Revista Fundaţiilor Regale
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE i IUNIE 1934 REDACŢIA Paul Zarifopol 3 GALA GALACTION . Acum 35 de ani (VI) .... 11 N. DAVIDESCU Versuri 31 TUDOR MUŞATESCU . Râul Doamnei 41 R. M. RILKE ...... Requiem 53 COLONEL LĂCUSTEANU Amintiri (VI) 59 I. SIMIONESCU Bacalaureatul 72 Z. PÂCLIŞANU Guvernele ungureşti şi mişcarea memorandistă a românilor din Ardeal 85 BELA BARTOK Muzica populară III GRIGORE POPA Peisaj ardelean 122 G. SOFRONIE Contribuţiuni la cunoaşterea ple biscitului internaţional .... 137 AL. O. TEODOREANU . Tocmala Crailor 167 ŞERBAN CIOCULESCU . Aspecte lirice contemporane . 172 CRONICI DELIMITĂRI ŞI COMENTARII CRITICE de Camil Petrescu (184); CREPUSCULUL ELITELOR de George Stroe (191); AMERICA VĂZUTĂ DE UN TÂNĂR ROMÂN DE AZI de Mircea Eliade (196); OPERA ROMÂNĂ de Radu Ciocul»seu (201); LIBRĂRIA FRANCEZĂ de /. Jgirofianu (211); ARHITECTURĂ MODERNĂ de Soare Z. Soare (215); CROCHIU POLITIC INTERNATIONAL de Richard Hillard (217): CRONICI IEŞENE de G. M. Zamfirescu (226). REVISTA REVISTELOR NUMĂRUL — 240 PAGINI — 25 LEI R E V IS TA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL BRĂTESCU-VOINEŞTI, O. GOGA, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: PAUL ZARIFOPOL (i.I— 1.V.1934) Secretar de redacţie Redactor: şi administrator: CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU lllllllllllilllllillllllllllllilllllllllllllillllllilllllillllllltilllllllllllllllllllllllllllll REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI III 39, B-DUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 241/97 !lIlilll!ll!l!l!l!lll!l!!l!illlll!llllllll!lllll!!l!linil!lllllllllllllllllll!l!ll!llllU!l!lll ABONAMENTUL ANUAL LEI 300 EXEMPLARUL 2.5 LEI EDITATĂ DE FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROLII" REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL I, No. 6, IUNIE 1934 BUCUREŞTI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ PAUL ZARIFOPOL Primul nostru redactor nu mai este. In ziua de întâi Mai, când revista pe care o îngrijise cu scum pete se distribuia prin librării şi chioşcuri, când strada vuia de veselia exuberantă a mulţimii evadate din birouri şi ateliere la chemarea patronală a soarelui festiv, Paul Zarifopol, amestecat în vârtejul anonim, s'a împleticit o clipă, străfulgerat, aşternân- du-şi pe caldarâm fruntea încărcată de gânduri. Destinul se săvârşise. Sărbătoarea muncii se încheia cu o jertfă, după ritualuri păgâne. Unul din cele mai alese capete ale literaturii româneşti, care cinstise munca intelectuală, satisfăcea în acest chip setea de sânge a idolului. Nu este în interpretarea morţii sale o simplă metaforă. Paul Zarifopol se dedicase din depărtate vremuri cu unicitate şi exclusivism ideilor. Era un gânditor derivat din filologie. Ca şi Remy de Gourmont, cu care semăna structural în mod surprinzător, Zarifopol dobândise din îndeletnicirea linguistică, ca o a doua etapă firească şi necesară, pasiunea militantă pentru sensul propriu şi originar al conceptelor. Pentru că şi-a trăit o bună parte din viaţă în Germania, nu cunoaştem decât în mod parţial primele sale rosturi intelectuale. Ştim că şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Halle, în romanistică, cu o teză care trata despre un trubadur. Compatrioţi mai tineri şi-1 re amintesc în anii din preajma războiului, la Lipsea, îndrăgostit de muzică, de viaţa universitară, de bibliotecă, de ştiinţa meti culoasă, colaborator la « Suddeutsche Monatshefte », ba chiar conferenţiar privat de oarecare răsunet. Reîntors în ţară după o absenţă de aproximativ două decenii, a optat între cariera universitară ce i se deschidea la Iaşi şi acti vitatea publicistică liberă, dela Bucureşti, pentru aceasta din urmă. Se pare că ceea ce 1-a ţinut departe de universitate a fost o instinctivă neîncredere în pedagogie, o sfială de a impune ex cathedra şi cu autoritatea de magister ideile, — şi mai ales vocaţia de debater dialectic al cuvântului scris. Din numeroase eseuri ale sale străbate oroarea retoricei, a disciplinei care, prin prezenţa unui public, condiţionează nu ştiu ce convenţiuni ver bale înstrăinate de actul pur al gândirii. Spiritul meditativ al lui Zarifopol şi sinceritatea sa absolută respingeau cu hotărîre, refuzau definitiv tot ceea ce e social şi scenic în comunicarea intelectuală. Singurătatea era mediul natural în care se efectua actul lucid al ideaţiei sale. Pentru acest motiv organic a preferat izolarea omului de condei, carierei academice, şi vorbăriei umflate, scrisul nud, fără o imagine. Zarifopol era un spirit subtil şi nuanţat, la superlativ. Elogiul i-ar fi displăcut, ca toate superlativele de altfel, pe care le-a evitat riguros în tot scrisul său. De aceea menţionăm că nu e un elogiu, ci numai o definire. A gândi pentru dânsul era un act de mare circumspecţie, de