SOLI, SOLII ŞI CĂLĂTORI CHINEZI ÎN SPAŢIUL EURASIATIC Scurtă privire istorică (II)

ANNA EVA BUDURA

Începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, s-a intensificat interesul puterilor din partea occidentală a Eurasiei pentru cunoaşterea întinsului şi fabulosului Imperiu Chinez, moment în care şi curtea imperială chineză a simţit nevoia însuşirii unor cunoştinţe ale ştiinţelor exacte pentru modernizarea observaţiilor astronomice, cartografierii teritoriului şi a apărării naţionale. Mediatorii acestor doua interese au devenit preoţii misionari iezuiţi cu pregătire specială în domeniile de interes ale Curţii Imperiale chineze. Matematicieni, astronomi, cartografi, membrii ai forurilor ştiinţifice franceze, italiene, belgiene, germane, aceşti preoţi pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcinile de stat şi cele de propovăduire a credinţei catolice au înţeles să se integreze în societatea chineză, au învăţat limba ţării, şi-au însuşit elementele culturii şi civilizaţiei chineze, au acceptat obiceiurile tradiţionale şi s-au angajat în traducerea operelor fundamentale ale gândirii filosofice chineze, ale literaturii şi culturii chineze. Rezultatele acestui mod de apropiere de lumea chineză au fost benefice atât Chinei, cât şi ţărilor occidentale de baştină ale iezuiţilor, chiar mai mult, culturii întregii Europe, deoarece au contribuit la îmbogăţirea sferei de cunoaştere şi la lărgirea orizontului de referinţă ale intelectualităţii acestora. Datorită eforturilor depuse de misionarii iezuiti, aceste opere clasice chineze traduse au devenit mesagerii civilizaţiei chineze, au pus bazele relaţiilor culturale ale Chinei cu ţările Europei şi au creat premisele naşterii sinologiei - ştiinţei cercetării civilizaţiei chineze. Primul misionar iezuit consemnat în analele istorice chineze a fost Matteo Ricci (1552-1619). El a sosit în China în anul 1583, fiind primit cu multă bunăvoinţă de împăratul dinastiei Ming, Zhu Yujun, (nume postum Shen Zong) (1573-1620), datorită cunoştinţelor sale din domeniile matematicii, algebrei, astronomiei şi cartografierii. Suveranul i-a desemnat un profesor de limba chineză şi i-a încredinţat sarcina de a traduce harta lumii pe care o adusese cu el şi asta în perspectiva pregătirii cartografierii, cu noile metode occidentale, a teritoriului imperiului chinez. În scurt timp a fost încadrat în corpul academic al curţii imperiale. După însuşirea limbii chineze şi acumularea unui anumit bagaj de cunoştinţe cu privire la filosofia clasica chineză, Matteo Ricci s-a afirmat ca un deschizător de drumuri atât în ce priveşte elaborarea dicţionarelor şi manualelor de învăţare a limbii chineze, cât şi în realizarea primelor traduceri ale cărţilor Anna Eva Budura clasice chineze. Astfel, în colaborare cu Michelle Ruggieri a elaborat un dicţionarul sino-portughez, iar împreună cu Lazzaro Cattaneo, un dicţionar al limbii chineze. (Din păcate aceste dicţionare au rămas în manuscris). Matteo Ricci a elaborat, de asemenea, primul manual de limba chineză intitulat Miracolul literelor occidentale, manual ce a fost publicat în anul 1605. În anul 1593, Matteo Ricci a terminat traducerea, în limba latină, a Si Shu (Cele Patru Carţi Clasice). Aceasta a fost prima lucrare clasică chineză tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională şi trimisă în Italia în formă de manuscris. Jurnalul lui, în trei volume, a văzut lumina tiparului în anul 1615 şi s- a bucurat de mare succes, fiind reeditat de 12 ori şi tradus în 8 limbi europene. Informaţiile furnizate în această carte au contribuit foarte mult la stârnirea interesului Occidentului pentru lumea chineză, pentru limba şi literatura chineză. Mulţumit de performanţele lui Matteo Ricci, împăratul Shen Zong a solicitat trimiterea în China a altor preoţi iezuiţi bine pregătiţi în ştiinţele exacte. Opera începută de Matteo Ricci a fost continuată de misionarii iezuiţi nou sosiţi ca de pildă de spaniolul Michelle Ruggieri care a tradus, în 1595, prima scriere literară Ming xin bao jian (Oglinda preţioasă a inimii pure), de iezuitul francez Nicolas Trigault (1577-1629), care, în anul 1626, a realizat prima traducere în latină a Wu Jing (Cele Cinci Cărţi Clasice) şi tipărirea acestora la Hangzhou. Între anii 1662 şi 1669, iezuiţii italieni Prospero Intorcetta şi Ignace da Costa (1599-1666) au realizat traducerea operelor clasice Da Xue (Marea Învăţătură), publicată sub titlul Sapientia Sinica (Înţelepciunea chineză), Zhongyong, (Calea Moderaţiei), publicată la Guangzhou şi Goa sub titlul Sinorum Scientia Moralis, precum şi Lunyu (Analectele) lui Confucius. În anul 1687, la , a apărut prima ediţie în limba latină a Celor Patru Cărţi Clasice, urmată în scurt timp de traducerile lor în limbile germană, franceză şi engleză. Interesul pentru cultura chineză s-a remarcat şi în Germania, unde în anul 1589, la Frankfurt a văzut lumina tiparului Noile anale ale puternicului regat al Chinei, în 1663, la Augsburg, traducerea volumului Selecţii din textele clasice chineze, iar în 1672, respectiv 1697, apar Istoria Chinei redactat de Adreas Muller şi Novissima Sinica de Leibnitz. Misionarul belgian Philippe Couplet (1623-1693) după ce a petrecut o periodă de timp în China şi s-a dedicat studierii operelor clasicilor chinezi, în 1667, a publicat în ţara sa natală lucrarea Filosoful chinez Confucius în care pe lângă biografia marelui gânditor a inclus: o prezentare a istoriei cărţilor clasice chineze, un îndreptar al acestora şi textele operelor clasice traduse de Prospero Intorcetta şi Ignace da Costa. Philippe Couplet s-a remarcat printre primii sinologi ai Europei prin seriozitatea cu care s-a dedicat studiului şi prezentării culturii chineze în acest spaţiu. Activitatea sa a fost continuată de un misionar compatriot al său Francois Noel (1651-1725), de asemenea, preocupat de prezentarea sistematică a lucrărilor filosofiei confucianiste şi a gândirii filosofiei 160 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) antice chineze, remarcându-se prin lucrarea sa Filosofia chineză publicată în anul 1711 şi prin traducerea, în limba franceză, a Si Shu (Cele Patru Cărţi Clasice). Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numărul misionarilor francezi în China a crescut considerabil şi, odată cu aceasta, şi numărul operelor chineze traduse în limbile franceză şi latină. În 1735, Jean-Baptiste du Halde (1674-1743) a publicat „Analele Imperiului Chinez” o adevărată enciclopedie cuprinzătoare a cunoştinţelor despre China în care a prezentat informaţii despre istoria, geografia, economia, sistemul de învăţământ, cultura, cărţile clasice chineze din antichitate, religie, etică, ştiinţă, relicve culturale din China. Cartea a fost tradusă şi în limba engleză şi publicată sub titlul Istoria generală a Chinei fiind completată cu ultimele traduceri realizate din literatura chineză. Joachim Bouvet (1656-1730) s-a remarcat prin redactatea biografiei împăratului Kangxi, elaborarea lucrării Etat present de la Chine şi prin traducerea, la ordinul suveranului, în limbile latină şi franceză, împreună cu alţi trei iezuiti, a Yijing (Cartea metamorfozelor). Părintele Bouvet a câştigat încrederea şi aprecierea împăratului Kangxi şi prin calităţile sale de matematician şi astronom, prin tratatele sale de matematică redactate în limba manciuriană. În anul 1693, suveranul chinez l-a numit solul său extraordinar la curtea regelui Franţei Ludovic al XIV-lea, încredintându-i 49 de volume de cărţi preţioase drept dar din partea sa şi sarcina de a solicita trimiterea, de către Regele Soare, a unui număr de preoţi misionari iezuiţi în Imperiul Qing. Suveranul francez a satisfăcut cu bucurie solicitarea împăratului Kangxi, ordonând trimiterea, pe cheltuiala statului francez, a alţi 10 preoţi iezuiţi cu sarcina ca ei să cerceteze situaţia din China şi să medieze relaţiile Franţei cu China, iar drept dar a trimis suveranului chinez o colecţie de gravuri legată cu mare artă. Părintele Bouvet s-a întors din misiunea sa diplomatică în anul 1699 şi, în ultima parte a vieţii sale, s- a consacrat studierii Cărţii metamorfozelor, aducând o contribuţie de seama la cunoaşterea acestei lucrări în Franţa şi, apoi, în Europa. Traducerile operelor clasice a fost completată treptat cu traducerea operelor literare clasice chineze. Prima lucrare din acest domeniu a fost piesa de teatru scrisă de Ji Tianxiang în timpul dinastiei Yuan (1280-1368) Răzbunarea orfanului familiei Zhao tradusă în anul 1732 în limba franceză de Joseph Premare sub titlul Tragedie chineză. Orfanul familiei Zhao. În 1734, piesa a fost publicată parţial în „Gazette Francaise”, iar cu un an mai târziu a fost cuprinsă, în întregime, în volumul editat de du Halde. Pe măsură ce a fost tradusă în alte ţări această piesă de teatru a început să circule în ţările Europei, bucurându-se de succes. Pe baza acestei traduceri, Voltaire a scris piesa de teatru Orfanul chinez. Piesă de teatru în 5 acte rescrisă pe baza învăţămintelor lui Confucius, în care a dat expresie principiilor sale politice şi morale propăvăduind umanismul şi

