Miscellanea Musicologica

Constantin-Tufan Stan

BANAT

Miscellanea musicologica

Proiect editorial finanțat de Consiliul Județean Timiș prin Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș

Constantin-Tufan STAN, născut în Bocşa (jud. Caraş-Severin), la 13 februarie 1957, este profesor de pian la Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj şi membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Licenţiat al Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (1981), doctor în muzicologie cu summa cum laude al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj- Napoca (2008), a obţinut, în 2009, premiul pentru istoriografie al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Este Cetăţean de Onoare al comunei Belinţ şi al oraşului Bocşa. Volume publicate: Rapsodia din Belinţ, Marineasa, Timişoara, 2003; Corul din Chizătău, Ediţie îngrijită de Constantin-Tufan Stan, Marineasa, Timişoara, 2004; Societatea Corală „Lira” din Lugoj, Marineasa, Timişoara, 2005; Centenar Dimitrie Stan. Cântecul străbate lumea (coautor), Eurobit, Timişoara, 2006; Zeno Vancea. Etape biografice şi împliniri muzicale, Tim, Reşiţa, 2007; Laurian Nicorescu. Compozitorul şi artistul liric, Anthropos, Timişoara, 2008; Titus Olariu. Artistul şi epoca sa, Anthropos, Timişoara, 2008; György Kurtág. Reîntoarcerea la matricea spirituală, MediaMusica, Cluj-Napoca, 2009; Victor Vlad Delamarina şi familia sa. Contribuţii biografice (coautor), Eurostampa, Timişoara, 2009; George Enescu în Banat, Eurostampa, Timişoara, 2009; De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică la Corul „Ion Vidu”. 1810-2010. 200 de ani de cânt coral românesc la Lugoj, Eurostampa, Timişoara, 2010; Aurel C. Popovici-Racoviţă. Preotul-compozitor şi profesorul, Eurostampa, Timişoara, 2010; Muzicieni din Banat, Eurostampa, Timişoara, 2011; Mihail Bejan – autorul primei traduceri în limba română a „Cronicii notarului anonim al regelui Béla”, Eurostampa, Timişoara, 2012; Sabin V. Drăgoi, Monografia muzicală a comunei Belinţ. 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate / XXX Coruri aranjate şi armonizate după melodiile poporale culese, notate şi alese din comuna Belinţ, Ediţie anastatică îngrijită de Constantin-Tufan Stan, cu un studiu muzicologic al lui Constantin Catrina şi un studiu lingvistic de Simion Dănilă, Eurostampa, Timişoara, 2012; Vasile Ijac – părintele simfonismului bănăţean, Eurostampa, Timişoara, 2013; Felician Brînzeu, Scrieri, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Eurostampa, Timişoara, 2014; Victor Vlad Delamarina acuarelist, Ediţie îngrijită, prefaţă şi studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Eurostampa, Timişoara, 2014; Alexandru Racolţa, Poezii, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin-Tufan Stan, cu un portret literar de Gheorghe Alexandru Iancovici, Lugoj, 2014; Liviu Tempea. Pianistul- compozitor, Eurostampa, Timişoara, 2015; Traian Grosavescu. Omul şi legenda (coautor), Datagroup, Timişoara, 2015; George Enescu. Consonanțe bănățene – cronici, evocări, interviuri, omagii, mărturii, Eurostampa, Timișoara, 2016; Ioan Vidu. Doinitorul Marii Uniri, Eurostampa, Timișoara, 2017; George Enescu. Consonanțe bănățene – cronici, evocări, interviuri, omagii, mărturii, Ediția a II-a, Eurostampa, Timișoara, 2018.

Constantin-Tufan Stan

BANAT

Miscellanea musicologica

Timișoara, 2018 3

Coordonator: Prof. dr. Constantin-Tufan Stan

Consilier editorial: Eugen Georgescu Coperta: Mihaela Gruber

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STAN, CONSTANTIN TUFAN Banat : Miscellanea musicologica / Constantin-Tufan Stan. - Timişoara : Eurostampa, 2018 Conţine bibliografie. - Index ISBN 978-606-32-0572-9

Editura Eurostampa Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26 Tel./fax: 0256-204816 [email protected] www.eurostampa.ro Tipărit la Eurostampa 4

C u p r i n s

Cuvânt-înainte ...... 9

POLITICIENI DE ALTĂDATĂ Eftimie Murgu, precursor al etnomuzicologiei românești ...... 12 Emanuil Gojdu, cetățeanul maghiar cu inimă de român ...... 17 Alexandru Mocioni și Eugen Mocioni – avocați și muzicieni ...... 26 Ioan Ienea – Liturghia lui Musicescu sub cupola Bazilicii „San Pietro” .. 33 Coriolan Brediceanu – „Frunză verde iorgovan, să trăiască Bredicean!” .. 35 Friedrich (Fritz) Pauck – magistrat și dirijor ...... 38 Iosif Willer – dirijor, compozitor și pedagog ...... 40

FOLCLORIȘTI LUGOJENI Ioan Iancu, violonist și compozitor ...... 43 Sofia Vlad-Rădulescu, precursoare a folcloristicii bănățene ...... 45 Livia Pascu-Becineagă – pianistă și folcloristă ...... 49 Ștefan Perianu – contribuții folcloristice ...... 51 Mihail Bejan și Ruga de la Lugoj ...... 54

SIMBOLURI IDENTITARE Ioan Vidu: file din istoria disputelor interetnice în Imperiul Austro-Ungar .. 83 Pro memoria, documentul care atestă izvodirea cântului coral rural românesc ...... 94 Olimpiadele corale din Chizătău și steagul „Doina și Hora” ...... 103 Omagiul bănățenilor adus lui Ferdinand I Întregitorul ...... 108 Nicolae Ursu și jubileul centenar al Corului din Chizătău ...... 111 Un fenomen alarmant: dispariția simbolurilor identității naționale ...... 116

REVERBERAȚII FRANCOFONE LA LUGOJ Henri Berthelot în cetatea lui Ioan Vidu ...... 122 Înfrățiți sub vraja muzicii ...... 125 Felician Brînzeu și Clubul Francez ...... 130

FILE DIN ISTORICUL TEATRULUI LUGOJEAN Inaugurarea Teatrului Orășenesc ...... 136 Flautul fermecat la Lugoj în anul 1811 ...... 140 Primele spectacole teatrale ...... 143 Franz Liszt pe scena vechiului teatru lugojean ...... 145 Silvia Iorga – actriță și violonistă. Enescu: Aubade pour Violon et Piano ...... 148 Teatrul lugojean a purtat numele poetului național ...... 151 Iosif Vanciu ...... 154

ZENO VANCEA O epistolă inedită ...... 159 Zeno Vancea, un autentic homo Banaticus ...... 167

LAURIAN NICORESCU Student la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Viena ...... 185 Președinte al Societății Academice Literare „Dacia Traiană” din Roma . 191 Partener al lui Traian Grozăvescu ...... 195 Solist la Opera Română din Cluj ...... 199 Activitatea componistică ...... 202

TITUS OLARIU Repere biografice ...... 207 Corespondența cu Lucian Blaga ...... 212 Debutul experienței artistice vieneze ...... 216 Solist la Opera Română din Cluj ...... 220 Pe scenele de la Wiener Volksoper și Dresdner Sächsische Staatstheater .. 226 Tribulațiile finalului de carieră ...... 229 Refugiul instituțiilor de artă ieșene la Făget în anii 1944-1945 ...... 232

COLOCVIUL NAȚIONAL DE FOLCLOR „SABIN V. DRĂGOI” Sub fascinația variantei belințene a Mioriței ...... 243

CONCURSUL INTERNAȚIONAL DE INTERPRETARE PIANISTICĂ „CLARA PEIA” Vanda Albotă și Clara Peia, repere în muzica instrumentală bănățeană .. 258 Cronică de întâmpinare și marginalii la cea de-a IV-a ediție ...... 269 6

STUDIA MUSICOLOGICA Corespondență inedită Ioan Scarlatescu – Tiberiu Brediceanu ...... 276 Epistolar Sabin V. Drăgoi – Vasile Vărădean ...... 285 Vasile Ijac şi tribulaţiile folclorului românesc în „obsedantul deceniu” . 293 George Pavel, primul dirijor al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara ... 305 György Ligeti și balada Miorița ...... 330

VARIA Deșteaptă-te, române! și Unirea ...... 336 Nicolae Titulescu – primul Cetățean de Onoare al orașului Lugoj ...... 342 Dr. Iuliu Rațiu – preot, filozof, publicist și muzician ...... 345 Dr. Dimitrie (Dima) Nedelcu, pionier al învățământului stomatologic maghiar ...... 352 Dr. Petru Borlovan și proiectul unei Mitropolii Ortodoxe Române la Lugoj ...... 355 Eugenia Brediceanu-Mazzuchi și eroismul femeilor române ...... 360 Copii vienezi trimiși la Lugoj pentru întreținere ...... 362 Victor Madincea (Viktor Madin) – baritonul lugojean de la Wiener Staatsoper ...... 365 Walter Mihai Klepper – Lumină lină ...... 368 Femei-dirijor în istoria muzicii românești ...... 371 Mihai Eminescu – omagiul lugojenilor de-a lungul timpului ...... 374 Lucian Blaga – o variantă inedită a poemului Întoarcere ...... 382 Fraţii Ioan şi Vasile Axente Iorga, muzicieni şi fotbalişti ...... 386 Centenarul sfințirii Catedralei Ortodoxe Române din Vârșeț – post festum ...... 389 Recital extraordinar Florin Paul la Sinagoga Neologă din Lugoj ...... 394 Festival-Concurs Național de Romanță și Lied la Bocșa ...... 397 Aura Twarowska – vocea de aur a orașului muzicii ...... 400 Dumitru Jompan – contemporanul cu aură legendară ...... 403 Paul Dan, venerabilul maestru de la Facultatea de Muzică din Mannheim ...... 406 Lugojul în nesfârșirea clipei ...... 409 Un pian nou de concert pentru Lugoj ...... 412 În așteptarea celei de-a VII-a ediții a Concursului Internațional de Canto „Traian Grozăvescu” ...... 415 Concert aniversar Tiberiu Brediceanu cu Aura Twarowska și Manuela Iana-Mihăilescu ...... 418 7

Ioan Iovan și zorii presei culturale lugojene postdecembriste ...... 422 Gheorghe Alexandru Iancovici – două texte inedite ...... 425 România Mare – un proiect de țară prea îndepărtat? ...... 433

BIBLIOGRAFIE ...... 437

INDICE DE NUME ...... 445

Cuvânt-înainte

Volumul – omagiu adus jubileului centenar al Marii Uniri – reunește articole, cronici și studii de specialitate, unele interferând cu importante teme istorice, dedicate Banatului, publicate în ultimii ani în hebdomadarul lugojean „Actualitatea” (variantele online și print), periodicul „Bocșa culturală”, men- sualele „Monitorul de Lugoj”, „Banat” și „Morisena”, revistele „Actualitatea literară”, „Actualitatea muzicală” și „Muzica”, revistele „Orizont” și „Steaua”, site-urile www.banaterra și mu- sicologypapers.ro, precum și în diverse volume colective. De asemenea, fragmente din volumele mele de autor au fost preluate și adaptate jurnalistic, pentru detalierea unor schițe biografice, descrierea, evocarea și contextualizarea unor evenimente culturale aflate în conexiune cu prezentul. În unele cazuri, titlurile articolelor de presă au fost reformulate, trimiterile la surse oferind însă posibilitatea identificării acestora. Am operat tacit intervenții în texte, iar în unele situații am refăcut par- țial conținutul, readaptându-l, pe baza unor informații și surse bibliografice actualizate, fără a altera însă conținutul.

POLITICIENI DE ALTĂDATĂ

Martor fără voie al spectacolului politic postdecembrist, cu o evidentă tentă caragialescă, marcat de mult umor involuntar, lipsă de elementare principii morale şi scrupule, gândul m-a purtat, duios, spre vremile de altădată, când în fruntea trebilor ţării se aflau bărbaţi destoinici, pricepuţi, devotaţi idealului naţional şi, mai cu seamă, împliniţi profesional: cărturari, juriști (notari, avocați și magistrați), muzicieni (pianiști, organiști, artiști lirici, folcloriști, compozitori, dirijori), militari, personalităţi de diferite etnii şi confesiuni care au slujit statul român sau, în contextul administrației ungare din perioada Imperiului Austro-Ungar, au militat cu consecvență pentru afirmarea identității spiritualității româ- nești, făcând politică la cel mai înalt nivel. Personalitățile evocate, politicieni, deopotrivă oameni de cultură, au practicat cu profesionalism și responsabilitate activități legate de sfera politicului (fie ca simpli membri de partid, funcționari de rang înalt în administrațiile locale sau județene – primari sau prefecți –, parlamentari – deputați sau senatori în Dieta de la Budapesta, respectiv Parlamentul Regatului Român), onorându-și intensele și rodnicele preocupări profesionale.

 Cf. „Actualitatea”, Lugoj, XX, 970, 4, și 971, 10. 11

Eftimie Murgu, precursor al etnomuzicologiei românești

Cele două adunări ale revoluţionarilor pașoptiști lugojeni (4/16–5/17 mai şi 15/27 iunie 1848) au fost precedate de expunerea Proclamaţiei Libertăţii, în centrul Lugo- jului, în 19 martie 1848. În prima adunare, prezidată de Vasile Fogaraşi, s-a luat decizia de a nu se da curs invitaţiei de a trimite delegaţi la Adunarea consultativă convocată de Mitropolitul Iosif Rajacici la Novi Sad şi, în acelaşi timp, s-a constituit o comisie însărcinată cu studierea modalităţilor privind emanciparea Bisericii Ortodoxe Române de sub juris- dicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Cea de-a doua adunare s-a desfăşurat pe Câmpia Libertăţii din Lugoj, sub conducerea lui Eftimie Murgu. Programul proclamaţiei includea înfiin- ţarea unei armate populare româneşti, sub comanda lui E. Murgu (în calitate de căpitan suprem), şi desemnarea a trei căpitani pentru fiecare din cele trei comitate bănăţene, limba uzitată în cadrul armatei nou-înfiinţate urmând să fie româna. Proclamaţia cerea imperios recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în Banat, iar limba maghiară să fie folosită doar în cadrul corespondenţei cu autorităţile administrative, precum şi destituirea celor doi episcopi sârbi din Timişoara şi Vârşeţ (Pantelimon Jivcovici, respectiv Ştefan Popovici), proclamarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Banat şi numirea unor episcopi români. Astfel, odată cu decretarea înfiinţării Mitropoliei greco-ortodoxe a Banatului, 12

în funcţia de vicar general mitropolitan la Timişoara (până la alegerea unui mitropolit) a fost numit protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici-Stoichescu (originar din Belinţ), iar în fruntea Episcopiei din Vârşeţ a fost desemnat, în calitate de vicar, Ignatie Vuia. În susţinerea financiară a demersurilor revoluţionare ale lui Eftimie Murgu, un rol major a avut Constantin Udria, primarul Lugojului, care s-a implicat şi în promovarea unor proiecte culturale de anvergură: înfiinţarea Casinei Române şi a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică (corul bisericii ortodoxe). O concludentă dovadă a interesului pe care-l manifesta C. Udria pentru susţinerea lecturii presei în Lugoj o reprezintă epistola, redactată în caractere chirilice, expediată din Viena, în 11 ianuarie 1850, „cinstitului magistrat în Lugoj”:

„Din simţul meu cel bun, dragostea şi iubirea ce o am cătră cinstiţii locuitori ai oraşului nostru Lugoj, fără deschilinire [deosebire] de naţie, pentru binele de comun şi pentru înaintarea în ştiinţă şi despre alte părţi a culturei şi pentru oamenii de clasa mai de jos a locuitorilor noştri, jertfesc din binele meu şi prenumeresc [abonez] foaia nemţească din Viena cu numele: «Lloyd» şi foaia ro- mânească cu numele: «Bucovina» şi «Gazeta de Transil- vania», şi acestea toate vor veni la Cinstitul Magistrat în dar spre cetirea a tuturor locuitorilor fără deschilinire de naţie. Deci mă rog de Cinstitul Magistrat să binevoiască a face aceasta cunoscut oamenilor să binevoiască a veni să citească oricând la casa comunităţii. Rămân al Cinsti- tului Magistrat şi al Cinstitei Comunităţi voitor de bine, Constantin Udria, m.p., judele oraşului” („Drapelul”, XVI, 72, 1916, 3).

 Pentru detalii privind relaţiile dintre Constantin Udria şi Eftimie Murgu, v. Boroş 1926a. Două epistole semnate de E. Murgu, 13

Ca o recunoaştere a contribuţiei sale la emanciparea social-politică şi confesională a populaţiei româneşti majoritare, Eftimie Murgu va fi ales să reprezinte circumscripţiile Lugoj, Oraviţa şi Făget în Dieta de la Buda (5 iunie 1848, prima reprezentare românească în Dietă), alături de alţi ro- mâni, reprezentanţi ai altor circumscripţii. În anul 1830, Eftimie Murgu (1805, Rudăria, azi Efti- mie Murgu, jud. Caraş-Severin – 1870, Budapesta, reînhu- mat la Lugoj, în 1932, prin diligenţele prefectului-muzician dr. Titus Olariu, fost bariton la Teatrul Saxon de Stat din Dresda), într-o încercare de a demonta aserţiunile care cla- mau pretinsa origine slavă a românilor bănăţeni, a publicat studiul Wiederlegung oder Abhandlung welche unter dem Titel verkömmt: Erweiss, dass die Wallachen nicht römi- scher abkunft sind, und diess nicht aus ihrer italienisch- slavischen Sprache folgt. Mit mehreren Gründen vermehrt, und in die wallachische Sprache übersetzt durch S.[ava] T.[hököly] in Ofen 1827; und Beweiss dass die Wallachen der Römer unbezweifelte Nachkömmlinge sind; wozu mehrere zweckmäßige kurze Abhandlungen; endlich eine Anmerkung über die in dem anhange vorkommende Antikritik desselben S.T. beygefügt werden. Verfasst von E. Murgu [Combaterea disertaţiei apărute sub titlul: „Dovadă că românii nu sunt de obârşie romană şi că acest lucru nu reiese din limba lor italiano-slavă. Completată cu mai multe argumentări şi tradusă în limba română de S.T., Buda, 1827, şi Dovadă că românii sunt urmaşii de necontestat ai romanilor; în care scop se adaugă câteva disertaţii adecvate. În fine, Observaţie

precum şi alte mărturii privind afinităţile dintre cei doi oameni politici români bănăţeni au fost publicate în Boroş 1930, 11-13. Informaţii privind detenţia lui E. Murgu, în Boroș 1926b. 14 privind anticritica aceluiaşi S.T., cuprinsă în anexă. Redactat de E. Murgu”]. Teza lui Sava Thököly fusese publicată la Halle, în 1823, fiind o replică cu caracter defăimător la adresa lucrării lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812). Studiul lui Murgu se constituie într-o pledoarie, ba- zată pe o amplă şi riguroasă argumentaţie ştiinţifică (isto- rică, lingvistică, folcloristică şi filozofică), în favoarea ori- ginii latine a limbii române, continuând polemica dintre Maior şi Kopitar, interpolată de Damaschin Bojincă, în anul 1828, în Animadversario in dissertationem Hallensen… [Răspundere dezgustătoare la cârtirea cea din Halle în anul 1823]. Adausul muzical, alcătuit din trei „romanische Tänze” şi două „schäfer Arien” (arii păstoreşti) pentru pian, cu o melodică specifică folclorului bănăţean, şi o „Poeten Arie” şi trei „reitzischen Tänze” (melodii din folclorul sârbesc), reprezintă o meritorie încercare de a construi un piedestal solid, printr-o pertinentă analiză comparativă, pentru susţinerea tezei sale privind latinitatea românilor bănăţeni, raportându-se la argumentele oferite de stratul ancestral etnomuzicologic, una din primele transcripţii în sistemul guidonic ale unor cântece româneşti. Exempli- ficările muzicale sunt susţinute, în cuprinsul studiului, şi prin aplicate consideraţii teoretice:

„Într-adevăr, nu puţine caracteristici ale unei na- ţiuni ni le oferă muzica. […] Muzica nu este un element de mică importanţă în caracterizarea unei naţiuni. Cânte- cele naţionale exprimă caracteristica gustului naţional. Din acestea vor fi plăsmuite obişnuitele Tanz-Sonaten, care vor da măsura creaţiei şi gustului naţional, şi nu li se va înfăţişa iubitorilor de muzică o oglindă întunecată când se va crea în acest spirit”. 15

Melodiile româneşti au caracter diatonic, fiind marcate însă şi de unele inflexiuni modale. Primul exemplu muzical este dansul Romana. Un studiu despre acest dans a publicat Ioniţă (Niţă) Şepeţian (1841-1874), fiul cel mare al preotului chizătăian Trifu Şepeţian (fondatorul primului cor ţărănesc din arealul românesc), licenţiat în Drept al Uni- versităţii din Budapesta, unde a beneficiat de stipendiile familiei Mocioni. În capitala ungară a studiat şi vioara, afir- mându-se ca un virtuoz instrumentist, apreciat în mediile muzicale selecte, activând în orchestra Tinerimii Univer- sitare Române. În repertoriul acestui ansamblu instrumental figurau opusuri semnate de Rossini, Haydn, dar şi de tineri autori români bănăţeni, astăzi uitaţi sau ignoraţi (Arii ro- mâne de Ioan Iancu). A compus lucrări originale, incluse în repertoriul orchestrei româneşti budapestane, şi a realizat aranjamente corale şi instrumentale. Talentul său s-a manifestat pe multiple planuri, inclusiv în cel al creaţiei literare. A fost primul muzician bănăţean care a analizat dansul de coloană Romana. În 1870 a demisionat din funcţia de jurasor comitatens, la Recaş, şi s-a angajat ca redactor la ziarul „Albina”. Din motive de sănătate s-a mutat la Vârşeţ, unde a activat ca adjunct în cancelaria avocatului Dionisie Cădariu, care, înainte de pensionare (1885), a funcţionat ca notar comunal în Chizătău. S-a stins din viaţă în comuna Iabuca, în apropierea Vârşeţului, la 5 februarie 1874.