delimitare strictă a obiectului, şi de formulare personală, depărtată de manuale, unde şablonul înlocueşte adevărul. In cei nu mai mult de treisprezece sau paisprezece ani de activitate publicistică regulată, a atacat cu vervă multe şi variate chestiuni de estetică şi critică. De fiecare dată s'a arătat princi pial nesatisfăcut de formulele curente, cu putere de circulaţie. Consensul public, într'adevăr, îngroaşă şi diformează faţa ade vărată a problemelor intelectuale. Ele se cer luate din scurt, cu o cercetare personală, care e garanţia exactităţii. La drept vorbind, nici nu prea există noţiuni şi concepte pure, deoarece vremea le înăbuşe sub depozite grele de sgură, care trebue râcâite spre a se da de sensul propriu şi adecvat. Mai ales în ale literaturii, unde noţiunile evoluează până la răstălmăcire, unde fiecare generaţie contribue la coruperea semantică a în ţelesurilor, meritul covârşitor al lui Zarifopol s'a vădit statornic. De câte ori s'a aplicat într'o chestiune de ordin estetic sau is toric literar, s'a manifestat ca un limpezitor remarcabil, ca un restabilizator al fenomenelor originare. In acest scop era servit de o erudiţie deosebită şi niciodată pedantă, de o ascuţime demonică şi de un talent dialectic mlădios, pătrunzător. Deşi operaţia în esenţa ei filologică nu reclama neapărat virtuozităţi speciale, Zarifopol aducea în serviciul cauzelor sale, un lux neobişnuit de mijloace dialectice. Era manifest că disociaţia constituia pentru acest rafinat gânditor suprema bucurie şi că singura voluptate pe care a cultivat-o cu delectaţie era dialectica. Şi aci însă se simţea originalitatea. Zarifopol nu era un logician, un retor, un înlănţuitor de raporturi abstracte, căruia să i se întâmple să demonstreze în şir şi mai apoi în gol. El pătrundea esenţele, cu uşurinţă aparentă, mulţumită eleganţei scrisului, dar în realitate, prin reflexivitate şi gust sigur. In peisajul criticei noastre, Paul Zarifopol s'a situat la extrema limită a criticismului. Nici unul din criticii noştri contemporani, de toate vârstele, nu i se putea compara prin radicalism. Exi genţa sa era extremă, examinările sale caustice şi corosive, ana lizele sale, când se cuvenea, disolvante. Spirit fără idoli, ne încadrat nici unei formule de şcoală, dubitativ prin excelenţă, de o luciditate fără pereche, nu a păcătuit niciodată prin alunecări la suprafaţa obiectului literar. Prevăzut cu instrumente ascuţite, şi-a îndeplinit statornic menirea profesională de a judeca per sonal, neinfluenţat de judecăţi de opinie publică. Era cu deose bire neîncrezător în entusiasmele colective, în puterea modelor şi prestigiul bisericuţelor. Esenţialmente cerebral, apărat împotriva prizei sentimentale a literaturii, dar de o inteligenţă mlădioasă, receptivă, cuprin zătoare, a ştiut să fie altceva decât un rigid ideolog şi anume un estetician individualist, care a judecat literatura în funcţie de expresie plastică şi de înnoire sensibilă. Ultima sa carte, tipărită de «Fundaţia pentru literatură si artă Regele Carol II », îi defineşte de minune poziţia: « Pentru arta literară ». Sunt în majoritatea lor, eseuri nu tocmai recente şi cu obiecte literare străine: « Sentimentalul Maupassant », « Obiecţii lui Flau- bert», două studii despre Anatole France, datate 1914 şi 1924 sau 1925, « Notă la comemorarea lui Renan », « Despre metoda şi stilul lui Proust», « Pentru explicarea lui La Rochefoucauld », «Moliere şi gustul clasic» sau cu teme generale, ca « Arta literară şi simplă literatură » şi « Despre stilul perfect ». Prefaţa delicioasă, scrisă ad hoc, îl autodefineşte ca pe un critic ce nu se încadrează nicăeri. Zarifopol desaprobă <i metoda dictatorială» a criticului care e obişnuit «a lua ton»; din politeţe înnăscută, adoptă argu mentaţia zâmbitoare, fără pretenţii de autoritate, cu plăcerea disparităţii opiniei şi cu ingredientul contrastului. Este un im presionism numai aparent, care nu-şi face iluzia impunerii uni versale a judecăţilor de valoare. Substanţial, Zarifopol este mai curând dogmatic, prin precizarea netedă a unei atitudini stator nice. Aceeaşi prefaţă postulează cel puţin ca o realitate modernă, ca un stil al epocii, «individualismul de bază al atitudinii este tice ». Corolarul ei este autonomia artei. « E normal şi oarecum obligator, să interpretezi arta mai întâi estetic, să o judeci după norme artistice, fiindcă e artă, şi nu de alta ». Critica nu se cu vine să fie psihologică, istorică, ştiinţifică, şi adăugăm în com pletarea gândului autorului, socială. Ca un corectiv la consta tarea după care «lungă vreme critica a funcţionat mai mult vast decât precis », după aceea, ca o « scriitură poetică », impre sionistă, avem în sfârşit « o revenire la obiect, în spirit cât mai exact». Un scepticism funciar se opune dogmatizării criticei, scepticism surâzător, raportat la posibilitatea