Niels Bohr, în vizită la castelul Krönberg, memorie, acest „spaţiu” existenţial pomenit de Profesor în debutul cărţii ce trimite spre mine imagini sale Romanul începuturilor cre- scoase din trecut, şi prezentul pusculare, care se întreba reto- efectiv, care îmi pune în faţă ric: „Nu e straniu că acest de asemenea alte şi alte castel devine cu totul altul de imagini seducătoare. E o îndată ce ne imaginăm că aici dispută a identităţilor ilus- a trăit Hamlet?”, am putea să trate de Profesor, de Criticul ne întrebăm şi noi, învăluiţi literar, de Om, care, fiecare, în acelaşi aer retoric: Nu e încearcă să-şi afirme speci- straniu că literatura devine ficul, şi, în acelaşi timp, să alta îndată ce e interpretată dea expresie şi unei imagini de Ion Vlad? Acest lucru globale. Aici naraţiunea ar l-am aflat mai întîi în sala avea multe de spus, evoluînd cursului de teorie literară, apoi pe mai multe planuri, dar din cărţile Profesorului, din dis- „spaţiul tipografic” o obligă să cuţiile despre cărţi. Discursul său caute mereu soluţii de compromis, academic, precis formulat, era inconfun- lăsînd evocările descătuşate în seama unei dabil, îmi răsună în minte şi azi, ca şi, desigur, oralităţi concretizate în alte ceasuri de în mintea altor colegi. Îmi amintesc cum un rememorare, în alte ocazii... „Identităţile” coleg îl imita adesea, seara, la cămin, cu mare Profesorului prind consistenţă în amintiri şi se artă... Dacă ar fi să parafrazez titlurile unor angajează într-un apel la prioritate dat de cărţi semnate de Profesor, ar trebui să scurtele întîlniri literare „actuale” din Clujul menţionez apăsat că ne-a oferit clare repere de fostei mele studenţii, la care Profesorul metodologie literară, ne-a învăţat să desco- participă destul de rar, organizate de Filiala perim operele literare, să credem în destinul Cluj a USR, din şi mai scurtele convorbiri povestirii (care, iată, telefonice, cînd fostul meu profesor este se dovedeşte azi că Ion Vlad 85 chemat la aparat de Dna Profesor Carmen învinge orice „de- Vlad, din entuziasmul cu care îmi vorbeşte construcţie”), că lectura este un eveniment al despre cărţile pe care le citeşte, din chiar cunoaşterii, dar şi că este constructivă în cel cărţile Profesorului, de referinţă, care palpită mai înalt sens, ne-a introdus în fascinanta vii, ca nişte inimi multiple, în intimitatea aventură a formelor, ne-a purtat prin întinse lecturii, ca apoi toate aceste imagini teritorii romaneşti, ca să descoperim aspecte emblematice să dea consistenţă figurii unei ale finitudinii în fascinante universuri crepus- personalităţi puternice, emergente, dinamice, culare, dînd în acelaşi timp răspuns la marile care şi-a pus amprenta atît în formarea multor întrebări generate de receptarea literaturii. tineri deveniţi profesori sau scriitori, cît şi în Putem cu uşurinţă să observăm cum aceste

Mişcarea literară ♦ 37 „repere” literare devin repere sau dominante a lungul anilor... Mi-a coordonat lucrarea de ale existenţei marcate de prezenţa spiritului. licenţă, ca şi pe aceea de profesor gradul I, Forţînd oarecum sensurile unui concept, după ce a insistat, fără rezultat, să-mi fac aş putea spune că Ion Vlad a configurat un doctoratul. A ţinut să-mi coordoneze lucrarea etos al peregrinării prin cărţi, punînd un patos de gradul I şi să-mi facă inspecţia specifică la incredibil şi o mare ştiinţă în afirmarea lumii Bistriţa, deşi de multă vreme renunţase să mai lor. Celebra cartea cu orice prilej. Această facă parte din comisii de profil. În ceea ce atitudine faţă de carte vine din crezul că lite- priveşte doctoratul, am rămas convins că, în ratura, în speţă romanul, are strînsă legătură ciuda modei scriitorilor care lucrează în cu marile teme ale existenţei, în cele din urmă mediul academic, un lucru deloc rău, un ale vieţii fiecăruia. Cînd, în urmă cu cîţiva ani, scriitor nu prea are ce face cu doctoratul... i-am luat Dlui Profesor un interviu pentru Dar, într-un puseu subiectiv, cred că pot Mişcarea literară, întrebîndu-l ce face roma- aminti o scurtă poveste legată de lucrarea de nul actual pentru a exprima lumea de acum, licenţă. La începutul anului trei de studenţie, răspunsul dat a fost cît se poate de elocvent: an în care făceam şi cursul de teoria literaturii „Mi se pare simptomatic fenomenul re-desco- cu Ion Vlad, mi-am ales lucrarea de licenţă la peririi expresiei şi discursului în care se Domnia Sa. Cunoscînd exigenţa Profesorului, asimilează şi se creează o substanţă activă colegii, deşi îl preţuiau foarte mult, nu se prea nouă, defel artificială, absorbantă, iar vocile înghesuiau să-şi ia teme de teoria literaturii. romanului regăsesc şi modelele originare: Cîţiva am îndrăznit. Ne-am ales temele, am Rabelais, Cervantes, romanul picaresc, goticul stabilit structura şi bibliografia, modul de etc. pentru a da o viziune dinamică, vie, lucru. Îmi amintesc că Dl Profesor m-a invitat agresivă chiar, a lumii de azi.” Deci romanul într-o zi acasă la Domnia Sa şi mi-a – literatura ca atare – găseşte resurse să se împrumutat cîteva cărţi necesare studiului. Ne plieze pe configuraţiile existenţei actuale şi să mai întîlneam, nu prea des, după curs şi-i mai le exprime în toată profunzimea şi dinamica comunicam ce am mai lucrat. Numai că, lor, probîndu-şi în continuare valabilitatea. înainte de Sf. Paşti, într-o zi de joi sau vineri, Acest fenomen trebuie, desigur, să beneficieze zi de curs, cîţiva studenţi am „fugit” acasă, „la de un cititor pe măsură, pe care teoreticianul îl ţară”, să ne pregătim de sărbători şi, desigur, defineşte elocvent: „...teoriile trec prin specta- mai mult, de mersul cu udatul pe la colege şi culoase metamorfozări; cititorul avertizat nu prietene. La cursul următor, Dl Profesor ne-a se va putea lipsi de ele, fiindcă formele apostrofat şi, pentru că am lipsit de la curs literaturii vor deveni mai încifrate, iar lectura, nemotivaţi, ne-a spus celor cu licenţa la dînsul în accepţia unui savant de însemnătatea lui să ne găsim alte teme şi alţi profesori... După Wolfgang Iser, va deveni un act extrem de curs, colegii m-au îndemnat să merg la angajant in plan intelectual, cerînd un cititor cabinetul Dlui Profesor, să-i motivez de ce am avertizat (un orizont de aşteptare vast şi lipsit şi să-i cer iertare în numele tuturor... Dl pretenţios, cu referenţi multipli, lecturi, o Profesor m-a ascultat, a tras o înjurătură... Bibliotecă în plină fervoare în diversele trepte temperată, ne-a certat de ce nu i-am cerut ale recreării operelor).” permisiunea să lipsim (care permisiune – după Un cititor avertizat – acesta a fost şi este cum ne-am gîndit noi chiar înainte de a Profesorul şi Teoreticianul, pentru acesta comite fapta – nu ştiu dacă ne-ar fi fost Profesorul a pledat întotdeauna, la cursuri şi acordată în acele vremuri proletare!...) şi a în scris, în spiritual acestuia ne-a format ca spus ceva de genul: „Nu, nu vă iert! Mai studenţi şi apoi, în acelaşi spirit, dialoghează frămîntaţi-vă!”. Am prins sensul verbului cu noi de fiecare dată cînd apare vreo ocazie. ultim şi noi, studenţii de la lucrarea de licenţă Ce înseamnă „un cititor avertizat” cred că am coordonată de dînsul, ne-am tot „frămîntat”, învăţat de la Dl Profesor. La curs, în timpul adică ne-am elaborat lucrările în continuare, realiz ării unor lucrări ştiinţifice coordonate de după cum am stabilit iniţial cu Dl Profesor. La Domnia Sa, în discuţiile nonformale avute de- aproape un an de la acea discuţie, m-am

38 ♦ Mişcarea literară întîlnit cu Dl Profesor pe culoarul facultăţii – ţinutul miraculos al coopilăriei, despre care nu mai aveam (alt) curs cu Domnia Sa, m-a mi-a vorbit în finalul iinterviului luat pentru oprit şi m-a întrebat: „Ce faceţi cu lucrările?”, revista din Bistriţa: „Archiudul (sat din jud. „Păi, ce să facem? Aţi spus că nu ni lee mai Bistriţa-Năsăud, n.n.) a însemnat pentru coordonaţi.”, „Am spus atunci, dar ia legătura copilul de-atunci un grup de prieteni, cu colegii şi veniţi la mine să văd ce aţi mai căţărîndu-se pe duzii unor case, mîncînd cu făcut?” I-am prezentat lucrările, care erau pantagruelică poftă măllai cu ulei nerafinat de aproape gata, ajunse în faza de dactilografiere, floarea soarelui în veciini, cu dealul din faţa ne-a ofeerit cîteva sfaturi şi, la prezentarea lor, casei, cu ciurda aşteptattă la Crucea din sat, cu au fost notate cu nota maximă. Ce vreau să cataligele în zilele cu glod teribil, cu morile de spun cu această poveste? Că s-a format o apă improvizate în zilelle cu ploi puternice de legătură ideală între student şi profesor încă vara ă, cu o fostă casă grrofească, unde se mai din vremea cursurilor, întărită prin lectura găseau monede din commori... lucrărilor sale, că am ajuns, poate, la o înţele- Satul copilăriei mi-a fost rar evocat; gere reciprocă binefăcătoare, că profesorul a abia mai tîrziu aveam să întîlnesc la Tîrgu- ajuns să ne cunoască şi să ne inducă modul de Mureş pe cel mai bun prieten al năzdră- lucru şi toate celelalte... Că ne-am găsiit, şi văniilor noastre. Şi azii, mă gîndesc că am prin aportul său, un rost, un fel de a fi, de a ne datoria ca, înainte de a pleca, să revăd raporta la cărţi şi la cititul şi studdierea Archiudul, aşa cum îl visez adesea ca pe un acestora. tărîm miraculos.” În spatele exigenţelor sale, a modului, Eu încă aştept ca Domnul Profesor cum să zic?, discret şi „obiectiv”, poate puţin să-mi spună la telefon:: „Hai, Nuşfelene, cu distant de a fi, s-a aflat şi se află întotdeauna maşina, să facem o călătorie la Archiud!” Ar un suflet sensibil, pe care îl descoperi în cele fi o călătorie care m-ar bucura foarte mult. mai neaşteptate gesturi sau atitudini. Aşa cum Poate că ea e amînată mereu de călătoriile o carte accede spre inima omului prin alte şi prilejuite de alte şi alte llecturi... Poate că, prin alte lecturi, viaţa Profesorului se livrează unor amînarea acestei călătorii, amînă, ca un subtil lecturi repetate. Prezenţa sa este întotdeauna magician, o altă... călătorie!... Să-i fie călă- pregnantă şi revelatoare. Cred că, în ciuda toria fascinantă a vieţţii cît mai lungă, cu „citadinităţii” sale, peregrinarea prin ţinutul sănătate şi bucurie a lectturilor! miraculos al lecturii îi vindecă nostalgia după

Miişcarea literară ♦ 39

Umbra cea vie a lui Liviu Rebreanu

Andrei MOLDOVAN

Credinţe străvechi spun că fiinţa fără „Tare mi-ar fi plăcut ca Liviu Rebreanu să fie umbră este aceea care nu-şi mai aparţine sieşi, mai ştrengar!” Este exclamaţia unui tată sau a care nu mai este a acestei lumi. Avem de-a face unui frate mai mare, preocupat de educaţia şi cu o temă perenă, deşi romanticii au explorat-o comportamentul celui mai tânăr, poziţia de cu mai multă pasiune, fiind pe gustul lor. istoric literar fiind uitată pentru câteva clipe. Scriitorii de altădată sunt perma- Asemenea inserţii subiective care trimit nenţe în lumea celor vii prin uni- la o implicare mai adâncă, în plan versurile ce le-au creat, mai mult afectiv, a istoricului literar, nu sau mai puţin veridice, dar cu sunt puţine, iar ele fac din care mulţimea cititorilor se aparatul critic al celor 23 de identifică în fel şi chip, în care volume ale ediţiei critice un se regăsesc precum într-un adevărat roman paralel, scris spaţiu recuperat de la înstră- cu talent şi angajare. N. G. inare. este cu adevărat umbra vie a Cu Liviu Rebreanu, lui Liviu Rebreanu şi nu îl lasă însă, se întâmplă cu totul şi cu nici o clipă pe romancier să totul altceva. Pe lângă cele comunice dintr-o altă lume. spuse mai sus, în cazul său, Sunt observaţii a căror verifi- parcurgând volumele ediţiei care stă la îndemâna oricui. critice sau cărţile de referinţă Mai mult decât atât, mun- despre viaţa şi creaţia sa, cind împreună cu N. G. vreme de impresia este aceea a relaţiei cu un vreo patru ani la realizarea volu- om viu, capabil să comunice cu mului Liviu Rebreanu prin el însuşi cititorul în ambele direcţii, miza fiind opera (Editura Academiei Române, 2008), o carte ce se conturează sub ochii amândurora. de dialoguri postume cu romancierul, eu pot să Fără îndoială că faptul se datorează întâi mărturisesc chiar mai mult. Impresionant nu de toate lui Niculae Gheran. Nu doar pentru că a este doar faptul că istoricul literar ştie absolut îngrijit ediţia critică pe parcursul a patru totul despre romancier: unde se afla în fiecare decenii, nu doar pentru că i-a consacrat volume moment al vieţii sale, cine îl vizita, cu cine se de studii, ci mai cu seamă pentru atitudinea sa întâlnea, în ce relaţii era cu oamenii politici ai faţă de romancier. Pentru istoricul literar, Liviu vremii, cu confraţii săi, cu ziariştii, cu familia Rebreanu este un membru important al propriei din Ardeal şi cu cea din Bucureşti, ce proiecte sale familii şi nu exagerez câtuşi de puţin când avea, ce proiecte nu avea, ba până şi ce ar fi spun că se comportă putut să gândească sau să viseze la un moment Niculae Gheran faţă de el precum în dat. Uneori se întâmpla să mă admonesteze cam relaţia cu un frate aşa: „Ce întrebări sunt astea? Te crezi la poliţie? 85 mai mic sau cu un Cum îţi permiţi să îi pui lui Rebreanu astfel de fiu. Este suficient să parcurgi aparatul critic al întrebări?” După ce îmi dădeam seama că am ediţiei amintite, dar şi celelalte studii ce i le-a făcut ceea ce nu trebuie, că i-am jignit pe cineva consacrat, ca să observi cu uşurinţă acest lucru. drag din familie, îndreptam lucrurile, chiar dacă Spre exemplu, comentând corespondenţa cu o mai anevoie, în stilul ardelenesc atât de familiar tânără doamnă din provincie, comiţătoare de lui N. Gheran, chiar dacă nu şi plăcut. După proză scurtă şi dornică de îndrumările asta, ne puteam aşeza toţi trei la masă, în jurul maestrului, relaţie care riscă să se transforme unei cafele. Aşa se face că reuşeam să observ într-o aventură, ceea ce totuşi nu se produce, N. cum cafeaua din ceaşca lui Liviu Rebreanu se G. se exprimă cam aşa (citez din memorie): golea şi ea pe nesimţite.

40 ♦ Mişcarea literară

Istoria este ceea ce trăim

Vasile VIDICAN

În romanul lui Gabriel Chifu, Punct și ani, bătrânul dascăl se stinge pe măsură ce de la capăt (Editura Polirom, Iași, 2014), povestea este dată mai departe. „A fost cum memoria constituie o formă de (auto)salvare bănuiam. Îmi spunea în fiecare zi povestea și și ocrotire a umanului. Nu uitând ne vom la sfârșit era mai proteja sinele de grotescul Istoriei trăite, ci vlăguit decât la înmagazinând-o în cotloanele memoriei și început. Mai vlăguit, transmițând-o celor ce vin după noi. Menirea cu fiecare nouă zi. individului devine astfel aceea de ține minte și Vocea ajunsese să-i de a repovesti felul în care mecanismele tremure, iar trupul istoriei ne alterează existența și eul. Iar scopul său, atât de în putere acesta existențial de fi martor și povestaș în când îl cunoscusem, același timp se plasează mai presus de noi acum era o epavă înșine, de viața noastră. Așa se face că umblătoare” (p. 46). profesorul Bazil Dumitrescu nu va îmbătrâni Iar în opoziție, zia- cu adevărat decât atunci când lumea la care a ristul devine tot mai fost martor va fi fost povestită. sigur pe sine. Încercând să descopere cine a fost tatăl Sigur, vorbim doctorului Mihai Deleanu, jurnalistul aici despre o Istorie (investigatorul, scriitorul ratat etc.) Valentin trăită, personală, dacă doriți. Evenimentele Dumnea îl cunoaște pe fostul profesor de descrise nu fac parte dintr-un mecanism istorie din Limanu-de-Sus, Bazil Dumitrescu, obiectiv. Ele sunt ceea ce au trăit personajele. receptaculul evenimentelor istoriei, gazda fără Efectul închisorilor comunismului asupra voie a Duhului povestirii. Avem așadar un individului nu vor fi analizate amplu, pe de- roman despre scrierea unui roman; contextul antregul, ci individual, pornind înspre interior. metanarativ face ca cititorul să devină Asistăm, pe parcursul narațiunii, a martorul tribulațiilor celui ce are să spună în poveștii, la ilustrarea celor două fațete posibile continuare povestea. În monologul final (la (extreme, într-o oarecare măsură!) a efectelor care voi reveni pe parcursul textului de față), comunismului asupra individului. Cele două profesorul spune: „Dar, atunci, povestea va personaje, Octavian deveni într-un fel proprietatea noii gazde. Cadar și Damian Eveniment Tare sunt curios să știu cum va administra Bordea (unul dintre scriitorașul averea primită. Însă atunci eu voi aceștia, nu vom ști niciodată care, fiind tatăl fi oale și ulcele, n-am cum să mai aflu” (p. medicului) constituie imagini ample, com- 360). plexe a ceea ce a putut produce sub aspectele Extrem de importantă mi s-a părut cele mai grave isteria comunismului cu (pentru felul în care vede Gabriel Chifu închisorile sale. Istoria) ideea aceasta a gazdei Duhului Octavian devine o ființă aproape povestirii. Individul devine aici simplu ascetică în timpul încarcerării. Ajunge, prin purtător și în final transmițător a lumii trăite. meditație, să se detașeze spiritual de trupul Destul de viguros și zvelt la vârsta de 100 de torturat, să facă loc divinității în viața sa,

Mişcarea literară ♦ 41 consolidându-și ființa din toate punctele de pornit, exaltat, fanatizat, când doar cinic, vedere. „Aici, în temniță, nu avea decât o calculat...), dar și ideile, radicale, abisale, singură armă cu care să lupte împotriva lor: dincolo de bine și de rău, neomenești parcă, gândul său, credința care se năștea în inima și pe care le vehicula cu convingere și cu în creierul lui și care creștea, întărindu-l seninătate, (...) toate acestea l-au făcut pe dincolo de înțelegerea celor din jur.” (p.119) maiorul Iulian Mitochescu să vadă în Damian Lipsit de ambiții, Octavian studiază un înger căzut, demonizat” (p. 161). horticultura la ieșirea din închisoare și trăiește Ființa luciferică, așadar. Lucifericul este ca grădinar al unui orășel de la Dunăre. După însă trecut prin colbul avânturilor și ambițiilor Revoluție, el este ales președinte al României. meschine ale lumii acesteia. Cameleonic, Frizând ucronicul, amănuntul acesta nu face tânărul își impune inteligența rece în fața decât să întărească opinia cititorului că în celorlalți pentru a manipula. Își dă seama în cartea aceasta, plecând de la un numitorul închisoare că „fiecare om obișnuit este un comun al ororilor comunismului, Istoria este călău (...)” (p. 172). În felul acesta ia naștere ceea ce trăiește individul, ceea ce modelează ideea reeducării din închisorile comuniste din el prin trăire în pasta amorfă a timpului. România. Dar nu trebuie să omitem vreo clipă Rămânem astfel cu imaginea ingenuă, candidă că perfidia planului constă în pornirea aproape, a lui Octavian. Naturalețea sinceră cu ambițioasă a personajului de a ieși în care acesta se opune torturii prin absența evidență, de a se afirma, de a-și demonstra luptei și a reacției, maniera schimnică prin rolul măreț și în acest nou context istoric. care își salvează sufletul meditând și Desigur, putem stabili o sumedenie de detașându-se spiritual de chinurile trupului, conexiuni cu diferite date istorice, mai mult oferă o imagine angelică într-o oarecare sau mai puțin cunoscute, plecând de la ceea ce măsură, excelând prin simplitate și o cunoaștem despre fenomenul Pitești și pronunțată seninătate. biografiile unor torționari sau victime ale La polul celălalt stă prietenul să din beciurilor comunismului. Dar aceste aspecte copilărie, Damian Bordea. Ambițios încă din nu fac obiectul studiului de față, studiu al copilărie, tânărul folosește orice oportunitate cărui scop nu este acela de a urmări pentru a se afirma, pentru a da consistență veridicitatea datelor din roman. conștiinței că el este deasupra celorlalți. El va Acestea sunt așadar personajele a căror fi cel care în Limanu-de-Sus o va cuceri pe existență este cel mai grav marcată de Vera (viitoarea mamă a medicului) pentru evenimentele istoriei. Tăvălugul comunist, a(-și) demonstra superioritatea, el va fi printre fără a le schimba în mod radical eul, primii care va adera la micul grup legionar determină la cei doi o exacerbare a felului de inițiat de profesorul Dumitrescu și tot el va fi a ființa în lume, a trăsăturilor lor. Firește, aici cel care, arestat, va folosi orice mijloace cu ar putea fi inclus și profesorul Bazil putință pentru a ieși în evidență dintre Dumitrescu, remarcând însă faptul că poziția deținuți, inclusiv tortura colegilor de detenție acestuia este aceea de martor, de transmițător cu scopul reeducării acestora. în final, de ins extenuat de povara Duhului Ființă perfidă prin excelență, machia- povestirii: „Era și cazul. Totul a durat mult velică, Damian se adaptează cu ușurință prea mult, șederea duhului în mine s-a oricărei situații, reușind cu o viclenie cinică să prelungit mult prea mult, peste orice limite se impună în fața celor din jur. Iată cum îl îngăduite. Cum spuneam, sunt conștient că vede comandantul închisorii: „Felul cum viața mea personală se terminase de multă vorbea Damian Bordea, cu salturi amețitoare vreme” (p. 356), spune el în monologul final de atitudine (când simula cu vocație modestia, pomenit mai sus. Apoi, povestea ajunge în cumsecădenia, bunul-simț, când era de-o posesia curiosului jurnalist. Punct și de la insolență nemăsurată, când se făcea preș și era capăt, deci. mieros până la îngrețoșare, când se arăta Cu o construcție atent elaborată (exce- capabil de cele mai teribile grozăvii, când era lent stăpânită mi s-a părut tehnica ruperii

42 ♦ Mişcarea literară temporale), romanul lui Dan Chifu constă șirul de eveniment exterioare (determinate într-o o sumă de momente semnificative din cauzal etc.) importă aicii, ci felul în care ele au viața personajelor, redate într-o cronologie „sculptat” sufletul personajelor. Remarcabil inversă, plecând dinspre prezent înspre trecut, este faptul că autorrul creează această așadar. Maniera aceasta de a reprezenta literar atmosferă aproape interriiorizată într-un text ce lumea are, aș spune eu, marele merit de a nu iese din tiparele unei proze senine, fără replasa felul în care vedem istoria înntr-o mari frământări lirice. lumină cumva umanizată, interiorizată. Nu

Miişcarea literară ♦ 43

Dimensiunea poetică a gestului

Andrei MOLDOVAN

De îndată ce au fost îndepărtate opreliş- ca o mişcare valorică în ambele sensuri, tile care au împiedicat o integrare firească în menită să îmbogăţească semnificativ întregul. literatura română a scriitorilor din Bucovina Aşa se face că putem întâlni azi creatori nordică şi Basarabia, imediat după 1990, de incontestabilă valoare, din Basarabia, dar poezia care venea din spaţiul în care idealul mai cu seamă din nordul Bucovinei, provincie naţional era încă în care limba română este încă o Cenuşăreasă neîmplinit purta o şi care ar cere un sprijin mai ferm din partea doză de neoroman- patriei-mamă, creatori care, deşi împliniţi tism, asociată cu scriitoriceşte, sunt încă «de descoperit» pentru tonuri profetice, spi- mediile literare româneşti. rit rebel şi o ispi- Este şi cazul lui Ilie Tudor Zegrea (n. titoare chemare spre 1949), poet bucovinean, debutat editorial în martiraj. Toate as- 1977, cu colaborări frecvente mai cu seamă la tea, ca suflu proas- Chişinău şi Cernăuţi. Notă m o singură păt în literatura ro- prezenţă editorială în România, cu volumul mână, deşi venind Oglindă retrovizoare, apărut la Editura dinspre departe, Eminescu, 1998, în seria Poeţi Români erau dublate de o Contemporani. În rest, câteva premii «în dorinţă nedisimulată ţară», din multele care se acordă, dar fără să de înnoire, de mo- aibă o semnificaţie deosebită. Este probabil la dernitate. Poeţii bucovineni şi basarabeni au mijloc şi modestia omului care nu înţelege păstrat – prin ce miracol?! – credinţa în necesitatea unei competiţii literare a zilei, puterea miraculoasă a poemului, credinţă considerând probabil că o cernere a valorilor devenită tot mai rară în spaţiul european încă se produce în timp şi este una de durată, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, departe de orice fel de zgomot sau gâlceavă. când scepticismul poetic a s-a făcut tot mai Dar, fireşte, nu este doar atât. căutat. Spre ruşinea mea, trebuie să mărturisesc Cu toate că barierele au căzut, o faptul că volumul de versuri Ştergând integrare deplină a valorilor bucovinene şi lacrimile singurătăţii, apărut la Editura Misto basarabene în literatura română nu s-a (fără diacritice!) din Cernăuţi în 2012, volum realizat, a şa cum ar fi fost de dorit, în ciuda la care voi face referire în rândurile de mai unor eforturi lăudabile, fie la nivelul jos, mi-a ajuns sub ochi acum câteva luni şi instituţiilor culturale, mai insistente dinspre nu i-am prea dat importanţă. Format de carte Suceava şi Iaşi, fie la cel al iniţiativelor de rugăciuni cu nici 40 de pagini, tipărit particulare. Din păcate, dincolo de cuvintele corect, dar cu simplitatea unui caiet de teme, mari, rostite spre înfrumuseţarea vorbitorilor, cu o casetă tehnică la final, în ucraineană (sau în deosebi dinspre oamenii politici, nimeni nu rusă – nu am reuşit să fac diferenţa!), fără să- s-a dedicat punerii pe picioare a unui proiect mi spună mai nimic, cu câteva desene în major de integrare culturală. Înţeleg integrarea peniţă, al căror rol de paratext nu îl realizam, mi-a părut mai degrabă broşurica unui

44 ♦ Mişcarea literară debutant întârziat, bântuit la o vreme cam afara graniţelor Ţării, exceptându-l, poate, pe înaintată de boala versurilor. Dacă mai Grigore Vieru.ˮ Cu menţiunea că apocalip- adăugăm şi titlul, neinspirat ales, de începător ticul în cele din urmă înseamnă o purificare, afectat… Cartea, aşa cum arată, te duce cu nu doar o catastrofă fără de sens. Ar fi şi gândul şi la o sărăcie materială a celui care îşi raţiunea pentru o credinţă în poezie, anacro- împarte banul între tipar şi hrana cea de toate nică la prima vedere. zilele. În consecinţă, am aşezat-o la rând, Asimilările lui Ilie Tudor Zegrea din pentru când îi va veni vremea să o răsfoiesc, experienţele poetice esenţiale sunt profunde ş pentru că, din respect pentru autori, nu las ele nu se resimt într-un livresc al poemelor volumele primite necitite, atât cât îmi stă în sale, ci în structuri profunde în care se topesc putinţă. hipotextele. Astfel, o analiză pe criterii ale Bucuria mea a fost cu atât mai mare, cu intertextualităţii ne-ar arăta că raportarea cât între acele puţine pagini am avut revelaţia autorului la sacru trece şi prin Nichita unui poet deplin, pentru că Ilie Tudor Zegrea Stănescu ([Ce frumos eşti şi ce berbant]), asta este. Există în poezia lui o armonie abandonarea în tristeţile altora este simbolistă desăvârşită a contrastelor ce definesc poezia sau chiar bacoviană (Răsfoieşte-mi sufletul), o românilor din Ucraina, aşa cum am arătat mai aspră muzicalitate îşi poate revendica sus. Neoromantism şi modernitate, îndrăz- rădăcinile în poemele lui Baudelaire, iar nu neală şi fineţe, revoltă şi candoare, credinţă în puţine versuri au deschideri epopeice şi puterea vindecătoare a poeziei şi amărăciune, intonaţii profetice. epopeic şi ludic, iubire de forme poetice şi Nu ne mirăm că poetul cedează uneori abandonarea lor, întoarcerea la simplitate ca unei plăcute ispite de abandonare în manie- mod al durabilităţii, toate realizează contu- rism, când pare că poetizează de dragul rurile unei personalităţi poetice de luat în poetizării, fără profunzimi semnificative, seamă. lăsând să curgă un soi de mal du siècle în Poate că tocmai un aer de inocenţă şi clipa de acum: „Dimineaţa scoteam şi eu ceaţa spirit înnoitor totodată venind viu dinspre la plimbare/ În caleştile trase de şapte semne romantismul îndepărtaţilor paşoptişti, în de întrebare// Şi nu ştiam ce să mai aştept sau zestrea lirică a unui poet respirând normal pe cine/ Între două pahare – propria mea într-o literatură modernă ce şi-o asumă, poate excursie prin mine,// Unde te regăseam, de că tocmai o asemenea armonie ce nu stă oricui tristeţea mea inventată,/ Ca o biserică fără la îndemână să stârnească interesul pentru o turle, aproape devastată…// …Iar ploaia cădea astfel de poezie, chiar dacă nuanţele care ca o ghilotină, cu sinceritate,/ Peste un apropie manière atât de diferite trec şi prin morman de amintiri ciudate…ˮ (Ploaia cădea imagismul esenian: „Şi la ce bun vara aceasta lacomă). Întoarcerea sporadică spre sonet este atât de aşteptată/ Dacă deja vin slugile şi o candidă şi plăcută înveşmântare în Toamnei,/ purtând capul meu pe tipsie,/ elegiac, parcă spre a se contempla în oglindă : Şoptindu-mi duios la urechea dezacordată:/ - „Prunc rătăcit în noaptea cea pustie./ Din Praf s-a ales… praf şi pulbere, din viaţa ta, ape-o voce urcă-n veşnicie/ Cu sunete, ca Ilie!ˮ (Totul despre singurătate). Aici pare că umbrele, pe valuri.// O ceaţă-mbracă micul sunt şi rădăcinile unei durităţi poetice, burg, uşoară,/ Şi din neant doi tineri ochi amintită de altfel şi de Theodor Codreanu în coboară/ Trişti şi streini pe vechile portaluri.ˮ textul de pe coperta IV: „Ceea ce grăiesc (Memoriei lui Paul Celan) statisticile şi investigaţiile sociologice şi Nu este simplu să precizezi în ce constă antropologice din cercetările Alexandrinei originalitatea poemelor scriitorului cernău- Cernov şi ale altora, privitoare la apocalipsa ţean. Poate că tocmai în armonizarea atâtor coborâtă asupra elementului românesc din tendinţe lirice atât de diferite, lucru cu Bucovina nordică, dobândesc, în imaginarul neputinţă de înfăptuit în lipsa unui talent fie elegiac, fie dur al lui Ilie T. Zegrea, semnificativ. În schimb, putem afirma că o accente nemaiatinse de vreun poet român din direcţie importantă a liricii sale este compe-

Mişcarea literară ♦ 45 tiţia autorruului cu formele, nevoia de a se (autotelice ar spune Roman Jakobson) şi elibera de sub dominaţia lor. Aşa se face că dezvăluie dimensiunile unei lumi lăuntrice deseori avem de-a face cu o poezie a nebănuite şi tulburătoare: „În zadar încerc depoetizării, înţelegând prin asta o dorriită să-mi fac ordine-n viaţă:/ când spun «bună simplitate/ simplificare a limbajului şi seara» e deja dimineaţă.// VVisele s-au retras în renunţarea la formule poetice ([Oare cum o fi provincii de ceară/ până la plăsele, până la fost copilăria morţii, dacă a fost?]). De aici şi primăvară…// …Parcă mai picură viaţa, parcă până la a da alte dimensiuni poetice gestului a moarte adie…/ Cine îţţii murmură numele, nu este decât un pas: „Din jumătate în frate Ilie?...ˮ (Parcă mai picură viaţa). jumătate de oră,/ la o presupusă bătaie a Împrumutând ceva ddin amărăciunea ce gongului,/ ne făceam că aprindem lumânări/ adie în o seamă din poemele lui Ilie Tudor de sufletul poemelor nescrise ori ratate din Zegrea, nu pot să nu regrret că un asemenea faşă.ˮ (Şi cuvântul era…) Caracterul surpriin- poet are prezenţe atât de întâmplătoare în zător al limbajului poetic, prin simplitatea sa, spaţiul liricii româneşti de azi, căreia îi realizează imagini de o mare transparenţă. aparţine şi la îmbogăţirea căreia contribuie Frazele poetice devin deodată transitiive fără îndoială.

46 ♦ Mişcarea literară

Fals tratat de manipulare, eseuri de Ana Blandiana

Virgil RAŢIU

Aţi mai auzit în ultima vreme pe la dedice omagii. Astfel au fost omagiaţi la vreun post de televiziune termenii Bine şi vremea lor Hitler şi Stalin, Roosevelt şi Frumos? Churchill, toţi vinovaţi de crime împotriva La vechii greci, întâlnirea acestor două umanităţii, deosebirea dintre ei făcându-se noţiuni era considerată importantă iar pentru nuanţat, fiecare dintre ei tolerându-se şi asta anticii înţelepţi au inventat un nume preocupându-se de problemele propriului aparte, kalokagathia, fiind considerat izvorul popor, celelalte, şi unitatea de măsură a împlinirii armonioase fiecare chiar au fost a fiinţei umane. Creştinismul european, la lăsate în grija lui începuturile sale a preluat termenii, şi în ciuda Dumnezeu, adică zbaterii necontenite a spiritelor de-a lungul a oarecum la lada de două milenii, a făcut din frumuseţe slujitoarea gunoi a Istoriei ascultătoare a binelui. omenirii – căci Problema zilelor noastre este că mulţi au Dumnezeul l-a făcut căzut în neputinţa de a înţelege legătura dintre pe om, nu? cele două noţiuni, Bine şi Frumos. Mai mult, Ana Blandiana se observă că se exercită sistematic tendinţa descrie cum Parisul, ca legătura dintre Bine şi Frumos să fie cu ceva vreme în eliminată. De exemplu, un tânăr care în urmă, şi-a deschis acelaşi timp este şi frumos, ş i deştept şi marile săli pentru cuminte, foarte uşor devine obiectul băşcăliei celebrarea artei colegilor, cade pradă deriziunii, e contestat contemporane într- prin simplu fapt că nu prezintă nimic un festival grandios prin proporţii şi „interesant”. Întâlnirea dintre Bine şi Frumos organizare, dar profund tulburător prin cultul a fost înlocuită cu împletirea Răului cu Urâtul. şi omagierea derizoriului, prin proslăvirea Idealul omenirii a fost răsturnat, mai afirmă perisabilului, a urâtului sfidător şi agresiv, a Ana Blandiana în cartea Fals tratat de urâtului studiat şi cântat, toate fiind prezentate manipulare (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013). drept Frumosul de ultimă oră. Şi nu numai Omenirea s-a adaptat la aşa-numitele arta a alunecat pe această pantă. Urâtul a schimbări impuse de timp, de „modă”, de coborât în adâncul bătălia dintre ideologii. La această urâţire a sufletelor copiilor pe O carte în două lumii au contribuit toţi de-a lungul secolului care nu-i mai încântă comentarii XX, după primul Război Mondial, după al basmele cu feţi- doilea Război Mondial, după războaiele din frumoşi şi ilene-cosânzene, nici desenele Orientul apropiat şi din Asia. Binele şi animate cu pisici trase pe sfoară de şoricei Frumosul sunt noţiuni care aparţin istoriei, iar isteţ i, ci filmele şi benzile desenate cu noua istorie este cea întemeiată pe ridicarea la monştri, în care trupe de personaje hidoase se ceruri a Răului şi Urâtului. Ba se mai afirmă încaieră mereu, îşi retează capele şi-şi beau că de vreme ce Dumnezeu tolerează manifes- sângele reciproc, în care eroinele date drept tările împletite ale Urâtului şi ale Răului, prinţese au comportament de babe-cloanţe nimic nu poate împiedica omenirea să le minunat fardate şi învăluite în culori vii.

Mişcarea literară ♦ 47 Urâtul este cultivat în viaţa de toate totală de justiţie în Justiţiei şi politizarea zilele cu paradele de modă în care fete agresivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie frumoase sunt transformate în sperietori, (DNA). învăţate să meargă împiedicat şi îmbrăcare în Adevărul este că în România, la baza haine proiectate ca să le urâţească, să le Răului şi Urâtului şade Minciuna controlată evidenţieze osatura scheletului, multiplicând politic servită zilnic populaţiei şi viitorului urâţenia şi sluţind frumuseţea, oferite drept alegător drept Adevăr şi luptă pentru Binele modele ale graţiei şi admiraţiei generale. ţării. Copiii care învaţă să iubească monştri În fiecare an, vara, la Memorialul vor deveni dependenţi de violenţă şi vor Sighet, în cadrul Centrului Internaţional de admira agresivitatea nu numai la alţii, ci vor Studii asupra Comunismului se desfăşoară construi propria agresivitate, îşi vor contura Şcoala de Vară la care iau parte profesori, înfăţişări dezgustătoare şi nu vor avea nimic studenţi, intelectuali de diferite profesii dar de transmis generaţiilor care le urmează. Va fi mai cu seamă tineri de până în 18-19 ani şi, declarată frumoasă urâţenia şi vor avea desigur, organizatorii. Mai ales pentru importanţă fetele cu coafură şi sulimeneală generaţiile tinere sunt organizate aceste emo ca şni băieţii tu şi până deasupra urechilor adevărate cursuri, căci maturii care participă păstrând o creastă de arici cu ţepi lungi la aceste activităţi sunt de fapt lectorii şcolii, încrâncenat, de cocoş care stă să moară de fiecare conferenţiind conform unei teme dorul găinilor care-i lipsesc din curte. stabilite din timp. În Fals tratat de manipu- Un astfel de spectacol al Urâtului şi al lare Ana Blandiana relatează alături de multe Răului este oferit publicului zilnic de către alte importante teme încă o pagină din istoria toate televiziunile de divertisment, şi nu recentă a României. De fapt, toate temele din numai. Nici TVR1 nu e scutită de astfel de această carte fac parte dintr-o istorie contem- spectacole. Până şi emisiunile de cântece şi porană a ţării pe care mulţi au trăit-o, dar dansuri populare prezentate de TVR1 sunt puţini o mai ţin minte în multele ei aspecte agresive, exprimate în termeni improprii începând cu luna decembrie 1989, sau pe folclorului, cu orchestre de muzică populară puţini îi mai interesează. formate din mulţi membri, ca o orchestră La o întâlnire de acum doi sau trei ani simfonică, şi o muzică instrumentală aţâţată şi cu elevii unor clase de a XII-a, răspunzând fuşerită şi cu glasuri care nu cântă, ci ţipă. La unor întrebări legate de începuturile Memo- fel sunt prezentate emisiunile de ştiri, extrem rialului Sighet, Ana Blandiana a spus că de agresive şi violente. Dacă se transmit infor- proiectul Memorialului a fost luat sub egida maţii despre inundaţii, reporterul vorbeşte Consiliului Europei în 1993 într-o vreme când repede, turuit şi gutural, dacă este caniculă, din cauza mineriadelor România nu era încă reporterul vorbeşte gâfâit, asudat şi dă în acceptată ca membră a Consiliului Europei. lacrimi. Dacă se transmit secvenţe de război Termenul „mineriadă” a părut necunoscut din Irak ori Ucraina, reporterul împrumută un celor prezenţi în sală. Atunci a fost lansată glas înfricoşător, alarmant sau, după caz, întrebarea „Cine ştie ce este o mineriadă?”. gudurat în spatele actanţilor belicoşi. În cadrul După momente de şovăire o tânără a spus, mai „show”-urilor politice faptele de desfăşoară mult întrebând, că ar putea fi o formă de luptă identic. Toţi cei prezenţi la o masă rotundă a minerilor care, în semn de protest, se închid vorbesc simultan. Nimeni nu-şi ascultă în mină cerând salarii mai mari. Aşa a fost interlocutorul. Nici măcar moderatorul. Din descoperită confuzia care domneşte pe orice acţiune politică descrisă reiese că paginile istoriei recente a ţării şi în spiritele Guvernul lucrează fără greş şi că întreaga vină celor care o trăiesc. pentru dezastrul în care se află România o Pentru a explica termenul „mineriadă” poartă preşedintele Băsescu. Şi o altă era nevoie să se vorbească despre Revoluţia principală vinovată pentru dezastrul ţării şi din 1989 şi, desigur, despre revoltele din Piaţa necooperarea cu Uniunea Europeană este lipsa Universităţii din 1990, despre mineriada din

48 ♦ Mişcarea literară 1991, pentru că majoritatea celor prezenţi la unde în vreun manual şi pentru că părinţii lor Şcoala de Vară nici nu erau născuţi în acei nu se ocupă să le explice aşa ceva copiilor, ani. Aşadar, în perioada scursă de atunci până este foarte grav, este o formă tipic românească în prezent în şcoli nu se învaţă nimic din de a purta populaţia în eternă minciună aşa istoria recentă a României, nici măcar la cum a procedat ani la rând clasa politică cursurile de educaţie civică, iar părinţii ori alţi românească faţă de poporul în fruntea căruia cunoscuţi din familie mai în vârstă nu au s-a aşezat. Zice Ana Blandiana: „Dacă în discutat cu tinerii astfel de chestiuni. Elevilor percepţia tinerilor mineriadele sunt forme de de astăzi, cărora li se predau ore de educaţie luptă ale minerilor pentru o viaţă mai bună, civică le este ascunsă cea mai crasă reprimare Securitatea (termenul în sine şi fenomenul, la a civismului, cel mai sfidător atentat la rândul său) trebuie să fie, în percepţia lor, o societatea civilă, iar faptul nu ni se pare firmă de protecţie şi pază...” Vă daţi seama! întâmplător, ci faptul este sistematic produs – Ignoranţa în România este programată, continuă eseul Ana Blandiana. profesorii continuă inconştient, prin tăinuirea „Mineriadele” au fost un fenomen în unor evenimente, să spele creierilor elevilor în România, o catastrofă politică care a înde- mod savant, iar televiziunile de divertisment părtat ţara faţă de oricare altă ţară din Europa. cel mult pot, pentru că atâta ştiu, să ia la România era privită ca o ţară care evoluează „mişto”, să maimuţărească evenimentele în secolul al XVIII-lea. grave din România anilor 1990, 1991 legate Fenomenul „mineriadă” constă în che- de năvălirea la Bucureşti a minerilor. marea de către preşedintele ţării (atunci Ion Şi nu numai despre mineriade scrie Ana Iliescu) a unei categorii sociale (minerii) Blandiana în cartea ei. Sigur, despre eroarea împotriva alteia (intelectualii), instigând la pe care a produs-o Grupul pentru Dialog violenţă şi riscând războiul civil. România, cu Social (GDS) şi Alianţa Civică atunci când la „mineriada” a lăsat întregul Occident cu gura alegerile prezidenţiale din 2000, candidaţi în căscată iar gafa preşedintelui său postco- turul doi fiind Ion Iliescu şi Corneliu Vadim munist a fost de proporţii. Atunci s-a strigat în Tudor, în pripă, ca speriaţi, au propus popu- Piaţa Universităţii „Moarte intelectualilor!”. laţiei să voteze cu Iliescu în ciuda greaţei Cum ar înţelege un tânăr din ziua de azi civice pe care ne-o producea balaurul lui această lozincă greu de imaginat că a ieşit din Ceauşescu, autoarea vorbeşte mai voalat. Gafa gurile unor oameni, chiar dacă erau mineri. civică a rămas de proporţii, după cum se „Mineriada” a fost organizată cu scopul exprimă un scriitor contemporan, iniţial neju- declarat pentru ca Guvernul de atunci al ţării decându-se efectul la upercut a acelei decizii „să poată lucra în linişte” pentru binele ţării. de-a îndemna lumea să voteze cu Iliescu. Ana Desigur, au fost atunci mii de români Blandiana în această carte lămureşte şi năuci care au aplaudat acţiunea grotescă a împrejurările în care a fost „făurit” Partidul minerilor din Valea Jiului conduşi de Viorel Alianţei Civice, o altă gogoriţă a tipului de Cosma, astăzi un om liber. Atunci, mineri politicianism românesc. înarmaţi cu bâte şi lanţuri anume confec- În Fals tratat de manipulare Ana Blan- ţionate, băteau pe străzile Bucureştiului pe diana face o radiografiere exactă şi fără oricine prindeau şi mai cu seamă persoanele menajamente a societăţii civile şi politice din care purtau barbă, pentru că numai intelec- România de după 1989, şi nu numai a acestor tualii, nu-i aşa, îşi permit să poarte această ani. Cartea nu este o carte de memorialistică, podoabă bărbătească. ci o carte de documente importante descifrate Faptul că adolescenţii de azi nu cunosc cu multă acurateţe pentru ca să înţelegem bine acest termen pentru că nu l-au întâlnit nici ce înseamnă în plan politic România de astăzi.

Mişcarea literară ♦ 49

Manipularea și schimbarea destinelor

Ion Radu ZĂGREANU

„Oricum, manipulată de alții sau numai de propriile mele iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul indiferenței față de el.” (Ana Blandiana)

O mărturisire: „prima dintre cărțile mele primului său volum de versuri, cu „strofe pe care am scris-o fără bucurie” și o tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schim- avertizare: „nu este o carte de memorii”, pre- bate” („Biografia unei obsesii”), cu respin- fațează volumul Anei Blandiana Fals tratat de gerea dosarului pentru admiterea poetei la manipulare (Editura Humanitas, 2013). Se concursul intrării în facultate, cu lupta cu apelează la faptul biografic („întâmplări fără cenzura pentru volumele publicate, deși era ordine cronologică”) în măsura în care el convinsă că „A nu publica era, deci, mai onest reflectă „biografia unei obsesii”, manipularea decât a publica cele mai oneste pagini.” sau de ce nu, uneori, chiar automanipularea. („Ridicol”), cu avatarurile plecărilor în Întâlnim descrisă o manipulare favo- străinătate (chemată la „Lecturile de la Covent rizată de o istorie revolută, deși, până la urmă, Garden”), cu participarea la Viena, în 1982, ea este un act personalizat, făcut de „oameni, cu prilejul acordării premiului Herder. adversari, colegi, dușmani, prieteni, instituții, Care este reacția poetei în fața manipu- cărți credințe, idei” („Biografia unei obsesii”). lărilor din perioada comunismului? La 15 ani Perfidia manipulării și a manipulatorului, i-au își alcătuiește un decalog de urmat. Prima creat poetei impresia, că ea sau el au venit în poruncă era: „Să preferi o nefericire care dă întâmpinarea voinței sale. Doar retrospectiv, roade unei fericiri care trece fără urmă” analizând șirul întâmplărilor, a putut sesiza („Ușile date deoparte”). Nu-și putea imagina încercările de a o schimba „de a mă în acea epocă, cât de lung va fi șirul transforma în purtătoarea unui alt destin” nefericirilor care o așteptau. Refugiul salvator („Biografia unei obsesii”). Uneori „deturna- a fost scrisul: „domeniul în care puteai să rea” de destin a fost parată, alteori nu. reziști singur”. („Trei feluri de a spune NU”). Ana Blandiana este o victimă dublă, O altă soluție era retragerea la Comana. Nu a manipulată de alții dar și de „propriile iluzii” , ales plecarea în străinătate fiindcă așa „îl mai ales după „exaltarea din decembrie” legitimam pe Ceaușescu, îi lăsam țara lui… 1989. Cronologic, cele „trei feluri de a spune plecată de acasă n-aș mai fi putut scrie” NU”, vizează timpul „de dinainte de 89, cel („Exil”). Subiectiv, această perioadă este din primul deceniu de după 89 și cel de acum” trecută de poetă „la capitolul câștiguri... este („Trei feluri de a spune NU”). Scopul scrutării aceasta un fel inconștient de a-mi manipula unei lungi perioade din viața sa, este găsirea propria istorie” („Realitatea și privirea”). adevărului, „un adevăr de care eu am nevoie” Scrisul a salvat-o: „Plecam la scris cum („Biografia unei obsesii”). Prima manifestare plecau sfinții în pustie, ca să-l întâlnească pe a manipulării are loc cu prilejul arestării Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într- tatălui său, pentru port ilegal de armă, adevăr trăsăturile miracolului.” („Mai multe înscenare pusă la cale de securitate. Șirul vieți, mai multe nume”). manipulărilor continuă cu ocazia publicării

50 ♦ Mişcarea literară Din 1990 manipularea devine, în cazul au dizolvat sub presiunea intereselor celor Anei Blandiana, o chestiune mai mult subi- încadrați în partidele politice de dreapta, ectivă datorită capacității de a se „iluziona”, împlinindu-se avertizările lui Corneliu de „a se entuziasma”, de a avea încredere în Coposu, izbânda ei practică, concretizată, a celălalt pe care îl considera ca fiind ca ea, fost Memorialul Victimelor Comunismului de văzând în celălalt „numai partea bună” la Sighet. L-a descumpănit chiar și pe Emil („Biografia unei obsesii”). O ingenuă, o naivă, Constantinescu, fiindcă nu a solicitat nicio o visătoare, care avea ca program de viață demnitate politică administrativ-culturală „descoperirea sâmburelui oricât de minuscul („Tu ce vrei?”). Sesizează că noua putere și de terfelit, de lumină din celălalt” („Un neocomunistă de după decembrie 1989 are infern de joasă speță”), așa era Ana Blandiana doar intenția de a se folosi de prestigiul ei, de la începutul lui 1990, când s-a aruncat în cea care a fost interzisă de a mai publica, de vâltoarea vieții politice, atât de tulbure și de cea care a avut curajul de a-l înfrunta pe imprevizibilă atunci. Nicolae Ceaușescu, scrisorile ei fiind citite la Manipulată de iluziile sale, poeta se postul de radio „Europa Liberă” și nu numai. aventurează parcă orbește, din 1990, timp de Devenise o ființă de pus „în vitrină”, la un deceniu, în arena vieții politice, „ca pe o adăpostul căreia „să poată funcționa” (noua ofrandă de sacrificiu necesar” („Ridicol”), putere n.n.) fără a fi deranjată”. („27 convinsă că lumea poate fi schimbată: „am un decembrie 1989”). Se maturizează politic și sentiment de irealitate acută și de compasiune cu multă sinceritate se autocaracterizează: pentru scriitorul care mai bine de un deceniu, „naivă, nepregătită, neinformată, credulă, a crezut că are datoria riscantă ca o sinucidere dezarmată, nepricepută, ignorantă și chiar pur provizorie, de a-și înlocui cuvintele cu și simplu proastă, din punctul de vedere al faptele” („Trei feluri de a spune NU”). Este vieții și relațiilor politice, eram atunci.” („27 prezentă în Piața Universității” un spațiu al decembrie 1989”). Compară efectele manipu- exorcizării, al lustrării… o școală a eliberării lării cu o clonare. Călătorind cu trenul spre de frică… unde oamenii învățau să spună Sinaia, asistă la lansarea unor dezinformări acum ceea ce cred.” („Amintiri din Piața Uni- despre ea, „răspândacul” afirmând despre versității”). Contribuie la formarea Alianței poetă că este publicată deoarece este „fiica Civice sperând să se introducă „rigorile unui activist de partid și amanta unui redactor- morale în viața politică” („Despre angelismul șef” („O lume clonată”). Vecinul lor din Alianței Civice”). Refuză orice demnitate Comana, nea Gheorghe este convins că în politică, stârnește invidii, ranchiună, nu Piața Universității dansau femei goale, că acceptă propunerea de a deveni membră a bietul Ion Iliescu a fost obligat de Corneliu Academiei Române, considerând aceasta ca o Coposu să-l omoare pe Nicolae Ceaușescu. Și „legalizare a bătrâneții” („Relațiile mele cu după 1990 „instituția cu epoleți” își continua timpul”). Demersul ei naiv și eroic este uneori vechile practice ale dezinformării și ale regretat. Își dă seama că „Logica visului se manipulării, adăugându-le acestora multă dovedește inoperantă în istorie” („Logica cantitate de ură („De unde vine ura?”). Din visului în istorie”). Are parte de cele mai nou poeta este decepționată: „spaima că tot ce josnice calomnii, mai ales din partea revistei făcusem după 1990 fusese în zadar” („O „România Mare”, este insultată pe stradă, i se strategie a manipulării”). Manipularea era aruncă în curtea casei de la Comana cărțile ei extinsă la scară națională prin enunțul „jupuite și mâzgălite”. Are senzația că trăiește „mămăliga nu explodează”, axiomă conve- două vieți: „Pe axa absciselor, pe orizontală, nabilă puterii comuniste: „menită să aveam două vieți, între care se împărțea descurajeze orice acțiune și să explice orice aceeași ființă, pe axa verticală, perpendiculară lașitate”. („Un alt popor”). „Rezistența” la pe ea, a ordonatelor, singura viață, cea a colectivizare a țăranilor a infirmat această scrisului” („Mai multe vieți, mai multe aserțiune, afirmă poeta. Identifică și alte nume”). Dacă în plan politic, realizările ei s- trăsături ale poporului român, caracterizat și

Mişcarea literară ♦ 51 prin „mereu vinovata noastră speranță că totul Intransigența poetei, moștenită de la se poate aranja” („Lasă-mă să te las”). Trebuie eroii lui Camil Petrescu, de care s-a atașat „să recunoaștem răul care ne locuiește de sufletește în adolescență, o determină să milenii”.(„Un popor blând?”), să ne asumăm sesizeze repede carențele clasei politice de și ceea ce nu ne convine din istoria noastră, după 1990. Foști securiști devin menegeri „se adaugă poeta, în încercarea ei de a ne defini ca reprofilează” („Rețeaua”). Poeta traversează o națiune. perioadă de criză determinată de „imposibi- Esențial este aspectul moral care litatea de a mă împărți între mine și lume” decurge din actul manipulării, ca o „revoltă („Zidul”). Dăruirea ei publică îi anihilează împotriva răului”(„Biografia unei obsesii”). Îți singurătatea necesară creației. Iluziile sale vine să zici că Ana Blandiana este mereu cu civice sunt infirmate repede de competitorii Biblia în mână și în suflet: „trebuie să învăț să politici. Lupta politică nu este o confruntare văd numai partea bună a celor cu care de idei, ci o maculare și o manipulare colaborez, încerc să nu o văd pe cea rea.” („Dezbateri de idei’). Dacă în vremea („Biografia unei obsesii”). ceaușismului încurajările și consolările se Nu se menajează nici chiar pe ea. manifestau imprevizibil, prin arătarea unor foi Făcând parte din juriul care acorda premiile pe care erau copiate poeziile sale interzise, de literare ale Uniunii Scriitorilor, propune către diverși necunoscuți, după 1990, atacurile alături de Augustin Doinaș pentru premiul de împotriva poetei cunosc o escaladare la scară poezie și pe Cezar Baltag pentru volumul națională, în presa centrală și nu numai. Noua „Madona din Dud”. De data aceasta cel care libertate nu avea „repere morale” („Frag- manipula era chiar ea. („Spaima de a fi mente”). Poeta înlocuiește cuvintele cu faptele premiant”). acceptând o „sinucidere provizorie” („Trei Cartea Anei Blandiana este și o cronică feluri de a spune NU”). Își revine, se retrage a unei epoci în care un destin se formează, din vânzoleala politică în singurătatea parcurge etapa comunismului și a tranziției scrisului. Singura manipulare nereușită este prezentului. Pentru cei netrăitori în dictatura cea a timpului. „Nebuneasca ambiție de a comunistă par neverosimile multe aspecte manipula eternitatea” („Orologiul fără ore”). relatate de autoare: admiterea la facultate În mod indirect în volumul în discuție se depinzând de originea socială, verificarea conturează portretul spiritual și moral al unei periodică a mașinilor de scris, instalarea persoane, al unui scriitor aflat „sub vremi”, „o microfoanelor în locuințele celor vizați de carte despre mine și timpul pe care l-am securitate, urmărirea acestora, lupta cu străbătut: un timp în evoluție, bulversat de cenzura a celor care scriau opere literare, vântul bătând mereu din altă direcție a istoriei, statul la cozi, frica imprimată în românii fugiți spulberând sensurile, dar nu și încăpățânarea în străinătate („Cei doi români din Toledo”), mea de ale înțelege” („Orologiul fără ore”). ascultarea în secret a posturilor străine de Autoarea ne-a transmis un adevăr pe care îl radio care emiteau în limba română, „deține”, pentru a găsi unul de care ea are înregistrarea aplauzelor pentru festivitățile „nevoie”. Cititorul subscrie și el acestui ceaușiste, selectarea viitorilor securiști din demers. Această solidarizare pentru aflarea rândul copiilor de la orfelinate („Orfanii”), adevărului constituie sensul major al cărții violarea corespondenței etc. Multe din aceste care ne propune un model exemplar de a fi. practici opresive au continuat și după1990.

