IOAN DERŞIDAN Despre gândirea şi exprimarea Universitatea din Oradea celuilalt

Abstract

Life on internet and discussions on blogs make us connected to conventions in writing nevertheless the distance between the author, narrator, text, characters and readers and the strategies of expressivity. This study analyzes some works signed by representative authors who approached the problem of the Other. Keywords: expression of the Other, strategies of expressivity.

Viaţa pe internet şi existenţa în blog ne arată conectaţi (încă) la convenţiile scrisului, oricare ar fi distanţa dintre autor, narator, text, personaje şi cititor şi strategiile expresivităţii. Degetul maiorescian de lumină naturală clară e de invocat: „Ceea ce se scrie şi se tipăreşte nu mai rămâne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un public mare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare şi nimeni nu poate prevedea cu siguranţă cât bine sau cât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tuturor inteligenţelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică şi viaţa literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia de a-şi exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare dacă nu s-ar simţi şi nu s-ar recunoaşte dreptul şi datoria cel puţin a câtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din când în când fără nici o cruţare: aici aţi greşit, dacă în adevăr au greşit”. Îi datorăm criticului constituirea direcţiei noi şi a falangei junimiste şi distincţiile clasice cu privire la condiţiunea materială şi condiţiunea ideală a poeziei, disocierea artei de ştiinţă şi realizarea unei aplicaţii estetice (cu criterii clasice şi romantice) la poezia/ literatura timpului. Distincţiilor clasice recunoscute, Vladimir Streinu le adaugă comparaţia frapantă dintre Principiul poetic şi Filosofia compoziţiei de şi O cercetare critică asupra poeziei române de la 1876 („circumstanţieri ale stării lirice, cu obligaţiile lor tehnice consecutive”), apropierea celor „două mari spirite precise”, „două minţi logice şi sistematizante”. Ele se referă la „idealul ingineresc al poeziei”. Şi: îşi interzicea „o estetică mai rafinată”, scrie Vladimir Streinu, „dintr-un tact de pedagogie naţională”… „Conceptul modern de

224 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 poezie lucra dar asupra culturii noastre în persoana celui mai academic reprezentant al ei” (Vladimir Streinu, vol. Clasicii noştri, art. Titu Maiorescu şi E. Poe). Întregim complexitatea registrului estetic maiorescian subliniind aici şi importanţa secvenţelor referitoare la Schopenhauer-educatorul şi la modul de receptare a muzicii lui Wagner, în condiţiile „tactului de pedagogie”… Anumite înscrisuri, precum cele amintite şi cele ale lui Ion şi Marin Preda, ori Jorje Luis Borges, ne urmăresc, de nu mai ştim (bine) cât ne influenţează: pe scriitor îl interesează ce se întâmplă cu lumea, cu oamenii, care e soarta fiecărui om în parte, căci istoria este înceată şi nepăsătoare. Înţelegerea, cazna, rostirea, relaţia cu ceilalţi şi reprezentarea lor, gândul şi starea sunt cuprinse în porţiunea vieţii/ exprimării personajului, cu o forţă rară, care documentează despre inteligenţă şi fantezie ca facultăţi dominante/ active ale scrisului marilor scriitori, despre locul comun al zbaterii eroilor în drumul spre dumirire şi sens. „Abaterile” devin semnificative tocmai pentru că năzuinţa străbate eroii şi clipa/ secvenţa de viaţă încremenită. Aceasta înseamnă că trebuie/ poţi să baţi cu degetul şi într-un gard, câtă vreme dincolo de el s-ar putea afla omul (şi înţelegerea/ gândul) de care ai nevoie. J. L. Borges evidenţiază în acest sens opera „speculativă” a lui J. Wilkins şi „fericitele curiozităţi” ale acestuia privind „posibilitatea şi principiile unui limbaj universal”, interesul pentru teologie, muzică, astronomie etc. R. Descartes propunea „alcătuirea unui limbaj analog general, care să organizeze şi să cuprindă toate gândurile omeneşti”. Putem urmări astfel concomitent ce se întâmplă cu gândirea autorului şi personajelor şi cu vorbirea lor, pentru ei şi pentru ceilalţi. În registru comic şi mizând pe realism, la (dar şi în cel tragic) şi aproape idilic şi realist la Marin Preda, ori prin autenticitatea ficţiunii şi căutării (document şi