Emanuil Gojdu, cetăţeanul maghiar cu inimă de român

Stingerea litigiului cultural dintre România şi Un- garia, declanşat după încheierea Primului Război Mondial, privind soarta activelor Fundaţiei „Gojdu” aflate la Bu- dapesta, a avut loc prin ratificarea unei Convenţiuni (publi- cată în „Monitorul Oficial”, nr. 17 din 21 ianuarie 1938, preluată în coloanele periodicului bucureştean „Curentul”, XI, 3.583, 1938, 6: Acordul cu Ungaria în chestia Funda- ţiei „Gojdu”). Acordul dintre România şi Ungaria, pentru reglementarea definitivă a afacerilor interesând Fundaţiunea „Gojdu”, fusese semnat în 27 octombrie 1937, iar Proiectul de lege pentru ratificarea Convenţiei, depus la biroul Ca- merei în 24 septembrie 1939, va fi finalizat în 20 iunie 1940, când, la Budapesta, a avut loc schimbul instrumentelor de ratificare. În anul 1937, Reprezentanţa Fundaţiei era alcătuită din ÎPS Dr. Nicolae Bălan, mitropolit, episcopii Vasile Lăzărescu (Caransebeş), Andrei Mager (Arad), N. Colan (Cluj), I. Popovici (Oradea) şi dr. George Dobrin, decanul baroului de avocaţi din Lugoj, membru în Comitetul Central al Fundaţiei, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin după Marea Unire, un politician care întruchipa idealurile

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 965-967, 2016, 4; cf. „Banat”, Lugoj, VII, 5-6 (77-78), 2010, 23. 17 marelui său înaintaş, tribunul Coriolan Brediceanu, în cabinetul căruia activase ca practicant. Evoluţia istoricului diferend (la finele celui de-al Doilea Război Mondial, după semnarea Convenţiei Ro- mâne-Ungare din anul 1953, şi, mai cu seamă, după evenimentele de la sfârşitul anului 1989, care au configurat o nouă geografie politică europeană), departe de a conduce la o clarificare, a declanşat noi asperităţi diplomatice şi juridice. Nu ne propunem analizarea contextului în care gu- vernele ungar şi român au ratificat, în anul 2005, o nouă convenţie privind rezolvarea definitivă, pe cale amiabilă, a problematicii moştenirii Fundaţiei „Gojdu”, prin crearea controversatei Fundaţii Publice Româno-Ungare „Emanuil Gojdu”. Ceea ce are relevanţă pentru demersul nostru este reprezentat de dimensiunea istorică şi axiologică a principiilor promovate prin moştenirea materială şi spirituală a marelui mecena. Decretul din 27 decembrie 1860, prin care Ungaria încorpora Voivodina Sârbească şi Banatul Timişean, va inaugura așa-numita eră liberală în Banat, caracterizată prin introducerea administraţiei comitatense şi nominalizarea Lugojului ca sediu al comitatului Caraş. Animaţi de „razele prime şi mult promiţătoare ale reînvierii vieţii constitu- ţionale”, lugojenii se bucurau de „ştergerea absolutismului. Piepturile să ridicau, inimele să deschideau, steaguri tricolore româneşti, ungureşti fâlfâiau pe casa Comitatului ora- şului şi pe cele ale fruntaşilor de tot neamul. Un steag nu să suferea la unguri, ci toţi trebuiau să pună, şi toţi, ca semn de bucurie comună, au şi pus ambele steaguri. Entuziasmul izbucnit a deschis gâtul şi cântăreţilor naţionali, cari, la fiecare sărbătoare a libertăţii, lăsau să răsune ariile însufle- ţitoare” (Brediceanu 1900, 25).

În 1861, Emanuil Gojdu, personalitate emblematică a românilor bănăţeni şi transilvăneni, va fi delegat, la Lugoj, în funcţia de comite suprem (föispán) al comitatului Caraş, sub incidenţa Diplomei din 20 octombrie 1860 şi a Patentei din 26 februarie 1861. Înainte de instalarea sa la Lugoj în funcţia de comite (27 februarie 1861), Gojdu a ţinut un discurs, în 8 ianuarie 1861, în faţa intelectualilor români din Pesta. Entuziasmul festivităţii a fost debordant, accentele de efuziune patriotică fiind împărtăşite atât de reprezentanţii etniei române, cât şi de cei ai comunităţii maghiare:

„Aşa, la instalarea primului comite suprem al Caraşului, Emanuil Gojdu, la Hotelul «Cornul de vânat» (azi cazarma jandarmilor), în sala decorată cu ambele tricolore, banchetul s-a început cu Deşteaptă-te, române! cântat de toţi mesenii cu Gojdu dimpreună, viceşpanul Faur (mai târziu, comite suprem al comitatului Caraş) şi Szende (mai târziu, ministru). Şi atunci a zis neuitatul Gojdu cuvintele: «Fraţilor! aţi auzit cântarea Deşteaptă- te, române! Aceasta să vă fie rugăciunea şi de dimineaţă, când vă sculaţi, şi de seară, când vă culcaţi»” (Ibidem, 26).

În 7 august 1861, noul comite a convocat Congre- gaţia Comitatensă, pentru a lua în discuţie rezoluţia Loco- tenenţei Crăieşti (aşa-numitul Consiliu Locumtenenţial) din Buda, emisă la 1 august, cu privire la eventuale modificări în ceea ce priveşte limba „de propunere” la Gimnaziul de Stat maghiar din Lugoj, în care şcolarii de naţionalitate română reprezentau majoritatea. Pentru aplanarea disputelor dintre români şi maghiari, Gojdu va propune înfiinţarea unui nou gimnaziu, destinat în exclusivitate învăţământului românesc, donând, în acest scop, 2.000 de florini. În pro-

19 cesul-verbal al Congregaţiei, printre donatori, cu o contri- buţie de 200 de florini, întâlnim şi numele lui Teodor Pap. Teodor Pap, „mare proprietar de Kekeş” (1822, Gyula – 1887, Lugoj), a fost o personalitate activă a vieţii culturale lugojene la sfârşitul secolului al XIX-lea. I s-a încredinţat funcţia de preşedinte al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică în 23 XII 1879/4 I 1880, cu prilejul adunării generale a venerabilei corale, care, peste două zile, în semn de omagiu, îi va dedica o serenadă („Desceptarea”, Lugoj, I, 2, 1880, 13). În timpul preşedinţiei lui Fabius Rezei (ales cu prilejul Adunării Generale din ianuarie/ februarie 1881), T. Pap a activat ca membru în comitet, alături de Simeon Popeţiu (secretar), Iosif Iorga (casier), August Tuculia (arhivar), dr. Iosif Miescu, Virgiliu Thomici, Coriolan Brediceanu, Mihai Pocreanu, Nicolae Munteanu, Iosif Teodorovici şi Ioan Dragoescu („Desceptarea”, Lugoj, II, 5, 1881, 19). Spre sfârşitul vieţii şi-a exprimat vocaţia de mecena, testând o mare parte a averii sale pentru constituirea unei fundaţii culturale, prin care a sprijinit tinerii aflaţi la studiu. Între cei 45 de reprezentanţi români ai Congregaţiei (care reprezentau majoritatea) s-au aflat şi At. Marian Marienescu (subnotar al II-lea, iar din 1862 avocat stagiar la Lugoj), ing. Constantin Rădulescu (fiul preotului Nicolae Rădulescu din Chizătău, bunicul lui Victor Vlad Delama- rina) şi av. Constantin Popescu (viitorul colaborator al lui T. Pap în arendarea „regaliilor” din Lugoj). În procesul- verbal al Congregaţiei, între numele donatorilor le întâlnim şi pe acelea ale pretorului Petru Rácz din Caransebeş, viitorul socru (din 1870) al lui T. Pap, Simeon Mangiuca (pretor la Oraviţa), Vasile Brediceanu (tatăl lui Coriolan Brediceanu), precum şi pe cel al învăţătorului Ioan Haţeg, fiu al

Belinţului (tatăl avocatului Titus Haţeg), participant activ la Revoluţia din 1848, neobosit luptător pentru emanciparea bisericii şi a învăţământului românesc de sub tutela sâr- bească. Disputele referitoare la denumirea gimnaziului (Gim- naziul Naţional Român Ortodox) vor determina retragerea unor donaţii din partea reprezentanţilor altor confesiuni (în special cea greco-catolică), suma subscrisă fiind trecută, în cele din urmă, de autorităţile ungare în fondul gimnaziului maghiar catolic. Printr-o circulară emisă în 15 august 1861, comitetul comitatens a convocat Congregaţia Comitatensă generală, în ziua de 4 septembrie, pentru alegerea oficianţilor la Tribunalul Judiciar Comitatens (Sedria). Cu acest prilej, canonicul Andrei Liviu Pop, susţinut de vicecomitele- primar Ioan Faur (fost ablegat în Dieta de la Pesta), a depus o moţiune în sprijinul acceptării limbii române ca limbă oficială (notar-primar era Aurel Maniu). O parte din cei pre- zenţi au obiectat, pretinzând necesitatea tipăririi moţiunii, invocând însă şi pretinse vicii procedurale. Iniţiativa, sprijinită de notarul-primar comitatens Aloisiu Vlad, a fost primită cu o oarecare reticenţă de E. Gojdu, care a decis dezbaterea sa peste 24 de ore, hotărându-se, la propunerea lui I. Faur, depunerea moţiunii, în traducere maghiară şi germană, la cancelaria comitatensă, pentru a putea fi lec- turată de toţi membrii comitetului, pentru traducerea textului fiind însărcinat Aurel Maniu („Gazeta Transilvaniei”, Braşov, XXIV, 73, 1861, 308). Proiectul pentru introducerea limbii române ca limbă oficială în comitat (elaborat de o comisie alcătuită din cinci membri), amendat la punctul al doilea de dr. Haţieganu, jude cercual, a fost votat cu majoritate absolută în sesiunea Congregaţiei Comitatense din 6 septembrie 1861, după ce,

în prealabil, în şedinţa din 5 septembrie, la cererea lui Emanuil Gojdu, fuseseră dezbătute şi unele aspecte legate de titulatura proiectatului gimnaziu în limba română („Gazeta Transilvaniei”, Braşov, XXIV, 74, 1861, 312). În 1862, Teodor Şerb, sprijinitorul lui Teodor Pap, va deveni locţiitor de comite suprem. Acesta convoacă, în 10 februarie 1863, fondatorii gimnaziului, pentru a lua o hotărâre în privinţa limbii de predare. Românii fiind majo- ritari, s-a votat în favoarea limbii române, dar decizia fondatorilor a fost anulată ulterior de Locotenenţa Crăiască. Cel care nu se va împăca cu acest eşec va fi Coriolan Bredi- ceanu, care, mai târziu, va continua lupta pentru emanciparea învăţământului românesc. După episodul petrecut la Lugoj, Emanuil Gojdu a devenit membru în Casa Magnaţilor, unde a îndeplinit şi funcţia de notar public cambial. Şi-a exercitat şi aspiraţiile politice, devenind, în 1867, deputat în cercul electoral Tinca din judeţul Bihor. În viziunea unor istorici maghiari, Gojdu a reprezentat întruchiparea plenară a tipologiei cetăţeanului maghiar de naţionalitate română ideal, care simţea şi scria ungureşte (Révay, Lexiconul mare, 1913), motiv de acuze, din partea unor reprezentanţi ai populaţiei româneşti, pentru presupusa sa atitudine filomaghiară, cu atât mai mult cu cât, în mod constant, Gojdu se afişa în public îmbrăcat într-un costum de magnat ungur şi îşi scria numele, Gozsdu, în grafie maghiară (Francisc Deak, un alt macedoromân, care îşi maghiarizase numele de Pescariu, avea să fie poreclit, mai târziu, „înţeleptul patriei”), manifestându-şi, în acelaşi timp, sentimentele de prietenie faţă de unele personalităţi ale culturii maghiare. Emanuil Gojdu, primul avocat român din Budapesta (specialist în drept penal, titularul unui cabinet avocaţial

încă din anul 1825), primul judecător român în Curia Ungară (numit în 1869), s-a născut la Oradea, în 1802, din părinţii Atanasie şi Ana (n. Poienar, într-o familie de mace- doromâni din Bitolia). În tinereţe (1821-1830) a patronat mai multe cenacluri literare, manifestându-şi şi talentul literar prin publicarea unor poezii în limba maghiară (revista „Cadoul de literatură frumoasă”, 1826). A fost primul avocat care a introdus în instanţele judecătoreşti din Budapesta acţiuni formulate în limba maghiară (şi nu în limba latină, potrivit uzanţelor epocii). Totodată, a consacrat limba maghiară ca limbă oficială în conducerea regis- trelor bisericii ortodoxe greceşti din Budapesta, înlocuind practica tradiţională a utilizării limbii germane. Şi-a testat averea, imobilă şi mobilă – evaluată la 200.000 de florini (testamentul a fost redactat în 1869, cu un an înainte de trecerea sa la Domnul), pentru înfiinţarea unei Fundaţii care să sprijine studenţimea română ortodoxă nevoiaşă din Mitropolia Ardealului. După 50 de ani, urma ca stipendiile să se acorde şi elevilor din şcolile de artişti, preoţi şi învăţători, iar după 100 de ani (în cea de-a treia etapă a aplicării prevederilor testamentare), şi preoţilor şi învăţă- torilor săraci cu familie mare sau bătrâni. În ultima etapă, după 150 de ani, stipendiile erau destinate oricărui scop cultural, pentru românii greco-orientali din Ungaria şi Transilvania. Pentru a ilustra, concret, modalitatea de acordare a burselor Fundaţiei „Gojdu”, criteriile care fundamentau luarea deciziei şi condiţiile pe care trebuia să le înde- plinească studentul stipendiat, prezentăm in integrum dacti- lograma unui document emis de membrii Reprezentanţei Fundaţiei „Gojdu” cu puţin timp înainte de semnarea actului Marii Uniri. Este vorba de o înştiinţare privind acorda-

23 rea unei burse, transmisă lui Gheorghe Stoian, student la Facultatea de Drept din Budapesta, ca urmare a votului Reprezentanţei, în şedinţa din 14/27 august 1918, purtând semnătura lui Gheorghe Comşa, secretar, datată Sibiu, 22 august/4 septembrie 1918.

Nr. 256/1918 F.G. Dlui Gheorghe Stoian, jurist an III, Budapest

Reprezentanţa Fundaţiunii lui Gozsdu, în şedinţa sa din 14/27 august 1918, ţi-a votat o bursă (un ajutor) de cor. 400, pentru anul şcolar 1918/19, la studiul Dreptului în Budapest. Această bursă se va lichida în 4 etape egale, şi anume: rata I la 30 septembrie, rata II, 30 noemvrie, rata III, 31 ianuarie şi rata IV, 30 aprilie, iar ajutorul pentru rigorozanţi, în 3 rate egale, şi anume, dacă vei documanta la chitanţă depunerea cu succes a fiecărui rigoros, şi, în fine, taxa diplomei după promovarea de doctor în ştiinţele pentru care s-a votat ajutorul. Chitanţa, compusă fracto în limba română şi maghiară, trebuie provăzută cu timbru din patrie şi vidimată de superioritatea institutului unde vei studia, iar unde domiciliază delegat designat de Reprezentanţă pentru supraveghiarea bursierului, şi de acesta. Chitanţa este a se prezenta, la terminele sus indicate, cancelariei Fundaţiunii „Gojdu”, Nagyszeben, Fleischergasse, 45, la orele oficioase (8-12 a.m., 3-5 p.m.), până în a 24-a zi a lunilor indicate, căci chitanţa sosită după acest termen se va solvi numai la terminul ce urmează. Condiţiunile sub cari vei putea folosi această bursă sau ajutor sunt următoarele: 1. Să te înscrii de ascultător ordinar la cursul pentru care ţi s-a votat stipendiul.

2. Să frecventezi prelegerile cu diligenţă, să faci colocviu cel puţin din 2 studii principale pe semestru şi să depui examenul, respectiv rigorosul, precis la timpul normal. 3. Dacă [la] institutul la care te vei înscrie se va propune studiul religiunii sau al limbii şi literaturii române, eşti obligat să frecventezi acele prelegeri şi să dovedeşti sporul făcut. 4. Să cercetezi biserica română ortodoxă în dumineci şi sărbători, să iei parte la parastasul care se ţine în memoria fericitului fondator şi, în fine, să duci viaţă morală şi peste tot în societate să ai purtare corectă, să nu participi la demonstrări publice. 5. Să sprijineşti moraliceşte şi materialmente corul bisericesc şi biblioteca parohială. 6. Părăsirea locului de studiu pe timp mai îndelungat trebuie anunţată la cancelaria fundaţiunii sau la delegatul reprezentanţei. 7. Să prezentezi declaraţiunea aci alăturată. 8. Cu finea anului şcolar, cel mult până în 2/15 iulie, eşti dator să arăţi la cancelaria Fundaţiunii rezultatul obţinut în studii, prin trimiterea indicelui, respectiv a testimoniului scolastic original sau în copie legalizată de autoritatea şcolară ori de notarul public, amintind de rugarea de legitimare, să ceri bursa şi pe anul viitor şcolar, deoarece bursele se votează numai pe un an. Rigorozantul să arate că a depus cel puţin un rigoros. Atât bursierii, cât şi rigorozanţii să arate că folosit-au şi în care sumă bursa sau ajutorul votat.