52 ♦ Mişcarea literară

Flore POP

Demonul amiezii sau akedia zilelor şi nopţilor unui împietrit în mirare

„Ca o spaimă împietrită, Ca un vis încremenit.” M. Eminescu

Prolog

Ne opream din batjocură şi din hulă doar atunci când venea seara şi ne puneam iar la adăpost, stingheri şi obosiţi, crupieri lacomi, oropsiţi, în umbra propriilor gânduri, pe vechile paturi şubrede, umplute cu paie proaspete de ovăz, sătui de lumea aceasta amestecată, cu cicatricele sale rău vindecate şi cu semne enigmatice, greu de înţeles fără o cât de searbădă explicaţie ori o brumă de minciună… deocheată. Privelişte nocturnă – care nu ne mai prilejuieşte o cât de mică bucurie a sensului, spunea careva mai răsărit – răstindu-se – decât o biată amorţeală a simţurilor – ori, vai, chiar şi a spiritului, căzut din graţie chiar din aburii Facerii. Viclenie pe gratis, zice. Şi asta o spunea un bătrân sadea din tribul meu, de la picioarele muntelui. Un tăietor de lemne. Un om dur. Dimineaţa iar ne trezim în patimi, nu numai Poezia în vechea mahmureală ori în aceeaşi lene superstiţioasă, ca în timpul Mișcării literare sărbătorilor legale, când batjocoream tot ce e curat, ci undeva mult mai departe, pe culmi, devenim vizionari, dar în cele din urmă uităm de toate prostiile astea înfăşuraţi în culori mai vesele, de teatru, cu spasme, ori în larmă de jocuri aprige, în noile basme ale ogorului de curând desţelenit, dar în curs de părăsire, pe alocuri pustiu... Faceţi mult zgomot pentru nimic, zice

Mişcarea literară ♦ 53 străinul pripăşit în vatră. Se schimbă însă totul după ce răsare soarele. Cu toată zgârcenia demonului, colo spre amiază am adormit şi noi un pic, ne-am răsfăţat de-a dreptul, am moţăit continuu cât a fost săptămâna de mare, chiar şi când ne credeam treji de-a binelea, în plină luminiscenţă a simţurilor, până şi duminica, ori în timpul sărbătorii târgurilor ori a sânzienelor. Chiar şi când băteau clopotele. Nimic nu mai e sigur de înfăptuire de o vreme încoace. Strigă străinul. Un duh neîntrerupt se degajă, în cele din urmă, ca un abur negricios, de pe pajişti, dintre coarnele bivolilor. De pe coamele încâlcite ale cailor. Care nu pricep nimic din metafizica noastră peticită, oblojită, şi nu se opresc astfel din păscut. Ne ignoră cu desăvârşire, concentrându-se asupra islazului, urmărind cu privirea lor panoramică – doar muştele şi tăunii. Toată preocuparea lor se rezumă la mirosul şi gustul ierbii, delegând toate celelalte griji cozii, care se învârte cât e ziua de mare ca o elice. Dar noi suntem sub nor. Cea mai mare parte suntem sub veleat, însemnează cronicarul. Un alt abur, auriu, distins – de data asta, ca o boare uşoară urcând după un incendiu solar, ne urmăreşte peste tot, ne „chinuieşte” până şi în somn, până şi în vise, noi neştiind cum să primim darul, cu protocol sau fără vreo urmă omenească de nelinişte ori de ură, cum se obişnuieşte la frontierele Eurasiei îmbătrânite de atâta somn, aşa că nu vom avea de ales ca altădată între două rele: azi vom face binele.

*

E un cer ca de cristal sub crepuscul, seara începe cu fulgere undeva în nord, ploaia curată va aduce mană, câmpurile respiră îndelung a belşug şi a dar, sub văzduhul cărunt, aproape înghe ţat, ca pătat cu figurine de fildeş ori spoit cu var. Cu sare. Sus pe culmi e frig rău de tot. Şi-mi spune: Vezi? Cu toate acestea e din nou vară. Suntem pe picioarele noastre şi ne adie vântul răcoros. Înseamnă că e rost de mai bine.

Acum e noapte şi nu-mi mai stă capul la nimic. Aşteptam visul cu ochii deschişi,

54 ♦ Mişcarea literară care să-mi confirme câte ceva din toate. Dintre făptuirile de pe pământ, o fărâmă de vis poate schimba lumea. Chiar aşa a zis. Cu punct şi virgulă. M-am gândit că trebuie să fie o logică, chiar şi în resturi, chiar şi în surcele…, care nu sar departe de trunchi, după spusele sclavilor noştri mauritani. Dar vine peste mine oboseala. Şi nu mai văd firul. Mi se împăienjenesc ochii. Nu mai ghicesc urmarea… Nu mai ştiu ce rost are căutarea aceasta… Mă ia pe sus valul pustiirii. Vechea ispitire… Vechea plutire… Ursita. Rătăcirea cea mare. Pustiire şi răcire a dragostei.

Clipocesc… şi nu mai pot mişca. Gândesc şi lucrez, ca de obicei, în somn, clătinându-mă şi frecându-mă la ochi cu colţul mânecii. Mi s-a întâmplat să şi merg, o vreme, aşa, în ritm de clipoceală… după clipoceală... Asta cât a fost ziua de lungă, de la amiază până la iureşul de răcoare ce ne-a deşteptat spre seară ca din umbra morţii. Ca din zarea şarpelui. Dar totul s-a terminat la căderea nopţii. Nimic nu e sigur de înfăptuire de o vreme încoace, îmi revine în amintire. În vuietul acesta al anotimpului, în vatra rugoasă întunericul e agresiv, pietros, rău la dinte… Cu tremurul interior de ieri nu se poate înainta, pâcla amintirilor e încă neclară – mă furnică şi mă înţeapă în coaste, mă taie cu fierul înroşit atunci când rătăcesc pe un drum de munte care mă duce undeva ameţitor de sus, aproape în cer, ai zice. De fiecare dată abia noaptea când fac socoteala văd clar, însă, că am aceleaşi presiuni deasupra capului şi că lumea nu s-a sfârşit, că sunt cu duhul în mine. Sunt încă imun la frică – un sentiment natural, între atâtea altele, cum spunea careva dintre vechii activişti. Dar până când? Şi de cine va trebui să mă tem?

Ultima paloare a asfinţitului se pierde peste ruine. Lumea veche moare aşa cum s-a şi născut, sub o boare. O boare fără larmă, fără o scamă de mânie, fără o urmă de tandreţe ori

Mişcarea literară ♦ 55 de gravitate, cu glasul aproape stins. Un duh neîntrerupt se amestecă printre arbuşti şi ierburi, peste troienele vechi. Şi noi creştem în uimire. Uimirea nu omoară. Cel mult te întăreşte în purificare, dacă intră la cine trebuie… Cum nici munca nu omoară. Până a auzit careva, … zice: „…şi totuşi, de ce să risc?” Dar voi riscaţi. Şi noi riscăm, până şi diavolii riscă uneori, numai că la ei riscul nu e în fişa postului, ei au optat atunci o data pentru totdeauna… Nu mai au ce risca. Desigur, ar putea risca să se întoarcă, dar e prea mult pentru ei, nu vor accepta niciodată o asemenea stare! Şi creşteţi. Perechi… Perechi… Şi vă duceţi în lumea largă… Fără nici un scut de protecţie. Decât talpa de la ghetele şubrede, desperecheate.

În somn auzeam o larmă difuză, umilă, abia o urmă de voce gravă, sclavă a penumbrelor – năclăind întunericul, focul din vatră se spuzise, frigul mă căuta cu ace şi cuţite pe la încheieturi, printre unghiile de la picioare. Totul era ca de urzică. De ştevie. De brusture. Sau nu era nimica, poate. Pură senzaţie. Numai mi se părea, poate, â aşa într-o doară... Din somn îmi veneau întregi, tăind întunericul, nişte ţepi ori făşii ca de lumină-ngheţată, înşelătoare, germinând ca seminţele, la prima vedere, umbra lor vie, ca voalul păianjenului, pavăză legată prin mii de fire de oţel ecologic de obloanele ferestrelor, cu rufe proaspăt spălate puse la uscat, afară, pe spaliere de lemn, cu tunici de mătase cu panglică roşie împodobind trupurile noastre, pregătite pentru îmbălsămarea cea de pe urmă (după unii autori, e doar intermediară…). Iar soarele ne mai înlesneşte o mică dezmorţire, e doar o nouă văicăreală a simţurilor, de parcă am fi beţi, cu toţii, din faşă… Ceaţa din ungherele ascunse, de pe mărginaşele haturi se răspândeşte peste ravenele învecinate, prin crevase – ca şi în mintea mea neclară de „subiect alienat” – pe falsele văi ale unui fals relief, visând, în fericită căutare de fete umbroase cântând cu frenezie pe câmpuri, ori la adăpostul colibelor… Sub schelălăitul prelung de răşină uscată al lupilor, spionând în apropierea staulelor stânelor, aşteptând sosirea

56 ♦ Mişcarea literară turmelor, în lipsa de atenţie cvasi-generală a păstorilor şi câinilor. Poate că de atunci se spune: „ţara asta e o stână fără câini…” Pe un fond de oboseală cronică a unei întregi civilizaţii, a unor naţiuni angelice, aproape adormite. Şi n-am spus-o eu, ci unul cu mintea limpede, care nu avea obiceiul să glumească des. Doar ei, scepticii din noua lume, stau de pază. Deveniţi martori ai unei apocalipse grăbite, de ocazie, de farsă. Făcând multă zarvă, un fel de „haz de necaz” al lor – sec, în caz de nereuşită. Cu o falsă grabă se îndepărtau. Iar rumoarea regională devenea axă a damnării. Resemnaţi, şi ei, sub ispită, ca şi noi. Sub vremuri.

Numai păsările de pradă le ghicesc acum căutarea, în zborul lor năimit în zori, de cu noapte, pândind de departe şoarecii şi insectele, pe arii. Pe ultimele resturi vii de scoarţă pământească. Dincolo de cer li se pierde urma. Pe arbori se răreşte verdele. Fără liman.

E o noapte cvasi-continuă şi se mai văd doar luminile de pe deal. E o tăcere ca de aur în jur. Doar departe în vale, un iepure viteaz predică, răsucindu-şi mustăţile, întregii cetăţi măgulitoare zâmbete lipsite de orice frică, pline de ispită… Dacă cerem mai puţin nu ştim ce cerem, zice, şi în plus s-ar putea să ni se şi îndeplinească, cum cu ironie ne clasifică unii. De nebuni, de pierduţi, pe bune…

Văzduhul e tot ca de bronz sfărâmat, un aur pe dos, deasupra o perdea de siliciu se aşează între nori şi cerul coborât prea jos, prea concret pentru unii, cei umili, care îl văd cum se descuamează, cum năpârleşte, ca un şarpe în agonie. Sentimentul e la fel de acut chiar şi pentru eunucii de azi stând de pază la corturile celor bogaţi. E un cer de cretă, sfâşiat de un sunet ciudat, întorcându-se în albastru, din violet, cu paşi mici de muscă. Jos năclăială şi pastă de rugină – în fierbere, apoi în vechea spuzire, în decantare, în recristalizare, acelaşi rău de veac, de mare înghesuială la locurile din faţă şi la ciolan. Se aude un orbecăit prin întuneric, cineva – pipăind arborii pădurilor ancestrale cu patimi şi descântece mai puţin domestice, ca de foc, ca de jar. E o noapte de minerale obscure, îmi spune sclavul tânăr de lângă mine, mai limpede spre dimineaţă,

Mişcarea literară ♦ 57 când totul pare de departe o simplă ceremonie de argint desfăşurându-se în pridvorul cosmic, în vidul nesfârşit, scurgându-se ca un foc timid, şovăitor, de paie ude, în eterul ca mort, livid şi cu broboane seci de moarte pe frunte. Una – nu cu ceaţa, ci cu pustiul… Nici urmă aici din învierea cea de a treia zi. Ca bătătura uscată, cu cărbunăriştea aceea mare încă fierbinte, fumegândă la acea oră creaţă, de noapte. Numai spuză şi rugină. …şi asociate cu îndemnul ironic al plecării („ultimul care iese să stingă lumina”), cu strămutarea, cu ieşirea din limite, cu plecarea spre ţara unde sălăşluieşte lumina continuă. Întunericul devine deodată licurici, ostatic şi mahmur, păcălindu-ne cu stele false, de staniol violent colorat, mahmur şi devenit el însuşi lichid se întinde peste colţul ierbii firav, încercat în primăvara aceasta de geruri şi zăpezi groaznice. Acum, abia, ies la muncă fiii întunericului, furii acestui secol imatur şi scorburos, putred din naştere, dar nesfârşit de blând, nesfârşit de tolerant cu răul, cu un cod al pedepselor… mai de tot răsuflat (ei îi spun scurt, tehnic, …depenalizat!). Se vorbeşte despre ei ca despre diavol, cică… nu există… Pentru unii – fii ai cerului, pentru alţii - insecte ale pământului, călăuze rătăcite, cu rugăciunea vicleană şi rece, părăsiţi de iubire, lipsiţi şi de orice urmă de har. Cu sărutul păcatului năclăit pe gură. Acrit pe buzele contorsionate, înnegrit pe feţe. Şi ele moarte de la naştere, cadavre lehuze… Piese de decor. Moarte sigură, ambalată cumsecade în carton lucios, dublu-strat, răspândind o duhoare unică; ei îi spun „de unică folosinţă”, dar nu e decât începutul pustiirii. Sub masca prezenţei.

…Urâciunea pustiirii

Noii sclavi nu se împiedică de pornirile prea tari, înrobitoare, trec din înstrăinare în înstrăinare, bolborosind fraze grele, obscure, călcându-ne şi umilindu-ne în propria bătătură, ne înghesuie în cuibare boscorodind cine ştie ce formule deocheate, cerându-ne să clocim aceste ouă negre cu orice preţ, astfel îngheţăm de vechi arsuri sufleteşti, putrezim în ameţeală. Învăţăm ce înseamnă cuvântul „iubire”, cum se ajunge la dispreţ doar spunând rugăciuni

58 ♦ Mişcarea literară lipsite de orice urmă de prezenţă, goale de sens (îi spune, ironic, careva sclavului de lângă mine că l-a văzut cam des pe la biserică în ultima vreme, şi acela ca să nu scape prilejul să se libereze de frică îi dă replica…: păi, da, mă blegule, eu merg ca să mulţumesc, mă, nu ca tine să tot cer, să tot cer, mereu… şi mereu…)… Ce mai înseamnă atunci – ura, ori indiferenţa, ori măcar o anumită detaşare, „o delimitare” – cum auzim tot mai des... Ne înecăm în sentimente. Ne întunecăm în fără de rost. De năuci, de aftă, de vânturi. De sulf, …de pucioasă. De groază. Calmaţi abia cu bromură. De obicei strecurată în ceaiul de dimineaţă, ca la soldaţii din gărzi,ca să nu dezerteze... Ca să nu dezerteze trupele, înţelegeţi? Li se dau ca exemplu statuile ecvestre. Care cică exprimă forţă, vigoare. Ca şi cum statuile ar da tonul vieţii.

Viforul doar mai poate spune câte ceva despre timpul în care trăim. Ultimul zgomot al haitei lasă ca o urmă de fum înecăcios peste păduri. O lucoare. Iar la împărţirea prăzii se încinge cu sălbăticie petrecerea, încă nu a fost stabilit preţul la borduri, la şosele, la industriile de plăceri, vinul cel nou scoate aburi din hrube, cu un ultim efort sunt împăiate păsările doborâte… de vânt, arborate apoi la intrările corturilor drept pavăză şi tihnă. Orizontul e grav, se lăţeşte foamea, şi un sălbatic ecou coboară peste noapte. Scrutăm cu un ultim efort zidurile… Pregătim arbaletele. Aruncăm în aer depozitele de noroi, sărim peste noile plăceri, ca şi peste mai vechile adieri ale păcatului şi ne aprindem, de mânie, spiritele, le păr ăsim în zavistie. E atât de târziu. Era vremea ca totul să se aşeze în lacrimi. În zgură. Tot ce se întinde înaintea noastră e un imens deşert. … …după spusele unora ai zice că e dimineaţă veşnică. Veghea ne ajută să respirăm mai uşor. E noapte continuă şi se mai văd doar luminile de pe deal… În tăcerea de aur – e atâta indecizie, e atâta supunere… N-am putut trece peste ultima ispită. Totul în jur e doar iluzie, o orbire ce-şi râde de mine, îmi zic. O orbecăială. Lipsesc un curent reavăn, o briză subpământeană, un mister nedesluşit – care să-i răpună. Doar o brumă de verde, un mat intens ca de cap de răţoi se întrezăreşte pe faţa din Râpa Oglinzii. Ne atacă rugina. E – în toate, golul – ruina neaşteptată ce ne mână spre

Mişcarea literară ♦ 59 descompunerea spiritului, care miroase şi el urât fără vreo urmă de har. Lucruri mai de demult în neregulă, o plictiseală de moarte, prea multă rutină în toate, prea mult exerciţiu – mereu inutil, funcţionează ca să funcţioneze, ca o priponire în înţepeneală. Întreb şi nu primesc răspuns. Mă împiedic de o simplă uitare a sensului. Cine ştie secretul acestor priviri ascunse? …uscate… Nimeni, îmi face semn călătorul de pe culme. Străjerul. Singurul rămas în picioare. Doar urmele de foc în rocă, prin cotloanele tihnite mai dau mărturie despre trecerea noastră dezordonată, în pripă, prin defileul otrăvit. Biete lăcuste, devenite din nou larve, la cerere…, îşi îngână cântecele de împerechere sub pământ, deasupra doar păduchii de frunze, şi ei cu steagurile în bernă, mană risipită… Cine ne va scoate din oarba pasivitate, din orbirea aceasta continuă a lenei? Din tendinită – cum obişnuieşte să spună kineto-terapeutul de la azil, ultimul tehnician întârziat al Fiinţei… Suntem mereu cu picioarele amorţite. Simţim ceva sub noi ca o rană a locului. Riscăm să ne trezim într-o zi împietriţi de-a binelea – ori în blocuri imense de gheaţă în topire, cine mai ştie, în stane de piatră hidoase, semne pentru ciori la hotare, ori sperietori pe o arătură, şi ea – ultima… urmă de cultură… Se întorc zorii, dar nu mai ştim ce suntem: îngeri sau legiune… Faima noastră de altădată – când contam măcar pe un coborâş în lumină – coboară, şi ea, de-a dreptul în ţărâna veştedă, în întunericul puhav, între ape curgătoare. Măcar acolo ascultă sunetul minunat al apelor, zumzetul lor freatic. Zgomot de ape multe, cum vede ciudat scriitorul din apocalipsă. Aici, pe coclauri, printre arborii seculari, ultimul care trece întreabă monosilabic, cu vocea slăbită: da ’au ba? apoi îngână: tină sau fântână, devenite în răstimp cuvinte goale, convingeri sleite, de ocazie, semne de uzură, de supunere mai degrabă – decât de sfioasă ori sacră spunere. E numai iluzie, ori vană, tristă amintire. Nimic nu mai curge, nimic nu se înalţă, nimic nu străbate sterilul, pieirea, gunoiul, pustiul. În golul noroi nu e loc pesemne de alternative, de lumină, de pace, ori măcar de o scânteie luminând feţele trecătorilor, privind sastisiţi halatele albe din demisoluri. Mai degrabă semne ale bolii, decât un mediu sterilizat. Doar cerul catifelat şi tandru de deasupra noastră ne suportă, ne desfată, atâta ne poate arăta la ceasul acesta lipsit de auroră. În plină arsură a cântecului.

60 ♦ Mişcarea literară Curenţii devin tot mai reci, briza, şi ea, agresivă, suntem obligaţi să rămânem înlănţuiţi, codoşi în derivă, muscoi de crevase. Frigul acesta vine cu o viclenie asemănătoare cu încercările din pustie, te amăgeşte cu dulceaţa străvezie a plăcerilor, cu dezmorţirea mădularelor, toate cu ne-măsură – numai să laşi o clipă garda jos, că te şi cuprinde şi te duce de râpă, de risipă, pe copcă, pe totdeauna… Rămâi să descifrezi la nesfârşit toate semnele…, fără să te laşi covârşit de ocheadele iscoadelor. Şi zici în capul tău – nebun de unul singur, să fie o presimţire, oare, a vremii când lupul va paşte împreună cu mielul? Ori e doar o clipă de armonie întâmplătoare, care mai linişteşte spiritele o vreme, ca mai apoi să se scoboare odată cu tine în groapă? Şi totuşi e înşelătoare această letargie a simţurilor, slăbiciunea mea cea de toate zilele, teme-te, îmi …răspică rar la ureche, sau dacă nu poţi nici asta, măcar stai o vreme în genunchi… Răul, atâta cât îmi vine în înţelegere, te înţeapă în călcâi, ca şarpele de lângă surpătura din zid, e ascuns sub acea buruiană, nu sta pe-aproape… Iar mă îndoiesc, poate că e, cu adevărat, totul – o iluzie, nu cine ştie ce descoperire, poate că e totul un văl misterios, nu un scalp uscat ori de noroi proaspăt năclăit de atâta asudătură, câtă vreme mai întârziem într-un corp, slăbănogit, pradă ispitei simţurilor, bălăcărindu-se pe uscat…, sărind în gol… Cu spiritul treaz şi inima feciorelnică poţi muta şi munţii, îmi spune iar… Pentru o bună chiverniseală, îmi zice, câştigă-ţi lumina drept haină, pentru desăvârşire, şi pentru lucrare. Lasă-te învăluit! Ţelul tău e să-ţi găseşti odihna în unirea cu Duhul. Începe să lupţi pentru înaltele virtuţi din ţinuturile Cerului. Cufundă-te în smerenie. Trebuie să poţi. Fără multe cuvinte, fără o vorbă chiar, Întinde-te spre departe, dacă se poate… Fixează-ţi duhul în înaltul albastru ş i ieşi din împrăştiere. Doar gesturile să-ţi rămână aici. Mătăniile te vor mântui de tot răul acesta, nu cuvintele. Priveşte la arborele ce nu apune în pragul toamnei, nu se desfrunzeşte, fă şi tu gesturi care nu se desfrunzesc, apleacă-te înainte de marele Prag. Fii arbore de gesturi. Parcă ar fi un kosmokalogeros, de la ultima mănăstire deschisă în crucea uliţei. Pentru început, fă şi tu o metanie – două, acolo... Ridică-te! Eşti încă plin de rest. E un secret care se va dezvălui singur, la vremea cuvenită, fără alt cusur decât setea de mai multă lumină, scobind în tine ca în piatră. Fără să te rănească. Fără să-ţi trezească alte, noi îndoieli.

Mişcarea literară ♦ 61 Fii de piatră! Fără să te ardă la coaste. Nu te lua după o simplă spoială de albastru, uită-te la oamenii pădurilor, cu inimile mari întinse pe răboj, gata de moarte şi pregătiţi de Înviere. Şi-am început să văd că plouă cu soare, că vin de sus daruri şi mană, cum creşte totul din nimic…, că mi se încing ochii de atâta lumină, e frisonul naturii vindecate de credinţă, îmi zice – mai la urmă, să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie cumva mai rău… În răstimp, dispăruse… Mişcări joase se ivesc în luminişul troienelor, erozii ridicându-se firavi din aşternut, suntem fii ai lui Dumnezeu şi fii ai soarelui, strigă unul dintre ei, pripindu-se, ai grijă la voinţa ta slabă, care se lasă cernită sau celuită cu plăceri nefireşti, ai grijă între cele două sau trei mari feluri de aţipire – „mana diavolului” se cheamă, pe dos – sau demonul amiezii – dulce, falsă adormire ce-i poate fi fatală unui biet pământean somnoros ca tine, simplu trecător în aceste străine şi binecuvântate pricini şi locuri de liberă petrecere. Dar reţine – eşti doar oaspete aici, la picioarele crucii. Pândind un licăr de alt veac. Pentru că esenţa nu se dă a se cunoaşte – de aici, zice, ea se învăluie şi dispare dincolo de toartele cerului. În Marea Absenţă. Acolo se spune că ar locui însuşi Neantul, pe mâna căruia provin toate… Şi Prezenţă, şi Absenţă… Nu mai înţeleg nimic… Îl privesc. Zice: stai în iadul tău şi nu deznădăjdui! Ţine-ţi mintea în sân! Îmi vin în fire, greu, tot mai greu, după atâta visare, cu ochii deschişi, mă regăsesc gol, în noul albastru ceresc, pe scoarţă, dar tot în vechea bătătură, arsă. Un buricar de modă nouă, cu mintea plimbându-se năucită între creier şi plămâni, trecând vadul luminii pe bărci de aer spre ventricolele inimii. Dar plânsul se amână. Cu aceeaşi nelimpezime, cu ură chiar. În cărbunăriştea cea veche, încă fierbinte, încă fumegând. Văd cum se aşează în straturi subţiri, peste ţarini, fulgii mari cât lopata. Se vorbeşte prin apropiere de o primăvară amânată… E întuneric şi mă întreb, scormonind printre rădăcini, de ce nu se mai petrece arătarea Îngerului acolo, poate îl dor zorii, de atâta lumină – şi va trebui să aştepte iar căderea serii pentru a străbate cerul înapoi în sus, ca o tulpină, ca un arbust de foc ori de magmă semi-lichidă, ori de un alt fel de lumină, mai ascuţită, un arbore de gesturi, cum mă limpezea un spiritual, peste albul acesta de in curat al zăpezii, care îmi mai fură o simţire, îmi mai îngheaţă un gând, înşelându-mă copilăreşte cu o umbră ieşind din cernire, un bulgăre crescut pe un muşuroi proaspăt, travestit într-o siluetă

62 ♦ Mişcarea literară de sfânt dantesc. Străluminează, mă mângâie pe creştet cu o nouă şi gravă simţire, aduce vânt de primăvară în preajmă, ne mai lăsând la vedere nici o urmă de vină, nici un reproş, nici o scamă de mâhnire pe vechiul pământ, nici o transpiraţie după atâta efort, după atâta mâhnire. După atâta rătăcire. Până la urmă văd şi eu că e doar astrul zilei – „tatăl nostru soarele”, obosit de lunga cale, izvorând din ocean şi murind în ocean, cu tristeţile noastre de zi cu zi atârnate de grumaz. Mă trezise pesemne frigul acesta acid al iernii târzii, mai acru şi mai glacial ca faţa duşmanilor naţiunii, cum zicea deunăzi careva din înalta Isterie. Şi îmi amintesc vorba: ’unde nu e pierdere, nu e nici iubire…’, parcă aşa zicea... Am memoria scurtă. Nu mai ştiu bine… Crede în îmboldirea duhului. Îmi răspică din nou, la ureche. Tresar. Şi nu înţeleg de ce, mă împiedic de lucruri, de atâtea lucruri cumpărate fără rost, rezemate ori atârnate pe toţi pereţii. Pline de colb şi cu un început de deşirare aparte…, „trenţăluite”…, mâncate de molii…

Nu te avânta aşa, la prima strigare, zice, uite, toate acelea nu sunt creaţii, ci doar producţii sterile, cu număr de inventar, moarte – deşi utile oarecând, cumva – pentru o scurtă bucată de vreme, doar cândva, doar pe moment, dar toate cu termen precis de expirare… Lasă-le… Uită-le… Vino-ţi în fire… Dar eu… Degeaba… Ne repezim în căutare, umili, ca nişte căţelandri servili, sclavi ai mâniei pământului. Suflăm într-un banal foc de paie, ori şi mai rău – de scaieţi şi frunze moarte, adunate de vântul anarhic al clipei, devenită şi ea iluzorie, amară. Nu într-un misterios rug fără foc, în flacăra ce nu mistuie. Cale de întoarcere nu e, se pare. În straie uscate de lucru sau de vreme nouă aşteptând sărbătoarea – sperăm în divina înfăţişare a păcii. Smerenia e începutul oricărei minuni, zice – accentuând, mai la urmă. Visează, cât de des poţi, zorii. Trebuie să poţi… Vei putea. Vei muta munţii! Din crepuscul se naşte noaptea densă. Şi în crepuscul se întoarce.

Tu, însă, în acest prezent ipocrit, hidos, leneș, dacă stai strâmb – măcar judecă drept. Şi fă milă. Poate aşa, mai spre sfârșit, te va cerceta HARUL.

Mişcarea literară ♦ 63

Silviu BUZAN

Social Security Number

Razele soarelui luminau generoase va alege de mine! Eu nu am nici o garanţie, centrul oraşului cu frumoasa Piaţă a Libertăţii, nici o siguranţă, nimica. Mă simt ca o coajă din care tocmai porni un autocar înspre Calea de nucă purtată de furtună de-a lungul şi de-a Moţilor şi apoi tot mai departe înspre vest. Era latul oceanului Pacific. Naşpa tare, trebuie să uşor trecut de amiază. Oamenii din autocar recunosc, dar ar fi fost de o sută de ori mai priveau tăcuţi prin geamurile fumurii ale naşpa să ştiu că rămân în ţară şi că nu o să maşinii. Peisajul se derula cu rapiditate prin am nici o şansă, că nu o să reuşesc să fac faţa ochilor pasagerilor. nimica în viaţă. Mai bine răul ăsta mai mic Botăş Daniel şi Mehedinţan Cristian decât ăla mult mai mare.” stăteau unul lângă altul, fiecare cufundat în De cum se îndepărtă de centrul oraşului, propriile lui gânduri, fără ca vreunul din ei să autocarul o luă prin Mănăştur înspre Floreşti zică ceva, ambii fiind parcă pironiţi cu şi tot aşa mai departe înspre Oradea. Lui Dani privirile pe geamul maşinii. Dani era puţin îi reveniră în minte o droaie de amintiri. Cum încruntat, îşi muşca din când în când buza de trecu prin Mănăştur îşi întoarse privirea înspre jos prinzând-o cu putere între dinţii lui destul stânga uitând-se după blocul în a cărui spate de îngălbeniţi de la mulţimea de ţigări fumate era fosta discotecă Hali-Gali, loc în care de-a lungul timpului. La un moment dat duse petrecuse de nenumărate ori alături de mâna dreaptă la ochi ca şi când s-ar fi prietenii lui. Cum ieşi cu maşina din Floreşti scărpinat după care, parcă ruşinat, şi-o retrase îşi aminti cum în acel loc avuseră o pană de cu rapiditate, uitându-se pentru o clipă prin cauciuc în urmă cu doi ani pe când erau în autocar pentru a vedea dacă cineva i-a drum spre o cabană de la Someşul Rece. observat gestul. Amintiri de tot felul începură să îi revină cu „La naiba de treabă, simt că îmi dau mare viteză în memorie, iar el se simţea din ce lacrimile. Trebuie să îmi muşc buzele şi limba în ce mai afectat de toate acestea. Pe când destul de tare că de ajunseră să facă o pauză pe Piatra Craiului se Proza nu mă fac de minune simţea deja obosit şi epuizat atât fizic, cât mai Mișcării literare faţă de oamenii ales psihic. După ce fumă rapid două ţigări, ăştia. Aşa îmi vine una după alta şi bău o cafea se simţi ceva mai să îmbrăţişez toate locurile pe lângă care trec bine şi parcă şi un oarecare optimism începu acuma, că dracu ştie când şi dacă am să le să îşi facă timid simţită prezenţa. mai văd vreodată în viaţa asta. De aş şti cu „Dă-o dracului de treabă, trebuie să siguranţă că mă voi întoarce peste un anumit încerc să mă gândesc la altceva că de nu simt interval de timp, atunci altfel ar sta treaba, că îmi puşcă capul. Hai să încerc să văd dar aşa este tare aiurea că habar nu am ce se

64 ♦ Mişcarea literară partea plină a paharului. Eu plec în State. dat când întredeschise ochii şi văzu pe hartă Ăsta este un lucru absolut minunat.” că se vede pământ parcă cineva îi luase ca Ca să nu mai lase gândurile negre să îl prin farmec toată starea aceea de oboseală şi bântuie se hotărî să pălăvrăgească cu Cristi leşin şi se simţi din nou în formă şi plin de despre absolut orice, numai să nu rămână el chef de viaţă. singur cu amintirile şi cu temerile sale. Cu „Trebuie să mă duc să îmi schimb toate că din când în când îl mai duru cusătura, pansamentul. Pentru asta o să mă duc în baie, timpul trecu mai repede decât s-ar fi aşteptat că aicea nu pot să o fac… că de văd astea el, astfel ajunseră la graniţa cu Ungaria, iar sânge şi leşină. Da, pe de altă parte, ce naiba după vreo jumătate de oră de aşteptare reuşiră să fac cu cartea. Hai că îl întreb pe Cristi să să treacă şi astfel o luară în plină viteză înspre văd ce părere are şi el” Budapesta. – Auzi, am luat ghidul emigrantului cu După câteva ore erau deja în oraş şi se mine... da’ mă gândesc că ajungem şi dacă o îndreptau spre aeroport. Până la sosorea găsesc ăia la vamă poate că o putem pune? Ce avionului mai aveau de aşteptat aproape şase zici? ore aşa că cei mai mulţi dintre pasageri se – Eu ţi-am zis să o laşi acasă, acuma hotărâră să facă o plimbare prin oraş. Orcât dacă tot ai luat-o scapă-te cumva de ea, că nu i-ar fi plăcut de mult la Dani să-i însoţească şi are rost să riscăm aiurea. indiferent de rugăminţile lui Cristi el rămase Dani îşi bagă cartea sub haină, se ridică neclintit în hotărârea lui de a nu merge şi se duse la baie unde îşi schimbă bandajele nicăieri ci de a rămâne şi de a-i aştepta la şi aruncă cartea şi tifonul vechi în coşul de aeroport. gunoi. Oarecum satisfăcut se întoarse la locul – Hai şi tu prin oraş, o să vezi că va fi lui lângă Cristi. bine şi că timpul va trece mai repede. – Am rezolvat treaba, spuse el pe un ton – Bă Cristi, nu pot, aş veni cu mare grav. Totul e în ordine acum. plăcere, dar îmi este destul de rău. Autocarul Avionul se apropia de ţărmul American, m-a cam zdruncinat şi de la porcăria aia de iar majoritatea pasagerilor se uitau prin tăietură cusută simt că mă ia cu ameţeală. Las hublouri la pământul ce începea să se că dacă merge totul bine o să avem ocazia să contureze din ce în ce mai pregnant. Pe Dani vedem noi destule oraşe. îl impresionă foarte tare acea privelişte ce se „Ai ce rău îmi este, trebuie să mă apropia cu o viteză uimitoare, dar apoi odihnesc pe o băncuţă că de nu am pus-o.” oceanul de lumini de dedesubt îl captivă cu Pe când au trebuit să se urce în aeronavă totul. Fără să poată să îşi explice de ce anume, Dani se simţea ceva mai bine, dar oricum era avu un sentiment ciudat cum că pentru o bună cam ameţit de cap şi o senzaţie de vomă îl mai bucată de timp viaţa lui se va desfăşura chinuia din când în când. Odată intrat în avion undeva în acest ocean de luminiţe. el rămase pentru o clipă uimit de dimensiunile Aeronava ateriză fără nici un fel de aeronavei. problemă pe aeroportul J.F. Kennedy. De cum „Ce mare e avionul. Văd că are nouă s-a dat jos din avion şi de cum a pus pentru rânduri de scaune. E de-a dreptul imens.” prima dată piciorul pe pământ American, Dani Instalat comod în fotoliu, nu trecu mult fu numai decât impresionat de ordinea, timp şi adormi buştean. Aproape tot timpul disciplina şi buna funcţionare a tuturor zborului dormi, doar atunci când veneau serviciilor, dar mai ales îl uimi dimensiunile cărucioarele cu mâncare şi cu băutură, se mai mari faţă de tot cu ceea ce era el obişnuit din trezi dar şi asta pentru scurt timp. Uneori mai ţară. urmărea cu coada ochiului să vadă poziţia – Nu ţi se pare că aicea parcă totul e mai aeronavei pe hartă şi de câte ori îşi dădu mare, îl întrebă el pe Cristi. Uite şi numai seama că mai este destul din drum se culcă terminalul nostru, parcă nu se mai termină. liniştit la loc. Treptat ameţeala îl părăsi şi Aeroportul parcă e un oraş în oraş. începu să se simtă mai bine. La un moment

Mişcarea literară ♦ 65 – Normal, totul e la altă scară, nu ca în sunt nebuni, au metrou pe mai multe nivele amărâta aia de ţară de unde venim noi, replică subterane şi au şi peste pământ pe chestiile celălalt pe un ton plin de importanță. ălea suspendate, cum dracului să le zic, că nu După îndeplinirea formalităţilor legale, ştiu. la ieşirea din terminal îi așteptară nişte – Da’ mă, de abia am găsit drumul dar reprezentanţi de la work and travel, ce îi bine că suntem la destinaţie şi bine că am conduseră la nişte microbuze şi astfel porniră reuşit să o facem în timp util, spuse Cristi prin New York înspre locul lor de cazare. Lui scărpinându-se după urechea stânga. Dani nu îi venea să îşi creadă ochilor. Se uită – Bă, dracul să-l ia de aeroport, mare pe geamul maşinii încercând să vadă cât mai mai e şi ăsta, zise Dani vizibil afectat. mult din mulţimea de clădiri care mai de care – Noroc că am plecat la timp că de nu, mai impozante ce se derulau cu repeziciune ajungeam garantat doar după ce pleca avionul, prin faţa lui. spuse Cristi pe un ton împăciuitor. – Ai bă Cristi, nu îmi vine să cred că – Aeroportul ca aeroportul, dar ce suntem în New York. Aşa mi se pare că trăim maşini au oamenii ăştia… de parcă am ajuns într-un film SF. Îţi dai seama, străzile de pe în Rai, spuse el arătând cu capul înspre o aicea le-am văzut noi înainte doar la televizor stradă aglomerată. Bă, eşti nebun, ce Harley prin diferite filme... şi acuma suntem aici. Ce mişto am văzut astăzi, fix ca în filmele de la fain, ce mişto, ce tare mă bucur că am ajuns să noi. Ce mai, până şi taxiurile sunt faine la ei. văd una ca asta. Ce nu aş da să am şi eu măcar un Ford cum Cei doi prieteni dimpreună cu alţi sunt cele galbene folosite la taxi. studenţi din ţară fură cu toţii cazaţi într-un – Ioi, lasă-mă că deja mă doare capul… resort pentru tineri din Staten Island unde Ce zici Dani, mergem să fumăm o ţigară? petrecură următoarele două zile. Pentru cei – Da, haide că merităm şi noi atâta. Bă, doi clujeni a fost o experienţă foarte sunt tare curios cum o fi în tabără, zise Dani interesantă întrucât au avut astfel ocazia să aprinzându-şi ţigara. cunoască studenţi din întreaga lume ce – Eu ţi-am mai spus, dar oricum o să participau, întocmai ca şi ei, la acelaşi vezi. Va fi pierdere de timp, ne vor pune la program work and travel. muncă şi vom face bani de tot căcatul... pentru – Ioi, ce nebunie. Chiar din toată lumea că avem contracte de tot rahatul. Dar nu sunt adunaţi în locul ăsta... toate rasele şi toate contează, stăm până ne vine social security culorile şi corcituri de toate felurile, cum numberul şi apoi o tăiem de acolo ca să facem numai prin filme şi documentare vezi, zise bani cu adevărat că doar pentru asta suntem Dani impresionat de o astfel de diversitate. aici. Nu avură deloc timp să se dezme- – Da mă, aşa e. Trebuie să încercăm să ticească şi să se obişnuiască cu noul mediu că tragem mâţa de coadă cât putem şi să pierdem şi trebuiră să plece înspre tabăra unde aveau astfel vremea câteva săptămâni. Asta e tot ce să-şi petreacă, conform programului organi- avem de făcut acuma, concluzionă Dani zatorilor, următoarele trei luni de zile. mulţumit de frumuseţea acestui gând. Pentru a ajunge în statul Ohio au mers După doar câteva ore de zbor avionul să ia avionul de pe aeroportul La Guardia, ateriză în Cleveland, iar la aeroport îi aştepta lucru ce, în ciuda tuturor indicaţiilor primite, un viitor coleg, John, un tip cam cu vreo cinci nu li se păru deloc uşor. Pentru a fi siguri că ani mai în vârstă decât ei, înalt, foarte slab şi vor ajunge la timp au pornit cu patru ore cu un uşor handicap motoriu. Americanul îi înainte de ora îmbarcării şi, şi aşa, de abia luă pe clujeni la el în maşină şi îi duse în reuşiră să ajungă la timp. tabăra de copii cu handicap situată la periferia – Nu îmi vine să cred ce clădiri are orăşelului Strongsville, localitate aflată cam la metropola asta. Deja mă doare gâtul cât mă tot vreo jumătate de ora de mers cu maşina faţă uit pe sus după zgârie nori. Da’ partea cu de capitală statului Ohio. Tabăra era compusă schimbatul metrourilor m-a dat gata. Noroc că din aproximativ zece construcţii de diferite ştim că down town înseamnă înspre gemeni şi dimensiuni ce aveau diverse destinaţii, de la că uptown înseamnă în direcţia opusă lor. bucătărie şi sală de mese şi până la dormitoare Măcar asta ne-a ajutat. Oricum, americanii pentru copii, piscine şi sală de sport, cât şi

66 ♦ Mişcarea literară adăpost pentru animale. Toate acestea se aflau deloc aşa ceva, se miră Dani. Da uite şi cât de într-un loc liniştit chiar la periferia orăşelului, mulţi sunt graşi dintre americani, de fapt, ce într-o poieniţă înconjurată de pădure, iar cea vorbesc, unii sunt de-a dreptul obezi. mai apropiată casă era la o distanţă de vreo – Important e ca noi să muncim cât mai doi kilometri. puţin şi să îi atingem pe ăştia mai deloc dacă Odată ajunşi în tabără făcură cunoştinţă se poate. Mai ales mersul la budă trebuie să îl cu personalul şi li se spuse că în acest evităm. weekend vor avea un mic răgaz de acomodare Zilele săptămânii cu acea mulţime de pentru că luni dimineaţă va sosi o nouă tură de activit ăţi trecură destul de greu pentru cei doi copii. Cei doi prieteni au fost cazaţi într-una români. Nici măcar seara sau dimineaţa nu din cabanele ce servea drept dormitor pentru aveau vreo clipă de răgaz căci bieţii copii îi băieţii ce aveau să vină în tabără. Clădirea asaltau mereu cu întrebări şi solicitări care de avea doar un singur nivel având o singură care mai ciudate. Într-o seară, pe la mijlocul cameră imensă plină cu o mulţime de paturi săptămânii, lui Cristi îi veni o idee. Cum suprapuse. paturile lor erau într-un colţ al dormitorului, el Luni, de cum au început să vină copiii a luă şi lipi pe jos o bandă ce despărţea paturile şi început marea nebunie. Cei mai mulţi dintre lor de ale celorlalţi. După ce făcu aceasta îi ei erau fie în scaun cu rotile, fie aveau alte chemă pe toţii în jurul lui şi le spuse: handicapuri ce îi împiedecau s ă meargă – De azi încolo avem o nouă regulă, este normal. Sarcina personalului era de a avea şi cea mai importantă dintre toate regulile de grijă de aceşti copii, de a face diferite jocuri şi până acuma. Orice s-ar întâmpla nu o puteţi activităţi cu ei, începând de la plimbări în aer încălca, indiferent de motiv. Regula de aur liber, tenis, înot, călărie, vizitatul unui este ca niciodată să nu treceţi de această linie. minizoo, tras la ţintă cu arcul... Din nefericire Dacă aveţi orice problemă, vă opriţi la ea şi de o bună parte dintre copii aveau nevoie de acolo ne întrebaţi! S-a înţeles? asistenţă la baie atât atunci când trebuiau să – Da, aşa să faceţi că de nu, nu mai facă duş, dar mai ales când aveau nevoie să ieşim afară ci stăm toată ziua în dormitor, folosească toaleta... aspect nu tocmai agreat completă Dani cu promptitudine. de către cei doi amici. „Dă-i în mă-sa, că ei par obişnuiţi să – Bă Cristi, eu nu pot să îi şterg la cur, fie dresaţi. De mă mai ating scârboşeniile am că îmi vine să borăsc instant, se plânse Dani să vomit naibii pe ei. Pe de altă parte, trebuie strâmbând din nas a dezgust. să recunosc că sunt impresionat de cum sunt „Să fac chestia asta şi să mă şi întorc copiii obişnuiţi să respecte reguli si să asculte acasă la timp cu bani de nimica... nu merci. milităreşte de cel ce e pus să îi conducă... că Măcar de aş fi plătit ca lumea şi nu conform nouă, de unde venim ni se rupe de reguli şi de nenorocitului de contract semnat în România. şefi. „ Nu sunt eu prostul lor. Îmi pare rău pentru Spre mulţumirea lor, zilele următoare copiii ăştia nenorociţi, dar măcar de ei are şi copiii au respectat cu sfinţenie noua şi cea mai o să aibă grijă cineva pe când de mine importantă regulă. Cum scăpară de o nimănui nu-i pasă de ce fac şi ce mi se problemă, ei deteră de o alta. Dani îşi storcea întâmplă.” creierii să găsească o modalitate de a dormi – Dă-i mă dracului de dobilăi, las că ne măcar un pic în timpul programului. fofilăm noi cum putem. Că doar nu ne-au „Bă, da’ ăştia nu ne lasă o clipă liniş- câştigat la loto. Ei încearcă să profite de noi tiţi. Parcă am fi traşi cu cheiţa la spate, tot iar noi de ei… timpul trebuie să facem ceva. Am să îmi pun – Eu nu înţeleg cum de sunt atâţia mintea la contribuţie să văd unde ne-am putea handicapaţi în ţara asta, că dacă stau să mă ascunde să dormim măcar vreo oră pe zi” gândesc mai bine la noi nu prea vezi mai

(Fragment de roman)

Mişcarea literară ♦ 67

Gheorghe PATZA

Noaptea, sfetnic bun

Povestea tatăl lui Gavril Țugui că mutre vinovate, precum câinele prins la odinioară, pe vremea tinereții sale, se dusese, cotețul cu păsări… împreună cu alți doi prieteni, la țigănci să le Cum va fi fost, cum nu, tot satul a aflat, ghicească. Ce-i interesa pe ei la vremea până la urmă, că trei flăcăiandri, fii de cei mai aceea? Dacă se vor însura, dacă vor merge la prima gospodari, și-au petrecut noaptea de război și care le va fi soarta într-o asemenea duminică spre luni în cort cu țiganii, iar situație și câte și mai câte… învățătorul Eremia Cojocaru le-a bătut obrazul Trei feciori de gospodari, Constantin tinerilor, la următoarea ședință de instrucție, Țugui, Neculai Dănilă și Vasile Ortoman, fără să-i numească, astfel: „– Măi, boilor, am tineri și zburdalnici, își încheie programul de auzit că unii dintre voi au dormit în cort, cu exerciții premilitare de sub comanda țiganii. Măi, să faceți în așa fel, încât să nu vă învățătorului Eremia Cojocaru, beau vârtos la fie rușine ziua cum v-ați petrecut noaptea! Vă crâșmă, cumpără câte o sticlă de vin și… hai faceți părinții de rușine, nemernicilor!” la țigănci. Anii au trecut, cei trei flăcăi au mers în La podul lui Corbici, unde se încheie armată și la război. S-au întors cu toții acasă, ulița „Trei calici”, se aflau instalate trei s-au însurat și au făcut copii, cum se cuvine, corturi. să fii în viață de folos, așa cum scrie la carte. Băietanii intrară într-unul dintre corturi La rândul lor copiii au crescut, s-au și, plini de veselie, spuseră pentru ce au venit. însurat, devenind ei înșiși părinți, dar nimeni Ca prin farmec balaoacheșii dispărură. Își nu învață nimic din experiența înaintașilor așa făcură apariția două femei cu ochi mari și cozi că, fiecare cu drumul lui. împletite cu bani de aur, zâmbitoare și nurlii. Spre finalul dictaturii comuniste viața Deschiseră feciorii o sticlă cu vin, devenise din ce în ce mai grea. Alimente în ciocniră cu frumoasele ce doar își umeziră magazine, pe sponci și pe sub mână, programe buzele cărnoase și își ascultară soarta din la televiziune doar câte două ore pe zi… Ce-ți gurițele senzuale ale tinerelor femei care îi mai rămâne? Poate, doar amorul liber, fixau cu ochii lor umbroși. aspirina săracului și fotbalul… să fii chibiț de Să se fi topit băietanii de doruri multe? fotbal e ușor, la îndemâna oricui. Dar ce te Să-i fi hipnotizat femeile cu căutătură fixă, faci când televiziunea transmite doar două ore insistentă? Cert e că n-au ținut minte nimic pe zi, iar jumătate programul e afectat din ce li s-a menit, adormind instantaneu. A dictatorului, perechii prezidențiale Nicolae și doua zi de dimineață s-au trezit în pilotele Elena Ceaușescu? călduroase, vorba ceea, tot un țigan, un român Din patru în patru ani au loc campio- și o pană. S-au furișat prin ușa cortului, cu natele mondiale sau europene. Te seacă la

68 ♦ Mişcarea literară inimă de necaz că nu poți să vezi meciurile – Gavrile, hai în seara asta să mergem la marilor echipe ale lumii, ale Europei. Toate fetele lui Gheorghe al Lupului. Amândouă au țările civilizate transmit non-stop meciurile, fost măritate, iar acum s-au întors la casa numai în scumpa noastră patrie, România, nu părintească. Locuiesc la etaj. Cu cea mai mare e loc pentru ele. Se vede că dictatorul, de eu mă cunosc de multă vreme. Bine de tot! Tu meserie cizmar, nu este microbist. Ce nu-l să te ocupi de cea mai mică… interesează pe el, nu trebuie să intereseze nici Zis și făcut. Geanta e burdușită cu sticle, poporul. Nici tu pâine, nici tu circ! Mai rău ca că așa-i la meci. Odată cu înserarea cei doi în antichitate!... prieteni părăsesc vatra satului, trec umăr la Mulți își închipuie tot felul de antene, umăr peste podul Cruceanca, urcă de-a lungul care de care mai sofisticate, doar, doar s-ar unui pârâiaș și ajung mintenaș la casa lui prinde meciurile, însă undele, dragele de le, Gheorghe. nu vor să poposească la casa săracului. Dragoș știe drumul și cel de-afară și cel În Neagra Șarului, la poalele munților de dinăuntru. Își vorbise cu Tinca și bărbații Călimani, nu se știe prin ce minune, la casa erau așteptați… cu multă nerăbdare. Pătrun- unuia Lăstun, iată că o antenă reușește să seră în întunericul unui hol, urcară o scară și, capteze undele unui post de televiziune de pe dată, se treziră în camera celor două surori. prin Uniunea Sovietică. Zvonul a ajuns până Femeile erau, nu numai frumoase și atrăgă- în depărtări și oaspeții nu întârzie să toare, ci ș i extrem de sexoase. Atrăgeau ca un poposească la casa omului. Curând locuința magnet. Își făcură apariția paharele, iar devine neîncăpătoare. Gospodarul așează bărbații destupară îndată sticle cu grasă de bănci în curte și cineva aduce încă un Cotnar. Atmosfera începea să dea în clocot și televizor. Microbiștii sunt oameni cu obraz, respirația devenea tot mai scurtă. aduc și ceva băutură cu dânșii. Veselia e în toi – Hai să mergem în podul grajdului, că și gălăgia vocilor voioase umple dealurile. noi suntem obișnuiți, se hlizi Tinca adre- Meciurile se desfășoară până târziu, după sându-se lui Dragoș și dispărură amândoi pe miezul nopții și oamenii se întorc pe la casele ușa oblonului de la scară. lor spre ziuă, extenuați, însă fericiți că pot Nici Gavril cu Sanda nu erau obișnuiți viziona marile meciuri. Numai cât își schimbă să piardă timpul, dar patul scârțâia îngrozitor. hainele, mănâncă ceva și pleacă direct la Casele muntenilor sunt din lemn și zgomotul muncă. Va fi timp destul și pentru somn, după se propagă până în cele mai îndepărtate încheierea campionatului. Ce atâta somn! unghere. Când patul scârțâi a doua oară mama După ce mori o să tot dormi! Sandei nu mai rezistă. Curiozitatea femeilor Gavril Țugui și Dragoș Ursescu sunt nu are limite și pașii grei, de țărancă grasă, buni prieteni. Seară de seară își pun în geantă bocăniră pe scări. Băbătia, bună bucată la câteva sticle cu vin și, hai la meci! Nevestele viața ei, își făcu apariția cu oblonul în cap. îi lasă în banii lor. Nebunia bărba ților trebuie Privi mirată la Gavril, pasămite un nou sosit înțeleasă. Se va termina odată și cu meciurile în coada cohortei masculine ce poposea la astea. N-au decât să se ducă în vârful dealului, casa lui Gheorghe. la Lăstun. Poate că nici ele nu pierd timpul. – Vai de mine și de mine, Săndico! Dar Mai sunt și bărbați adevărați, din aceia ce Gavriluț e bărbat însurat! Se poate…? Întrebă preferă meciurile corp la corp. Păcatu-i ea, privindu-l pe noul venit cu lăcomie. dulce!... să le lăsăm așadar pe aprigele – Uite-așa face mama mea întotdeauna! muntene să se descurce cum or putea ele mai scânci nemulțumită Sanda și Gavril trase bine… concluzia că femeile casei n-aveau secrete Într-o după-amiază Dragoș îi șoptește între ele și că escapadele fetelor se desfășurau lui Gavril că ar fi timpul să petreacă o noapte sub oblăduirea mamei. cu mai mult folos decât la meci. Dar, să ne Băbătia bău și ea un pahar de licoare, înțelegem! Femeile trebuie să știe că bărbații oftă amintirilor tinereții, după care încălecă sunt la meci. În rest… oblonul și plecă spre dormitorul ei de la

Mişcarea literară ♦ 69 parter, iar patul de la etaj scârțâii prelung a Dâmburi numeroase, având forme care de treia oară. care mai ciudate, capete de monștri, trupuri – De acum trebuie să plec. E târziu și adormite cu fața în jos, sâni gigantici, îl meciurile se încheie… zise Gavril urechii împiedicau să înainteze. De fapt, se învârtea celei mai apropiate a Sandei. în loc, după ce își pierduse complet orientarea – Dacă trebuie…, susură ea. în teren. Gavril se îmbracă la repezeală. Era vară, Deodată, la lumina unui fulger prelun- anotimp când trupului îi trebuie haine puține; git, Gavril zări o arătare omenească. Era un un pantalon, o cămașă, un adidas, sunt bărbat adus de umeri și care ducea ceva greu suficiente. în spate. Era și nu era un bărbat. Mai degrabă Își luă rămas bun de la Sanda și plecă. o umbră fosforescentă, când de statură umană, Pe când lasă oblonul să se închidă într-o mare când uriașă, tinzând să se destrame din cauza de întuneric, scârțâi o ușă de la parter. Un vântului ce începuse să bată dintr-odată, cu mormăit de mascul în vârstă îl conduse pe putere. Gavril la concluzia că stăpânul casei, Un alt fulger, o nouă aplecare la nivelul Gheorghe, ieșea afară pentru sine. Atent la dâmburilor, o imensitate montană și umbra mișcările bătrânului, Gavril călcă în gol, gata umană apăru chiar în fața lui Gavril. să cadă în capul acestuia. Se prinse cu mâinile – Bună sara! de scară și rămase atârnând în puterea – Bună… brațelor. – Ce faci, Gavrile? Pe unde-mi umbli? Gheorghe, aproape surd de pe urma Miezul nopții a bătut demult… războiului, auzise, totuși, ceva. Rămase – Eu… nemișcat, ca și cel de deasupra sa, ascultând – Știu. Ai fost la fetele lui Gheorghe. din mijlocul holului. Șederea se prelungea și Bune poame. Acum grăbești spre casă, la Gavril stătea suspendat, gata-gata să dea copii și la, nevastă, hi! hi! hi! drumul la mâini. În cele din urmă Gheorghe – Dar cine ești dumneata? îngăimă ieși afară și tânărul se răsuci, încălecând scara, Gavril. pe care nu o părăsi până când tatăl Sandei nu – Cum, nu mă cunoști? Eu sunt Andrei se întoarse în dormitor. Abia atunci îndrăzni Cupă, stăpânul acestor pământuri dâmbu- să coboare, treaptă cu treaptă și să se lase în roase, hi! hi! hi! voia celuilalt întuneric, de afară. Răsuflă Un fior prelung îl străbătu pe tânărul ușurat constatând abia acum, la plecare, că se bărbat dornic de aventuri nocturne. O luă la află la o casă fără câini. Desigur, nici nu era goană, împiedicându-se de dâmburi, căzând în nevoie de vreo potaie în preajma unor femei cap și în coadă. La lumina fulgerelor nu mai atât de vrednice și arătoase… văzu umbra ciudată a moșneagului. Gavril era Gavril își îndreptă privirea spre de-a dreptul îngrozit. Se izbi cu pieptul de un gospodăria lui Lăstun. Luminile erau stinse. gard. Sârma de deasupra leațurilor îi smulse o Pesemne că meciurile se terminaseră. bucat ă de stofă din mânecă. Altădată ar fi Satul întreg era cufundat în întuneric. înjurat, dar se mulțumi să facă doar un semn Era atât de întuneric, încât puteai cu ușurință al crucii. să-ți bagi propriile degete în ochi. Numai – Doamne ferește! Doamne păzește! fosforul din gene mai lumina gândurile. Trecu gardul și scăpă de dâmburi, dar Gavril simți o strângere de inimă. Ceva, continuă să tragă la trânte, una după alta. ca o presimțire rea, îl inunda în tăcerea nopții. Parcă cineva nevăzut i-ar fi pus piedică după Se afla pe un teren prea puțin cunoscut, piedică. Avea fruntea, ori însângerată, ori undeva, pe pământurile lui Andrei Cupă, un plină de sudoare. Toate spaimele nopții i se moșneag demult trecut în lumea umbrelor. La adunaseră în suflet. Un alt fulger lumină de intervale rare cerul era bântuit de câte un aproape o casă, acareturi, o gospodărie, deci, fulger și Gavril se apleca razant cu pământul, însă bărbatul nu se dumiri unde se află: ori la încercând să recunoască unde se afla.