imaginaţie) la Borges, prin utopia literară şi magia ideilor, prin microficţiuni, eroii se completează, se parcurg şi reparcurg, ca într-un cuplu ce-şi constituie limbajul, lumea şi vecinătăţile: dimineţile (ne)liniştite ale lui Ţugurlan şi Ilie Moromete, misterul lui Evaristo Carriego (şi paginile complementare), drumurile lui Farfuridi şi Brânzovenescu şi întâmplările amicilor caragialieni înregistrează distanţa dintre Acelaşi/ Identic şi Diferit/ Altul, în condiţiile acceptării lumii şi ca o reprezentare şi completare a celuilalt, ca metaforă epistemologică şi realitate care ne-a fost destinată. Similitudinile şi dubletele terminologice ne constituie viaţa şi organizează cunoaşterea. Din poezia Simetrie de Marin Sorescu rezultă complementaritatea de drumuri, două prăpăstii, două răscruci şi două ceruri: „Mergeam aşa,/ Când deodată în faţa mea,/ S-au desfăcut două drumuri:/ Unul la dreapta,/ Şi altul la stânga,/ După toate regulile simetriei”. Este condiţia celui care gândeşte, asaltând necu- noscutul, cu toate riscurile şi evenimentele propuse. „Gânditor şi cu mâinile la spate/ Merg pe calea ferată,/Drumul cel mai drept/ Cu putinţă” (Drumul). „Plin de gânduri”, omul se află mereu „în faţa monstrului negru”. Preocupat de felul în care chipul omului „transpare” în dispoziţiile fundamentale ale cunoaşterii, Michel Foucault (în Cuvintele şi lucrurile, traducere din limba franceză

Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 225 de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006) arată că „omul este o invenţie recentă”.. Arheologia gândirii îi cuprinde şi moartea, iar discursurile modernităţii adesea o reprezintă. Ordinea semnelor trimite la reprezentarea omului şi a lumii, la sensul existenţei acestora, desprinse de politică şi ideologie, dar şi de lingvisticizare. Într-o clasificare chinezească monstruoasă, reluată/ discutată de Jorge Luis Borges, Michel Foucault caută criteriul, modul de discriminare/ argumentare şi „mişcarea” minţii, între Acelaşi şi Diferit. Este vizibil interesul său pentru naraţiunea filosofică şi modul de reprezentare a lumii, recursul la vis şi asocierea imaginarului cu ştiinţificul/ documentarul. În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, după/ prin Nietzsche şi Mallarmé, cuvintele nu mai ţin sub control „cunoaşterea lucrurilor”, îşi regăsesc „vechea şi misterioasa lor consistenţă” (Michel Foucault), depozitând istoria şi rostindu-se unic. Stabilind ţesătura semantică bogată a asemănării, Michel Foucault prezintă patru similitudini: convenientia (lanţul lumii), aemulatio (reduplicarea), analogia (reversibilitatea asemănării) şi jocul simpatiei (denaturarea/ transformarea de la Diferit până la Acelaşi/ Identic datorită simpatiei/ antipatiei). Hermeneutica descoperă sensul semnelor, al formelor. „Gramatica fiinţelor este exegeza lor”, şi „limbajul face parte din marea repartiţie a similitudinilor şi semnăturilor”, scrie Michel Foucault. Experienţa limbajului este legată astfel de cunoaşterea naturii, dar şi de posibilităţile sale de instrumentare. Căci, se ştie, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea literatura este în mod asumat/ conştient o problemă a limbajului (Roland Barthes). Lumea/ lucrurile sunt acoperite prin cuvinte, care pot fi metafore, comparaţii, oximoroni etc. Posibilităţile cuvântului/ ale gândirii privind analogia şi reduplicarea şi jocul simpatiei şi al antipatiei arată existenţa mai multor forme de (re)prezentare/ instituire/ recuperare/ locuire/ corecţie a realului/ istoriei şi pericolul inflaţiei verbale superlative, al „pantomimei deşarte printre oglinzi în care orice ecou al vieţii adevărate s-a stins”, cum scrie Octavian Paler (în Polemici cordiale), al ocolirii şi trădării realităţii, al fugii în limbaj (jocul omonimiei şi al sinonimiei), sesizând primejdia ca realitatea „să semene vorbelor despre ea, să urmeze vorbele, în felul în care în unele părţi ale lumii femeia urmează, la câţiva paşi, tăcută bărbatul”. Taxonomiile, incongruenţa şi eteroclitul îl preocupau pe Michel Foucault, pornind de la propriile clasificări, de la Borges Investigări( ) şi de la chinezi. Abordarea taxonomică şi categoriile mentale/ tabla de operaţii sunt puse în scenă de către Amelie Nothomb în romanul Catilinarele, într-o secvenţă a dialogului dintre vecini (gazde şi musafiri, alunecând în de/ vecinare). În cele patru surse citate/ izvoare amintite clasificarea animalelor cuprinde o (anumită) ordine, deconcertantă/ uluitoare: „animalele se împart în a) animale aparţinând Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) câini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care

