SOLI, SOLII ŞI CĂLĂTORI CHINEZI ÎN SPAŢIUL EURASIATIC Scurtă Privire Istorică (II)
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
SOLI, SOLII ŞI CĂLĂTORI CHINEZI ÎN SPAŢIUL EURASIATIC Scurtă privire istorică (II) ANNA EVA BUDURA Începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, s-a intensificat interesul puterilor din partea occidentală a Eurasiei pentru cunoaşterea întinsului şi fabulosului Imperiu Chinez, moment în care şi curtea imperială chineză a simţit nevoia însuşirii unor cunoştinţe ale ştiinţelor exacte pentru modernizarea observaţiilor astronomice, cartografierii teritoriului şi a apărării naţionale. Mediatorii acestor doua interese au devenit preoţii misionari iezuiţi cu pregătire specială în domeniile de interes ale Curţii Imperiale chineze. Matematicieni, astronomi, cartografi, membrii ai forurilor ştiinţifice franceze, italiene, belgiene, germane, aceşti preoţi pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcinile de stat şi cele de propovăduire a credinţei catolice au înţeles să se integreze în societatea chineză, au învăţat limba ţării, şi-au însuşit elementele culturii şi civilizaţiei chineze, au acceptat obiceiurile tradiţionale şi s-au angajat în traducerea operelor fundamentale ale gândirii filosofice chineze, ale literaturii şi culturii chineze. Rezultatele acestui mod de apropiere de lumea chineză au fost benefice atât Chinei, cât şi ţărilor occidentale de baştină ale iezuiţilor, chiar mai mult, culturii întregii Europe, deoarece au contribuit la îmbogăţirea sferei de cunoaştere şi la lărgirea orizontului de referinţă ale intelectualităţii acestora. Datorită eforturilor depuse de misionarii iezuiti, aceste opere clasice chineze traduse au devenit mesagerii civilizaţiei chineze, au pus bazele relaţiilor culturale ale Chinei cu ţările Europei şi au creat premisele naşterii sinologiei - ştiinţei cercetării civilizaţiei chineze. Primul misionar iezuit consemnat în analele istorice chineze a fost Matteo Ricci (1552-1619). El a sosit în China în anul 1583, fiind primit cu multă bunăvoinţă de împăratul dinastiei Ming, Zhu Yujun, (nume postum Shen Zong) (1573-1620), datorită cunoştinţelor sale din domeniile matematicii, algebrei, astronomiei şi cartografierii. Suveranul i-a desemnat un profesor de limba chineză şi i-a încredinţat sarcina de a traduce harta lumii pe care o adusese cu el şi asta în perspectiva pregătirii cartografierii, cu noile metode occidentale, a teritoriului imperiului chinez. În scurt timp a fost încadrat în corpul academic al curţii imperiale. După însuşirea limbii chineze şi acumularea unui anumit bagaj de cunoştinţe cu privire la filosofia clasica chineză, Matteo Ricci s-a afirmat ca un deschizător de drumuri atât în ce priveşte elaborarea dicţionarelor şi manualelor de învăţare a limbii chineze, cât şi în realizarea primelor traduceri ale cărţilor Anna Eva Budura clasice chineze. Astfel, în colaborare cu Michelle Ruggieri a elaborat un dicţionarul sino-portughez, iar împreună cu Lazzaro Cattaneo, un dicţionar al limbii chineze. (Din păcate aceste dicţionare au rămas în manuscris). Matteo Ricci a elaborat, de asemenea, primul manual de limba chineză intitulat Miracolul literelor occidentale, manual ce a fost publicat în anul 1605. În anul 1593, Matteo Ricci a terminat traducerea, în limba latină, a Si Shu (Cele Patru Carţi Clasice). Aceasta a fost prima lucrare clasică chineză tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională şi trimisă în Italia în formă de manuscris. Jurnalul lui, în trei volume, a văzut lumina tiparului în anul 1615 şi s- a bucurat de mare succes, fiind reeditat de 12 ori şi tradus în 8 limbi europene. Informaţiile furnizate în această carte au contribuit foarte mult la stârnirea interesului Occidentului pentru lumea chineză, pentru limba şi literatura chineză. Mulţumit de performanţele lui Matteo Ricci, împăratul Shen Zong a solicitat trimiterea în China a altor preoţi iezuiţi bine pregătiţi în ştiinţele exacte. Opera începută de Matteo Ricci a fost continuată de misionarii iezuiţi nou sosiţi ca de pildă de spaniolul Michelle Ruggieri care a tradus, în 1595, prima scriere literară Ming xin bao jian (Oglinda preţioasă a inimii pure), de iezuitul francez Nicolas Trigault (1577-1629), care, în anul 1626, a realizat prima traducere în latină a Wu Jing (Cele Cinci Cărţi Clasice) şi tipărirea acestora la Hangzhou. Între anii 1662 şi 1669, iezuiţii italieni Prospero Intorcetta şi Ignace da Costa (1599-1666) au realizat traducerea operelor clasice Da Xue (Marea Învăţătură), publicată sub titlul Sapientia Sinica (Înţelepciunea chineză), Zhongyong, (Calea Moderaţiei), publicată la Guangzhou şi Goa sub titlul Sinorum Scientia Moralis, precum şi Lunyu (Analectele) lui Confucius. În anul 1687, la Paris, a apărut prima ediţie în limba latină a Celor Patru Cărţi Clasice, urmată în scurt timp de traducerile lor în