70 ♦ Mişcarea literară Iacob Aaniței, ori la homoancă, ehei! câți tise câteva ceasuri, bătând pasul pe loc, cale plutași nu și-ar fi pierdut viața pe acolo… de vreo cinci sute de metri! Orbecăi în continuare, mereu cu sen- Cu greu reuși să escaladeze malul înalt. zația că se învârte în cerc. Trecu podul, ajunse în șoseaua asfaltată. N-ar Se auzeau zgomote ciudate, plânset de fi dat nimănui de bănuiit că el, bărbat însurat, femei, orăcăit de broaște, râsete înfunndate, bătea coclaurii. Mde! Venea de la meci. Că țipăt de bufnițe… arăta ca vai de lume, plin de noroi, cu haina Cu mâinile întinse spre înainte, cu nervii sfârtecată, ud din cap până-n picioare și cu încordați la maximum, cu pași șovăielnici, fruntea însângerată? Nicci o problemă! Venea Gavril alunecă pe un mal abrupt și se prăbuși de la meci și se rătăccise, în întuneric, de în apă, în patru labe, cu un plescăit scurt. Se ceilalți bețivani… lovi la frunte într-o piatră și aproape își pierdu Se crăpa de ziuă când ajunse la casa lui. cunoștința, dar își reveni repede în apa rece. Nevasta îl întâmpină somnoroasă. Era o perioadă de oarecare secetă și apele – Ce-ai pățit? De ce arăți în halul râului scădeau, licărind abia printre bolovani. acesta? Fulgeră iarăși din porțile cerului și – E întuneric deplin. Am căzut în apă. Gavril zări podul. Acum știa unde se află. La Noroc că nu m-am înecat. Nu mă mai duc în podul lui Iacob Aaniței! Va să zică se învâr- viața mea la meciuri. Niicăieri nu e mai bine ca acasă…

Miişcarea literară ♦ 71

Grigore CRIGAN

Zaraza!

Microbuzul e aproape gol și printre prin satul nostru... Pronunţând aceste vorbe, primii pasageri ce urcă în el se află și o femeie femeia cu faţă roşie şi ochii plânşi continuă să de vreo 57-60 de ani, însoțită de o tânără cu o privească prin geam fără să vadă nimic. Se fetiță, probabil fiica și nepoțica. Are faţa roşie pare că dânsa nici nu e prezentă în mijlocul de căldură şi de emoţiile pe care le trăise nu celor din microbuz. Numai fizic e aici. cu mult timp în urmă, ochii plânşi, împresuraţi Sufletul său, gândurile negre ce-o copleşesc de riduri adânci dinspre pomeţii obrajilor. sunt departe, fiind pradă unor sentimente Deşi pare foarte necăjită, iar cele aproape şase ştiute numai de ea. Mezina cu copiliţă să aibă decenii de viaţă se vede că n-au menajat-o 19 ani, e negricioasă (i-o fi semănând tatălui), defel, femeia mai poartă, totuşi, urmele unei însă are ochi albaştri cu unduiri verzi atunci frumuseţi asfinţite nu chiar atât de demult. În când şi-i ridică spre lumină. Dacă ar nimeri timp ce priveşte prin geam fără să vadă nimic, undeva la Palermo, Roma sau Milano, dar mai ea îşi ţine palmele mari şi roşii pe genunchi. ales prin Sardinia ori Sicilia, s-ar pierde Despre astfel de palme neobişnuite de femeie neobservată printre mulţ imea de italience, nu se poate vorbi minute în ş ir, căci mâinile unei s-ar deosebi cu nimic de ele. Mezina aceasta femei îi trădează nu numai vârstă, ci şi modul tot timpul mănâncă dintr-un măr şi e absentă de viaţă ce a dominat-o până atunci. Palmele la toate frământările maicii sale. E cu acesteia, însă, par a fi mai mult palme de gândurile şi ea prin lumea largă ori, pur şi bărbat, care au tras la coasă, au despicat simplu, e plictisită de lamentările ce le aude, lemne, au dat cu târnăcopul, au prăşit şi au probabil, nu o dată acasă, în sânul familiei. îndeplinit atâtea alte munci grele. Degetele Una din femeile mai în vârstă din microbuz, butucănoase aproape că n-au unghii, ele fiind se prea poate mai sensibilă la durerile roase de tot felul de eforturi istovitoare; din semenilor, doreşte musai să afle ce se când în când oftează cu năduf tocmai din întâmplă, totuşi, cu aceste suflete ce se adâncul plămânilor. Nu zăbavă în microbuz înfăţişează celor din jur atât de diferit: una cu mai urcă vreo câteva femei, pesemne din ochii plânşi, iar altă sătulă de toate ca de mere Boian sau Mahala, deoarece mai au încă în pădureţe. De aceea o ia mai pe departe: – Bine vorbire o cantabilitate specifică româncelor că ai cu cine te mai lua – cu fata asta a ta şi cu din partea locului şi poartă fuste creţe, cu nepoţica. S-apoi îi mai fi având şi vreo pălărie pliuri şi traiste înflorate. Una din femei – cea prin bătătură... – Fata asta... Dacă n-ar fi mai în vârstă, văzându-i năduful cu care legată de tălăncuţa ei – şi arată spre nepoţică, respiră, încrâncenarea-i sora cu disperarea, s-ar duce pe urmele celorlalte două... Ce să precum şi apatia de pe chip, răbdă o vreme, stea aici cu mâinile-n sân? Cât despre apoi prinde a o descoase: – Ce ai păţit, soră pălărie-n bătătură – avem una, care ştie să dragă, că nu vezi lumea de supărare şi necaz? facă numai două lucruri: să mănânce, să bea şi – Iată , mi-am petrecut şi cea de-a două fată în să plece la pădurea lui... – Acolo lucrează? se Italia, care la despărţire mi-a spus – că asta interesează bătrână. – Lucrează e un fel de a mi-i fata cea mai mică cu nepoata, că-i pare spune, pentru că de ani de zile nu aduce o para rău după noi, altfel nu-i mai calcă piciorul chioară în casă. Spune că organizaţia lor e

72 ♦ Mişcarea literară săracă, n-are fonduri. În schimb, zilnic suflă viaţă, lele... – Dar de ce l-ai stricat într-atâta? în fundul paharului şi umblă aghezmuit... De ce nu l-ai pus la treaba? De ce nu l-ai ţinut Zaraza! încheie pe acelaşi ton şi cu năduf în hăţuri şi nu l-ai controlat cu ce se ocupă el femeia cu faţă roşie de plâns. Boinceanca, sau acolo, la pădurea lui? Pentru prima oară, ca ce o fi fiind dânsa, e mirată la culme de felul trezită din somn, femeia cu faţă roşie de plâns cum femeia cu faţă roşie îşi blestemă bărbatul, ridică ochii spre interlocutoarea sa şi o dar adaugă: – Tot mai bine-i atunci când este priveşte mirată. – Cum să-l controlez? Mai o pălărie-n ogradă. Al meu, fie-i ţărâna aveam eu, lele, timp să umblu şi pe urmele uşoară, că demult s-a strămutat din viaţă, îl tot lui? Că eu după mulsul de dimineaţă care visez tânăr, noapte de noapte de mi-i ruşine să începea pe la ora cinci, alergăm într-un suflet spun la lume ce anume visez eu... Şi-am Prozator, publicist. S-a născut la 15 mai 1941 în rămas văduvă când aveam numai 30 de ani, satul Tărăsăuţi, raionul Noua Suliţă din nordul dar aşa şi nu mi-am făcut alt cuib şi ştiu, Bucovinei. A absolvit Facultatea de Filologie Romano- dragă, ce înseamnă a trăi singură-singurică Germanică a Universităţii de Stat din Cernăuţi (1963). cuc. De aceea poate n-ar trebui să-l afuriseşti A efectuat numeroase traduceri din literatura chiar atât de tare... – Dar ce folos are familia ucraineană, clasică şi contemporană, dar şi din limba rusă. Asemenea majorităţii condeierilor din spaţiul noastră că el este în viaţă? Copiii mei n-au basarabean, el a scris mai întâi poezie, ulterior trecând simţit niciodată că au tată. Dacă le-a trebuit o la proză, în special scurtă, concretizată în nuvele şi hăinuţă, tot eu m-am zbătut şi le-am făcut-o, povestiri. Acestea au apărut în paginile ziarelor şi dacă le-a trebuit o pereche de încălţăminte, tot revistelor literare din Ucraina, Republica Moldova şi eu m-am făcut luntre şi punte şi le-am România. Autor a două volume – primul de proză, „Casa cea nouă”, cel de al doilea de publicistică, „Cea cumpărat... Le-am dus pe toate la şcoală tot mai curată lacrimă a noastră”, ambele bine primite de eu, la seratele de absolvire numai eu am fost, critica literară. că dragul de el era ocupat cu pădurea lui... Până şi la nunţile fetelor abia a venit, ca un acasă să pregătesc de mâncare şi să-mi trimit oaspete ce se aştepta să fie poftit şi servit... copiii la şcoală, apoi venea mulsul de amiază, Zaraza!.. Eu treizeci şi cinci de ani am lucrat după care o ţineam într-un suflet până acasă, mulgătoare la fermă, în tot timpul ista n-am că se întorceau copiii de la şcoală; seara toate avut nici un concediu, pentru că ba am ridicat se repetau... Şi tot aşa în fiecare zi... – Păi casa, ba am născut, ba am stat la spital ca să singură l-ai deprins cu nărav. De ce nu l-ai întrerup sarcina, deoarece el, Zaraza, nu putea pus la treabă? De ce n-aţi împărţit obligaţiile să mă păzească, aşa cum făceau alţi oameni între voi? – Dar ce el nu vedea ce trebuie de cumsecade. Că el nu poate fără femeie, el are făcut în jurul casei? – Ehe, drăguţă, văd eu că nevoie de mângâiere, blestematul, îi este tu singură ţi-ai stricat bărbatul. Trebuia din mereu a zburda, fiindcă nu face nimic, afară prima zi să-i pui condiţia: ori familia, ori la de aceea că mănâncă, bea şi doarme... Zaraza, revedere. Femeia cu faţă roşie de plâns mai vrea şi distracţii! Treizeci şi cinci de ani întoarce iarăşi privirile spre bătrână, se uită la încheiaţi am muls câte 25 de vaci. Că era vară, ea mirată, neînţelegând cu ce a greşit în faţa că era toamnă, că era iarnă eu ca soldatul la soţului. O priveşte un timp, îi priveşte absentă post spuneam mereu prezent... Ș-au fost pe pasagerii care urcă în microbuz şi îşi timpuri când tot mulgătoarele aduceau la iesle întoarce din nou ochii spre geam, continuând şi nutreţuri pentru vite, cărau şi apă că să le să discute mai departe cu bătrâna sau cu adape... – Dar ce, drăguţă, se minuna boin- gândurile ei. – Că eu viaţa întreagă mi-am ceanca sau ce o fi fost ea, alte munci pe lume văzut de obligaţiile mele... Ce, mai trebuia nu mai erau de te speteai chiar într-atâta? să-l fac şi pe paznicul? Să-i păzesc şi bordeiul Ș-apoi bărbatul... – Care bărbat, lele? Al meu din pădure, ca el să nu-şi beie şi minţile? Face nu ridică nici un pai de lângă casă... Are o pauză, îşi netezeşte nepoţica pe cap, apoi o serviciu, n-are timp, dar el, Zaraza, se duce la strânge la piept. Închide pentru un timp ochii bordeiul lui din pădure şi bea acolo cu nişte obosiţi de plâns şi de stupidităţile vieţii ei. Stă prieteni, apoi se culcă şi doarme... Şi tot aşa o ca o stană de piatră şi ţi se creează impresia că

Mişcarea literară ♦ 73 ai în faţă o statuie cioplită în marmură Priveşte iarăşi prin geamm şi discută din nou rozovie. Numai mâinile – mascate, cu degete numai cu bătrâna şi cu sine: – Ei şi ce dacă am butucănoase, puţin deformate de poliartriită, vreo şaizeci de ani? Zău că-mi vine şi mie având unghiile roase până la sânge, nnu uneori să iau lumea în cap, să plec şi eu în armonizează cu bustul şi capul ei. Câânnd Italia, ori unde voi vedea cu ochii... Ce n-oi deschide ochii, cei din jur au deja în faţă cu găsi acolo vreun bătrân ca mine pe care să-l totul altă femeie. Privirea îi este mai limpede, îngrijesc, să-i cârpesc cămeşile şi panta- chipul mai senin. Se pare că până şi ridurrile lonii?... Şi nici să nu mai aud de sforăielile feții i s-au împuţinat. Se uită în jurul său, la beţivanului cela al meu!.. Zaraza! Câţiva pasagerii adunaţi de acum în număr mare şi ea tineri, aşezaţi pe scaunele mai din fundul simte un ffel de sfială că se spovedise fără microbuzului îşi dau ghionturi între ei şi îşi ruşine de faţă cu atâta lume străină. Dar este şoptesc: „De parcă italienii care îi angajează suficient ca bătrâna să reînnoade firul vechi al la diferite munci pe-ai noştri mai umblă în discuţiei ca femeia cu faţă roşie de plâns să haine peticite”... Şi fac haaz, chicotindu-se în revină la lamentările sale de mai înainnte. voie.

74 ♦ Mişcarea literară

Mihaela OANCEA

În număr Despre umbrele moi. Se rumenise infinitul Înfiorată de talazurile În cuptorul regenerării Înălţate din genuni, Şi-am poposit Închidea pleoapele La locul hotărât, Încercând să-şi găsească identitatea Dar tot n-ai apărut! În intervalul dintre yin şi yang, Spaima săpa sardonic În durerea celor trei ceasuri de pe Golgota, Acolo, în alveola pădurii, În preceptele celor patru stâlpi ai destinului, Unde duhuri nocturne În taina celor cinci cărţi sacre, Şuierau în văile-abrupte. În mirabilul celor şase zile ale creaţiei, Acolo, în desişuri silvestre, În simbolistica pitagoreicului şapte, Ai încercat cândva În toate cele opt direcţii ale rozei vânturilor, Să baţi în piroane veşnicia, În lecţia celor nouă fericiri evanghelice. Însă chingile s-au rupt Înaintând, a descoperit Şi din vina mea, În număr puterea crengii de aur Îmbolnăvindu-ne iremediabil Întinse de indivizibilul Unu. De năzuinţe Cu un cod azi ilizibil, Furişat în orbite. Respirând nemurire Pribeagă, Fremătam de nerăbdare, Geamurile verandei n-au, iubite, niciun sens! Recuperam anii, Nici vitraliile catedralelor, nici lentilele Derulând un absurd dialog lunetelor! Între Spaţiu şi Timp. Toate se succedă-n eter, concentric rânduite, Te-am întrebat adesea Dar sufocante, amăgitoare. Despre reguli, limite, sensuri. Chiar felinarul nopţii a pălit De ce oare, niciodată, Cu ochelarii pe nas rătăciţi. N-ai vrut să-mi vorbeşti În noi s-au deschis Despre moartea clipelor Dalbe ferestre respirând nemurire Ori despre imposibilitatea Spaţiul şi-a umplut plămânii de armonie Zborului invers? Şi-am învăţat rostul Poezia Când ea, iubirea, Mișcării literare A dansat pe spinarea vremii Scrisoarea Îmbobocind sub genele tale! În crepuscul, ai primit scrisoarea. Te-am întrebat adesea Rândurile mărşăluiau tăcute, pe volutele creierului, Vântul înnoda crengile până când s-au făcut Pe drumul spre peşteri ostenite ţăndări incandescente, Ce glăsuiau în van ilizibile pentru snopi foşnitori

Mişcarea literară ♦ 75 de priviri astenice. Silabele ei s-au dizolvat în artere, dibuind pe acolo Roade cosmice un rebus al îndoielilor ameţite pe toboganul Pe pământ, construit, pesemne, de-un saltimbanc. ploaia te bate pe umăr Inscripţionate cu cerneală-tăciune, camaradereşte, cuvintele cu resturi de cerbi apoi toarnă lacomă, şi-au uscat gâtlejul, răpăind în clipe egale. ba chiar au trecut Rubiconul, Atunci hăţurile-s vrăjite mutând pionii şi nu-ţi poţi opri gândul, pe tabla de şah a Fortunei. când încalecă Unda lor de şoc tot n-a reuşit pe armăsarii dorului să escamoteze ideea ce nechează pe care ai ghemuit-o în conştiinţă. neastâmpăraţi Să înţeleg că, precum Augias, printre nori, nu erai pregătit scuturându-şi pentru inventivitate? coamele argintate. Necuprinsul îşi deschide sipetul, Regresiune leapădă coroana, stăpân este Pathos! În zaţul serii se pierdeau poveştile noastre Gândul-faur Spuse de bătrâni, cu tâlc, la şezători. sedus de miraj, Se deşirau, distruse ca ochiurile pipăie desăvârșirea, Şalului din vechime tricotat. dar tresare şi-amuţeşte Cerul, cojit mereu de ploi, când e smuls fără voie Nu mai avea lacrimi din adăpostul Să plângă nepăsarea de dincolo Şi-n cufărul nopţii de geamurile cosmice. Se-ntorceau toate, Cât ai scăpăra din amnar, Păşind tiptil-tiptil, se-ntoarce cu sânul încărcat Căci din noapte de roadele cosmice, Se născuse, făcându-le tuturora Odinioară, un rost Lumea. pe crâmpeiul de hârtie.

76 ♦ Mişcarea literară

Monica Ioana GUGURA

Până la marginile tăcerii Primăvară; tăcută-locvace, Până la marginile tăcerii reîntoarsă acasă rănită îmi dărui cuvintele peştilor de-nvolburaţii cicloni. înnebuniţi de vâltoare Şi mâine şi le înec într-un lac muribund. în verdele ierbii iubită Călare pe un peşte uriaş, de mult mai paşnici zefirri. dorinţa de tine străpunge mai departe valul. Şi trupul mi-e înveşmântat Amiezi de Făurar în nada tăcerii: tu eşti un duel În calde amiezi de Făuraar între un veac de singurătate câmpurile Albionului și curcubeul unei aşteptări împlinite. au un miros dulce, de vieetăţi marine: trecuturi descompuse-n iinefabile miresme subteran sedimentate-n amintiri. Primăvară

Primăvară; miros de pini. Cimitirul vechi Virgine, narcisele se ascund sub armuri, În ochiuri de apă de parcă ar vrea să-ţi ucidă lângă cimitirul vechi un inevitabil, vietăţi noi se adapă. abandon în iubire. Oare vor a se duce în locul odinioară acasă al morţillor, Ochi violeţi de brânduşe să lase o dâră de amintire în grindă, mijesc somnoros din pământ. ori în castronul cu supă ffierbinte de dovleac? Ca mâine ademeni-vor iarăşi mirii ce hibernară în stupi.

Miişcarea literară ♦ 77

Tudorica BINDEA

Elegii

Elegie fără de sine pe corzile chitarei ce ne ţine-n ochiul fără de privire fără odihnă izvoarele promise-n zadarnice stele-s cine ca un fur trece iar şoapte de taină când iscă şi trece doar ele doar ele prin pădurea rară fără sfârşit este freamătul cum coboară umbre pe cer Nu am mai scris… şi tulbură clipa odihnei numai el numai el nu am mai scris nimănui numai pentru faptul fără-nceput este numele de a fi fost cocorul ce dincolo e de cuvânt mereu călător îngânat printre albele stele în frumuseţile altor vremuri numai cânt numai cânt dusele fără de sine-s poeţii nu am mai scris nimănui risipiţi în mâhnirile ce-i numai pentru faptul cer la răspântii-ale firii de a fi fost freamătul doar pe ei doar pe ei serii fără de înserare

Prin pădurea rară nu am mai scris nimănui numai pentru faptul cine ca un fur trece peste ape de a fi fost stropii de ploaie prin pădure cine visând freamătul îngheaţă împărăţia mării unde-s ochii-ntorşi spre pierdut albastru nu am mai scris nimănui zeul unde-i care ne-ncetat mă cere numai pentru faptul de a fi fost humus a-ncremenit culoarea-n lucruri roditor fără vină precum braţul

78 ♦ Mişcarea literară Cântec de călător Susana de jumătate de lună atârnă în taverna de peste drum iarba cosită-n amiezi Susana mătură şi şterge se usucă vise mesele murdare de alcool la margini de câmpuri neguroase şi verzi în taverna de peste drum beţivii o ciupesc de fund cineva şi ea râde ca o proastă la un capăt de lume fiecăruia şopteşte-a plecare câtă vreme până în ziua când din rănile ierbii cineva o caută se adună întrebând de ea la nesfârşit şi iarăşi la nesfârşit atunci i se răspunde se adună că o astfel de fiinţă numai niciodată acolo n-a fost mereu numai că Susana-i doar abur pentru aceeaşi visare că totul e abur când numele se spulberă cu fiecare clătinare Ghitaristul de vânt după Picasso şi băutorii de spirt cântecul se revarsă dinspre mare înclină înţelept din cap şi în unghiuri ciudate de astă dată se apropie de corzile ghitarei cum că lucrurile întocmai aşa ar sta cu şovăieli albe sentimente şi verzi şi galbene şi maronii Elegie şi rotunde poartă dintr-un deal cu seară multă iarba se ridică verde numai ghitara tace şi se risipeşte-n visul şi tace adânc şi mereu celui singur şi amar câtă vreme ochii ghitaristului care se cutremură de atâta cântec până când sub naltul lunii sfredelind pământul pe care stă trec suspinele-i de var şi în care bòlnave neputincios sub naltul lunii vede cântecul cum creşte tulburând seninul verde vede cântecul cum se apropie vede cântecul cum îl cuprinde cum îl înghite bătrânul ghitarist

Mişcarea literară ♦ 79

Mirela ORBAN

Două locuri vacante Îmblânzirea cuvintelor sau despre abandon şi nu numai Iarna îmi ronţăie zilele claustrofobe ticsite cu nimicuri lumeşti, opun o rezistenţă încăpăţânată scuipă pietrele de remi acroşate aseară ideii de iureş necontrolat de pe masa din sufragerie ele joacă leapşa înadins prin spaţiul strâmt (aha, nu le rătăcisem eu!). se ciocnesc fără pardon de sinapse Cu dinţii ei enervant de perfecţi scoţând scântei de silabe muşcă din luna-n vărsător ultimul pătrar neajunse la terminalul desluşirii dospit vreo patru săptămâni la căldura unor emanaţii nocive decid că sunt dislexică şi (ar trebui să folosesc totuşi bicicleta) mă abandonez vastităţii şi mă lasă în beznă. renunţ după nopţi de chin (de parcă luceferii le-ar fi putut potoli) le trepanez eliberarea: Neglijată mă strecor prin portalul de nord – ieşiţi, nebunelor, risipiţi-vă (bine c-am scăpat de cina festivă!) spre locul fără anotimpuri atunci închegat la limita neimpusă. vacarmul încetează brusc Metronomul nu sparge timpul în secunde, pe rânduri nimeni nu cheamă sirene-n ajutor, se rotunjesc sub pleoape nici suflete îngheţate nu se ciocnesc haotic înţelesuri punând pariu pe decibeli. p. s. În liniştea sunt doar o amatoare dintr-o îmbrăţişare cu pământul cald, uneori ajung la capătul unui gând jubilez. fără să simt Ea, bulimică, cuvântul final se aliniază firesc c-un os de pe şte-n gât, încropind chintesenţa îşi dă sfârşitul la echinocţiu. în lutul nemuririi adâncate urmele

80 ♦ Mişcarea literară mâine alt soi de desfrunzire Semne de marţi într-o zi de joi mă aşteaptă-n prag – aţi păţit şi voi probabil – dacă ai sorbi cu grijă e ziua licoarea apusului ne tăinuit în care am mereu senzaţia că am uitat ceva printre ideograme şterse ai înţelege călătoria ibricul de cafea pe foc pe coapsa unei secunde boltite lumina aprinsă într-un loc ascuns visul nedecupat din puzzle-ul nopţii sau pasul cu dreptul peste pragul dimineţii Mâinile mamei încă vorbesc – a fost odată ca niciodată – rezist eroic privirii peste umăr chiar dacă noaptea s-a împărţit în două traversând lascivă prin faţa mea un click scurt şi mi-a clipit ironic dintr-un iris crud frânturi în sepia uşor decolorate pisica neagră traversează tavanul

mâinile cu degete de pianistă Altercaţii monologice în decor împletesc cosiţe-n păr bălai bucolic alungă teama dinaintea încercării (astăzi o să ignor pilula amară) aştern binecuvântare peste zbucium

fata se întreabă cum de pot vorbi O privesc intrigată: numai mâinile mamei – Hei,nu-mi răsturna povestea pe dos! pesemne are o relaţie specială cu ele Îmi răspunde cu nedisimulată persuasiune:

– Oricum e pe invers le-a simţit tremurul doar când au văzut-o plină de clişee, lipsită de nerv, demodată. în rochie albă stăteau faţă în faţă Pe ce lume trăieşti ? mâinile le plângeau de fericire

de pierdere poate, de drum bun În jur miroase dumnezeieşte, soarele străpunge salcâmii încovoiaţi de flori, aici le prinde în propriile-i palme prin iarbă roiesc păpădii, le pipăie să nu le uite nici o cută un fluture albastru îşi odihneşte prospeţimea e ciudat că n-au îmbătrânit deloc pe altiţa cusută-n borangic. apoi îşi îngroapă chipul în căuşul lor inspiră

adânc – Să nu îndrăzneşti să strici ceva, parfumul pielii îi impregnează fiinţa i-am spus printre dinţi să nu tulbur decorul. lasă un pumn de lacrimi în loc – Să nu te prind că ridici cortina! de recunoştinţă, de durere, de frica uitării

poate – Cum vrei, zice vădit deranjată, sfârşit de film ştii bine dimineaţa, te va trezi fără perdea. mă ghemuiesc pe-o parte îi simt braţele

cum mă cuprind degetele lungi murmură prin

păr Între florar şi răpciune ametistul de pe inelar străluceşte atât de linişte alaltăieri eram precum păsările sălbatice e aici azi fir de păpădie adorm

Mişcarea literară ♦ 81 În urbe nu se mai poartă mătasea Prin iarba cu miros de busuioc la scenă deschisă primesc aplauze smulsă din turnul de piatră atât de multe încât nu se mai sinchisesc unde împătuream răvaşe allb-negre să mulţumească le sigilează în pet-uri şi le îndesam spasmodic hrană pentru vremuri de restrişte în golurile din zidul tăceriii când orologiu-mi anunţa doisprezecimile cunoscătorii ştiu m-am trezit desculţă pe priispa vechii case un teatru de stradă improvizat chemată prin iarba cu miros de busuioc raitingul personal trebuie menţinut a timpului nemăsurat la cote de supravieţuire citadină de glasul străbunului acoperit de glie frica de respingere mai aprigă cu blândeţe rostind scriptuura decât orice moment de sinceritate rămasă-ncrustata în coaja nucului sub betoane şi armături de sticlă în vatra coşcovită pădurea zace îngropată un tăciune aprins rădăcinile aau bătut muguri sub crestele fumegă munţilor unde coconii înveliţi în smerenie săruta mână părintelui

82 ♦ Mişcarea literară

Mircea DAROŞI

Copilărie Cu lumea nu vreau să mă cert Mă caut pe dealul Că mâine e poate târziu, Unde soarele râde Iertare să-mi cer ori să iert Ca un copil Şi vreau împăcat să mă ştiu. Şi luna îşi pune Sprâncene de-argint. Acolo, lumina respiră Dezamăgire Printre ierburi Şi cireşii E prea aprins cuvântul nerostit Îmi pun cercei la ureche. Şi gândul dă scântei de răzvrătire, Mă caut pe dealul Aleargă timpul peste noi rănit Unde timpul Şi-i văduvită clipa de iubire. Se teme de infinit Şi Cerul N-avem nici vreme pentru noi, Îşi oglindeşte faţa Nici vorbe bune pentru alţii, În ochiul pământului. Purtăm în suflet mult noroi, Mă caut în umbra Dar ne visăm prin constelaţii Care mă ţine de mână Şi –mi poartă haina Şi nici în gând nu ne-ntâlnim, Copilăriei. Loviţi de patimi şi de soartă, Dezamăgiţi de noi fugim Şi punem lacăte la poartă. Împăcare

Eu clipa din mine n-o vând Tot mai tânjesc după iubire Şi traista pe umăr mi-o ţin Sunt slobod ca pasărea-n vânt M-aş îmbrăca în straiele amiezii Şi-n vorbă port cerul senin. Dar s-a-nvechit un pic cămaşa zilei Şi m-au cuprins troienele zăpezii, Cu viforul vieţii mă lupt Iar ghioceii râd la poala tâmplei S-alung neputinţa din loc Iubirea mi-e taină şi scut Mă dor acum şi lacrimile nopţii Şi-mi poartă în toate noroc. Şi doare şi cuvântul nerostit,

Mişcarea literară ♦ 83 Stau visele sub lacătele porţii Mă vindecă de dorul ce m-apasă Şi totuşi le visez la infinit. Şi-s vinovat că am iubit prea mult.

Mă doare dimineaţa din privire Dar voi lăsa să judece destinul Şi mugurii mă dor plesnind în pom, Şi timpul să îmi fie avocat Tot mai tânjesc după iubire Că am trecut prin viaţă fără mască Şi-n ea mă sprijin ca într-un baston. Şi pentru asta chiar sunt vinovat.

Drum Între noi şi părinţi

S-a copt deja în suflet grâul Între noi şi părinţi Şi-s pregătit de seceriş, E o punte de dor Clipa se scurge ca şi râul Legănată de-un vis Şi îmi zâmbeşte pe furiş. Pe al vieţii decor.

Din pâinea cerului de vară Între noi şi părinţi Merinde mi-am luat acum E un drum în pustiu Să pot urca pe-a vieţii scară Noi nu ştim când venim Până la capătul de drum. Ei când pleacă nu ştiu.

În fiecare zi mă nasc şi mor Între noi şi părinţi Şi iarăşi fac pe lume paşi. E un tainic fior Cu bucuria vieţii îmi măsor Care trece sclipind Drumul ce duce la urmaşi. Ca lumina în zori.

Între noi şi părinţi Partea mea de vină E o palmă de lut Ce ne strânge la piept Cu mâna aplecată-n taina nopţii Ca un nou început. Scot cioburi ascuţite de lumină Şi în adâncul sorţii pătimaşe Între noi şi părinţi Îmi caut partea mea de vină. E-un imens curcubeu Ce se-nalţă pe cer Am rupt din veşnicie doar o clipă Când ne este mai greu. Să urc cu ea ca vrejul pe arac. Dar viaţa mi-a luat atâta vamă Între noi şi părinţi Că am rămas dator şi prea sărac. E un sfânt legământ De iubire să fim În mine curge fluviul larg al zilei Pătimaşi pe pământ. Şi cântecul ce-l cântă îl ascult,

84 ♦ Mişcarea literară

Ţara în care te enervează şi scriitorii

Zorin DIACONESCU

Pe o piaţă literară aglomerată, dar nu şi fostă „Cântarea României” există, în schimb, performantă, ambiţiile auctoriale nu-s nici sau, mai bine zis, au fost inventate premiile de puţine, nici modeste, după principiul lui „a consolare, pentru a nu lăsa pe nimeni pe avea” în loc de „a fi”. Am fost, n-am fost? – dinafară: literatura second hand şi literatura de constructori, producători şi beneficiari, unică folosinţă, produse fără imaginaţie şi arhitecţi ai unei lumi noi, care s-a făcut praf, distribuite fără har, însă cu efect terapeutic noi ne-am scuturat pardesiele de scame şi am pentru orice ego hipertrofiat. hotărât: nu mai vrem „să fim”, vrem „să A publica înseamnă a cere cuvântul în avem”! Unii, un automobil, alţii, o vilă sau... faţa semenilor tăi. De ce vrei să le captezi de ce nu? numele pe coperta unei cărţi, ba atenţia? Tu ce-ai zice dacă te-ar apela cineva chiar toate la un loc, c-aşa-i stă bine omului la telefon şi n-ar zice nimic, ar vorbi aşa fără gospodar! Şi ce-i dacă unii semnează mai noimă, te-ar ţine cu chestia aceea la ureche ca multe cărţi decât au citit? N-ar fi asta un orangutan? Nu l-ai înjura, în gând cel problema, dacă ar avea ceva de spus. Arta este puţin? Te-ai gândit că trebuie să-i oferi ceva până la urmă un mesaj, indiferent cât de mult interlocutorului, în schimbul minutelor din am vrea noi să încurcăm treburile, ca să nu se viaţa lui pe care ţi le dedică? Cât de originală, vadă că nu ne-am făcut temele. de nouă este oferta ta? Ai vreun răspuns? Un mesaj puternic poate fi spus prost, Oare n-ar fi cazul să cădem pe gânduri, dar rămâne. Când mesajul lipseşte, ai senzaţia din cauză că azi se publică în draci, dar unei roţi de bicicletă care s-a desprins de tirajele sunt de zece ori mai mici decât pe cadrul ei şi se rostogoleşte singură. Mi se pare vremea defunctului regim? Faptul că un tiraj ridicol. Caraghiosul e suportabil, ridicolul - confidenţial de atunci a fost promovat la jenant. E o tâmpenie să vrei să te adresezi „mediu spre bun”, în condiţiile prezentului, în celorlalţi şi să nu ai nimic de spus. Întrebarea: societatea în care orice e posibil, oare nu mai şi cam ce-ar avea de spus scriitorul nostru? – exprimă nimic, dincolo de statistică? devine inevitabilă. Nostalgicul, care mi s-a cuibărit în suflet, îşi Răspunsul – nu le va place multora. aminteşte de apariţii aşteptate cu înfrigurare, Avem o categorie prea numeroasă de autori, al cumpărate şi citite pe sub mână. Am fost căror mesaj este faptul că autorul însuşi nevoit să „halesc” există, îşi trăieşte viaţa la modul real şi „Drumul cenuşii” în Confesiuni această experienţă merită valorificată şi la 24 de ore, fiindcă le incomode modul livresc. Mon Dieu! Nu e ceva venea rândul altora nemaivăzut, de când plasticianul acela german şi n-aveam decât un singur exemplar. Mama cu nume mai greu de pronunţat s-a dezbrăcat ei de dictatură, ce făcuse din noi! în pielea goală şi s-a autointitulat „Opera de Neuitatul Steinhardt ne vorbea uneori de artă nr. 1”. Aprecierile au fost unanime, doar circumcomplicarită. Nu e o boală, ci o fiindcă el a fost primul care s-a gândit la aşa evaziune de idei. Când nu ştii ce să spui, crezi ceva. Acum e tardiv să vă dezbrăcaţi, vă că te poţi ascunde în spatele detaliilor. Nu-ţi alegeţi în cel mai fericit caz doar cu o răceală. dai seama, sau îţi dai seama că sunt Nu mai sunteţi originali. Pentru uzul clientelei nesemnificative, dar perseverezi. Vrei

Mişcarea literară ♦ 85 neapărat să vorbeşti 10 minute sau să scrii 3 Cititori nu prea avem, asta e, dar avem pagini. Nu contează ce. Numele tău să apară scriitori, mulţi pe cap dee plătitor de taxe şi la sfârşit. Sau la început. Vrei să-l vezi pe o impozite. În fof nd e frumos că se scrie, e copertă. Ce cauţi tu acolo? Nu ştii. Dar frumos că oamenii se ocupă cu aşa ceva, sau, prietenii tăi, cunoştinţele tale, au numele pe mă rog, îi pun pe alţii să o facă în locul lor, nu coperţi, nu poţi să te laşi mai prejos, şi tu eşti contează, tot îi mai bine să avem mulţi un luptător, aşa-i? scriitori decât mulţi maneliişti. Dar eşti bun. În clipa în care cineva zice E enervant faptul că toată treaba asta, la de opera ta că e de rahat, începe să-ţi umble unii privilegiaţi, este subvenţionată din banul mintea. Îndată îi dezgropi opinentului public, dar şi acest amănunt poate să treacă: strămoşii, amantele, scheletele, nu contează că decât să dai paralele pe campanii electorale, nu le are în dulap, le pui tu acolo, nu te creede mai bine să se tipărească, e un început. lumea, dar ceva tot vor bănui, iar tu te vei România scrie. De la Heliade şi până considera răzbunat pentru soclul ce ţi-a fost azi. Poate va veni ziua îîn care vom spune: refuzat, lăsându-te cu statuia propriului geniu România citeşte. Iar de se pune lumea pe citit, acasă, în deebara. vor cădea capete. Nu doar cele din hârtie, de Halloween.

86 ♦ Mişcarea literară

Alexandru MIRONESCU

Jurnal

Din specia celui scris de N. Steinhardt, Jurnalul lui Alexandru Mironescu constituie o inestimabilă mărturie a frumuseții căutării creștine, a ortodoxiei de amplă deschidere culturală, a unei vieți spirituale orientate spre autentic, generozitate, zâmbet întru Hristos. Unul din titlurile, ulterior retrase, pe care chiar Alexandru Mironescu și l-a dorit pentru acest Jurnal este încărcat de semnificații: „Admirabila Tăcere”... Membru de seamă al Mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (București) din anii postbelici, personalitate cu deschideri enciclopedice – precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu ori Paul Sterian –, Alexandru Mironescu (1903-1973) va alege, înainte de orice, căutarea mistică de inspirație isihastă, chiar dacă avea familie, rămăsese „în lume”, era de formație chimist, își dăduse un doctorat în filosofie la București și un altul în fizică-chimie la Sorbona. A scris poezie, proză, teatru, eseuri filosofice și științifice, a avut o bogată activitate publicistică până la instalarea comunismului. Ulterior, cu excepția anilor de închisoare (1958-1963), fiind arestat în lotul Rugului Aprins, a scris în continuare, a studiat, a meditat și polemizat cu prietenii de suflet, dar nu a consimțit să publice nimic pentru a nu face concesii regimului comunist, de a cărei cădere era convins. Jurnalul său consemnează toate aceste frământări lăuntrice, întreaga sa căutare. Inedit până astăzi, aflat în curs de apariție în Colecția Arhiva Rugului Aprins, la Editura Eikon, Jurnalul lui Alexandru Mironescu înmănunchează aceeași paletă amplă de preocupări științifice, culturale și spirituale. Publicăm mai jos, în avanpremieră, câteva fragmente din acest Jurnal (din anul 1967). Ca editor am adus la zi o seamă de exprimări, ori ortografia uneori depășită și am adăugat în paranteze pătrate [...] acele explicații necesare unei lecturi prietenoase – toate acestea fiind argumentate amănunțit în volumul care urmează să apară. (Marius VASILESCU)

Inedit

19.XII.1967. De mai mulți ani de zile, religios, totuși cel mai păgân dintre oameni le într-un fel, sărbătorile umbresc buna mea trăia ca pe niște zile mai deosebite. Acum dispoziție, care e climatul meu sufletesc caracterul acesta de „sărbătoare” a fost dominant. Bogăția, frumusețea, splendoarea aproape complet extirpat. Sunt sigur că și în de bucurii și semnificații ale sărbătorilor mari domeniul acesta regimul face niște prostii, creștinești au fost aproape anulate, chiar în boacăne, pentru că un popor nu poate trăi fără forma lor de veselie obișnuită, care, chiar tradiții; și cândva vom asista la o pendulare în când se cam anemiaseră din punct de vedere partea cealaltă, folclor de tradiție religioasă,

Mişcarea literară ♦ 87 costume, colinde, obiceiuri etc. cu graba, cu împuținează, vă sărăcește pe fiecare în parte. improvizația, cu mijloacele acelea... oficiale, Retrăiți poezia profundă, covârșitoare a care strică, usucă și păgubesc totul. Atunci va Crăciunului! Credeți ori nu credeți, nu mă fi altceva, va fi – cum se spune – ciorbă interesează aici, dar biruiți Omul din voi, încălzită. Și totul, ca în povestea lui Sisif, va chiar în mijlocul păcatelor și neputințelor trebui luat de la început, dar o tradiție nu e personale. Nici ele nu mă interesează aici. Mă lucru ușor de repus pe picioare. Țară interesează să vă bucurați ca oameni așa cum nenorocită, obligată mereu, cu fiecare sunteți de bogăția și frumusețea unei tradiții generație, să înceapă o nouă experiență, care împodobește orașul, casa, masa, ochiul, rupând firul; plantă purtată mereu în ghiveci, urechea, sensibilitatea. Existența cu zile care din climat în climat, până se devitalizează. nu se deosebesc cu nimic unele de altele Mare tristețe! – și pagubă, ce să mai vorbim! evocă neantul. Nu intrați în rezonanță cu sub toate raporturile. Eu știu că nu pot să am Viața lui Iisus, sărbătoriți-l cu fast pe asupra lucrurilor perspectiva ochiului lui Beethoven, pe Pasteur, pe Rembrandt, pe Dumnezeu și simt că Dumnezeu are socoteli Modigliani, numai viața voastră să nu fie o personale cu fiecare om, cu fiecare dintre noi, apă și-un pământ. Vă implor! cu fiecare popor, și poate cu fiecare rasă, dar în zilele de mari sărbători mă încearcă o 24.XII. După amiază stau acasă și citind strângere de inimă și-mi zic, cu atâția psalmi, din Evanghelii, Ioan cu deosebire, ascult pe unde ești Doamne, de ce m-ai părăsit? Dar bandă de magnetofon Bach și colinde, asta e și așa va fi până la capăt, o existență Beethoven, Mozart – e muzică, dar Bach înfiptă în valorile spirituale și, slujindu-le, acesta e mai mult. Nu e oare chiar altceva? deși va fi mereu o treabă grea, foarte grea! 26. XII. +15° ca primăvara, mai frumos 21.XII. Profesorul Robert W. Holley ca primăvara. De când e vorba de o sărbătoare (parcă), american, a realizat o sinteză de iarnă și de Moș... Gerilă, timpul, care își senzațională, într-adevăr, căci a sintetizat are ironiile lui, s-a schimbat. Desigur, pentru faimosul acid ribonucleic, constituentul unii din noi și Moș Crăciun e legat de zăpezi, genelor, purtătoare ale factorilor aditivi, care, de troiene, chiar de sănii ca mijloc de pare-se, e implicat (acidul r.n.) în procesul circulație prin București. În orice caz, Moș cancerigen și constituie substanța virușilor. Crăciun e un personagiu, eventual, și cu, și Astfel, se poate spune că prof. Holley a fără zăpadă, dar Moș Gerilă cu primăvară e realizat sinteza virusului, a celei mai ceva cam caraghios. elementare trepte a vieții, dacă virusul o Ceea ce mai e de notat mai presus de reprezintă. Lung prilej de vorbe și de ipoteze, glume și [controverse?] este că la noi s-a vorba poetului... schimbat climatul. De ce? Cum? Ce factori determină această modificare? În ce sens? * Primul om căruia, acum vreo două Până unde? săptămâni, i se făcuse un transplant de inimă, Planurile și socotelile preaomenești îmi a murit. Răzvrătirea aceasta a organismului apar literalmente comice și stupide când le împotriva corpurilor streine m-a impresionat văd proiectate pe fundalul acesta de semne de totdeauna, pentru că o constat nu numai la întrebare și de ignoranță efectivă care ne nivelul clinico-biologic, ci și la nivelul învăluie. Statura omului e lipsită de spiritului. Eterogenitatea turbură, e nocivă. În grandoare, căci simpla îndrăzneală e ridicolă fond, e o problemă de stil. când nu are dimensiunea smereniei, adică a complexului realității în care suntem și ne 23.XII. Mă adresez vouă, tinerilor care mișcăm. veți citi aceste rânduri. Reînviați tradițiile Mi-aduc aminte de o vorbă auzită când acestui neam, căci nu poate fi o comunitate eram copil și care circula printre noi copiii de creatoare fără tradiții vii! Lipsa lor vă atunci, o vorbă care exprimă, să zic, un soiu

88 ♦ Mişcarea literară de haz, de ironie și de absurd. „Astă-vară la convențional –, părintele se zburlise și se Crăciun, mâncam pere dintr-un prun!” Și iată burzuluise de-a binelea când a intrat în că vorba asta în dodii – ca un soiu de înainte- considerațiile cu Papa de la Roma. vedere, ca un soi de bizară și laică profeție, Paradoxul e că acești slujitori – și sunt vorba asta ca un soiu de aiureală – a ajuns să niște slujitori ai lui Dumnezeu – devin uneori, exprime o... realitate. Ah, ce ciudate chestii! poate prea deseori, niște piedici, niște Lenin și Marx nu le cunoștea și nici nu le „slujitori” care deservesc cauza Stăpânului. intuia, d’asta... În orice caz, am avut cu putere înaintea * Zilele acestea am primit din partea ochilor imaginea aceasta a unui Dumnezeu în Ministerului Învățământului, după un an și luptă cu oamenii ca să-i biruiască, prin mai bine, recunoașterea titlului de doctor. dragoste. I-am văzut așa ca într-o imagine de Recunoașterea titlurilor de altădată e o apocalipsă pe acești oameni din Biserică chestiune extrem de dificilă. Ar fi multe de împotriva lui Dumnezeu. 1000 de ani, vorbind spus și de învățat... Dar le las la o parte ca să de dragoste, de iubirea aproapelui, citind și relev altceva. Ministerul a comunicat rostind fel de fel de pilde și de rugăciuni, dar hotărârea lui Prevederilor Sociale ca să mi se făcând ce-i taie capul și jucând țonțoroiul cu acorde conform legii o indemnizație lunară neputințele și păcatele lor, iar Dumnezeu în care se acordă pentru titlul de doctor într-o luptă cu ei și, sărmanul, neștiind de unde să-i specialitate. Bun, dar ce constat? Prevederile apuce. Firește, în iarmarocul acesta mereu e Sociale îmi cer și ele Diploma și pentru că ici și colo câte un sfânt care salvează Sodoma. aceasta e în limba franceză îmi cere copie Dar acum o seamă de lucruri, proiectate pe un legalizată la notariat etc. etc. Și iată cum în fundal și așezate într-un context mai deosebit, ziare se scriu mereu articole contra excesului au căpătat un relief pe care nu l-am avut de formalități, contra inutilelor, absurdelor, altădată. paralelelor formalități, contra mormanelor de A fost o vreme a individualismelor, a hârtie inutilă, a denumirilor și a energiei naționalismelor, a cetăților, a unui soiu de irosite, dar în realitate nu se schimbă nimic. războaie care estompau conturul relațiilor și al Păi în asemenea condiții se poate face ceva? problemelor. Azi, cum spun, e un alt fundal, e * Am ascultat de această dată, datorită un alt context. Așa că am văzut lupta asta a lui evenimentelor ecumenice, cu o atenție Dumnezeu cu oamenii, într-o imagine de mare specială Pastorala de Crăciun a Patriarhului. relief, o stereo-imagine. Da, Dumnezeu se Și apoi mă gândeam. Situația asta, care uneori luptă cu noi, să vedem, să înțelegem, să pare inextricabilă, face îndemnuri la pricepem o seamă de lucruri, pentru că e înțelegerea între popoare, pace întru Cel de vremea să le [...?] ca El să poată împinge sus... și pe pământ bunăvoire etc., istoria mai departe. recomandări... sublime... altora, dar când e vorba despre ei, despre ei „oamenii” Bisericii, 27.XII. Am fost la Biserica rusească, de cei care ar trebui să ofere exemplul viu unde n-am mai fost de ani de zile. Alt univers. dacă nu al dragostei, măcar al prieteniei, Au rușii ăștia ceva care nu mai găsești la alți atunci iată că discursul se strică, tronul roman, oameni. Iată, preoții aceștia care au slujit pulpana pontificală, accente aspre, stridente. E comunicau credința, credința se încărca de ceva care până acum Biserica n-a reușit să virtutea contaminării. A citi Evanghelia nu rezolve, anume să înțeleagă că nu putem frumos sau nefrumos, emoționant sau recomanda altora ceea ce noi nu suntem în neemoționant, ci ca un om care crede. O stare să facem – vorbesc de noi creștinii –, singură propozițiune și mai ales accentul pe deși porunca dragostei e chiar a lui un singur cuvânt – și a revelat realitatea Dumnezeu. La un moment dat era ceva aceasta miraculoasă a credinței. Numai în înduioșător de amuzant. După mieroasa contact cu rușii (aici basarabeni) cineva poate intonație cu pacea între popoare și dragostea înțelege efectiv deosebirea între spiritual și între oameni – accent profesionalo- duhovnicesc.