161 Anna Eva Budura drepturile individului. La 20 august 1758, piesa a fost pentru prima oară prezentată la Paris, dată după care a rămas pe afişul teatrelor până în epoca modernă nu doar în Franţa ci şi Germania, Anglia şi alte ţări europene. Primul roman chinezesc tradus în limba engleză şi portugheză a fost Hao qiu zhuan (Legături fericite) şi a văzut lumina tiparului în anul 1719, ulterior, în anul 1761, a fost tradus şi în limbile germană şi olandeză. Odată cu creşterea interesului pentru literatura chineză a apărut şi necesitatea cunoaşterii limbii chineze şi nevoia de dicţionare bilingve. În 1626, părintele iezuit francez Francois Trigault a publicat Xi ru er mu zi (Material informativ pentru învăţaţii occidentali) – un studiu al limbii chineze făcut cu metode de cercetare filologică occidentală. Această lucrare a constituit prima încercare de a realiza comunicarea între limbile chineză şi cele occidentale şi de a pune bazele cercetărilor limbii şi gramaticii limbii chineze în Europa. Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, oamenii de ştiinţă occidentali au început să se preocupe de studierea limbii chineze şi a gramaticii acesteia, preocupare care s-a finalizat în elaborarea primelor manuale de învăţare a limbii chineze şi a primelor dicţionare bilingve. Dintre acestea pe primul loc se remarcă Metoda de studiere a limbii chineze şi Dicţionarul chinez-francez întocmit de părintele Francois Bouvet, precum şi Gramatica limbii chineze realizat de părintele Martini Martinus (1614-1661) şi completat de sinologul Philippe Couple. Acestea vor rămâne lucrări de referinţă pentru cei care doreau să însuşească limba chineză şi să înţeleagă gramatica acesteia. O lucrare fundamentală pentru sinologi a constituit Notitia Linguae Sinicae – un îndreptar al limbii chineze şi Arte de la Lingua Mandarina elaborate de Joseph de Premare şi publicate în 1703, precum şi Linguae Sinorum Mandarinicae Hieroglyphe (1742) şi Meditationes Sinicae (1737) elaborat de Etienne Fourmont (1683-1745) unul din primii sinologi francezi pregatiţi de Jialue, a cărui biografie o prezentăm mai jos. În Enciclopedia chineză, apărută în anul 1730, la Sankt Petersburg, a fost publicat un dicţionar al limbii chineze şi al dialectelor existente în China şi cititorul a aflat despre circulaţia limbii chineze în ţările Europei. Dintre numeroasele dicţionare care au văzut lumina tiparului amintim Dicţionarul latino- italiano-chineză întocmit de părintele Castelana şi Dicţionarul chinezo-latin de părintele Cremona. Răspândirea pe care a cunoscut-o limba şi civilizaţia chineză în secolul al XVIII-lea în ţările Occidentului a stimulat formarea unei noi ştiinţe: a sinologiei, ce îşi avea centrul la Paris. Treptat, spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, în centrele universitare din Franţa, Germania, Rusia şi alte ţări occidentale au luat fiinţă secţii de studii chineze şi au apărut structurile necesare predării şi cercetării limbii şi civilizaţiei chineze. (În România, Catedra de limba chineză din cadrul Universităţii Bucureşti a luat fiinţă în anul 1956.) Aria de studiu a sinologiei era foarte largă, cuprinzând 162 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) aspectele politicii, economiei, sociologiei, literar-artistice, lingvisticii, istoriei, culturii etc. Rezultatele cercetărilor au contribuit la îmbogăţirea conţinutului schimburilor culturale cu China a ţărilor europene şi au contribuit la îmbogăţirea vieţii lor spirituale, la înnoirea sistemului lor de valori şi al gândirii lor politice, la naşterea curentului iluminist francez. În această epocă, din iniţiativa preoţilor iezuiţi, dornici să dovedească rezultatele activităţii lor de misionari, se realizează primele călătorii ale convertiţilor chinezi, ale primilor chinezi, în ţările Europei. Aceştia au acţionat ca adevăraţi soli ai impreriului chinez şi autentici mesageri ai civilizaţiei chineze, lăsând în urma lor, în ţările vizitate, puternice impresii. Primul dintre aceştia a fost Shen Fuzong (? -1691) un intelectual din oraşul , care a trecut la catolicism şi la botez a primit numele de Michael Alphonsius. În anul 1681, a părăsit Macao, împreună cu preotul iezuit şi sinologul Philippe Couplet. Au vizitat prima dată Olanda,ţara natală a lui Couple, apoi s-au deplasat la Roma, unde au încercat să obţină autorizaţia papală pentru a oficia slujbele în limba chineză. În Franţa şi Anglia, Shen Fuzong s-a bucurat de o primire foarte caldă. La 15 septembrie 1684, a fost primit de Regele Soare al Franţei, Louis XIV, şi reţinut chiar la un dineu. Cu această ocazie, Shen Fuzong a încântat suveranul cu arta caligrafierii ideogramelor chinezeşti şi cu îndemânarea sa de a folosi beţişoarele, iar cu ocazia vizitării Maison royale de Saint-Louis a expus portrete pictate, pe mătase, de artiştii chinezi. În Anglia, a fost primit de regele James II. Suveranul a fost încântat să întâlnească primul chinez care vizita Anglia. Modul cum s-a comportat Shen Fuzong cu această ocazie precum şi răspunsurile date la întrebările monarhului au lăsat o impresie atât de puternică regelui încât acesta a cerut ca pictorul Sir Godfrey Kneller să-i facă portretul. Tabloul se pare că i-a făcut mare plăcere, deoarece a dispus ca să fie expus în propriul său dormitor. La Oxford, Shen Fuzong s-a întâlnit cu Thomas Hyde, căruia i-a predat căteva lecţii de limba chineză, apoi, la solicitarea Bibliotecii Bodleiane a catalogat fondul de cărţi scrise în limba chineză aflat în posesia acesteia. În anul 1688, Shen Fuzong a părăsit Anglia şi a ajuns la Lisabona, unde a fost acceptat în Ordinul Iezuiţilor. A decedat în anul 1691, pe drumul de întoarcere spre patria natală. Fan Shouyi (1682 -1753) apare în istoria călătorilor şi solilor chinezi pe loc de frunte dintre convertiţii la catolicism care au călătorit în Europa şi, după întoarcere, şi-au publicat impresiile şi experienţa acumulată. Fan Shouyi a fost originar din provincia Shanxi şi de tănâr s-a întâlnit cu misionarul piemontez Antonio Francesco Giuseppe Provana, care l-a botezat şi i-a dat numele de Luigi. Atunci când, în anul 1707, împăratul Kangxi a decis trimiterea lui Provana

