IOAn DERŞIDAn DESPRE GânDIREA ŞI ExPRIMAREA Universitatea din Oradea CELUILALT Abstract Life on internet and discussions on blogs make us connected to conventions in writing nevertheless the distance between the author, narrator, text, characters and readers and the strategies of expressivity. This study analyzes some works signed by representative authors who approached the problem of the Other. Keywords: expression of the Other, strategies of expressivity. Viaţa pe internet şi existenţa în blog ne arată conectaţi (încă) la convenţiile scrisului, oricare ar fi distanţa dintre autor, narator, text, personaje şi cititor şi strategiile expresivităţii. Degetul maiorescian de lumină naturală clară e de invocat: „Ceea ce se scrie şi se tipăreşte nu mai rămâne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un public mare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare şi nimeni nu poate prevedea cu siguranţă cât bine sau cât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tuturor inteligenţelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică şi viaţa literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia de a-şi exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare dacă nu s-ar simţi şi nu s-ar recunoaşte dreptul şi datoria cel puţin a câtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din când în când fără nici o cruţare: aici aţi greşit, dacă în adevăr au greşit”. Îi datorăm criticului constituirea direcţiei noi şi a falangei junimiste şi distincţiile clasice cu privire la condiţiunea materială şi condiţiunea ideală a poeziei, disocierea artei de ştiinţă şi realizarea unei aplicaţii estetice (cu criterii clasice şi romantice) la poezia/ literatura timpului. Distincţiilor clasice recunoscute, Vladimir Streinu le adaugă comparaţia frapantă dintre Principiul poetic şi Filosofia compoziţiei de Edgar Allan Poe şi O cercetare critică asupra poeziei române de la 1876 („circumstanţieri ale stării lirice, cu obligaţiile lor tehnice consecutive”), apropierea celor „două mari spirite precise”, „două minţi logice şi sistematizante”. Ele se referă la „idealul ingineresc al poeziei”. Şi: Titu Maiorescu îşi interzicea „o estetică mai rafinată”, scrie Vladimir Streinu, „dintr-un tact de pedagogie naţională”… „Conceptul modern de 224 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 poezie lucra dar asupra culturii noastre în persoana celui mai academic reprezentant al ei” (Vladimir Streinu, vol. Clasicii noştri, art. Titu Maiorescu şi E. Poe). Întregim complexitatea registrului estetic maiorescian subliniind aici şi importanţa secvenţelor referitoare la Schopenhauer-educatorul şi la modul de receptare a muzicii lui Wagner, în condiţiile „tactului de pedagogie”… Anumite înscrisuri, precum cele amintite şi cele ale lui Ion Luca Caragiale şi Marin Preda, ori Jorje Luis Borges, ne urmăresc, de nu mai ştim (bine) cât ne influenţează: pe scriitor îl interesează ce se întâmplă cu lumea, cu oamenii, care e soarta fiecărui om în parte, căci istoria este înceată şi nepăsătoare. Înţelegerea, cazna, rostirea, relaţia cu ceilalţi şi reprezentarea lor, gândul şi starea sunt cuprinse în porţiunea vieţii/ exprimării personajului, cu o forţă rară, care documentează despre inteligenţă şi fantezie ca facultăţi dominante/ active ale scrisului marilor scriitori, despre locul comun al zbaterii eroilor în drumul spre dumirire şi sens. „Abaterile” devin semnificative tocmai pentru că năzuinţa străbate eroii şi clipa/ secvenţa de viaţă încremenită. Aceasta înseamnă că trebuie/ poţi să baţi cu degetul şi într-un gard, câtă vreme dincolo de el s-ar putea afla omul (şi înţelegerea/ gândul) de care ai nevoie. J. L. Borges evidenţiază în acest sens opera „speculativă” a lui J. Wilkins şi „fericitele curiozităţi” ale acestuia privind „posibilitatea şi principiile unui limbaj universal”, interesul pentru teologie, muzică, astronomie etc. R. Descartes propunea „alcătuirea unui limbaj analog general, care să organizeze şi să cuprindă toate gândurile omeneşti”. Putem urmări astfel concomitent ce se întâmplă cu gândirea autorului şi personajelor şi cu vorbirea lor, pentru ei şi pentru ceilalţi. În registru comic şi mizând pe realism, la Ion Luca Caragiale (dar şi în cel tragic) şi aproape idilic şi realist la Marin Preda, ori prin autenticitatea ficţiunii şi căutării (document şi imaginaţie) la Borges, prin utopia literară şi magia ideilor, prin microficţiuni, eroii se completează, se parcurg şi reparcurg, ca într-un cuplu ce-şi constituie limbajul, lumea şi vecinătăţile: dimineţile (ne)liniştite ale lui Ţugurlan şi Ilie Moromete, misterul lui Evaristo Carriego (şi paginile complementare), drumurile lui Farfuridi şi Brânzovenescu şi