Mişcarea literară ♦ 89 * Un exemplu din câteva alte observații care fratele tău l-a aruncat asupra ta, nu te vei pe care le-am făcut și pe care nu le pot face – mai cunoaște pre tine însuți și te vei cu o convingere totală – decât rușii. La un răstigni și vei suferi pentru el în ceea ce ai moment dat, preotul, fiind Sf. Ștefan, tu mai bun”. adresează urări tuturor Ștefanilor și Ștefaniilor și adaogă: Fac urări și cântărețului nostru 30.XII. La E.L. [Europa Liberă] Monica Ștefan care, din mila lui Dumnezeu, e [Lovinescu] a vorbit despre Ion Caraion și m- bolnav și va spori în credință și nădejde... am bucurat din toată inima, pentru că I.C. e un Eh, acestea sunt lucruri care nu se pot mare poet adevărat, cum am vorbit la apariția înțelege cu seriozitate, cu ușurință, dar câte ar volumului Eseu. Și mă mai bucur să văd că fi de spus! exilații de acolo încep să se ocupe de exilații * Secolul XX, Baudelaire, în scrisoarea de aici! către mama sa: „Această carte, al cărei titlu, * Sfârșitul acesta de an e pentru mine cu Florile răului, spune totul, este acoperită, veți deosebire mai ales un prilej de meditație vedea, de o frumusețe sinistră și rece; a fost asupra înfrângerilor mele în raporturile cu făcută cu furie și perseverență. Dovada valorii oamenii, a bătăliilor pierdute cu cei mai sale pozitive este tot ceea ce se spune rău apropiați până la cei mai depărtați și chiar despre ea. Cartea înfuria oamenii. De întâmplător ieșiți în calea mea. Și prilej de altminteri, îngrozit eu însumi de eroarea pe mulțumire lui Dumnezeu pentru bucuriile care o voi inspira, am modificat o treime în tainice pe care le-am primit și pentru corecturi. Mi se refuză totul, spiritul de înfrângerile care mă fac mereu să-mi pun invenție și chiar cunoașterea limbii franceze. toată nădejdea în El. Nădejdea chiar că se va Nu-mi pasă de toți acești imbecili și știu că putea spune cândva, pentru Slava Lui, că am acest volum, cu calitățile și defectele sale, își pierdut multe bătălii, dar am câștigat războiul! va face drum în memoria publicului literar, alături de cele mai bune poezii ale lui V. 1.I.1968. Față de oameni am în mod Hugo, Th. Gautier și chiar Byron.” (9 iulie șovăielnic sentimente de prietenie și cred 1857). mereu că e ceea ce le lipsește, mai ales, și Toți marii creatori au o conștiință destul ceea ce ar putea opera asupra lor o de exactă a valorii pe care o are opera lor. transformare, o ameliorare. Ignoranța, prostia, lipsa de educație, vulgaritatea ș.a. observate, 29.XII. Mallarmé: „ei au pe cap (e nu îmi creează niciodată resentimente, silă, vorba de pălărie) ceva întunecat și dispreț, ci o părere de rău, de intensități supranatural”. Într-adevăr, oamenii de altădată deosebite, pentru că, în mijlocul nostru, uneori cu pălăriile și veșmintele lor apar astăzi ca o – cu concursul nostru –, chipuri ale lui umanitate fantastică. Dumnezeu se pot degrada și schimonosi. De Sf. Ioan Damaschin mai numește asemeni, există o categorie de oameni, mai energiile divine „mișcări sau elanul lui privilegiată, să zic, care mă umple de tristețe, Dumnezeu”. Sunt sigur că Bergson a cunoscut de jale chiar, când văd, nu fără o mare aceste expresii. surprindere, că asemenea oameni mai * Însemnare a lui A.S. [Andrei Scrima]: deosebiți pot fi lipsiți de simțul penibilului și „În aceasta se cunoaște pedeapsa lui să se comporte ca și cum nu i-ar fi încercat Dumnezeu Domnul, ne lasă la voia minții niciodată sentimentul rușinii, ca și cum nu le- noastre blestemate ca să facem lucruri neîngă- ar fi niciodată rușine de ceea ce fac uneori. duite. Și până va trece vremea blestemului pe

90 ♦ Mişcarea literară

Samuil Micu: schiță de portret al traducătorului din secolul al XVIII-lea

Cosmin PÎRGHIE

Traducătorul Samuil Micu trebuie a condus ca între anii 1793 și 1795, să traducă și să tipărească, la Blaj, Biblia, adecă Omul cu cea mai amplă operă dintre dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi și a ceii scriitorii români ai secolului al XVIII-lea, Noao (1240 p.), cu prefața semnată de el, în după cum ne mărturisește Niculina Iacob și care menționa că a Ioan Chindriș în lucrarea Samuil Micu în „îndreptat graiul” mărturii antologice, Galaxia Gutenberg, 2010, Bibliei de la Bucu- acesta s-a născut în localitatea Sadu din sudul rești din 1688, dar o Transilvaniei, în septembrie 1745, ca fiu al bună parte „din protopopului unit Stoia şi al Anei. A murit la Vechiul Testament, Pesta, în ziua de 13 martie 1806. Printre lu- mai mult cel nou, de crările sale se numără: De ortu progressu con- pre cel elinesc al versione Valachorum episcopis item archie- celor șaptezeci de piscopis et metropolitis eoru (lucrare istorică); dascăli i-am tălmă- Elementa linguae Daco-Romanae sive Vala- cit”, cuprindea note chicae, prima gramatică sistematică româ- explicative, locuri nească – cum o numesc autorii lucrării citate paralele, scurte re- mai sus – scrisă în întregime de Samuil Micu, zumate la fiecare dar avându-l coautor indicat şi pe Gheorghe capitol, scurte consi- Şincai, căruia îi aparţine doar cuvântul derații isagogice la introductiv; Istoriia besericească pre scurt din fiecare carte. Folosită de edițiile de mai târziu: 1790, în trei volume manuscrise masive, Petersburg, 1819, Buzău, 1854-1856 și Sibiu, Theologhia moralicească sau bogosloviia, 1856-1858. tipărită la Blaj în 1796, Theologhie dogmatică Cu această Biblie tradusă, numită de şi moralicească despre taine preste tot, în opt unii autori Biblia de la Blaj, care „s-a dovedit volume, lucrare neegalată încă în cultura atât de bine armonizată cu substanţa intimă a noastr ă, dar mai ales pitorescul Acathist din limbii române, cu esenţa orientală a menta- 1801, tipărit la Sibiu cu litere latine, care reia lului religios româ- preocuparea entuziastă din Carte de rugă- nesc, cu aşteptările Întocmirile ciuni. culturale ale acestui graiului Dincolo de această latură monumentală neam, încât a de- ca valoare a autorului Samuil Micu și venit în scurt timp textul ne varietur al Bibliei imposibil de neglijat, nașterea și dezvoltarea noastre naţionale, temelia sociologică a limbii laturii traducătorului Samuil Micu, a avut un române literare” și mai ales că „depăşea rol hotărâtor, marcant pentru istoria tradu- substanţial calitatea celei din 1688 de la cerilor Bibliei în spațiul românesc, pentru Bucureşti, au făcut din Samuil Micu un dimensiunea ortodoxă, pentru istoria limbii personaj celebru în rândul românilor, mai cu literare române, cât și la conturarea profilului seamă în lumea ortodoxă de dincolo de 1 complet de intelectual pe care l-a avut acesta. Carpaţi.” Tocmai pentru că, această latură cultivată cum

Mişcarea literară ♦ 91 Chiar dacă pentru o parte din Vechiul (1787), Sf. Vasile cel Mare: Rânduielile celor Testament (Facerea) – ne spune Ion Buzași2, ce pusnicește sau singuri sau împreună pre în articolul Samuil Micu – 200 de ani de la obște petrec, 2 vol. (1780); Cuvinte (1788); moarte, și publicat în revista „România Învățături ascetice (1804); Hotărâri scurte cu Literară”, în nr. 33/ 2006 – „a colaborat cu D. întrebări și răspunsuri (1804); Cuvinte între Eustatievici, directorul Şcolilor ortodoxe din norod zise (1805)); Anastasie Sinaitul (1791), Sibiu (v. Serafim Duicu, Pe urmele lui Samuil Sf. Ciril al Alexandriei, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Micu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986, Ioan Damaschinul, Sf. Teodor Studitul. p. 300). Chiar dacă pentru Noul Testament a Traduce Istoria bisericească, în 20 vol., a urmat modelul Bibliei lui Şerban (1688), abatelui catolic francez Claude Fleury (1640- munca lui de traducător este singulară, nici 1723) și anume 12 cărți, în 5 vol., care explică înainte şi până în prezent, nici după, nu avem faptele petrecute până la mijlocul secolului al în literatura română traduceri ale Bibliei IV-lea. datorate unui singur cărturar. La opere de Într-o epocă a importului de literatură asemenea anvergură lucrează de obicei prin traduceri, el îşi revendică, după 1800, să colective de specialişti, teologi şi scriitori. traducă romanului Belizarie al lui Marmontel Aşa încât era îndreptăţit un absolvent al și povestirea Istoria adevărată a lui Lucian teologiei blăjene să scrie: limba Bibliei de la din Samosata, precursorul absolut al prozei 1795, nimeni n-a mai scris-o la Blaj, nici fantastice moderne. până la Clain, nici de la Clain până în Tot lui Samuil Micu îi datorăm – ne vremurile mai nouă, încât stă singur şi izolat mărturisește Ion Buzași – „prima traducere şi e uşor de a-l recunoaşte pentru cel ce s-a românească a cărţii Imitatio Cristi ocupat cu scrisul lui Clain.” (v. I. Modrigan, (Imitaţiunea lui Cristos) de Thomas de în „Cultura creştină”, An VIII, 1919, nr. 5-6 Kempis, carte care prin numărul traducerilor, martie). în foarte multe limbi, stă în vecinătatea Bibliei.”4 Cosmin PÎRGHIE este absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Proiectul traducătorului: Câteva „Ştefan cel Mare”, secția română-franceză; reflecții asupra traducerii Bibliei Suceava. A urmat cursurile masteratului de Teoria și Practica Traducerii – domeniul În primul rând, întrebarea de la care ne franceză; în 2014 a susținut lucrarea de propunem să pornim: este Biblia (în variantă disertație cu titlul B. Fundoianu-Benjamin tradusă), odată cu trecerea timpului, caducă? Fondane: traducteur et auteur traduit, sub Și dacă da, atunci ce determină încadrarea coordonarea doamnei profesor Muguraș acesteia pe tronsonul desuetudinii? Răspunsul Constantinescu îl conține următorul citat din așa zisa prefață A debutat în revista Oglinda Literară, pe Către Cetitoriu, semnată „Samuil Clain, din când eram în facultate, cu un grupaj de poezii. Mănăstirea Sfintei Troiţă de la Blaj”: A mai publicat poezie în revistele: Spații „Scriptura Sfântă, carea cu cuvânt elinesc şi Culturale, Tiuk, Nord Literar, Convorbiri Bibliia să zice, de pre limba elinească, din Literare etc. izvodul celor şeaptezeci de dascali, În prezent colaborează cu revista româneaşte tălmăcită, la anul 1688, în științifică internațională Atelier de Traduction. Bucureşti s-au fost tipărit, dar cu foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a În anii traducerii Bibliei, și după, Micu graiului românesc şi mult osibit de vorba cea şi-a focalizat activitatea în sfera teologiei, de acum obicinuită, şi mai ales de graiul şi de „preocuparea adiacentă marelui efort la Sfânta stilul cel din cărţile besericeşti, care în toate Scriptură fiind mai ales tălmăcirea 3 besearicile româneşti să cetesc, şi pentru îndrăgitelor opere patristice” . Traduce din aceaea pretutindinea tuturor şi de toţi iaste Efrem Sirul (1786), Sf. Ioan Gură de Aur cunoscut şi înţeles, cât acea tălmăcire aceii

92 ♦ Mişcarea literară Biblii mai pre multe locuri neplăcută urechilor pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un auzitorilor iaste, şi foarte cu anevoie de cuvânt adăogând, şi ţiind idiotismii limbii ceii înţeles, ba pre altele locuri tocmai fără de dintâiu, că fieştecare limbă are osibiţi ai săi înţeles iaste, care lucru cu mare pagubă idiotismi.” Aceasta este dificultatea și totodată sufletească era neamului şi besearicii riscul „întunecării întru unele locuri”, cum românilor.”5 mărturisește traducătorul, a unei traduceri Ne dăm seama că, necesitatea traducerii fidele și canonice, pentru că, dincolo de Bibliei de către Samuil Micu s-a născut din „interpenetrațiile sistemelor lingvistice”8, ca resimțirea inactuală nu a învățăturilor creștine, să utilizăm o structură ce-i aparține lui Emil ci a limbii învechite, a limbii aproape de Petrovici, fiecare limbă are o fizionomie lemn, „neplăcută urechilor auzitorilor” și pe proprie. unele locuri „fără de înțeles” din cauza nu Potrivit lui Ana-Veronica Catană- doar a conținutului arhaizant, ci și a topicii Spenchiu, „în această situație Samuil Micu anevoioase. Dar și din cauza traducerilor deține două opțiuni: fie de a opta pentru întreprinse după mai multe versiuni, care ar fi soluții de traducere determinat o „așezare a limbii” neadecvată noi, fie de a prelua normei limbii române pentru secolul XVIII. soluțiile de tradu- Cu alte cuvinte „având eu îndeletnicire, m-am cere deja existente îndemnat să mă apuc de atâta lucru şi să din textul Bibliei din îndreptez graiul Bibliei ceii mai dinainte 1688. Biblia lui româneaşte tipărită.”6 Numai că „o, iubite, Samuil Micu este cucearnice cetitoriu, am voit a-ţi aduce aminte caracterizată de un că doară şi acum întru unele locuri ţi să va număr impresionant părea întunecat graiul, ci, pentru aceaea, să nu de note marginale și te sminteşti, nici să te pripeşti a vinovăţi şi a de subsol, înfățișând defăima lucrul, că întunecarea aceasta şi un adevărat discurs dintru aceasta vine, că noi nici pentru mai paralel, care între- luminat înţeles nu am vrut de la noi nici măcar gește textul biblic. un cuvânt cât de mic să băgăm în S. Scriptură, Traducătorul își asu- ci ne-au fost voia ca întru toate să rămâie întru mă o atitudine ino- curăţeniia sa şi întru tot adevărul său, după vatoare în actul de traducere și reușește să cum iaste în cea elinească. Aceasta iaste conserve în nuanțe diferite fidelitatea față de pricina întunecării întru unele locuri, că foarte textul-sursă, prin metoda glosării, prin anevoie iaste luminat şi cu chiiar înţeles de perspectiva multiplă a textelor-sursă utilizate pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un – în paranteză fie spus, aceeași tânără cuvânt adăogând, şi ţiind idiotismii limbii ceii cercetătoare s-a ocupat în mare de localizarea dintâiu, că fieştecare limbă are osibiţi ai săi și identificarea surselor care au stat la baza idiotismi. Ci tu, cucearnice cetitoriule, toate le traducerii, și anume: o ediție grecească a ia în parte bună şi te foloseaşte cu această a Septuagintei, apărută la Franeker în 1709, noastră osteneală spre mai mare laudă a lui realizată de elenistul olandez Lambert Bos; o Dumnezeu şi a sfintei besearici creaştere, şi a glosă din Cartea Leviților, 6: 31 precizează sufletului tău mântuire, că acesta iaste scopul examinarea de către Samuil Micu a unei surse ostenealii meale, carele sânt al tău cătră slavone, identificată în ediția din 1663 a Dumnezeu rugătoriu, smeritul întră Bibliei de la Ostrog, iar prezența Rugăciunii ieromonaşi, Samuil Clain, din Mănăstirea regelui Manase, inexistentă în ediția Franeker Sfintei Troiţă de la Blaj.”7 sau în altă traducere românească, trimite la Semnificativă este explicația pe care textul Vulgatei din 1592 (retipărită în 1690. cărturarul o dă cu privire la maniera și la Există însă adnotări în Biblia de la 1795 care neajunsurile traducerii fidele: „că foarte nu se regăsesc în aparatul paratextual al ediției anevoie iaste luminat şi cu chiiar înţeles de Franeker, note care fac trimitere la textul

Mişcarea literară ♦ 93 ebraic și la textul latin al Vulgatei. Ar putea fi percepție de traducător. Și conform perspec- vorba despre o ediție poliglotă îngrijită de tivei lui Eugene A. Nida10 potrivit căreia Gui-Michel le Jay, apărută la Paris, în 16445 fiecare traducător al textului biblic trebuie să sau texte de tipul celor îngrijite de Briian îndeplinească trei condiții:: pregătire teologică, Walton, la Londra, între 1653-1657. O notă lingvistică și antropologică, Samuil Micu redactată de către Samuil Micu la cartea Iona, îndeplinește cu prisosință ttoate aceste condiții. 4: 5 face trimitere la Parimiile preste an ale Concluzionând, potrivit cercetătoarei lui Dosofteei, din 1683. – prin echivalările și Ana Spenchiu „meritul fundamental al lui adaptările promovate, precum și prin utiliza- Samuil Micu rămâne acela de a fi realizat, în rea rafinată a calcului și a împrumuturilor pofida unui context iistoric mai puțin lexicale praacticate.”9 favorabil, din inițiativă proprie, o nouă Se pare că avem de a face nu doar cu o traducere a textului sacru accesibilă tuturor fină percepție de lingvist, teolog, istoric și om românilor și totodată o depășire a limitei de cultură, care își propunea să îndrepte graiul impuse de confesiune.”11 Samuil Micu este considerat neactual timpurilor lui, ci folosin- fără doar și poate printre cei mai importanți du-și toate aceste competențe traducând, traducători ai secolului XVIII. Samuil Micu ajunge să-și dezvolte și o fină

Note:

1. Ioan Chindriș, Niculina Iacob, Samuil Micu în l’Académie de la République Socialiste de mărturii antologice, ed.: Silviu Hodiş. - Târgu Roumanie, Bucarest, 1969, p. 37. Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2010, p. 8. 9. Citatul acesta a fost extras de pe site-ul: 2. Ion Buzași, Samuil Micu - 200 de ani de la moarte, http://www.bursedoctorale..ro/public/documente/art publicat în revista „România Literară”, nr. 33, icole/1340359443_Ana%20Spenchiu,%20%20initi 2006, p. 1. ativa%20interculturala,%20final.pdf 3. Ioan Chindriș, op. cit., p. 8. 10. Eugene A. Nida, Bible Traanslating, An Analysis of 4. Ion Buzași, op. cit., p.. 1. Principles and Procedures,, with Special Reference 5. Ioan Chindriș, op. cit., p. 27. to Aboriginal Languages, First Edition 1961, 6. Ibidem, p. 27 United Bible Societes, London, 1961, p. 56-57, 7. Ibidem., p. 28. apud Ana-Veronica Catană-Spenchiu, O inițiativă 8. Emil Peetrovici, „Interpénétration des systèmes interculturală excepționallă a cărturarului unit linguistiques”, comunicare publicată în Actes duu Xe Samuil Micu: traducerea Bibliei de la Blaj (1795), Congrès International des Linguistes, Bucarest, 28 p. 9; articol preluat de pe site-ul afișat la nota août- 2 septembre 1967, vol. I, Éditions de precedentă. 11. A se vedea nota 9.

94 ♦ Mişcarea literară

Romanul românesc, de la imitaţie la subiectivismul auctorial

Aurel SCRIDON

Fără a minimaliza rolul poeziei, al clase până la sfârşitul secolului al XIX-lea a teatrului sau al altor genuri sau specii literare, determinat această carenţă. romanul a ajuns, în epoca modernă, un indice La fel ca întreaga evoluţie a literaturii relevant al valorii unei culturi, având o române, romanul românesc a suferit aceleaşi preponderenţă indiscutabilă în cuprinsul decalaje raportate la literatura occidentală, literaturii actuale, iar, prin subiectul ales şi astfel că, abia în perioada interbelică, romanul prin modul de expunere al discursului epic, nostru să sară dintr-o formă incipientă, stân- acesta poate reprezenta poate unul dintre cei gace, direct în complexitatea unui roman mai elocvenţi indicatori ai prestigiului unei modern, arzând etapele de dezvoltare care, în culturi. literatura apuseană, s-au succedat pe o peri- A scrie despre roman înseamnă a urmări oadă lungă de timp. Amestecul de „mime- modul de exprimare a spiritului uman, acesta tism” şi „originalitate”, înglobarea în aceeaşi fiind indisolubil legat de mutaţiile şi evoluţiile unitate, uneori nefirească, a caracteristicilor culturale în general, de revoluţiile şi crizele diferitelor tipuri de roman, rezultată din artistice, indiferent de domeniul în care au loc. suprapunerea diferitelor etape de evoluţie a Dacă în faza incipientă a lui romanul era lui, au determinat o anumită specificitate a definit ca o specie literară cu determinări romanului românesc, ducând la o formă clare, de-a lungul evoluţiei lui acesta a spart o oarecum distinctă de creaţiile epice apusene. serie întreagă de tipare, elementul inovator, În ciuda faptului că acest „mimetism” a experimentul artistic făcându-şi tot mai mult fost blamat de mulţi critici, Eugen Lovinescu simţită prezenţa. (sprijinindu-se pe „legea imitaţiei” susţinută de sociologul francez Gabriel Tarde), în 1 Sincronismul ca necesitate culturală Istoria civilizaţiei române moderne , teoreti- zează necesitatea societăţilor cu un statut

inferior de a se alinia celor dezvoltate, imitând Lipsa romanului românesc vreme înde- nu numai atitudini, comportamente, ci şi lungată a constituit principalul handicap al valorile lor spirituale. Aşa cum s-a întâmplat literaturii autohtone, cauzele acestui fenomen, în vremea Greciei antice, a Romei, a Bizan- îndelung dezbătute de către critici, fiind țului, ale căror valori extrem de complexe. Dacă Mihai Ralea s-au „scurs” către Cercetare vorbeşte de lipsa precedentului în dezvoltarea zonele învecinate, la unor noi forme literare (acesta susţinând că fel civilizaţia occidentală a influenţat spaţiile dacă în Apus epopeea a dus la apariţia culturale de la periferie, dezvoltându-li-se romanului, la noi, balada, mult mai redusă ca astfel potenţialul lor creator. Ca o continuare a întindere, a generat apariţia nuvelei), Iorga acestei teorii, Lovinescu conceptualizează pune în discuţie condiţia socială nesigură a „legea sincronismului”, respectiv exercitarea scriitorului, dificultatea în a scrie opere de o unei anumite necesităţi de a converge spre largă întindere. Factorul social este, de anumite direcţii comune, conducând la o asemenea, surprins de Ralea, care susţine anumită omogenizare atât culturală cât şi faptul că romanul reprezintă o creaţie a mentală a societăţilor moderne. mentalităţii burgheze, ori, la noi, lipsa acestei

Mişcarea literară ♦ 95 Această sincronizare a romanului Tradiţionalismul „la braţ” românesc cu cel occidental însă s-a produs, cu modernismul aşa cum o arăta Gheorghe Glodeanu în 2 Poetica romanului românesc interbelic „abia Din dorinţa de a avea un roman româ- după umplerea a cât mai multor goluri, după nesc modern, aliniat creaţiilor occidentale, şi abordarea unor serii de forme literare cu riscul de a suprapune tipologii epice inexistente încă la noi, acest uriaş efort diferite (fapt care a creat, de multe ori, trădând tentativa depăşirii oricăror inegalităţi, dificultăţi de analiză în critica literară conştiinţa handicapului diminuându-se pe interbelică), în doar câţiva zeci de ani au fost măsura maturizării literaturii române”. „arse” mai multe etape ale esteticii care în Depăşind momentul Istoriei ieroglifice a literatura occidentală s-au succedat pe parcur- lui Cantemir, abia după o sută cinci zeci de sul a câtorva sute de ani. Astfel, tradiţionalul ani de la apariţia acesteia se ajunge la o coexista cu noul, cu experimentul literar, acest anumită consolidare a acestui gen literar şi, tradiţional fiind el însuşi de multe ori chiar dacă vorbim de „un ochi aruncat în contaminat, mai mult sau mai puţin conştient, ograda marilor literaturi apusene”, acest cu elemente ale modernului. Aşa se face că mimetism stimulează apariţia romanului la noi naraţiunea obiectivată de tip balzacian, intrată (aici putem aminti creaţiile lui Ghica, cu o întârziere de optzeci de ani în tiparul Kogălniceanu, Bolintineanu etc.), ilustrative mental al scriitorului român (prin anii ‘30 ai în „moda” vremii fiind frescele sociale (după secolului al XX-lea), tot mai mult abandonată modelul lui Balzac), istorice, de senzaţie şi de romanul european din considerente de sentimentale (calchiate după romanele lui tradiţionalism depăşit, în literatura autohtonă Dumas sau Paul Féval). este contaminată adesea de valenţe ale noului, Nu trebuie diminuat nici rolul tradu- operele lui Călinescu sau ale Hortensiei cerilor, care au o dublă componentă în apariţia Papadat-Bengescu fiind ilustrative în acest şi consolidarea romanului autohton. În primul sens, ele reevaluând caracteristicile tradiţio- rând au creat o pătură de cititori pregătită să nalismului de tip balzacian prin introducerea primească acest nou gen literar şi, în al doilea laturii psihologice şi a subiectivismului. rând, din dorinţa apărării filonului naţional Pe la jumătatea perioadei dintre cele literar, a fost stimulată apariţia creaţiilor două războaie mondiale, romanul românesc se originale româneşti. modernizează, alături de romanul social Primul roman care dă startul origina- făcându-şi apariţ ia romanul psihologic, o serie lităţii româneşti, Ciocoii vechi şi noi a lui întreagă de titluri ale vremii marcând definitiv Nicolae Filimon, determină depăşirea stării autohtonizarea romanului românesc. Ilustra- mimetice a creaţiilor de până la acea dată, tivă în acest sens este trecerea de la drama din ducând totodată la apariţia unor prozatori de Pădurea spânzuraţilor la abordarea laturii certă valoare (Slavici, Vlahuţă, Agârbiceanu, psihoanalitice din Adam şi Eva a lui Duiliu Zamfirescu, Hasdeu, Macedonski etc.). Rebreanu, de la Baltagul lui Sadoveanu la De altfel, Duiliu Zamfirescu (care, la fel ca Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de Emile Zola, face pentru prima dată în război a lui Camil Petrescu, opere care fac literatura autohtonă o frescă socială sub forma trecerea spre efervescentul an ’33, în care îşi unui roman fluviu întins pe parcursul a patru fac apariţia Maitreyi a lui Eliade, Patul lui zeci de ani - ciclul Comăneştilor) şi Slavici Procust a lui Camil Petrescu sau Cartea nunţii (care imprimă în actul narativ şi o latură a lui Călinescu, consolidându-se astfel maturi- psihologică – Mara) aduc o mai mare apro- zarea romanului românesc şi racordarea lui la piere de romanul european, chiar dacă distanţa romanul european. dintre cele două culturi rămâne încă una foarte Odată cu aceştia din urmă putem vorbi mare. Abia în perioada interbelică putem de conceptul de autenticitate în literatura ro- vorbi de prinderea din urmă a romanului mână (la care s-au raliat rapid Anton Holban, apusean, când Arhanghelii lui Agârbiceanu a Mihail Sebastian, Max Blecher), concept ce se dat startul marilor creaţii ale lui Rebreanu, suprapune peste cel de roman modern, apărut Sadoveanu, Camil Petrescu, Eliade etc. ca reacţie la romanul tradiţional.

96 ♦ Mişcarea literară Începând cu noul tip de naraţiune iniţiat au făcut debutul un număr mare de scriitori de Proust şi Gide, literatura secolului XX aparţinând unor structuri literare extrem de suferă o serie de mutaţii, romancierii renun- diversificate: de la oniristul Ţepeneag, sau ţând la stilul auctorial clasicizat, îmbrăţişând o neorealiştii Adameşteanu, Ţoiu, Breban, estetică a imperfecţiunii, a subiectivismului, a Cosaşu, până la reprezentanţi ai prozei sincerităţii, toate acestea suprapunându-se, de fantastice ca Mircea Horia Simionescu sau ai altfel, pe apetenţa cititorilor faţă de naraţiunea metaficţiunii, ca Olăreanu sau Radu Petrescu. credibilă, de analiză a psihicului uman, carac- Această perioadă, care se întinde până la teristici opuse scriitorului omniscient, demiur- sfârşitul anilor ’70, considerată de mulţi critici gic, axat mai mult pe intrigă decât pe perso- ca un al doilea modernism, se caracterizează naj. Noua estetică sfidează retorica tradiţio- printr-o estetică atemporală, care implica în nalistă, mergând până la abolirea oricăror acelaşi timp o atitudine apolitică, recurgându- norme, începând cu arbitrariul punctuaţiei şi se adesea la refugiul în ficţional, şi care va finalizând cu eliminarea prejudecăţilor legate deschide calea noii generaţii nonconformiste, de modul de exprimare sau de ortografie, iniţiatoarea luptei cu absurdul regimului excese controversate uneori, riscând să comunist. anuleze în unele situaţii estetica discursului În ciuda presiunilor ideologiei comu- literar. niste, romancierii anilor ‘80 îşi radicalizează Ceva mai târziu, apariţia reportajului şi atitudinea ca răspuns la lipsa din ce în ce mai a jurnalului, alături de o multitudine de ro- acută a libertăţilor individuale, această genera- mane care cuprindeau formule prozaice facile, ţie (din care făceau parte Richard Wagner, mecanizate, l-au făcut pe Eugen Ionescu să Herta Müller şi mulţi alţii) influenţând declare moartea romanului în cel mult zece evoluţia romanului postcomunist. Marcaţi din ani, decesul acestuia fiind determinat de faptul ce în ce mai mult de literatura britanică şi că „nu mai poate câştiga nimic, pentru că nu americană, abordând o scriitură directă, într-o se mai poate decât repeta”. mare diversitatea stilistică, experimentalul devenind omniprezent, aceştia încheie o etapă De la „proletcultism” la „al doilea a postmodernismului românesc şi deschide modernism” una nouă, redescoperind subiectivismul aucto- rial, împletit deseori cu obiectivitatea realistă. Deceniul literar 1940-1950 şi o mare Scriitori ca Gheorghe Crăciun, Gabriela parte din următorul, ca urmare a mutaţiilor Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Cristian social-politice produse în această perioadă şi Teodorescu, Radu Cosaşu şi mulţi alţii, folo- intrarea într-o altă zonă politică - socialismul, sindu-se de formule narative surprinzătoare, redefineşte fenomenul literar românesc, noile inedite, surprind tragicul, absurdul, dezinte- realităţi sociale determinând un fenomen de grarea morală a unei epoci abia apuse, creând exagerare a romanului socializant. Aflat sub personaje memorabile care surprind disoluţia semnul proletcultismului mai bine de două socială, dezumanizarea fiinţei. zeci de ani, perioadă în care romanul a rupt Lungul drum al romanului românesc de legăturile atât cu tendinţele apusene, cât şi cu la o literatură de imitaţie la una ancorată la propriul trecut, abia după mijlocul anilor ‘60 realităţile literare apusene, la o literatură fără s-a produs o regăsire a libertăţii pierdute, o prejudecăţi, în care scriitorii contemporani ies regăsire a esteticului care contrazicea cu totul de sub tutela conformismului, a impus citito- stilul proletcultist, o reînnodare cu tradiţia rului un nou tip de roman, apărut ca expresie a romanului interbelic, perioadă marcată de gândirii libere, nefragmentate, un roman intense căutări a unor noi stilistici, în care şi- românesc fără prejudecăţi. Bistriţa, 2014

Note:

1. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972, p.408 2. Gheorghe Glodeanu, Poetica Romanului românesc interbelic, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, p. 9

Mişcarea literară ♦ 97 Lucia SAV Vis şi umbre

Fără de seamăn era fluturele din vis - un miraj tremurător, o fulguraţie, Mă ispitea. L-am urmat fermecată: o făptură celestă, o umbră. ori de câte ori voiam să-l ating, Precum două frunze străvezii, se risipea precum o boare de aur, aripile-i erau tivite cu pulberi de aur, ci iar se-ntrupa - lumină în zare - nervurile fine ţeseau mreje de raze. şi plutea spre adâncul pădurii.

Pe aripi năluceau policrome înscrisuri Soarele trecuse de crucea amiezii, şi, numaidecât, dispăreau: şi amurgul se cernea printre frunze, desluşeam când enigmatice hieroglife, dar eu îl urmam ca în transă. când rune sau coarne de cerb rămurate, Brusc el se înălţă în văzduh când stranii simboluri astrale. şi se pierdu în asfinţitul de aur. M-am trezit împresurată Fluturele luneca uşor prin aer de umbrele reci ale pădurii. precum o fulguire solară, sorbea răcoare din cupe de flori Zadarnic mă zbat prin labirintul întunecat şi blând mângâia mătasea din petală. să aflu calea înapoi spre lumină.

In memoriam Vasile Sav Unul ca noi, muritor cu darul scrisului

Adrian POPESCU

Cine răsfoieşte numerele revistei greu realizabile, un aer polemic îl definea pe Echinox nu poate ocoli semnătura lui Vasile fostul echinoxist. Sav, un poet din păcate prea puţin receptat, Să ne amintim glasul lui puţin mai după 1990, deşi are originala idee de a rescrie voalat, spre final, să-i recitim textele mai postmodern o epopee a cotidianului. E drept, vechi sau mai noi, să-i rememorăm povestirile un premiu al Uniunii Scriitorilor l-a supus şi intervenţiile pline de umor cărturăresc, cu atenţiei lumii literare (printre entuziaştii ceva moştenit de la Constantin Daicoviciu (în susţinători din juriu era Cezar Ivănescu) dar afara bastonului elegant cu măciulie) ceva interesul s-a stins, destul de repede, cum se frust şi tranşant, în atâtea situaţii. Adică să ne petrec lucrurile peste tot, noutatea surclasează gândim că a fost unul ca noi, un muritor cu fondul solid... Latinistul Vasile Sav, iarăşi, a darul scrisului, primit de la Izvorul tuturor cam fost uitat, deşi mulţi l-au preţuit cât trăia darurilor. şi lucra, cu pasiune. Ca Olimpia Radu, Constantin Hârlav, La revista Steaua unde am fost colegi Nicolae Diaconu, sau neastâmpăratul spirit cu câţiva ani, avea mereu proiecte atipice, toate deschidere culturală amplă, enciclopedică – propunerile sale ieşeau din previzibilul unor poate şi visul secret al lui Vasile Sav – care a planuri redacţionale, erau spectaculoase şi fost Marian Papahagi.

98 ♦ Mişcarea literară

Cu gândul la „înţeleptul” Vasile Sav

Ştefan DAMIAN

Dacă rosturile existenţei ar fi depins adesea cu colegul de grupă şi prietenul Ion doar de factorul timp, astăzi Vasile Sav ar fi Marcoş, şi atunci se strecurau tiptil, întârziaţi, împlinit 65 de ani. Mulţi? Puţini? Depinde din în sălile de curs. ce perspectivă ni se îngăduie să-i gândim. În anii studenţiei locuiam pe o stradă cu Dar, poate, altceva este mai important, şi ecouri paşoptiste: Ilie Măcelaru (un fost anume intensitatea cu care anii au fost trăiţi. important tribun al lui Avram Iancu!). „Înţeleptul” („Il Savio”, cum îi spuneam în Basilius trecea pe la mine destul de des, mai intimitate în italiană) paradoxal, numai de ales că în apropiere era Chiosul lui Jembera, înţelepciune nu voia să dea dovadă. În mod mandatarul cu ciorba de burtă renumită de programat. Îi plăceau mai ales poveştile pline care îşi aminteşte nu doar prietenul nostru mai de „zoft” ale unor amici ocazionali, întâlniţi vârstnic, bravul jurnalist Ilie Călian, ci şi o prin crâşme sau la poarta cimitirului, ori cele întreagă pleiadă de viitori scriitori. La Chios citite în volumele groase purtate ca pe nişte (ca şi la „Mongolu”, de altminteri!) se putea ghiulele de la Biblioteca centrală universitară, sta în tihnă până târziu în noapte la o bere ori de pe la colegii latinişti, preoţi ori mireni, „Ursus” – pe atunci când berea nu era făcută pe care le aduna în mormane – acesta este din pastile şi îţi lăsa în gâtlej o bună mireasmă cuvântul – lângă biroul de pe care nu se putea de hamei! Acolo îşi scrisese Basilius o parte clinti nimic fiindcă, altfel, ieşeau scântei şi dintre versurile apărute în „Echinox”, aveau dintre el spre Luci şi dinspre Luci spre el! sonorităţi angelice, uneori, alteori de halbe Dar, aceasta, în faza ultimă a unei existenţe ciocnite, ritmuri atât de încifrate încât dedicate vieţii culturale boeme, cu lungi deveneau, de-abia citite, o dâră de fum sonor călătorii prin ţară – nu îmi aduc aminte să fi pentru numeroşii, atunci, iubitori de poezie. călătorit prin străinătate – unde se aciua pe Era, aşa după cum eventualul tânăr cititor de lângă prieteni şi nu se mai lăsa dus de firul astăzi al acestor modeste rânduri îşi poate vieţii proprii decât la insistenţe multiple! închipui, o perioadă în care poezia suplinea Dar, aceasta era doar una dintre măştile informaţia de ziar, atitudinea politică, dorinţa, „înţeleptului” Basilius. Ea se suprapunea mereu reprimată, de a-ţi spune cu voce tare peste viaţa lui adevărată, profundă, dedicată opinia, un fel de pisoi Arpagic aruncaţi, ca din cizelării cuvintelor, (re)descoperirii unor întâmplare, în lumea din jurul nostru... rădăcini latine sau greceşti în vorbele noastre La periferia vârstei de mijloc, Basilius de toate zilele, a filosofiei de viaţă a poporului era un tip prudent: ştia de la şedinţele de român, pe când încerca să facă ceea ce făcea partid că nu trebuie să-ţi scape „păsărica din şi Constantin Noica în revistele epocii: o gură”, şi când discuţia aluneca spre „cele transpunere în câmp existenţial a cuvintelor sfinte” îşi încrunta fruntea ce devenise încă de profunde, devenite moduri şi modalităţi de pe atunci tot mai amplă, în timp ce statura, de viaţă, categorii de împlinire a gândirii şi a fost jucător amator de handbal în anii de liceu, destinului unei naţiuni. Făcuse o adevărată începuse să i se comprime, tot mai sfrijită, obsesie în a găsi cuvinte vechi, sau de a crea mai seacă, şi să asemene cu cea a tatălui său, altele, după model latin, care să exprime fostul morar dintr-un sat sălăjan, o persoană concepte cu semnificaţii profunde şi le discuta mult mai instruită decât media obişnuită a cu aprindere cu cei dispuşi să-l asculte sau unui jiboan! să-l combată, aşa cum se întâmpla cel mai

Mişcarea literară ♦ 99 Se „opintea” din răsputeri în marea curele. Iar de ciorbă numai el, ardeleanul get- încercare de a-l traduce pe Sfântul Augustin şi beget, obişnuit cu gusturiile de acasă, ducea lucra la volumul de versuri „Elogii” (eram lipsă, dar o găsea în bucătăriile prietenilor, aşa redactor la „Dacia” şi i-am publicat volumele încât îşi putea satisface şi dorinţa aceasta. Aşa de versuri proprii, „Elogii” şi „Solilocviii”, după cum îşi rezolvase şi alte probleme: să care au avut o bună primire critică) şi, cu poată discuta cu o „măiastră” autohtonă vârsta, începuse să dea sfaturi poeţilor şi împăiată sau de-a dreptul cu zeii din camera fostă expoziţie de artă pllastică de la revista „Tribuna” în timpul când aceasta era condusă de D.R. Popescu. În jurul saltelei, aşezată direct pe parchet, stăteau aliniate numeroase sticle ce-i luminau singurătatea, reviste, volume. Era mândru de elee, probabil fiecare îi evoca un anumit moment din cursul săptămânii sau al lunii, le mângâia cu privirea etichetele şi coperţile colorrate şi vorbea cu ele ca şi cum ar fi fost nişte personaje animate. El însuşi devenise un personaj. De ro- man. Voia, poate, să semene cu fostul nostru rector, arheologul Constantin Daicoviciu, care Grup de scriitori: M. Oprita, Angela Popescu, Vasile Sav, îi fusese profesor de lattină? Sunt aproape Lucia Sav sigur că l-a avut ca prototip de mentor. prozatorilor mai tineri, ori chiar unor L-am evocat nu doar în discuțiile cu „filosofi” ce-şi încercau puterile cu texte a prietenii, ci şi în unele proze, printre care căror înţelegere profundă le scăpa. O făcea Înţeleptul Basilius, Vladiimmirus şi Şobolanul peripatetic (vai, grecii!). „Peripatetismul” lui cel Liniştit cu speranţa, deşartă, de a-l putea se limita la cele, pe atunci, câteva „locande” readuce chiar şi pentru câteva momente din centru sau la Chios, unde, când aveai înaintea ochilor. nevoie de el, îl găseai. Iar dacă nu era acolo, Chiar şi aşa cum estte, mult prea sobru, era suficient să le spui băieţilor de la bar că cu ochelari de soare, în fotografia de grup a trebuie neapărat să îl întâlneşti: se mobilizau, „Echinoxului” publicată pe coperta unui chiar fără să aibă telefon celular, şi îl număr recent al „Revistei române de istorie a descopereau cine mai ştie pe unde, fiindcă presei” condusă de Ilie Rad, din care au Basilius lăsa în urma lui o urmă incizată în început să lipsească, mult prea devreme, asfaltul straadal! foarte mulţi colegi. Este o fotografie peste În ultimii lui ani devenise aproape care trece, fluturând nostalgic, un vânt al obsedat de multe lucruri: printre altele, de disperării provocate de un timp „ireparabil” haine şi de ciorbă. În noile „buticuri” găsea tot despre care numai cuvintele noastre modeste ceea ce îşi dorea: pardesie, cămăşi, cravaate, şi tot mai leneşe mai pot da mărturie.

100 ♦ Mişcarea literară

Vafi

Adrian GRĂNESCU

Înainte de toate, Vafi (cum îi spuneam „schimb”, şi să mă întorc liniştit, înapoi, la mulţi lui Vasile Sav) era un bun şi credincios serviciu… Lucrurile s-au potrivit aşa că prieten, capabil de cele mai neaşteptate singurul şi primul care a venit a fost Vafi, surprize... Prietenii se ajută în toate situaţiile, singur sau însoţit, asta nu mai ţin minte… prietenii îşi dau sfaturi, prietenii se înţeleg, Dacă era însoţit de cineva, acesta ar fi putut fi prietenia adevărată înseamnă o reciprocitate… Ion Marcoş sau un altul… Cert este că dacă a N-aş spune că Vafi nu avea umor… Mai mai fost cineva de faţă, acesta era un om (tot) degrabă lua toate lucrurile în serios, le analiza, de încredere şi mi-am putut debita bancul. nu le lua în derîdere… Am rîs de multe ori Vafi a zîmbit la fiecare „componentă” şi cînd împreună. Mai ales de poveştile lui cu am ajuns la ultima (În grădina lui Ion/ O animale. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus turnat statul beton), a început să rîdă în vreun banc. Mi-era mai greu să i le spun eu… hohote, spre marea mea mirare… Parcă acesta Aşadar, nu ţin minte ca Vafi să-mi fi nu era Vafi… spus vreun banc, vreo glumă… Nu prea era – Mă, Adrian, ăsta chiar că îi grozav… genul lui… Dar asta nu însemna că nu avea Eu eram de-a dreptul uimit… Nu-mi vedea să umor. De rîs, găsea suficiente motive în cred, Auzi acolo, Vasile rîde cu poftă de cotidian, în viaţa literară, în proaste creaţii bancul meu… literare… Cu multă seriozitate era în stare să – Cînd mă duc acasă, la Jibou, îl spun, creeze poveşti aparent serioase care stîrneau neapărat, lui tata. Să rîdem amîndoi…! ilaritate. Mi-amintesc multe astfel de întîm- – Mă Vasile, nu te înţeleg… Chiar aşa plări… Dar, despre cu totul altceva vroiam să de tare ai gustat bancul sau, în situaţia ta sau a amintesc… În anii întunecaţi optzeci, am auzit voastră, are vreo conotaţie deosebită…? un banc (sau, poate, un mic „ciclu” de bancuri – A, tu nu ştii? No, stai să-ţi spun… avînd ca punct de plecare creaţii folclorice în Şi a început o poveste nu foarte lungă, versuri). Pe versul „În grădina lui Ion/ Toate dar tipică pentru acele timpuri… Casa părin- păsările dorm” se încropise: „În grădina lui ţilor săi (tatăl trăia, în mod sigur, despre Ion/ O turnat statul beton”. Erau anii expro- mamă, nu ştiu să spun) se învecina cu un fel prierilor, ai marilor demolări, ai construcţiilor de azil pentru copii. O casă a copilului, cum greoaie, cu mult beton. Acest distih era se zicea atunci sau o instituţie similară. diamantul strălucitor al „diademei” de bancuri Directorul acestui aşezămînt a făcut reparaţii, (pe tema amintită), şi celelalte stanţe erau extinderi, ceva de genul acesta, intrînd mito- reuşite, dar asta, din urmă, le întrecea pe căneşte copios peste grădina (proprietatea toate… Astăzi, gluma pare fadă, atunci, se părinţilor lui Vasile Sav), fără să ceară voie, potrivea extraordinar cu contextul. Dacă era la fără vreo aprobare… Pur şi simplu. Intrarea, redacţia editurii Dacia momentul cînd am raptul s-au materializat printr-un gard (de auzit bancul, ceea ce este foarte probabil, beton) sau printr-o alee betonată de-a dreptul atunci mi-oi fi găsit timp să ies puţin în oraş, în interiorul proprietăţii tatălui său... O să intru într-o cofetărie, să beau un nechezol şi anexare ilegală… Aceasta în condiţiile în care să aştept venirea primului prieten (sigur, de tatăl său avea relaţii foarte prieteneşti cu încredere) căruia să-i spun gluma cu iz, vădit, ocupanţii. Copiii flămînzi veneau adesea la el, politic. Să rîdem împreună, să mai aud (poate) unde ştiau că vor primi ceva de mîncare… şi eu un banc de la altcineva, cedat la

Mişcarea literară ♦ 101 – Tot porcul pe care-l taie tata la sigur eu vroiam să-l trag de limbă, cu ceva, pe Crăciun îl mănîncă cu bieţii copii… Vafi. El mă invitase aşa pur şi simplu să gus- t ăm un păhărel… Nu ştiu de ce l-am întrebat * de vechile sale poeme… Primele poezii citite cîndva la Echinox… I-am spus cu toată Altădată, întors după o deplasare sinceritatea şi nostalgia că mi-ar plăcea să i le fructuoasă în Bucureşti, Vafi îmbrăcat (cum citesc într-un volum… se spunea în tinereţea părinţilor mei) la patru – Nu mai păstrez nimic din perioada ace m-a căutat şi m-a răpit de la bibliotecă. aceea… Aşadar, eram după „revoluţie”, mă mutasem – Cum, nu pot să cred… Chiar nimic?… de la editură la bibliotecă. Era „în bani” şi A dat din cap întărindu-şi afirmaţia. dorea neapărat să mă servească cu un – Chiar nimic! Cu foarte mulţi ani în Campari. Ca să fiu sincer, eram în timpul urmă, am hotărît că m-am săturat de tot acel programului şi nu prea avea chef chiar nici de bagaj al primilor ani… Erau un balast… Era o băutură mică, un aperitiv… N-am putut inutil să le mai păstrez… Îmi schimbasem sti- scăpa. Dacă Vafi îşi punea ceva în minte, nu lul… Mi-am zis că nu mă mai reprezentau… mai aveai nici o şansă… De fapt, nici nu Le-am distrus…! vroiam să scap, să ratez oferta. Îmi făcuse Nu-mi venea să cred. poftă cu invitaţia: – De ce nu le-ai păstrat? Erau poezii – Hai, că nu stăm mult… Bem un excelente. Te reprezentau pe tine tînăr, pe tine Campari… Şi eu mă grăbesc fiindcă la orele la început de carieră literară. Majoritatea criti- 12 avem şedinţă de redacţie… cilor făcute erau nesincere, invidii şi invenţii Deci mă tentase cu un pahar de ale colegilor de cenaclu. Dacă nu-ţi plăceau, Campari, în primul rînd… În al doilea rînd, ne dacă nu-ţi mai plăceau, treaba ta… Le puneai întîlneam destul de rar, ca să putem sta de într-un dosar, le ascundeai undeva între cărţi. vorbă, între patru ochi, ca doi prieteni, doi Şi dacă nici peste mai mulţi ani nu-ţi schimbai foşti colegi de facultate… Ce mai încolo- punctul de vedere, nu le publicai… Dar nici încoace, nimic nu mă ţinea locului în ziua atunci nu le aruncai… Trebuia să le laşi în respectivă aşa că, uşor de tot, am cedat pace… La urma urmelor, şi ele erau „părţi” tentaţiei… din tine… Le puteai lăsa într-o valiză, acasă la Credeţi că a fost o treabă uşoară ? părinţii tăi… Pentru un nepriceput, da… Dacă te grăbeşti, Rareori Vafi se confesa, acum mi-a spus dacă ai şters-o de la serviciu, într-o jumătate că a fost un gest pe care nu-l regretă şi că l-a de oră, hai trei sferturi de oră, maximum o oră făcut în urma unei hotărîri ferme, conştiente. durează… Apoi te întorci cuminte, la muncă, Cu toată responsabilitatea. Acasă la el la ţară, poate spăsit în sufletul tău pentru mica faptă deci acolo le ţinuse, l-a făcut martor şi pe tatăl rea făcută… N-a fost să fie chiar aşa. Abia am său. Iată, iarăşi tatăl său, personaj al aminti- intrat în primul local, ne-am aşezat la o masă rilor… A făcut un mic foc şi le-a aruncat şi Vafi a comandat două Campari. Nici nu s-a acolo pe toate… Arunca foile pe rînd în foc, îndepărtat bine chelnăriţa, că Vafi a chemat-o iar tatăl său, neputincios, încerca să-l opreas- înapoi şi a întrebat-o dacă au lămîie. Cred că că. Era parcă sigur, convins că fiul său face un fata ştia despre ce-i vorba şi i-a răspuns că, lucru greşit şi ireparabil. Deh, părinţii noştri… momentan, n-au. Le lipseşte. Atunci Vafi, Dragostea lor nemărginită pentru fiii lor… supărat, i-a spus că nu mai avem nevoie de Era clar că fapta s-a produs de multă nimic şi s-a ridicat să schimbăm localul… vreme. Era clar că nu mai deţinea nici o copie. Cum să bei Campari fără lămîie? Scena s-a Şi era foarte clar că nu regretă gestul. Parcă repetat de vreo trei ori pînă ce am găsit un mie-mi părea mai rău de ceea ce pierduse local unde barul avea şi lămîie. Abia după ce decît lui… Ce să spun, Vafi nu încerca nici am fost serviţi, ne-am savurat pe îndelete cel mai mic regret… băutura şi am început o conversaţie. În mod

102 ♦ Mişcarea literară Cred că n-am repetat comanda, mă sate şi nu puteam risca atingerea cu praf sau grăbeam să mă întorc la serviciu, în mod sigur cu hîrtie, motivul dermatitei mele permanente. el a rămas în continuare în acel local, n-a ieşit L-am minţit, nu puteam continua dialogul cu mine. A rămas nu ştiu dacă fericit că-mi lîngă un semafor… I-am spus să nu-şi facă făcuse o destăinuire, sau trist că-şi amintise… nici o grijă. Culoarea semaforului s-a schim- Eu, în mod sigur, eram trist de ceea ce-mi bat imediat şi taxiul în care era Vafi a spusese de parcă mă despărţisem de un demarat. Dar nu l-am aşteptat în faţa uşii. Am manuscris propriu… urcat ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic… Şi-a găsit destul de repede un ajutor cu care a * urcat coletele în redacţie… N-am scăpat, ulterior, de apostrofarea lui furioasă. Şi el a Ultima oară ne-am văzut prin august participat la lansarea de carte de la Uniune. 2003, în ultimele zile ale lunii de vară. Mă Pînă la sfîrşitul festivităţii, i-a trecut şi m-a pregăteam să traversez prin faţa Continen- chemat ca să-mi arate cum şi-a aranjat, doar talului…Pe partea cealaltă, urma să urc la pentru el, un colţ din marele birou pe care-l Uniunea Scriitorilor. Vasile, dintr-un taxi, m-a împărţea cu alţii. În momentele de pustietate strigat. Mă ruga insistent să-l ajut după ce ale redacţiei, aici va scrie sau se va odihni… taxiul se va întoarce în faţa intrării de la Dar despre aceasta am scris în ultima mea Steaua. Revistele, tipărite la Bucureşti, soseau carte… undeva lîngă gară, de acolo trebuiau aduse la Peste numai cîteva zile, Vafi a plecat redacţie. O sarcină (fizică) de serviciu execu- (pentru „totdeauna”) dintre noi… tat ă prin rotaţie. Eram, iarăşi, cu mîinile pan-

La Filiala USR Cluj: Vasile Lucaciu, Crișan Mircioiu, Vasile Sav, Doru Stoica, Dorel Vișan, Grigore Leșe

Mişcarea literară ♦ 103

Deşertăciunea are multe nume

Ioan NEGRU

O încercare de hermeneutică asupra vedem şi îl folosim astăzi. El trebuie poeziei lui Vasile Sav ne-ar dezvălui nu cum recuperat, iar Vasile Sav, fie în textele sale este, ci ce este aceasta. Nu o fenomenologie a poetice, fie în traduceri, fie în publicistică, ne faptelor, trăirilor, personajelor, tropilor, spa- poartă de mână până aproape de marginile ţiilor, cutumelor, miturilor poetice şi culturale, acestuia. Citim cuvintele cu care s-a vorbit şi ci una a înţelegerii poeziei care îşi dă ei înseşi s-a înţeles altădată în limba română şi nu le înţeles. înţelegem. Faţă de cele de-acum ni se par Până la un timp, Vasile Sav a scris barbare, sunt barbare, pentru că, uitându-le, pentru sine prea puţin, apoi a scris, altfel, prea le-am retras cetăţenia activă limbii române, mult. Până la o vreme, a crezut că el este deşi ele au fost şi sunt mai aproape de matcă. stăpânul discursului poetic (Elogii, Solilocvii), Aşa cum fosilele de dinozauri aparţin altui apoi, acesta, textul poetic (Catulliene), s-a veac, dar, iată, ne sunt contemporane, aşa şi făcut stăpân peste poet şi peste sine însuşi. Şi aceste cuvinte ale limbii noastre par a fi fosile s-a făcut singur. În fapt, cele două, prime acoperite de mâl şi de iarbă, încremenite în volume, pot fi considerate unul singur. Mai chilii de piatră, şi totuşi, stau alături de noi, în departe nu se putea merge fără riscul de a noi înşine, vorbindu-ne cu înţeles despre deveni steril, fără riscul de a repeta ceea ce se uitata noastră întemeiere. Din acest temei îşi spusese. Puiul din ou îşi epuizase toate are originile strădania sa de poet şi traducător cerurile până la giulgiul, până la sfera de (mai ales aici), dar şi scrierile sale polemice şi calciu. Cerul acela, ca să nu devină pustiu, o bună parte din publicistică (needitată încă), trebuia părăsit. În ultima sa carte (ultima, din de nestăvilit uneori. păcate), a ales pentru limbă, pentru discursul poetic câţiva paşi, câteva cadenţe prin care să L-aş asemăna pe Vasile Sav cu Don se poată singur rosti. Aparent, aceşti paşi i-a Quijote. Un hidalgo sc ăpătat. Un hidalgo împrumutat din Catullus, din anticii greci şi şomer. Dar un „Cavaler rătăcitor” şi un latini, dar, în act, n-a făcut altceva decât să ne „Cavaler al tristei figuri”. Don Quijote a reamintească faptul că, într-un înţeles mai devenit un mit cultural, dar şi un mit adânc, suntem contemporani nu numai cu noi explicativ care dă, în adânc, modelul oricărui înşine, ci şi cu cei care-au fost, dar şi cu cei intelectual. Închis în bibliotecă, studiind; care încă nu sunt. Că poezia, atunci când este, însuşindu-şi cele citite, înţelegându-le; apoi este, în toate timpurile şi vremurile, luptându-se să impună lumii propriul înţeles. contemporană cu sineşi. Mergând spre/ la Asemenea şi Vasile Sav: citind şi studiind din originile greci şi latine, Vasile Sav ne arată cărţi vechi, legate în piele, în scoarţe, originarul discursului poetic, adică oralitatea traducând din ele, ajungând la ferme poetică a limbii. Şi când traduce (Tibul, convingeri, încercând mai apoi să-şi impună Properţiu, Catul, Sf. Augustin), aduce în înţelesul propriu ca fiind universal al limbii limba română, din ea însăşi, cuvinte române. De aici polemicile, luările de nedesfăcute cu totul din originarul care îi este atitudine culturală, politică, morală etc. În loc temelie, limba latină. A fi român înseamnă şi de Rocinante, un baston cu vârf din os de faptul că la temelia facerii tale, a limbii tale cerb, iar în loc de armură, o pălărie cu boruri stă romanitatea, latinitatea. Imperiul. Imperiul mari. În loc de scutier, vorbe, propoziţii, limbii române este mult mai întins decât îl efemeride.