163 Anna Eva Budura în cea de a doua solie la Papa Clement XI acesta l-a luat cu el şi pe Fan Shouyi. După o călătorie care a durat nouă luni şi a atins şi Bahia din Brazilia, în luna septembrie a anului 1708 au ajuns în Lisabona, unde au fost primiţi de regele Portugaliei, Joao V. În următorii 11 ani, Fan Shouyi a desfăşurat o activitate susţinută: a călătorit în Italia, unde a fost primit de Papă, a studiat limba latină şi teologia, s-a documentat despre situaţia ţărilor europene. Ca o încoronare a studiilor intreprinse, în anul 1717, a fost hirotonisit preot. După întoarcerea în China, în anul 1720, Fan Shouyi a fost primit în audienţă de către împăratul Kangxi, căruia i-a prezentat un raport substanţial al călătoriei sale în Occident şi al experienţei câştigate acolo. Elementele esenţiale ale acestui raport au fost publicate în Shen Jian Lu (Însemnările unui martor ocular), considerată, până în prezent, prima lucrare a unui chinez despre ţările Europei. În restul vieţii sale a activat ca preot misionar şi a funcţionat şi ca interpret al suveranului. Primul chinez stabilit în Franţa şi integrat în viaţa culturală a Parisului, cel care poate fi considerat fondatorul sinologiei franceze a fost Huang Jialue (1679-1716). Descendent al unei familii de intelectuali chinezi creştinaţi din provincia , Huang Jialue, care la botez a primit numele de Arcadio a fost educat de către misionarii francezi din fragedă copilărie cu scopul de a putea fi prezentat ca model al rezultatelor obţinute de iezuiţi în acţiunea lor de creştinare a populaţiei chineze. În acest scop, începând din anul 1702, el l-a însoţit pe mentorul său, episcopul (1655-1713), într-o călătorie în Europa. După o vizită în Anglia şi Franţa, a ajuns la Roma unde urma să fie hirotonisit şi prezentat Sanctităţii Sale, Papa. Huang a cerut amânarea acestui pas pentru a-şi aprofunda studiile. Până la urmă însă a ales viaţa laică, s-a căsătorit cu o franţuzoaică şi s-a încadrat în viaţa mondenă a Parisului. În salonele protipendadei culturale, l-a întâlnit pe şi a legat o strânsă prietenie cu acesta purtând cu el lungi discuţii cu privire la modul de viaţa al chinezilor şi la obiceiurile practicate în China. Informaţii obţinute cu aceste ocazii i-au servit scriitorului francez pentru redactarea operei sale Scrisori persane. a fost numit interpret oficial şi bibliotecarul Regelui Soare, calitate în care a catalogat cărţile chinezeşti aflate în Biblioteca Regală. Huang Jialue a rămas în istoria sinologiei franceze ca un deschizător de drumuri. Împreună cu discipolii săi Nicolas Freret (1688-1749) şi fraţii Deslisle, cărora ulterior a fost ataşat, la insistenţele stareţului Jean-Paul Bignon, şi Etienne Fourmont, el a depus un efort susţinut pentru a elabora primul dicţionar chinez-francez cu sistemul de căutare cu ajutorul celor 214 radicali şi o gramatică a limbii chineze. Deceniul ce i-a rămas până la moartea sa prematură nu i-a fost suficient pentru a duce aceasta sarcină până la capăt, iar după decesul său Etienne Fourmont, şi-a însuşit rezulatele muncii sale, publicând sub 164 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) semnătura sa proprie dicţionarul francez-chinez şi gramatica limbii chineze pregătit de el. A fost necesară intervenţia academică a primilor doi discipoli ai lui Huang Jialue şi a altor cercetători sinologi ai epocii moderne ca adevărul despre munca şi rolul său remarcabil în răspândirea cunoştinţelor despre China şi limba chineză să fie restabilit şi să i se recunoască locul ce i se cuvine în paginile istoriei relaţiilor culturale sino-franceze şi a sinologiei franceze.