226 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 se agită ca nebunii, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină de cămilă, 1) etc., m) care tocmai au spart urciorul, n) care de departe par muşte”. Trimiterea este la triedul cunoaşterilor şi la interogarea arheologică (a arhivelor) şi a evoluţiei viului. În Catilinarele absenţa sau abundenţa normelor (în afara codului) duce la alienare şi crimă. Cuvântul este un „depozit al istoriei”, scrie Michel Foucault. În secolul al XIX-lea, limbajul se fragmentează prin desprinderea discursului de reprezentare/ fiinţă şi a naturii umane de natură. Este intervalul lui Acelaşi/ Identic, distanţat de Dublu/ Diferit, în care se manifestă semnul antropologic şi reflecţia deviată şi deformată, care lucrează cu dublete precum „formalizare” şi „antropologizare”, „mitologizare” şi „demistificare” etc. Preocupările de terminologie literară (şi de examinare a gândirii celuilalt şi a formelor alterităţii) pornesc de la îndoila şi dezbaterile cu privire la taxonomii şi claritate a noţiunilor şi expresiilor. Drumul, aventura, apa vie şi lâna de aur cheamă scriitorul (şi personajele sale) şi cititorul. În Moromeţii, I, când ultima ulucă a porţii e bătută, Ilie Moromete este convins, uitându-se gânditor la Paraschiv, că „mai trebuie un viţel care să se uite la ea”. Trică, personajul lui Ioan Slavici, Paraschiv şi Nilă, personajele lui Marin Preda, se află în faţa unei porţi a vieţii. Poarta limbajului/ a citării şi aluziei le rămâne deschisă. „Într-o zi Nastratin Hogea lemne neavând, spuse Niculaie începutul acelei poveşti”, desfăşurarea acţiunii şi punctul ei culminant constituindu-l, însă, „amendarea” copiilor lui Traian Pisică de către tatăl lor prin vânzarea pământului. Iar înţelegerea supărată a lui Ţugurlan din această scenă e asociată, neobişnuită purtare a personajului, „cu o puternică emoţie”, formă a contemplaţiei şi a sesizării frumuseţii deosebirilor dintre oameni. Când timpul avea răbdare cu oamenii, „ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor”. Căci în Moromeţii puterea lăuntrică, năzuinţa morală, contemplativitatea, autoiluzionarea, spectacolul şi suceala presupun umorul, jocul, candoarea, disimularea şi deghizajul verbal, aspiraţia la ordine şi gândire liberă (ilustrate de Ilie Moromete). Trică, Vitoria Lipan şi Ţugurlan străbat în mod diferit ulucile văzute şi nevăzute, unele bătute în cuie, ale limbajului şi înţelegerile acestuia. Căci una e, să zicem, dialogul cu valenţe mici, aproape monovalent, al lui Bocioacă cu Trică (Bocioacă zice şi pleacă), altul al Vitoriei Lipan cu Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, reconstituind pedepsitor, iscoditor, insinuant şi cu totul altul al lui Ilie Moromete cu asistenţa, la făcutul porţii şi cu fiecare din cei prezenţi în parte, dar şi cu Nastratin Hogea şi, totodată, al naratorului cu cititorul. Polivalenţa limbajului la Marin Preda face posibilă citirea scenei amintite ca o parodie, dar şi ca o prefaţă (poartă deschisă) pentru Paraschiv şi ceilalţi doi fii, monovalenţa limbajului lui Ioan Slavici (din exemplul dat) trimite doar, eventual, la o abatere din drum pentru Bocioacă şi de conduită pentru Trică.

Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 227 Feeria caragialiană înregistrează asemenea exemple legate de moşi, de loaze şi mitici, de parodii, cupluri, dubluri (reprezentări „crucişe”) şi complementarităţi. Un exemplu potrivit aici este Calul dracului. Baba-i calul dracului tânăr, venit „de departe”, cum numai basmele, vârsta, frustrările şi vrăjile pot dovedi (Calul dracului). Aceasta se-ntâmplă când se urcase luna „cam de două suliţi”, apoi „de trei suliţi” şi e „tocmai bine”. Magnetismul pare echilibrat (raportul este între eroi şi lună). „Nici prea cald, nici prea răcoare; de vânt nici suflare; pe câmp, aşa linişte în toate patru părţile că se puteau auzi cum ţârâiau şi forfoteau gângăniile” (s. n. – I. D.). Este vremea