104 ♦ Mişcarea literară Pornit să slujească Binele, să cureţe apoi vin convenţiile şi restricţiile şi dictaturile limba, cultura şi societatea de „monştri”, sociale, morale asupra ei. Asupra omului. Vasile Sav se lupta, oral sau în scris, cu toţi Personajele – „provinciale” –, cum spune un aceia în care vedea o absenţă a Binelui. domn editor, sunt mai mult pretexte folosite Absenţa Binelui este Răul. Răul nu are statul de limbă pentru a se arăta cum este ea când ontologic, căci Dumnezeu, Bun fiind, nu este lăsată să se bucure de sine însăşi, să-şi poate face Răul, ceea ce ar însemna sinucidere acopere partea de diamant închis în inelul de divină. Răul este o absenţă a Binelui, proprie humă şi umbră al convenţiilor morale. Să nu omului, având la temelie liberul arbitru. Acolo fie oare limba română un Bine până la capăt? unde nu s-a tradus corect, acolo unde Blaga, Să aibă oare în Sinea sa, în fiinţa sa, un Eliade, Cioran, Ionescu sunt acuzaţi de mari neajuns, o absenţă în care stă şi sălăşluieşte fărădelegi, acolo unde limbii române i se Răul? Dar cum să gândim Binele şi Răul fără spune limbă moldovenească, acolo unde de ea, în afara, nu în Sinea ei? Cum altfel politicul umileşte, dezumanizează, iar decât înăuntrul ei, noi înşine fiind acesta, să intelectualii sunt calpi, acolo s-a produs Răul, găsim un înţeles în care să fim? care trebuie arătat, (chiar cu violenţă de Dacă gândim poezia ca fiind exterioară, limbaj, pe care limba ne-o pune la îndemână), în afara omului, atunci pe om trebuie să-l plivit, stârpit şi întronat Binele. gândim ca fiindu-şi sieşi exterior. Un lucru, Polemicile lui Vasile Sav au ceva baroc un obiect, un ustensil. „Un ciocan”, cum a în miezul lor. Chiar dacă „răul” este bine spus Heidegger. Adică un statistic. Putem determinat, textul spus sau scris întru stârpirea gândi omul pornind de la moarte, dar îl putem sa este lăsat să crească precum viţa-de-vie gândi, înţelege şi plecând de la poezie. Poezia sălbatică, acoperind până la urmă ceea ce nu stă în om altfel decât însăşi moartea lui stă. trebuia scos în lumină. Textul este lăsat în În timpul în care omul este o fiinţă spre voia sa, iar cel care scrie nu se mai poate opri, moarte, este şi o fiinţă spre poezie. Întru nu i se dă voie. Şi autorul şi textul lăsat să se moarte şi întru poezie, deopotrivă. O devenire spună pe sine cad în narcisism. De aici, întin- întru fiinţă, cum s-a spus. Întru înţeles, am sele multele pagini, de aici, uneori, redun- spune noi, căci nu fiinţa dă fiinţă, ci înţelesul. danţa de nestăvilit. Fiinţa „Catullienelor”, dar şi a unei bune părţi din publicistică, este una Am putea spune: înţelesul omului este barocă. Ea ascunde o dublă ruptură interioară: de dinainte de om, dar vine după el odată cu una a autorului, cealaltă a limbii. Întâi este limba. La fel poezia. Ea este de dinainte de neputinţa autorului de a îndrepta răul, dar şi om, dar vine după el, odată cu limba. Naşterea orgoliul acestuia de a-l transpune singur, şi moartea; iubirea şi uitarea; dorinţa şi dorul; integral, pe Sf. Augustin în limba română; împerecherea şi suferinţa, şi crima; smerenia ruptura între umilinţa la care, în social, este şi credinţa, şi blasfemia; păcatul, judecarea şi supus şi har. Sau responsabilitate. Mai apoi mântuirea etc. nu pot ţine de înţeles dacă nu este ruptura limbii între arhaic şi modern, dar au ajuns în limbă. Dinăuntrul ei gândim, mai ales aceea dată de o prea îndelungă vorbim, scriem. În limbă, lumina nu vine de la supunere la convenţii, de dictatura Supra- soare, ci din ea însăşi, nici vâlvătaia de Eului. Lăsată liberă în endecasilab, limba îşi muguri copţi ai iubirii nu vine de la iubită, ci scoate din adânc icrele şi lapţii somonilor din lăuntrul limbii, nici cuţitul cu care-ţi tai morţi, iar florilor le spune pe nume: organe venele şi scrii. Cuvintele scrise nu ale genitale ale plantei. Limba, spunându-se pe sângelui tău sunt, ci ale limbii tale, ale morţii sine, cade în narcisism, privindu-şi nu numai tale care, dacă nu are un înţeles, nu există. Nu faţa, ci descărnând-o până la os şi îndrăgos- e cumplit să mori, cumplit este să nu ai tindu-se şi astfel de sine. moartea ta. Să ai o moarte statistică. Bolnavă, În limbă nu-i loc de pudibonderie. Ea, inautentică. O moarte ca un obiect, ca un chiar convenţie fiind, ţine de existenţă, de ustensil, ca un „ciocan” pe care ai uitat la ce-ţi existenţa concretă, ţine de fiinţă şi înţeles. Mai foloseşte. Ai uitat că, deşi făcut de alţii, îţi

Mişcarea literară ♦ 105 aparţine. Când pentru tine însuţi devii un sălăşluieşte înăuntrul limbii, ci poezia. Ei îi obiect, ai ratat accesul la fiinţă, la poezie. aparţine „întrezărirea”. Elogii-le şi Solilocvii- Nimeni nu poate scoate degetul în afara le au temeiul în „mitul poetic” pus în cultura universului şi să-l pipăie ca pe un obiect, europeană de către Dante prin Divina nimeni nu poate scoate degetul în afara sa şi Comedie. Acolo, poetul, călăuzit de Virgiliu, să se pipăie, spunând că, astfel, se cunoaşte. în căutarea Beatricei, coboară în Infern, Cunoaşterea este în afara omului, înţelesul poposeşte în Purgatoriu, stă pentru o clipă în este el însuşi. În înţeles, omul se uneşte cu Paradis. Altfel spus: poetul „este luat de mână sine însuşi într-un act mistic. Actul mistic de poezie” şi dus prin ea însăşi până la poate fi gândit ca iluminare. „capătul” său. La „capătul” său, acolo unde ea însăşi este, este însuşi Zeul. Facerea şi înţelesul lumii. Un mit mai îndepărtat decât cel pus de Dante este cel al lui Orfeu. Lira şi cântecul ei îl poartă cu succes în tărâmul lui Hades şi al Persefonei (poezia în cazul nostru, adică al lui Vasile Sav), numai că el uită că nu el este cel care contează cu adevărat, ci cântecul. În Hades doar cântecul o poate privi la faţă pe Euridice. Cântecul, nu omul tâmp. Ajuns la capătul călătoriei, Dante nu poate privi Zeul în faţă. Îl „întrezăreşte” doar. Dacă am gândi plecând de la obiectele însele, am putea spune că atât poezia cât şi poetul sunt obiecte. Separate. Monade care se „întrezăresc” reciproc. De fapt, în limbă, poezia este cea care îl ia „de mână” pe poet şi- l poartă prin sine, până acolo unde, pentru o clipă, poezie şi poet sunt Unul-Acelaşi. „Din moarte te-am chemat ca dintr-o răcoroasă stea / înnegurată, dar tu nu eşti făptura mea.” „Dimineaţa, o roză de purpură mustea pe „O clipă te-am întrezărit pe cînd nu cearceafuri.” Din moarte, adică din erai decît gînd/ risipit în ivoriu şi vis înălţat Mnemosine (memorie), din uitare. Din înspre formă.” Dacă gândim că în poezie stă „memoria” culturală, ancestrală, originară a omul cu toate-ale sale (cu carne şi oase, cu limbii. Din însăşi facerea şi desfacerea ei. dorinţe, cu tristeţi, cu iubiri, cu disperări. Cu Până acolo unde poezia devine poetul însuşi păpădii, cu ape şi munţi şi păduri), suntem pe ca înţeles. Înţelesul poetului este poezia care-l calea experimentului, a observaţiei, a ştiinţei, poartă prin sine însuşi, prin sine însăşi de nu a poeziei. Suntem pe calea obiectului. A mână, până însuşi şi însăşi sunt unul-acelaşi. înstrăinării. Or, poezia, atunci când este, ne duce pe calea iluminării la unirea cu noi * înşine. De aici tensiunea sa. Bucuria sa. Ne plimbam pe străzile Clujului. Adăs- Frumuseţea sa. Binele său. „Şi Dumnezeu a tam prin cârciumi. Ne întâlneam la vernisaje văzut că era bine.” Aşa cum Zeul nu poate sau la lansări de carte. Am fost la premiera crea în afara sa, nici poezia nu poate altfel. „O „Reginei Iocasta” a lui Constantin Zărnescu, clipă te-am întrezărit pe când nu erai decît la Târgu Mureş. gînd/ risipit în ivoriu şi vis înălţat înspre Am fost la Bădăcini şi la Băseşti şi ne- formă.” Am putea spune că poetul este cel am adus aminte de marile personalităţi ale care „întrezăreşte” poezia. Numai că, în Ardealului, ale Transilvaniei, ale României interpretarea noastră, nu poetul este cel care Mari.

106 ♦ Mişcarea literară Era, pentru mine, un prieten desăvârşit. ales-o pe cea mai grea. Dar şi pe cea mai Nu atât poezie, cât prietenie am învăţat de la neuzitată de edituri, aceea de a aduce limba el. Poezia, mai ales poezia lui, am învăţat-o română în matca ei de origine, nu în aceea a citindu-l. Citindu-i cărţile. Prietenia era şi pe lumii şi vorbei contemporane. Ambele de drum şi pe cărare, şi la redacţie, şi la o bere. apreciat, ambele de înţeles. În fapt, pentru Prietenia nu stă în spusa omului, ci în om. Nu care epocă optăm? Pentru aceea a autorului ceea ce spune sau face omul este prietenie, ci textului sau pentru aceea a noastră? Pentru omul. vechimea înţelesului spus şi scris sau pentru Prietenia lui era până la capăt. Pentru comoditatea citirii şi pătrunderii cognitive a unii de nesuportat. Toate „răutăţile” lui, căci lui? Vasile Sav, printr-un enorm efort unii ar fi putut să creadă aşa, erau ale omului intelectual şi fizic, ne aduce aminte că azi, în care nu voia să fii altfel, ci dorea să vezi cum limba de azi, am ajuns înţelepţi prin limba de să fii tu însuţi. ieri. Firescul prieteniei ce le-o poartă autorilor Ştiu, a fost, o scurtă vreme, cenzor, dar antici este de a-i traduce (cam) în limba lor. cenzor „de stat”, nu securist. Securişti, tot Nu în aceea de secol XX. Cred că ceea ce a cenzori, au fost alţii. Duşi, din păcate, şi ei. realizat el prin traduceri (nu numai din Sfântul N-a mâncat o pâine moale. Poate o vodcă. Augustin) este un mare orgoliu, binevenit şi Poate un vin. Că, de femei, în afară de Doam- binecuvântat. Este, cred, şi un deosebit firesc. na Sa, Lucia, n-a vorbit niciodată. Şi-atunci Firescul trecutului limbii şi al prezentului său. discret, puţin, aproape în şoaptă, ca să mă facă N-avem cum să credem că limba română nu să fiu foarte atent. Eram. Când eram. mai este contemporană cu noi. În traduceri, Pe vremuri, la „Tribuna” (şi bănuiesc că Vasile Sav n-a fost original, cât, aşa cum se şi la alte reviste literare) era viaţă bună. Eu cuvine, originar. Câţi ştiu că pasărea este un l-am găsit (la fel ca şi pe bunul nostru prieten, dinozaur? Câţi ştiu că floarea este organul C-tin Zărnescu) în stadiul de calic. N-avea un sexual al plantei? Câţi ştiu că cei care au murit ban. Şomer şi fost şomer. Dar poet. Şi, poet sunt vii? Nu prin Zeu, ci prin limba noastră? fiind, un pamfletar pur-sânge. Atunci l-am Limba asta, sălăjeană pentru Vasile Sav, are găzduit în paginile săptămânalului la care era rădăcini, are temei, are înţeles. „Latinistul”, unul dintre decidenţi. Cu polemici la popii cum i se mai spunea, ne aduce aminte de noi greco-catolici şi ortodocşi, la traduceri din înşine. Nu ne mai întrebăm cine suntem latină, la ce-i venea pe limbă. În scris, nu la o (poate), de aceea nu ne mai întrebăm nici bere. despre limba noastră, nici despre înţelesul ei. Apoi s-a lăsat de băut. Şi-a lăsat barbă. Avem o altă limbă de „consum”. Umbla în costum, cu pălărie cu boruri mari, Orice capăt are două capete. Primul vine cu baston cu corn de cerb. N-avea cum să fie din pământ, din rădăcină. Nu-l vezi, nu-l ştii. mai înţelegător. Nici ceilalţi cu el. Apoi şi-a Vezi doar umbra. Nici frunza n-o vezi, nici tăiat barba. Primul semn rău. Traducea atunci lumina din care ea se adapă. Şi ţi se pare că ţi din Sf. Augustin. Voia, ca instituţie ce se se cuvin, deşi nu sunt ale tale. Dar când te-a credea, să traducă tot din Augustin. Nu pentru luat poezia în seama ei, nu poţ i să nu fii poet. el (desigur, şi pentru gloria lui), ci pentru noi. Nu poţi să nu ştii ce este prietenia. Toate sunt Iată încă o dată momentul concret al venite pe lume înainte de tine. Abia aşa intri prieteniei. Cred că tot atunci scria şi la în lumea ta. Abia când mori lumea ta te Catulliene. iubeşte. Nu pentru moartea ta, ci pentru „Ioane,-mi zicea, vreau să-l traduc pe deşertăciunea în care a stat. Stă. Dacă totul Sf. Augustin, în româneşte, dar în limba lui. este deşertăciune, înseamnă că totul este În limba epocii lui.” Citindu-i traducerea, i- prietenie, iubire, Dumnezeu. Deşertăciunea am înţeles prietenia faţă de Sfântul Augustin are multe nume, unul dintre ele este cel de (Vasile Sav era greco-catolic). Sigur, orice poet. De Vasile Sav. traducător are mai multe opţiuni. El cred că a (Valea Drăganului, 29 sept. 2014)

Mişcarea literară ♦ 107

Vasile Sav şi „jocul” traducerii

Adrian ŢION

Fără să ocultez într-un fel nedorit creaţia mereu, cu perseverenţă, cu îndârjire, cu poetică a lui Vasile Sav, despre care am avut bucurie, cu exultanţă chiar. Spunea şi credea ocazia să scriu, creaţie valoroasă, originală, cu putere că traducerea e un act la fel de dar mai puţin cunoscută, trebuie afirmat ritos creativ ca oricare altul. Trudea, uneori, zile şi că activitatea care i-a adus cele mai mari nopţi la rând, pe o frază care nu-i ieşea cum ar satisfacţii, premii şi notorietatea pe plan fi vrut. Se frământa, dădea telefoane, se naţional este aceea de traducător. Acest consulta cu prietenii în domeniu pentru care „migălos travaliu” l-a practicat, aproape fără avea consideraţie, discuta neîntrerupt cu întreruperi, încă de pe băncile facultăţii, profesoara lui din facultate, doamna Frieda însoţindu-i creaţia originală şi organizându-i Edelstein, căreia i-a păstrat o vie recunoştinţă. viaţa intelectuală pe făgaşul unei susţinute Când am intrat pentru prima oară în confruntări cu opera scriitorilor clasici ai camera lui de lucru din apartamentul unui Antichităţii, dar şi cu el însuşi. Spunea: bloc situat între grădini, din cartierul clujean „Prietenii mei sunt Tibul, Properţiu, Ovidiu, „Andrei Mureşanu”, nu departe de casa în Horaţiu, Sfântul Augustin.” Şi întâlnindu-se care a creat până la moarte Ion Agârbiceanu, zilnic cu ei, pritocind la spusele lor, nu e pe biroul lui masiv tronau mai multe cărţi niciun dubiu că dialogul se pornea de la sine. aliniate şi deschise la diferite pagini. Din „discuţiile” cu ei s-au născut traducerile. Observându-mi mirarea, mi-a explicat I-a provocat îndelung până când a extras de la numaidecât cum stau lucrurile. În capul liniei ei aurul gândirii. era, desigur, originalul în latină. Dacă îmi aduc bine aminte, era vorba despre Elegiile lui Properţiu. Urmau ediţiile în limba engleză, franceză, italiană din traducerile la opera originală. Ăsta era mersul. L-am privit circumspect. Nu cunoşteam culisele muncii de traducător. Metoda lui mi s-a părut puţin cabotină şi am zâmbit indulgent. El aprofunda mai întâi fraza în latină, semantic, logic şi topic, apoi o lua şi o plimba prin celelalte traduceri ca într-o privire în oglindă şi numai la urmă alegea sensul optim pentru varianta în română. Ce făcea şi-mi explica Vasile mi se părea o joacă. Însă, dacă traducerea e creaţie, trebuie să admitem şi importanţa ludicului în acest travaliu, nu-i aşa? Nu ştiam dacă să L-am cunoscut aşa: traducând intens din apreciez asta la modul serios, să mă prevalez literatura latină şi asta însemna pentru el că şi- de statutul de oaspete civilizat pentru a-i fi pe a ales modelul clasic drept reper călăuzitor, plac sau să-i spun franc în faţă părerea mea. fond cultural şi spiritual pentru care era în Efortul lui mi se părea un joc intelectual în stare să se ia la harţă cu oricine. A tradus din egală măsură sclipitor şi viclean. Până la urmă Tibul, Properţiu, dar încununarea activităţii de i-am spus-o. Nu s-a supărat. Cu francheţea traducător a fost Opera omnia, scrierile care-i era caracteristică, exasperându-i pe unii, Sfântului Augustin în şase volume. A tradus

108 ♦ Mişcarea literară mi-a trâântit că nu mă pricep la traduceri. Ce lui François Busnel cu Umberto Eco se era să fac? Am recunoscut. Avea perrfectă înţelege că „Il dottore” nnici nu concepe un alt dreptate. mod de a traduce. Iuliian Bitoleanu, autorul Arcul cronologic se întinde de atunci articolului din Tribuna nr. 286/ 1 – 15 august până în prezent. Nu scriam rândurile dee mai 2014, sintetizează opiniiile lui Umberto Eco în sus dacă n-aş fi găsit într-un număr recent din postură de autor al unui „tratat luminos despre revista Tribuna confirmarea metodei lui de a traducere, infidelitate şi negociere” arătând că traduce, despre care eu ştiam puţine lucruri la „un bun traducător nu va lucra «orbeşte» acea dată şi, să fiu sincer, nu era şi nu este nici niciodată, din contră,, va examina toate azi una din preocupările mele importtante. variantele anterioare, se va exila întrt -o casă de Confirmarea venea chiar de la Umberto Eco şi editură şi se va «antrena» săptămâni, luni, imediat mi-am amintit de Vasile Sav şi biroul ani.” Acest autoexil voluuntar în lumea cărţilor lui plin de variantele traducerilor în diferite a fost viaţa lui Vasile Sav. limbi ale operelor originale. Din convorbirile

Miişcarea literară ♦ 109

Vasile Sav – Biobibliografie (27 noiembrie 1949 – 3 septembrie 2003)

Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş – Bolyai”, Cluj-Napoca, Ediţii : Luptele mele – Un strigăt în pustiu secţia română-latină,1972. vreme de un pătrar de veac. Cardinal S-a căsătorit cu Lucia S.(poetă), în 3 mai Alexandru Todea. Ediţie îngrijită de Vasile Sav, 1973. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003 Funcţii: Lector la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Cluj-Napoca, 1972-1977; asistent Opera tipărită: Elogii, Ed. Dacia, Cluj- la Catedra de limba română pentru studenţi Napoca, 1986; Solilocvii, Ed. Dacia, Cluj- străini a Facultăţii de Filologie din Cluj- Napoca, 1989; Catulliene, Ed. Crater, Bucureşti, Napoca, 1977-1983; redactor la revista Tribuna, 2002 Cluj-Napoca, 1983-1996; redactor la S.C. Cartprint SRL, IPEG, Baia-Mare, 2001-febr. Traduceri din opera originală în alte 2003; redactor la revista Steaua, Cluj-Napoca, limbi: în limba franceză, Soliloque 25, extrait de 2001– sept. 2003. Soliloques, 1989, în Poètes Roumains Contemporains, choix et présentation Irina Petraş, traduction: Ioana Crăciunescu, Alexandru Ştefănescu, Editura didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, Romania, 2000; în slovenă, în revista Sodobnost, leto XXXIV, 1986; în engleză şi coreeană, în Voices of Contemporary Romanian Poets, selection and English version by Dan Brudaşcu; Korean version by Yong-suk Park and Chang-soo Ko, Suwon, Republic of Korea, 2008. Traduceri din literatura universală: Tibul, Elegii: Albius Tibullus şi autorii Corpusului tibulian, Ed. Univers, Buc., 1988; Properţiu, Elegii: Sexti Propertii Opera Omnia, Ed. Vasile Sav, Olimpiu Nușfelean, Lucia Sav, la Filiala Cluj a Univers, Buc., 1992; Montri Umavijani, USR Călătorii prin tranziţii (în colaborare cu Lucia Sav), Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997; Sf. Debut în revista Echinox, 1969. Augustin, De Musica (Despre muzică), Ed. Membru al Uniunii Scriitorilor din Univers, Buc., 2000; Sf. Augustin - S.Aurelii România (1990). Augustini Opera Omnia: I. Enchiridion, Despre Colaborări în reviste: Echinox, Tribuna, credinţă şi Crez, Despre Crez, către Steaua, Vatra, Poesis, Luceafărul, Orizont, catechumeni; Sf. Augustin II: De libero arbitrio Astra, Ateneu, Ramuri, Familia, Amfiteatru, – Liberul arbitru; Sf. Augustin III: De Musica – Viaţa studenţească, Făclia, Cahiers roumains Despre muzică; Sf. Augustin IV: Contra d’études littéraires etc. Academicos - Contra academicilor; De ordine – Colaborări la volume colective: Alpha, Despre ordine; De quantitate animae - Despre Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Brâncuşi, acum, cantitatea sufletului; Sf. Augustin V: Soliloquia Ed. Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, – Solilocvii; De natura boni – Despre natura 1997; Paşi pe nisipul eternităţii, ediţie îngrijită binelui; De agone christiano – Despre lupta de Nicolae Diaconu, Ed. Fundaţiei „Constantin creştină; Sf. Augustin VI: De magistro – Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 1997; Poeţi clujeni Despre magistru; De beata vita – Despre viaţa contemporani, Ed. Ana, Cluj-Napoca, 1997; fericită; De immortalitate animae – Despre nemurirea sufletului (aceste şase volume din Poezia părinţilor noştri, vol.1, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002

110 ♦ Mişcarea literară Opera Omnia a Sf. Augustin au fost publicate la Şerban, „Corpus Tibullianum” în limba Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002-2003) română, în Luceafărul, nr. 32(1422), anul XXXII, 1989; Ioan Milea, Dialogul sinelui cu Traduceri în periodice: Horaţiu, Carmen sinea, în Tribuna, serie nouă, nr. 14, anul II, Saeculare, în Tribuna, 22 (1360), Cluj-Napoca, 1990; Irina Petraş, Portret de traducător: Vasile 1983; Gheorghe Şincai, Elegia, în Anuarul Sav, în Adevărul de Cluj, nr. 856, anul V, 1993; Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj, 1989; Petru Poantă, Dicţionar de poeţi –Clujul Catullus, Epitalamul…, în Tribuna, 14 (2023), contemporan, Fundaţia Culturală Forum, Cluj- 1992; Catullus, Attis, în Vatra 1- 2, Tg.Mureş, Napoca, 1998; Petru Poantă, Dicţionar de poeţi 1995; Catullus, Poeme, în Tribuna, 33 – 36, – Clujul contemporan, Ed. Clusium, Cluj- 1999; Sf. Augustin, Enchiridion, în Vatra, Napoca, 1999; Al. Cistelecan, Revolta fondului 246/1991 – 266/1993; Sf. Augustin, De Fide et nostru latin, în Cuvîntul, nr. 7(301), anul Symbolo, în Tribuna, 31(2030) – 34(2034), VIII(XIII), 2002; Mircea Popa, Vasile Sav: 1992; Sf. Augustin, Solilocvii, în Steaua, Catulliene, în Adevărul de Cluj, nr. 3560, anul 1(1993) – 3(1994); Sf. Augustin, Enaraţiuni la XIV, iulie 2002; Victor Cubleşan, Savienele, în Psalmi, în Poesis, 10-11(70 – 71), 1995 şi Steaua, nr. 8-9, anul LIII, 2002; Vianu Mureşan, continuă până în 2003. Sfântul Augustin vorbind româneşte, în Piaţa literară, nr. 17, anul II, 2002; Dumitru Radu Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pe Popescu, Sfântul Augustin tradus în limba anul 1992 pentru volumul Properţiu, Elegii română de un şomer, în volumul Puşca lui (Sexti Propertii Opera omnia ), Ed. Univers, Caragiale, Ed. Viitorul românesc; Titu Popescu, Buc., 1992; Premiul pentru cea mai bună Catullianul Vasile Sav, în Steaua, nr. 4-5, anul traducere la Salonul Naţional de Carte, Cluj- LV, 2004; Ion Pop, Poeţii revistei „Echinox”, Napoca, aprilie 1992, pentru aceeaşi operă. vol. I , Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004; Andrei Premiul Asocia ţiei Cluj a Uniunii Scriitorilor Simuţ, Vasile Sav, în Dicţionar Echinox A-Z , pentru traducerea operei Sf. Augustin, De coordonator Horea Poenar, Ed. Tritonic, Musica, Ed. Univers, 2000. Premiul „Andrei Bucureşti/ Cluj, 2004; Lucia Sav, Testimonii, Bantaş” pentru Traduceri al Uniunii Scriitorilor IDC Press, Cluj-Napoca, 2004; Ion Papuc, din România, pentru traducerea operei Sf. Câteva argumente ale editorului, în volumul Cu Augustin De Musica, Ed. Univers, 2000. faţa spre trecut, Ed. Vergiliu, Bucureşti, 2005; Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 2002 pentru Irina Petraş, Clujul literar, Casa Cărţii de traducerea operei Sfântului Augustin (şase Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005; Aurel Sasu, volume din Opera Omnia), Ed. Dacia, Cluj- Dicţionar biografic al literaturii române, Ed. Napoca, 2002-2003 Paralela 45, Piteşti, 2006; Adrian Ţion, Latinist şi menestrel, în Acolada, nr. 5(8), anul II, mai Postume: Montri Umavijani, Călătorie în 2008; Ion Pop, Vasile Sav, în volumul Împărăţia Tang (poezie), IDC Press, Cluj- „Echinox” Vocile poeziei, Ed. Tribuna, Cluj- Napoca, 2004 (traducere în colaborare cu Lucia Napoca, 2008; Lucia Sav, în Vasile Sav – In Sav); Sancti Prosperi Aquitani, Sententiae ex memoriam, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, Augustino Delibatae (Prosper al Aquitaniei, 2010; Michaela Bocu, Vasile Sav – In Sentinţe alese din Sfântul Augustin). Ediţie memoriam, în Făclia, anul XXI, nr. 6056, 2010; îngrijită de Lucia Sav, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Adrian Ţion, O carte despre Vasile Sav, în 2005 Dacia literară, anul XXI (serie nouă din 1990), nr. 93 (6/2010); Ioan Pop-Cur şeu, Vasile Sav, in Referinţe critice (selectiv): Petru Poantă, memoriam, în Steaua, anul LXI, nr. 9/2010 ; Vasile Sav, Elogii, în Tribuna, nr. 25, anul Viorel Tăutan, Vasile Sav, In memoriam, în XXX, 19 iunie 1986; Adrian Popescu, Vasile Caiete Silvane, 12 ianuarie 2011; Dan Sav: Elogii, în Steaua, nr. 7, anul XXXVII, iulie Brudaşcu, Vasile Sav – Un „ciudat” al elitei 1986; Nicolae Diaconu, Romanul trandafirului, culturale clujene, în Oglinda literară, anul X, în Ramuri, 10(268), 1986; Artur Silvestri, nr.119, 2011; Adrian Grănescu, Deasupra şi Vasile Sav: „Elogii”, în Luceafărul, nr. dedesubtul cărţilor – feţe nevăzute, Ed. Limes, 12(1297), anul XXX, martie 1987; Viorica Cluj-Napoca, 2011; Andrei Moldovan, Un Răduţă, Clasicismul imnic, în Luceafărul, nr. scriitor, în Mişcarea literară, anul XII, nr. 3- 31(1368), anul XXXI, iulie 1988; Gheorghe I. 4(47-48), 2013

Mişcarea literară ♦ 111

Vasile și Lucia Vasile Sav, poza de pe diploma de absolvire a Facultății de Filologie

Grup Echinox, Vasile Sav lângă Ion Pop

Foto-album Vasile Sav – student (in curte la Filo) Vasile Sav

Vasile Sav, pictorul Laurențiu Buda Lansare Catulliene – Vasile Sav, Ioan Chindriș, și poetul Alexandru Căprariu Adrian Popescu, Ion Mureșan, mai 2002

112 ♦ Mişcarea literară

Constantin Dracsin Poetul care a scris cu dinţii

Florentina TONIŢĂ

Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost 1999), Iaşi (1988), Bucureşti (1991), Essen, slăbiciune sufletească, mâinile neputin- Germania (1991) şi Olanda (1993). Este cioase nu au devenit povară nici sieşi, nici prezent în colecţii particulare din ţară şi celor din jur. Constantin Dracsin s-a străinătate. A realizat 146 de lucrări de preumblat prin lume recompunând grafică. trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, „În noaptea aceea am început să desenez” pentru Constantin Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. O cruntă boală, poliomielita, care secera în vremea primei jumătăţi a secolului S-a născut pe 20 iulie 1940, trecut sute de copii, îl loveşte şi pe în satul Draxini, comuna micul Constantin. În căsuţa din Băluşeni, judeţul Botoşani, de satul său, cu oameni simpli şi în ziua Sfântului Ilie, şi s-a frică de Dumnezeu, a început săvârşit din viaţă pe 7 lupta pentru viaţă. Urmează ianuarie 1999, de ziua ani de tratamente, spitalizări Sfântului Ioan Botezătorul. şi speranţe amestecate. La Constantin Dracsin a vieţuit finalul acestei lupte, în lume 59 de ani, dar a lăsat Constantin Dracsin rămâne în urmă o bogăţie artistică de cu gura născând din vârful excepţie. A fost poet, creionului cuvinte. grafician, membru al Uniunii Apoi, într-un ceas de Scriitorilor din România şi al cruntă chinuire sufletească, Asociaţiei Artiştilor Plastici Poetul şi-a îngrămădit cuvintele Amatori din București. până când acestea au devenit A publicat în timpul vieţii opt puncte, linii, copaci, oameni. „Sunt volume (primul în 1981), numeroase atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ grupaje de poeme în reviste literare însăşi natura nu mai este natură –/ şi linii linii/ („Cronica”, „Ateneu”, Luceafărul”, România foarte frumoase” (Neputinţa de sub fluviu). literară”), iar desenele sale au fost expuse pe Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce diverse simeze şi au ajuns în variate colecţii tocmai sfârşise într-un cumplit accident de particulare. circulație. „Nu m-am putut duce la Din copilărie nu şi-a mai folosit mâinile, înmormântarea fratelui. Nici nu aş fi putut, scriind şi desenând cu dinţii, până la sfârşitul voiam să îl păstrez în sufletul meu aşa cum îl vieţii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a ştiam. Şi pentru că trebuia să rămână cineva şi dat un sens, devenind unul dintre cei mai acasă, nu m-am dus la înmormântare. În apreciaţi poeţi, dar şi un foarte bun grafician. noaptea aceea am început să desenez”, avea să A avut numeroase expoziţii personale în mărturisească mai târziu Constantin Dracsin. Botoşani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992,

Mişcarea literară ♦ 113 El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Picioare-Aripi, mâna-Cuvânt! Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbi- ciune sufletească, mâinile neputincioase nu au Poetizarea durerii nu anulează durerea devenit povară nici sieşi, nici celor din jur. în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut Simbolistica mâinii ne trimite spre aspecte ce elegiac, nostalgic, trist. „Rareori mâinile înlo- ţin de putere, de posesiune şi chiar posesivi- cuiesc eternitatea/ în suferinţa unui învingă- tate, dar şi de înţe- tor” (Vederea drumului rotund), spune poetul. lesuri strict corpo- Dramatismul realității interioare tran- rale: mâna devine spare în mai toate poeziile, dar Constantin deseori scut, are Dracsin este departe de a deveni un poet capacitatea de a se tragic, raportându-se mai degrabă la dimensi- aşeza stavilă răului, unea filosofică a trăirii de sine. Poetul se folosind drept in- definește nu doar ca prezență carnală, ci strument de auto- devine sursă de lumină, de viață, chiar și de apărare. Cu toate lacrimă sădită în mâna aproapelui: „...miros acestea, Constantin de sânge/ mi-a venit pe nas/ după şapte ore/ de Dracsin s-a preum- plâns frumos/ în pumnii altuia.../ (...) mă dor blat prin lume re- dinţii,/ mi-i amorţită mâna stângă –/ inima compunând trăindul mea/ are sânge alb” (Miros de sânge alb). după propriile capacităţi fizice. El a scris cu Constantin Dracsin se reconstruieşte dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru trupeşte. Asemenea orbului din naştere el orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin vede cu sufletul, picioarele devin aripi, Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, mâinile – Cuvinte: „Când vine primăvara –/ interpretează. Excelent observă Jean puneţi-mă în pământ reavăn/ să-mi crească pe Chevalier, în Dicţionarul de simboluri, care ochi/ alţi Munţi,/ în loc de picioare/ ARIPI –/ face legătura dintre ochiul interior (ca viziune, iar de mâini aş fi mulţumit/ să am în locul lor/ talent, conştiinţă) şi creaţia literară scrisă: doar cuvinte, – Cuvinte” (De undeva, de sus). „Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede”. De altfel, puţin câte puţin, poetul se lipseşte La Constantin Dracsin ochiul simte, poetul cu totul de braţe, cuvintele devenind unicul parcurge drumul până la privire cu aceeaşi contrafort întru salvarea trupului stăpânit de tandră acceptare, lipsită de dramatismul suferinţă fizică. Constantin Dracsin se încrede sfâşietor al suferinzilor. „Mi-a crescut un ochi în aripile-picioare umblătoare, cerând la de meduză/ în palmă”, scrie poetul. Un destin sfârşit, cu aer testamentar, „un trup de cal”, iar pe care l-a înţeles şi căruia i s-a dăruit cu cu dinţii „să trag de tot ce e frumos”. înţelepciune, o subtilă, dar conştientă „Domnilor,/ nu vreau altceva decât/ să-mi abandonare în poezia purificatoare, ca sens al treceţi capul meu învârtit/ pe un trup de cal –/ trăirii. „Mi-am asumat umbletul/ şi dinţii şi/ (...) să-l port la trap, la galop,/ prin satul caligrafia altui trup” (Avântare în fire). decolorat,/ prin oraşul hulit,/ în care miroase a Umbletul, scrâșnirea din dinți, privitul și proţap ars...// (....) !!!... un trup de cal şi atât,/ contemplarea în şi despre sine au căpătat, în vă las vouă chiar şi hainele,/ mâncarea, eu,/ o timp, inedite înțelesuri, poemele lui Constan- să-mi pun genunchii în iarbă/ şi cu dinţii să tin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual trag de tot ce e frumos!!!” (Cerinţă de sfârşit). de viețuire. Suferința este o formă a trecerii pe Simbolul calului purtător de poveri revine şi care poetul o transpune în sentimente, dove- în alte poeme, un simbol al focului interior şi dind o dezinvoltură imaginativă excepțională. al conştiintei de sine. „Îmi iau ograda/ în „Mâinile seamănă/ cu sărbătorile bunicii/ de spate/ şi încep să mă plimb./ (...) puterea mi-a la o noapte la alta –/ frumoase mai sunt/ luat-o calul/ adică mă trece el/ pe unde-i mai numai la asfinţitul soarelui” (Traducere din greu” (În septembrie, desculţ) cifrele înscrise pe retină).

114 ♦ Mişcarea literară „Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni”

Destinul lui Constantin Dracsin s-ar cuveni predat drept lecţie de trăire tuturor celor care, sănătoşi fiind, îşi plâng vieţuirea, dar şi celor care, loviţi de soartă, nu găsesc niciun sens poverii cu care au fost „meniţi”. „Poate/ nu m-aţi dorit/ şi totuşi/ fără mine/ nu mai ajungeaţi/ buni”, ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabi- lului Radu Săplăcan, că a fost o „conştiinţă artistică neînseriabilă”.

Constantin DRACSIN

Poeme

Autoportret Diferenţă şi foc

Am dat peste un om O să scrieţi despre mine care nu ştie că în ultimul timp să facă un rău bine; am lucrat foarte mult, de pe acum vă spun: fericit o să minţiţi enorm pentru acest lucru pentru câţiva galbeni; în fericirea lui de când mă ştiu împletesc mană fără margini.

Pe-aproape

! Mori cu adevărat când începe să te uite lumea; cum mai îndrăznesc a vorbi cu cel care ajung la mormântul mamei mereu după ce trec ciclurile dintre două stoluri de păsări? Vai de minte dusă pe aripile a doi îngeri. ! Mi-e frică de a doua moarte...

Mişcarea literară ♦ 115 din noapte-n noapte, Ultima însă o pun diferit pe foc; – sunt momente când n-o pot suferi Doamnelor şi domnilor, şi atunci o ard, dacă n-o să vă supere o ard şi-i mănânc cenuşa - ce o să spun - tocmai să nu par împrăştiat. astănoapte l-am visat O să-mi puneţi şi poza - pe Nichita, din ea o să vă înjur! mi-a vorbit în felul următor: mă zvârlugă După suflu, pace – de mâine o să te păzească doi îngeri; multă, multă uitare, doar unde se mai poate câştiga eu încerc să „înmân” puţină răscolire pe zi de ceaţă?... acel mâine cât mai încolo.

*** (13 decembrie 1998) când viaţa devine imposibilă – şi atunci, ea duce în spate nenumărate posibilităţi

116 ♦ Mişcarea literară

Thanatopraxis cu înţelepţii antichităţii

Lucia DĂRĂMUȘ

Motto: Debemur morti nos nostraque – Horaţiu, Ars Poetica, 63 (Suntem hărăziţi morţii noi şi ale noastre.)

„Toată viaţa este un proces de distru- Pindar consideră că trupul este atras inevitabil gere. Singura reuşită pe care o poţi concepe în de moarte, deşi un simulacru al acestuia acest proces lent sau rapid de dezagregare a rămâne totuşi viu prin vis. celulelor în drum spre moarte ar fi aceea de a Xenofon (Cyrop, 8.7.21) traduce această reuşi să te detaşezi, să îmbătrâneşti, să pleci doctrină prin avatarurile somnului, fenomen cu seninătate. Să fi iubit câteva fiinţe cu destul care nu reprezintă altceva decât o experienţă de multă inteligenţă pentru a fi fost capabil să asemănătoare morţii. le dai puţină fericire. Lăsaţi în urma voastră, Paradoxurile ne fac să devenim iraţio- cum spun pancartele din pădurile domeniului nali, fără logică în dreptul acestui răutăcios public, acest loc la fel de primitor sau chiar zeu al antichităţii, Thanatos, care ne bântuie şi mai primitor decât l-aţi găsit pentru ceilalţi ce astăzi. Iluzia unei vieţi după moarte nu apar- vor mai trece pe aici. Să-ţi fi trăit anii dăruiţi ţine în nici un caz postmodernului, ci o găsim şi s ă-ţi iei rămas bun în chipul cel mai firesc încă din zorii pretimpurii. În Iliada 3.278, posibil.” Homer face referire la pedeapsa după moarte. Am ales să vorbesc despre moarte des- Poate cel mai înspăimântător tablou al puni- chizându-mi articolul printr-un citat generos, tăţii îl descoperim la Eschil prin plasarea în semnat de Claude Roy, din mai multe raţiona- arena tragediilor a haitei Eriniilor, descriindu- mente: ne cu tot patosul foamea şi plăcerea de sânge Nu am nici cea mai vagă idee despre ce a geniilor răzbunătoare. înseamnă moartea; Ca să fim corecţi, ar trebui să săpăm Tot ce s-a scris despre aceasta reprezintă mai adânc, până spre neolitic, iar arheologia posibilităţi; prin descoperirile ei vorbeşte răspicat şi Nici un om nu are experienţa intimă a aproape plastic despre morţii intraţi deja în morţii; putrefacţie, dar hrăniţi printr-un tub ingenios Jocul, fie el şi ideatic, de a gândi moar- inventat de greci. Raţional?! Mai degrabă tea este unul tulburător şi voi încerca să mă credinţă, un termen sustrag acestuia, apelând la …cărţi. în faţa căruia toate Eseu În antichitate, zeul morţii, Thanatos, elementele logicii făcea parte dintre zeii puţin îndrăgiţi, şi nu dispar. Cauza?! Teama de moarte, agăţarea de cred că este cazul să explicăm antipatia faţă de iluzia vieţii indiferent cum s-ar prezenta acesta. Cert este că a produs tot felul de fobii aceasta prin reîncarnare sau nu. în mintea muritorilor, pe de o parte, iar pe de Desigur, peroraţia de mai sus ar putea fi altă parte a îndemnat spiritele înalte la pusă sub semnul întrebării, dacă am ţine cont meditaţie. că exemplele alese aparţin unor poeţi. Ideea Thanatologia este pusă în directă vieţii după moarte şi-a găsit un răspuns legătură cu sufletul, trupul şi diversele afirmativ în toate conştiinţele, indiferent de manifestări ale unui model cultural. De pildă, poporul aparţinător. „În acestă privinţă –

Mişcarea literară ♦ 117 afirmă Frazer, The Belief in Immortality, I, 33 mai umanizate. În faţa morţii, emotivitatea – nu există nici un popor sceptic.” Viaţa după survine ca factor obişnuit în virilitate şi se moarte, în concepţia celor din vechime, nu se amplifică dacă ritualul morţii vizează oferă doar ca loc în care cei păcătoşi sunt colectivitatea, declanşat fiind de un dezastru. pedepsiţi, ci constituie imaginea idealizată, Ciudat pare să fie deliciul pe care-l trezeşte în descriindu-se o viaţă fericită. Mormintele oameni moartea unei femei. Indiferent de regilor micenieni adăpostesc table pentru masca sub care face oficiile, Thanatos jocuri, imaginarul ia locul raţionalului. seamănă în jur spaimă. Imaginea lui Thanatos corespunde ico- În tragedia Oedip rege, moartea, care se nografiei populare. Lumea de dincolo şi lasă picurată prin ciumă, cultivă groază. Nu stăpânul morţii sunt tratate pe larg de Euripide întâmplător am ales ca prim exemplu această în Alcesta, Andromaca, Troienele, etc., zeul operă. În corpus-ul acesteia întâlnim pentru având figura răutăcioasă a unui moşneag cu prima dată înţelesul termenului epidemie sub barbă, cu aripi mari, negre şi sabie în mâna accepţiunea lui etimologică – epi şi demos, dreaptă. asupra poporului. Moartea însăşi, ca produs Interesantă pare a fi simbioza dintre al hybris-ului exacerbat, reprezintă pentru iubire şi moarte – Eros şi Thanatos: polisul grec o epidemie. Există însă o legătură „Eros, ce-i trage pe oameni,/ când se puternică între credinţa morţii şi lumea zeilor. prăvale,/ pe drumul ruinei şi-al morţii.” (v. Nu este o idee nouă, o întâlnim şi astăzi, Hipolit) Influenţa pernicioasă a lui Eros ascunsă sub masca: viaţa e înrudită cu asupra lui Thanatos este subliniată şi moartea. În aceeaşi măsură există şi o teamă tdezbă ătu de M. Bonaparte (Cronos, Eros, de moarte iar Homer în Iliada 20,65 vorbeşte Thanatos, Paris, P.U.F.): „trăsătura constantă de o scârbă a zeilor faţă de lăcaşurile lui a lui Eros este aceea că îl trage după sine pe Hades. La polul opus al întunericului, al fratele său Thanatos.” morţii se află lumina, viaţa. Această delimi- Deoarece viitorul închide în el măştile tare, credinţ a anticilor prin care se vehiculează morţii, aşa cum aflăm din tragedia Ion, ideea că cele două părţi opuse nu trebuie să se identificăm la greci atât divinaţia, cât şi întâlnească, este bine conturată de Euripide în profeţia. Un caz celebru de hieroscopie avem Alcesta, unde zeul Apollo este obligat să în tragedia Electra de Euripide. Egist sacrifică părăsească locuinţa lui Admetos, fiindcă un taur. Cercetând măruntaiele descoperă că moartea a pus stăpânire pe casă. Jocul valo- ficatului îi lipseşte un lob, semn nefast. rilor umane, în perioada homerică, este altul. Aşadar toate elementele prezentului sunt Zeii descrişi de Homer sunt scârbiţi de absorbite de viitor, de spaima morţii. moarte, dar nu ezită să atingă morţii. Simulacrul htonian apare de fiecare dată Lumea celor morţi este una a umbrelor, prin practici magice şi are legătură cu actele o lume lipsită de putere, dar care totuşi există. celor vii. În acest sens avem trei reprezentări Moartea este o reprezentare filosofică a celebre: Darius (tragedia Perşii), Polydoros trecerii în altă formă. Această noţiune a (tragedia Hecuba), Clitemnestra (tragedia transformării este întâlnită atât la Platon, cât şi Eumenidele). De amintit este raportul dintre la Pitagora iar în mod plastic, într-un limbaj moarte şi război, moartea cu dimensiunea metaforic, este dezvoltată în Odiseea, prin laşităţii şi moartea în dimensiune eroică. De mitul lui Circe. Oamenii preschimbaţi în preferat e latura eroică, după cum limpede animale confirmă ideea migrării sufletului, declară Casandra în tragedia Troienele: fiind pusă în directă legătură cu modul de „…dacă totuşi luptele încep, atunci este de viaţă dus: sufletul care în viaţă s-a purtat preţ cununa unei morţi eroice pentru cetate; o asemenea unui animal se va preschimba în moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă.” acel animal. Important pentru literatura clasică în Până în momentul ajungerii în moarte comparaţie cu cea ulterioară este vectorul există etapele căutării, etapele de ardere, care emotivitate. Personajele antichităţii sunt mult se înscriu pe axa timpului universal. Ulise, la

118 ♦ Mişcarea literară îndemnul lui Circe, coboară în Infern. Tema Cântul XXIV şi restul cărţii. În această parte, pelerinajului în ţara morţilor este legată atât imaginea tărâmului infernului se deschide cu de plasarea fiinţei pe coordonatele Hermes, care-i cheamă la el cu nuiaua pe universalităţii, dar şi de motivul reînvierii peţitorii petrecăreţi. Însă, cadavrele peţitorilor trecutului, ambele contexte dând valoare încă zac în curte, netrecând prin ritualul dramei umane – perpetua căutare a regăsirii incinerării. S-ar zice că avem de a face cu o de sine. Acest mit al coborârii în Infern, al interpolare. Tot o interpolare ar putea fi şi descrierii locaşului morţilor a fost mult scena discuţiei dintre Achilles şi Agamemnon, îndrăgit de gânditorii antici şi moderni. Îl morţi. După cum s-a specificat, în opera lui întâlnim în literatură. O reprezentare de Homer trupurile morţilor nu întârzie prea mult excepţie o are în mitul lui Orfeu. Dante, până să fie arse. În acest context Agamemnon Divina Comedie, Cântul XXV, preferă această îi povesteşte lui Achilles că trupul i-a fost temă şi reuşeşte să o imagineze, să o incinerat abia după 18 zile. problematizeze într-un fel aparte, profund, Cu tot acest tablou grandios despre dureros, înduioşător şi cu rezonanţă. Se spune, lumea morţilor, în care domneşte „cel şi pe drept cuvânt, că Infernul lui Dante este puternic”, „zeu al adâncurilor pământului” cea mai frumoasă parte a operei acestuia. (Iliada 9), lumea de sus, lumea luminii nu Pasiunea care a pus stăpânire pe eroul doritor doreşte să aibă vreo legătură cu morţii. Nu se să descopere cele nedescoperite, îndreptându- aduc ofrande, nu se aud rugăciuni. Cazurile de se cu corabia spre lăcaşurile neştiute de peregrinare în Infern sunt cu un scop precis, nimeni, a prins deopotrivă lectorul, fascinat de de fiecare dată. Nici un om de la suprafaţă nu fantastica lume a morţii. Moartea este foarte doreşte întâlnirea cu spiritele moarte, cu bine reprezentată şi prin limbajul muzicii de Hades, sau câinele lui păzitor, cu glas nume ca: Haydn, Gabrielle D’Annunzio, răsunător (Hesiod, Teogonia, 310). În epoca Claudio Monteverdi, Offenbach, Franz Liszt. posthomerică se întâmplă o mutaţie a În pictură, moartea i-a fascinat pe Eugene procesului gândirii. Morţii vor beneficia de Delacroix, Giovanni Bellini, Dossi Dosso, etc. cinstire şi chiar mai mult de atât, de un cult al Revenind la spectrul antichităţii, descri- acestora în lumina celebrităţii lor, nu ca formă erea Hadesului în Odiseea, Cântul XI şi demonică. Important este procesul acestei XXIV, este una ce ţine mai mult de domeniul mutaţii a gândirii. Aceasta a fost perspectiva fabulaţiei, multe imagini sunt alăturate anume homerică, destul de sumbră. O altă faţă a pentru a întregi un catalog al faptelor, care s- dimensiunii morţii o întâlnim în tragedie. au petrecut ori vor avea loc. Imaginile sunt „Tragedia care, ca slujnică a lui Dyonisos – fantasmagorice. Cartea XI este o adevărată spune Walter F. Otto, Zeii Greciei, p.152 – hartă a damnaţilor. Petru a ajunge în acest loc stăpânul morţilor, părea destinată să fisureze al umbrelor, Odiseu va practica bine cunos- puternic această idee (…). De-a lungul cutul cult al morţilor, va aduce prinoase secolelor şi încă de la marii romani, a rămas pentru morţi: lapte, miere, vin dulce, făină, actuală ideea exprimată limpede pentru întâia vite jertfite. Abia după ce dă zeilor partea lor dată de Homer: cel mort nu mai poate fi îi întâlneşte pe morţii celebri: pe Elpenor, subiect activ, dar făptura celui mort nu s-a mort în casa lui Circe, pe Anticleea, mama lui, stins.” pe proorocul Tiresias, pe Titos, fiul Pămân- Destul de rar în tragedia antică moartea tului, supus la chinuri groaznice (doi vulturi îi poartă vălul purităţii, sublimului. Şi totuşi mâncau ficatul, deoarece se luase de iubita lui Alcesta, fiica regelui Pelias din Iolcos, soţie a Zeus), pe Tantal, care, lăsat în apa unui iaz şi lui Admetos, alege să moară în locul acestuia, înconjurat de pomi fructiferi, se chinuia de fiind astfel investită cu nobleţe, la fel Ifigenia. foame şi sete, pe Sisif ce trudea să rosto- La polul opus, Thanatos îşi întinde tentaculele golească un bolovan în vârf de munte. spre o altă figură feminină – Medeea, Desigur, Homer întrebuinţează în mod voit personajul cel mai puternic din toată literatura imaginile hiperbolice, pentru a accentua greacă. Aici lupta pentru trup (peri tou urletul infernului. Morţii ajung în lumea somatos), pentru dorinţele acestuia, primează subpământeană abia după incinerare. Din în faţa luptei pentru suflet (peri tes psyche) iar această perspectivă, există o discordanţă între Thanatos învinge. Nici nu se pot petrece

Mişcarea literară ♦ 119 întâmplările în alt mod, dacă ne gândim că este atacat de moarte, valorile s-au răsturnat, termenul psyche are labilitatea lui în sens moartea intrând într-un faliment. Ea este cea etimologic, desigur, într-o primă fază fiind, ironizată, decapitată, iubită, posedată, aban- cum arată E.R. Dodds „lăcaşul curajului, al donată, încolţită. pasiunii, al milei, anxietăţii, al poftei animale, E bună această stare de fapt, „dacă n-ar dar aproape niciodată, înainte de Platon, lăcaş fi moartea, omul n-ar filosofa”, conchide al raţiunii…” Schopenhauer. Totul rămâne în coadă de Aberaţia morţii antice (crimă, sinuci- peşte. Drumuri deschise fără nici un răspuns. dere, sfârşit prematur, etc) concentrează Mă văd silită să recunosc fraza din capul cărţii deopotrivă actio şi narratio ca reprezentare Irinei Petraş, Ştiinţa morţii: „pentru mine, scenică în toată complexitatea. paginile următoare nu sunt un răspuns, ci o Paternul clasic are structura lui domi- sumă de întrebări…” nantă implicând threnos-ul, pathos-ul, o Faţă de cele ale predecesorilor noştri, acţiune şi o narare în crescendo până la cele întrebările actuale reclamă logica, implicând mai sensibile simţiri, până la tulburarea în acelaşi timp ştiinţa. Moartea face parte din corporalului. ritmul vieţii. „Linia evolutivă a vieţii – afirmă Temele funebre i-au preocupat nu doar Ion Biberi – comportă deopotrivă senescenţa pe greci. Latinii au încercat şi încearcă, de şi moartea. Între domeniul vieţii şi moarte nu altfel toţi oamenii stăpâniţi de geniul morţii, există o barieră separativă, o opoziţie. Moar- să dezbată subiectul. Ei bine, sintagma morţii tea e un termen necesar de evoluţie a vieţii, o în variantă latină prefer să v-o ofer în chip de concluzie obligatorie a unei întregi serii de apoftegmă: procese vitale.” Ştiinţa, deşi a evoluat, rămâne Mortis memoria iugis esse debet, idque destul de fragilă şi nesigură pe acest tărâm. etiam Dei praecepto, cui soli Epicurei Funcţia semantică a morţii îşi găseşte repugnant, sed falso. palierul pluriform în literatură, senzualitatea, Heu mortem invisam …/ Imbelles, ambiguitatea, misterul, ridicolul, labirintul populisque duces, seniumque iuventae. thanatosului îmbrăţişând genurile literare Sub tua purpurei venient vestigia reges / existente. Deposito luxu, turba cum paupere mixti. / O astfel de privire oferă cartea Ştiinţa Omnia mors aequat. morţii. Este un volum pe care l-aş numi o Şi la romani, moartea rupe orice legă- plimbare la braţ cu moartea prin literatura tură cu lumea celor vii, rămânând umbra cu modernă. realitatea ei: „Dulcilor daruri, cât timp o voise Poate mai mult ca oricând şi ca orice şi zeul şi soarta!/ Sufletul meu obosit primiţi- altceva, moartea m-a pus de această dată în l, strivindu-mi amarul./ Viaţa menită de sorţi mare încurcătură. Nu am găsit nici un răspuns. cu fapte-am trăit-o,/ Însă la umbre coboară Mă întorc la Claude Roy şi-i rescriu frag- victoriosul meu suflet.” (Vergilius, Eneida) mentul: Trecând peste timpuri, moartea îşi are „Toată viaţa este un proces de distru- actualitatea ei, însă problema de fond a rămas gere. Singura reuşită pe care o pot concepe în aceeaşi. Întrebarea ei a rămas la fel de acest proces lent sau rapid de dezagregare a deschisă ca în antichitate, iar noi la fel de celulelor în drum spre moarte ar fi aceea să expuşi acesteia. Raportarea la ea implică reuşesc să mă detaşez, să îmbătrânesc, să plec totuşi o altă simptomatologie, una destul de cu seninătate. Să iubesc câteva fiinţe cu destul stufoasă, fiind gândită, chiar atacată, biata de de multă inteligenţă pentru ca să fiu capabil ea, moartea, din mai multe privinţe. De fapt, să le dau puţină fericire.” Fragment rescris am vaga senzaţie că postmodernismul nu mai după C. Roy şi asumat de autor.