Alexandru Mocioni şi Eugen Mocioni – avocaţi și muzicieni

Un important eveniment cultural al românilor bănă- ţeni la finele secolului XX l-a constituit organizarea Adu- nării Generale a ASTREI, în zilele de 15/27 şi 16/28 august 1896 (prin care Banatul se afilia asociaţiei transilvănene), la Lugoj, „cel mai românesc oraş, cel mai puternic centru al fraţilor bănăţeni, cel mai ilustru loc şi prin lupte naţionale, şi prin fapte culturale; în acel Lugoj care singur a ştiut a validita întreg dreptul limbei româneşti şi a păstra neştirbit acest drept până în zilele noastre” (Elie Dăianu). Comitetul „arangiator”, prezidat de av. Titus Haţeg, a lansat un Apel către corurile române din Banat, în care erau specificate şase condiţii organizatorice şi muzicale privind participarea reuniunilor corale. Astfel, fiecare cor trebuia să prezinte trei lucrări, între care şi o piesă românească originală, fiind excluse traducerile. În finalul apelului (care purta sugestivul motto: „El [ţăranul] lasă plugul, sapa şi carul şi, în loc de armă, ia lira în mâini”) se anunţa că fiecare reuniune va primi partitura cântecului Deşteaptă-te, române! („Drepta- tea”, Timişoara, III, 144, 1896).

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 962-964, 2016, 4; cf. Asociația Culturală „David Voniga” din Giroc, Banat – Europa: istorie și cultură, coordonator: Alin Cristian Scridon, Jatte Press, Szeged, 2017, p. 165-173. 26

Încă din dimineaţa zilei în care urma să se desfă- şoare concursul coral, Lugojul exprima efervescenţa momentului:

„În această zi, «marea», dis-de-dimineaţă, a înce- put a se mişca, crescând şi sporind tot mereu, din oră în oră. Trenurile tot mereu aduceau oaspeţi la «Concordia», iar corurile de plugari, 20 la număr, cu câte 40-50 de membri şi membre, toţi şi toate în costumul curat, frumos şi încântător naţional, se adunau şi esundau [inundau] şi ele străzile şi grădina Hotelului «Concordia»” („Drep- tatea”, Timişoara, III, 183, 1896, 2).

Emulaţia s-a desfăşurat în grădina „Concordiei”, pe un podium uriaş împodobit cu crengi verzi de brad şi gorun, într-o atmosferă de mare însufleţire şi vibraţie naţională. În preludiul concertului, toate corurile au format un alai, de- filând în sunetele unui flaut care intona Deşteaptă-te, ro- mâne! Juriul, prezidat de dr. Alexandru Mocioni (pianist- concertist şi compozitor), preşedinte de onoare al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, alcătuit din personalităţi marcante (dr. Coriolan Brediceanu, Ioan Vidu, Timotei Popovici, dr. Elie Dăianu, dr. Demetriu Florescu, dr. Eugen Mocioni), a acordat premii „corurilor care s-au aflat mai harnice în cântare”. Eugen (Eugeniu) de Mocioni (1844- 1901), fratele lui Alexandru Mocioni, cu studii pianistice, intrase în conştiinţa publicului meloman ca instrumentist virtuoz. Doctor în Drept al Universităţii din Graz, s-a dedicat susţinerii şi promovării idealului naţional, exercitând un mandat de deputat în Dieta de la Pesta ca reprezentant, din partea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, al Cercului electoral Sânnicolau Mare (1869-1872). A pierdut următoarele alegeri dietale, din 1872 (în cercurile electorale 27

Sânnicolau Mare şi Făget), în favoarea notarului lugojean Mihail Bejan (autorul primei traduceri în limba română a Cronicii anonime a regelui Béla, violonist amator, jurnalist, folclorist şi nuvelist), care reprezenta partidul guvernamental. Organizatorii emulaţiei închinate ASTREI instituiseră trei categorii de premii: a) premiul familiei Mocioni, constând într-un armoniu; b) premiul compozitorilor, cuprin- zând o colecţie de compoziţii româneşti; c) premiile Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj, alcătuite dintr-un pocal de argint, o vioară şi un flaut. Premiul familiei Mocioni a răsplătit evoluţia corului de plugari (greco- catolic) din Oraviţa. Premiile reuniunii lugojene au revenit corului de plugari (ortodox) din Oraviţa (o vioară), corului de plugari din Ticvaniu Mare (pocalul de argint) şi corului de plugari din Topolovăţu Mare (un flaut). Vestitului cor din Chizătău, dirijat de Ioan Drăghici, i-a fost conferită diploma „Litere comemorative”. În finalul serbării, într-o atmosferă apoteotică, toate corurile, reunite sub bagheta lui Ioan Vidu, au interpretat Un răsunet – Deşteaptă-te, române! de Musicescu/Vidu.

„A fost o privelişte măreaţă, neobişnuită şi totodată mişcătoare a vedea această mare mulţime de cântăreţi şi cântăreţe în costumele lor naţionale româneşti şi a fost o plăcere rară de a le auzi intonând, din toate părţile, încântătoarele noastre melodii naţionale.” („Gazeta Transilvaniei”, Braşov, LIX, 181, 1896)

 Ionel de Mocioni (1893-1930), fiul lui Eugen şi al Tereziei (născută Horváth de Zalaber), a deţinut demnitatea de prefect al judeţului Severin, cu capitala la Lugoj, în ultimii doi ani de viaţă. 28

În vederea inaugurării oficiale şi a adoptării statutelor, Andrei Baron de Şaguna, însărcinat cu conducerea provizorie a Asociaţiei, a adresat o „conchiamare” (convo- care) „intelighenţiei” naţiunii, în 29 septembrie 1861, pentru a lua parte la adunarea constituantă, iar reprezentanţii săi să se înscrie ca membri. În textul remis spre publicare periodicului „Gazeta Transilvaniei” era elogiat acceptul împă- ratului Francisc Iosif pentru înfiinţarea ASTREI şi elaborarea statutelor. Ca membri de onoare au fost cooptaţi lugojenii Ştefan Moldovan (prepozit capitular) şi Andrei Liviu Pop (canonic), Aron Pumnul (profesor la Cernăuţi), contele Georgiu Csáki („pentru meritele câştigate prin ajutoarele făcute şcoalelor şi literaturei româneşti”), Aureliu Kecskeméti, redactor la jurnalul „Sürgöny” („pentru favorarea limbei române”), A. T. Laurian (profesor de filozofie în Bucureşti), Simion Bărnuţiu, Damaschin Bojincă (jurisconsult în Moldo- va), Florian Aaron (profesor de retorică în Bucureşti) ş.a. Atribuirea preşedinţiei juriului lui Alexandru Mocioni (1841-1909) nu fusese întâmplătoare. Doctor în Drept al Universităţii din Graz, acesta era cunoscut ca un eminent politician, apărător al drepturilor social-politice ale români- lor bănăţeni. Desemnat candidat de deputat, Al. Mocioni a efectuat o memorabilă vizită electorală la Lugoj, rostindu-şi discursul-program într-o atmosferă entuziastă, ce va determina câştigarea sufragiilor alegătorilor lugojeni, din partea PNR, pentru un mandat în Dieta din Pesta, la alegerile din 10/22 aprilie 1869. La conferinţa naţională din 1869, care a premers organizarea alegerilor dietale, Al. Mocioni susţi- nuse principiul organizării luptei politice în jurul unui partid politic care să reprezinte atât Banatul, cât şi Ardealul, deziderat înfăptuit plenar mai târziu, în 1881.

Dincolo de prodigioasa sa carieră politică, de no- bleţea actelor de mecenat cultural (a fost un fervent şi constant susţinător financiar al bisericii române ortodoxe, al periodicelor de expresie română – „Albina”, „Drep- tatea”, „Luminătoriul”, „Tribuna”, „Drapelul” –, sti- pendiind, în acelaşi timp, zeci de studenţi români aflaţi la studiu la Budapesta şi Viena şi societăţi culturale ro- mâneşti – reuniuni de cântări şi muzică şi societăţi de teatru), Al. Mocioni s-a afirmat şi ca un remarcabil pianist- concertist şi important creator muzical (studiase, în co- pilărie, la Pesta, pianul şi violoncelul, apoi, în anii matu- rităţii, se perfecţionase, la Viena, în tehnica şi arta com- poziţiei). În castelul din Căpâlnaş (dotat cu două piane) erau organizate frecvent serate muzicale cu participarea celor doi fraţi, Alexandru şi Eugen, cu aportul vocal al Tereziei, soţia lui Eugen. A cultivat relaţii de amiciţie cu Franz Liszt, cu care a practicat muzica de cameră, cântând piese pentru pian la patru mâini în salonul său din Pesta. Compoziţiile sale vocale şi instrumentale, cunoscute şi apreciate în epocă, au fost interpretate cu succes la Budapesta, Viena şi Praga: Pensées fugitives pour le piano (1864, una din primele sale compoziţii), Sechs Lieder für eine Singstimme mit Klavier-begleitung, op. 8 (1879, opus dedicat reginei-poete Carmen Sylva) şi op. 9 (1880, ciclu dedicat cumnatei sale Theresia), Sonata în mi minor pentru pian şi violoncel – vioară ad libitum (dedicată fratelui său Eugen şi interpretată la Praga în 1909, una din primele creaţii de gen din istoria muzicii româneşti, editată la Albert Gutmann, Wien/Leipzig, 1882 – o primă sonată pentru violoncel fusese compusă de G. Stephănescu în

1864), Deux mazourkas pour le piano, Sonata în Re major şi Sonata în re minor pentru pian, Valse pour le piano, Lyrische Album-Blätter für klavier, Marche funébre pour le piano (omagiu adus mamei sale, Catherine), valsuri orchestrale. Detaşat de expresia filonului folcloric (din păcate, nu a cules şi prelucrat folclor), aflat în contact cu muzica cultă practicată în importante centre culturale europene, Al. Mocioni a evitat, astfel, modul de abordare facil, idilic al melosului popular (exprimat de unii din contemporanii săi ardeleni, formaţi la Blaj la şcoala lui Iacob Mureşianu), fiind în sincronie cu tehnica şi expresia muzicii de factură romantică, cu o incontestabilă rigoare aplicată formelor clasice. În 30 noiembrie 1941, Zeno Vancea s-a implicat în desfăşurarea manifestărilor prilejuite de serbarea comemo- rativă a familiei Mocioni, interpretând Marş funebru de Alexandru Mocioni, opus dedicat mamei sale, Ecaterina (Catinca). Printr-o adresă semnată la 2 decembrie 1941 de Vasile Lăzărescu, întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe Ro- mâne a Timişoarei, se subliniau meritele muzicianului:

 „Adevărul este că în aceste partituri se pastişează sonatele compozitorilor vienezi.” (Cosma O. L. 1976, 407-408)  Pentru detalii privind două dintre mazurci, v. Bodó 2005a, 44-48.  Pentru alte informaţii privind dimensiunea artistică a perso- nalităţii lui Alexandru Mocioni, v. Cosma V. 2006, 179-180, şi Berényi 2009, 3-13.  Pentru o perspectivă analitică a Sonatei pentru pian şi violoncel, v. Sinaci 2009. 31

„Domnule Profesor, Apreciind la justa ei valoare contribuţia artistică şi spirituală ce aţi dat pentru buna reuşită a serbării comemorative a ilustrei familii Mocsonyi, în 30 noiembrie a.c., atât ca interpret neîntrecut al Marşului funebru, com- poziţie a neuitatului şi marelui Alexandru Mocsonyi, cât şi prin aprecierea competentă ce aţi făcut lucrărilor sale muzicale în organul nostru eparhial, Vă rugăm să primiţi expresiunea mulţumirilor noastre, în numele Sfintei Epis- copii Ortodoxe Române a Timişoarei. Primiţi, Vă rugăm, Domnule Profesor, asigurarea deosebitei noastre conside- raţiuni ce Vă păstrăm. Timişoara, la 2 decembrie 1941 Episcop: Vasile [Lăzărescu]”

Prin contribuţiile sale de pionierat în componistica muzicală, privind cristalizarea unor genuri şi forme muzicale într-o periodă sensibilă pentru spiritualitatea româ- nească, numele lui Alexandru Mocioni a fost inclus la loc de cinste în istoria muzicii româneşti, fiind consemnat, deopotrivă, şi în lexicografia europeană. Doar multitudinea şi amplitudinea preocupărilor sale dedicate activităţilor de natură social-politică l-au împiedicat în desăvârşirea şi exprimarea plenară a evidentului său har muzical.

Ioan Ienea – Liturghia lui Musicescu sub cupola Bazilicii „San Pietro”

Ioan Ienea s-a născut în 24 februarie 1879 la Lugoj, unde a urmat cursurile primare şi gimnaziale. La Gimnaziul de Stat lugojean (a beneficiat de un stipendiu acordat din Fondul „Rudolfian” al Episcopiei Greco-Catolice) i-a avut ca dascăli pe Stefan Valker şi Wilhelm Schwach (muzică), Iuliu Raţiu şi Ioan Ţiucu (religie), precum şi Iosif Tempea la limba română. După obţinerea licenţei în teologie şi a calificării în învăţământ la Institutul Teologic din Blaj (1904), I. Ienea îşi va desăvârşi, anul următor, formaţia teologică la institutul de profil din Budapesta. La 1 septembrie 1904 a preluat conducerea Socie- tăţii Corale „Lira”, în care activase încă din clasele primare (succedându-i lui Iosif Miclău), fiind numit apoi director provizoriu la Şcoala Primară Confesională de Băieţi din Lugoj. A avut o prezenţă activă în cadrul Reuniunii Învă- ţătorilor Români Uniţi din Ţinutul Lugojului, ca notar, vicepreşedinte şi delegat la examenele de sfârşit de an şcolar. Hirotonit şi confirmat ca preot în Protopopiatul Lu- gojului, în 1906 a vizitat Expoziţia Generală Jubiliară de la Bucureşti, închinată sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, împreună cu un mare grup de intelectuali

 Cf. Stan 2005a. 33 uniţi bănăţeni, condus de canonicul Ioan Boroş. În decretul de hirotonire, semnat de episcopul Vasile Hossu, erau subliniate calităţile şi meritele lui Ioan Ienea:

„Dilecţia Sa Ioan Ienea, teolog absolut şi docent calificat, conştiu de chemarea sa, a dovedit spiritul recerut carierei preoţeşti, şi ca învăţător ordinar la Şcoala de Băieţi Greco-Catolică din Lugoj şi-a împlinit dato- rinţele cu scumpătate, şi pre podoaba cultului divin în biserica noastră catedrală cu zăl şi abnegaţiune a condus şi conduce corul bisericesc”.

Cu prilejul celui de-al doilea pelerinaj întreprins la Roma de reprezentanţi ai bisericii greco-catolice lugojene (dedicat jubileului de cincizeci de ani de preoţie a Sancti- tăţii Sale Papa Pius al X-lea), desfăşurat în mai 1908, Ioan Ienea a dirijat Liturghia lui Gavriil Musicescu, în interpretarea Corului Colegiului „De Propaganda Fide” (unde urmau cursurile mai mulţi seminarişti români), sub cupola Bazilicii „San Pietro”, prima liturghie românească ce a răsunat în incinta măreţului locaş, în prezenţa Sfântului Părinte. A participat, ca delegat al plasei Orăştie (unde fusese numit protopop), la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decem- brie 1918, iar între anii 1928 şi 1932 a reprezentat, ca senator, judeţul Hunedoara în Parlamentul României, din partea Partidului Naţional Ţărănesc. A trecut la cele veşnice în 3 august 1954.

Coriolan Brediceanu – „Frunză verde iorgovan, să trăiască Bredicean!”

În Banat, anul 1906 a fost dominat, din punct de vedere politic, de intense lupte electorale. Cercul electoral Bocşa reprezenta o permanentă atracţie pentru potenţialii deputaţi, mica aşezare montană având o pondere semnifi- cativă în peisajul social-economic, dar şi cultural al Bana- tului. Numai astfel se explică interesul pe care-l manifesta Kristóffy, ministrul de interne ungar, trimiţând o scrisoare deschisă bocşenilor (v. Kristóffy cătră alegătorii de la Bocşa, în „Drapelul”, VI, 21, 1906, 2). La 1 aprilie, Reuniunea Română de Cântări şi Mu- zică din Reşiţa şi-a ţinut lucrările Adunării Generale, în prezenţa celor 60 de membri, sub preşedinţia lui Alexandru Crenian, din partea autorităţilor administrative asistând pretorul Ioan Cimponeriu. Raportul de activitate din anul precedent, 1905, a fost prezentat de dirijorul Reuniunii, Iosif Velceanu, care a rememorat zilele de 15, 16 şi 17 iulie (stil nou) 1905, când se oficiase sfinţirea steagului. Cu acel prilej, au onorat invitaţia de a participa la ceremonii So- cietatea Română de Cântări şi Muzică din Caransebeş şi Corul Ortodox din Oraviţa Română. Bocşa Montană a fost reprezentată de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică

 „Bocşa culturală”, X, 1 (64), 2009, 15-18; Todorescu 2010, 178-182; „Actualitatea”, Lugoj, XX, 980, 2016, 10. 35

(corul ortodox) şi Corul greco-catolic „Armonia”, „condus de tânărul învăţător Perian, ale cărui calităţi artistice îi pregătesc un loc de cinste printre măieştrii dirigenţi din Bănat. Păcat că Liturghia ce au cântat era prea greoaie” (apreciere formulată de I. Şt. Paulian, prezent la eveniment, în „Drapelul”, V, 78, 1905, 2). Mulţumind coralelor prezente la ceremonia sfinţirii drapelului reuniunii reşiţene, Iosif Velceanu le-a adresat acestora „laudă nemărginită”, deoarece, „cu mari jertfe, au grăbit să ne dea sprijinul şi să ridice valoarea serbărilor”, exprimându-şi, în acelaşi timp, sentimentele de gratitudine Venerabilului Consistoriu din Caransebeş, care l-a delegat pentru săvârşirea sfinţirii pe Maxim Popovici, protopresbiterul tractual din Bocşa („Drapelul”, VI, 36, 1906, 2-3). În raport a fost amintit şi parastasul din 6 august 1905, celebrat pentru pomenirea sufletelor membrilor răposaţi, unde a participat şi monahul Macarie Guşcă de la Mânăstirea din Godinova. Între membrii noului comitet de conducere al Reuniunii reşiţene a fost cooptat şi av. Ion Budinţian din Bocşa Montană („Drapelul”, VI, 37, 1906, 2-3). Manifestările prilejuite de desfăşurarea lucrărilor Adunării Generale a Reuniunii reşiţene au reprezentat doar un moment pasager în tumultul stârnit de amploarea campaniei electorale din Bocşa Română, unde lupta politică se ducea între localnicul Weisz şi tribunul bănăţean Coriolan Brediceanu. În aceşti ani, stindardul luptei pentru emanciparea socială, culturală şi politică a românilor bănăţeni era purtat de Coriolan Brediceanu (1850-1909), coborâtor, pe linie paternă, din comuna gorjeană Brădiceni (cu veche ascendență în Ardeal). Afirmat ca avocat şi politician, membru de frunte al Mesei Poganilor, C. Brediceanu a fost o personalitate complexă: actor şi declamator diletant, pre-

şedinte (1878-1880?; 1888-1890) şi corist al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, regizor de teatru, scriitor (schiţe, nuvele, comedii şi foiletoane) şi traducător, publicist, dar şi un fervent pledant al apărării în procesul memo- randiştilor (1894), în acţiunea de presă intentată lui Vasile Lucaciu şi, mai târziu, pledant în procesul Cărţii de aur a lui V. Teodor Păcăţian. În 30 aprilie 1906, după numărarea buletinelor de vot, avocatul lugojean a fost declarat învingător cu o majoritate de 600 de voturi, declanşând un mare entuziasm pe străzile Bocşei:

„Lungul convoi dă înainte spre Bocşa Română. «Trăiască Brediceanu!», răsună din trăsuri, şi «Trăiască Brediceanu!», răspund din case, de pe stradă şi din curţi bătrâni, femei şi copii. Cu încetul, se depărtează zvonul. Dar ascultă! Din curtea bisericii vasiovene răsună cântec de cor. Cântă tineri şi copii sub conducerea vrednicului paroh Coriolan Zuiac. Vasiovenii se adună […], iar corul le cântă mândre cântări despre iubirea gliei strămoşeşti, iubirea limbii şi a legii părinţilor, cântece de dor, jale şi nădejde […]. Pe când erump alegătorii lui Brediceanu necontenit în strigătul «Trăiască Brediceanu», stau ai lui Weisz tăcuţi, umiliţi între «stăpânii» lor, din cari mulţi veniţi de la Timişoara şi Budapesta. Numai fanfara montană de la Ocna de Fier face larmă asurzitoare, căutând a inspira, cu «bum-bum» şi «cindarata», însu- fleţire acolo unde nu-i şi nici n-are loc”.