***

În istoria soliilor trimise de curtea imperială chineză în ţările lumii, prima misiune diplomatică ce s-a deplasat într-o ţară occidentală este cea din anul 1730 când solii Chinei, cu un scop precis, au făcut o vizită în Rusia ţaristă. În relaţiile sale cu Rusia, ţară ce i-a devenit vecină ca urmare a expansiunii acesteia spre răsări, Curtea Imperială chineză a acţionat în spiritul politicii externe tradiţionale, care prefera calea tratativelor şi înţelegerilor diplomatice pentru rezolvarea diferendelor, mijloacelor militare, şi a semnat tratatele de la Nercinsk (1689), Bulenski (1727), Kiahta (1728). Ca urmare, cu preţul unor concesii importante în domeniul politic, economic, al cultelor şi delimitarea graniţelor, s-a ajuns la îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia şi la asigurarea liniştii şi stabiliăţii în regiunea frontierelor. Pentru consolidarea acestor realizări şi obţinerea înţelegerii şi colaborării Rusiei în procesul de pacificare a triburilor mongole djungare, în anul 1729, guvernul chinez a hotărât să trimeată o solie formată din trei înalţi demnitari civili şi militari în Rusia şi alta formată din cinci demnitari la khanul kalmucilor Cheren Danduki pentru a obţine spirijinul sau, cel puţin, neutralitatea lor faţă de acţiunile guvernului chinez în acest conflict. Solia chineză a ajuns la Moscova, în ianuarie 1731 bucurându-se de o primire fastuoasă. Împărăteasa Anna Ivanovna (1693-1740) i-a primit în audienţă în cadrul căreia solii i-au înmânat scrisorile de acreditare şi s-a procedat la schimbul de cadouri, iar pe data de 28 ianuarie, membrii soliei au fost invitaţi să participe la marele banchet oferit cu ocazia zilei de naştere a ţarinei. Misiunea principală a soliei a fost îndeplinită în cadrul întâlniri cu preşedintele Consiliului de Coroană, Golovţin, când i s-au transmis solicitările împăratului Yongzheng: - guvernul Rusiei să nu interpreteze greşit acţiunile militare la care, la un moment dat, China va fi nevoită să recurgă în zona graniţelor împotriva djungarilor; - Rusia să nu acorde refugiu djungarilor refugiaţi pe teritoriul său şi să-i extrădeze Chinei; - Rusia să faciliteze deplasarea unei solii la triburile mongole aflate în valea Volgăi de pe teritoriul ei.

165 Anna Eva Budura Partea rusă a acceptat toate solicitările şi şi-a dat acordul în scris în acest sens. În luna martie 1731, solia chineză a părăsit Moscova satisfăcută de rezultatele obţinute. Ea a rămas în istoria relaţiilor Chinei cu alte state ca prima misiune diplomatică chineză trimisă într-o ţară Occidentală.

***

După încheierea primului şi celui de al doilea război al opiului şi semnarea tratatului de la Nanjing şi Tianjin avalanşa semnării unor noi şi noi tratate inegale a luat proporţiile unui dezastru naţional. Pentru prima dată in istoria sa, China s-a găsit în situaţia în care relaţiile externe, până atunci element subsidiar al politicii sale interne, au devenit factor principal, determinant al evoluţiei întregii societăţi chineze. În faţa acestei situaţii grave, Curtea imperială a înţeles necesitatea de a face unele schimbări în modul de a contacta reprezentanţii puterilor occidentale. În 1844, împăratul Daoguang a ordonat înfiinţarea postului de Mare Dregător din cele cinci porturi deschise comerţului ce avea împuternicire să rezolve problemele ce se iveau în relaţiile cu străinii. Dar puterile occidentale continuau să fie nemulţumite de lipsa unui organ de stat central însărcinat cu treburile străine căruia se puteau adresa direct. Ei au refuzat să comunice cu guvernul imperial prin intermediul Ministerului Ceremonialului şi al Oficiului de administrare a treburilor popoarelor din interiorul imperiului. Treptat, s-a conturat ideea necesităţii creerii unui organ special care să se ocupe de problemele străinilor. În anul 1861, după semnarea Tratatului de la Beijing (1860) care a marcat încheierea celui de al doilea război al opiului, curtea imperială a acceptat înfiinţarea Oficiului de Administrare Generală a Treburilor cu alte State (cunoscut în documente ca Zongliyamen). Acest oficiu, structurat în cinci secţii, se ocupa cu problemele ţărilor ce au stabilit contacte cu China în noile condiţii dar şi de sistemul de apărare a liniei de coastă, de înzestrarea marinei militare, de fortificaţii, achiziţionarea de armament, de instalarea sistemului de telegraf, vamă, pregătirea traducătorilor în cadrul primului institut de limbi străine din China Tongwenguan şi elaborarea traducerilor. Acest oficiu a devenit, de asemenea, „un organ de propăvăduire a noilor cunoştinţe aduse de străinii veniţi de peste mări” şi a avut un rol însemnat în prima etapă a Mişcării pentru Însuşirea Treburilor Străine (Yangwu yundong).