120 ♦ Mişcarea literară

George Bogdan: 1, Casa Revoltei

Adrian LESENCIUC

După publicarea unui consistent volum în nisipul fierbinte,/ marea îşi trimite de „literatură de sertar” la Editura Eminescu nestăpânirea în voltă peste răscoala/ poetică, în 2013, Tărâmul cu dimineți putrede (Poeme mergem tot mai mutilaţi spre/ ţara de dincolo din Est), conținând poeme scrise între 1986 și de iubire, dictatura. (Cu ochii mari, p.32) 1988, George Bogdan propune o nouă lectură, 1, Casa Revoltei (Poeme din Est), volum de Singura cale de a submina această versuri publicat la Editura Tracus Arte în realitate bolnavă de facticitate – boala e 2014 și ilustrat de Vlad Ciobanu. Principalul leitmotivul întregului volum, a se vedea risc, în asemenea situații, ar fi fost repetarea patologia numărului 1: „numărul 1 e bolnav propriei formule estetice, însă, surprinzător, de vremea urâtă de după utilizarea instrumentarului epocii afară, o vulpe latră comuniste și a decorurilor acesteia într-o în aer, golul creşte formulă deformatoare, suprarealistă, ne trezim în jur,/ înot disperat într-un decor „deliricizat”, cotidianist, incolor. printre desene de Amorful și diformul rămân în zona de muşcate înflorite, penumbră: „Țin cupa de lavă deasupra formei ochi muribunzi, va- indefinite și torn parcă o lume nouă” (Siluete gabonzi bătrâni,/ la negre, p.22). Poemul din noul volum coboară marginea oraşului din coșmaresc în facticitatea cotidiană, în care numărul 1 tuşeşte şi personajele cu trăsături supradimensionate, se aude ecou de iluminate special pentru a evidenția oroarea, împuşcături în ce- capătă chipuri șterse. Nota de revoltă este lule,/ pe un rug abandonată, se pierde ca ecou în aprins însetaţii de distorsionarea care mai poate fi ghicită doar în libertate sunt ţinuţi tușa caricaturală. Dezamăgirea e mai profundă cu ochii aproape de foc să crape ca iepurii” în acest volum și privește deopotrivă, dacă nu (p.17), a societății în care drama se pierde în preponderent, incapacitatea cuvântului și a cotidianul absurd în hainele normalității: „Am poeziei de a potoli spasmele. Durerea trebuie scris un mic poem absurd, îngropaţi morţii, şi redată frust, descrisă mecanic, realist, fără care morţi, viii/ înainte de momentul arderii angajare, fără regrete, fără nici un fel de cadavrelor odată în oraşul cu castani.” (p.55) sentimente, de altfel. Să luăm în considerare o – e cea a ironiei. astfel de notă de redare, prin apel la Rugina ironiei pu- Lecturi puținătatea cuvântului, la posibilitățile de drează orașul zugră- prescurtare în graba notației asupra unei vit în formula realism-socialismului, accen- realități în care semnificanții înșiși devin tuează umbrele suprarealiste din peisaj, mușcă referenți: adânc din însuși rolul cathartic al poeziei. Al poeziei care gratuit se „deliricizase”, se Cu ochii mari către cunoaştere/ încărcase de realism prăfos, cotidianism, ……………….. moarte/ …………………….. luciditate, biografism, oralitate. Poezia însăși iubire/ E lirism acesta sau vată de sticlă,/ e (cea a actualului și factualului) – neopoezie o soare torid, alb ţipăt în gene,/ nu, e faptul numește George Bogdan, insinuând neolimba divers al meduzei/ zvârlită pe plajă să moară din distopia orwelliană – este cea vinovată de

Mişcarea literară ♦ 121 eșecul răsturnării. Cu sarcasm George Bogdan Iată cum se inserează imaginea unui alt se aruncă în apele acestei poezii. „Păstorul de (ano)timp, al unei alte scriiituri: turme căuta iarba neopoeziei în realitatea imediată” (p.47), constată el, și coboară în Mă văd copil jucându-mă în pruni, exact aceeași realitate redată mașinal, în care tăvălindu-mă prin iarbă,// căutând nuci sub depune substanța solidă, cristalizată a frunze toamna pierdut în ttimp sub aripa casei explozibilului, sub forma unei poezii la fel de vechi/ şi a mamei, o frântură de cer ce respiră colțuroase ca decorul în care s-a insinuat: ca Dumnezeu,/ colind coclauri când plouă cu găleata, ajung la gârlă şii ameţit urc cu apa sărut oţelăriile pentru rostul lor de a fi tulbure/ iute mă retrag speriat de la mal să nu fiinţă/ şi de a mă denumi român şi poet cad în volburile umflate alle viiturii/ ce duce la postmodernist,/ vezi, sunt omuleţul aşteptâânnd vale departe destine răscroite să lupte până la naşterea versurilor/ în cuva societăţii epuizare şi să moară. (Conștiința mea tremură româneşti demolante şi demoralizatoare,/ o sărutând dreapta mamei, p.76) răstorn în poezia aceasta, abia aştept răsturnarea ca schimbare. (Abia aștept, p.33) Evadările interioare sunt rare, acoperite de o factualitate pregnanntă – generaționistă, În cel de-al doilea volum, 1, Casa fragmentată, fuundamentall postmodernă (dar Revoltei, dislocuirea produce presiune. generația se definește pe coordonate sociale la Sistemul (același?, altul?) apasă continuu, George Bogdan, nicidecum culturale) – strivește realitatea cenușie și chipurriile reproducându-se asemenea celor care, în acele privitorilor, obișnuindu-se cu această realitate. vremuri, „o luau razna făcând dragoste să nu Chipului strivit i se imprimă un rânjet. putrezească” (p.76). Sarcasmul, ironia, se interpun în procesul Explozia este promisiunea volumului 1, percepției și reprezentării – atât i-a rămas Casa Revoltei (Poeme din Est). Numărătoarea trăitorului care, în spațiul din care a fost extras inversă pare să fi început. E suficient să monstruosul, suprarealistul vis al egalității încheiem în cheia în caree poetul declanșează comuniste, simte presiunea dislocuirii ritmul ceasului prin ultimeele versuri: „Păşesc (inclusiv a propriei dislocuiri). De aceea, în capitalism năucit de mulţimea drumurilor poate, autorul se îndreaptă spre sine. Protejaată, şi în rând cu şmecherii din romană/ îmi scriu sub rânjetul social, e oglinda proprriiei pe trup numele, apăsat, scriu cu negru pe conștiințe, în care continuă să se reflecte conştiinţă/ sunt killer, profesionist, ferea din copilăria. Sugestia luptei și morții viitoare, în calea mea de poet, ucid.”” (Sunt poetul killer, învolburarea ghicită, tulbură apele conștiinței. p.79).

122 ♦ Mişcarea literară

Dulce-amar de Bucovina

George BODEA

Programată în cadrul Festivalului Cred că n-ar trebui să ne mire sau de-a internaţional de etnografie şi folclor „Întâlniri dreptul să ne revolte reacţia, uneori prea bucovinene” (organizat la Câmpulung excesivă, împotriva Moldovenesc, ediţia a XXV-a), în ziua de stilului encomiastic, vineri, 18 iulie 2014, a avut loc, la Biblioteca de ceremonial reli- municipiului, prezentarea cărţii Dulce de gios, atunci când e Suceava, Amar de Cernăuţi, anunţată fiind şi vorba despre o prezenţa autoarelor, ziaristele Doina Cernica personalitate, oricât şi Maria Toacă. S-a înfăţişat la întâlnirea cu de importantă ar fi publicul numai reprezentanta jumătăţii de Sud contribuţia acesteia a Bucovinei, dar gândul celor de faţă a fost la dezvoltarea cul- parcă stimulat de regretata absenţă a turii. Asta nu fiind- publicistei de la „Zorile Bucovinei” în a se că, măcar uneori, îndrepta către Ţara Fagilor cea întreagă, mai cuvintele mari nu s- bine zis reîntregită prin proiectarea destinului ar cuveni. Dimpo- acesteia pe ecranul izbăvitor al spiritualităţii. trivă, numai că aces- Şi nu se putea să nu fie vorba despre această tea au fost deja ros- dezamărginire, câtă vreme atât cartea cât şi cei tite şi există riscul de a le devaloriza ireme- ce au prezentat-o nu s-au limitat la a se referi diabil. la destinul zbuciumat al acestei provincii Într-un final de poezie Eminescu spune româneşti, ci au avut în vedere „ţara cea într-un vers lapidar totul despre ce a însemnat mare”, a cărei integrală expresie a fost fosta parte a Ţării de Sus a Moldovei pentru considerat, de atâţia prestigioşi oameni de sufletul său, totul în două cuvinte: „Bucovina cultură, Eminescu. Cu alte cuvinte, s-a vorbit mea.” despre Bucovina şi s-a vorbit despre Că numele lui Eminescu este legat de Eminescu. spaţiul românesc în toată cuprinderea lui este Însă, câteva zile mai târziu, aveam să un adevăr de multă vreme acceptat de toţi cei mai cad o dată pe gânduri când, referindu-se care i-au citit cu atenţie opera, mai ales dacă la un poet contemporan ce ar fi împlinit 71 de nu s-au oprit numai la contactul cu poezia sa, ani pe 20 iulie, un avântat jurnalist ci i-au cunoscut şi preocupările constante bucovinean (prin adopţie) a folosit aceleaşi pentru folclor, proza, încercările dramatice şi cuvinte mari pe care le ascultasem şi acum, articolele pe care le-a publicat de-a lungul glăsuite de alţii, şi care cuvinte dădeau impresionantei sale prezenţe pe baricadele impresia că îl privesc doar pe autorul Doinei: jurnalisticii vremii. Dar nu e de mirare nici „a fost un simbol, o cauză, un destin. A năzuit faptul că pe Eminescu şi-l revendică, fără ca ca şi Icar spre înălţimi. A fost bolnav de prin aceasta să fie eclipsată apartenenţa la dragoste de ţară şi de iubire, şi numai poezia întreg, spaţii restrânse, cu caracteristici parti- i-a fost medicul curant. Mereu s-a regăsit în culare (regiuni istorice, judeţe, oraşe, sate, propriul destin escaladând piscurile glorie componente reprezentative pentru un anume […] [El] este românul românilor de areal ş.a.). Consultarea unei bibliografii pretutindeni…” recente referitoare la marele poet (şi nu doar poet) va atrage atenţia prin impresionantul

Mişcarea literară ♦ 123 număr de titluri de genul celor pe care le confluiesc mai puternic poate în ziua de propune, botezându-şi capitolele cărţii mâine a Uniunii Europene, poate în necu- Eminescu şi Teleormanul (ediţia a treia, noscuta viitorului. Ea încearcă să redea cât Craiova, 2014) cercetătorul Stan V. Cristea: mai exact o realitate în care nu lipsesc Trecerile lui Eminescu prin Teleorman, demersurile pentru identificarea, realizarea i Eminescu şi teleormănenii din Bucureşti, îmbogăţirea unei unităţi culturale […]” (p. 5- Teleormanul şi opera poetică a lui Eminescu, 6) Teleormanul şi culegerile de folclor ale lui Multe din titlurile articolelor Doinei Eminescu, Teleormănenii în publicistica lui Cernica, componente ale primei secţiuni a Eminescu, Eminescu şi preţuitorii şi exegeţii volumului, trimit în modul cel mai direct la săi în Teleorman, Alte gesturi de preţuire a lui poetul care a rostit în numele plânsului Eminescu în judeţul Teleorman şi, încă o dată, neamului său îndureratele cuvinte : „Din Preţuirea lui Eminescu în judeţul Teleorman. Boian la Vatra-Dornii/ Au împlut omida Din această adevărată competiţie a cornii/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai raportărilor la Eminescu din perspective unui poţi cunoaşte.” ţinut românesc nu putea să lipsească tocmai Iată şi titlurile: Consulatul, de-acum pe Bucovina, de ale cărei meleaguri şi istorie se strada şcolii lui Eminescu, Cu Eminescu, dar leagă unele dintre cele mai importante mo- fără noi, «Scriitorul citeşte»: Eminescu şi mente ale biografiei poetului. Aici i se Bucovina, Festivalul literar «Mihai născuseră părin ţii, aici avea să urmeze, după Eminescu» – 2010, O carte despre Eminescu ce mintea şi sufletul său deja se impregnaseră şi Cernăuţi, Eminescu sărbătorit de românii de „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, studii din Nord în Nordul vieţii sale şi Eminescu la temeinice la gimnaziul cernăuţean, aici va Putna. lega prietenii de o viaţă, aici va publica La rândul ei, în a doua secţiune a cărţii, primele versuri şi de aici vor pleca primele Maria Toacă îi dedică poetului un capitol sale creaţii către altă zare românească, aici se întreg, al treilea, intitulat Eternitatea va întoarce, în vremea studenţiei, pentru a-l eminesciană, din care atrag atenţia în mod cinsti pe Ştefan cel Mare la Putna, dar, mai deosebit câteva din articolele apărute mai întâi ales, aici va reveni permanent cu gândul şi cu în presă între anii 2009-2014 : Prinos de inima, luând atitudine, ca de altfel şi în privin- iubire, deficit de responsabilitate, Rouă ţa Transilvaniei şi a Basarabiei, îngrijorat de tămăduitoare pentru setea din sufletele soarta românilor înstrăinaţi, dar în a căror noastre, Nu ne apasă nici un dor?, Veşnic şansă de „mântuire” a crezut permanent. adăpost al fiinţei noastre, Şansa de a nu ne Cuvântul înainte al cărţii semnate de pierde sau Ne ocroteşte şi ne înveseleşte. cele două autoare luminează sensul preocu- În cazul ambelor autoare, referirile la pării constante a acestora pentru un spaţiu cu Bucovina şi Eminescu sunt realizate prin semnificaţii cu totul aparte, în care ecourile asumarea onestă a condiţiei de jurnalist care trecutului, tribulaţiile prezentului şi provo- nu ambiţionează să rezolve enigme ale cările viitorului îndeamnă la responsabilă istoriei, ale biografiei unei copleşitoare perso- angajare şi reflecţie, după cum suntem nalităţi ori aspecte ce privesc interpretarea preveniţi încă din cuvântul înainte Dulce- operei. Ceea ce contează în mod deosebit este amar de Bucovina: „Focalizând interesul evenimentul care prilejuieşte împlinirea asupra capitalei Bucovinei de odinioară, sărbătorească, în cazul articolelor amintite capitală de suflet pentru autoare şi astăzi, acest rol îl are evocarea figurii emblematice a cartea încearcă integrarea ei unei realităţi poetului în strânsă legătură cu ideea de mai cuprinzătoare, în care sudul sucevean şi spiritualitate bucovineană văzută ca o şansă nordul cernăuţean continuă să existe împre- de supravieţuire a idealului de unitate dincolo ună în dragostea pentru limba română, pentru de ceea ce ar părea să-i zădărnicească înfăp- Eminescu, pentru tradiţii şi obiceiuri şi în tuirea. Asemenea evenimente, la care ni se dă care nordul cernăuţean şi sudul sucevean impresia că participăm noi înşine, sunt inter-

124 ♦ Mişcarea literară viurile cu oameni de cultură din Bucovina aceleiaşi fiinţe cu un ochi care plânge şi unul zilelor noastre (Vasile Tărâţeanu, din Nord ; care râde (de fapt cei doi ochi râd şi plâng, Ion Beldeanu, din Sud, printre ei), evocarea inversându-şi uneori rollul), ci avem de-a face unor personalităţi ale Bucovinei de odiniooară, şi cu o destul de evidentă unitate stilistică, dintre care unii au fost contemporani şi prie- întemeiată îndeosebi pe echilibrul între teni cu cel ce scrisese La Bucovina, lansări de necesare obiectivitate şi inevitabila subiec- carte, editarea unor lucrări valoroase în şi tivitate. Astfel ni se prillejuieşte apropierea de despre Bucovina, sesiuni de comunicări aspectele vizate nu numai cu mintea ci şi cu ştiinţifice dedicate Bucovinei şi lui Eminescu inima, aşa cum înseşi sensibilele şi talentatele sau limbii române, aniversări şi comemorări autoare au făcut-o. O şansă în plus de a băga Eminescu şi numeroase altele. de seamă că este posibiil ca dulcele şi amarul Cele două autoare ale cărţii Dulce de să coexiste oximoronicc, urmând convingător Suceava, Amar de Cernăuţi nu sunt înrudite modelul eminescianului dor dureros de dulce. doar prin aspectele vizate parcă de privirea

Miişcarea literară ♦ 125

Eminescu şi Ovidiu, exegeză de literatură comparată

Menuţ MAXIMINIAN

Profesorul Vasile Găurean iese în lume mari realizări (Floarea albastră, Lacul, cu o carte plămădită de-a lungul mai multor Dorinţa, Crăiasa din poveşti, Călin file din ani. Sub raza aceluiaşi Luceafăr: Eminescu şi poveste). Pe Ovidiu îl aflăm la Roma anului Ovidiu, exegeză de 23, ante Hr., cunoscând mari talente ale literatură universală vremii. Acum vor apărea Tragedia Medeea, comparată, apărută volumul Amores, ducând o viaţă frumoasă, la Editura ieşeană c ăsătorindu-se de trei ori. Sabia destinului îl Junimea, este un va lovi pe Ovidiu fulgerător, într-o singură zi, prim studiu de caz prin porunca exilului, iar pe Eminescu, tot asupra celor doi într-o zi, când aşa-zisa întunecare a minţii (28 mari poeţi, în aceas- iunie 1883) îi schimbă destinul de om şi poet. tă formulă. Stăpâ- Pe când împlinise 50 ani, nava lui nind elementele de Ovidiu ajunge la Tomis, unde va fi exilat până congruenţă şi de la finele vieţii (8-9 ani). În Fastele ar fi indicii topire sinergică, că ar mai fi trăit în anul 18, biografii săi pun Vasile Găurean stu- însă data morţii la 1 ianuarie anul 17. diază cu acribie ope- Mihai Eminescu avea 21-22 ani în ra, dar şi viaţa poeţilor, dându-ne o lucrare de tristul moment vienez, de atunci şi până la comparatistică literară de cel mai înalt nivel. momentul de criză trecând 10-11 ani, Atât Eminescu, cât şi Ovidiu marchează cercetările vin însă cu dovada asocierii bizare câte un hotar în dezvoltarea literaturii a factorilor politici interni la scoaterea lui popoarelor lor, despărţind două lumi. Ambii Eminescu din circuit. au destine celebre, Ovidiu fiind exilat la noi Vorbim de portretele morale, Eminescu pe malul mării, la Tomis, de aici trimiţând şi Ovidiu sunt descrişi, de Vasile Găurean, scrisori în versuri, prin care imploră ajutorul drept personalităţi cu totul remarcabile, cei unor mari personalităţi ale imperiului, sperând doi poeţi punându-şi amprenta până şi în la iertarea pedepsei. La rândul lui, al nostru această relaţie a lor cu semenii. Calităţile Eminescu va sfârşi tragic. durabile ale amiciţiilor lor au fost Ambii poeţi provin din familii bogate, dezinteresarea, statornicia, respectul adânc şi Ovidiu fiind din familia cavalerului Publius, total, sinceritatea. iar Eminescu din cea a lui Gheorghe Despre Eminescu s-a spus că, asemenea Eminovici, care deţinea o moşie la Ipoteşti. O regelui Midas, a transformat în aur tot ceea ce trăsătură comună părinţilor lui Eminescu şi a atins, fiind admirat nu doar Eminescu Ovidiu era aceea de a vedea copiii absolvenţi poetul, ci şi omul, bibliotecarul, revizorul de şcoli cât mai înalte, pentru a avea un viitor şcolar, gazetarul sincer. Atât Eminescu cât şi strălucit. În timp ce Ovidiu era dat la un Ovidiu au avut o pasiune pentru oamenii ludimagister în oraşul Sulmo, micul Mihai înţelepţi din popor, pentru vorbire, datini, ajunge la Cernăuţi. Dacă şcoala din Cernăuţi fiind cunoscători şi valorificatori ai unui nu-l impresionează, anii şederii la Iaşi (1874- tezaur de înţelepciune pentru propriile lor 1876) au fost anii de acumulări pentru poetul creaţii, preluând legende, eseuri, idei, cărora român, din acest tezaur înălţându-se viitoarele le-au dat un nou veşmânt strălucitor.

126 ♦ Mişcarea literară Pasiunea de a sta de vorbă cu singu- culturii ne dezvăluie modul unic în care raticii, de la prisăci sau de la stâne, le-a fost aceştia au fost stâlpi ai liiteraturii universale. comună celor doi poeţi, deşi între ei se află Studiu profesorului Vasile Găurean este, atâtea secole ce îi despart. Există, în viaţa lui de acum, un reper în literatura comparată, Eminescu şi Ovidiu, un moment pe care l-am putând fi aşezat în rândul lucrărilor de putea denumi al descoperirii patriei. Despăr- specialitate. Îl aşteptăm, pe domnul profesor, ţirea de locurile natale aduce individului o şi cu volumele de crritică, precum şi cu nouă perspectivă şi poate avea un rol celelalte cărţi de speciaallitate pe care le are în formativ. Cele două tabele cronologice, puse pregătire. faţă-n faţă ale celor doi mari înaintaşi ai

Miişcarea literară ♦ 127

Traian Vasilcău: Sfeşnic în rugăciune (volum de poeme pentru un „Nobel ceresc”)

Ioan L. ŞIMON

De la Chişinău, contopirii cu lumea, o stare de metafizică capitala Republicii trăire a ministerului cosmic.” Moldova, primim un Există şi în poemele lui Traian o provocator volum de nelinişte interioară, un zbucium tensional poeme: Sfeşnic în debordant întâlnit mai rar în lirica mileniului rugăciune de Traian nostru, poate doar în poezia psalmilor Vasilcău (cu o Post- arghezieni, o zbatere între sacru şi profan, faţă de Irina Mavro- între o Scilă şi o Caribdă spirituală, între din, Editura Notograf puritatea crinului şi zgura cotidiană a Prim, 2012, Chişi- banalităţii şi tristeţii. Trăire conflictuală, nău), poet cu un potenţial intelectual pluri- obsedantă, încât poetul se adresează valent, autor al 39 de cărţi, apărute la „instanţelor celeste”, să fie uitat „prin vreo Chişinău, Iaşi, Alba Iulia, Arad, Craiova, poveste” de acest război mistuitor al fiinţei Timişoara, Bucureşti şi Ottawa, maestru în între extreme, care produce prea multe răni: artă şi director al proiectelor: Dicţionarul „Şi-am tot scris instanţelor celeste/ Să mă Scriitorilor Români contemporani de pretu- uite în timp prin vreo poveste:/ Trubadur la tindeni şi Antologia Uniunii Scriitorilor din răni să fiu mai rar// Să mă încing în hora România şi Moldova. pustiirii/ Şi-un chiot vrednic de toţi zbirii/ Cartea a apărut în cadrul Proiectului Să rămân – şi n-am fost un În zadar!” (Să cultural-artistic „Noi vedem cu inima”, mă îngâne cântecul luminii, p. 4). derulat de Asociaţia Obştească „Mereu Autorul ne invită într-un demers Aproape” din Chişinău. metafizic de cunoaştere a sacrului, a unirii Titlul cărţii, Sfeşnic în rugăciune, este cu lumea - un mister dominat de paradoxuri, o metaforă a fiinţei raportată la divinitate, greu accesibil cunoaşterii individului, care rugăciunea având valenţe soteriologice şi se mişcă între coordonatele finitudini şi eliberatoare. După aprecierea cunoscutei efemerităţii. O posibilitate a acestui act de cercetătoare de lite- cunoaştere este rugăciunea, ca o sublimare a Raft ratură comparată şi trăirilor eului cu valoare şi potenţial traducătoare exper- polivalent: de comunicare cu divinitatea, de cunoaştere prin revelaţie a misterului, dar şi tă de literatură universală, Irina Mavrodin, de vindecare a fiinţei şi de mântuire a ei. în postfaţa cu titlul Poezie şi rugăciune a Astfel, poemele par solilocvii în faţa volumului, menţionează, printre altele: veşniciei, din care Dumnezeu ne răspunde „poezia este pusă în relaţie cu rugăciunea”, prin revelaţie şi epifanii, da mai ales prin iar Traian Vasilcău este „un poet autentic, darurile acestei lumi unde ai posibilitatea de poet adevărat […] care reuşeşte să comunice a te bucura de măreţia lumini şi de dragostea prin poezia sa un simţământ al unirii, al divină în diferitele ei forme de manifestare: „Se înlumină, vremuind, vecernii/ Mă-

128 ♦ Mişcarea literară nluminez şi eu de-al bolţii grai./ Strig macii În multe dintre poemele cuprinse în toţi pe nume, le sunt crai”/ Şi dintre rude acest volum cititorul este antrenat într-o doar ei mi-s eternii.” (Se înlumină, vremuind ţesătură de paradoxuri ce aparţin de misterul vecernii, p. 26). existenţei şi al divinităţii, autorul conside- Autorul a înţeles funcţia paradoxală a rându-se un slujitor al acestuia, în aşteptarea limbajului, şi anume aceea de a ascunde acelei epifanii revelatoare („Făclia mea sensul, încifrarea şi obscuritatea, după cum neîntâmplată”), conştient însă de limitele aflăm din studiul „Structura lirici moderne” fiinţei umane în atingerea desăvârşirii: al lui Hugo Friederich, astfel, poemele lui „Misterului sunt slujitor de-o viaţă/ traian Vasilcău pot genera multiple interpre- Desăvârşirii ctitor nu pot fi/ Fântâna din voi, tări. Rugăciunea lui se îmbracă în diferite secate-n viaţă,/ Oricât voiesc nu mai pot forme lirice: de psalm, de cântec sau de glăsui” (Misterului sunt slujitor) simfopoem (termen ce aparţine autorului) şi care motivează polivalenţa sensurilor şi a Poet înzestrat cu o nobleţe sufletească vocii interioare. Acest tip de poeme fiind o şi o modestie aparte, nu-şi doreşte o glorie modalitate provocatoare de a aborda pământească fiindcă el nu aspiră doar la probleme existenţiale fundamentale, precum graţia divină „doar Nobelul ceresc”, după divinitatea, logosul, eternitatea, iubirea şi cum sugerează în poemul reprodus pe moartea etc. coperta IV a volumului: „Doar Nobelul Poemul care deschide volumul devine ceresc în veci contează/ Cum nu e nici un un ceremonial al trecerii spre moarte într-o premiu pământesc/ Poţi şi să mori, în atitudine de resemnare, în contextul Domnul înviază/ Tot ce e crin în strai nepăsării celorlalte: „Şi pomii doborâţi n-au jertfelnicesc” Demiurg”/ Stingerea lor e aplaudată-n Traian Vasilcău este şi un inovator de burg,// Şi-i plâng şi n-aş mai scri'… şi nu se limbaj poetic; prin derivare cu prefixe el poate!” creează o serie de sensuri figurate de cuvinte Din ultimul vers transpare şi ideea revelatoare, capabile să exploreze universul actului creativ, ca o coordonată a ştiinţei subiectiv al trăirilor intelectuale, al metafizi- revelatoare, antrenată în acţiunea de cului şi al afectivului („înlumânărită”, „înlu- cunoaştere, o necesitate a fiinţării: „Şi-i mină”, „învulturiţi”, „nemurind”, „acuprin- plâng şi n-aş mai scrie… şi nu se poate!” derea” etc.) astfel valenţa conotativă a Din ultimul vers transpare şi ideea actului textului poetic se pretează la multiple creativ, ca o coordonată a fiinţei revelatoare, interpretări. antrenată în acţiunea de cunoaştere, o Putem afirma cu convingere că poetul necesitate a fiinţării: „Şi-i plâng şi n-aş mai Traian Vasilcău (Traianus) poate fi un demn scri'… şi nu se poate!” continuator al liricii româneşti de rezistenţă Un psalm de o acurateţe ideatică (Spre şi mă refer la poeţii canonici, precum: Tudor tine Doamne…) poetul îşi exprimă cu Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sinceritate credinţa faţă de divinitate şi îi Bacovia sau chiar al unui mare poet al liricii impune trupului să stea departe de româneşti conceptuale cum este Nichita „gândurile deşarte” şi contagioase care Stănescu, fiindcă poezia lui Traianus este seduc slăbiciunea trupului efemer: fiindcă construită pe antonimii şi paradoxuri fiinţa poartă povara unui păcat ce poate leza folosind metafore revoluţionare, cu o mare logosul, de aceea el tânjeşte doar migraţia în potenţă conotativă, capabile să investigheze taina divină atunci când va sosi momentul un univers epistemologic complex. plecării finale: „Şi când va trebui să plec din mine/ Să n-am unde merge decât în Tine”.

Mişcarea literară ♦ 129

Bizanţul la Veneţia

Menuţ MAXIMINIAN

Originar de pe sfânt militar foarte cinstit în Bizanţ, protector meleagurile noastre, al comercianţilor, însă în anul 829, doi din satul Dumbrăviţa, bancheri veneţieni au adus din Egipt trupul părintele Ion Alex- Sfântului Evanghelist Marcu care a devenit andru Mizgan, cadru noul patron al oraşului, făcând din Veneţia o didactic al Univer- mare cetate creştină a Europei. sităţii din Oradea, este Republica Veneţia şi-a ales ca simbol unul dintre teologii leul înaripat al Sfântului Evanghelist Marcu, care s-a aplecat cu emblemă a forţei şi nobleţei. Cel mai legendar vehemenţă asupra stu- leu este cel din bronz, din Piaţa San Marco dierii istoriei creştinismului. care, după cucerirea republicii de către Volumul Bizanţul la Veneţia, apărut la Napoleon, în anul 1797, a fost dus la Paris, Editura Theosis, se alătură celorlalte studii Napoleon jefuind oraşul de multe dintre care vorbesc despre creştinism şi scindarea comorile sale spirituale şi artistice. Există şi acestuia de-a lungul vremii. În oraşele italiene astăzi, la Veneţia, grădinile lui Napoleon, ale evului mediu, Veneţia a ocupat un prim amenajate în locul unde acesta poruncise să loc prin comerţul întreprins aici, dar şi prin fie dărâmate cât mai multe biserici. Leul de rolul pe care l-a ocupat în religie. bronz, luat de Napoleon, şi-a reluat locul pe Veneţia este cunoscută ca oraşul coloana din San Marco în anul 1815. Sfântului Marcu, oraşul iubirii, oraşul apelor, La înfiinţarea Universităţii din Veneţia, oraşul podurilor sau oraşul gondolelor, fiind în jurul anului 1100, au fost aduşi oameni de singura localitate care este aşezată în cultură din Constantinopol care au contribuit, întregime pe apă. Definit drept cel mai prin faima lor, la ridicarea prestigiului romantic oraş din lume, Veneţia este vizitată Veneţiei. În opinia lui Ion Alexandru Mizgan, zilnic de zeci de mii de turişti care trec prin Veneţia s-a menţinut într-o independenţă faţă Piaţa San Marco sau străbat canalul Grande de papalitate, păstrând legături excelente cu admirând unele dintre cele mai frumoase imperiul bizantin, existând o mulţime de palate. Pe lângă acestea, Ion Alexandru documente care arată că vasele Veneţiei Mizgan ne aduce în prim plan comorile puteau fi folosite la transportul trupelor spirituale sau duhovniceşti nebănuite, care-i imperiale, când era nevoie. În insula Torcello, fac pe mulţi turiş ti din răsăritul ortodox să se prima Capitală a Veneţiei, episcopul de simtă într-un adevărat pelerinaj duhovnicesc. Altinum se refugia, în anul 638, aici fiind Câţi dintre creştinii ortodocşi ştiu că pe lângă aduse şi moaştele episcopului ortodox trupul Sfântului Theodor, primul patron Eliodor, care pot fi văzute şi astăzi sub altarul spiritual al Veneţiei, adus din Bizanţ şi trupul bisericii Santa Maria. Sfântului Evanghelist Marcu, adus din În secolul al X-lea, insula Torcello avea orientul creştin, Veneţia adăposteşte în 10.000 locuitori, peste zece biserici şi câteva bisericile sale nenumărate moaşte ale sfinţilor mănăstiri, cele mai semnificative repere ale ortodocşi, ajunse aici din vremea cruciadelor, arhitecturii bizantine fiind la catedrala şi în special, după Cruciada a IV-a (1204?). „Adormirea Maicii Domnului”. Veneţia, De la început, locuitorii Veneţiei şi-au oraşul celor mai faimoase biserici, Basilica pus oraşul sub protecţia Sfântului Theodor, un San Marco, Biserica de Aur, Marea Catedrală

130 ♦ Mişcarea literară a Republicii Veneţiene, care adăposteşte de Stratilat, Sfâântului Apostol şi Evanghelist peste un mileniu trupul evanghelistului Marcu, Sfântul Prooroc Eremia, Sfânta Ana, Marcu. Până şi cei mai contestatari ai Sf. Prooroc Zaharia, Sffâânta Elisabeta, Sfântul ortodoxiei sunt copleşiţi de capodoperele Apostol Iacob, Sfântul Ioan Botezătorul, arhitecturii bizantine. În timpul cuceririi Sfântul Simeon, Sf. Apostol Andrei, Sf. Constanttinopolului, în anul 1204, cruciadă Apostol Filip, Sfânta Împărăteasă Elena, Sf. plănuită de papa Inocenţiu al III-leaa, cu Ioan Gură de Aur, din fiecare găsindu-se o gândul de a elibera locurile sfif nte din mâinile părticică în bisericile veneţiene. Dintre necreştinilor, pe lângă jefuirea bogăţiilor personalităţile marcante ale oraşului de pe ape materiale, Constantinopolul a avut de îndurat merită a fi amintiţi Marco Polo, Paulo umilinţa răpirii celor mai importante coomori Veneziano, Filippo Calendario, Carlo spirituale, moaştele sfinţilor. Până la urmă, şi Goldoni, Casanova. papa Inocenţiu al III-lea s-a arătat îngrozit de Studiul părintellui Ion Alexandru comportamentul barbar. Spre exemplu, în Mizgan este un reper pentru aceste locuri, o Biserica Sfinţii Apostoli au fost profanate dovadă că ortodoxismul se află la loc de până şi mormintele mai multor împăraţi. cinste la Veneţia. Dintre comorile spirituale ale Bizanţului la Veneţia amintim moaştele Sfântului Teodor

Miişcarea literară ♦ 131

Cercetătorul Liviu Păiuş şi Monografia comunei Rodna Veche

Menuţ MAXIMINIAN

Dacă ar fi să nominalizăm unul dintre trecutul pe care Păiuş îl pune faţă-n faţă cu cei mai harnici cercetători ai tradiţiilor noastre prezentul, arătând momentele de dezvoltare cu siguranţă acesta alături de cele de decădere economică, ar fi Liviu Păiuş. bucuria, dar şi tristeţea locuitorilor de-a lungul Profesorul, care are istoriei. grijă cu atâta dra- Conform arhivelor, istoria aminteşte, goste de Muzeul pentru prima dată de Rodna pe la 1100, când Mineritului din se vorbeşte despre teutonii de aici. Pe la 1206, Rodna, căruia i-a dat Rodna este oraş metalurgic în stare de curând o faţă înfloritoare, cu peste 40.000 locuitori, cu o nouă, aduce în faţa biserică pompoasă ş i mare care se presupune noastră cea mai că a fost edificată pe ruinele unui templu amplă monografie a preistoric, biserică ruinată de tătari în anul unei localităţi din 1242, a cărei ruine pot fi văzute şi astăzi. judeţul nostru – Mo- Cadrul natural, relieful şi resursele minerale, nografia comunei aspecte legate de ocrotirea naturii, toate sunt Rodna Veche, apă- oglindite în paginile monografiei. Prima rută la Editura Charmides în aproape 1200 menţiune scrisă despre Rodna este, totuşi, cea pagini, format A4. de la anul 1235, în manuscrisul mănăstirii Doar pentru a lectura aşa cum trebuie Ipatie referitor la luptele pentru Scaunul acest tom îţi ia săptămâni întregi, dar să-l Haliciului, când la Baia Rodna soseşte un scrii, să cercetezi, să aduci în faţă informaţia pretendent la scaun. oferită de arhive, oare câtă trudă presupune? O serie de documente istorice despre Peste 20 de ani şi-a dedicat etnologul Liviu comunitatea de aici, despre regimentele Păiuş cercetării Rodnei celei Vechi, mândra şi grănicereşti, dar mai ales despre cum au trecut orgolioasa aşezare someşană care, iată, de cu fruntea sus peste toate greutăţile rodnenii acum, mai intră o dată în nemurire prin sunt aduse în faţa cititorilor de Liviu Păiuş. intermediul distinsului profesor, fiu devotat al Toponimele care descriu frumuseţea locurilor, acestor locuri, care nu şi-a părăsit glia ori câte peştera Baia lui Schneider, peştera Cobăşel, oferte ar fi avut. apele minerale de la Anieş sunt şi ele Cercetarea demonstrează, cu date şi prezentate într-un mod aparte pentru cei care fapte, selectate şi interpretate cu profesio- nu cunosc bogăţiile Rodnei. Cu siguranţă, nalism, faptul că când spunem Rodna spunem minerit, domeniu Patrimoniu avem vetre româ- care încă din antichitate a avut un rol neşti de care trebuie important în viaţa economică a Rodnei, să fim mândri. Complexa lucrare ne prezintă existând numeroase urme care atestă acest Rodna ca o entitate geografico-istorică aparte, fapt: mormane de zgură, vechi galerii, resturi cu certe elemente de originalitate, una admi- de la o mică topitorie, dar şi un inel din aur nistrativ-economică, una spiritual-confesio- din epoca bronzului. S-au mai identificat o nală, după cum ne spune în Prefaţă prof. univ. serie de drumuri care mergeau spre vechile dr. Mircea Mureşanu. Monografia recuperează

132 ♦ Mişcarea literară galerii, iar în săpături s-a găsit un opaiţ din lut Imaginile cu mineritul rodnean, unele care servea ca lampă de miner. prezentate în premieră de Liviu Păiuş, vin să La poalele Măgurii Mari, în locul numit aducă în faţa noastră mărturia unor vremuri Poiana Zgurii, aceste urme ale mineritului înfloritoare pentru ţ ară, dar mai ales pentru sunt cele mai vizibile. Despre exploatarea Rodna. romană a unor galerii vorbeşte şi un document Din monografia de faţă nu putea lipsi din 1781, galeria Dealul Popii sau aşa numita Parcul Naţional Munţii Rodnei, care în 1932 Galerie Sfântul Fridrich, care, potrivit tradi- era declarat rezervaţie ştiinţifică, prima în ţiei, este exploatată încă din perioada romană. România de acest fel. De la 183 hectare în Apariţia foarte veche a legii mineritului de la 1977, rezervaţia a ajuns la 3300 hectare. Rodna este considerată cea mai veche lege din Agricultura, culturile de câmp, pădurile Europa de Sud-Est, fiind întocmită în limba Rodnei sunt surprinse cu alchimie de Liviu germană în anul 1270. Păiuş. Apoi, tipurile de case, de la cele Să amintim cititorilor că în anii 80 monocelulare la cele cu tinda rece, continuată Rodna era una dintre cele productive mine din cu şură şi grajd, casa bicelulară, casa în vinclu ţară, activitatea diminuându-se treptat din anul şi, mai nou casele care au renunţat la arhi- 1997 până la eliminare, în 2007. În 90 s-a tectura ţărănească, aşa numitele vile sunt sistat activitatea de producţie din mina Valea surprinse în imagini şi cuvinte de cercetător. Vinului şi din 92 a Uzinei de Preparate din Şi apoi poarta, cea pe care intră oaspeţii într-o Rodna. Acolo unde în 1988 lucrau 2235 lume aparte, este teritoriul care marchează muncitori, acolo unde se produceau peste 240 universul ţăranului, fiind mijlocul prin care se mii tone de minerit pe an, acum este pustiu. realizează legătura cu exteriorul, simbolul Bogăţia imensă a Munţilor Rodnei a fost pusă unei treceri, al unei transformări, al unei etape sub tăcere, după cum ne anunţă, cu tristeţe, parcurse, asemenea podului, separă şi leagă Liviu Păiuş. două stări, două lumi, două teritorii. Interesant, în lucrarea lui Liviu Păiuş, Rodna avea în trecut 21 zile de târg pe este capitolul „Unele aspecte de organizare a an, în timp ce Bistriţa avea doar 17 zile şi muncii la Mina Valea Vinului”. Programul Năsăudul doar 9 zile. Târgurile anuale era subteran era de 6 ore, începând cu ora 6 Târgul Fărşangului, Târgul Cucului, Târgul dimineaţa, transportul oamenilor la mină se Mieilor, Târgul Bulgiului, Târgul Sâmedrului, făcea cu autobuze, la intrarea în mină Târgului Sfântului Nicolae. Păstoritul, cu muncitorii care lucrau în subteran primeau o toate segmentele lui, de la plecatul oilor în masă caldă şi se făcea apelul, care era munţi la personalul stânii, băgatul oilor pe obligatoriu, la fel ca şi la ieşirea din mină. brânză, măsuratul laptelui sunt descrise de Mina Valea Vinului avea circa 30 km de căi Păiuş. Vărăritul, lucrul la pădure, pomicultura, de acces de întreţinut, motiv pentru care la joagărele, plutăritul sunt meserii care merită a activitatea de regie au activat un număr fi amintite în monografie. Apoi, structurile important de muncitori. Meseria de miner era administrative sunt şi ele prezentate în volum. foarte grea şi periculoase, cu toate măsurile Viaţa religioasă, preoţii care au slujit de-a luate de combaterea prafului silicogen, a lungul timpului, amintind aici doar pe Larion gazelor, a pericolelor de surpare, a viiturilor Ştiopan, Gherasim Porcius, Clement Lupsaiu, de apă, motiv pentru care viaţa minerilor a Gherasim Domide, drumul religiei în comună, fost mult mai scurtă. Nu era zi în care la de la cea ortodoxă şi greco-catolică la cultele Rodna să nu se cânte imnul minerilor: „În neoprotestante şi biserica romano-catolică ne fund de munţi noi des intrăm/ Cu bun noroc oferă o panoramă a vieţii spirituale de aici. ne salutăm/ Şi când ieşim din sânul lor/ Noi Apoi, învăţământul românesc, cu toţi dascălii, tot noroc strigăm în cor/ În mină Dumnezeu pomeniţi spre aducere aminte, ne arată că la cu noi/ Afară grijă şi nevoi/ Deasupra noastră Rodna cartea a fost aşezată întotdeauna la loc n-avem cer/ Că aşa e viaţa de miner”. de cinste. Impresionează, în mod deosebit capitolul „Spiritualitate românească” dedicat

Mişcarea literară ♦ 133 folclorului Văii Rodnei, de aici de unde avem Emil Bălăi, prof. Iacob Guşă, sunt doar câteva primul culegător de folclor din Transilvania, dintre personalităţile care le amintim aici, Florian Domide, care în 1827 culegea folclor incluse în monografie şi ccare fac cinste Văii de la soldaţii săi, fiind căpitan de Regimentt II Someşului. de graniţă năsăudean. Nu putea lipsi frumuseţea graiului local, Lirica de dragoste din această zonă este, cea care dă specificitate acestor locuri. Merită poate, una dintre cele mai frumoase: să mai amintim, alături de alte importante „Dragostea din ce-i făcută/ Din omul cu vorbă capitole, despre activittatea culturală şi multă/ Nu din mere, nu din pere/ Ci din buze „Eminescu călător din Valea Rodnei”, Liviu subţirele/ Din uitatul ochilor/ Şi din strânsul Păiuş descoperind din creaţiile lirice zece mâinilor”. Lirica ciobănească, poezia mine- apropiate de cele culese de Eminescu, rilor, teatrul popular, baladele, poezia nunţii, amintind aici doar poezia populară Ce te dar şi a naşterii şi înmormântării, descântecele legeni plopule, considerată ca punct de şi colindele cu frumuseţea lor sunt aduse cu plecare pentru poezia lui Eminescu Ce te analize concrete, dar şi cu texte culese de legeni. Cununa grâului, clăcile, şezătorile, însuşi autor. Nu puteau lipsi poveştile şi portul popular, jocurile de copii, alături de legendele, zona fiind una bogată în acest sens. datinile de prevestire a viitorului an, Dintre oamenii de seamă ai Rodnei calendarul de ceapă, creanga de măr, uşile mereu va sta la loc de cinste cel al cărui bust deschise şi focul nestins, precum şi datinile de este aşezat şi în faţa Căminului Cultural, prevestire a viitorului oamenilor, bătutul academicianul Florian Porcius, renumitul talgerelor, legatul parelor, răzâmatul lemnelor, botanist căruia Liviu Păiuş i-a dedicat legatul socului constiituie, alături de nenumărate studii. Folcloristul rodneean calendarul muncilor agriicole, reper pentru Florian Domide, medicul veterinar Simioon bogăţia tradiţiilor acestor zone. Liviu Păiuş Stoica, scriitorul Ion Pop Reteganul, realizează astfel una dintre cele complexe şi memorandistul Gherasim Domide (a cărui complete lucrări monografice dedicate bust se află în faţa Căminului Cultural), universului rural apărute în ultimii ani la nivel scriitorul Aurel Cleja, dar şi profesorul Iooan naţional. Bureacă, cercetătorul Liviu Păiuş, profesorul

134 ♦ Mişcarea literară

Pictorul

Florentina TONIŢĂ

Astăzi mi-am amintit de el. Pictorul Dan învăţat despre frică şi despre îndrăzneală. Era Cornel. Scotocind prin cutiile în care, de cel un timid prin excelenţă şi avea un fel aparte puţin 20 de ani, îmi port poveştile prin care de a transmite ceea ce gândea. Dar găsea am trecut. Poveşti pe care nu le-am scris mereu cuvintele cele mai potrivite. Bea mult, niciodată pentru că, odată trăite, am crezut că despre familia lui nu ş tia nimeni nimic. nu mai pot fi scrise. Poveşti care se compun Oamenii mari nu îl luau un serios. Era un din priviri pierdute, din hârtii ce poartă urmele profesor atipic, greu de catalogat sau de degetelor celor care le-au hrănit în vreun fel ordonat în rigorile învăţămîntului. Dar avea sau altul, cu gânduri şi tristeţi alungite în toate un cult pentru copii! Îi diviniza! Iar copiii îl zilele. Pictorul m-a învăţat să cred în culoare simţeau, trăiau alături de el nebunia culorii, a şi să am încredere în forţa mea de a o formelor originale şi îndrăzneţe. disciplina pe sticlă. M-a învăţat că naivitatea Într-una dintre zile a scris, pe o hîrtie este o formă matură a inocenţei, de care e bine verde, aproape transparentă, o poveste scurtă. să îţi doreşti să nu scapi niciodată! El, O transcriu astăzi, de pe aceeaşi hîrtie verde, Pictorul, m-a privit în ochi şi m-a îndemnat aşa cum s-a păstrat vreme de 20 de ani: „Am pentru prima dată să scriu. Un scenariu despre urît o întâmplare din studenţie... În Piaţa copilărie. Nu credeam că voi fi în stare. L-am Unirii a Iaşului, nişte turişti întindeau scris, rescris. Visa la un spectacol adevărat, fărîmături «bogate» porumbeilor. Săracul neprelucrat, neprefăcut, cu copii şi despre student s-a nimerit pe acolo şi avea, de la copii. Credea în ei ca în Dumnezeu. Se cantina unde era şef, prea puţine resturi în ascundea în copilărie atunci când lumea de palmă. Porumbeii s-au repezit la palmele pline afară îl speria. După ce am scris scenariul - nu ale turiştilor... De atunci urăsc porumbeii, pot era un scenariu, la propriu, nu ştiam atunci, în să fie de milioane de ori simbolul păcii. Dacă urmă cu 20 de ani, cum ar trebui să arate un şi viaţa poate fi atît de trădătoare şi ticăloasă scenariu adevărat, cu toate rigorile lui! - s-a sau mai ştiu eu cum, palma mea cu fărîmături întors la tristeţile lui. Într-o zi mi-a pus în de culoare nu se va mai întinde decît celor mână un carneţel vechi, cu copertă cartonată, care au vulcanul în ei!”. grea, în nuanţe maronii. Citeşte, mi-a spus, nu A murit anul ai voie să arăţi nimănui altcuiva. Am citit. Era trecut, în împrejurări Evocări plin de poezii. Scrise de el în cerneală, mult prea dure pen- dactilografiate atent şi datate, fiecare în parte. tru sufletul lui: omo- Cele mai multe din anii 1982, 1983. A doua zi rât în propria casă în condiţii suspecte. i-am înapoiat carneţelul, dar în noaptea aceea, Pentru mine, Pictorul a rămas acolo, în camera de cămin, am copiat aproape toate aşteptînd să creeze, în viaţă sau în afara ei, poeziile. Nu i-am spus nici atunci, nici marele spectacol al Vieţii: Copilăria. Dan altădată, că am copiat poemele. S-ar fi Cornel a fost un artist. Un om de o sfiiciune supărat. Nu m-a întrebat niciodată dacă mi-au ieşită din comun, dar îmbrăcată într-o grea plăcut, nu le-a publicat niciodată nicăieri, nici povară a celui nevoit să trăiască într-o lume în atunci nici în anii ce au urmat. Cele câteva care nu se simte comod. luni cât am mai rămas în oraş, Pictorul m-a

Mişcarea literară ♦ 135 Îndrăznesc să redau un poem dintre cele Zic: hai să uităm de aripa morţii „furate” în urmă cu 20 de ani: hai să uităm!