şi starea lui nici. Baba îl primeşte noaptea „în gazdă” pe Prichindel, cu „podoabele” sale diavoleşti şi-l instruieşte (pe el şi pe cititor) cu câteva zicători, toate forme de preţuire (măsurare) şi apropiere a vârstelor. Nordul acestor înţelesuri îi apropie pe cei doi, care străbat împreună, nedomoliţi, multe locuri înfloritoare, pădurici, câmpuri şi lunci, până se crapă de ziuă („înspre răsărit”). În vremea nopţii, la plimbare de-a călare, cei doi trăiesc „straşnic” metamorfoza, până ce se crapă de ziuă şi Prichindel vede jucând pe cer trei luni în loc de una. Prichindel (drac) este un „magnetizat”, ca alţi eroi caragialieni (pământeni). Două luni (aievea sau închipuite) vede şi flăcăul din La Hanul lui Mânjoală. Căci magnetismul selenar este mult mai slab decât cel terestru. Răspărul caragialian cuprinde şi un text în care autorul arată că „din toată povestea, un singur lucru e adevărat – luna”, căci „un novelist nu le poate inventa toate”. Autorul este interesat („astrologic”) de mecanismul producerii textului. Baba stă (aşteaptă) lângă o fântână, „la marginea unui drum umblat”, între deal şi vale. Drumurile umblate au, fiecare, Nordul şi rostul lor. Baba (arhetipul) îşi vede de programările sale. O reconfirmă basmul, tradiţia, Orientul şi geniul autorului. Ea reconfirmă Nordul „drumului umblat”. Îndrumaţi meteorologic, simbolul şi magia (ne) călăuzesc spre Nord în , La conac, La hanul lui Mânjoală şi Calul dracului. Simţurile sunt treze, aproape demonstrative, pariind, în ultimă instanţă, pe capcanele inteligenţei şi ale verosimilităţii, pe ezitările celuilalt. Limbajul, politica şi astronomia (între euforie şi argou) apar în Cam târziu, care constituie nucleul legăturii dintre viaţă, politică, afaceri şi meteorologie („printr-o asociaţiune de idei”, scrie Caragiale). Trei prieteni îl reclamă (cer) pe al patrulea (1. „Ei! aş!”; 2. „Parol?”; 3. „C’eşt’ copil?”), pe Costică şi-l anchetează ce a făcut în ultimii opt ani. Costică a cultivat pământ şi „s-a încurcat cu alţii”. Căci două activităţi sunt valabile în România: agricultura şi politica. Acum îl caracterizează „extrema jovialitate”, „ochii lăcrămoşi”, „articularea vorbelor” şi afacerile („agricultură de fân şi de prune”). Starea eroilor caragialieni şi toposurile influenţează „articularea vorbelor”. Sufocarea vorbelor eroilor se datorează emoţiei revederii şi topirii oricăror a(l)titudini. Poate fi şi un reflex al purtării măştii (provizorii, cel puţin; ca în D-ale carnavalului). În răspăr, sosit de la moşia sa din munte, eroul (Costică) „s-a încurcat” pe traseu câteva zile, aşa că a sosit „cam târziu” (camerele s-au închis), să dea unui deputat

228 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 o „petiţiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune”, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească „votarea impozitului pe grad”. Schimbarea de a(l)titudine provoacă sufocări şi stereotipii. Cel pentru care se schimbă barometrele este „o figură jovială de provincial”, „un roşcovan pârlit de soare”, simpaticul amic Costică, încercat(ul) de „atâtea şi atâtea amintiri”. Într-o lume folclorică şi meteorologică, amicul Costică face trei zile şi jumătate din „creierii munţilor” până în stabilimentul cu prieteni din Bucureşti (s-a încurcat „o noapte” la Vălenii de Munte, s-a încurcat „o zi şi o noapte” la cules la Valea Călugărească şi cam o zi prin Bucureşti) să asiste la căscăturile exclamative ale vechilor colegi, trăitori în „zgomotul capitalei”. („Ei aş!”; „Parol!”; „C’eşt’ copil!?”). Susul muntelui şi josul câmpiei bucureştene au conservat aceleaşi nevoi de experienţă, de oxigen, afectivitate şi amintiri. Cam târziu reconstituie tabloul feeric al amicilor care, risipiţi în lume, au afacerea, încurcătura/ descurcătura şi meteorologia în sânge şi argoul în respiraţie. Tic verbal, trei exclamări, semnalment amuzant şi „auxiliar mnemotehnic”, distinge Paul Zarifopol, alături de “modul în care se formau figurile în fantazia lui însuşi” (pentru chipul amicului Costică). La Caragiale, până la parodie şi oximoron se trece prin afectivitate şi argou, prin euforie şi încremenire crucişă. Argourile şlefuite ale amicilor şi căscăturile conului Leonida cresc din aceeaşi foame (organică) de oxigen şi de întâmplări (experienţe), care constituie