***

În procesul de cunoaştere şi asimilare a cunoştinţelor occidentale, un rol important l-au jucat deplasările unor misiuni în ţările Europei şi Americii. 166 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) Prima misiune neoficială de documentare care a deschis, în epoca modernă, contactele cu ţările Europei occidentale a plecat în anul 1866 înfruntând rezistenţa opusă de intelectualitatea tradiţionalistă. Aceasta a fost organizată din iniţiativa lui Robert Hart, directorul general al vămilor din China şi îl avea în frunte pe Bin Chun, un mic funcţionar de judeţ, însă mare iubitor de călătorii şi foarte interesat de noile cunoştinţe aduse din ţările de peste mări. Din delegaţie făceau parte şi cinci studenţi ai Tongwenguan în curs de pregatire de a deveni primii traducători oficiali din limbi străine. Timp de patru luni, misiunea de documentare a vizitat 11 ţări din Europa dintre care Franţa, Anglia, Olanda, Germania, Rusia etc. Impresiile înregistrate au fost cele ale unui om neavizat puternic impresionat de noutatea informaţiilor. Această prima misiune, neoficială, de documentare ce poartă pecetea neajunsurilor inerente unui început a avut în istoria relaţiilor Chinei cu alte state un rol pozitiv, o importanţă nepieritoare. Odată cu înmulţurea contactelor cu reprezentanţii puterilor occidentale şi, ca urmare a presiunilor exercitate de aceştia, guvernul Qing a înţeles că „ei sunt periculoşi atât ca parteneri la masa tratativelor cât şi ca adversari pe câmpul de luptă”, a realizat că pentru a rezolva actuala situaţie de criză China trebuie să-i cunoacă foarte bine şi să găsească cele mai potrivite soluţii de a-i confrunta. Curtea imperială a acceptat observaţiile prinţului Gong, care se afla în fruntea Zongliyamen, în prima linie a contactelor cu străinii şi a fost de acord cu trimiterea unor misiuni în solii de documentare în ţările occidentale. Dintre acestea se remarcă prima, solia în frunte cu Zhi Gang, funcţionar la vamă, prefectul judeţului Shiqian din provincia Guizhou şi Sun Jiagu, directorul Biroului de primiri în Ministerul Ceremonialului, solie care, cu totul excepţional, a fost condusă, în calitate de Mare Ministru Agent Operaţional pentru relaţii diplomatice ale Imperiului Qing, de către Anson Burlingame, fost trimis al Statelor Unite în China. Această solie, care între februarie 1868 şi octombrie 1870, practic a făcut înconjurul pământului, avea misiunea să stabilească contacte diplomatice oficiale cu S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Rusia precum şi alte şapte ţări din Europa. În ţările vizitate, membrii misiunii au căutat să înţeleagă situaţia politică şi economică, starea de spirit a populaţiei, politica lor internă şi externă şi au luat cunoştinţă de realizările lor din domeniul transporturilor, producţiei industriale, organizarea lor politică şi socială etc. În cartea publicată de Zhi Gang după întoarcere, Chushi Taixi ji (Solie în Occident. Însemnări) cititorul găseşte concluzii surprinzător de pertinente pentru o persoană la primul contact cu ţările vizitate. De pildă, el a sesizat faptul că „Statele Unite ale Americii dispun de suficiente surse pentru a deveni lider mondial”, că „în Franţa împăratul Napoleon III a pierdut încrederea

167 Anna Eva Budura naţiunii”, că „ Prusia se pregăteşte să devină conducătorul Europei”, că „Rusia este cea mai mare şi puternică ţară, capabilă să se folosească de intrigi pentru atingerea scopurilor sale, se pregăteşte să invadeze India şi să se extinde spre răsărit, spre China”. În ce priveşte ţările mici, Zhi Gang a sesizat faptul că „ele doresc să facă comerţ cu China şi să tragă foloase după aceasta”. În ce priveşte imperiul chinez, conducătorul soliei a tras concluzia că în condiţiile date guvernul acestuia trebuie să depună eforturi să-şi păstreze capacitate de guvernare şi să ia măsuri pentru a deveni puternic în aşa fel încât invadatorii străini „să-şi dea seama de pericol şi să se retragă”. După părerea sa, se impunea, de asemenea, să se acorde importanţă elaborării politicii externe şi desfăşurării unei activităţi diplomatice ferme în care să fie implicate personalităţi puternice, „în caz contrar vom merge spre prăbuşire din care cu greu ne vom putea redresa”. Această prima misiune, în ciuda neajunsurilor create de faptul că a fost condusă de un străin, care şi a luat chiar libertatea să semneze un tratat cu guvernul american, şi-a atins scopul urmărit de guvernul Qing: a consolidat poziţiile acestuia la masa tratativelor şi i-a oferit informaţiile necesare pentru judecarea poziţiei statelor occidentale. După aceasta Zongliyamen a hotărât să trimită alte solii şi chiar reprezentanţe diplomatice permanente în străinătate. Pentru aceasta, a fost însă nevoie să-şi intensifice activitatea în vederea reglementării problemei spinoase a etichetei de la curtea imperială cu ocazia primirilor oficiale. În această privinţă, trebuiau înlăturate rezervele înalţilor demnitari care considerau că renunţarea la ketou (prosternare) ar fi însemnat încălcarea legilor strămoşeşti şi ştirbirea supremei autorităţii în stat şi ar fi oferit un exemplu reprobabil pentru poporul de rând. După lungi deliberări, s-a acceptat ca reprezentanţii misiunilor din străinătate să fie scutiţi de ketou şi să facă doar cinci plecăciuni adânci în faţa suveranului chinez, ceea ce făceau şi şefi misiunilor diplomatice chineze în ocazii similare. Rezolvarea problemei etichetei a făcut ca să dispară o piedică formală din calea intrării dinastiei Qing în comunitatea internaţională. În luna ianuarie a anului 1877, a fost înfiinţată prima misiune diplomatică în Marea Britanie şi Franţa, apoi în alte ţări şi au fost deschise consulate diplomatice în porturi şi localităţi din diferite ţări unde se aflau emigranţi chinezi. Membrii misiunilor, după cercetări şi observaţii atente la faţa locului, au produs o mare cantitate de însemnări, jurnale, manuscrise şi lucrări de o reală valoare, oferind chinezilor materiale de prima mână spre a cunoaşte Occidentul şi a păşi în lume. Plecarea la studii în străinătate a fost la început o iniţiativă particulară, sponsorizată de societăţile religioase străine. Între 1872 şi 1875, guvernul Qing a acceptat propunerea lui Rong Hong şi a trimis, în patru rânduri, 120 de tineri să studieze în S.U.A. După aceea, în cinci rânduri, au fost trimişi în Europa 168 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) Occidentală câte 90 de tineri. Întorşi în ţară aceştia au devenit vectori viguroşi de difuzare a cunoştinţelor occidentale în China. Principala modalitate era traducerea de lucrări străine din domeniile ştiinţelor politice, de drept şi tehnice. Ca urmare a pătrunderii noilor cunoştinţe, în rândul intelectualităţii chineze, a elementelor iluminate ale moşierimii şi a noii burghezii naţionale cu preocupari reformatoare, procesul de decădere a Chinei a dat naştere la reacţii puternice, la creşterea interesului pentru politică, pentru reformarea sistemului de cârmuire, apelând la instituţiile occidentale. Sub presiunea acestor forţe pentru întroducerea unui sistem constituţional, unui sistem politic democratic, în anul 1905, curtea imperiala a decis trimiterea unei solii de documentare în principalele ţări occidentale pentru a studia sistemul constituţional practicat acolo. Misiunea cunoscută în istoria soliilor chineze ca cea a ”celor cinci demnitari” a fost compusă din ducele Zai Ze, din vicepreşedintele Consiliului pentru Populaţie, Dai Hongci, din guvernatorul militar al provinciei Hunan, Duan Fang, din guvernatorul provinciei , Shang Qixiong, din viceguvernatorul regiunii Shuntianfu, Li Shengfeng. Misiunea a fost însoţită de un puternic corp tehnic format din absolvenţi ai institiţiilor de învăţământ din străinătate şi persoane angajate în studierea ştiinţelor occidentale, ei urmand să facă munca de documentare propriu zisă. Pe data de 2 decembrie 1905, doi membrii ai misiunii, Duan Fang si Dai Hongci s-au îndreptat spre Statele Unite ale Americii, de unde urma să se deplaseze în Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi ţările nordice, ceilalţi trei, în frunte cu ducele Zai Ze, spre Japonia, urmând ca, de acolo, să continue munca de documentare în Marea Britanie, Franţa si Belgia. În toate ţările vizitate, solia chineză a fost primită cu cele mai înalte onoruri: i s-a rezervat întâlniri şi primiri la nivelul şefilor de state şi al suveranilor; i s-a oferit posibilitatea de a consulta specialişti jurişti şi politologi de înaltă calificare; i s-a prilejuit convorbiri cu înalţi demnitari, specialişti în problemele organizării statale, practicării politicii constituţionale şi gestionării formei de guvernământ; i s-a deschis posibilitatea de a vizita organisme parlamentare, aşezăminte de învăţământ, unităţi militare, posturi de poliţie, instituţii financiar-bancare, instanţe judecătoreşti. Aşa cum a exprimat, în mod sintetic, ducele Zai Ze: „Misiunea a fost primită deosebit de atent de japonezi, mai simplu de englezi, cu mare căldură de francezi, iar belgienii au excelat în toate”. În toate ţările, solia a fost primită cu mult entusiasm de studenţii şi emigranţii chinezi. Aceştia şi-au exprimat interesul pentru pregătirea instaurării sistemului constituţional şi a unei guvernări democratice, sperând că acestea vor conduce la întărirea economică şi politică a patriei lor, la ridicarea prestigiului ei