În finalul relatării (semnată cu pseudonimul Mutus şi publicată în „Drapelul”, VI, 48, 1906, 1-2, sub titlul Ră- sunete de la Bocşa. Impresii electorale), autorul nu şi-a putut reţine un strigăt de supremă satisfacţie sufletească: „«Frunză verde iorgovan, să trăiască Bredicean!»”. 37

Friedrich (Fritz) Pauck – magistrat și dirijor

Jurist de carieră cu temeinice studii muzicale, Friedrich Pauck (1886, Lugoj – 1965, Caransebeş) a avut o îndelungată şi fructuoasă activitate muzicală la Lugoj, urbea sa natală (în triplă ipostază: violonist, violist şi violoncelist), în perioada antebelică, dar şi la Caransebeş, unde, după Marea Unire, a fondat (1919) şi a dirijat Orchestra şi Corul Societăţii Filarmonice, cu care a pus în scenă, în 1924, în primă audiţie, vodevilul Privighetoarea albă de Filaret Barbu. După exercitarea prerogativelor de judecător (Ca- ransebeş, 1912-1919) şi a mai multor mandate de primar în burgul montan (1919-1929), şi-a continuat cariera juridică şi artistică la Timişoara, unde a activat între anii 1929 şi 1944: prim-referent la Curtea Administrativă şi dirijor al Orchestrei Asociaţiei „Amicii Muzicii”, ansamblu constituit în 1920, urmaş al vechii Societăţi Filarmonice, nucleul viitoarei Filarmonici de Stat „Banatul”. Asociaţia timişoreană „Amicii Muzicii” a fost constituită în 29 mai 1920, reprezentată de o orchestră simfonică alcătuită din instrumentiştii vechii Societăţi Filarmonice (fondată în 1871), dar şi din absolvenţi ai Conservatorului timişorean (instituit în 1906). Orchestra simfonică a purtat, de-a lungul timpului, mai multe

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 968, 2016, 4. 38 denumiri: Orchestra Cinematografelor, Orchestra Simfonică Municipală, Orchestra Simfonică a Germanilor Bănăţeni (1940-1944), Societatea Filarmonică „George Enescu”, Societatea Filarmonică „Banatul” (1946) şi Filarmonica „Banatul” (actuala denumire), prin Legea nr. 131/17 aprilie 1947, votată şi adoptată de Adunarea Deputaţilor, semnată de regele Mihai I (v. Tomi 2001 şi Tomi 2007). Anul 1937 a însemnat, pentru Orchestra Societăţii „Amicii Muzicii”, un moment important, prin obţinerea subvenţionării din partea Primăriei şi, pe cale de consecinţă, sporirea numă- rului membrilor la 60 de persoane. În această nouă formulă, Orchestra a concertat, în premieră, în 22 februarie 1937, pe scena Teatrului Comunal, sub bagheta lui Fr. Pauck, avându-l ca solist pe violonistul Sandu Albu (Concertul în Re major de Beethoven), cu acest prilej fiind interpretată, în primă audiţie la Timişoara, Simfonia a V-a de Ceaikovski („Fruncea”, IV, 6, 1937, 5, şi IV, 8, 1937, 2).

Iosif Willer – dirijor, compozitor și pedagog

Iosif Willer (1884-1972), descendent al unei familii de francezi din regiunea Alsacia-Lorena, a fost o personalitate plurivalentă a Lugojului (rafinat muzician – compozitor, interpret, pedagog şi muzicolog –, avocat şi politician – a activat, în perioada interbelică, ca deputat, reprezentând Partidul Maghiar în judeţul Trei Scaune) în prima jumătate a secolului XX. Absolvent al Academiei de Muzică din Budapesta (unde i-a avut colegi pe Béla Bartók şi Zoltán Kodály), dirijor la Teatrul din Kecskemét, localitatea sa natală, Willer s-a stabilit la Lugoj în anul 1908, la invitaţia subprefectului Aurel Issekutz, pentru a prelua conducerea corului şi a orchestrei Reuniunii Maghiare de Cânt şi Mu- zică (Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület). În cetatea lui Vidu a fondat, în anul 1911, Societatea pentru Muzică de Cameră, din care mai făceau parte dr. Ákos Fränkl (pianist) şi Béla Janovitz (pianist şi compozitor), iniţiind un proiect ce viza invitarea periodică a unor personalităţi muzicale şi formaţii instrumentale camerale de prestigiu. Între primii muzicieni care au poposit la Lugoj s-au aflat marele violoncelist Pablo Casals (1911 şi 1912) şi George Enescu, patriarhul muzicii româneşti (1912, primul recital al marelui muzician în Banat), melomanii lugojeni având privilegiul să audieze, tot în anul 1912, şi concertul Cvartetului de Coarde

 Cf. Stan 2018. 40

„Waldbauer-Kerpely”, renumit în epocă. Dintr-un anunţ publicat în presa locală de expresie germană („Südunga- rischer Bote”) aflăm că membrii Societăţii îl invitaseră şi pe pianistul Theodor Szántó să concerteze la Lugoj, în decembrie 1911, iar anul următor, 1912, era aşteptat recitalul pianistului Ernst Dohnányi, profesor la Academia de Muzică din Berlin. Înzestrat cu remarcabile disponibilităţi pedagogice, Willer a predat cu profesionalism lecţii de pian, vioară şi canto, între foştii săi elevi numărându-se Traian Groză- vescu, Filaret Barbu, Lelia Popovici (absolventă a Acade- miei de Muzică din Viena, fostă profesoară de canto la Conservatorul de Muzică din Cluj), Olga Costin (sora lui Zeno Vancea), Clara Peia-Vojkicza (licenţiată a Academiei de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta, pianistă-concertistă şi profesoară la Conservatorul de Muzică din Lugoj), dr. Franz Metz (muzicolog, dirijor şi organist la Sankt Pius- kirche din München, membru de onoare al Uniunii Com- pozitorilor şi Muzicologilor din România), Florin Paul (prim-concertmaistru al Orchestrei Simfonice Radio din Hamburg), Dana Paul-Giovaninetti (pianistă-concertistă şi profesoară la Şcoala de Muzică din Franconville şi la Conservatorul din Argenteuil-Paris) ş.a. A cultivat relaţii de prietenie cu Zeno Vancea, cel care i-a facilitat admiterea în Uniunea Compozitorilor şi l-a încurajat cu obstinaţie în elaborarea unor compoziţii şi studii muzicologice care să reflecte bogăţia vieţii muzicale lugojene, caracterizată prin exemplare interferenţe interetnice. După o carieră muzicală spectaculoasă, cu multe împliniri, Willer, ajuns la vârsta senectuţii, se va confrunta, în perioada „obsedantului deceniu”, cu realitatea unor du- reroase privaţiuni materiale. Sprijinul moral şi chiar mate-

41 rial i-a venit din partea lui Zeno Vancea, un muzician de o mare generozitate şi nobleţe sufletească, aşa cum rezultă dintr-o emoţionantă epistolă expediată de Willer bunului său amic şi protector:

„Fiind un suflet înţelegător, nu te-am deranjat, am înţeles tăcerea ta. Pentru mine, prietenia ta este o certitudine, o minunată satisfacţie, felul în care s-a tratat ideea primirii mele ca membru, felul în care m-ai determinat. Că succesul l-ai crezut mai uşor de atins, că, după multe decenii de formare de generaţii, trebuia să fie o recunoaştere a muncii mele, în prag de bătrâneţe, ai crezut că va fi o rezolvare palpabilă a problemelor mele, pentru toate acestea am un sentiment de satisfacţie înălţător, pentru care a meritat să trăiesc!”

FOLCLORIȘTI LUGOJENI

Ioan Iancu, violonist și compozitor

Ioan Iancu (1844, Lugoj – 1867, Pesta), fiul vestitului lăutar lugojean Nica Iancu-Iancovici, cu studii muzicale (vioară şi rudimente de compoziţie – bas cifrat) şi filozofice la Pesta, i-a dedicat Lucreţiei Tempea, mama pianistului- compozitor Liviu Tempea (1870, Lugoj – 1946, Cluj) două suite româneşti pentru pian: Piese româneşti pentru piano- forte (suită compusă în vremea studenţiei, datată Lugoj, 5 mai 1863, din care s-au păstrat două jocuri, nr. 4 şi 5: Craioveanca-De doi şi Belinţeana-Pe picior) şi Bihoreanca, nedatată, alcătuită din dansurile Bihoreana, Ardeleana şi Romana Concordiei, ultimul dans cu o succesiune de cinci mişcări, între care şi o Horă. A compus şi lucrări orchestrale (suita Arii române: Mare-i lumea, Roza de la Craiova), care figurau în programele de concert ale Orchestrei Tinerimii Universitare Române ce activa la Pesta în al treilea pătrar al secolului XIX, alături de opusurile altor tineri compozitori români bănăţeni (Ioniţă Şepeţian, Ştefan Perianu), dedicându-şi măiestria şi unor improvizaţii şi

 v. Ghidul iubitorilor de folclor, 6/2016, editat de Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava, Editura Lidana, Suceava, p. 154-173; cf. Stan 2015. 43 variaţiuni (Trei floricele), dar şi pieselor de inspiraţie fol- clorică (citate, dar şi melodii originale în caracter popular): Potpuriuri, Serenada, Scumpă fetişoară, Marşul Casinei Române (inclus de Iosif Czegka în repertoriul Fanfarei Regimentului de Ulani). Violonistul şi compozitorul lugojean a urmat clasele elementare şi gimnaziul inferior la Lugoj. A desluşit tainele viorii de la tatăl său şi la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, pe care a frecventat-o înainte de a se stabili la Pesta. A fost cunoscut şi apreciat de violonistul virtuoz Ede Reményi, membru de onoare al reuniunii vocale germane lugojene (Lugoscher Gesang- und Musikverein), care i-a încurajat talentul. A fost unul din primii compozitori ro- mâni bănăţeni.

 Cf. necrologul semnat de Atanasie Marian Marienescu în „Albina” (Viena, II, 87-194, 1867, 3) şi anunţul decesului din „Familia” (Oradea Mare, III, 33, 1867, 399); pentru alte informații, v. Brediceanu 1932, 2. 44

Sofia Vlad-Rădulescu, precursoare a folcloristicii bănăţene

Născută în comuna Ciacova la 12 noiembrie 1851, fiica Paulinei şi a inginerului şi avocatului Constantin Rădulescu, Sofia Vlad-Rădulescu a fost una din principalele animatoare ale vieţii culturale lugojene la finele secolului al XIX-lea.

„În societatea românească a Lugojului de acum cincizeci de ani, ea era o femeie de elită, o pasionată cultivatoare a frumosului artistic sub variatele lui forme, stimulând şi organizând manifestaţiile teatrale ale tinerilor diletanţi, traducând şi scriind lucrări proprii pentru revistele timpului.” (Bistrițianu [1943])

Referindu-se la importanta sa contribuţie la dezvoltarea muzicii culte, Zeno Vancea o caracteriza astfel, într-o epistolă expediată lui I. Willer: „Această doamnă este mama muzicii instrumentale române din Ardeal”. Se înrudea cu familia Bredicenilor (sora sa Cornelia, o bună pianistă şi coristă, dar şi pasionată actriţă, va deveni soţia lui Coriolan Brediceanu) şi cu cea a lui George Dobrin, prin cealaltă soră, Elena, care se va căsători cu renumitul avocat bănăţean, rămas în istoria Banatului ca primul prefect

 Cf. Stan 2014a, 19-27. 45 român al judeţului Caraş-Severin după Marea Unire. Ală- turi de Cornelia, Sofia Vlad s-a ocupat de educaţia muzicală a lui Tiberiu Brediceanu, dezvoltându-i gustul pentru cânte- cul popular şi predându-i primele lecţii de pian. A manifestat, din copilărie, puternice înclinaţii artistice, participând la numeroase serate muzicale (numite, în epocă, soirée musicale sau Musikproduction), organizate la Lugoj de tatăl său, ing. Constantin Rădulescu, protofiscul comitatens Filip Pascu şi farmacistul italian Franz Galliny, unde s-a afirmat alături de o altă tânără pianistă, Livia Pascu. Programele cuprindeau muzică românească, dar şi opusuri din repertoriul clasic. Printre invitaţii de seamă ai acestor reuniuni artistice s-au numărat Nica Iancu-Iancovici, vestitul lăutar lugojean, şi Alexandru Mocioni, un rafinat pianist şi compozitor. A dobândit primele noţiuni muzicale în familie. Stu- diul sistematic al pianului l-a început târziu, la vârsta de 14 ani (1865), cu profesorul lugojean Filip Neumann, viitor membru al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică. După doar un an de studiu, în 1866, dovedind calităţi remarcabile, a concertat la Timişoara, alături de Corul Bisericesc al Plugarilor din Chizătău (prima prezenţă a unei corale a românilor pe o scenă de concert timişoreană), la spectacolul organizat de tinerimea română la sala „Tigru” din cartierul Fabric. La „succesul epocal” al ţăranilor chizătăieni a contribuit şi prestaţia pianistică a Sofiei Rădulescu, care a interpretat Piesă română de Saligny şi a acompaniat una din piesele executate de Corul din Chizătău. Despre semni- ficaţia concertului, Sever Şepeţian scria:

„În acest timp, când nici intelectualitatea ro- mânească nu avea încă reuniuni culturale, apariţia foştilor iobagi pe planul spiritual al neamului era bine- 46

venită şi socotită drept subiect de verificare a însuşirilor naţiei”.

În anul 1897 s-a stabilit la München, unde, începând cu anul 1901, va audia, ca studentă (deşi avea 50 de ani!), timp de patru semestre, cursuri de filozofie şi pedagogie ale Universităţii, fiind una din primele femei admise în învă- ţământul universitar münchenez, acceptând condiţia, impusă de senatul universităţii, de a nu profesa la stat pe teritoriul Germaniei. Activitatea culturală a acestei „inteligente” femei (cum o numea Titu Maiorescu în Critice) acoperă o arie diversă, de la creaţii dramaturgice şi poetice la culegeri şi prelucrări de folclor, traduceri din limba germană, epigrame şi meditaţii. În acelaşi timp, a fost o prezenţă constantă în presa vremii, colaborând la „Familia”, „Luminătoriul”, „Romänische Revue” ş.a. Chiar dacă nu a fost o pianistă profesionistă, neabsolvind cursurile vreunei instituţii superioare de învă- ţământ muzical, măsura originalităţii sale a oferit-o în sfera muzicii instrumentale, fiind autoarea unor culegeri şi armo- nizări de dansuri româneşti şi prelucrări ale unor cântece lăutăreşti din repertoriul lui Nica Iancu-Iancovici. Între lu- crările destinate pianului, mai cunoscute sunt Cântecul ciobanului (piesă populară bănăţeană din repertoriul lui N. Iancu-Iancovici dedicată „elevelor mele de la Azilul «Elena Doamna»”, tipărită la Editura C. Gebauer), doinele Lăcră- mioara şi Primăvara („pentru o voce cu acompaniare de pian”, pe versuri proprii). Opusurile sale pentru pian au circulat, în cadrul unor concerte publice sau serate familiale, în numeroase localităţi bănăţene.

Ceea ce îi conferă însă prioritate în istoria muzicii româneşti este culegerea şi transcrierea pentru pian a jocului Ana Lugojana (prelucrat ulterior pentru cor de Ioan Vidu), publicat la Bucureşti în 1880, în nr. 27 al revistei „Lyra română”, reeditat la Editura C. Gebauer. Deşi nu a creat o operă majoră şi, cu unele excepţii, originală, prin multitudinea şi intensitatea preocupărilor sale artistice, Sofia Vlad-Rădulescu a întreţinut o stare de spirit cu puternice accente româneşti, cu ecouri pozitive în conştiinta intelectualităţii bănăţene aflate în căutarea propriei identităţi sociale şi culturale. A desfăşurat o muncă asiduă, de pionierat, în folcloristica muzicală, intuind im- portanţa capitală a conservării şi valorificării folclorului autentic românesc. A contribuit la propagarea muzicii clasice apusene, la formarea gustului estetic pentru receptarea acesteia şi dezvoltarea muzicii instrumentale. A fost un autentic om de cultură, de o mare sensibilitate, care şi-a sacrificat viaţa personală, dominată de o exemplară modestie şi dăruire, pentru a împlini chemările lăuntrice ale unei conştiinţe curate, însetate de frumos. Sunt suficiente argumente pentru includerea sa în Panteonul persona- lităţilor culturale din Banat şi recunoaşterea contribuţiei sale la dezvoltarea literaturii şi muzicii culte româneşti în spaţiul bănăţean la hotarul dintre secolele XIX şi XX.

Livia Pascu-Becineagă – pianistă şi folcloristă

Livia Pascu, prietena Sofiei Vlad-Rădulescu, s-a născut la Lugoj în anul 1854. Era fiica lui Filip Pascu, fost protofisc comitatens, personalitate de vază a Lugojului, implicat plenar în manifestările culturale ale urbei. A beneficiat, de mică, de o serioasă pregătire muzicală, devenind o virtuoză pianistă, fiind o prezenţă constantă pe afi- şele spectacolelor lugojene în calitate de apreciată pianistă, dar şi interpretă vocală. S-a căsătorit cu avocatul Ioan Becineagă, cu care se va stabili mai târziu la Vârşeţ. Acest „suflet nobil şi blând” a avut un destin asemănător cu cel al poetului și acuarelistului Victor Vlad Delamarina, răposând în 8 octombrie 1880, la Vârşeţ, la vârsta de numai 26 de ani. Într-un panegiric semnat în ziarul „Luminătoriul”, Sofia Vlad- Rădulescu schiţa personalitatea defunctei:

„Livia Pascu […], ca jună, a excelat în ştiinţa şi arta muzicală pe forte-piano şi nu o dată, ci de nenu- mărate ori a secerat laure de virtuoză în arta ei, prin care a făcut onoare naţiunii române a cărei fiică era”.