întâmplările amicilor caragialieni înregistrează distanţa dintre Acelaşi/ Identic şi Diferit/ Altul, în condiţiile acceptării lumii şi ca o reprezentare şi completare a celuilalt, ca metaforă epistemologică şi realitate care ne-a fost destinată. Similitudinile şi dubletele terminologice ne constituie viaţa şi organizează cunoaşterea. Din poezia Simetrie de Marin Sorescu rezultă complementaritatea de drumuri, două prăpăstii, două răscruci şi două ceruri: „Mergeam aşa,/ Când deodată în faţa mea,/ S-au desfăcut două drumuri:/ Unul la dreapta,/ Şi altul la stânga,/ După toate regulile simetriei”. Este condiţia celui care gândeşte, asaltând necu- noscutul, cu toate riscurile şi evenimentele propuse. „Gânditor şi cu mâinile la spate/ Merg pe calea ferată,/Drumul cel mai drept/ Cu putinţă” (Drumul). „Plin de gânduri”, omul se află mereu „în faţa monstrului negru”. Preocupat de felul în care chipul omului „transpare” în dispoziţiile fundamentale ale cunoaşterii, Michel Foucault (în Cuvintele şi lucrurile, traducere din limba franceză Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 225 de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006) arată că „omul este o invenţie recentă”.. Arheologia gândirii îi cuprinde şi moartea, iar discursurile modernităţii adesea o reprezintă. Ordinea semnelor trimite la reprezentarea omului şi a lumii, la sensul existenţei acestora, desprinse de politică şi ideologie, dar şi de lingvisticizare. Într-o clasificare chinezească monstruoasă, reluată/ discutată de Jorge Luis Borges, Michel Foucault caută criteriul, modul de discriminare/ argumentare şi „mişcarea” minţii, între Acelaşi şi Diferit. Este vizibil interesul său pentru naraţiunea filosofică şi modul de reprezentare a lumii, recursul la vis şi asocierea imaginarului cu ştiinţificul/ documentarul. În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, după/ prin Nietzsche şi Mallarmé, cuvintele nu mai ţin sub control „cunoaşterea lucrurilor”, îşi regăsesc „vechea şi misterioasa lor consistenţă” (Michel Foucault), depozitând istoria şi rostindu-se unic. Stabilind ţesătura semantică bogată a asemănării, Michel Foucault prezintă patru similitudini: convenientia (lanţul lumii), aemulatio (reduplicarea), analogia (reversibilitatea asemănării) şi jocul simpatiei (denaturarea/ transformarea de la Diferit până la Acelaşi/ Identic datorită simpatiei/ antipatiei). Hermeneutica descoperă sensul semnelor, al formelor. „Gramatica fiinţelor este exegeza lor”, şi „limbajul face parte din marea repartiţie a similitudinilor şi semnăturilor”, scrie Michel Foucault. Experienţa limbajului este legată astfel de cunoaşterea naturii, dar şi de posibilităţile sale de instrumentare. Căci, se ştie, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea literatura este în mod asumat/ conştient o problemă a limbajului (Roland Barthes). Lumea/ lucrurile sunt acoperite prin cuvinte, care pot fi metafore, comparaţii, oximoroni etc. Posibilităţile cuvântului/ ale gândirii privind analogia şi reduplicarea şi jocul simpatiei şi al antipatiei arată existenţa mai multor forme de (re)prezentare/ instituire/ recuperare/ locuire/ corecţie a realului/ istoriei şi pericolul inflaţiei verbale superlative, al „pantomimei deşarte printre oglinzi în care orice ecou al vieţii adevărate s-a stins”, cum scrie Octavian Paler (în Polemici cordiale), al ocolirii şi trădării realităţii, al fugii în limbaj (jocul omonimiei şi al sinonimiei), sesizând primejdia ca realitatea „să semene vorbelor despre ea, să urmeze vorbele, în felul în care în unele părţi ale lumii femeia urmează, la câţiva paşi, tăcută bărbatul”. Taxonomiile, incongruenţa şi eteroclitul îl preocupau pe Michel Foucault, pornind de la propriile clasificări, de la Borges (Investigări) şi de la chinezi. Abordarea taxonomică şi categoriile mentale/ tabla de operaţii sunt puse în scenă de către Amelie Nothomb în romanul Catilinarele, într-o secvenţă a dialogului dintre vecini (gazde şi musafiri, alunecând în de/ vecinare). În cele patru surse citate/ izvoare amintite clasificarea animalelor cuprinde o (anumită) ordine, deconcertantă/ uluitoare: „animalele se împart în a) animale aparţinând Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) câini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care 226 Metaliteratură, anul X, nr. 1-4(23-24), 2010 se agită ca nebunii, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină de cămilă, 1) etc., m) care tocmai au spart urciorul, n) care de departe par muşte”. Trimiterea este la triedul cunoaşterilor şi la interogarea arheologică (a arhivelor) şi a evoluţiei viului. În Catilinarele absenţa sau abundenţa normelor (în afara codului) duce la alienare şi crimă. Cuvântul este