169 Anna Eva Budura internaţional şi, implicit, la eliminarea tratamentului umilitor la care ei erau expuşi în străinatate. De-a lungul a 7 luni, în cadrul activităţii de documentare întreprinsă în Japonia şi alte 10 state de pe continentul american şi european, cei cinci demnitari chinezi au sesizat progresul şi prosperitatea civilizaţiei capitaliste şi au înregistrat, totodată, cu durere, starea de rămânere în urmă a patriei lor. După întoarcere, ei au sintetizat rezultatele investigaţiilor într-un raport pe care l-au prezentat guvernului imperial, iar într-un raport secret, au pledat pentru adoptarea unui sistem politic constituţional argumentând că astfel procedând se pot obţine trei avantaje majore: „consolidarea poziţiei monarhiei”, „micşorarea calamităţii venite de afară”, „diminuarea tulburărilor interne”. Pentru înţelegerea modului cum s-a desfăşurat această solie şi a modului cum chinezii epocii moderne au păşit în lume, o valoare documentară deosebită o reprezintă jurnalele demnitarilor Zai Ze şi Dai Hongci. Pe baza documentării realizate de misiunea celor cinci demnitari, în luna septembrie 1906, după o discuţie purtată în cadrul Consiliului de Coroană, guvernul imperial a decis pregătirea proiectului unei constituţii. Acesta a fost realizat în anul 1908, iar în anul 1911 au fost date publicităţii primele 19 articole de bază ale acesteia. Revoluţia democratică condusă de Sun Zhongshan a pus capăt sistemului imperial chinez şi a fost proclamată Republica China, pentru care a fost elaborată o nouă lege fundamentală, prima Constituţie a Chinei moderne. China a păşit pe drumul anevoios al evoluţiei contemporane pe care îl va parcurge în viitoarele patru decenii cu multe sacrificii, deoarece în primele decenii după proclamarea Republicii China, întreaga naţiune chineză era puternic afectată de adâncirea crizei politice şi sociale începute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sub impactul acţiunilor puterilor coloniale, economia naturală de tip feudal a Chinei a continuat să se destrame, ceea ce a condus la sărăcirea marei masă a ţăranilor şi, implicit, a întregii ţări. Lipsită de autoritatea unei puteri centrale, de o putere economică considerabilă care să-i impună prestigiu, China ajunsese să fie numită în batjocura puterilor străine „bolnavul Asiei”. Dacă marea masă a ţăranilor, a altor straturi sociale căutau ieşirea din această stare tragică şi umilitoare prin acţiuni revoluţionare, intelectualitatea şi tineretul căutau alte căi. Fapta unui tănâr născut şi crescut în aceşti ani tulburi, a rămas în istorie ca una memorabilă. Este vorba de Pan Deming (Lumina moralitaţii). El a găsit o modalitate sui generis pentru a atrage atenţia lumii asupra virtuţiilor naţiunii chineze şi pentru „a şterge” apelativul jignitor ataşat numelui patriei sale: a făcut pe jos şi cu bicicleta înconjorul globului pământesc înscriindu-şi numele în fruntea sportivilor globe trotter-i ai secolului al XX-lea. 170 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) Pan Deming s-a născut în anul 1908, în apropierea marei metropole Shanghai. În şcoală învăţa cu nesaţ despre ţările lumii şi visa, deseori, să ajungă acolo pentru a le cunoaşte şi a afla secretul bunăstării lor. În vara anului 1930, s-a ataşat unui grup de tineri concetăţeni ai săi care şi-a propus să parcurgă, pe jos, continentul asiatic cu scopul, aşa cum a exprimat în manifestul acestuia, ca „prin fiecare pas pe care-l vor face să dea expresie gloriei istoriei naţiunii zhonghua-chineze,”, ca „prin fiecare pas să imprime în societate o profundă impresie, până în punctul final al proiectatei călătorii” - Istanbul. Dar după o jumătate de an, ajuns în Saigon (azi Ho Shimin), grupul s-a destrămat şi Pan Deming a rămas singur, dar hotărât să continue. La 1 ianuarie 1931, a început periplul său solitar. Timp de trei luni, a străbătut jungla de pe teritoriul Cambodgiei, Thailandei şi a Peninsulei Malaya, şi la 13 martie, a debarcat în marele port Singapore. Aici, comunitatea emigranţilor chinezi a îmbrăţişat idealurile acestui proiect de pionerat şi s-a mobilizat să contribuie la susţinerea financiară a realizării acestuia. În următoarele luni, Pan Deming a traversat subcontinentul indian în plină eferveşcenţă a luptei de eliberare naţională. Peste tot a fost întâmpinat ca un erou, iar marile personalitaţi ale Indiei, asemenea marelui poet şi filosof, laureat al premiului Nobel (1924) Rabindranath Tagore (1861-1941), conducătorilor Partidului Congresului Naţional, Mohandas Karamchand (Mahatma) Gandhi (1864-1948) şi Jawarhalal Nehru (1886-1864), i-au acordat privilegiul unor întâlniri cordiale. La sfârşitul anului, s-a înscris pe vechiul Drum al Mătăsii şi, în prima jumătate a anului 1932, a explorat ţările cu spiritualitate şi cultură islamică din Orientul Mijlociu, şi Egiptul de pe continentul african. Pe data de 30 iunie, a traversat Marea Mediterană pentru a începe aventura vizitării Europei. A început cu Grecia, unde a fost primit de premierul ţării, Elefterios Venizelos, şi a continuat cu Turcia, în plin proces de modernizare, unde a avut onoarea de a fi primit, cu foarte multă simpatie, de Kemal Paşa – Ataturk. Apoi, a străbătut cu pasul Peninsula Balcanică, a trecut prin Bulgaria şi România şi, în luna mai 1933, s-a aflat la Viena, „capitala muzicii”. A parcurs marile oraşe ale Italiei în plina „efervescenţă” fascistă, apoi Elveţia. În Franţa, a fost întâmpinat cu entusiasm de emigranţii şi studenţii chinezi, s-a bucurat de atmosfera parisiană şi de primirea, în sălile maiestuoase ale Palatului Elisee, de către preşedintele Albert Lebrun (1871-1950) şi de premierul Eduard Daladier ( 1884-1970). Următoarele şase luni le-a petrecut în Olanda, Belgia, Germania nazistă, Danemarca, Norvegia, unde a fost primit de către regina Wilhelmina (1890- 1948), regele Haakone VII (1905-1962). A mai fost primit de cancelarul Adolf