După întreruperea temporară a activităţii Reuniunii ortodoxe lugojene, în 1860, când dirijorul Anton Burger a fost nevoit să-şi prezinte demisia, fiind sancţionat de ierarhii clerului ortodox sârb pentru cutezanţa de a fi cântat cu corul la instalarea episcopului greco-catolic Alexandru

Dobra (21 septembrie 1856), activitatea corală va fi reluată abia în anul 1869, prin crearea premiselor constituirii Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, sub conducerea muzicală a lui Iosif Czegka. Livia Pascu a participat activ la spectacolele şi concertele organizate sub egida Societăţii Române de Lectură în grădina „Concordiei” şi „saletul” Casinei. O întâlnim pe afişul spectacolului cu Javotte, ope- retă comică în trei acte de E. Jonas (în traducerea lui Vir- giliu Thomici, membru al Reuniunii lugojene), pusă în scenă la Reşiţa, în octombrie 1875, de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj. De remarcat că printre interpreţi figurau Coriolan Brediceanu, membru activ al Re- uniunii, talentat actor şi autor de scenete, dar şi pasionat muzician, Alexandru Lupu, viitor general al armatei austriece, şi Maria Vancea, mătuşa lui Zeno Vancea. În cronica spectacolului, publicată în „Familia”, autorul sublinia pres- taţia interpretei şi prestigiul său muzical, care-i atrăsese atenţia lui Franz Liszt:

„Domnişoara Livia Pascu se bucură încă acum de un renume frumos nu numai la publicul cel mare, ci şi la unul din areopagii muzicii, la abatele Liszt, [drept] cea mai distinsă pianistă clasică”.

Preocupările sale folcloristice s-au concretizat în alcătuirea unei culegeri de melodii populare româneşti, neidentificată însă până în prezent.

Ştefan Perianu – contribuţii folcloristice

Ştefan Perianu (născut în 6 ianuarie 1841 la Bocşa Română) a studiat Dreptul şi muzica la Budapesta, unde a desfăşurat o importantă activitate muzicală în calitate de virtuoz pianist-concertist, alături de Ioniţă Şepeţian şi Ioan Iancu. După o perioadă petrecută în Ardeal, s-a stabilit la Lugoj, unde a ocupat postul de asesor la scaunul orfanal, activând, de asemenea, ca profesor de muzică la Şcoala confesională greco-catolică. A fost căsătorit cu Maria Mihali de Apşa, nepoata episcopului greco-catolic al diecezei de Lugoj, dr. Victor Mihali de Apşa. Contribuţia sa în istoria muzicii bănăţene o repre- zintă prelucrările pentru pian ale unor melodii populare: Ardeleana şi potpuriul Compoziţiune de arii, jocuri şi cân- tări româneşti (opus dedicat soţiei sale).

„Prin acest dans [Ardeleana], Ştefan Perianu ne dovedeşte că a avut un deosebit gust în alegerea motivelor, pe care le-a prelucrat pentru piano într-o factură superioară, menţinând timbrul adevărat poporal (ţără- nesc) al melodiilor şi redând fidel ritmul caracteristic al dansurilor noastre naţionale”, aprecia Tiberiu Brediceanu.

În urma sa a rămas o importantă bibliotecă muzi- cală, reprezentativă pentru spaţiul cultural bănăţean şi ardelean, dar şi pentru vechiul regat: nouă caiete cu melodii

51 româneşti de Alexandru Berdeanu (publicate între anii 1860 şi 1862) şi patru caiete cu 48 de arii naţionale româneşti semnate de Carol Miculi (fost elev al lui Chopin şi editor al operelor acestuia), tipărite în jurul anului 1870. S-a stins din viaţă la Budapesta în anul 1885. Oma- giind memoria acestui merituos muzician, Tiberiu Brediceanu scria:

„avem de-a face cu un muzician pasionat, cult şi cu foarte mare dragoste, mai cu seamă pentru muzica românească şi frumuseţile ei”.

Într-o scrisoare adresată lui Aurel E. Peteanu, Tiberiu Brediceanu, referindu-se la activitatea sa de folclorist, recunoştea meritele deosebite ale înaintaşilor săi bănăţeni, între care şi Ştefan Perianu, care au desfăşurat o muncă de pionierat în privinţa culegerii şi prelucrării folclorului românesc autentic:

„Eftimie Murgu, prin adausul muzical la studiul său din 1830, «Beweis dass die Walachen der Römer unbezweifelte Nachkömmlinge sind» (din care primul exemplu muzical a devenit, în 1850, prima figură din vestitul dans de coloană Romana), Ştefan Perianu, care s-a remarcat printr-o minunată Ardeleană, prelucrată pentru pian şi publicată în prima ediţie în «Rapsodia» în anul 1865, Sofia Vlad-Rădulescu, care, în 1880, a publicat pentru prima dată dansul Lugojana în revista «Lira română» din Bucureşti, prelucrată pentru pian, […] şi nu mai puţin Ioan Vidu”.

Ştefan Perianu a intuit, alături de alţi muzicieni bă- năţeni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impor- tanţa culegerii şi prelucrării folclorului muzical românesc 52 autentic. A contribuit la dezvoltarea muzicii instrumentale culte, întreţinând o atmosferă de efervescenţă culturală în rândul intelectualilor lugojeni, răspunzând, astfel, aspira- ţiilor românilor pentru afirmarea identităţii culturale.

Mihail Bejan și Ruga de la Lugoj

După căderea oraşului Moscopole (1788), o serie de negustori aromâni (macedoromâni), între care şi ascen- denţi ai familiei Athanasievici, s-au stabilit în Banat, si- tuaţia financiară prosperă permiţându-le cumpărarea unor proprietăţi, obţinerea unor titluri nobiliare şi implicarea în viaţa culturală, politică şi religioasă, prin care au contribuit la procesul de emancipare a populaţiei româneşti bănăţene. Din rândul acestor familii de negustori aromâni au făcut parte şi fraţii Constantin şi Naum Popovici (porecliţi Mo- cioni), proprietari ai domeniului Foeni, Pavel Ioanovici Caliva şi fiul său Gheorghe Ioanovici, cu merite pe tărâm bisericesc şi politic (cu domenii la Dulău şi Valea Mare, în comitatul Caraş), fraţii Chiril şi Cristofor Naco (proprietarii domeniului Sânnicolau Mare, unde au salvat celebrul tezaur), Crăciun-Karácsony (urmaşii săi vor achiziţiona, mai târziu, domeniile Banloc şi Partoş), fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi, unchii mitropolitului Andrei Şaguna, ş.a. (v. Suciu 1977, 128-129). Una din personalităţile marcante ale vieţii publice lugojene la sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost Constantin Athanasievici, protopresbiter greco-oriental al Lugojului între anii 1779 şi 1802, deputat în Congresul Ilir, asesor al Tablei Judiciare din comitatul Caraş, descendentul unui oarecare

 Cf. Stan 2012a; „Morisena”, Cenad, II, 4/2016, 35-43. 54

At(h)anasie Tiţu, neguţător macedonean înnobilat prin cum- părarea domeniului Valeapai. În anul 1804, C. Athana- sievici a fost înnobilat, printr-un decret semnat de împăratul Francisc al II-lea, pentru „credinţa şi serviciile fidele […] pe care le-a arătat cu orice ocazie şi mai vârtos în decursul celor douăzeci de ani ai păstoririi sale zeloase nu numai ca presbiter, ci şi prin aceea că prin grija, zelul şi conlucrarea sa neîncetată s-au înfiinţat şcoli triviale”. În textul decretului era amintit şi un episod de vitejie, petrecut în anul 1797, când, prin diligenţele sale, „cu dispreţul neîndoios al vieţii sale şi cu o dexteritate extraordinară”, protopresbiterul lugojean a eliberat doi magistraţi ai comitatului, care fuseseră răpiţi de o ceată de tâlhari (v. Decret de înnobilare, semnat de împăratul Francisc al II-lea, redactat în limba latină, tradus în limba română de canonicul Nicolae Muntean – colecţia arh. Mihai Angelo Bejan, București). Potrivit uzanţelor, bravului locuitor al comitatului Caraş, primit în „Ceata şi numărul adevărat al nobililor de origine veche şi neîndoielnică ai Regatului nostru Ungar şi părţilor anexe, […] ca să se bucure de acele graţii, onoruri, concesiuni, privilegii, libertăţi, drepturi, prerogative şi scutiri”, i-a fost atribuit un blazon nobiliar şi pecetea imperială. Constantin Athanasievici a fost şi un fervent susţi- nător al învăţământului lugojean. Primele încercări de insti- tuţionalizare a învăţământului lugojean au avut loc în anul 1718, când episcopul romano-catolic din Timişoara a trimis la Lugoj doi călugări minoriţi. Öffentliches Gymnasium,

 Potrivit textului Diplomei, Constantin Athanasievici, soţia şi copiii săi, „împreună cu erezii şi urmaşii lor de ambele sexe”, erau înscrişi în „Ceata adevăraţilor nobili ai comitatului acestuia, în Catalogul nobililor gremiali, sub nr. Protocol 1411, prin jurat ss Adalbert Makai, notar ordinaral, numitului Comitat al Caraşului”. 55 constituit ca tip de şcoală medievală (şcoală gramaticală latină), avea la început patru clase gramaticale, apoi, din 1842, a devenit şcoală secundară completă, cu șase clase (Lohan [1922]). În 30 septembrie 1822, prin decizia cu nr. 1.854 a Congregaţiei Universităţii Comitatense, la propunerea baronului Venkheim, se înfiinţase o şcoală cu limba de predare maghiară, iar în 10 decembrie 1823, Baziliu Petrovici, vicecomite al comitatului Caraş, a propus fondarea unei Şcoli Gramaticale Latine pentru tinerii studioşi lugojeni, „decisul” fiind obţinut prin stăruinţa juzilor districtuali, a directorului şcolilor districtuale, Ioan Mihuţiu, şi a protopopului Athana- sievici („Desceptarea”, Lugoj, I, 46, 1880, 193-194, şi I, 47, 1880, 197-198: Urzirea şi fazele Gimnaziului din Lugoj). Ştefan Athanasievici, unul din fiii săi, ajuns protopop al Lugojului între 1802 şi 1847 (după un stagiu la Caransebeş), a fost cosemnatar, în 1807, al Recursului Maiestatic, alături de preoţii Dimitrie Ţichindeal (Beciche- recu Mic), Petre Popovici (Bocşa) şi George Petrovici, protopopul Belinţului, iniţiatorul petiţiei înaintate împăra- tului Francisc al II-lea. Părintele lugojean a fost acela care a împlinit vechea dorinţă a lugojenilor, însuşirea „filarmoniei cântării” (cântarea pe note, pe mai multe voci, în conformitate cu sistemul de notaţie guidonic şi principiile armoniei tonale), deziderat pus în practică în 24 noiembrie 1840, când Adunarea obştească, prezidată de protopopul Ştefan Athanasievici, a decis trimiterea la Timişoara a unui grup de dieci (cântăreţi, băieţi şi adulţi), care să fie iniţiaţi de Moritz Pfeiffer, capelmaistrul Domului, în schimbul unei remuneraţii de 200 de florini. Prima liturghie oferită credincioşilor lugojeni, după episodul instrucţiei timişorene, s-a săvârşit cu prilejul Sfântului Paşte al anului 1841, sub conducerea lui George Ghina. „De-atunci, la toate

56 sărbătorile mari, corul pe note a cântat, spre mângâierea sufletească şi spre ridicarea evlaviei creştinilor.” (Brediceanu 1900; cf. Stan 2010, 28) Dincolo de rodnicele preocupări puse în slujba cântării liturgice şi a creării premiselor înfiinţării viitoarei Reuniuni Române de Cântări şi Muzică, lui Ştefan Athanasievici i se poate reproşa implicarea în pronunţarea şi aplicarea sentinţei care îi viza pe membrii „Constituţiei”, societate secretă a românilor lugojeni (1831- 1834), aflată în consonanţă cu mişcările social-politice si- milare din Europa, care a prefigurat mişcările revoluţionare de la 1848. A fost acuzatorul principal în procesul intentat membrilor Societăţii, care a dus la condamnarea diaconului ortodox Ştefan Berceanu, „care a fost tras la judecată criminală şi, în decurs de 3 ani, cu pruncii săi, a suferit zile amare, cerşind de la poporeni hrană şi îmbrăcăminte, până ce, prin sentinţa tablei reg., nu de mult, deşi cu greu, a fost absolvat”. Conflictul cu ierarhii bisericii greco-orientale lugojene l-a determinat pe Ştefan Berceanu să pună bazele parohiei greco-catolice din Lugoj (Boroş 1928; Suciu 1977, 171). Notarul regesc Mihail Bejan (5 noiembrie 1838, Gurbediu, comitatul Bihor – 31 martie st. n. 1908, Lugoj), fiul lui Gheorghe, preot ortodox în comuna bihoreană Sârbi, în apropierea Oradei, e posibil să fi fost (viitoare investi- gaţii genealogice vor putea clarifica unele incertitudini în această privinţă) ultima verigă a unei vechi familii nobiliare, care, de-a lungul mai multor veacuri, începând cu sec. al XIV-lea (cu consemnări documentare în anii 1468 şi 1481), a stăpânit domeniul Belinţ (v. Miloia 1938, 30-35). În anul 1598, ca urmare a ordinului emis cu un an în urmă de principele Sigismund Báthory, familia Bejan a fost împroprietărită, prin donaţia principelui, cu satele Ohaba,

Belinţ, Jabăr şi Ficătar, aşezări peste care vechea familie îşi exercitase dreptul de proprietate cu mult timp înainte. Spre sfârşitul sec. al XVII-lea, numele familiei Bejan nu se mai regăseşte în înscrisurile oficiale, doar în timpul Războiului ruso-austro-turc (1735-1739) putând fi întâlnit un posibil descendent, în persoana generalului Bejan de Jabăr, de origine croată, aflat în serviciul armiei imperiale austriece (v. Sofia Athanasievici, Familiengeschichte Besan und Athanasievici, dactilogramă, colecţia arh. Mihai Angelo Bejan). Mihail Bejan se înrudea cu familia Athanasievici prin soţia sa, Livia, strănepoată a fostului protopresbiter al Lugojului, Constantin Athanasievici. Mama Liviei, Terezia, era una din fiicele lui Constantin Gruici, fost preot în tractul Belinţului, între anii 1829 şi 1837, şi protopop, în perioada 1838-1871, luptător pentru emanciparea bisericii ortodoxe române de sub jurisdicţia bisericii sârbe, deopotrivă cărturar, colaborator al lui Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş. În anii studenţiei, petrecuţi la Facultatea de Drept a Universităţii din Pesta (studiile gimnaziale le-a finalizat la Oradea, unde a fost coleg cu Iosif Vulcan), Mihail Bejan a fost unul din iniţiatorii întemeierii Societăţii Academice „Petru Maior”. Într-o evocare publicată în „Viitorul” (Budapesta, 28, 1884, 2-3: Reminiscenţe jubilare), autorul, semnat cu pseudonimul Bihoreanul, schiţează un succint portret al lui M. Bejan în primii ani petrecuţi în metropola ungară:

 Preot belinţean de pioasă memorie, Constantin Gruici este autorul unor predici, redactate olograf în caractere chirilice, într-o „limbă aleasă” românească, şi al mai multor poeme rămase inedite (cf. Miloia 1938, 30-35). 58

„Iosif Vulcan, când a venit la Budapesta (1859), foarte rău vorbea româneşte, şi în urmă se făcu cel mai activ literat şi jurnalist român; Mihai Besan, în Buda- pesta, învăţase româneşte din fundament, şi apoi a scris, pentru «Concordia», «Telegraful Român» şi «Aurora Română», articole politice fulminante; dimpreună cu Titu Haţeg şi Partenie Cosma a făcut studiu şi din limba franceză”.

La 9 februarie 1862, studenţii români aflaţi la Pesta pentru obţinerea doctoratului în Drept (originari din Banat, Ardeal, dar şi din părţile „ungurene”) i-au încredinţat lui Iosif Vulcan, preşedintele de facto al Societăţii, misiunea redactării statutelor, alături de o comisie din care făceau parte Mihail Bejan, Iosif Illovics, Teodor Man, Ion Ioviţa, Ioan Mihali (viitor protofisc al Maramureşului) ş.a. Teodor Man a fost acela care a propus denumirea Societăţii, M. Bejan fiind însărcinat să redacteze „rugarea îndreptată către rectorul Universităţii”, Konek, cu concursul senatului academic, care urma să fie înaintată, ulterior, pentru aprobare, Locotenenţei din Buda. Deşi până la aplicarea rezo- luţiei de acceptare a statutelor vor trece zece ani, Societatea şi-a continuat activitatea. Meritul principal în constituirea societăţii studenţilor români l-au avut Atanasie Marian Marienescu, „spiritul de însufleţire a românilor”, Ioan Maniu (viitor jude la Tribunalul din Zalău) şi Partenie Cosma (primul preşedinte ales). Tinerii intelectuali români se întruneau la cafeneaua „Carol” din strada Domnească (numită, la 1888, str. Principelui de Coroană), convenirile sociale desfăşurându-se în locuinţa parohului Ioanichie Miculescu („Familia”, Oradea Mare, XXIV, 33, 1888, 382, 383: Societatea „Petru Maior”, şi XXIV, 36, 1888, 419; cf. Berényi 2000). 59

În anul 1863, la Pesta, a văzut lumina tiparului primul număr al „Aurorei Române” („foaie beletristică” luată ca model de Iosif Vulcan pentru editarea, în 1865, a „Familiei”), în care M. Bejan, membru activ al Societăţii Academice „Petru Maior”, va avea o consistentă prezenţă publicistică (alături de Atanasie Marian Marienescu, Iulian Grozescu, Aron Densusianu ş.a.). Începând cu numărul 9 a deținut calitatea de redactor, contribuind cu nuvele, schiţe, articole, recenzii şi note care relevau „pasiune pentru literatură, iniţiere în problemele estetice”, fiind receptat ca un gazetar cu „vocaţie critică” în rândul colaboratorilor noului periodic (cf. DGLR (AB) 2004, 272). Tânărul notar lugojean va colabora, cu nuvele, şi în paginile periodicului „Concordia”, şi culegeri de folclor literar la „Albina” (Ibidem, 69-70), periodic în care a publicat şi articole cu caracter istoric (v. Caransebeşul şi cele 14 comune din graniţa militară, în „Albina”, Pesta, IV, 96, 97 şi 99, 1869). A fost, în acelaşi timp, un fin observator al vieţii muzicale întreţinute de tinerimea română aflată la Budapesta (v. Concert şi bal românesc, în „Aurora Română”, Pesta, III, 5, 1865, 57-59, cronică în care este remarcată contribuţia tânărului compozitor Ioan Iancu, fiul lăutarului lugojean Nica Iancu-Iancovici, prezent cu Serenadă, opus orchestral). La Adunarea Generală a ASTREI, ţinută la Arad în 27-28 decembrie (stil nou) 1866, Mihail Bejan (vicefiscal comitatens la Arad) a fost ales „fiscal” în direcţiunea Asociaţiunii pe anul 1866/67 (în comitetul „membrilor oficiali”, sub preşedinţia lui Miron Românul), aşa cum rezultă dintr-o înştiinţare făcută de Antoniu Mocioni, prim- directorul ASTREI arădene (v. Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan, nr. 117, inv. 5406-5436, d. 1-6; cf. Protocolul Adunării Generale a

ASTREI, în „Albina”, Viena, II, 13-120, 1867). Din protocolul unei şedinţe a ASTREI arădene aflăm că M. Bejan, înainte de a se stabili la Lugoj, a efectuat un stagiu la Oraviţa, ca asesor la Tribunalul Comitatens al comitatului Caraş. Notarul lugojean era, totodată, membru activ al Reuniunii Române de Lectură, potrivit unei chitanţe în care este consemnată „solvirea” cotizaţiei în 1868, anul venirii lui Mihai Eminescu la Lugoj, cu trupa lui Mihail Pascaly (v. Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan). Rezultante certe ale unei remarcabile educaţii muzicale, practicate în particular sau într-un cadru institu- ţionalizat, sub egida instituţiilor de învăţământ de cultură generală (şcoli primare confesionale, gimnazii secundare şi liceale), la Lugoj au fost organizate, începând cu iarna anului 1886, cicluri de reuniuni muzicale (serate literare, apoi serate muzicale şi literar-muzicale), intitulate mai târziu „conveniri sociale”, iniţiate, la început, de membrii