„Un fel de rugăciune” Hai să uit îmi spun, vă spun, dar îmi aduc aminte de diguri, Voi, care sunteţi buni hotare care ne-aruncă nisip în ochi şi fără nume în scoicile voastre oarbe dintr-un adânc prea plin de sunete. încercaţi faptul că exist… Exist şi eu fără suferinţe de egumen, Chiar dacă vorba mea e fierbinte amiază, înlănţuit într-un lift defect. Voi, ascunşi sub un cer prea generos chiar dacă simt că ating margini de cer, (de unde v-a prevenit neruşinarea de-a vă Plânsul meu se amestecă roşu ascunde?) cu băuturile ordinare… să ştiţi că nu am crini în mâini şi nu urzesc singurătăţi pentru lăcaşuri Mai ţineţi minte, departe, lluminând uitate… un fel de şoptită rugăciue?

(1982)

136 ♦ Mişcarea literară

Glose la ţipătul din Ciuleandra

Ion FILIPCIUC

Înainte de orice comentariu, să recitim Peste câteva rânduri, bărbatul asasin: încă odată romanul lui Liviu Rebreanu, despre „Deodată, într-un fior de spaimă, zări, drept care scriitorul mărturisea într-o însemnare din în faţă, un tânăr cu părul negru, puţin vâlvoit, 8 august 1927: cu figura rasă, fină, ovală şi răvăşită, cu ochii „Eu cu zbuciumările mele tainice, cu rătăciţi, îmbrăcat în frac, dar cu manşetele grija mare de-a pune în fiece cuvânt un ieşite din mâneci, cu plastronul frământat şi o înţeles mai adânc, de-a spune numai cât aripă a gulerului ridicată până la ureche, ca trebuie, de-a realiza viaţa, de-a aprofunda un eroii aristocratici în filmele americane, după conflict sufletesc – poate că sunt un simplu o încăierare de box cu rivalul burghez. neputincios! În orice caz, pentru mine creaţia Tresări când îşi recunoscu chipul în oglindă.” e mult mai dureroasă decât agreabilă. Personajul se priveşte compătimitor – Ciuleandra asta pentru mine e o operă în „Bietul Puiu Faranga!” –, „schiţând un surâs care se exprimă şi se clarifică o taină trist” în oglindă, „Surâsul însă îi îngheţă sufletească mare, e cazul, des repetat, al brusc pe faţă ca o mască. În oglindă , de pe iubirii până la crimă…[…] sofa, cu capul plecat uşor într-o parte, În sfârşit, ce pot să ştiu? De n-ar avea Madeleine, îl privea cu ochii foarte mari şi nici un succes, mie mi-e mai dragă albi şi cu o figură parcă dispreţuitoare. Ciuleandra fiindcă în ea sunt instincte…” Buimăcit, porni spre ea, dar un zgomot îi Ale cui instincte? Ale unui personaj? reteză mişcarea. Braţul Madeleinei, alb şi Ale omului în general sau prozatorul își rotund, alunecase jos, oprindu-se pe gâtul ascunde în paginile romanului propriile sale ursului, parc-ar fi vrut să-l alinte. instincte? Acum Puiu Faranga avu fulgerător Să urmărim, aşadar, cu atenţie firul epic revelaţia realităţii.” al romanului: Ceea ce este un prim îndemn, încă din „– Taci!... Taci!... Taci!... […] Degetele întîiul capitol, ca şi cititorul romanului să şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb, parc-ar fi reconstituie această „realitate” şi să aproxi- vrut să înăbu şe un răspuns de care se temea.” meze ce a întrebat-o Puiu pe Mădălina şi ce Cuvântul „Taci!...” se va repeta de încă răspuns a înăbuşit soţul strângând-şi soţia de două ori, apoi, a şasea oară, se reduce la gît? primele două sunete „Ta… a…”, cu descripţia Pentru că ne aflăm într-o familie senzaţiei de prăbuşire „Un simţământ greu de boierească: „Niciodată Faranga, în viaţa-i leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să se bogată totuşi în eve- prăbuşească şi căuta desperat un sprijin… nimente, nu primise Caietele […] o lovitură atât de Liviu Rebreanu Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi neaşteptată şi crun- înapoi. […] Toate lucrurile i se înfăţişau cu tă. Puiu fusese toată nădejdea, mai ales de reliefuri neobişnuite. Lângă sofa, blana de urs când anii se înmulţiseră pe umerii lui. El era alb se zbârlise, iar capul cu ochii morţi, de singurul vlăstar al familiei Faranga şi printr- sticlă, îl privea căscând gura către el, ame- însul familia aceasta, de obârşie străveche ninţător. În cămin două buturuge mocneau cu boierească, trebuia să se perpetueze. Cu flăcări galbene, ce se răsuceau şi se întindeau nimic nu se mândrea mai mult bătrânul decât mânioase ca nişte limbi de balaur.” cu neamul său.”

Mişcarea literară ♦ 137 La întrebarea fiului răvăşit de crima parc-ar fi fost absentă. N-avea nici o răutate, comisă – „N-ar fi fost oare mai bine să mă nimic provocator, nimic supărător, ci numai o sinucid, tată?” – boierul răspunde cu serio- absenţă, şi cu toate astea m-a cuprins o mânie zitate: „Ar fi fost o soluţie şi asta, evident, dar […] Îmi vâjâiau urechile şi mi se părea că ea acum e prea târziu. […] Mi-ai fi uşurat ţipă şi mă insultă… […] Şi atunci n-am mai situaţia pentru moment şi totuşi aş fi rămas putut îndura ţipătul şi m-am năpustit asupra fără nici o urmă de speranţă.” ei… Voiam să-i curm ţipătul ca să nu-mi Căci speranţa boierului Policarp Faran- spargă urechile sau nu ştiu…” ga – botezat augural cu sintagma grecească Ce a întrebat-o Puiu pe Madeleine? A „cel cu mulţi copii” – încă mai pâlpâie: repetat întrebarea şi el nu-şi mai aduce aminte salvându-şi feciorul de la închisoare, crede în cuvintele întrebării? Întrebarea pusă de soţ ar sinea lui că-l va înzestra cu o proaspătă nevas- putea să ascundă adevăratul motiv al uciderii tă care-i va aduce urmaşi pentru perpetuarea şi celei ce răspunde prin tăcere sau, mai grav, regenerarea vechii familii boiereşti. prin „numai o absenţă”. Cum pe Madeleine o Iar fiul cunoaşte foarte bine această cheamă de-acasă Mădălina Crainicu, prozato- obsesie a tatălui său: „Fiindcă nu m-a avut rul ne-ar oferi un sprijin semantic să ne decât pe mine, i-a intrat în cap să-şi asigure întrebăm ce veste aştepta boierul Puiu Faranga prin mine urmaşi mai solizi decât am fost de la soţia sa, iar tăcerea ei se transformă într- eu… (Râse nervos şi se îndreptă pe scaun). un ţipăt. Ţipătul este un cuvânt articulat sau El, bătrânul adică, are o teorie nostimă, poate doar nişte vocale fără de semnificaţie? Ce fel să fie şi ştiinţifică, te pomeneşti… Ei bine, de ţipăt? Ţipăt produs de un animal sau de o zice că neamul nostru e condamnat să se fiinţă umană? Ţipăt scos de un bărbat, de o stingă, fiindcă de atâtea generaţii nu şi-a mai femeie sau de un copil? împrospătat sângele, şi că împrospătarea se E vorba de o halucinaţie sau de un subtil poate face prin amestecul cu un sînge nou, alibi în acest ţipăt? Ce ar putea ascunde sănătos, tânăr, plămădit cu pământul…” cuvântul „absenţă” numind o impresie care se Soluţia ieşirii din această situaţie este transformă în ţipăt? Nu cumva ţipătul din doar nebunia: „Un moment de nebunie crimi- scena uciderii din seara zilei de joi, 10 nală e admisibil într-un neam al cărui sânge, februarie 1927, este acelaşi cu cel emis de prin vechime, s-a sărbezit sau s-a îngroşat Mădălina, în urmă cu opt ani, în Vărzari, joi, prea mult…” Motivaţia bătrânului boier fiind 31 iulie 1919, în timpul dansului Ciuleandra, simplă: „Căci în joc nu eşti doar tu, cu per- după ce Puiu o sărutase „…pe colţul buzelor. soana ta, ci sunt şi eu, şi, împreună cu noi, Surprinsă şi neputându-se apăra altfel, şi-a toţi strămoşii noştri.” înfipt dinţişorii în obrazul meu, ca o pisică În spitalul bucureştean de boli nervoase supărată, şi apoi a dat un ţipăt scurt, de al doctorului Demarat, un tânăr medic îi pune mulţumire.”? Să se fi reverberat, după opt ani proaspătului pacient Puiu Faranga chestiunea de zile, ţipătul Mădălinei de la jocul în termeni foarte clari: „Până acum ştiu doar Ciuleandra în ţipătul Madeleinei din seara că dumneata ţi-ai ucis soţia. Vrei sau poţi să- sugrumării ei pe sofaua conjugală? mi povesteşti cum şi mai cu seamă de ce ai Simetria meşteşugită de prozator este ucis-o?” grăitoare, pentru că între cele două ţipete ale Pacientul susţine că nu este în stare să eroinei avem puţine cuvinte rostite de Mădă- găsească răspunsuri şi urmează ca faptele lina: numele său, „Mădălina”, cu adaosul prezentate în roman să-i ofere cititorului „Mădălina Crainicu”; rugămintea de a nu fi materialul descîlcitor al enigmei. Mai întâi că înstrătăina „Mămucă, nu mă da! Nu mă da, Puiu Faranga reface întâmplarea din odaia cu mămucă!”, făgăduiala „Nu mă duc” dată tînă- sofa: „Ne îmbrăcasem. Cum vezi, sunt şi rului student Ion Ursu şi… cam atît, perfor- acum… Madeleine era tăcută, ca totdeauna. manţa lui Liviu Rebreanu fiind aceea de a Am întrebat-o ceva, nu ştiu ce. N-a răspuns. creiona un personaj din şapte cuvinte, două Am repetat întrebarea şi ea s-a uitat la mine ţipete şi o prelungă tăcere.

138 ♦ Mişcarea literară Asemenea vis, cu repeţirea aceleiaşi * vorbe cu care Puiu Faranga a sugrumat-o pe Oricum, la sugestia medicului că în soţie, ar putea să inducă în ţipătul Mădălinei o inexplicabila crimă ar fi vorba despre „un batjocură rostită înainte de interdicţia bărba- efect al geloziei”, pacientul „Vru să zică da, tului său. Acelaşi cuvînt îl adresează Puiu şi, în clipa când încercă să rostească Faranga şi lui Ion Ursu, într-o penultimă cuvântul, nu putu. I se păru că ar fi o consultaţie, repezindu-se „ca o fiară la gâtul minciună prea grosolană şi nedemnă de doctorului, cu mâinile încleştate, răcnind: dânsul”, însă afirmă foarte convins: „Vezi, Taci!... Taci! … Taci!”, chiar şi după ce este doctore, nu mă sfiesc de dumneata şi-ţi imobilizat de gardian şi de internul spitalului. mărturisesc toate păcatele mele!... Gelozie Zvârlit pe pat, pacientul se aruncă la uşa însă nu, din fericire sau din nefericire, nu!” ferecată şi urlă de trei ori „Nu sunt nebun!...” Cititorul totuşi îşi aduce aminte că încă Tripleta acestei constante în trei mo- în primul capitol, în oglindă – ceea ce pentru mente diferite ale acţiunii epice şi către trei Liviu Rebreanu este un simbol al adevărului – diferite personaje – Madeleine, ocnaşul batjo- „Braţul Madeleinei, alb şi rotund, alunecase coritor şi doctorul curant Ion Ursu – asigură o jos, oprindu-se pe gâtul ursului, parc-ar fi altă simetrie a textului şi faptul că ultima vrut să-l alinte.” Iar bătrânul boier Faranga ocurenţă a interdicţiei „Taci!” este proferată află că pe doctorul care se ocupă de feciorul împotriva unui adevăr asupra căruia medicul său îl cheamă „Ion Ursu şi e fiu de ţăran…”; se îndoieşte, putem trage încheierea că şi în mai concret, din satul argeşean Vărzari, care a precedentele două scene cu replica „Taci!... cunoscut-o bine pe Mădălina Crainicu şi s-au Taci!... Taci!...” furia lui Puiu Faranga a fost înţeles ca după ce-şi isprăveşte el studiile de provocată de rostirea unui adevăr pe care nici medicină să se căsătorească, să se aşeze într-o nu-l poate accepta şi nici nu-l poate numi. comună, să aibă copii şi să trăiască şaptezeci În ziarul „Universul” apare necrologul de ani. cu numele „Mădălina”, „numele ei de-acasă” Gardianul Leahu îi povesteşte lui Puiu – înscris astfel, probabil din teama că Dumne- propria lui păţanie cu nevasta pe care, după zeu nu o „va recunoaşte în lumea cealaltă întoarcerea din război, o află cu un copil făcut fără numele creştinesc de botez?” – iar cu un soldat neamţ; omul simplu însă nu-şi „Înmormântarea va acea loc marţi, 13 pune mintea la răzbunare, îşi lasă gospodăria februarie, ora 3 d. a.” […], după care Puiu şi pământul şi pleacă din sat, „ca să nu mă Faranga văzu pe fereastră cum „un cârd de puie Necuratul să cad într-un păcat mai mare, ciori se coborî cârâind pe copacii grei de că, Doamne fereşte, omul la mânie şi la zăpadă, ca un stol de gânduri negre”. supărare îşi pierde socoteala, şi-mi era frică Cioara este un simbol evident al morţii, să nu fac moarte de om şi să înfund ocna însă cîrdul ar prevesti chiar moartea neamului pentru o zdreanţă de femeie…” boierului Policarp Faranga. În camera cu fereastra zăbrelită şi uşa Prozatorul inserează discret încă un închisă, străjuită de gardianul Leahu, Puiu semn al morţii prin cele relatate de gardian: Faranga are vreme şi linişte să treacă în „După un răstimp însă, chiar când Leahu se revistă amintiri din copilărie şi tinereţe: „Până înfierbântase cu povestea unei fete de la el, să adoarmă, însă, îi mai apărură zeci de care rămăsese însărcinată cu unul şi s-a dus dovezi, încât, în cele din urmă, toată viaţa lui tocmai la Piteşti să lapede şi apoi să se bage de până azi o văzu ca un şir lung de încercări acolo la stăpân, că în sat o arătau cu degetul neizbutite de-a ucide…” Ba se şi visează la oamenii de omenie, Puiu îl întrerupse deodată, ocnă, murdar şi trenţăros, batjocorit de „ocă- ridicându-se pe jumătate şi cu nişte priviri rile hoţilor”, încît se înfurie, ridică ciocanul şi tulburi: se repede „asupra unuia să-l trăsnească”, – La voi cum se joacă Ciuleandra, răcnind răguşit: „Taci, taci, taci!” Andrei?”

Mişcarea literară ♦ 139 După explicaţiile de rigoare, „Puiu vru vreme ce Puiu şi Mădălina au jucat în ziua de să-l roage să continue povestea cu fata şi, 31 iulie, nu chiar o zi întîmplătoare, deoarece împotriva voinţei, se pomeni spunând: este Lăsata Secului dinaintea Postului – Tu ai jucat vreodată Ciuleandra?” Adormirii Maicii Domnului (1-15 august) –, Precum se vede, Puiu Faranga ocoleşte precum este cutuma şi cu jocul Căluşarilor, urmarea poveştii despre fata care face un executat în ziua Sînzienilor. Căluşari se joacă avort la Piteşti şi, chiar împotriva voinţei sale însă în Ardeal în preajma Crăciunului, aşadar de ascultător, se interesează precipitat de jocul la solstiţiul de iarnă. Şi se prea poate ca Ciuleandra poate tocmai pentru a înlătura Ciuleandra să fie o relictă dintr-un dans vorba despre… avort. Explicaţia gardianului arhaic desacralizat în condiţiile trecerii daco- despre obsedantul joc – „Apoi prin partea romanilor de la cultul zalmoxian păgîn la cel noastră mai toţi flăcăii de la Şuleandra se creştin, traseul fiind general colindelor, însoară… Acolo se adună fiecare cu fata ce-i teatrului cu măşti, basmelor şi baladelor place şi mi se strâng şi se oţăresc la joc, până fantastice din cultura folclorică românească. ce îşi pierd minţile… Aşa-i jocul, boierule!” – Să consemnăm în acest sens şi intuiţia are doi sâmburi semiotici: mai întîi, jocul bătrânului Policarp Faranga: „C’est quelque Ciuleandra este un dans erotic şi o probă chose comme une tarantelle collective ou pentru însurătoare, aşadar menit doar tinerilor comme une danse de guerre d’un clan care vor să treacă pragul în viaţa adultă, şi sauvage.” (Cap. XIX), despre care Tarantelă apoi, sugestia că asemenea joc pierde… nu ştim decît că este un joc popular italian, cu minţile omului. un ritm tot mai accelerat, specific locuitorilor Pacientul face eforturi, îşi aminteşte de pe ţărmul golfului Tarent din Marea Ionică. melodia şi paşii de la Ciuleandra şi în urma Portul Tarent a fost mai întîi o aşezare a câtorva exerciţii chiar înnebuneşte. Înnebu- coloniştilor spartani (circa 700 î.e.n.), cucerită neşte cu adevărat sau doar urmează sugestia ulterior de romani în 202, ceea ce ar explica gardianului spre a scăpa astfel de responsa- asemănarea cu dansul grecesc Sirtaki şi cu bilitatea crimei? Pricina poate fi însă şi Ciuleandra românilor. ritualică: pacientul este adult, aşadar încalcă Cum tânărul boier insistă să i se arate legea nescrisă a acestui joc păgîn şi prin mişcările dansului, gardianul adaugă – „cu un urmare este pedepsit de acele cunoscute iele, râs silit prin care vroia să-şi ascundă vrăjitoare, vântoase, a căror năpastă ori boală neliniştea” – alte două impedimente: 1. „Nici poate fi absolvită de către jucătorii Căluşa- nu mi-ar şedea bine, zău aşa, că Şuleandra e rilor. O comparaţie a jocului Ciuleandra cu cu multă săritură şi eu, de, port în spate ani cel al Căluşarilor ne-ar putea duce la multişori!...” şi 2. „Nu zău, boierule, să nu vă concluzia că ambele expresii ritualice erau supăraţi![...] S-a şi întunecat, boierii din alte consacrate unei divinităţi păgîne a dragostei. camere sunt bolnavi, nu ca dumneavoastră, şi Când Puiu îl roagă pe gardian să-i flu- se culcă devreme şi nu suferă gălăgia…” iere Ciuleandra, omul cu frica celor interzise Într-un cuvînt, ţăranul muntean Andrei refuză categoric: „Ba să mă iertaţi, conaşule, Leahu, bărbat cu oarece vîrstă, nu are curajul răspunse Leahu atât de speriat, parcă l-ar fi nici să fluiere melodia şi nici să execute paşii îndemnat la ceva extraordinar de ruşinos, că dansului Ciuleandra. eu de când sunt n-am şuierat, că nici n-am Hotărît să se descurce singur – „în avut de la Dumnezeu dar de cântec…” fundurile minţii îşi zicea că trebuie să mai Aşadar, ţăranul Andrei Leahu nu îndrăz- încerce să-şi rememoreze melodia bleste- neşte să fluiere sau să joace Ciuleandra din mată” –, Puiu Faranga se bagă în pat, „închise două motive: nu mai are vârsta şi statutul unui ochii şi îşi trase tartanul peste cap”, crâmpe- tânăr neînsurat şi melodia sau dansul iele de melodie urmărindu-l „ca nişte albine Ciuleandrei nu se execută în afara cadrului întărâtate” şi „sub învelitoare începu să fluie- ritualic tradiţional: probabil într-o anume re în surdină altă frântură de arie apărută din perioadă din timpul anului, oricum vara – de nou în creierii lui”. Dar era falsă şi „atunci,

140 ♦ Mişcarea literară furios, sări din pat şi, în vîrful picioarelor Ciuleandra „încifrează” şi ele crîmpeie de goale, se porni să îmbine nişte paşi de joc, autenticitate, în cazul în care considerăm fără zgomot, să nu-l audă de-alături gardia- acţiunea ca petrecîndu-se în anul scrierii nul, să-şi închipuie că a înnebunit.” romanului, prima versiune, la Orlat, Sibiu, Nu izbuti şi după un sfert de ceas, se între joi, 2 – joi, 10 martie 1927, şi anume: vârî în pat asudat însă hotărît să reia tentativa 1. Marţi, 31 martie 1896 – naşterea lui a doua zi. A doua zi, la întâlnirea cu doctorul Puiu, în ziua Sf. Ipatie, episcopul Gangrelor Ursu, pacientul mărturiseşte „cum a ajuns să- († 326) şi a Mc. Veniamin, diacon din Persia, şi dea seama că e împovărat cu o cumplită tras în ţeapă († 424) ereditate criminală şi cum aceasta a tot râvnit 2. Duminică, 31 decembrie 1905 – naş- să se manifeste până a izbucnit în uciderea terea Mădălinei, sărbătoarea Odovania prazni- Madeleinei…” Iar pentru a ocoli adevăratul cului Naşterii Mîntuitorului Isus Hristos; motiv al crimei, Puiu propune o ipoteză de 3. Vineri, 31 iulie 1914 – Puiu absolvă lucru mai credibilă: „Am ucis-o pe ea, fiindcă liceul, înainte de prăznuirea Scoaterii Sfintei ea s-a nimerit să fie atunci acolo! Nu Cruci; pricepi?… Dacă-mi ieşea în cale jupâneasa, 4. Joi, 31 iulie 1919 – jocul Ciuleandra, aş fi omorât-o pe jupâneasă ori dacă erai unde o cunoaşte Puiu pe Mădălina, în sărbă- chiar dumneata în faţa mea, străin cum eşti, toarea Lăsata Secului dinaintea Postului fii sigur că pe dumneata te sugrumam!” Adormirii Maicii Domnului (1-15 august); Şi după asemenea argumentaţia, pacien- 5. Marţi, 13 februarie 1923 – logodna tul trage concluzia: „Ei bine, azi, după trei între Puiu şi Madelene, „şi exact patru ani săptămâni de meditaţii necontenite, sunt după logodnă, în aceeaşi zi, înmormântarea” lămurit. Adevărul adevărat e că sunt nebun! Mădălinei; M-am constatat eu însumi, doctore!...” 6. Sîmbătă, 31 martie 1923 – nunta lui Puiu cu Mădălina, praznicul cuv. Ipatie; * 7. Joi, 10 februarie 1927 – uciderea Urmează capitolul XXIV, cu jocul Madeleinei şi internarea lui Puiu în sanatoriu; numărului 13: de la casa de peste drum de Sf. Mc. Vlasie şi Teodora; sărbătoarea Drago- sanatoriu; de la tăbliţa camerei în care este bete la români şi februalia, cureluşa cu care internat (76, adică 7+6=13); din data înmor- romanii îşi băteau ritualic femeile pentru a mântării Mădălinei (Marţi, 13 februarie); din rămîne însărcinate; ziua de joi, 31 iulie, cînd Puiu a jucat 8. Duminică, 13 februarie 1927 – Ciuleandra cu Mădălina; din ziua în care s-a înmormîntarea Mădălinei; Sf. Valentin, în născut Puiu (31 martie); din anul în care a calendarul catolic; murit maică-sa (1913?); din anul în care a 9. Duminică, 13 martie 1927 – înnebu- isprăvit liceul (1913); din numărul maşinii pe nirea lui Puiu Faranga şi hotărîrea mutării care i-a dăruit-o tatăl său (1331); din data pacientului în alt sanatoriu; ziua Sf. Ioan logodnei lui Puiu cu Madeleine (13 februarie) Scărariu şi Aducerea moaştelor Sf. Nechifor, sau cununia religioasă a celor doi logodnici patriarhul Constantinopolei. (31 martie) şi din ziua de naştere a Mădălinei (31 decembrie). Precum se vede, prozatorul ne oferă 9 Comentatorii au considerat acest şir (nouă) zile priponite în fatidica cifră 13 fibonaccian al prozatorului Liviu Rebreanu o (treisprezece). Dar al treisprezecelea apostol gratuitate inutilă sub aspect estetic, mai cu al lui Isus Hristos este… considerată Maria- seamă pentru un autor care ambiţionează să Magdalena şi numele românesc Mădălina îşi dea prioritate faptului de viaţă, dar, cînd vom are sorgintea, prin intermediar grecesc, în încerca să destrămăm ţesătura numerelor puse cuvîntul ebraic Magdala (de la substantivul în joc, vom observa că, aşa hazardate cum migdal – turn, castel), sat în Galileea. apar în viziunea unui bărbat obsedat de un Dacă pentru Puiu Franga acest număr destin matematizat, datele calendaristice din este perceput ca un element nefast – „Parcă

Mişcarea literară ♦ 141 un cui mi s-ar fi înfipt în cap şi nu-l mai pot Oricît de bogat ar fi numărul 13 în smulge!” –, pentru Liviu Rebreanu cifrele semnificaţii nefaste, obsesia lui Puiu Faranga obsedante nu alcătuiesc un joc gratuit sau doar rămîne jocul Ciuleandra şi în acest sens este pentru a semnifica debilitatea raţionamentelor interesantă supoziţia doctorului Ursu – „Ei personajului din romanul. Un scurt excurs bine, sunt convins că Ciuleandra are un rol în prin arithmologie ne va încredinţa că numărul fapta dumitale! Aşa cum mi-ai zugrăvit-o şi treisprezece este mai totdeauna o cifră purtă- cum o cunosc şi eu…” – care corespunde cu toare de nefericire; Hesiod încă la vremea lui cele spuse de către gardian, că tinerii intraţi în avertiza ţăranii să nu pornească a-şi semăna joc „mi se strâng şi se oţăresc la joc, până ce ogoarele în ziua de 13 din lună. În anul bisect îşi pierd minţile”. al babilonienilor, exista o lună a treisprezecea Un amănunt greu de crezut, pe care îl dă aşezată sub semnul corbului aducător de Puiu Faranga: „Mădălina mi-o cânta la pian nenorociri. Se mai spune apoi că Diavolul câteodată, avea o ureche admirabilă, şi eu asistă ca al treisprezecelea invitat la sabatul jucam după cântecul ei, adică mai mult celor douăsprezece vrăjitoare sau că Iuda, al ţopăiam aşa…”, pe de o parte pentru că, dacă doisprezecelea apostol, şi deci al treispre- melodia i-a fost cîntată de mai multe ori şi zecelea mesean la Cina cea de Taină, îşi vinde înc ă la pian, ar fi trebuit să o ştie; iar, pe de învăţătorul pentru cei 30 de arginţi dar sfîr- altă parte, o ţărancă autentică, fie şi după şeşte prin credinţa în jertfa lui Isus răstignit pe trecerea prin diferite pensioane europene, nu cruce. (Encyclopédie des symboles, édition şi-ar fi permis să interpreteze la pian un cîntec française établi sous la direction de Michel popular ritualic. Mai degrabă pacientul minte Cazaneve, La Pochothéque, Librairie Géné- pentru a-l înduioşa pe medic. rale Française, Paris, 1996) Liviu Rebreanu recunoştea într-un inter- * viu: „Da, sunt foarte superstiţios. Am toate O pagină antologică e aceea în care vine superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la mama Mădălinei şi se lamentează înduioşător: drum marţi, nu încep lucru sâmbătă, numărul „Că ea, sărăcuţa, cât m-a rugat să n-o dau şi 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi este eu am dat-o, şi n-am ascultat-o, şi de n-aş fi simpatic – cum ies şi văd un popă ştiu că mă dat-o, azi n-ar fi în pământ, draga mamii, aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese printre străini, ca vai de ea…” Ca să încheie un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în hotărît: „oamenii m-au învăţat să vin la dum- bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în neavoastră, care mi-aţi luat-o şi să vă cer visuri şi caut să le explic.” pagube pentru că mi-aţi omorât-o… Şi de- Se înţelege că atunci cînd cititorul întîl- aceea venii.” neşte asemenea semne şi visuri în romanele Când i se aduce argumentul că Mădălina lui ar trebui să le caute şi rosturile lor artistice. a fost dată de suflet… „şi dumneata nu mai Numărul 13 avea însă o semnificaţie aveai nici un drept asupra ei”, ţăranca benefică la greci, unde Zeus în cortegiul celor răspunde prompt: „Păi de suflet, vezi bine că 12 zei, în mijlocul lor fiind, era considerat al de suflet… Că doar n-am dat-o să mi-o treisprezecelea, după cum şi Ulise, al ucideţi, că de ştiam că vreţi s-o omorîţi, apoi treisprezecelea în ceata corăbierilor săi, scapă nici pentru toate comorile lumii nu vi-o de fălcile Ciclopului. Tot aşa, aztecii dădeam… C-apoi aşa uşor ar veni să iai de reprezentau prin cifra 13 timpul, sfîrşitul suflet copiii oamenilor şi pe urmă să-i strângi seriei temporale, asociat cu nr. 52 (13 x 4), de gât, să le storci sufletul… Da inima mea de secolul aztec, primul şi al patrulea Soare mamă, care am făcut-o şi m-am căznit de-am luminînd 676 ani, adică 13 X 52. (Jean crescut-o mare, să nu mi se frângă când îşi Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de vede odrasla ucisă aşa, ca un pui de găină? simboluri, vol. 3, Editura Artemis, Bucureşti, Străinului nu-i pasă, vezi bine, dar mama tot 1995) mamă e până la moarte!”

142 ♦ Mişcarea literară Doctorul intervine în aceste peroraţii fost ucisă şi astfel nu-şi mai poate ajuta mama spunând că boierul are acum alte griji mai la bătrîneţe: contractul de vînzare dintre mama mari şi mai grele, însă răspunsul bătrânei sună fetei şi tatăl băiatului era pentru nuntă, nu şi cumplit: „O fi având dumnealui griji, dar pentru moarte. Familiia mirelui a încălcat pagubele mele de mamă…?” Cititorul de normele cutumiare şi este nevoită să acorde astăzi, adică după aproape un veac de la scena daunele cerute de familiia păgubită a miresei. descrisă de Liviu Rebreanu, poate privi pre- La întrebarea docctorului Ion Ursu dacă tenţiile mamei Mădălinei ca expresia unei pacientul preferă să-i vorbească între patru meschinării; în realitatea cultuală a satului ochi, Puiu Faranga repplică dur: „Ce patru românesc lucrurile au altă perspectivă: nunta ochi? zise el dispreţuittor. Mântuirea adevă- era un tîrg, fata se vindea pentru măritiş iar rată nu se obţine cu declaraţii între patru preţul era considerat o despăgubire pentru ochi. Numai spovedania publică spală păca- forţa de muncă de care se lipsea familia tele, doctore!” miresei. Această cutumă românească se păs- Ceea ce ne împinge brusc înspre mărtu- trează discret în tîrgul fetelor sau al nevestelor ria lui Liviu Rebreanu: „Pe Mădălina am şi poate fi urmărită la mai multe popoare în ucis-o eu. Ea, săraca, trăieşte şi astăzi… …” lungul veacurilor, pînă în CoC dul lui Ham- Să fie romanul Ciuleandra o spove- murapi dde la mesapotamieni. danie publică a prozatorruului? Despăgubirea cerută de mama Mădă- linei este un drept al familiei pentru că fata i-a

Miişcarea literară ♦ 143

Áron GAÁL

Poezii

„A” – (vers) Poezia „A”

Hegyek között egy régi házban A trăi în munţi într-o casă veche hegyek között erdők között egy régi házban În munţi printre păduri într-o casă veche hegyek között erdők között kövek között egy în munţi printre păduri printre pietre într-o régi házban casă veche hegyek között erdők között kövek között în munţi printre păduri printre pietre printre szavak között egy régi házban cuvinte într-o casă veche hegyek között erdők között kövek között în munţi printre păduri printre pietre printre szavak között éjszakák és nappalok között egy cuvinte între zile şi nopţi într-o casă veche régi házban élni maga a mágia és maga a este magie şi realismul în sine realizmus şi aceasta – şi cealaltă ez is – az is ori – ori vagy – vagy am descoperit placa comemorativă a unui poet felfedeztem egy halott magyar költő maghiar trecut pe cealaltă lume – este magia emléktábláját – ez maga a mágia însăşi aranyat kerestünk a sebes folyóban a vízesés am căutat aur sub cascadă în râul repede cu alatt a román festővel ketten ez maga a pictorul român acesta e însuşi realizmus realismul akkor most melyik? dar atunci care? avagy a szabadság egyenlő a testvériséggel sau libertate înseamnă fraternitate a testvériség egyenlő az egyenlőséggel fraternitatea înseamnă egalitate az egyenlőség egyenlő a szabadsággal egalitatea înseamnă libertate a szabadság egyenlő libertatea este egală cu ea însăşi Echivalențe lirice önmagával ori – ori vagy – vagy şi aceasta – şi cealaltă ez is – az is în munţi printre păduri printre pietre printre hegyek között erdők között kövek között cuvinte între zile şi nopţi szavak között éjszakák és nappalok között în munţi printre păduri printre pietre printre hegyek között erdők között kövek között cuvinte szavak között în munţi printre păduri printre pietre hegyek között erdők között kövek között în munţi printre păduri hegyek között erdők között în munţi hegyek között în final doar în munţi a végén már csak hegyek között în final doar într-o casă veche

144 ♦ Mişcarea literară a végén csak egy régi házban în final doar în casă a végén csak házban în final a végén a a magia lui „a” az „a” mágiája realismul lui „a” az „a” realizmusa egalitatea lui „a” cu „A” az „a” egyenlősége az „A” -val dacă eu sunt „a” şi tu eşti „A” sau ha az „a” én vagyok és az „A” te vagy dacă egalitatea fraternitatea libertatea ha a(z) egyenlőség a testvériség a szabadság nu sunt egalitatea Fraternitatea Libertatea ci nem A(z) egyenlőség A testvériség A magia însăşi şi însăşi realitatea în munţi într-o szabadság casă veche dacă „a” hanem maga a mágia és maga A realizmus este e A însăşi. hegyek között egy régi házban ha az „a” Maga önmagA Vara târzie 2006, Valea Vinului

2006 későnyara, Valea Vinului (Radna Borberek)

Galacon, az Al-Duna mentén La Galaţi, lângă Dunărea de Jos

A balkonon álltam hajnalonta Stând pe balcon în zori de zi És néztem a ködöt a víz felett Uitându-mă la ceaţa de deasupra apei Lassú uszályok úsztak el némán Şlepurile agale au trecut în linişte A tenger felől Budapest fele Dinspre mare spre Budapesta

Hasonlóan, mint az-az ablak Ca şi acea fereastră Ami gyerekkoromban a hegyre nyílt Care se deschidea în copilărie spre munte Csak itt a város neve már más volt Dar aici numele oraşului a fost altul És a sík volt odaát, a domb meg itt Şi şesul era dincolo, iar dealul aici

Mondják, a Kelták a Duna mentén Se spune că Celţii s-au întins Húzódtak egyre följebb és följebb… De-a lungul Dunării tot mai sus şi mai sus… Még azt a napfelkeltét őrzi a víz itt Răsăritul de atunci s-a dizolvat în ceaţă Ami beleveszett akkor a ködbe Şi rezistă aici în apă

Ami innen a budai hegyekig ért A ajuns până la munţii din Buda Majd tovább a pozsonyi, bécsi sík alá Pe urmă sub şesul de la Bratislava, Viena Germán honig (s majd frank honig) Până în Germania (şi pe urmă în Franţa) Hogy évezredeken túl már nyolc hazát Ca peste milenii opt ţări

Mosson a hullám, fátyolozzon a köd Să fie scăldate de valuri, învăluite în ceaţă Mi szétterül hajnalonta a víz felett Se aşterne în zori de zi deasupra apei Messziről, Passau felől, majd Belgrád felől De departe, dinspre Passau, pe urmă dinspre Ruszén át, Brailán át, a tenger fele. Belgrad Prin Russe, prin Brăila spre mare. 2010 Galati (Antares festivál) 2010 Galaţi (festivalul Antares)

Traducere din limba maghiară de Eniko COSTIN

Mişcarea literară ♦ 145

Vasárnap a Maros–parton Duminică pe malul Mureşului

Emlékszel? Vasárnap a Maros–parton… Îţi aduci aminte? Duminică pe malul Emlékszel? Eső pettyezte a flasztert… Mureşului… A pontonhídnál álltunk, ahol a lányok Îţi aduci aminte? Ploaia a pigmentat asfaltul… ringva sétáltak át az esti szigetre. Am stat pe podul plutitor, unde fetele Bámultuk a vizet, az erős sodrást, s-au plimbat legănându-se mögöttünk hallgatagon állt a város, spre insula de seară. a bérpaloták sora és a vagongyár, Am privit apa, vârtejul puternic, az UTA stadion és a panellakások. în spatele lor a stat oraşul tăcut, Holt költők szobrán csillant meg a műfény, şirul palatelor închiriate şi fabrica de vagoane, idegen volt minden és mégis ismerős, stadionul UTA şi blocurile de locuinţe. valami régi álomból előtűnt kép, Pe sculptura poetului mort a strălucit lumina ami egyszerre veled ott lett közös, artificială, valami, ami a szavakon túl él, totul a fost străin şi totuşi cunoscut, rövid csoda, magátemésztő üstökös. imagine care a apărut din visuri vechi, care au devenit comune acolo deodată cu tine, 2003. április 27, Arad ceva care trăieşte deasupra cuvintelor, minune scurtă, cometă care se digeră pe sine.

27 aprilie 2003, Arad

Hajnal Szatmárnémeti fölött Zorile deasupra oraşului Satu-Mare

Mindig van valami valami előtt Totdeauna este ceva în faţa a ceva mint Szatmárnémeti fölött a háztetők ca acoperişurile deasupra oraşului Satu-Mare de előbb még Szatmárnémeti fölött a hajnal dar mai înainte zorile deasupra oraşului Satu- de a színház arénája még előbb Mare de előbb még a Szamos partja dar mai înainte arena teatrului de előbb még a délelőtt dar mai înainte malul Someşului de előbb még a város parkja dar mai înainte înainte de masă lélegzik lüktet eleven test dar mai înainte parcul oraşului a promenádon most tornyok harangja respiră pulsează un corp viu szól a múltból üzen a bibliai nyelv pe promenadă acum sună clopotele bisericilor valahogy értem és mégse értem din trecut transmite mesaj limba bisericească szemed tükrében magamat látom cumva îl înţeleg dar totuşi nu-l înţeleg versbe öltöztetett lélek mă văd în oglinda ochilor tăi de előbb még az álom suflet îmbrăcat în poezie de előbb még belépek egy szobába dar mai înainte visul de előbb még bemegyek egy házba dar mai înainte intru într-o cameră de előbb még hazatalálok dar mai înainte ajung acasă

2006 tavasza, Satu Mare - Szatmárnémeti 2006 primăvara, Satu Mare

Traducere din limba maghiară de Laszlo PAPP

146 ♦ Mişcarea literară

Modiano – un Marcel Proust al zilelor noastre

Virginia NUŞFELEAN

Anul acesta câştigătorul marelui premiu, devină o obsesie naţională: colaboraţionismul, Nobelul pentru Literatură, a fost Patrick „culpabilitatea părinţilor” (Maryline Heck, Le Modiano, ale cărui cărţi, deşi traduse în vreo Magazine Littéraire, oct. 2014), urmărind 30 de limbi, nu prea sunt cunoscute. Vestea a această perioadă tulbure, deşi nu a trăit-o surprins atât de tare lumea din afara direct, în toate cărţile sale. Hexagonului încât unele publicaţii, ca The Guardian, i-au greşit până şi numele, botezându-l „Mondiano”. Nici măcar francezii nu se aşteptau la o asemenea decizie din partea Academiei suedeze. O alegere la fel de bună ar fi putut fi conaţionalul său Michel Tournier, după unele opinii. Surprins a fost şi nobelizatul. Chiar dacă s-a pariat şi pe numele său, Modiano nu a luat lucrurile în serios. Cu toate acestea, ministrul francez al culturii, Fleur Pellerin, deşi nu a citit nicio carte de-a laureatului (spre ruşinea ei!), declară că această premiere demonstrează „influenţa şi vitalitatea literaturii franceze în ochii lumii” S-a născut în 30 iulie 1945, în (France 24, 27 oct. 2014). Boulogne-Billancourt, dintr-un tată evreu Academia suedeză îi acordă scriitorului italian, Albert Modiano, şi-o actriţă flamandă, francez premiul „pentru arta memoriilor, prin Luisa Colpeyn. Absenţa tatălui, „om de care a evocat cele mai greu de înţeles destine afaceri”, în jurul căruia se ţese atâta mister, şi umane şi a dezvăluit universul ţărilor aflate turneele mamei îl plasează în viaţa de internat, sub ocupaţie”, considerându-l un „Marcel marcându-i dureros copilăria. Refractar la Proust al zilelor noastre” (Le Point, 9 oct. constrângerile de tot felul din acest mediu, va 2014). fi mereu pe fugă, incapabil să se adapteze. Când era la Paris i se permitea totuşi, sâm- Repere bio-bibliografice băta, să iasă. Aşa se Patrick Modiano este o figură gravă, face că, la 14 ani, cu Nobel 2014 visătoare şi discretă, un scriitor inclasabil, o astfel de ocazie, îl care s-a ţinut la distanţă de mode şi curente întâlneşte pe Raymond Queneau – a cărui literare, de avangarda politică şi literară, a soţie era prietenă cu mama sa –, întâlnire ce-i cărui scriitură e calificată drept „clasică” sau va influenţa definitiv destinul şi-i va facilita, „retro”. în momentul crucial, intrarea în lumea Petrecându-şi copilăria în semiclandes- literară. tinitate, undeva la marginea Parisului, din Cel mai dureros moment, însă, ce-i va pricina statutului de imigranţi al părinţilor săi, marca întreaga viaţă, ca şi scriitura, este a fost mereu strivit de sentimentul vinovăţiei moartea fratelui său Rudy, stins fulgerător în şi al ruşinii. Este unul dintre primii literaţi ai 1957, la vârsta doar de 10 ani. Franţei care „a scris despre ceea ce avea să

Mişcarea literară ♦ 147 Patrick Modiano visează foarte devreme sunt alte cărţi ce l-au plasat rapid în atenţia

să devină scriitor, atunci cân d, pe la vreo 12- criticii literare şi a cititorilor. 13 ani, notează undeva această taină. În acea În prezent Modiano trăieşte la Paris, notiţă precizează că înconjurat de umbrele unui trecut ce refuză să vrea să scrie ceva ce treacă şi de luminile parcului Luxemburg. La să îmbine Grands 69 de ani are scrise vreo 30 de romane, Meaulnes şi genul publicate majoritatea la Gallimard, povestiri, de roman scris de cărţi pentru copii, eseuri, teatru, scenarii de Peter Cheyney. Tot filme şi versuri pentru cântece. pe la acea vârstă începuse să scrie Scriitori, influenţe... nişte texte, ca un fel Întrebat, într-un interviu, de criticul de pamflete, despre literar Philippe Lançon în ce fel l-au influenţat Stalin şi Castro. Se cărţile citite şi scriitorii pe care i-a admirat, adânceşte în lecturi Modiano îi spune că nu prea ştie cum. În ce îi vor influenţa niciun caz prin temele lor. Scriitorul sau nu râvnitul pro- mărturiseşte: „Căutam mai degrabă o muzică iect. Citeşte Bellu- a frazei, o tonalitate. Puteam s-o aflu la poeţi. aires et porchers, de Mereu am crezut că, dacă scrii proză, nu eşti Léon Bloy, un bun ca poet. Îmi plăcea stilul oratoric, ca la scriitor care-l obse- Bossuet, sau stilul simplu, ca la cardinalul de dase pe Queneau. Retz. Însă ceea ce căutam eu în roman era Paul Morand, pe altceva: fraze, dar nu eliptice, ci însufleţite de care îl cunoaşte per- un fel de laconism, fraze foarte scurte, care să sonal, rămâne sur- spargă ceea ce ar fi putut fi prea retoric pentru prins că i-a citit a obţine ceva ce să fie mai apropiat de voce cărţile. La 16 ani are decât de marea muzică. Am găsit aşa ceva la curajul să-l descopere pe Proust, prin lectura Hemingway, la Pavese.” (Interviu, Libération, celebrului roman Á la recherche du temps 4 oct. 2007) perdu. Grea încercare. Nu abandonează însă, chiar dacă îl termină de citit abia la 20 de ani. Dimensiunea inconştientă a scrisului Şi visul prinde aripi... Pentru a scrie ficţiune Patrick Modiano Debutează în 1968 cu romanul La Place pleacă întotdeauna de la ceva foarte precis, un de l’étoile, premiat cu Roger-Nimier, roman detaliu, un fragment de realitate, ceva ce a al cărui manuscris a fost citit mai întâi de existat cu adevărat: numere de telefon şi celebrul Queneau. Publicarea acestui roman adrese, nume de oameni pe care i-a întâlnit în reprezintă pentru Modiano, după cum ne viaţa cotidiană, în jurul cărora prinde viaţă o mărturiseşte, adevăratul certificat de naştere. lume despre care nu ştii dacă e reală sau Doi ani mai târziu, în 12 septembrie, se onirică. „Am nevoie adesea – precizează căsătoreşte cu Dominique Zehrfuss, fiica uni autorul – să mă sprijin pe detalii reale, care au celebru arhitect, ce-i va dărui două fete, Zina pentru mine ceva magnetic. Trebuie să fie (1974) şi Marie (1978). În 1972, Les ceva real, dar în acelaşi timp dispărut. (….) Boulevards de ceinture îi aduce premiul Uneori folosesc nume de persoane reale cu Academiei franceze şi un portret în serialul speranţa naivă că îmi vor da un semn de viaţă, documentar Un siècle d’écrivains, realizat de oameni despre care aş vrea să ştiu ce au France 3. Rue des Boutiques obscures, devenit. E ca şi cum aş trimite un semnal.” publicat în 1978, este distins cu premiul (Interviu, Le Magazine Littéraire, oct. 2014) Goncourt. La Ronde de nuit, Villa triste, Dora Unele nume, adrese, cifre revin de la o Bruder, Des inconnus, Un pedigree, L’Herbe carte la alta, se repetă. Numărul de telefon des nuits, Dans le café de la jeunesse perdue Trinité 14-28, de exemplu, apare în Rue des

148 ♦ Mişcarea literară Boutiques Obscures, Quartier perdu şi Dans autobiografii, cele ale ruşilor, sau ale le café de la jeunesse. „Anumite lucruri revin englezilor, este că toţi vorbesc de copilăria lor fără să-ţi dai seama. Nu vroiam, de altfel, să ca despre un Eden pierdut; însă, pentru mine, analizez prea mult acest lucru, există riscul copilăria a fost cu totul altceva...”. (Interviu, de-a fi paralizat : dacă mi-aş spune că scriu Lire, 4 martie, 2010). Sau, cu altă ocazie, când mereu acelaşi lucru, aş risca să mă opresc din este provocat să vorbească de cartea Un scris.” – adaugă Modiano. „...când scrii te pedigree şi de autobiografie, Modiano duci orbeşte. În prima lună sunt foarte menţionează: „Niciodată nu e vorba, în ceea descurajat, mă întreb dacă trebuie să continuu. ce mă priveşte, să plonjez în mod narcisiac în E ca şi cum aş conduce în plină ceaţă, nu văd copilărie. Nu scriu ca să vorbesc despre mine nimic, dar merg mai departe, fără să ştiu sau să încerc să mă-nţeleg. Nici ca să încotro, cu impresia sau teama că m-am reconstitui faptele. Nu doresc introspecţie. angajat pe un drum fără ieşire.” (Interviu, Am fost doar marcat în copilărie de o Lire, 4 martie, 2010) „Nu mai ştii încotro atmosferă, o stare, de anumite situaţii uneori, mergi, ştii doar că eşti obligat să înaintezi... de care m-am servit ca să scriu cărţi. Însă, Pentru că nu poţi face altfel. (...) Nu de frica părăsind planul autobiografic, pentru a mă e şecului, ci de teamă că renunţarea ar sfărâma situa în cel imaginar, poetic, cu câteva ceva în profunzime...” (Le Figaro, 28 sept. evenimente din copilăria mea drept matrice. 2012) (...) Evenimentele nu interesează prin ele însele, însă sunt ca reverberate prin imaginar „Nu scriu ca să vorbesc despre mine şi reverie. Prin felul în care le-ai visat, sau să încerc să mă-nţeleg” amestecat şi amalgamat uneori, ai pus pe ele Umbrele trecutului îl bântuie de la o un fel de fosforescenţă, sunt metamorfozate. carte la alta, aşa încât simte nevoia unei Scriind astfel, am impresia că sunt mai eliberări, ca să poată trece la altceva. Un aproape de mine însumi decât dacă aş scrie pedigree, publicată în 2005, pare a fi o astfel despre un punct de vedere autobiografic.” de despovărare. Cartea este receptată ca fiind (Interviu, Télérama‚ nov. 2014) o autobiografie. Patrick Modiano o încorporează mai degrabă romanelor, explicând cum lucruri din trecutul său care l- au făcut să sufere, impuse de părinţi, sau de oameni din preajma lui, pe care nu i-a ales nici în copilărie, nici în adolescenţă, au fost resimţite ca fiind străine, n-au făcut parte din viaţa lui intimă. „Am scris această carte pentru a mă debarasa de aceste elemente străine, nu pentru a-mi povesti viaţa (...). Această carte n-a ţinut nicidecum de un demers prin care să încerc să mă înţeleg pe mine însumi. Am considerat întotdeauna că există ceva fals într-o autobiografie. Te pui Psihanaliza şi romanul poliţist mereu în valoare. Sau uiţi multe lucruri, sau le Admiraţia lui Modiano pentru scrisul ascunzi. (...) Există un fel de impudoare. prolific al lui Georges Simenon îl face să Uneori minţi prin omisiune, sau prezinţi afirme uneori că şi-ar fi dorit să poată scrie lucrurile dintr-un unghi ce nu e cel al romane poliţiste, mai ales că principalele teme adevărului, ci al trădării. Toate astea sunt ale genului sunt apropiate de cele care îl puţin ciudate. Un pedigree nu este obsedează: dispariţia, problema identităţii, autobiografie, ci istorisirea unor lucruri care amnezia, obsesia unui trecut enigmatic... m-au făcut să sufăr, fiindu-mi însă străine. „Faptul că propun adesea mărturii Ceea ce mă emoţionează, în marile contradictorii despre o anume persoană sau