171 Anna Eva Budura Hitler (1889-1945) şi s-a întâlnit cu marele explorator şi călător Sven Anders Hedin (1865-1962). În ultima lună a anului 1933, a vizitat Londra unde a fost întâmpinat cu mare bucurie şi mândrie de emigranţii chinezi şi mult interes de reprezentanţii presei britanice. A fost impresionat de intrevederea cu premierul James Ramsay MacDonald (1866-1937) şi cu marele om politic Winston Leonard Spencer Churchil ( 1874-1965). Anul 1934 l-a petrecut pe continentul american, explorând zonele de coastă ale Statelor Unite, regiunea Marilor Lacuri şi Canada; apoi s-a deplasat în Cuba şi în Panama. A avut bucuria şi cinstea de a fi primit de către Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), cel de al 33-lea preşedinte al Americii şi de a fi onorat cu Medalia celor curajoşi conferit lui în numele poporului american, precum şi cu calitatea de membru al Asociaţiei Mondiale a Exploratorilor. La începutul anului 1935, a traversat Oceanul Pacific, a făcut un popas la Honolulu, apoi în insula Fiji, de unde s-a îndreptat spre Noua Zeelandă. În luna martie, a trecut pe continentul australian, unde a vizitat oraşele Sydney, Melbourne şi Hobart din Tasmania. În Canbera a fost primit de premierul Uniunii Australiene, Joseph Alois Lyons (6 ian. 1932- 7 apr. 1939), care în semn de apreciere a voinţei şi eroismului său i-a conferit o medalia comemorativă cu stema ţării şi i-a oferit un trandafir alb care să-i aducă noroc. Lunile iulie, august şi septembrie le-a petrecut în Indonesia, vizitând insulele Sulewesi, Bali şi Jawa şi căutând urmele şi vestigiile lăsate acolo, în secolul al XV-lea, de marele navigator şi diplomat chinez Zheng He. La 15 octombrie, a debarcat în Singapore de unde plecase în marea aventura cu patru ani în urmă. S-a întors triumfător, mai matur, mai experimentat şi mai robust şi cu scopul atins. A fost primit ca un erou. Realizând toate acestea şi importanţa ştiinţelor în progresul unei ţări, şi-a manifestat determinarea ca după întoarcerea în ţară să contribuie la dezvoltarea ştiinţelor prin explorarea sistematică a provinciilor Qinghai şi Tibet. Planul lui a fost imediat îmbrăţişat de marea masă a emigranţilor şi în scurt timp din donaţile lor s-a constituit un fond de 100 000 de dolari . În prima lună a anului 1936, a părăsit Singapore îndreptându-se spre patrie. Prin pădurile tropicale ale Malaieziei, Thailandei şi Birmaniei a urcat spre nord şi în luna iunie a ajuns în Xishuangbana din provincia Yunnan. Era fericit că după şase ani, după ce a parcurs pe jos şi cu bicicleta 80 000 km, şi a trecut prin 40 de ţări şi regiuni, se afla din nou pe pământul natal. Avea sufletul împăcat că a îndeplinit dorinţa exprimată în manifestul grupului de tineri pregătiţi să facă înconjorul Asiei şi că „prin fiecare pas pe care l-a făcut a dat expresie gloriei istoriei naţiunii zhonghua-chineze, că până în punctul final al călătoriei, prin fiecare pas a imprimat în societate o profundă impresie”. 172 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) La 5 iulie 1937, a ajuns la Shanghai. Sosirea lui a trecut neobservată în condiţiile marii tensiuni care a precedat declanşarea de către Japonia, la 7 iulie, a războiului agresiv împotriva Chinei. După întoarcerea în ţară, în condiţiile desfăşurării războiului antijaponez, apoi a războiului civil, a marilor transformări politice şi economice care s-au petrecut după 1949, Pan Deming a dus o viaţă obscură şi foarte modestă, întreţinându-şi, cu munci ocazionale, familia. Nimeni nu se interesa de realizarea planurilor sale, de valorificarea cunoştinţelor şi materialelor documentare colecţionate de el cu atâta dăruire. Mai mult, a fost supus unei permanente hârţuiri pentru a i se „lămuri biografia”, iar în perioada tulbure a anilor 60 toate materialele referitoare la călătorie i-au fost confiscate. A murit în urma unui atac de cord, în anul 1967. După anul 1979, au fost intreprinse o serie de acţiuni pentru a-i reda locul în istorie şi de a evidenţia importanţa actului său patriotic. Pe lângă monografii şi alte lucrări cu privire la desfăşurarea călătoriei sale în jurul lumii, în anul 1998, sub deviza Marşul în jurul lumii al celor cu înalte idealuri un grup format de ziarişti, pictori, scriitori şi artişti fotografi chinezi au refăcut periplul său în ţările lumii. *