 În protocolul şedinţei ASTREI arădene, ţinută în 25 martie 1869, la punctul 55 se preciza: „Dl Mihail Besan, asesor la Tribunalul Comitatens din Oraviţa, din cauză că nu locuieşte în Lugoj şi-i este cu neputinţă a împlini misiunea de colectante cu privire la agendele colecturei din Lugoj, abdică din această misiune şi roagă a i se face cunoscută denumirea noului colectante, pentru a-i preda actele la el aflătoare” („Albina”, Viena, IV, 30, 1869). M. Bejan fusese numit asesor la Tribunalul Comitatens din Lugoj în decembrie 1868, la propunerea lui Constantin Rădulescu, care, din motive personale, îşi anunţase retragerea („Albina”, Viena, IV, 5, 1869). În perioada petrecută la Oraviţa, soţia sa, Livia, a predat ASTREI arădene un obiect artizanal (un pupitru de scriere pentru dame, cu intarsii decorate cu lamele de os), „întru sprijinirea sortiturei de loterie ce se va aranja în folosul fondului Asociaţiunii la adunarea generală din luna lui mai 1869”. A participat la acţiunea Asociaţiunii şi Rosa Haţeg (n. Todor), soţia avocatului lugojean Titus Haţeg. 61

Reuniunii Române de Lectură, apoi, din toamna anului 1887, de tânăra intelighenţie, grupată sub auspiciile Reuniunii Ro- mâne de Cântări şi Muzică. La îndemnul Elenei Rădulescu, una din fiicele familiei Constantin şi Paulina Rădulescu, remarcabilă pianistă, tinerele iubitoare de artă, dar şi interprete vocale şi instrumentale, s-au constituit într-o societate „provizorică” a domnişoarelor din Lugoj, cunoscută sub numele de Societatea Domnişoarelor („Familia”, Oradea Mare, XXIV, 12, 1888, 138-139: Serate literare şi muzicale-n Lu- goş). Seratele, care prilejuiau întâlnirile familiilor burgheze şi aristocrate lugojene, organizate la sfârşitul fiecărei săptă- mâni, se bucurau de o numeroasă participare: doamnele C. Brediceanu, A. Şerban, R. Peştean, I. Gurguţ, drele Corne- lia Ianculescu, Emilia Cosgaria, Sidonia Maior, Alma Maior, Lucia şi Laura Vlad, S. Stefani, Teodora Nedelcu, E. Teodori, S. Popovici, S. Barbu, Sofia Florescu, M. Wilt- schek, G. Paraschievici, domnii C. Brediceanu, D. Florescu, G. Dobrin, fraţii Tiberiu şi Caius Brediceanu (actori şi interpreţi la pian, respectiv vioară), A. Oprea, A. Palco, N. Proştean, A. Cosgaria, S. Popeţ, A. Peştean, A. Tuculia ş.a. Programele spectacolelor cuprindeau producţii muzicale (vocale şi instrumentale), declamaţii, dansuri, lecturi de texte literare originale şi spectacole teatrale. În acest context, Mihail Bejan şi-a dat măsura talentului său muzical, într-una din seratele organizate de Reuniunea Română de Lectură, interpretând la vioară, alături de Cornelia Iancu- lescu, Banditenstreiche, după Uvertura omonimă a lui Franz von Suppé („Familia”, Oradea Mare, XXIV, 1, 1888, 10). Vocaţia politică, M. Bejan şi-a manifestat-o, între anii 1872 şi 1875, ca deputat guvernamental în Dieta din Budapesta (a candidat în Cercul Electoral Făget, câştigând sufragiul alegătorilor în faţa lui Eugeniu Mocioni), alături

62 de Vincenţiu Babeş, Traian Doda, Antoniu Mocioni, George Pop de Băseşti şi Alexandru Mocioni, diligenţele sale parlamentare fiind amintite de Teodor Păcăţian în Cartea de aur. Mihail Bejan a fost unul din protagoniştii orga- nizării Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român (în calitate de preşedinte al comitetului „arangiator”, secondat de dr. Ştefan Petrovici, secretar), ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Lugoj în 29-30 septembrie 1888. Concertul vocal-instrumental care a avut loc în prima zi a manifestărilor a prilejuit atingerea unui adevărat punct culminant muzical, prin evoluţia fiicei sale, pianista Cornelia Bejan (Fantaisie-Impromptu de Chopin şi Tannhäuser de Liszt/Wagner):

„Dra Cornelia Bejan ştie să dea piesei ce ezecutează adevăratul timbru artistic. Atât pianele din prima piesă, cât şi fortele din a doua au fost interpretate admirabil, şi-un vifor de aplauze spunea că auditorul este încântat”.

Corurile plugarilor, care au emulat în a doua zi a Adunării, au fost răsplătite şi cu premii ale „privaţilor”, oferite de episcopul Victor Mihali de Apşa, Mihail Bejan şi

 Într-o epistolă expediată din Sibiu la 20 octombrie 1905, Teodor V. Păcăţian îi promitea lui Mihail Bejan că-i va trimite şi vol. III al Cărţii de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, „iar în volumul următor, cu a cărui tipărire voi începe în ianuarie, va veni, probabil, la rând şi activitatea dvoastră parlamentară” (v. Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan). Fiind deputat guvernamental (nu a reprezentat Partidul Naţional Român în Dieta din Pesta), activitatea politică a lui M. Bejan a fost controversată, stârnind reacţii negative, chiar virulente în periodicul „Albina”, unde era acuzat, cu obstinaţie, de activism proguvernamental. 63

Coriolan Brediceanu („Familia”, Oradea Mare, XXIV, 39, 1888, 452-455: Adunarea din Lugoj a Societăţii pentru Fond de Teatru Român – la 29 şi 30 septembrie n. 1888). Cornelia Bejan îşi dăduse concursul şi în 9/20 martie 1881, pe scena vechiului Teatru Orăşenesc (construit de frân- ghierul Anton Liszka la 1835), la recitalul baritonului Gheorghe Dima (când a interpretat, împreună cu I. Czegka, Lucrezia Borgia de Donizetti, într-o transcripţie pentru pian la patru mâini de C. Czerny), alături de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, dirijată de Iosif Czegka (Schön Rohrtraut de W. H. Veit, pentru cor bărbătesc), în compania altei pianiste, Elena Rădulescu, viitoarea soţie a avocatului George Dobrin (valsul-capriciu Soirées de Vienne de Liszt/Schubert), şi a interpretei vocale Cornelia Jivi. Gh. Dima, acompaniat la pian de Francisc Scherf jr, a interpretat opusuri de A. Rubinstein (Asra), R. Schumann (Cei doi grenadieri), H. Esser (balada Blestemul cântăreţului), Gh. Scheletti (Dorul), F. Holstein (Das gefeite Hemd) şi C. Loewe (balada Archibald Douglas) („Luminătoriul”, Timi- şoara, II, 21, 1881, 2: Concertul dlui George Dima, cronică semnată de Fabius Cunctator; „Desceptarea”, Lugoj, II, 11, 1881, 43). Cronicarul periodicului timişorean nu şi-a putut

 Gheorghe Dima a poposit la Lugoj, la invitaţia intelighenţiei locale, în drum spre Germania, unde urma să-şi ridice diploma de absol- vire a Academiei de Muzică din Leipzig. Compozitorul şi baritonul bra- şovean a mai fost prezent la Lugoj în 6/19 ianuarie 1902, alături de soţia sa, Maria Dima-Bologa, şi Dimitrie Popovici-Bayreuth, în calitate de compozitor şi pianist-acompaniator. Au fost interpretate, cu acel prilej, lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Fr. Schubert, H. Wolf, C. Loewe, A. von Fielitz, Gh. Dima, R. Wagner, R. Schumann, Ceaikovski, J. Brahms şi G. Stephănescu („Drapelul”, Lugoj, I, 103, 1901, 4, şi II, 4, 1902, 2). Ultimul contact cu publicul meloman lugojean s-a petrecut în 1904, când 64 reţine sentimentele de admiraţie pentru promiţătoarea apa- riţie pe scena de concert, ca debutantă, a Corneliei Bejan:

„Cu ocaziunea aceasta, registrez că stim. dşoare E. Rădulescu, C. Besan şi C. Jivi au încântat publicul întreg prin ezecutarea precisă şi nimerită a pieselor respective expuse în programul de sus; accentuând însă că dşoara C. Besan a păşit pentru prima oară în pu- blicitate şi încă cu atâta bravură, încât ne face plăcere a constata cum că tinereţea ei fragedă şi timpul scurt de instrucţiune, de abia doi ani, nu stau în nicio proporţiune naturală cu progresul eminent ce l-a manifestat la acest concert”.

O cronică laudativă a fost publicată şi în „Familia” (Oradea Mare, XVII, 22, 1881, 133: Concertul Dima în Lugoş):

„Dşoara Rădulescu, de data asta, ne-a surprins cu piesa de Schubert/Liszt, cântând-o de-a rostul cu multă sigurătate şi interpretare plăcută pentru auditoriu, cum şi candida dşoară Bésán, prima dată, o copilă de 10 ani, cu adevărat drăgălaşul ei joc «à 4 mâini», cu maestrul Czegka, încă ne-a cauzat surprindere neaşteptată”.

Pianista lugojeană îşi va exprima, mai târziu, şi talentul literar, prin publicarea unor poeme în limba germană şi prin traducerea în limba română, din limba engleză, a unor texte inspirate din mitologia greacă, tălmăcirile sale fiind publicate la Tipografia Heinrich Uhrmann din Timi- şoara.

Gh. Dima a efectuat un amplu turneu concertistic în mai multe localităţi bănăţene: Arad, Timişoara, Caransebeş, Oraviţa, Reşiţa. 65

Membru al ASTREI lugojene din 1896, anul afilierii Banatului la asociaţia transilvăneană (15/27-16/28 august, Lugoj), Mihail Bejan a devenit, anul următor, la cererea sa, ca urmare a sumelor puse la dispoziţia comitetului „aranjator” al memorabilei adunări generale din Lugoj, membru viager:

„Comitetul aranjator, constituit pentru primirea adunării generale a Asociaţiunii […], înaintează, prin domnii Titu Haţeg şi dr. Isidor Pop, advocaţi în Lugoj, cu data de 18 ianuarie a.c. [1897], următoarele: […] s-a primit declaraţia domnului Michail Beşan, notar public în Lugoj, că nu doreşte a i se restitui suma de fl. 1000 ce a pus-o la dispoziţia comitetului aranjator pentru aco- perirea speselor prealabile, doreşte însă să i se socotească suma aceea ca taxă de membru pe viaţă al Asociaţiunii, în care sens s-a şi rectificat raţiociniul cassarului” („Transilvania”, Sibiu, XXVIII, V-VI, iunie-iulie 1897, 47).

Mihail Bejan, implicat în organizarea adunării generale a ASTREI la Lugoj, a făcut parte din echipa organi- zatorică a secţiunii a VI-a – „pentru aranjarea emulativă a corurilor” –, alături de Coriolan Brediceanu, George Dobrin, George Popovici, Timotei Popovici, Virgil Thomici, Ioan Vidu ş.a. În comitetele organizatorice ale Adunării a fost cooptat şi unul din fiii săi, dr. Corneliu Bejan (v. Programul adunării generale ce o va ţinea Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român în Lugoj la 15/27 şi 16/28 august 1896, Tipografia Diecezană, Caran- sebeş). Notarul lugojean a desfăşurat o rodnică activitate, pusă în slujba idealurilor ASTREI, şi în anii care au urmat afilierii Banatului. Astfel, în prima decadă a veacului XX, a

66 donat Muzeului ASTREI din Sibiu 40 de răboaje cu explicaţii istorice (v. Cele mai spectaculoase donaţii către Muzeul Asociaţiunii la începutul secolului al XX-lea, în 150 de ani în 15 file. ASTRA. Calendarul Asociaţiunii 2011, editat de Asociaţiunea ASTRA, Complexul Naţional Muzeal ASTRA, Biblioteca Judeţeană ASTRA, Sibiu, p. 20; imaginea cu câteva din răboajele donate este însoţită de o fotografie, reprezentându-l pe M. Bejan în tinereţe, identi- ficată în albumul personal aniversar Andrei Şaguna – 1871). În anul 1901, M. Bejan, unul din cei dintâi universitari români lugojeni (profesor „principal” la Collegium Professorum et Civicium Universitatis Betliensis, instituţie care şi-a inaugurat cursurile la Lugoj în 6 februarie 1887 – potrivit unui anunţ publicat în presa de expresie maghiară –, fiind, probabil, o extensie a vechiului Colegiu Bethlen din Aiud), a edificat palatul ce-i poartă numele. Proiectat de arhitectul timişorean Carol Hart, edificiul (închinat „vene- ratei mele soţii Livia”, aşa cum rezultă dintr-o inscripţie gravată pe un perete din interiorul edificiului) este decorat cu o splendidă ornamentică barocă și cu simboluri masonice. Emblemă arhitectonică a Lugojului contemporan, clădirea adăpostea la parter, în perioada ante- şi interbelică, cafeneaua „Corso”, unul din cele mai selecte localuri lugojene. Notarul-cărturar lugojean s-a implicat plenar în viaţa culturală a urbei natale (caracterizată prin exemplare interferenţe etnice şi confesionale), aducându-şi aportul la înfiinţarea, în 1879, a periodicului de limbă maghiară „Krassói Lapok” (devenit, în 1881, „Krassó-Szörényi Lapok”), fondarea reuniunii corale maghiare (Lugosi Magyar Dalegyesület) şi a Cazinoului, fiind şi primul preşedinte al Asociaţiei Comercianţilor din localitate. A colaborat, cu

67 articole cu tematică istorică, la periodicul „Drapelul”, unde a semnat cu pseudonimul Omega (v. Câmpul libertăţii din Lugoj – reflexii fugitive, în „Drapelul”, VII, 130, 1907, 1-2). Prodigioasa sa activitate publicistică s-a reflectat şi în numeroasele articole, studii, culegeri de folclor literar şi obiceiuri publicate în „Speranţa” (Arad), „Familia” – periodicul lui Iosif Vulcan (informaţii privind obiceiurile românilor la înmormântare au fost preluate de S. Fl. Marian în monumentala sa monografie, apărută sub auspiciile Academiei Române), „Patria” (foaie politică guvernamentală condusă de M. Bejan în perioada 1871-1872), „Viitorul” şi periodicul timişorean „Dreptatea”. Sub acelaşi pseudonim, Omega, consacrat de-a lungul timpului, a publicat pagini de proză scurtă în „Familia”: Aşa a fost să fie! (XXXV, 35, 1899, 414-415), O floare din cimitir (XXXVI, 3, 1900, 31-32), Ziarul bunicii (XXXVI, 20, 1900, 232-233), După 5 ani (XXXVI, 8, 1900, 88, 90), Ultima scrisoare Irinei (XXXVII, 23, 1901, 273). A întreţinut o bogată corespondenţă (în mare parte pierdută) cu numeroase personalităţi ale epocii: dr. Sârcu din Petersburg, dr. Weigand din Leipzig, dr. Ion G. Sbiera din Cernăuţi, Antoniu Mocioni, A. Maniu, Miron

 Într-o epistolă expediată lui Valeriu Branişte (datată Cernăuţi, 8/21 februarie 1905), Ion G. Sbiera, mulţumindu-i pentru trimiterea studiului despre Tabla de la Lugoj, descoperită de Mihail Bejan, îl ruga să fotografieze documentul şi să-i trimită, pe spesele sale, „un exemplar sau două. Aş dori să o public în opul ce îl tipăresc, ca o rămăşiţă doveditoare despre persecutarea graiului românesc în secolul al treisprezecelea până la tăierea limbei a acelora care îl foloseau în cele religioase […]. Sper că-mi faci acest serviciu, fiindcă el este în folosul cauzei sub al cărei steag au luptat şi luptă deştepţii românilor. De asemenea, aş dori să ştiu cine este acel domn Mihai Bésán în posesiunea căruia se află acum Tabla şi cum se rosteşte numele Bésán, Béjan ori Băşan, Bejan?” (Branişte 1989, III, 68). 68

Românul, Iosif Popasu, Ioan Meţianu, G. Olteanu, E. Athanasievici, Patriciu Drăgălina, Teodor Păcăţian, Emanuil Ungurianu ş.a. Pe plan profesional, Mihail Bejan a elaborat şi publicat una din primele scrieri de popularizare, în limba română, a legii notariale aflate în uz în comitatul Caraş- Severin (un adevărat manual, primul de acest fel în limba română), Articlulu de lege XXXV din anul 1874. Despre notarii publici regesci (Tipografia Alessandru Kocsi, Buda- pesta, 1875), la puţin timp după ce Dieta din Pesta legiferase înfiinţarea instituţiei notarilor publici. Apărută într-o ediţie trilingvă (română, maghiară şi germană), broşura a fost elaborată de un colectiv din care au mai făcut parte Dem. Bonciu din Arad (coordonator) şi dr. Aurel Maniu din Oraviţa (v. „Albina”, Pesta, X, 47, 1875). Textul a fost reluat, în 1903, sub titlul Învăţătură pentru poporul român despre legea adusă în privinţa notarilor publici regesci, şi în 1906: Învăţătură despre legile privitoare la notarii publici regeşti, tom apărut la Sibiu. Pe teren bisericesc, M. Bejan s-a implicat în cauza în- fiinţării unei episcopii greco-orientale la Timişoara, subscriind cu importante sume de bani la fondul destinat realizării proiectului. Într-o epistolă expediată în 25 octombrie 1905, Emanuil Ungurianu îşi exprima sentimentele de satisfacţie pentru zelul cu care M. Bejan se dedica înfăptuirii măreţului deziderat:

„Ai binevoit a subscrie pe sama fondului înfiinţândei episcopii gr.-or. române în Timişoara suma de 1.000 cor.; din această sumă cade pe anul curent rata de 200 cor., ca a cincea parte a sumei subscrise; apropiindu-se acum terminul de solvire, te rog ca să binevoieşti a trimite la mine cu mandat poştal suma de 100 de cor. pe anul curent. […] Recipisa poştală are să 69

servească de chitanţă, iar la finea anului voi litografia lista contribuirilor şi voi trimite fiecărui contribuent câte un exemplar, din care se va convinge că banii trimişi au ajuns la destinaţia lor. Totodată, am onoare a te invita la o consultare în această cauză pe duminica la 5 noiembrie anului curent, după-ameaz la 3 oare, în Timişoara, hotelul «Principele de Coroană»” (Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan, d. 1-6).

Identificarea, de către Mihail Bejan, în anul 1903, a unei table din lemn inscripţionate, pe ambele părţi, cu imagini biblice şi texte în limbile slavonă şi română (cu caractere chirilice), descrise şi comentate detaliat, împreună cu Valeriu Branişte (cel care a numit xilogravura Tabla de la Lugoj), în câteva numere ale „Drapelului” (de la nr. 124/1903 – Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar- istoric – până la nr. 146/1903 – Tabla de la Lugoj. Reflexii la articolul dlui I. Popovici), a declanşat o pasionantă dispută istorică şi lingvistică. Supoziţiile şi aserţiunile lui M. Bejan, teoretizate şi amplu argumentate de V. Branişte (cei doi cărturari credeau că descoperiseră un document de o însemnătate capitală pentru istoria limbii române, datându-l pe la mijlocul secolului al XV-lea), susţinute de comen- tariile dr. Petru Barbu, publicate în „Foaia diecezană” şi preluate în coloanele „Drapelului”, au primit o replică tranşantă din partea lui Iosif Popovici, profesor, la acea dată, la catedra de limba şi literatura română a Universităţii

 Activitatea de mecenat a lui Mihail Bejan, pusă în slujba bisericii ortodoxe, s-a manifestat şi în 1876, când, după marele incendiu din anul 1842 care a mistuit vechea biserică ortodoxă lugojeană, a contribuit, în calitate de preşedinte al comitetului parohial, la finanţarea pictării icoanei Sfântului Mihail de pe turnul din partea dreaptă a sfântului locaş (v. Stratan – Muntean 1981, 126). 70 din Viena (după o specializare în fonetică la „Sorbona”), care considera, cu just temei, că textele fuseseră elaborate în sec. XVII-XVIII:

„Rog prieteneşte pe dnii Branişte şi Bésán să se oprească de la combinaţii iluzorice, să nu clădească teorii pe cunoştinţe false şi să nu mai creadă că Tabla de la Lugoj e primul monument literar român de o «supremă importanţă»” („Luceafărul”, Budapesta, II, 24, 1903, 400-402, articol preluat în „Drapelul”, Lugoj, III, 145, 1903, 1-3).