viaţa. Viceversa lui Lefter Popescu, plebicistul lui Farfuridi şi nici-ul miticist (caragialian) presupun acea înţelegere a „stării sufleteşti a camaradului”. Urmată, în Inspecţiune, de „comanda cafelelor”. Eroii caragialieni se bat pe umăr şi în alte părţi ale corpului şi ale cetăţii cu argoul amestecat în gură. Cu o grilă a generaţiei itinerarului spiritual, am putea spune că tocmai deşteptăciunea, descurcăreala şi argoul îi îndepărtează adesea pe eroii caragialieni de viaţa interioară. Rămân atmosfera şi feeria, euforiile-întârzierile (cam târziu), decalajele şi căscăturile; dar şi uluirea, şaga, enormul (comic, în primul rând), căutarea inteligentă, momentul (situaţiunea), filonul popular, experienţa realistă şi naturalistă. Cinci minute amicale, spumoase şi argotice, şterg cu buretele deceniul de absenţă şi închiderea Camerelor, căci robinetul euforiei etnice, la întâlnirea (întârziată – prelungită) a muntelui cu câmpia este larg deschis. Agerimea şi promptitudinea meteorologică a eroilor caragialieni se varsă în dialog ca să-şi potolească şi să-şi compare întâmplările, verva, tensiunile şi trepidaţiile. Nesaţiul „încremenirii” lingvistice şi atitudinale e metafizic, emoţional – argotic şi eufemistic: ei aş, parol, c’eşt’ copil. El depăşeşte aluzia şi pilda crengiană din: ’tă-vă să vă bată de privighetori, că bine vă drăgostiţi, ori din ’tu-i maţele aerului. La Caragiale, în astfel de formulări, se (re)întâlnesc persiflarea (argotică) şi măgulirea şi persuasiunea (eufemistică). Schilodirea limbajului, în alte situaţii, e (re)compensată (subteran) atitudinal, prin emoţia argotică şi euforia amicală, prin apartenenţa socială şi etnică. Mecanismul limbajului caragialian oferă o cheie pentru propriul cruciş, care este, concomitent, cruciş

Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 229 atitudinal (vicevers, dilematic şi revizionist, pe nivele, tipuri şi ticuri). (Re) compensaţia lingvistică (crucişă) corespunde enormului simţirii, monstruosului vederii şi giganticului acustic, greu de corporalizat. În Căldură mare întâlnim arşiţa citadină şi comunicarea ermetică („somnam- bulism lingvistic” şi „toropeală universală”, scrie Valeriu Cristea). Asistăm la bombardamentul aerului cald asupra eroilor şi la o nelinişte meteorologică. Textul se sprijină pe negreşit şi neapărat, precum enunţurile orale actuale pe practic şi efectiv. Un negreşit al aşteptării dracului (Prichindel) aparţine babei din Calul dracului. „Aşteaptă-mă negreşit”, îi scrie Trahanache lui Tipătescu. În climatul torid, calmul eroilor este egal şi moleşit, iar clădirile sunt uniforme. O neutralitate explozivă (dinaintea pericolului, a focului) pluteşte în aer: pentru personaj sunt prea multe obiecte şi cuvinte până la destinaţie (afacere). Mecanica limbajului ar vrea să protejeze fiinţa de iminenţa meteorologică. Focul va izbucni negreşit, neapărat. Ezitarea fantastică a înlănţuirii de secvenţe toride, în care eroul se razimă pe ceva (chiar pe butonul soneriei), este dată de cel căutat (absent): Mitică sau Costică. De aceea birja se întoarce lent în acelaşi climat incendiar. Birjarul doarme „pe capră” şi caii „la oişte”. Suntem vărsaţi în focul iminent, aşa cum, comparativ, somnul eminescian (ne) situează în sublim şi în trezia originară şi grea a imaginarului (iraţionalului). Somnul amiezii caragialiene este arzător, canicular, scăldat în sudoare, cel eminescian (al cuplului etern) este „vameş vieţii” şi morţii. Hermeneutica îmbracă potrivit numai cercetarea specializată, care are o istorie/ poveste. Într-o prefaţă la Structurile antropologice ale imaginarului Gilbert Durand arată, de exemplu, ce înseamnă a apela, pe parcursul demersului critic, la două sau la trei regimuri/ constelaţii interpretative pentru un întreg, o descriere complexă (o repartiţie „binară” sau „terţiară”), pentru marile distincţii şi nuanţatele articulaţii ale minţii şi ale investigaţiei, cu specificităţile şi subtilităţile lor, cu accepţiile/ şi riscurile comparaţiilor şi simbolismelor de orice fel. Reamintim aici dubletul blagian al conştientului şi inconştientului, cu orizonturile spaţiale şi temporale şi paralela/ distincţia dintre arhetipuri şi factorii stilistici. O corabie cu trei pânze/ criterii are în vedere Paul Ricoeur (memoria şi imaginarul; istoria/ autenticitatea şi reprezentarea; uitarea şi amintirea) în Memoria, istoria, uitarea. Polaritatea surprinsă/ propusă de Mircea Eliade prin coincidentia oppositorum face parte dintr-un principiu şi intră în „structura profundă a divinităţii” şi în alcătuirea lumii. Chiar perechi, crescute dintr-un trunchi comun, conceptele critice sunt/ pot fi uneori imprecise şi insuficiente. Între structuri ternare sau împătrite/ tetralogice se situează Harold Bloom distingând „şcoala epocilor” în cadrul canonului occidental: epoca teocratică, epoca aristocratică, epoca democratică şi epoca haotică/ a unei noi „profeţii” canonice, teocratice (Cf. Harold Bloom, Canonul Occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, Ediţia a II-a, într-o nouă versiune, traducere din limba engleză de Delia Ungureanu, prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, Grupul Editorial Art, 2007). „Făţărniciile clasificării”

230 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 şi aplicabilitatea lor „universală” le enunţă, de exemplu, Sergiu Pavel Dan în Feţele fantasticului, studiu reluat într-un interval de peste 30 de ani (între 1975 şi 2005), axat pe nivelul/ accepţia discriminării terminologice, pe categorii, genuri şi specii şi care propune o clasificare meticuloasă, amplă a acestei literaturi. Metoda (în general) îşi arată/ poate arăta astfel compatibilităţile/ adecvările cu viziunea şi conţinuturile creaţiei şi ale interpretării. Gândirea „slabă” se poate institui la întâlnirea cu o metodă nepotrivită, cu un drum îngust/ închis – de aceea etapele cercetării se verifică/ aproximează periodic. Las la o parte (este o altă temă) timpul potrivnic şi omul (biet) „sub vremi”. Recursul frecvent la comparaţii/ paralele lasă uneori mai puţin lămurite unele porţiuni ale demonstraţiei, vizibile în limbaj şi în unele compozituri algoritmice. Doar specificităţile, standardele şi profesionalizarea instituie/ reconstituie miracolul creaţiei şi surprind polarităţile, analogiile şi metamorfoza, dând probe de gândire, pentru „depanatorii/ detectorii de idei”, cum scrie . Pe fondul acestei vulnerabilităţi a fiinţei (scindate, folosind structuri/ repartiţii/ constelaţii binare, ternare şi cuaternare etc.), reamintim preocuparea lui Ion Luca Caragiale de defectele rostirii şi defectele gândirii şi de cele trei stadii/ forme care încearcă să surprindă (în cuvinte) adevărul şi întregul şi situarea între Diferit şi Identic, înregistrate de Titu Maiorescu la beţia de cuvinte (într-un studiu de patologie literară): „cuvântul este un stimulent al inteligenţei”, dar consumat în cantităţi prea mari devine un mijloc pentru „ameţirea inteligenţei”. Trei ar fi, după Titu Maiorescu, etapele/ şi simptomele acestei îmbolnăviri: 1. „o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte”. 2. „depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci”, „confuzia naivă şi necontenita vibrare a nervilor acustici” şi 3. „slăbirea manifestă a inteligenţei, pierderea oricărui fir logic şi violenţa nemotivată a limbajului” (art. Beţia de cuvinte). Una dintre cele mai interesante explicaţii legate de căderea comunismului (la noi) are în vedere deteriorarea/ standardizarea limbajului, din cauza legăturii „stricate” (lipsa legăturii) cu realitatea şi cu gândirea. În limbajul „de lemn” pendularea se face între limite, în absenţa realităţii. Mecanismul generator al limbajului este urmărit de Marta Petreu în articolul Dicţionar de caragialisme (vol. Teze neterminate, Editura Cartea Românească, 1991), care înregistrează „sofismele spunerii”, paralogismele lingvistice şi erorile de interpretare a sensurilor. Autoarea are în vedere „tehnicizarea demonică” („în gândire”, „uzând şi abuzând de limbă”), între sofişti şi manierişti. Greşelile se datorează „deficitului logic şi lingvistic”, iar I.L. Caragiale este „unul din marii sofişti ai lumii”, un creator de raţionamente eronate. La el se vede ruptura dintre existenţă şi discursul despre existenţă şi semnalarea aceluiaşi lucru prin „mai multe cuvinte”, respectiv acelaşi cuvânt desemnează „mai multe lucruri”. Abolirea istoriei şi „arderea cărţilor” reprezintă forme ale împrejmuirii şi ale instituirii umbrei, arată Borges, în aproximarea visului lui Coleridge, a idealităţii la Cervantes, a simbolului la Valery şi la Pascal.

Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 231 În vol. Investigări, prezentând Limba analitică a lui John Wilkins, Jorge Luis Borges arată că acesta „a împărţit universul în patruzeci de categorii sau genuri, subdivizibile apoi în diferenţe, subdivizibile la rândul lor în specii. A destinat fiecărui gen un element monosilabic alcătuit din două litere; fiecărei diferenţe, o consoană; fiecărei specii, o vocală” etc. Sunt alcătuiri care se vor semnificative şi care duc la un tabel alarmant. În el întâlnim unele semnificaţii, dar şi multe „ambiguităţi, redundanţe şi deficienţe”, scrie Borges (vezi volumul Jorge Luis Borges,Cartea de nisip, Traducere de Cristina Hăulică, Editura Univers, Bucureşti, 1983). Sunt ambiguităţi şi deficienţe care le amintesc pe acelea din enciclopedia chinezească Prăvălie cerească de cunoştinţe binefăcătoare şi care împart animalele în: a) aparţinătoare Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) fabuloase, g) câini în libertate, j) nenumărate, k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă, l) etcaetera, m) care abia au spart ulciorul, n) care de la distanţă par muşte” şi care au provocat râsul sardonic al lui J. L. Borges. Înregistrarea arbitrarului lui Wilkins arată că nu există clasificare a universului care să nu fie conjecturală. Căci nu ştim ce este universul. „Lumea – scrie David Hume, citat de Borges – e, poate, schiţa rudimentară a vreunui zeu infantil, care a abandonat-o la jumătate, ruşinat de execuţia deficientă; e opera unui zeu subaltern de care zeii superiori se amuză; este producţia confuză a unei divinităţi pensionate şi senile, care a şi murit” (Dialogues concerning natural religion V; 1779). Se cuvine, atunci, să mergem mai departe, arată J. L. Borges: „să presupunem că nu există univers în sensul organic, unificator, pe care îl are acest ambiţios cuvânt. Dacă există, rămâne să-i presupunem scopul; rămâne să-i presupunem cuvintele, definiţiile, etimologiile, sinonimiile din secretul dicţionar al lui Dumnezeu (s. n. – I. D.). Imposibilitatea de a pătrunde schema divină a universului nu poate, de bună seamă, să ne disuadeze de la plănuirea unor scheme umane, chiar dacă ştim prea bine că acestea sunt doar provizorii. Limba analitică a lui John Wilkins nu este cea mai lipsită de interes dintre aceste scheme. Genurile şi speciile care o alcătuiesc sunt contradictorii şi vagi; artificiul care face ca literele cuvintelor să indice subdiviziuni şi diviziuni este, fără îndoială, ingenios”. În legătură cu speranţele şi utopiile acestuia şi cu limbajul ce le cuprinde este citat Chesterton „Omul ştie că înlăuntrul său există nuanţe cu mult mai descumpănitoare, inumerabile şi anonime decât culorile unei păduri de toamnă… El crede, în acelaşi timp, că nuanţele acestea, în toate fuziunile şi transformările lor, pot fi reprezentate în mod precis printr-un mecanism arbitrar de mârâieli şi de stridenţe. Crede că, dinlăuntrul unui ins oarecare, pot ieşi, într-adevăr, sunete ce semnifică toate misterele memoriei şi toate agoniile dorinţei” (G.F.Watts, p.88, 1904, apud Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Editura Univers, 1983). Arătăm, pe de altă parte, că din dorinţa coerenţei, studiile izbutite consacrate unui scriitor esenţial, cum este Mihai Eminescu (de exemplu), prezintă legăturile dintre viziunea poetică şi modelele cosmologice (aproximate, reconstituite). Ceea ce

232 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 readuce în faţa exegetului căutarea echilibrului/ demarcaţiei dintre Identic şi Diferit, pentru a exprima Adevărul („cuvântul ce exprimă adevărul”). Ne reamintim că Şapte tipuri de ambiguitate de William Empson (Bucureşti, Editura Univers, 1981, traducere, prefaţă şi note de Ileana Verzea) porneşte de la ambiguitatea vieţii şi de la semantica literară şi relevanţa lor critică. Limbajul poeziei este explicat pe baza viziunii şi a expresiilor viziunii. Sensul denotativ şi cel conotativ schematizează (descărnează) limba sau o ramifică prin asociaţii, ţinând cont de forţele ce îi dau coerenţă. Ambiguitatea, înregistrată, scrie William Empson, dă impresia de absurd. Explicaţia critică abordează textul din direcţia limbajului figurat, evidenţiindu-i procedeele prin care generează ambiguitatea. Aceste ambiguităţi se bazează pe comparaţii cu mai multe puncte de asemănare, antiteze cu mai multe puncte divergente, pe semnificaţii convergente, divergente, alternative şi inventate de autor sau de cititor. Mânuirea limbii şi înţelegerea semnelor ei presupune o iniţiere în tehnica folosirii limbajelor. Cuvintele polisemantice fac parte dintr-un discurs univoc sau ambiguu, care poate fi înţeles, interpretat şi tradus. Referinţa şi contextul