Bibliografie selectivă:

 Zhongguo Lishi Da Cidian (Marele Dicţionar al Istoriei Chinei), vol. I şi II, Shanghai, 2000.  Encyclopedia of China History vol. I-III, redactor-şef Ji Jianghong, Beijing, 2003.  Zhongguo Wenhua zhishi jinghua (Chintesenţa cunoştinţelor cu privire la cultura chineză), redactor responsabil Wang Jianhui, 1990.  Feng Tianyu, Zhongguo wenhua shi gang (Istoria culturii chineze), Beijing, 1994.  Zhongguo Wenhua changshi (Cultura chineză. Elemente de cunoaştere fundamentală), editor responsabil Meng Hang, Xi’an, 2008.  Fan Wenlan, Zhongguo tongshi (Istoria generală a Chinei), vol. 1-6, Beijing, 1978.  Zhongguo xiandai shi (Istoria contemporană a Chinei) Redactor principal Wang Guilin. Beijing, 2004.  Zhongguo xiandai shi (Istoria contemporana a Chinei) vol.I,II, Redactor principal Wang Guilin, Beijing,1989.  Zhao Jiaying, Zhongguo jindai waijiao shi (Istoria diplomaţiei Chinei moderne), Taiyuan,1994.  Dangdai Zhongguo yu Zhongguo waijiao (China contemporana şi diplomaţia chineză) Redactor şef Yang Fu chang, Beijing, 2003.  Ya Xinhua, Zhongguogudai sichou zhi lu (Drumul mătăsii a Chinei antice), Chendu, 2004.

173 Anna Eva Budura  Yingxiang Zhongguo Lishi de Yibaige Nanren (Biografiile a o sută de bărbaţi care au exercitat influenţă asupra istoriei Chinei), redactor principal: Xiao Li, Guangzhou,1992.  Zhongguo Jindai Mingliu Zhuanji Daguan (Biografiile marilor personalităţi ale Chinei moderne), redactor principal: Zheng Tingping, Beijing, 1994.  Fengyu Yuwai xing (Călători temerari pe meleagurile străine), redactor principal Zhu Yafei, Jinan, 2004.  Zhongwai guanxi sanbai ti (300 de teme ale relaţiilor Chinei cu străinătatea), redactor principal Shi Yuanhua, Shanghai, 1991.  Ge Xianxiong, Zhongguo Lidai Jiangyu Biandong (Graniţele Chinei de-a lungul istoriei), Beijing, 1991.  Ji Yide, Huanqiu luxingji. Luxingjia Pan Deming de gushi (În jurul pământului. Însemnari. Povestea călătorului Pan Deming), Tianjin, 1983.  Pan Deming tubu, qi zixingche zhou you shijie (Pan Deming face înconjorul pământului cu pasul şi pe bicicletă), Album redactat de Xue Meng şi ilustrat de Pan Hengsheng, vol.I,II, Changchun, 2008.  Yang Yiben, Diqiu yi ben.Yige naxi nuren de huanqiu zhi lu (Un salt pe glob. Călătoria în jurul pământului a unei femei naxi), Shanghai, 2006.  Idem, Zai lu shang. Yige naxi nuren de huanqiu youji (Pe drum. Însemnările unei femei naxi în călătoria în jurul pământului.) Beijing, 2008.  Zhang Deyi, Diary of a Chinese Diplomat, Beijing, 1992.  Budura Anna Eva, Ţara simbolurilor. De la Confucius la Mao Zedong, Bucureşti, 2000.  Eadem, Triumful Dragonului. China în cel de-al Doilea Război Mondial, Bucureşti, 2007.  Eadem, Diplomaţia chineză – premise istorice şi spirituale, Bucureşti, 2008.

*

CHINESE ENVOYS, DIPLOMATIC MISSIONS AND TRAVELERS IN EURASIA A short historical survey (II)

Abstract

The essay is an attempt to present the activity of Chinese missions, envoys and travelers during the XVII-XX Centuries, Centuries decisive for China’s contacts with countries of the West and their contribution to China’s integration into the international community. Due importance is given to the presence, beginning with the XVI-the Century, of the Jesuit missionaries and their part in introducing Chinese culture and civilization to European countries, in sponsoring visits of the first Chinese travelers, acting as envoys of the Chinese emperors and in initiating teaching 174 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) and scientific study of . Information are offered about the first Chinese travelers’ experience in France and other European countries and about their contribution to make Chinese language and culture known there and make Western culture and languages known in China. The essay highlights the most important events of the difficult and complex process of gradually understanding and accepting concepts and values of the Western world and of introducing modernization of China’s diplomatic activity: the first diplomatic mission of the Chinese Imperial Court in a Western country, in 1730; the visit in 11 countries of the first unofficial information gathering mission lead by Bin Chun, in 1866; the visit of the first official information gathering mission lead by Anson Burlingame and Zhi Gang in the United State of America and 10 European countries, in 1868-1870; the opening of the first diplomatic missions in France and Great Britain, in 1877; the 7 months constitution study mission in 10 countries lead by five dignitaries, in 1905. The essay offers information about the heroic deed of the first Chinese globe-trotter Pan Deming. He traveled around the world in seven years (1930- 1937) in order to bring glory and international recognition to his motherland. Anna Eva Budura’s essay is the first attempt in the Romanian historiography to summerize all these knowledges and present them to the Romanian historians and to a large public intrested in the history of Chinese diplomacy .

175 Anna Eva Budura

176