 Opiniile lui Mihail Bejan privitoare la conţinutul şi semnificaţia Tablei de la Lugoj au fost expuse de V. Branişte în „Drapelul” (III, 126, 1903, 1-2, şi III, 127, 1903, 1-2: Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric. Părerea domnului Bésán). Replicile lui Iosif Popovici au apărut în „Luceafărul” (II, 24, 1903, 400- 402, III, 3, 1904, 85-86, III, 4, 1904, 98-100, şi III, 5, 1904, 116-117). Intervenţiile lui Petru Barbu, publicate în periodicul caransebeşean „Foaia diecezană” (numerele 50 şi 51/1903), au fost preluate în paginile „Drapelului” (III, 148, 1903, 1, şi III, 152, 1903, 1-2). Ca reacţie la aserţiunile lui Petru Barbu, V. Branişte a semnat, în „Drapelul” (III, 148, 1903, 2), articolul Brâul Maicii Domnului. Reflexiuni la articolul dlui dr. P. Barbu despre Tabla de la Lugoj. O parte din materialele semnate în „Drapelul” au fost publicate, în acelaşi an, de V. Branişte, între copertele unei broşuri: Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric (Tipografia Carol Traunfellner, Lugoj, 1903). Opusul a fost reeditat în 2010, într-o ediţie îngrijită de Ioan David (cu un studiu introductiv şi un tabel cronologic), cu o prefaţă de Crişu Dascălu (David Press Print, Timişoara). Transcrierea eronată a numelui lui M. Bésán (é în ortografia maghiară se citeşte e şi nu ă – autorul ediţiei confundându-l, probabil, pe é cu ĕ, care, într-adevăr, potrivit normelor ortografice româneşti antebelice, se citeşte ă –, iar s, ş) a generat o greşeală fatală: numele lui Mihail Bejan (Beşan), cu variantele ortografice maghiare Bésán, Besan (sau Besanu, aşa cum apare numele folcloristului şi publicistului român în Dicţionarul general al literaturii române – v. DGLR 2004 (AB), 70, 272), este redat, greşit, Băsan, în 71

Dar cea mai importantă realizare pe plan cultural o reprezintă elaborarea primei traduceri în limba română, după textul original redactat în limba latină (aflat în Bi- blioteca Familiei Imperiale din Viena), a unei opere capitale pentru istoriografia românească: Cronica notarului anonim al regelui Béla. Faptele ungurilor / Chronicon Anonymi Belae Regis Notarii. Gesta Hungarorum (Tiparul Tipogra- fiei Archidiecezane, Sibiu, 1899). Opusul, publicat într-o

măsură să inducă o gravă confuzie în rândul istoricilor literari care ar prelua ediţia la care facem trimitere. Bizantinologul lugojean Vasile V. Muntean a încercat, în studiul său Semnificaţia unei xilogravuri din veacul al XVIII-lea (v. Muntean 2004, 177-181), cu prilejul identificării vechii Table (care se află în prezent în Colecţia muzeală a protoieriei din Lugoj), o tranşare definitivă a controverselor legate de anul realizării tablei – care avea funcţie de talisman –, certificând anul 1777, gravat, de altfel, pe una din laturile xilogravurii.  Potrivit altor opinii (Paul Lazăr Tonciulescu), traducerea s-ar fi făcut după ediţia publicată în 1892, în limba maghiară, de László Fejérpataki, membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţe, notele de subsol din ediţia cărturarului lugojean aparţinându-i academicianului maghiar. Explicaţiile din Introducerea ediţiei Bejan risipesc, parţial, unele ambiguităţi: „Deşi traducerea dlui Beşan, după informaţiunile luate de la locurile cele mai competente, este pe deplin fidelă, ne-am văzut totuşi îndemnaţi ca, pentru ridicarea valorii publicaţiunii noastre, să dăm paralel cu traducerea română şi textul original latin, întregit şi adnotat după o ediţiune mai recentă a Academiei Maghiare”. Manuscrisul Cronicii fusese înaintat, în 1897, Tipografiei şi Librăriei Diecezane din Caransebeş. Printr-o adresă semnată de Traian Barzu, directorul instituţiei, datată 14 decembrie 1897, Mihail Bejan era înştiinţat asupra motivelor refuzului de a i se tipări traducerea: „Spectavere Domnule! Cu referinţă la ofertul ce aţi binevoit a mi-l face în privinţa tipărirei şi editării opului Anonymi Belae Regis Notarii, vin a vă comunica, cu profund regret, că am comunicat afacerea cu mai mulţi domni competenţi în cauză şi toţi au convenit în părerea că lucrarea Spectaverităţii Voastre e valoroasă, dar numai puţini 72 ediţie bilingvă româno-latină (cu o Introducere care îi aparţine, probabil, lui Corneliu Diaconovich, cel care îşi asumă şi prezentarea, în paralel, a textului în limba latină şi a unei bogate bibliografii în limbile maghiară, germană şi română), se pare că ar fi fost premiat de Academia Română (sursele consultate nu sunt concludente). Dacă informațiile se vor adeveri, M. Bejan poate fi considerat unul dintre primii cărturari lugojeni laureaţi ai celui mai înalt for ştiinţific din regatul român. Textul preţioasei traduceri fusese publicat iniţial, în acelaşi an, în „Transilvania”, organul Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român: „În editura proprie a Asociaţiunii au apărut în anul din urmă două scrieri de mare importanţă pentru istoria noastră naţională. Anume, s-a publicat Cronica Notarului Anonim al Regelui Béla, cel mai vechi şi mai preţios izvor pentru istoria poporului român. Este de-a dreptul inexplicabil cum o scriere atât de importantă pentru istoria noastră, o scriere în jurul căreia s-a creat o întreagă şi foarte bogată literatură specialişti s-ar interesa de ea şi astfel tipografia noastră n-ar putea să-şi scoată nici măcar spesele efective”.  Cea de-a doua traducere a Cronicii a fost realizată de academicianul Gheorghe Popa-Lisseanu, în 1934, în Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. I, Bucureşti, iar cea mai recentă îi aparţine lui Paul Lazăr Tonciulescu (Editura Miracol, Bucureşti, 1996), care, în Prefaţă, încercând să risipească opiniile contradictorii care au persistat timp de decenii în istoriografia românească, argumentează ipoteza potrivit căreia autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I al Ungariei (1061-1063). Originalul cronicii s-a pierdut, dar o copie în limba latină a fost identificată, în 1746, în Biblioteca Familiei Imperiale din Viena, fiind transcrisă şi publicată, pentru prima oară, de Johannes Georgius Schwandtner, în anul 1765, în Scriptores Rerum Hungaricarum. Potrivit celor mai recente investigaţii istoriografice, există posibilitatea ca autorul cronicii să fie Paul, episcopul Transilvaniei, notarul regelui Béla al III-lea (v. Istoria Românilor 2010, III, 242-246). 73

în toate limbile culte, a putut rămâne până acum netradusă chiar în limba română şi astfel neaccesibilă cercurilor mai largi ale publicului nostru cetitor” („Transilvania”, Sibiu, organul Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, XXX, IV-V, 1899, 248). Reluarea editării traducerii lui M. Bejan, în volum separat, a fost consemnată în acelaşi număr al periodicului ASTREI:

„Chronicon Anonymi Belae Regis Notarii. Gesta Hungarorum / Cronica notarului anonim al regelui Béla. Faptele ungurilor, tradusă din limba latină de Mihail Bejan, notar public reg. în Lugoj. Sub acest titlu a apărut, în Editura Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, în vol. separat de 93 pag., 8º, întâia traducere românească a celei mai vechi cronici a

 Cealaltă scriere la care se face referire este Conscripţia Episcopului I. I. Klein despre starea numerică şi bisericească a ro- mânilor din Transilvania la anul 1733, „cea mai veche statistică a ro- mânilor […], copiată de zelosul bibliotecar al Asociaţiunii după un manuscris din biblioteca Brukenthal” („Transilvania”, Sibiu, XXX, IV-V, 1899, 248, 279, 280). Traducerea notarului Mihail Bejan (în scrierile din perioada antebelică, numele său apare, într-o grafie maghiarizată, în mai multe variante: Bésan, Besanu, Beşan sau Beján) a fost publicată, în serial, într-o variantă bilingvă (în limbile latină şi română), cu o consistentă Introducere, nesemnată (elaborată, probabil, de Corneliu Diaconovich, directorul publicaţiei şi prim-secretarul ASTREI; potrivit altor surse, autorul Introducerii ar fi Nicolae Togan), însoţită de un bogat aparat bibliografic, cu titluri preluate din literatura de specialitate în limbile latină, maghiară, germană şi română, în „Transilvania”, Sibiu, XXX, I, 1899, 14-41 (cu un facsimil după originalul în limba latină, aflat la Viena), XXX, III, 1899, 72-165, şi XXX, IV-V, 1899, 132-164. Alte informaţii despre prioritatea lui Mihail Bejan, în „Transilvania” (buletin de tehnică a culturii, Sibiu, 67, iulie-august 1936, 4, 242). 74

Ungariei, reprodusă din «Transilvania» a.c., paralel cu textul latin, întregit şi adnotat după o ediţiune mai recentă a Academiei Maghiare. […] Broşura, afară de o interesantă introducere, cuprinde un facsimil al primei pagini din cronică (reprodus după Enciclopedia Română), apoi vasta literatură referitoare la Anonymus, în limba latină, germană, maghiară şi română, ce se întinde pe 11 pag.” (Ibidem; cf. Stan 2012a).

Poate cea mai relevantă secvenţă a textului Cronicii notarului anonim al regelui Béla (a cărei autenticitate este contestată în istoriografia maghiară), citată adesea în literatura de specialitate, care atestă existenţa mai multor voievodate (ducate) române la venirea ungurilor, este reprezentată de momentul întâlnirii solilor ducelui Arpad, Usubuu şi Velue, cu ducele Menumorut, în ţinutul Bihorului (Cum au plecat contra Bihorului, Ediţia Bejan, cap. XX, p. 45). Voievodul românilor, nelăsându-se impresionat de faima lui Attila, „biciul lui Dumnezeu”, ascendentul regilor ungari, refuză cu fermitate şi demnitate orice concesie teritorială privind ţinutul moştenit de la strămoşul său, pământ pe care, din „graţia” împăratului din Constantinopol, „domnul său”, nimeni nu i-l poate răpi:

„Iar trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Velue, plutind peste fluviul Tisa în portul Lucy şi plecând de aici, au venit la fortăreaţa Bihor, [l-]au salutat pe ducele Menumorut şi i-au predat darurile trimise de ducele lor. Şi, aducându-i la cunoştinţă însărcinarea lor de la ducele Arpad, au cerut pământul pe care l-am fost numit mai sus. Iar ducele Menumorut i-a primit afabil şi, îna- vuţindu-i cu daruri diverse, le-a demandat a treia zi să meargă acasă. Cărora însă astfel le-a răspuns: «Spuneţi-i lui Arpad, ducelui Ungariei, domnului vostru: că îi 75

suntem dator lui, ca amic amicului, întru toate ce îi lipsesc, căci este oaspe şi are trebuinţă de multe, dar pământul ce l-a ţinut din graţia noastră nu-l dăm niciodată până când trăim[;] ne-am supărat şi pentru aceea pentru că ducele Salanus i-a dat foarte mult pământ, ori din iubire, precum zice, ori din temerea ce se trage la îndoială. Noi însă nici din iubire, nici din temere nu-l dăm, ba nici chiar câte o palmă de pământ, cu toate că zice că ar avea drept la el. Şi cuvintele lui nu conturbă inima noastră, prin aceea că ne zice că se trage din viţa regelui Athila, care se numea zbiciul lui Dumnezeu, care tot asemenea, cu mână violentă, a răpit acest pământ de la strămoşul meu, dar acum, din graţia domnului meu, a împăratului din Constantinopole, nimeni nu-l poate răpi din mâinile mele». Şi, zicând acestea, le-a dat voie să se îndepărteze”.

Aşa cum rezultă din textul cronicii, ungurii au în- tâmpinat, în timpul aventurii lor expansioniste întreprinse în ţinuturile transilvane, o fermă rezistenţă din partea populaţiei autohtone, alcătuite din blahi (români) şi slavi, aflaţi sub sceptrele voievodale ale lui Glad, Gelu şi Menumorut. Nestă- vilita dorinţă de a pune stăpânire pe mănoasele pământuri, udate de numeroase ape curgătoare, şi pe nisipurile aurifere şi zăcămintele de sare, după un prealabil act de „viclean” spionaj săvârşit „după datina vulpii”, este surprinsă de cronicarul anonim în cap. XXV, Despre înţelepciunea lui Tuhu- tum (Ediţia Bejan, p. 51):

„Mai sus-pomenitul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat viclean, Ognand, ca, umblând pe ascuns, să ispitească [bogăția] pământului dincolo de pădure şi cum sunt locuitorii săi şi dacă ar fi cu putinţă să poarte război cu ei. Când, ocolind după datina vulpii, a

ispitit rodnicia şi bunătatea pământului şi locuitorii săi, până unde poate ajunge vederea omului, i-a plăcut peste măsură şi s-a întors la domnul său cu cea mai mare iuţime. Şi, când a sosit, a vorbit mult domnului său despre bunătatea acelui pământ, că acel pământ este udat cu ape de cele mai bune, al căror nume şi folosinţă le-a spus pe rând, şi că din năsipul acelora se culege aur, şi aurul acelui pământ ar fi cel mai bun şi că acolo s-ar scoate sare […], şi locuitorii acelui pământ ar fi cei mai ticăloşi oameni în toată lumea, căci sunt blahi [români] şi slavi, pentru că n-au alte arme decât arc cu săgeată, şi ducele lor, Gelu, ar fi puţin statornic şi n-are la sine militari buni şi [n-]ar cuteza a se opune la cutezanţa ungurilor, fiindcă suferă multă nedreptate de la cumani şi picenaţi [pecenegi]”.

Mihail Bejan a fost unul din reprezentanţii de frunte ai tinerimii universitare române aflate la studiu în Pesta în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aducându-şi aportul la cristalizarea unor instituţii culturale care au jucat un rol benefic în coagularea sentimentului naţional (Societatea Academică „Petru Maior”, periodicul „Aurora Română”), dar şi la impunerea limbii şi literaturii naţionale, aflate încă în perioada acumulărilor şi decantărilor axiologice. Activi- tatea de culegător de folclor literar, desfăşurată sub tutela spirituală a lui Atanasie Marian Marienescu (v. ziarul „Albi- na”), intensitatea demersurilor publicistice au marcat o etapă importantă în procesul afirmării literaturii româneşti bănă- ţene. Deşi episodica sa practică parlamentară, ca deputat guvernamental în Dieta de la Pesta, iar mai apoi implicarea în fundamentarea unor instituţii culturale ale maghiarilor lugojeni, i-au atras unele reacţii cu accente critice, exprimate, uneori, cu nuanţe virulente în presa de expresie ro- mână, M. Bejan s-a dedicat ulterior, plenar, unor generoase

77 proiecte culturale promovate sau înfăptuite de intelighenţia românească lugojeană: manifestările Societăţii pentru Fond de Teatru Român (Lugoj, 1888), activitatea Reuniunii Române de Lectură, constituirea ASTREI bănăţene (1896), diligenţele pentru augmentarea unui fond destinat înfiinţării unei episcopii greco-orientale la Timişoara ş.a. Punerea în circulaţie a controversatei Table de la Lugoj, beneficiind de girul lui Valeriu Branişte, a contribuit la crearea unui efervescent spirit polemic (la care s-a raliat şi Iosif Popovici, în paginile „Luceafărului”), care a impulsionat dezbaterile lingvistice privind vechimea şi evoluţia limbii române scrise. Prin elaborarea primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Béla (Sibiu, 1899), cărturarul lugojean şi-a înscris definitiv numele, la loc de cinste, în istoriografia românească.

Printr-un text evocator publicat, în 1863, în „Aurora Română”, Mihail Bejan ne transmite informaţii detaliate despre un moment istoric: desfăşurarea primei Rugi lugojene (1854), o manifestare devenită astăzi tradiţională, emblema- tică pentru vocaţia culturală a oraşului.

Ruga de la Lugoj

Se ştie că originea unui popor se poate cunoaşte mai ales din porturile, jocurile, cântecele şi datinile lui. În aceasta zace un adevăr ce nu se poate nega, însă dacă cercetăm mai cu de-amănuntul datinile şi jocurile unui popor, care a vorbit şi vorbeşte tot aceeaşi limbă, care locuieşte mai compact, atunci de multe ori aflăm că în unele ţinuturi se abate în jocurile, cântecele şi datinile sale.

Una dintre aceste datini deosebite mi se pare a fi Ruga în Banat sau, precum se zice pe la grănicerii români, Negee – pe care nu am observat-o nicăieri printre românii din Ungaria şi care este o datină lăudabilă şi demnă de imitat pretutindeni. Ce este Ruga în Banat? Ruga este o petrecere de tot cordială, în serbarea patronului bisericii comunale sau, precum se zice de comun, la hramul bisericii; aceasta este o datină foarte veche pe aici, dacă am cerceta mai pe afund originea ei, aceasta am putea-o deriva chiar de la strămoşii noştri din Roma veche. La sărbătoarea aceasta, mai ales pe sate, poporul se reţine 2-3 zile de orice lucru mai greu – amicii se duc la amici, cunoscuţii la cunoscuţi şi toţi se petrec cu cordialitate în onoarea zilei, însă totdeauna între ţărmurii bunei-cuviinţe –, iar neamicii îşi află ocaziune bună de a cerceta pe neamicii lor şi a le întinde mână de împăcare, în acea convingere că altfel ar fi vătămat patronul bisericii, de la care nu mai pot aştepta sprijin la Dumnezeu. Serbarea aceasta mai totdeauna e în legătură cu dansuri, la care iau parte junii şi junele, precum şi bă- trânii cu bătrânele. Nu voi să descriu mai pe larg serbarea pe sate, ci mai mult voi enara introducerea şi însemnătatea ei în Lugoj. Aici, până la anul 1854, nu se ţineau astfel de serbări, poate din cauză că se păreau a fi mai mult datini de pe sate, însă de la 1854 încoace, ruga Lugojului e vestită prin tot Banatul, la care convine cunoscutul cu cunoscutul şi necunoscutul, inteligenţa cu poporul, românii cu neromânii, şi toţi se petrec fără sfială până după miezul nopţii. Însemnătatea cea mai mare a ei însă e aceea că totdeauna e împreunată cu atare scop filantropic. Pe unde aţi şi auzit sau văzut mai multe fapte filantropice şi demne de toată stima ca tocmai în Lugoj?!