contribuie la determinarea unei limite a interpretării (a autorului, a textului/ naratorului şi personajelor şi a exegezei). Într-un articol (Pe cine se reazemă guvernul, 1885) I. L. Caragiale prezintă cu ironie patru categorii şi subcategorii ale acestui reazem. Împărţirea poate ţine loc de o adaptare/variantă autohtonă a unei taxonomii (improvizate), chinezeşti, de exemplu (taxonomie comentată de Michel Foucault, în Cuvintele şi lucrurile). Selectăm doar III. Tineri care frecventează cafenelele (pentru uluirea provocată – în cititor – de derizoriul cuvintelor încercând să cuprindă mecanismul declanşat al gândirii… sistematizatoare/ guvernante. „Marja de eroare” a actualelor sondaje/ chestionare ar putea constitui, la un moment dat, o problemă de limbaj taxonomic, limpede sau nebulos. III. Tineri care frecventează cafenelele. a. Tineri care joacă biliardul. Subdiviziuni: 1. Tineri care jocă poule secrète; 2. Tineri care joacă carambol; 3. Tineri care joacă chegle; 4. Tineri care joacă chegle-carambol. b. Tineri care joacă table: 1. Tineri care joacă table turceşti; 2. Tineri care joacă table ghiulabahar. c. Tineri care joacă domino; d. Tineri care joacă şah. Toate aceste diviziuni şi subdiviziuni se împart fiecare în trei speţe: Tineri care joacă pe parale; Tineri care joacă pe consumaţie; Tineri care joacă pentru pură distracţie. e. Tineri care merg la cafenea pentru băutură; a. Tineri care beau apă; b. Tineri care beau cafea; c. Tineri care beau lapte; d. Tineri care beau cafea cu lapte; e. Tineri care beau bere; f. Tineri care beau rachiuri; g. Tineri care beau de toate, afară de materiile cuprinse la literele a, b, c, d. Émile Hazel, profesorul de limbi clasice şi soţia sa, Juliette, se supun convenţiilor relaţiilor cu ceilalţi până în limitele in/suportabilităţii. Nuanţaţi, nu se pot smulge din angrenajele trecutului, ale experienţei şi limbajului, pe care vecinătatea joasă şi abrutizată a oamenilor le reactivează (Cf. vol. Amélie Nothomb, Catilinarele, traducere din limba franceză de Maria Zarna, Editura Polirom, Iaşi, 2006). Palamède

Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 233 Bernardin, vecinul care se insinuează zilnic în existenţa lor, ca un torţionar, este inert la diadele şi triadele clasificatoare descrise de cei doi (soţ şi soţie), apelând la taxonomia chinezească, la Aristotel şi Tachandru din Lidia, consternându-i şi menţinându-i în zona alienării, a erorilor acumulate şi a manifestărilor violente (până la crimă), cuprinse într-un limbaj criptat: „există deratizatori, dar nu există devecinatori”, „bătrâneţea este un naufragiu”, „dacă bate cineva la poarta ta, deschide-i”, „pentru a învinge, trebuie să fii cel mai greoi, cel mai imobil, cel mai obositor, cel mai nepoliticos, cel mai… vid”, „Domnul Bernardin era pe cât de gras, pe atât de vid: şi cum era gras, avea mai mult volum pentru a cuprinde vidul”. Ne reamintim de constatările lui Valeriu Cristea în legătură cu vidul eroilor caragialieni. Nevoia clasificării realului (structuri binare, ternare, cuaternare etc.) aduce în discuţia cuplului faptul că „omul este un animal” (cu pene, cu blană şi cu piele), că diadele pot fi deghizate în triade şi că taxonomia chineză (şi Borges, „ameţitor în legătură cu acest subiect”) arată (după enciclopedia chineză cu titlul Târgul celest a cunoaşterii benevole) că animalele se împart în: „a) care aparţin Împăratului, b) înmiresmate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) fabuloase, g) câini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se zbat ca nebunele; j) nenumărate, k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă, l) et caetera, m) care abia au spart ulciorul, n) care de departe seamănă cu muştele”(Catilinarele, p. 61). Ceea ce poate provoca râsul „de-a binelea”. Sinonimia şi incongruenţele sunt vizibile şi în traducerea titlului enciclopediei chineze la cei trei autori amintiţi: prăvălie şi târg, binefăcătoare şi benevolă, de cunoştinţe şi al cunoaşterii. Reamintim distincţiile lui Michel Foucault, privitoare la limitele şi stereotipiile gândirii şi la gruparea/ ordinea lucrurilor (pentru interpretare) şi exprimarea lor prin cuvinte, la mecanismele gândirii şi ale constituirii conceptelor: „Această carte (Cuvintele şi lucrurile) îşi are originea într-un text de Borges. În râsul care, la lectura lui, zguduie toate obişnuinţele gândirii noastre: ale aceleia care are vârsta şi geografia noastră – denivelând toate suprafeţele ordonate şi toate planurile care cuminţesc pentru noi forfota fiinţelor, făcând să se clatine şi hărţuind pentru mult timp milenara noastră practică a Aceluiaşi şi a Diferitului”.

234 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010