limbile germană, franceză şi engleză. Interesul pentru cultura chineză s-a remarcat şi în Germania, unde în anul 1589, la Frankfurt a văzut lumina tiparului Noile anale ale puternicului regat al Chinei, în 1663, la Augsburg, traducerea volumului Selecţii din textele clasice chineze, iar în 1672, respectiv 1697, apar Istoria Chinei redactat de Adreas Muller şi Novissima Sinica de Leibnitz. Misionarul belgian Philippe Couplet (1623-1693) după ce a petrecut o periodă de timp în China şi s-a dedicat studierii operelor clasicilor chinezi, în 1667, a publicat în ţara sa natală lucrarea Filosoful chinez Confucius în care pe lângă biografia marelui gânditor a inclus: o prezentare a istoriei cărţilor clasice chineze, un îndreptar al acestora şi textele operelor clasice traduse de Prospero Intorcetta şi Ignace da Costa. Philippe Couplet s-a remarcat printre primii sinologi ai Europei prin seriozitatea cu care s-a dedicat studiului şi prezentării culturii chineze în acest spaţiu. Activitatea sa a fost continuată de un misionar compatriot al său Francois Noel (1651-1725), de asemenea, preocupat de prezentarea sistematică a lucrărilor filosofiei confucianiste şi a gândirii filosofiei 160 Soli, solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică (II) antice chineze, remarcându-se prin lucrarea sa Filosofia chineză publicată în anul 1711 şi prin traducerea, în limba franceză, a Si Shu (Cele Patru Cărţi Clasice). Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numărul misionarilor francezi în China a crescut considerabil şi, odată cu aceasta, şi numărul operelor chineze traduse în limbile franceză şi latină. În 1735, Jean-Baptiste du Halde (1674-1743) a publicat „Analele Imperiului Chinez” o adevărată enciclopedie cuprinzătoare a cunoştinţelor despre China în care a prezentat informaţii despre istoria, geografia, economia, sistemul de învăţământ, cultura, cărţile clasice chineze din antichitate, religie, etică, ştiinţă, relicve culturale din China. Cartea a fost tradusă şi în limba engleză şi publicată sub titlul Istoria generală a Chinei fiind completată cu ultimele traduceri realizate din literatura chineză. Joachim Bouvet (1656-1730) s-a remarcat prin redactatea biografiei împăratului Kangxi, elaborarea lucrării Etat present de la Chine şi prin traducerea, la ordinul suveranului, în limbile latină şi franceză, împreună cu alţi trei iezuiti, a Yijing (Cartea metamorfozelor). Părintele Bouvet a câştigat încrederea şi aprecierea împăratului Kangxi şi prin calităţile sale de matematician şi astronom, prin tratatele sale de matematică redactate în limba manciuriană. În anul 1693, suveranul chinez l-a numit solul său extraordinar la curtea regelui Franţei Ludovic al XIV-lea, încredintându-i 49 de volume de cărţi preţioase drept dar din partea sa şi sarcina de a solicita trimiterea, de către Regele Soare, a unui număr de preoţi misionari iezuiţi în Imperiul Qing. Suveranul francez a satisfăcut cu bucurie solicitarea împăratului Kangxi, ordonând trimiterea, pe cheltuiala statului francez, a alţi 10 preoţi iezuiţi cu sarcina ca ei să cerceteze situaţia din China şi să medieze relaţiile Franţei cu China, iar drept dar a trimis suveranului chinez o colecţie de gravuri legată cu mare artă. Părintele Bouvet s-a întors din misiunea sa diplomatică în anul 1699 şi, în ultima parte a vieţii sale, s- a consacrat studierii Cărţii metamorfozelor, aducând o contribuţie de seama la cunoaşterea acestei lucrări în Franţa şi, apoi, în Europa. Traducerile operelor clasice a fost completată treptat cu traducerea operelor literare clasice chineze. Prima lucrare din acest domeniu a fost piesa de teatru scrisă de Ji Tianxiang în timpul dinastiei Yuan (1280-1368) Răzbunarea orfanului familiei Zhao tradusă în anul 1732 în limba franceză de Joseph Premare sub titlul Tragedie chineză. Orfanul familiei Zhao. În 1734, piesa a fost publicată parţial în „Gazette Francaise”, iar cu un an mai târziu a fost cuprinsă, în întregime, în volumul editat de du Halde. Pe măsură ce a fost tradusă în alte ţări această piesă de teatru a început să circule în ţările Europei, bucurându-se de succes. Pe baza acestei traduceri, Voltaire a scris piesa de teatru Orfanul chinez. Piesă de teatru în 5 acte rescrisă pe baza învăţămintelor lui Confucius, în care a dat expresie principiilor sale politice şi morale propăvăduind umanismul şi 161 Anna Eva Budura drepturile individului. La 20 august 1758, piesa a fost pentru prima oară prezentată la Paris, dată după care a rămas pe afişul teatrelor până în epoca modernă nu doar în Franţa ci şi Germania, Anglia şi alte ţări europene. Primul roman chinezesc tradus în limba engleză şi portugheză a fost Hao qiu zhuan (Legături fericite) şi a văzut lumina tiparului în anul 1719, ulterior, în anul 1761, a fost tradus şi în limbile germană şi olandeză. Odată cu creşterea interesului pentru literatura chineză a apărut