Interferenţa Artelor. Critice. Arta Plastică / Petre Cichirdan
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
INTERFERENŢA ARTELOR CRITICE. ARTA PLASTICĂ (...) La panoplia de artişti vâlceni, alături de Şcoala de pictori de la Ţeica, alături de Gherontie, C. Mihăilescu, C. Iliescu, Emil Ştefănescu, Sorin Hermeneanu, Romulus Popescu, C. Gaghel, C. Cerăceanu, C. Zorlescu, şi cei care sunt încă activi, s-a mai adăugat un nume: Medi Wechsler Dinu, pictor. (Septembrie, 2010, pag.120) Tehnoredactare: Bogdan Cichirdan Consilier editorial: Constantin Poenaru Coperta: Petre Cichirdan Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CICHIRDAN, PETRE Interferenţa artelor. Critice. Arta plastică / Petre Cichirdan. - Râmnicu Vâlcea : Intol Press, 2011 ISBN 978-606-92372-7-4 75 Apărut la Tipografia ALMAROM Râmnicu Vâlcea, octombrie 2011, în 200 de exemplare-Ediţia 1 Copyright © 2011 Editura Intol Press din cadrul SC Intol SRL str. Calea lui Traian 169, bl.5, sc.E, ap.3, tel(fax) 0250 736615, tel: 0350 401 254, 0746.029.824 Reg.Comerţului J38/ 442/ 1993. E-mail: [email protected] Petre CICHIRDAN INTERFERENŢA ARTELOR CRITICE. ARTA PLASTICĂ Editura INTOL-PRESS Râmnicu Vâlcea, 2011 ÎN LOC DE PREFAŢĂ Am tipărit această carte, selectând eseurile-cronici din categoria „Arta plastică”-pictură, sculptură, grafică, apărute între 2003 şi 2010 în presa vâlceană sub semnătura subsemnatului... Lucrarea de faţă este structurată pe patru capitole, purtând titluri generice: Ştiinţa şi Arta (Cap. I), Artişti (Cap. II), Expoziţii şi manifestări (Cap. III), Realitatea (cap. IV).... Conţine, de asemenea, o secţiune de Indice şi o grupare cu autorii lucrărilor reproduse pe coperţi, care au ataşate, fiecare, un număr; ...de exemplu: lucrarea notată cu 1, pe copertă, aparţine lui Paul Popescu, şi despre acesta facem vorbire în interiorul cărţii - vezi paginile din Indice, Paul Popescu. Am datat fiecare eseu, fiindcă conţinutul este valabil pentru data la care a avut loc manifestarea şi nu priveşte valoarea autorilor, dorindu-se eshaustiv! Suntem consumatori de artă şi trebuie să înţelegem (primim) ce se expune (ne oferă) spaţiul public. Ideile noastre nu sunt generalizatoare şi nu aparţin domeniului istoric-ştiinţific! Majoritatea eseurilor, exceptând cazul lui Brancuşi şi C. Lucaci, au fost expuse în spaţiul public, în perioada respectivă... În Cap.I am grupat eseuri-cronoici care privesc fenomenul plastic în impact cu tehnologia - ştiinţa, în general, privind, atât tehnica de lucru, cât şi spaţiul eteric, cel al poeziei şi gândirii filozofice; de aici, permanenţa „Interferenţă a artelor” (în concepţia noastră, artele sunt tot una cu meseriile practicate la „vârf”!). În Cap. II - Artişti - am grupat eseurile care ţin strict de personalitatea fiecărui expozant, între aceştia şi cei din Cap I neexistând diferenţă de percepţie... Cap. III - Manifestări, expoziţii... Cap. IV - Realitate - câteva evidente realităţi ale timpului trecut şi prezent, privind Arta Plastică şi cotidianul, relaţii psiho-sociale, cutume, din acest timp!... Petre Cichirdan I ŞTIINŢA ŞI ARTA SCULPTORUL CONSTANTIN LUCACI Un tânăr student de la un Institut de Arte Plastice îmi spunea (fiind în vizită la cel din Cluj) că ei, studenţii, suferă din lipsă de maeştrii. Nu pot lucra cu un artist renumit, în atelierul acestuia, ca ucenici. Tot el îmi spunea că Facultatea nu-i oferă nici o latură practică, nici o tehnică de abordare în viitor, în concordanţă cu timpul. În perioada Renaşterii, un sculptor începător învăţa meseria (care era aproape o inginerie în construcţii sau arhitectură), după care începea munca de creaţie adecvată economiei timpului. Acum el începe să creeze în economia de piaţă, înainte de a învăţa meserie, autodefinindu-se din start, artist (şi boem)! Învăţarea tehnicilor moderne, practice, a producerii formei şi volumului, desenului şi picturii, sunt vitale viitoarei meserii de sculptor sau pictor. Timpul solicită mai apoi, spiritul, cultura aferentă. Tehnologia, bine stăpânită, dă potenţă artistului sau, altfel spus, creează potenţialitatea actului creator. Meseria de constructor era la “degetul mic” pentru Michelangello, Leonardo Da Vinci. Artistul nu trebuie să se blocheze în reflecţii de neputinţă atunci când caută soluţia pentru formula sa creativă. La 5 Facultatea unde studentul învăţa meseria de sculptor, atelierul de modelaj (ipsos şi argilă) semăna cu o morgă. Acesta a fost un preambul; un motto prelung... Astăzi vom vorbi despre unul dintre cei mai mari artişti contemporani ai secolului XX şi început de secol XXI, sculptorul român Constantin Lucaci. Arta inventată de el, dar obişnuită, ca alură, în spaţiul sideral, se întrece cu tehnologia, cu măestria, neştiind ce să admiri mai întâi: execuţia, respiraţia artistică, enigma geometrică, estetica de ambient sau problematica filozofică. Realismul şi naturaleţea