Mişcarea literară ♦ 149 despre o întâmplare mă apropie de acest gen. şi incertitudini, foarte tensionat. Îi lua cel Iar gustul meu pentru acest fel de intrigi îl am puţin un an să scrie o carte, de obicei scurtă, din motive intime. Retrospectiv, mi se pare că dar consistentă şi fulgurantă. anumite peripeţii din copilăria mea seamănă „Ceea ce-mi place, în ceea ce priveşte cu un roman poliţist. În anumite clipe din scrisul, e mai degrabă reveria ce-l precede. viaţa mea am fost înconjurat de oameni şi Scrisul în sine nu e foarte plăcut. Uneori, mă evenimente foarte enigmatice.” întreb, cum fac alţii? Cum fac aceşti scriitori Întrebat de ce nu a scris, totuşi, un care, ca Flaubert în secolul al XIX-lea, scriu şi roman poliţist, din moment ce şi-a dorit-o, rescriu, refac, reconstruiesc, condensează Modiano menţionează faptul că „Romanul începând cu prima ţâşnire creatoare din care poliţist aduce un fel de realism, chiar nu mai rămâne nimic, sau aproape nimic, în naturalism, şi o structură narativă rigidă şi versiunea finală a cărţii? Mi se pare cumplit. eficace. Nu este loc în ea pentru visare, Personal, mă mulţumesc să fac câteva trebuie să fii un pic prozaic, sau didactic, corecturi pe prima ţâşnire, ce seamănă cu un pentru ca piesele din puzzle să se îmbine. La desen făcut dintr-o singură linie. (...) Trebuie sfârşitul romanului poliţist există o explicaţie, să fii suficient de distant faţă de propriul text o rezolvare. Asta nu convine când vrei, ca pentru a-l corecta, a suprima, a uşura. Uneori mine, să descrii un trecut fragmentat, incert, e suficient să ştergi două sau trei cuvinte pe o oniric. De altfel, eu nu scriu cu adevărat pagină pentru ca totul să se schimbe. romane în sensul clasic al cuvântului, ci mai În primele mele cărţi nu existau curând lucruri lipsite de temei, un fel de niciodată capitole, aliniate, respiraţie. reverii, care ţin de imaginar”. După părerea Ulterior, m-am întrebat de ce şi am înţeles că lui Patrick Modiano, psihanaliza, care scrisul se împacă greu cu tinereţea. Exceptând încearcă să descopere ceea ce este ascuns şi cazul unui geniu poetic precoce, ca Rimbaud. nu poţi vedea, seamănă foarte bine cu Să scrii de foarte tânăr e ca şi cum ai fi supus romanul poliţist, iar „cel care scrie are nevoie unei tensiuni pe care nu ştii cum s-o ca lucrurile să rănmâ ă într-o anumită stăpâneşti. (...) Doar cu timpul am învăţat s-o opacitate. Nu trebuie să înţeleagă complet. Ca stăpânesc, să mă destind puţin, să-mi aerisesc şi cum ar fi într-un semi-somn: dacă îl romanele. Nu-i mai uşor să scrii, dar dispui de trezeşti, toate astea riscă să dispară”. tehnici care te ajută, totuşi, s-o faci mai bine.” (Interviu, Le Magazine Littéraire, oct. 2014) „Scrisul în sine nu e foarte plăcut” Pentru Modiano scrisul nu este o muncă Modiano şi confraţii de condei agreabilă, ci mai degrabă obositoare şi Întrebat într-un interviu dacă citeşte monotonă, o povară de care încearcă să scape cărţile contemporanilor săi, nobelizatul cât mai repede posibil. Scrie zilnic, pentru a menţionează că-i citeşte în special pe cei nu pierde firul, pentru a fi în stare să continue. tineri, vrând să înţeleagă în ce direcţie se E destul să spui „la ce bun?” şi descurajarea îndreaptă. Observă, cu amărăciune, că aceştia se instalează rapid – e de părere scriitorul. sunt mai interesaţi de lumea exterioară. Mai ales că nu ştie niciodată care e direcţia „Imaginarul contează destul de puţin în acest cărţilor sale. „Dacă las să treacă o zi, sunt moment, dar lucrurile se vor limpezi, pierdut.” (Interviu, Lire, 4 mart. 2010) probabil. Un lucru îl alungă pe altul, apoi E fascinat de scriitorii care pot lucra revine. Mă gândesc la romanul neterminat al şase ore fără întrerupere. El nu reuşeşte mai lui Scott Fitzgerald (Le dernier Nabab, 1941, mult de o oră, moment la care se gândeşte ndlr.). La romanele foarte diferite ce au urmat, toată ziua. Urmează apoi etapa corecturii, care Kerouac, Steinbeck... Aşa că, pentru moment, de obicei durează mai mult decât scrisul trebuie... să aşteptăm.” (Le Figaro, 28 sept. propriu-zis. Când era tânăr, mărturiseşte 2012) Modiano, scria foarte încet, plonjat în tatonări

150 ♦ Mişcarea literară

Purificarea ideologică prin moarte

Lucia POSTELNICU-POP

Nu puţini exegeţi ai operei lui Danilo suspiciunea, Şapte capitole ale uneia şi Kiš se simt cam stingheriţi când încearcă să aceleiaşi istorii. Dar asupra acestui „incident” schiţeze profilul său ideologic şi literar, voi reveni… recurgând la una dintre cele mai facile * abordări ale ultimelor trei-patru decenii: postmodernismul („modă intelectuală contemporană” – Charles Murray). Dar chiar dacă raportăm postmodernismul doar la coordonata relativismului care-i este atribuit, opera lui Danilo Kiš iese din sfera acestuia, autorul volumelor Criptă pentru Boris Davidovici (1976) şi Enciclopedia morţilor (1983) având mai degrabă tendinţa de a crea vaste şi dense parabole, apte să coalizare semnificaţii istorice considerate contradictorii, procedeu străin postmodernismului, chiar dacă-l menţionează uneori printre „cuceririle” sale. Nici când vine vorba de aşa-numita sa Solicit, mai întâi, pacienţa eventualului expresie literară, Danilo Kiš nu pare cititor pentru un mai întins fragment din preocupat, cum vom vedea, de paradigme Legenda adormiţilor (din volumul postmoderniste. Deşi nu-i deloc străin de Enciclopedia morţilor), text de dincolo de teoretizările timpului său, teribilul efort al postmodernism şi care îngroapă cu totul autorului este mai degrabă cel de reabilitare a tentativele de a-l include pe autor între literaturii prin ea însăşi, adică prin ficţiune, iar protagoniştii deconstructivismului: nu prin construcţii esoterice, mai mult sau mai „Zăceau cu faţa în sus pe velinţa puţin abile. Deruta exegeţilor pare a veni scorţoasă şi jilavă, răpănoasă de atâta tocmai de aici, pentru că el îmbracă în straiele terciuială şi zvârcoleală a trupurilor, iar pe de căpătat ale filosofiei istoriei epoci care au alocuri, unde părul de cămilă se rosese, sub clătinat temeliile lumii, legitimând ideea că ceafă, sub spete, sub coaste, urzeala era mai revoluţiile care lasă în urmă mormane de băţoasă, ca şi sub călcâie ori sub pulpele cadavre nu sunt altceva decât perpetuă ţepene ca nişte furci. reconfirmare a prezenţei răului în alcătuirea Zăceau cu faţa Cărțile Estului omului. În asemenea momente, efortul în sus, cu mâinile Necuratului din fiinţa umană de a-şi asuma împreunate a rugă, ca morţii, pe velinţa destinele lumii rodesc cu prisosinţă. Iar muruită şi putregăită care se rărise sub povara Necuratul este o entitate eminamente trupurilor lor, căci arareori mai fremătau ideologică. Probabil că, din această pricină, printr-un zvâcnet involuntar adormiţii vlăguiţi chiar într-o ţară ca Iugoslavia, considerată a de viaţă şi mişcare, pe deplin adormiţi; practica un comunism cu faţă umană, editurile membrele îi mai trădau uneori, ce-i drept, se sperie când Danilo Kiš le pune pe masă tresăltând pe ascuns, iar pe alocuri velinţa se manuscrisul volumului Criptă pentru Boris subţiase, acolo unde piatra stâncii o bătucise Davidovici, subintitulat, parcă pentru a spori de atâta somn împovărător, de atâta

Mişcarea literară ♦ 151 încremeneală a trupurilor, ori când mai La vârsta de patru ani a fost botezat în rit palpitase lutul trupului, când mai fojgăiseră ortodox, iar la şapte ani, după pogromul de la oasele, căci velinţa putredă şi rugoasă se Novi Sad, şi-a urmat părinţii în Ungaria. La mâncase de duritatea diamantină a stâncii nouă ani a scris primele poezii, în limba grotei. maghiară. După ce tat ăl său este trimis la Zăceau cu faţa Auschwitz, de unde nu se va mai întoarce, în sus în tihna tihnită familia este găsită prin Crucea Roşie şi a adormiţilor, iar repatriată în Muntenegru, la Cetinje, unde zvâcnirea mem- adolescentul Danilo se înscrie la Şcoala de brelor în bezna vre- Artă. Continuă să scrie poezii şi începe să milor muruise ve- traducă din rusă, maghiară, franceză şi linţa jilavă de sub ei, engleză. După absolvirea Facultăţii de Litere muşcând urzeala pă- şi Filosofie din Belgrad – specialitatea rului de cămilă, care Literatură Comparată, funcţionează ca lector se mâncase temei- de limbă şi literatură sârbo-croată la nic, aşa cum doar universităţile din Strasbourg, Bordeaux şi apa, însoţită cu tim- Lille. Debutează, în 1961, cu două pul, sapă în miezul microromane: Mansarda şi Psalm 44. În dur al pietrei. interviul acordat lui Bernard Pivot, afirmă că Zăceau cu faţa în sus în bezna beznelor Mansarda este un poem satiric îndreptat din dealul Celionului, cu mâinile împreunate a împotriva idealismului tinereţii; o poveste de rugă, precum morţii cei morţi, ei trei […] dragoste plină de referinţe culturale (pentru că Sub pleoapele plumbuite, îngreunate de „la douăzeci şi cinci de ani ai ambiţia să arăţi somn, sub pleoapele lor aghesmuite cu tot ce ştii”), în care lirismul este „tăiat”, fără balsamul şi cucuta visului, nu se întrezărea sfială, de tonul ironic. semiluna verzuie a ochilor pieriţi, căci bezna În cele trei cărţi ale ciclului era deplină, bezna jilavă a timpului, negura autobiografic – Grădina, cenuşa (1965), veşnică a grotei.” Suferinţe timpurii (1969), Clepsidra (1972) – E o demonstraţie de virtuozitate, dar şi- tonul se schimbă. Accente lirice însoţesc o orgolioasă lecţie de literatură. În plus, fărâme de vieţi traumatizate de război, de profesorul de literatură comparată, care a fost prigoană, de refugiu, aşa cum răsar ele, ca din Danilo Kiš, nu putea recurge, în beletristica ceaţă, din memoria copilului martor Andi sa, la postmodernism decât dacă ar fi avut Sam, pentru a se aşterne sub ochii cititorului îndoieli asupra binecuvântării talentului. Or, asemenea foilor unui album întoarse de vânt în ceea ce-l priveşte pe autorul Enciclopediei la voia întâmplării. Îl vedem, copil, pândindu- morţilor, talentul e, întâi de toate, nutrimentul l cu înverşunare pe îngerul somnului, sleit de personalităţii sale şi nu tezele estetice sau efortul de a-l prinde în capcană, într-un joc ideologice. istovitor şi periculos, parcă anume inventat Pentru a închide, în context, acolada pentru a-l pregăti „pentru marea luptă cu nedumeririi, putem consemna, din perspectiva moartea”. Voia să asiste treaz la venirea aceluiaşi Charles Murray, că postmodernismul somnului, din teamă şi curiozitate, după cum ar fi doar eticheta ataşată ostilităţii despre decisese că într-o zi va asista conş tient la ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Aşa venirea morţii şi prin asta o va învinge: „Mă stând lucrurile, cei scandalizaţi de Criptă…, voi preface, şi când ursoaica-moarte va veni cerându-i autorului documentele irefutabile, să mă adulmece, o să creadă că sunt mort”. punctuale, atestate, par a fi, fără să vrea şi să Autentică, în măsura în care literatura este ştie, în trendul numitei mode. autentică, trilogia pe care el însuşi a numit-o, Danilo Kiš s-a născut în 1935, la pentru ediţia franceză, Circul de familie Subotica, în fosta Iugoslavie. Tatăl – evreu cu descifrează, în oglinda retrovizoare a nume maghiarizat. Mama – muntenegreană. timpului, amintiri vagi despre o copilărie pe

152 ♦ Mişcarea literară cât de banală pe atât de tragică, statistici uscate şi reci, din Istoria care a transformându-le, cu o imaginaţie plastică transformat mii de oameni în victime, greu de egalat, în – afirmaţia îi aparţine – azvârlindu-le în neant nu doar trupurile „de „desene cu cărbune pe pânză”. foc, apă, sau pământ” ci şi sufletele cărora Când filonul autobiografic se epuizează, „trebuie să li se ridice un sanctuar”. scriitorul este cuprins de nelinişte. Prietenului Urmărindu-şi personajele pe drumurile său Mirko Kovač îi mărturiseşte că nu va mai „îngrozitor de întor- scrie, pentru că sursa lui de inspiraţie, tocheate ale desti- „fântâna familială”, a secat. Greu de crezut că nului”, Danilo Kiš lipsa ideilor i-a provocat angoase; mai evocă ostentativ fo- degrabă se afla din nou în căutarea tonului losirea „documen- potrivit pentru ceea ce avea de spus despre telor”, citând pe anihilarea individului prin constrângere şi întrecute memorii şi opresiune, într-un moment când Occidentul în mărturii, în timp ce general şi Franţa în special manifestau o ansamblul acestor rezistenţă prelungită la cunoaşterea crimelor efecte de „real” este comunismului, realitatea lagărelor sovietice trucat cu dezinvol- fiind ignorată, deşi, la Paris, apăruseră tură în beneficiul Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov, unei declaraţii de Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljeniţîn şi suveranitate artis- cartea lui Boris Souvarine despre Stalin. tică, dar şi al unui Contemporan cu „două realităţi istorice adevăr politic a cărui miză este însăşi ideea de sângeroase, cu două sisteme de aneantizare a real. De pildă, în capitolul intitulat Leii sufletului şi trupului”, scriitorul sârb îşi dă mecanici, scriitorul va povesti, eliberat de seama că acea datorie a memoriei, accentuată „co şmarul apăsător al documentelor”, când se vorbeşte despre victimele întâlnirea dintre Celiusnikov, colaborator al Holocaustului, se atenuează simţitor atunci ziarului local însărcinat cu lupta împotriva când se referă la morţii din Gulag, din Laogai religiei, şi primarul oraşului Lyon, omul şi din alte, nenumărate lagăre de concentrare politic de stânga Edouard Herriot, care, în comuniste. Devine obsedat de faptul că, în ciuda simpatiilor sale politice, are unele primele lui scrieri, apărea numai nazismul, suspiciuni „tipic burgheze” în ceea ce priveşte stalinismul fiind ignorat „după sistemul petei libertatea cultului religios în Uniunea oarbe psihologice”: „Când obsesia aceasta a Sovietică. Şi cum era absolut necesar ca prins consistenţă, generând în mine ruşinea şi suspiciunile să fie grabnic înlăturate, remuşcarea, dar şi luciditatea, am început să- cetăţeanul Herriot este manipulat cu mi scriu nuvelele relativ uşor şi repede, ca şi neruşinare, printr-o regie perfect pusă la cum m-aş fi eliberat de un coşmar” (eseul punct. Vechea catedrală Sfânta Sofia din Lecţia de anatomie). Rodul acestui proces de Kiev, care adăpostea în anii `30 o berărie, o conştiinţă este Criptă pentru Boris uscătorie pentru grâne şi un depozit, este Davidovici, o carte emoţionantă prin pregătită „să revină la funcţia sa iniţială” în profunzime şi surprinzătoare prin stil. mai puţin de patru ore: butoaiele şi cisternele Aşa cum vechii greci ridicau în patria sunt scoase prin rostogolire pe trunchiuri de lor cripte goale, aşa numite cenotafe, pentru brad, o parte a uscătoriei este demontată, cei care disp ăreau mistuiţi în flăcări, înghiţiţi schela adusă în grabă este acoperită de o de craterele vulcanilor, sfâşiaţi de fiarele prelată pentru a lăsa impresia că măreaţa sălbatice sau devoraţi de rechini, Danilo catedrală se află în curs de restaurare, „construieşte” din cuvinte câte un cenotaf, Celiusnikov însuşi este transformat de câte o criptă goală, pentru fiecare personaj machiorul teatrului „într-un popă autentic”, cu din cele şapte capitole ale uneia şi aceleiaşi barbă şi burtă false; toţi tovarăşii şi tovarăşele istorii, pentru a-l smulge din uitare, din de la Ceka îşi joacă rolurile „disciplinat şi cu

Mişcarea literară ♦ 153 abnegaţie” în faţa oaspetelui străin, prins în crea o lume şi astfel, cum se spune, ar capcana convingerii că a observat totul „în schimba-o”. linişte şi fără nici o oprelişte”. Aproape fiecare carte din opera antumă Dacă manipulatorul Celiusnikov, arestat şi postumă a lui Danilo Kiš reprezintă un şi torturat, îşi va recunoaşte vina, inexistentă, capitol al uneia şi aceleiaşi istorii, o că ar fi subminat puterea sovietică, va anticipare sau o continuare a Enciclopediei supravieţui lagărului morţilor. Morţi cumplite, ca a lui Boris devenind turnător şi Davidovici, comisarul politic „cu şapcă de va fi chiar reabilitat, piele şi mâna pe mauser” din care rămăsese Boris Davidovici „doar o carapace goală, o grămadă de carne Novski va plăti cu putredă şi chinuită” şi care, după câteva viaţa încăpăţânarea încercări de a-şi lua viaţa, va sfârşi în zgura cu care s-a hotărât fierbinte a turnătoriei, „răsucindu-se ca o dâră să nu întineze ima- de fum, eliberat de câini, de frig, de căldură, ginea „apăsătoare, de pedeapsă şi căinţă”; a lui Simon Magul, exaltată şi miste- prăbuşit din înălţimile spre care îşi luase rioasă” a revolu- zborul „precum un sac umplut cu pământ ţionarului de pro- jilav, precum oaia scăpată din ghearele fesie, ba chiar să vulturului”; a lui Micşa, din Cuţitul cu plăsele adauge, prin rezis- din lemn de trandafir, amestec ciudat de ură tenţa la suplicii, proletară şi bucurie de a fi ţap ispăşitor, de a fi „ultima pagină unei biografii scrisă timp de ucis de mâna tovarăşilor săi, ca şi Gould patruzeci de ani cu sângele şi creierul său”. Verschoyle din Scroafa care-şi mănâncă Această decizie nu pare să-l tulbure pe purceii, irlandezul care a încercat să evadeze diabolicul Fediukin, anchetatorul care şi al cărui trup „îngheţat şi gol, legat cu o dovedise că poate să frângă, „odată cu sârmă şi lăsat să atârne cu capul în jos, a fost vertebrele, voinţele ce mai neclintite”. Când pus în faţa intrării în lagăr, ca un avertisment eşuează încercarea de a-l convinge pe acuzat pentru toţi cei care visau imposibilul”, dar şi că mărturia falsă, dinadins încărcată cu pentru cei care, aproape de beatitudinea invenţii monstruoase, slujeşte interese şi puterii, binecuvântată de ideologia principii majore care nu ţin seama de neînduplecării, sunt spulberaţi în neant. Morţi slăbiciunile umane, Fediukin recurge la o care încheie acolada unor vieţi desfigurate, punere în scenă plină de cruzime: în faţa contrafăcute, a unor destine fabuloase, joc eroului pentru care demnitatea propriei amplu al prodigioasei imaginaţii a autorului. legende se află mai presus de justiţia Postura sa de biograf este dublată, nici că se revoluţionară, este ucis, în fiecare zi, câte un putea altfel, de cea de portretist: tuşe ferme, tânăr inocent, care îi seamănă la chip. În precum în portretul lui Simon Magul („Era de această etapă, „egoismul” lui Novski va fi statură mijlocie, vânjos, c-un păr învâlvoiat învins şi va triumfa „sentimentul datoriei”; negru şi creţ, barba însă, la fel de învâlvoiată dar confruntarea încrâncenată între acuzat şi şi creaţă, era deja înspicată. Avea nas ciontos acuzatori va continua precum în duelul fără şi coroiat şi din profil aducea c-o oaie. Un sfârşit al vieţii „cu suferinţele ei trecătoare” şi ochi părea mai mare decât celălalt şi asta îi al morţii „cu golul ei definitiv”: „Istoria este dădea chipului o expresie batjocoritoare. De scrisă de învingători. Legendele sunt urechea stângă îi atârna un cercel de aur: un născocite de popor. Cărturarii trăiesc din şarpe înghiţindu-şi coada. Era încins cu o fantezii. Singura certitudine este moartea” – chingă de in, care-i servea şi ca recuzită de ne spune Danilo Kiš, justificând, cu ironia lui saltimbanc; într-o clipită, împletitura se băţoşa amară, „plăcerea irezistibilă de a povesti, cea brusc şi, sub privirile uluite ale spectatorilor, care îi oferă scriitorului ideea înşelătoare că ar el se cocoţa pe ea ca pe un par”); clar-obscur flamand în portretul lui Edouard Sam, tatăl

154 ♦ Mişcarea literară inepuizabil care traversează, în chip de biet Arondismentul 10, şi nu sufăr de nostalgie” – mag rătăcitor prin ceaţa altor vremi, aproape nota în Scurta biografie care prefaţează toată opera lui Danilo Kiš („Atunci, în timp ca volumul Enciclopedia morţilor. mergea pe dig, în mantia lui neagră, A trăit ultimii zece ani de viaţă la Paris, avântându-şi în sus bastonul, legănându-se în fără să facă parte din viaţa literară a capitalei mers ca un catarg, cu gulerul lui de cauciuc cosmopolite. Nici faima dobândită după deja îngălbenit, cu ochelarii în ramă metalică traducerea cărţilor sale în limbi de circulaţie şi privirea fixată în gol, nesigur pe picioare, internaţională nu i-a tulburat singurătatea platfus împleticit, cu totul lipsit de măreţia sa, refractară la tribulaţiile carierismului. nearătos – atunci tatăl meu a intrat în peisaj ca (Se pare că editorul său american nu a într-o ramă de tablou şi s-a demistificat total fost prea încântat de impresia pe care a făcut-o […] Literalmente m-a şters cu aripile mantiei scriitorul venit din spaţiul central european fâlfâinde, m-a învăluit cu mirosul de tutun, potenţialilor săi citi- alcool şi urină, dar chipul i-a rămas cu tori de peste ocean: desăvârşire liniştit”). „Ei îl aşteptau pe Alternând stilul eseistic cu cel al evocă- Kafka, dar au primit rii istorice („istorisire”), construind, cu teribilă un fel de Boudu credibilitate, o amplă şi riguroasă documen- scăpat de la înec”.) taţie, nu refuză deloc uneltele tradiţionale ale Complet lipsit de clasicismului şi modernismului. Simulează, cu înclinaţie spre cul- subţire ironie, că ar fi ataşat de teoria veridi- tivarea şi exploa- cităţii în literatură, a reflectării (redării!) tarea propriei ima- realităţii: „Această istorisire născută din gini, trebuie să-i fi îndoială şi nedumerire are singurul ghinion părut cel puţin de- (unii îl numesc noroc) că e adevărată: a fost plasată aprecierea scrisă de mâini oneste, pornind de la mărturii confratelui Joseph de încredere”, venite însă din noianul unor Brodsky, laureat al „confuzii babiloniene”, în sensul că fiecare Premiului Nobel vorbeşte limba propriei exaltări şi confuzii. pentru literatură în Notele din josul paginii, referinţele, citatele, 1987, care a scris, negru pe alb, că un volum ca şi majoritatea numelor atribuite persona- al lui Danilo Kiš (nici nu contează care) ar fi jelor sunt apocrife. Acest amestec ceţos „cea mai bună carte apărută în Europa în provoacă o fascinantă răsturnare: partea perioada de după al doilea război mondial”. E documentară sau „veridică” pare fantastică şi stupefiantă această judecată de valoare, de necrezut, în timp ce partea de ficţiune formulată în sfera rarefiată a lipsei de apare ca autentică sau, oricum, verosimilă. Nu receptivitate pentru spiritul critic care ar trebui este de mirare că apariţia cărţii Criptă pentru să tuteleze orice demers cultural. În elanul său Boris Davidovici în 1976, la Zagreb, a exegetic, Brodsky face tabula rasa o listă care- declanşat un scandal literar fără precedent în i cuprinde, printre alţii, pe Hermann Hesse, Iugoslavia postbelică. Acuzat de plagiat şi André Gide, Albert Camus, Alexandr târât prin tribunale, Danilo Kiš şi-a apărat Soljeniţîn, Czeslaw Milos. „Profesor” care nu literatura dezvăluind subtilităţile procedeelor şi-a terminat liceul, Brodsky are, în postură de stilistice care operează la graniţa între real şi exeget, stângăcii jenante care, în loc să imaginar; a reuşit să spulbere obtuzitatea stimuleze interesul cititorului pentru Danilo acuzatorilor, dar, după ce a câştigat procesul, Kiš, îl îndepărtează mai degrabă de opera unui şi-a părăsit ţara. „M-am stabilit la Paris, scriitor talentat şi novator.

Mişcarea literară ♦ 155

Stâlpi, semințe. Și har nesfârșit

Ioan CIOBA

Liviu Mocan este apreciat ca fiind unul Feldiorean. Clujeanul este cel care a turnat în dintre cei mai importanți sculptori români ai bronz portretul poetului Ioan Alexandru momentului. S-a născut în 1955 în Cara, (opera sculptorului Vasile Gorduz), situat în județul Cluj. A absolvit Academia de Arte fața bibliotecii județene din Bistrița și Vizuale din Cluj. A avut mai multe donat municipalității de Radu expoziții personale la New York, Feldiorean și Vasile Vasinca. De Chicago, Budapesta, București, altfel, relația cu poetul Ioan în Elveția sau în Germania. Alexandru a fost una aparte, Este cunoscut în special ca providențială, determinându-l fiind autorul Stâlpilor împuș- și pe sculptor să scrie, chiar cați din Piața Revoluției din dacă poezia – o altă Cluj, dar și al Semințelor dimensiune a creaţiei sale – amplasate în centrul Sibiului, rămâne foarte puţin cunos- în toată perioada în care cută. Ea se revendică dintr-o burgul transilvan a deținut nestăpânită sete de expri- statutul privilegiat de Capi- mare, o revărsare a nestării tală Culturală Europeană. în toate formele de comu- Ultima sa mare lucrare, o nicare. Și de credinţa că, sculptură gigantică intitulată totuşi, cuvântul este atotpu- Chemare/ Decalog, străbate ternic, el poate răni, poate ucide lumea de peste un an şi jumătate. şi poate vindeca. Opera de artă, realizată din fibră de Liviu Mocan este un Stegar al sticlă acoperită cu foiţă de aur, este de Învierii, concept pe care îl integrează fapt un grup statutar format din 10 lucrări, într-un sistem referenţial propriu, cu rezultate înalte de aproape cinci metri și a fost văzută definitiv individualizante în ciclurile Seminţe până acum de sute de mii de oameni. A fost (1983-2000), Dialoguri (1998-1999), expusă mai întâi la Muzeul de Artă din Cluj, a Povestea Meşterului Beţalael (1997-2000), poposit o vreme la Geneva, iar apoi a traversat Spirale (1987-1995), Însemn pentru Înviere Atlanticul cu destinația Los Angeles, după (1981), Înviere (1998) etc. Fascinantă, care va rămâne expusă timp de un an la profundă, repetabilă, ca un exerciţiu al căutării Calvin College din Michigan. de sine, tema seminţelor reprezintă un capitol Artistul clujean își poartă cu statornicie important al creaţiei lui Liviu Mocan. plinătatea harului și la Bistrița. Sunt șanse Seminţele sale s-au întrupat din materiale mari ca Biblioteca dintre cele mai diverse și multe dintre ele Plastică verticală, una dintre înnobilează spații publice sau colecții private cele mai frumoase din toate colțurile lumii. Iar ansamblul sculpturi mocaniene, să fie amplasată curând stâlpilor împușcați poate constitui pentru în fața extensiei din Bistriţa a Universităţii trecătorul mai puţin grăbit o punte spre acel Babeş-Bolyai Cluj-Napoca. În timp, Liviu univers, grandios şi simplu deopotrivă, în care Mocan a colaborat la mai multe proiecte ni se relevă cea mai fascinantă metamorfoză: culturale cu realizatorii revistei GRAI și, în aceea a efemerului în eternitate. Adică însăşi mod special, cu artistul plastic Radu esenţa credinţei. În stâlpii lui Liviu Mocan,

156 ♦ Mişcarea literară somptuoşi şi gravi asemeni unor tuburi de album rafinat, un cuibarr programatic, o cupolă orgă îngropate până la brâu, cu Cântul vămuit cu lustru de esențiallizare aristocratică a şi uitat, Viaţa pulsează vertical. Este acesta formelor ce definesc manifestul estetic al semnul Jertfei şi Învierii, al devenirii sculptorului clujean. Stâlpii și semințele par a perpetue. fi cariatidele înaltte, cu talie de Recent apărutul album, intitulat Pillars, piatră/lemn/bronz, ale templului în care Liviu seeds (Stâlpi, semințe) are 260 pagini supeerbe, Mocan exersează armonia. Locul unde tipărite în condiții grafice de excepție și a fost materia comunică, mărturisitor, cu puterea realizat la Editura Acces Print din Suceava. harului lucrător, care o domină și o face mai Sunt prezentate aici cele mai reprezenttative ușor modelabilă. Semințțele și stâlpii: un teatru sculpturi ale lui Liviu Mocan, de-a lungul cosmic și lutnic, deopotrivă, o horă a formelor unui parcurs creativ remarcabil, întins pe mai ce vibrează toate în același ritm. Un uriaș mult de patruzeci de ani (1968 - 2012). Un instrument al chemării.

Miişcarea literară ♦ 157

António Lobo Antunes la Consiliul Județean Bistrița- António Lobo Antunes semnează în Cartea de onoare a Năsăud. În imagine: dr. Gavril Țărmure, Dinu Flămând, Bibliotecii Județene George Coșbuc, Bistrița scriitorul portughez, Ioan Pintea, Daniel Perdigão, responsabil Institutul Camões, București

Bătălia cărților, cu deviza „Convinge-mă să citesc!”, la Biblioteca George Coșbuc din Bistrița, director Ioan Pintea. Membrii juriului: Olimpiu Nușfelean și Vasile Filip, alături de Adriana Zăgrean, bibliotecar Juriul și premianții de la „Bătălia cărților”

Fotoalbum cu scriitori

Cititorul anului, secțiunea copii 11-13 ani – Suldac Cititorul anului, secțiunea adolescenți – Camelia Cristina Damaris, Liceul de Muzică Tudor Jarda din Bistrița Levei de la Colegiul Național Liviu Rebreanu, Bistrița

158 ♦ Mişcarea literară

Mișcarea literară la Radio Mureș. Valentin Marica Diploma de excelență pentru exemplaritate acordată întreabă, iar Olimpiu Nușfelean, Andrei Moldovan, Vasile revistei de Radio Mureș Vidican, Alexandru Câțcăuan răspund, 16 oct. 2014

Alături de bistrițeni – Nicolae Băciuț, Dimitrie Poptămaș, În așteptarea intervenției colaboratorilor revistei, prof. prof. dr. Mariana Chețan, sculptorul Gheorghe Mureșan univ. dr. Viorica Patea, Salamanca, ș.a. și poetul Horia Bădescu, Cluj-Napoca

Mișcarea Literară la Radio Târgu Mureș

Pianista Maria Bejan Interpretul de muzică folk Pol Radu Vărzaru de la Academia de Arte din Tg. Mureș

Mişcarea literară ♦ 159

Deschiderea Festivalului de Literatură FestLit, ediția I, Cluj-Napoca, 5-7 oct. 2014, la Muzeul de Artă, în prezența primarului municipiului Cluj-Napoca, Emil Boc, a președintelui USR, Nicolae Manolescu, a rectorului UBB, Ioan-Aurel Pop.

Irina Petraş, preşedintele Filialei Cluj a US, şi Nicolae António Lobo Antunes, Doctor Honoris Causa al Facultății Manolescu, preşedinte US România, la deschiderea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca FestLit

FestLit, Cluj, 2014

Prof. univ. dr. Ioan Chirilă, președintele Senatului UBB, Ruxandra Cesereanu rostește Laudatio la primirea Titlului Ioan-Aurel Pop – rector, António Lobo Antunes de Doctor Honoris Causa de către scriitorul portughez.

160 ♦ Mişcarea literară

Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură, Ștefan Borbely – Trofeul Columb, pentru volumul Civilizaţii ediţia I, Gabriel Chifu pentru romanul de sticlă. Utopie, distopie, urbanism, Editura Limes, 2013 Punct şi de la capăt (Polirom, 2014)

Colocviul revistelor literare, cu un moment aniversar Nicolae Manolescu despre starea reivistelor literare dedicat revistelor Steaua, Apostrof, Poesis și Euphorion

Imagine din Aula UBB Imagine din Aula UBB

Mişcarea literară ♦ 161

Deschiderea Festivalului de Carte Transilvania, cu Cassian Maria Spiridon, Varujan Vosganian, participarea IPS Andrei, Ioan-Aurel Pop, Dan Cristea, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu la Muzeul de Artă din Irina Petraș, George Vasile Dâncu Cluj-Napoca

Jean Poncet, Premiul pentru traducerea integrală a operei Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Popa, Olimpiu Nușfelean, Lukás lui Lucian Blaga, alături de Horia Bădescu Jószef

Eugen Uricariu, Irina Petraș, Horia Bădescu Ion Bogdan Lefter, Ruxandra Cesereanu, Horea Poenar, Aurora Țeudan-Poenar, Laura și Călin Teutișan

162 ♦ Mişcarea literară

Nicolae Oprea, Marian Drăghici, Ioan Moldovan, Alexandru Vlad și Nicolae Oprea Ion Groșan

Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureșan Aurel Maria Baros, Horia Gârbea

Horia Gârbea, George Vulturescu, Alex Goldiș, George Vasile Dâncu, Mariana Bojan, Doina Cetea, Cassian Maria Spiridon, Constantin Cubleșan, Irina Petraș Adrian Alui Gheorghe

Mişcarea literară ♦ 163

Conferință la Festivalul Internațional de Carte Daniel Cristea-Enache, Dan Cristea Transilvania. Foto Dan Bodea

Vasile Sebastian Dâncu Irina Petraș, Emil Boc – primar, Oana Boc, Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian

Desant poetic la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj- Profesori, teologi, scriitori, elevi la Seminarul Teologic Napoca, cu Jean Poncet, Horia Badescu, moderator, Ortodox din Cluj-Napoca Olimpiu Nușfelean, George Vulturescu, Ioan Pintea, Rodica Marian, Marian Drăghici, Adrian Alui Gheorghe

164 ♦ Mişcarea literară

Răzvan Voncu lansează cartea O istorie literară a vinului. Alexandru Vlad, Mircea Martin, Dinu Flamând, António Lobo Antunes, Ioan-Aurel Pop la pas prin Cluj

Cassian Maria Spiridon, Mircea Mihăeș, G. Vulturescu, Riri Manor, Gh. Schwartz, Ioan Moldovan, Mircea A. Diaconu, George Vulturescu, Irinaa Petraș, Olimpiu Nușfelean, Victor Cubleșan, Gabriel Coșoveanu, Gabriel Chifu, Gellu Dorian Ioan Matiuț, Claudiu Groza

Gavril Țărmure în căutarea autorilor pentru Editura La lac, în așteptarea prezenței la microfonul Maratonului Charmides poetic

Fotografii de Ionică Moldovan

Mişcarea literară ♦ 165

Deschiderea Colocviilor George Coșbuc la Bistrița, 5-6 octombrie 2014, Sala de ședințe a Consiliului Județean

Ioan Pintea, Liliana Ursu, IPS Andrei Andreicuț, care a Emanuela Ilie, Diana Caragiu, Florin Caragiu înmânat premiile Colocviilor, Sorin Mărculescu

Colocviile George Coșbuc, 2014

Mircea Măluț, Andrei Moldovan Ioan Seni, Mircea Daroși, Olimpiu Nușfelean

166 ♦ Mişcarea literară

Recital de poezie religioasă în Biserica „Sf. Trei Ierarhi”, Bistrița. În Imagine pr. paroh Ioan Pintea

Sorin Mărculescu – Premiul Opera Omnia

Liliana Ursu – Marele Premiu pentru poezie George Daniela Șontică – Premiul de poezie Coșbuc

Florin Caragiu Diana Caragiu

Mişcarea literară ♦ 167

Olimpiu Nușfelean Alexandru Cristian Miloș

Lectură publică la Colegiul Național Liviu Rebreanu. Lectura publica la Colegiul Național Andrei Mureșanu. În imagine Ioan Pintea, Adrian Popescu (președintele În imagine prof. Laura Gherman, Olimpiu Nușfelean, juriului Premiilor George Coșbuc), Sorin Mărculescu, Liliana Ursu, Daniela Șontică Viorica Nișcov

La Liceul cu Program Sportiv, Daniela Pănăzan – Premiul Elevi participanți la Lectura publică de la Colegiul Național pentru Critică și istorie literară, Mircea Măluț, Diana Andrei Mureșanu, Bistrița Caragiu, Florin Caragiu, prof. Ramona Salak, insp. școlar

Fotografii de Camil Hosu 168 ♦ Mişcarea literară

Dezbaterea Întoarcerea lui George Coșbuc, la Casa de Jurizarea creațiilor înscrise la Concursul Național de Cultura a Sindicatelor, Bistrița, 6 nov 2014. În imagine Poezie George Coșbuc Virgil Rațiu, Vasile Gogea, Alexandru Câțcăuan, Vasile Muste, Olimpiu Nușfelean

Lectură publică la Liceul de Muzică Tudor Jarda. Prof. Olimpiu Nușfelean, Lucian Perța, Vasile Gogea, Vasile Roxana Kovacs, Alexandru Câțcăuan, Tucu Moroșanu Muste

Festivalul Național de Poezie George Coșbuc, 2014

Popas la Casa Memorială Liviu Rebreanu, muzeograful Elevi de la Liceul de Muzică Tudor Jarda din Bistrița Valer Ilovan în dialog cu Vasile Muste, Vasile Gogea, Alexandru Câțcăuan

Mişcarea literară ♦ 169

Primarul comunei Coșbuc, Nicolae Anghel, alături de La statuia Poetului Dorel Someșan, muzeograf, la festivitatea de premiere, Casa Memorială Gerge Coșbuc

Premianți ai Colocviilor „George Coșbuc”

Pompei Cocean Ioan Cioba Tucu Moroșanu Dumitru Munteanu

Participanții la Colocviile George Coșbuc, Casa de Cultură a Sindicatelor, Bistrița

170 ♦ Mişcarea literară

Lucian PERŢA

Aron Gaal E vina mea că n-am scriis-o mai iute, Revărsarea zorilor în Satu Mare Profesoratul prea m-a copleşit (Din Mişcarea literară nr. 4/2014) Şi m-am pierdut în vrute şi nevrute Şi recunosc acum că am greşit. Mereu see-ntâmplă ceva cam ireal la Sighetu Marmaţiei, Bistriţa sau Zalău Eu partea mea de vină mi-o asum, când apar eu cu Magda la festival, Prin multele poeme-am demonstrat, dar numai la Satu Mare mi s-a–ntâmplat, zău, Dar să nu vină parodiştiii-acum să mă simt ca acasa, ce mai la deal, la vale, Spunându-mi pentru scrriis că-s vinovat! dar ca acasă, la Budapesta, nu vă mint, toţi poeţii parcă erau îngeri în zale, iar poetele parcă erau flăcări de chibrit — dragul meu “barát” Vulturescu Tudorica Bindea Parodii mi-a arătat totdeauna o dragoste foarte mare, pur și simplu pe patru voci, aşa, cu tot firescu`, Prin pădurea rară adică el şi cu cele trei secretare — acolo, în versuri bilingve înveşmântaţi, ni s-au rărit pădurile de ccând făceam rostogoliri-întoarceri printre muze, de baate un vânt amirosind a drujbă, multe ori, de când proprietarii noi îîl vând de toată asistenţa aplaudaţi, că nu au bani, nemaiavâânnd nici slujbă până aproape-n revărsat de zori… dar ar fi mai bine asta să nu comentaţi! cu ochi de frunze ridicaţţi spre cer codrul aşteaptă-a zeului pedeapsă, dar zeul se retrage cam stingher Mircea Darosi şi codrul de izbelişte îl laasă

Partea mea de vină eu am plecat în Franţa, orişicum, pe-acolo codrul este încă mare Cu mân-adânc vârâtă iar în traista şi de acolo vă trimit acum Cu vorbe a limbii române, în româneşte astă ghicitoare: Încerc cumva şi poezia asta Să-mi iasă, să o pot trimite mâine cine prin pădurea rară trece foarte rar Spre publicat la domnul Nuşfeleanu, şi asta numai când e vară? E-o poezie etno-culturală (e domnul pădurar!) Din satul Nepos, unde şi-azi țăranu’ E plin de-nţelepciune şi sfială.

Miişcarea literară ♦ 171

CITITOR DE REVISTE

Familia nr. 9/2014 de ansamblu asupra evoluţiei genului scurt, este o ediție ca toate pornind de la răspunsurile prozatorilor, celelalte, adică trecând prin retrospectiva semnată de Alex foarte bună! De citit Goldiş, făcând apoi un mic excurs prin anii in integrum. Trebuie doar să-ţi faci timp '80, când Vatra s-a aflat în avanpostul pentru lectură. O lectură savuroasă, vă promovării prozei scurte, prin cele două garantez. Rubricile sunt cele pe care le ştiţi de articole semnate de doi membri marcanţi ai multă vreme. Adică, vechi, dar mereu redacţiei, care au cunoscut direct şi au proaspete! Semnatarii sunt şi ei cunoscuţi. Tot promovat fenomenul în paginile Vetrei unul şi unul! Alexandru Sereş semnează (Cornel Moraru, cu studiul Nevoia de proză editorialul, Gheorghe Grigurcu, cu Asteriscul scurtă şi Dan Culcer, cu studiul Cultivarea său, Daniel Vighi, Luca Piţu, Traian Ştef, Ion prozei scurte la Vatra), făcând un popas mai Simuţ (despre revista Familia), Ioan lung apoi, prin comentarii critice, asupra a Moldovan, cu veşnica sa rubrică douăzeci de volume de proză scurtă şi Replay@Forward; la Camera de gardă îl încheindu-se cu «mostre» inedite de proză găsiţi pe Mircea Pricăjan. Are, n-are treabă, scurtă.” vorba lui nenea Iancu, omul se află la datorie. Aceasta e situaţia, în linii generale, la Cronica literară este susţinută de Viorel revista Vatra. Care merită citită din scoarţă în Mureşan, Marius Miheţ şi Constantin scoarţă! (A.P.) Dehelean; proză de Radu Ţuculescu, Horia Ardelean şi Ana Olos; poeme de Marcel Vatra nr 6-7/2014. Revista se deschide Mureşeanu, Ioan Nistor, Miruna Vlada, cu un poem de Radu Vancu, Dragă Sinu- Emilia Zăinel şi Sandro Siceliota; recenzii de cidere: „Tati, prea mult mi-ai vorbit,/ ajunge, Constantin Butunoi, Lucian Gruia şi Grigore de acum am să-ţi vorbesc eu./ Nu-n vis, ci Timoceanu; cronica plastică aparţine lui Aurel chiar pe bune/.../ După ce ţi-am tăiat frânghia Chiriac, iar cronica muzicală, lui Adrian din jurul gâtului,/ tu n-aveai de dat ochii decât Gagiu. Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe cu mine./ Eu am dat ochii cu Sebastian./ Iar listă, Lucian Perţa. Cu parodii, fireşte, despre acum sunt printre trandafirii tăi,/ tu n-ai de dat care e inutil să mai vorbim. Că orice-am face, ochii decât cu Dumnezeu./ Pe când eu am de despre creaţiile sale nu putem discuta decât la dat ochii cu Sebastian.// Aşa că înţelege şi superlativ! Cu atât mai mult, cu cât producţia iartă, tati -/ nu mă voi sinucide./ (Şi abia sa pe cap de revistă se află mereu în creştere. asta-i, de fapt, o sinucidere.)” Prozatorul O adevărată industrie. Dar fără să facă rabat Alexandru Vlad semnează editorialul. Titlul de calitate! Pentru aceasta îl admir şi-l editorialului este De ce ne sunt simpatici invidiez, deopotrivă. Pe onoarea mea de nebunii oraşului? Alexandru Vlad, ca şi „Familist”! Erasmus în Elogiul nebuniei, ne spune că nu ne deranjează nebunia evidentă, nebunia Vatra nr. 8-9/ 2014 făţişă, pentru că agreiem ceea ce nu se Dosarul tematic al ascunde. În fiecare aşezare urbană, într-o revistei Vatra (nr. 8- anumită perioadă, trăiesc mai mulţi nebuni. În 9/ 2014) se intitu- aşezările rurale, trăieşte numai câte un nebun. lează Proza scurtă în tranziţie şi ocupă De speriat ne sperie nebunia care reuşeşte să jumătate din totalul paginilor acestei ediţii, se ascundă sub masca normalităţii, sub epoleţi adică, 96. „Cele cinci secţiuni ale dosarului sau funcţii. Pagina de poezie îi revine lui tematic, ne spune Cristina Timar în Andrei Zanca, paginile de proză, lui Marius Argumentul său, încearcă să ofere o imagine Jucan cu fragmentul de roman Jocul cu

172 ♦ Mişcarea literară busola. Cu două pagini inedite din Jurnalul nu a apărut candidatul „providenţial”, nici cel lui Al. Muşina ne întoarcem în lunile carismatic. Poate că ar trebui să mai căutăm noiembrie şi decembrie ale anului 1988. candidaţi, alţii decât cei care au apărut pe Prezenţa ultimei muze din literatura română scenă. Bedros Horasangian abordează aceeaşi este semnalată de Al. Cistelecan: „Mari (...) temă a luptei electorale. Momentul îl vede şi seisme şi ravagii senzuale a produs în literele mai grav datorită faptului că România este române interbelice frumoasa Domniţa angrenată în jocurile politice zonale, Gherghinescu-Vania, soaţa poetului şi conflictul care sfâşie astăzi Ucraina. Altfel: ca juristului (...) D. Gherghinescu-Vania. Ultima la noi, la nimeni. Vorbărie, beţie de cuvinte, muză funcţională din poezia română (un fel de acuze dintre cele mai grave, jigniri. taifun senzual, cu un sex appeal paroxistic), Comportamentul „şefului statului” nu este Domniţa a frânt inimi şi suflete şi la rând şi comportament de şef de stat. Nici de-a valma, împrăştiind peste tot şi peste toţi, comportamentul primului ministru nu este fie mai tineri, fie mai bătrâiori, o fascinaţie comportament de prim ministru. Traian iradiantă şi o seducţie fatală şi ineluctabilă”. Băsescu îşi permite să facă „glumiţe la Dosarul întocmit de Vatra din această vară Bruxelles”, râzând de „Corinuţa” (Corina poartă titlul „Noile ştiinţe sociale clujene”. Creţu, candidata PSD la Comisia Europeană), Revista aduce în paginile ei peisajul Traian Băsescu râde de Tăriceanu, căruia îi universitar clujean, aduce o generaţie de tineri înşiră batjocoritor toate prenumele, şi cercetători extrem de activă işi prom ţătoare, înşiruirea făcută se încheie cu he-he-he-uri. cu preocupări diverse şi poziţii diferite de pe Modul acesta de a miştocări era specific care se exprimă. Poziţionarea profesorilor defunctului deputat Gheorghe Funar, parcă. pare să fie suficient de compactă, coerentă şi La fel, despre „Victor Viorel Ponta”. Sigur că vizibilă pentru a se configura într-un grup, Ponta este de luat în râs când este vorba de curent, mişcare a ştiinţelor sociale. Singura plagiat şi de faptul că îl face nazist pe problemă constă în faptul că numai astfel, prin preşedintele ţării, care cică a „jucat” zece ani aşa pagini, preocupările sociologice şi de dictatură hitleristă în România. Pe de altă psihologice ale clujenilor pot fi făcute parte, în cercurile „înalte”, despre alegeri se cunoscute înafara spaţiului universitar şi afirmă răspicat şi straniu: „Oricine dar nu înafara paginilor de pe Internet. Nu cred însă Ponta!” Dacă bine ne amintim, formula că cineva din staful de conducere a ţării, aceasta politică a mai fost folosită odată, la astăzi, îşi manifestă, în vreun fel sau altul, alegerile prezidenţiale din 2000, când în turul interesul faţă de astfel de preocupări, din doi ajunseseră să se confrunte Ion Iliescu cu păcate. Corneliu Vadim Tudor, când Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi Gabriel Liiceanu au Observator cultu- strigat în cor: „Oricine, numai Vadim nu!” şi ral/ 11-17 septem- rezultatul a fost că toţi vajnicii luptători brie 2014. Acest anticomunişti l-au votat pe Ion Iliescu. număr rezervă mai multe pagini politicului. Conflictul dintre cele două palate, Cotroceni Ovidiu Şimonca se întreabă de ce ar fi Monica şi Victoriei – se mai afirmă – este de prost Macovei un „altfel” de candidat la augur în preajma alegerilor, care ar trebui să prezidenţiale. Monica Macovei ar fi „altfel” fie alimentate de o anumită notă de deoarece aşa a definit-o undeva Gabriel seriozitate. Băsescu, he-he-he!, a ajuns să Liiceanu care a declarat că o susţine la afirme într-un interviu că, spre deosebire de alegerile pentru funcţia de preşedinte al Emil Constantinescu, în cele două mandate nu României. Ovidiu Şimonca argumentează a fost „învins de sistem”. Acum, „sistemul”, pentru ce Monica Macovei nu este candidatul compus din „ofiţeri care lucrează sub „aşteptat”, singurul fără prihană, singurul acoperire”, este doar îngenuncheat, de aceea deosebit. Nici ceilalţi candidaţi la preşedinţia „sistemul” se poate oricând ridica, atrage României nu sunt pe măsura aşteptărilor, încă atenţia Băsescu. Atât le-a trebuit jurnaliştilor.

Mişcarea literară ♦ 173 Din acel moment al „mărturisirii” lui Băsescu, slujba omului simplu. Aceeaşi viaţă i-a toţi jurnaliştii s-au apucat să caute besmetici şi acordat şansa la recunoaştere prea târziu, când să descopere „reţelele”. La cele afirmaatte, era sleit fizic şi îşi aşteptaa sfârşitul. Pentru ca, parlamentarii au luat foc. Acum vor să afle la final, să-i acorde drepptul la o existenţă care dintre candidaţii la preşedinţie ar fi paralelă, sub forma unor vorbe care circulă pe „ofiţer sub acoperire”! Băsescu a afirmat! În Facebook, fiind împărţite de cei care aşteaptă alte pagini, de politică se ocupă şi Paul Cerna, să primească de la alţiii sfaturi şi cuvinte şi Cătălina Bălan şi Andrei Muraru. Concluzia înţelepte despre ce este viaţa şi cu ce se o extragem din textul lui Bedros Horasangian: mănâncă aceasta. Astăzi, Ţuţea este puţin citit „Ce va urma? Nimic nou. Oricine va fi viito- şi foarte mult citat. Din el au rămas cuvinte şi rul preşedinte al României nu se va schimba imagini. În spatele acestora se găseşte viaţa nimic. N-avem candidaţi «providenţiali». Nu celui care, înainte să dispară dintre noi, a lăsat se va schimba nimic după alegerile din drept testament cea mai sffâşietoare declaraţie noiembrie.. Nici după cele din 2016: ce a mai de iubire inimaginabilă. Era despre România fost o să fie. Dacă a fost să fie; înseamnă că şi despre români, despre nooi toţi. Şi se termina aşa a şi fost, era o vorbă românească pe care cu acest cuvânt, strigat: «Excelsior!» (n.r. – C. Noica o aprecia în grad înalt”. Iar vorba Mai sus!). Petre Ţuţea s-a născut la 6 asta înaltă îi aparţine lui Ion Creangă. octombrie 1902, în communa Boteni, din regiunea Muscel, astăzi, judeţul Argeş. Pe Adevărul de week- certificatul său de naştere figura doar numele end. Redacţia numă- mamei, Ana Simon Ţuţea, cu vârsta de 16 ani. rului din14-16 no- Cel mai în vârstă copil dintre cei patru fraţi şi iembrie a.c. publică un excelent Dosar Petre cele patru surori, Ţuţea a fost crescut în stilul Ţuţea. Semnează şi realizează materiale Mihai rural tradiţional, dictat, mai degrabă, de Mincan. Sunt consultaţi în realizarea paginilor anotimpuri, decât de orelee ceasului. (...) Ţuţea Sorin Lavric şi Radu Preda. Au opinii despre rămâne şi astăzi un necunoscut în Boteni. perioada carcerală Marcel Petrişor şi Primarul se mândreşte cu apartenenţa lui Demostene Andronescu. Paginile sunt Ţuţea la comuna pe care o păstoreşte ilustrate cu fotografii de familie, fotografii cu administrativ, ba chiar organizează, anual, un prieteni (Emil Cioran, de exemplu), pagini de festival, construit pe acelaaşi tipar: câţiva copii manuscris.. „Viţa nu a fost tocmai blândă cu citesc din Ţuţea, alţi câţivva adulţi comentează Ţuţea. L-a mutat din cafenelele cu nume, şi ce au citit copiii, după care toţi participanţii se din faţa unei cariere politice fulminante, în înfig la cârnaţi şi bere şi-şi găuresc pantofii în închisorile comuniste. Apoi, l-a proiectat în hore interminabile”. Chiaar şi aşa, paginile anonimat şi sărăcie cruntă, tocmai în mijlocul dedicate lui Petre Ţuţea sunt demne de unui regim politic care se prezenta ca fiind în memorat. (V.R.)

174 ♦ Mişcarea literară CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

„Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicaţiilor şi nici pentru conţinutul materialelor publicate.” 452 14

Nr. ( ), 20

AnulX1 III, nr. 4 (52), 20 4 BISTRIŢA

Liviu Mocan, invitation / decalogue ? Ochiul lui Osiris – articole despre Mircea Muthu de Irina Petraş, Călin Teutişan, Gheorghe Glodeanu, Constantina Raveca Buleu, Victor Ştir, Adrian Iliuă, cu un interviu de Olimpiu Nuşfelean ? Aniversări 85: Ion Vlad, Niculae Gheran? Eveniment: Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu ? O carte în două comentarii: Fals tratat de manipulare de Ana Blandiana ? Poezia Mişcării literare: Flore Pop?? Proza Mişcării literare: Silviu Buzan Confesiuni incomode de Zorin Diaconescu ? Inedit: Alexandru Mironescu, Jurnal ??Cosmin Pîrghie despre Samuil Micu In memoriam Vasile Sav?? Raft Caietele Liviu Rebreanu ? Echivalenţe lirice: Aron Gaal??Nobel 2014 Cărţile Estului ? Plastică?? Fotoalbum cu scriitori Parodii de Lucian Perţa ?