formelor sale l-au făcut pe Nichita Stănescu să confunde iarba cu oţelul, numindu-i o lucrare din oţel inoxidabil, “Fire de iarbă”, iar pe Romulus Balaban să devină fizician, atribuind lucrărilor maestrului o a patra dimensiune, Timpul... Pe scurt, sculptura lui Constantin Lucaci are strălucire, volum, spaţialitate şi simbol. Odată, un citic de artă cu nume de râu (Constantin Prut) a făcut o aluzie la tinichele “care răsună în Pangrati”- anii 70, după care şi-a blestemat singur gura şi scrisul precum a făcut-o Saul în devenirea sa înspre Pavel (în 1974, C. Prut îşi reconsideră poziţia faţă de marele artist). El, sculptorul, este cea mai vie demonstraţie a timpului prezent, între ce poate face ştiinţa tehnologică în artă, şi arta, în ştiinţa tehnologică. Copil fiind (născut în 1923 în Banat), război existând, Lucaci învaţă lustruitul bielelor(!) de locomotivă, gravura metalului, apoi, nepot de mari ingineri în uzinele din Bocşa şi din Reşiţa descoperă tainele desenului la planşeta tehnică. Pleacă la Bucureşti (1945), unde studiază în Academia Liberă “Guguianu” cu Camil Ressu, pe care îl divinizează. Urmează apoi şabloane ale timpului, înalte şcoli de artă, dar cea mai solidă fiind şcoala acumulărilor în domeniul tehnicii şi culturii, viaţa! Aşa a fost posibil ca Lucaci să aibă o serie de mari realizări. Pe lângă sculptura în granit a bustului lui Brâncuşi, executând şi lucrări de tehnică pură (“girafa”, un aparat de mărit 6 machete, la scară; sisteme de iluminaţie etc sunt inovaţii ale timpului) a câştigat bani şi renume. A fost, în mijloc de secol, printre cei mai bogaţi oameni ai ţării, material şi spiritual, chiar şi fără a avea o activitate politică ( renegat oficial, exclus din Partidul Comunist în 1959), dar iubit de mari comunişti precum Vida Geza; a fost preşedinte al Fondului Plastic din România. L-au adulat (!) oamenii Puterii, deşi se spăla cu săpun “Fa” încă de-atunci şi bea numai băuturi rezervate regilor (în anii 70). Lucaci, vorbea în 1971, curent, două limbi străine, şi îmi spunea, dându-mi-se ca exemplu: “nu ştiu dacă nu sunt prea bătrân să învăţ şi engleza”; avea o cultură muzicală ultrasimţită, era proiectant de came spaţiale (chiar aşa!); Lucaci a inventat o artă care nu putea fi copiată şi deţinea formula spaţiului sideral. Aprilie, 2003 CINETISMUL SCULPTORULUI LUCACI Prozaic pare, dar esenţial pentru tematica de faţă - Ştiinţa şi Arta, să descriem tehnologia sumară a unei lucrări de sculptură, aparţinând maestrului din Pangrati (o vom face aproape cibernetic). Iată, schiţa lucrării – desenul la scară normală – armătura metalică – modelajul în ipsos – ridicarea tiparelor din carton – tăierea tablelor din inox după tipare – modelarea tablelor prin bătaie de ciocan din material nemetalic (din lemn)– îmbinarea lor prin sudare – polizarea sudurilor – şlefuirea cu seu de ovină în atâtea treceri până ce se obţine strălucirea ca o lumină de dimineaţă. Obligatoriu, lucrarea are un soclu tot aşa elaboart (lustruirea), executat din granit. Lucrările lui C. Lucaci par turnate în oţel, supuse fiind mai apoi unui proces de nichelare. Dar nu este aşa. Ele sunt volume închise, din tablă de oţel inoxidabil (material adus de obicei din Suedia), supuse mai apoi unui proces de 7 stălucire prin şlefuire, care, credem noi, reprezintă un secret de fabricaţie (dacă nu un act de inovaţie). De ce „cinetismul” sculptorului Lucaci? Deoarece o parte din lucrările artistului, nouă contemporan, reclamă gândirea la modul absolut, ţinteşte înspre filosofia mişcării. In atelier, în 1970, Lucaci lucra cu ochelari, avea şubler, riglă de calcul, planşetă de desen tehnic, dar şi în vibraţia unor consonanţe precum muzica lui Stravinski, Stockhausen sau Penderecki sau forme speciale de poezie (N.Stănescu). Formele din oţel inoxidabil sunt provenite din grafia de pe hârtiile întinse jos, pe care el, cu mişcări largi, definind curbele viitoarelor lucrări, adevărate vântoase siderale, le desena la o scară a mărimilor naturale (târându-se pe enormele hârtii). Cu sculele descrise mai sus îşi construia mecanismele care puneau în mişcare formele spaţiale. * Cum definim în general cinetismul? Practic, el este de trei feluri: static, mişcare în sine, şi potenţial. Exemple de cinetism static sunt Laocoon şi fiii, în antichitate; Pieta Rondaninni, de Michelangelo, în Renaştere; Sărutul lui Rodin, ceva mai aproape de noi. Cinetismul, mişcare în sine, defineşte o sculptură care se mişcă cu ajutorul unui mecanism (vezi fântânile cinetice construite de Lucaci), în timp ce cinetismul potenţial ar însemna o lucrare precum Prometeu al lui Brâncuşi, sferele în general, adică sculpturi care imprimă în gând posibila mişcare, forţa ascunsă. Forma lucrărilor lui Lucaci sunt de tipul cinetismului static, iar pe parcurs, după caz, la comandă electrică, ele intră în categoria celor cu mişcare în sine (cazul