Curatorul bisericii române din Lugoj, dl Constantin Udrea, împreună cu reverendisimul d. protopop Ioan Marcu, merită recunoştinţă deplină pentru introducerea acestei serbări religionare şi naţionale, care – precum zisei mai sus –, înainte de 1854, era cunoscută în Lugoj de o petrecere sătească, însă la anul 1854 se serbă prima dată şi în Lugoj, sub conducerea sus-lăudaţilor domni. Ca serbarea aceasta să nu fie numai o petrecere seacă şi de toate zilele, ci o împreunare cu un scop frumos, adică banii ce publicul îi dărui la intrare, fiecare după plac şi bunăvoinţă, au fost destinaţi pentru un fond pentru a putea înfiinţa mai târziu un cor bisericesc. În anul prezinte, tot sub conducerea mai-marilor bisericii, ruga se ţinu la Adormirea Maicii Preacurate, ca la hramul bisericii, în 15-16 august c.v., însă astă dată nu pentru cassa corului bisericesc, ci pentru un alt scop frumos, ce dă dovadă destulă despre inima nobilă a românului lugojean; adecă: jumătate din venitul curat (170 fl. laolaltă) fu destinat spre ajutorarea nenorociţilor din Lipova, care arseră prin cumplitul foc pe la începutul lui august a.c., iar cealaltă jumătate spre ajutorarea săracilor de aici, lipsiţi prin seceta cea mare din anul prezinte. Comunitatea bisericească, aducându-şi aminte că lipovenii, la 1842, când arse biserica Lugojului, dăruiră spre aradicarea acesteia o sumă de 400 fl., acum, în semn de recunoştinţă, mai mări suma de 85 fl. cu 115 şi aşa se trămite lipovenilor, de la Ruga Lugojului, o sumă de 200 fl.; iar de altă parte, s-a decis ca suma destinată pentru săraci să se mărească după împrejurări. Acestea sunt tot atâtea fapte eclatante despre iubirea cea înfocată a lugojenilor cătră naţiune şi religiune, încât bărbaţii care stau în fruntea unor întreprinderi frumoase şi nobile ca aceste îşi vor afla cununa lor de lauri în recunoştinţa poporului român!

Pentru frumoasele cetitoare ale jurnalului „Aurora”, descriu pe scurt cursul petrecerii la rugă. Pe când dimineaţa şi după-amiaza se ţine serviciul dumnezeiesc cu solemnitatea cea mai mare, la care se înfăţişează mai toată poporimea Lugojului, după finea înseratului (vecerniei), pe la 4 oare după-amiază, se dau semne cu trescurele spre aducerea la cunoştinţă a rugei şi spre onoarea serbării, şi atunci îndată se începe petrecerea generală în cimitirul bisericii; muzicanţii intoană piesele cele mai plăcute de joc – e de însemnat însă că jocul, fiindcă serbarea e bisericească, îl începe totdeauna capul bisericii Lugojului, ca atare damicela sau doamna aleasă din cununa acestora –, şi după aceea continuează mic şi mare, urmând ezemplul bun, ce apoi curge neîntre- rupt până dimineaţa pe la 4-5 oare. Aşa s-a întâmplat şi acum. Tempul fu plăcut şi tot insul luă parte la rugă până târziu cătră revărsarea zorilor. Cât era de frumos a vedea aici armonia minunată ce domnea între inteligenţă şi popor! Doamnele şi domnişoarele care se anumeră în clasa mai înaltă şi se desting de poporul comun, parte prin cultură, parte prin demnitate, nu se retraseră a juca într-un cotlon cu fiicele din clasa de mediu. Dovadă eclatantă despre modul cugetării a sexului frumos de aici, pentru că doamnele şi domnişoarele din Lugoj nu prin ambiţiune, făloşie şi semeţie voiesc a-şi susţine aceea ce li se cuvine: stima şi demnitatea – deoarece semeţia n-a fost, dar nici nu va fi vreodată virtute! Frumoasele cetitoare poate se vor mira cum cineva poate să joace neîntrerupt de la 4 oare după- amiază până la 4 oare dimineaţa?! Ce vor zice la aceea dacă le voi spune că jocul, a doua zi după serbarea hramului bisericii, se începe din nou şi durează neîntrerupt de la 4 oare după-amiază până la 4 oare după miezul nopţii? Întru adevăr, o petrecere ca

81 aceasta e de invidiat. Juni şi june, bătrâni şi bătrâne joacă la un loc, ce documentează că românul e un popor vial şi iubitor de petreceri cordiale, ce se dovedi şi la Reuniunea Doamnelor Române din 1 şi 9 august a.c. Apropos, Reuniune! În grădina berăriei, unde se ţinu reuniunea de dans, am văzut florile cele mai frumoase. Se putea observa îndată că fu aranjată de doamne, căci florile cele mai frumoase şi plăcute ale Lugojului le aduseră la reuniune şi le împletiră într-o cunună frumoasă naţională. Aşa e, frumoasele mele! Fiecare doamnă, fiecare domnişoară a fost o floare vieţuitoare din cununa cea frumoasă a reuniunii, la care numai inteligenţa luă parte, şi deoarece în numărul trecut al „Aurorei” se referează despre reuniune, amintesc numai atâta că frumuseţea şi graţiozitatea lugojencelor nu a întrecut-o încă niciun oraş românesc. Să spun cine fu aleasa de regina balului? Toate câte au fost de faţă! Căci ar fi cu greu a alege dintre ele una, fără ca să nu recunoşti pe cealaltă de o frumuseţe rară, şi aşa reuniunea a fost convenirea reginelor sexului frumos şi acuma! Îmi finesc scrierea cu acea dorinţă ca Dumnezeu atotpotintele să proveadă naţiunea noastră cu multe românce brave şi însufleţite de tot ce e frumos şi nobil, precum sunt lugojencele!

SIMBOLURI IDENTITARE

Ioan Vidu: file din istoria disputelor interetnice în Imperiul Austro-Ungar

Ioan Vidu, pe fruntea căruia a strălucit diadema de prinț al doinelor – prin care a insuflat românilor bănățeni și ardeleni neostoitul său dor de Unire –, a fost, deopotrivă, un sensibil poet, prodigios culegător de folclor, talentat cronicar, eseist și memorialist, sociolog, pasionat istoric și chiar lingvist și arheolog. Contribuțiile sale literare (cronici muzicale, crochiuri literare și lingvistice publicate în „Dra- pelul”) ni-l prezintă într-o inedită ipostază: aceea de cărturar și povățuitor al neamului în momente de grea încercare pentru afirmarea și conservarea moștenirii identitare. Cum- pănit, sfătos, dar ferm în mânuirea condeiului, ironic, chiar caustic – fără a depăși granițele unui ton condescendent, civilizat – în spumoasele sale pamflete cu iz politic, neîn- fricat în fața meschinelor șicane ale reprezentanților admi- nistrației, Vidu a fost o personalitate exemplară, un vizionar care s-a identificat cu aspirațiile celor umiliți și obidiți. Chiar dacă a activat – mai mult formal, în ultimii ani de viață – în fruntea organizației liberale lugojene, modestia, integritatea

 „Morisena”, Cenad, II, 2 (6)/2017, 11-14; cf. Stan 2017. 83 sa morală și intransigența acțiunilor sale au fost mai degrabă ale unui autentic social-democrat, de cea mai curată factură europeană, slujind, cu verbul și lira – muze cărora li s-a închinat –, năzuințele de dreptate națională, politică și socială ale conaționalilor săi. Iată câteva fragmente din pilduitoarele sale texte, publicate în presa vremii, unde sunt surprinse, cu tușe fine, aspecte privind problema naționalităților în Imperiul Austro- Ungar, alături de câteva memorabile aprecieri formulate de Valeriu Braniște la început de veac XX:

„Un bărbat maghiar de valoare a zis odată că Ungaria numai așa e frumoasă cum e, căci apare ca și o grădină împodobită cu diferite flori, care cu mult mai frumos aspect îți dă decât uneia semănată numai cu rapiță. Vântul timpurilor comunică praful fructificațiunii de pe o floare pe alta, prin ceea ce se dă însă la nobilitarea fieștecăreia. Așa stăm și cu popoarele, respectiv naționalitățile acestei țări: este menirea noastră ca să ne cultivăm unii pe alții, și cel ce îndrăznește ca să suprime dezvoltarea unui popor în beneficiul altuia – acela dușman este țării noastre – e grădinar nepriceput. Să învățăm unii de la alții și astfel să ne cultivăm cât mai mult, căci acesta este scopul unui stat. („Drapelul”, III, 95-96, 1903, 1-2) Un alt bărbat de stat, deputatul țării și preotul J. Hock, într-o conferință de astă-iarnă, vorbind despre cultură, zicea între altele: «Cultura unui popor se bazează pe știință și artă; una fără de alta nu poate produce cultura. Poporul ce cultivă numai știință este ca și vulturul căruia i-ai tăiat o aripă, iar cel care cultivă și arta e ca vulturul cu două aripi, ce, zburând cu maiestate, se avântă în regiuni înalte, făcând ca tot aerul dimprejurul său să vibreze, să tremure…». Frumoasă asemănare!

Frumoase cuvinte! Să le luăm aminte! Să le luăm aminte, căci un alt preot, de-al nostru, din comitatul Aradului, iată ce-mi zicea acum vreo patru săptămâni: «Drapelul» vostru de la Lugoj e plin numai de concerte, fără de care putem trăi». Adevărat că și vulturul poate trăi fără de o aripă, dar, sărmanul, nu se mai poate avânta în regiunile lui; astfel și iubiții mei crișeni pot trăi și fără muzică. Da, căci cel ce doarme, are lipsă de liniște. Toiul sunetelor nu este pentru el, căci se deșteaptă din somn. El, sărmanul, visează…, și freamătul sunetelor sociale sunt pentru el infestătoare. Aceasta este adevărata pasivitate, și nu care o propagă «Drapelul» din Lugoj!” (Ibidem)

Tematica relațiilor interetnice constituia un element sensibil și pentru Valeriu Braniște. Un mic incident, petrecut la concertul festiv de pe scena Arenelor Romane, cu prilejul Marii Expoziții Jubiliare (București, 1906), a avut darul să distorsioneze, într-o oarecare măsură, ampla efuziune patriotică a evenimentului, interpretarea pieselor în limba germană de către corul german din Bucureşti deter- minând protestul lui Nicolae Iorga. Animat de o viziune modernă, europeană a problematicii interculturalităţii şi a plurietnismului, V. Branişte a dat o interpretare justă ani- mozităţilor generate de intervenţia marelui istoric, în spiritul proverbialei moderații și toleranţe bănăţene:

„Întreaga scenă ne-a cam jenat, căci noi formam majoritatea absolută a publicului din Arene, şi, în urma dispoziţiunilor sufleteşti în care ne aflam, nimic n-a fost mai departe de noi decât a ne amesteca în această daraveră casnică, la care, pe lângă tot interesul particular ce ni l-a oferit, tot mai bucuros n-am fi fost de faţă. Incidentul provocat de Iorga în Arene a fost că a protestat contra faptului că corul german din Bucureşti a 85

cântat la Festivalul nostru nemţeşte, aducând în limba germană omagii României şi regelui român. Aceşti germani sunt oaspeţi în România şi beneficiază de libertăţile cele mai largi ce le oferă Regatul Român oaspeţilor săi. Noi n-am văzut nimic supărător în cântarea nemţească a nemţilor ce trăiesc în Regatul Român, din contra, ne-am bucurat de libertatea, care nu e frază, ci realitate în România. Ne-ar fi supărat dacă românii ar fi cântat nemţeşte. Ca neamţul să cânte nemţeşte, iar ungurul, ungureşte pretutindeni pe faţa pământului, considerăm ca eflux al libertăţii universale, pentru care luptăm şi trebuie să lupte toţi aderenţii fervenţi ai libertăţii naţionale [...]. Nu aşa a judecat Iorga. El a cerut ca în România şi neamţul să cânte româneşte, un postulat care aduce mult cu şovinismul, pe care-l combatem la oligarhii noştri şi cu care nici din acest motiv nu ne putem identifica.” (v. Ioța lu Toboc [Valeriu Braniște], Cântăreții noștri la București – Impresii și aminitiri, Lugoj, 1907)

Incidentul a determinat formarea a două tabere adverse (cea a lui Iorga, dominată de accente naţionaliste, şi cea a lui Davila, partizană a manifestărilor culturale plurilingve şi a spiritului tolerant interetnic), care s-au huiduit reciproc. După turneul Corului Mitropolitan din Iaşi, dirijat de Gavriil Musicescu (24-28 iulie/5-9 august 1890), se petrecu o mutaţie fundamentală în structura repertorială a corului lui Vidu, care, până în acel moment, se confruntase cu reticenţa coriştilor, dar şi a publicului larg la introducerea pieselor de factură folclorică (folclorul orăşenesc, reprezentat de aşa-numitele ,,mocănii” din Dealul Viilor, privite drept keine Musik), aceştia fiind educaţi în spiritul muzicii apusene (germane) de factură clasică.

Ecoul turneului bănăţean al coralei mitropolitane a fost reflectat într-un articol publicat în ziarul ieşean „Curierul” (XVIII, nr. 89 din 19/31 august 1890: Excursiune corală), care a reprodus şi un material apărut în periodicul timişorean „Luminătoriul” (nr. 54 din 11 iulie 1890: Corul Metropolitan din Iaşi în Ungaria), în care autorul, exprimându-și regretul pentru absenţa corului lui Musicescu de pe scenele de concert din Arad şi Timişoara, sesiza tendinţa reformatoare a coralei moldovene. Aşa cum rezultă din articolul publicat în „Lumi- nătoriul”, Corul Mitropolitan nu a poposit la Arad, fiind prevenit de protosingelul Augustin Hamsea că „nu sunt prospecte de reuşire cu concertul, fiindcă oamenii sunt împrăştiaţi pe la scălzi [băi]”. „Chiar şi eu – zice dl Hamsea – pornesc acum la scălzi pentru restaurarea sănătăţii. Cu toate astea, dacă totuşi voiţi a veni, eu renunţ a pleca acum.” Banala motivaţie a fost respinsă de directorul periodicului timişorean, Pavel Rotariu, autorul articolului, într-o notă de subsol în care insinua că reticenţa lui Hamsea ar fi fost diplomatică, în acele zile aflându-se la Arad, cu prilejul unei expoziţii, un ministru al cabinetului de la Bu- dapesta. Nota cuprinde şi o explicaţie a contramandării concertului din Timişoara, unde fusese trimis un „plenipoten- ţiar” din partea lui Musicescu, care, cu sprijinul lui P. Rotariu, să se ocupe de organizarea spectacolului. Întâlnirea fiind tardivă (cu doar două zile înainte de programarea concertului), „era imposibilitate fizică a satisface; am scris, încă, la Iaşi dlui Musicescu, ca să ne avizeze de timpuriu, cel puţin cu 8 zile înainte, pentru că în loc nu avem public mult românesc..., nu m-a avizat nici din Sibiu, nici din Braşov”. În discuţia cu Rotariu, emisarul lui Musicescu i-a mărturisit acestuia că nu deţinea nici licenţa pentru un

87 concert la Timişoara. Toate aceste deficienţe organizatorice au prilejuit diferite ecouri cu nejustificate conotaţii naţiona- liste în presa românească. Un alt episod din istoria disputelor cu tentă națio- nalistă, în măsură să altereze echilibrul relațiilor interetnice, a fost generat de un conflict juridic, pe marginea omagierii lui Avram Iancu. Așa-numitul „proces în afacerea Iancu”, „pertractat” în 30 noiembrie/1 decembrie 1899 la Tribunalul Regesc din Alba Iulia, avea ca obiect colecta (fond deschis în martie 1894 de către I. Russu-Şirianu) destinată ridicării unui monument Crăișorului Munților. Urmărirea penală, declanșată cu mai bine de un an în urmă, îl viza pe Tit Liviu Albini (directorul ziarului „Tribuna”), administratorul colectei, învinuit de fraudarea sumei. Iată o plastică relatare a cores- pondentului periodicului „Gazeta Transilvaniei”, prezent în sala de judecată:

„După ce se ia naţionalul acuzatului T. L. Albini, se citeşte actul de acuzaţiune Apoi, preşedintele expune în mod pătimaş cele premerse. Spune că organele politice au cerut ca banii colectaţi din chestiune să fie depuşi la o bancă din patrie. Albini întârziind a-i depune, s-a făcut arătare criminală contra lui şi a fost tras în cercetare şi deţinut în arest preventiv (cu totul, nu mai puţin de 13 luni!), iar acum e chemat tribunalul a judeca dacă acuzatul este vinovat ori nu. După aceasta, a urmat interogatorul acuzatului, ce i l-a făcut preşedintele în aşa chip, încât a trebuit să intervină apărătorul şi să pro- testeze în contra terorizării acuzatului din partea preşe- dintelui, ba s-a amestecat şi procurorul. […] Procurorul a vorbit cu multă patimă şi ură în contra românilor, şi vrând să înnegrească memoria lui Avram Iancu, i-a zis «haramia vezér» (căpitan de bandiţi). Aceasta a produs 88

mare indignare între românii prezenţi, şi apărătorul a protestat contra acestei insulte, care de altminteri cade numai asupra celui ce a îndrăznit a o face. Procurorul susţinu că tot ce a avut să dovedească Albini e minciună, că banii au fost defraudaţi şi că au fost puşi la loc din banii Ligii. Cere să fie aspru condamnat, şi banii să fie confiscaţi”.

Unul dintre apărători, dr. Ștefan Cicio-Pop, respin- gând acuzațiile și pledând pentru nevinovăția inculpatului, a invocat netemeinicia probatoriului, cerând dezincriminarea clientului său. În absența probelor, T. L. Albini a fost achitat de sub acuzaţia de fraudare a banilor rezultați din colectă, dar a fost condamnat la 15 zile de arest și o amendă de 100 de florini, precum şi achitarea cheltuielilor de judecată. În final, luându-se în calcul cele 13 luni de detenție preventivă, prelungirea privațiunii a fost anulată, iar avându-se în vedere precaritatea mijloacelor materiale, învinuitul fost exonerat și de plata amenzii şi a cheltuielilor de judecată. În schimb, completul de judecată a decis confiscarea sumei de 4.701 fl. destinată ridicării monumentului închinat lui Avram Iancu. Întreaga afacere s-a dovedit a fi, în final, o mare cacialma, prin care s-a atentat la sentimentele curate ale românilor, inoculându-li-se, în mod gratuit, nefondate motive de aversiune contra maghiarilor. Într-un amplu și documentat studiu, Vlad Popovici (lector la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca) risipește aura unui mit care a dăinuit în conștiința românilor ardeleni, alterându-le fireștile sensibilități naționale. Fondul Iancu fusese, cu adevărat, fraudat de T. L. Albini, care sus- trăsese în repetate rânduri bani pentru a acoperi cheltuielile „Tribunei”, aflată în impas financiar. În afacere a fost implicat și Ioan Slavici, care, declarând că banii ar fi fost 89 depuși la Banca Națională din Regatul României, a generat o stare de incertitudine în rândul populației. Iată aprecierea concluzivă a lui Vlad Popovici (Fi- nanțarea ziarului „Tribuna” din Sibiu și afacerea „Fondu- lui Iancu”, în Anuarul Institutului de Istorie „G. Barițiu” din Cluj-Napoca, tom. XLVII, 2008, p. 429-436):

„În momentul în care ambele surse au fost sistate (liderii mişcării naţionale erau închişi, iar politica liberală de obţinere a guvernării a impus ignorarea «amicilor» ardeleni), Tit Liviu Albini, în calitate de director al ziarului, s-a văzut nevoit să apeleze la singura sursă de lichidităţi la îndemână: «Fondul Iancu». Deoarece ajutorul liberal a întârziat mai mult decât era aşteptat, criza «Tribunei» a dus la descoperirea evaziunii şi a determinat un lanţ de falsuri în acte şi declaraţii, finalizat, într-un mod mai fericit decât s-ar fi aşteptat acuzaţii, prin simpla confiscare a banilor, trimişi în final din România de către autorităţi. Istoriografia nu a insistat niciodată asupra acestei chestiuni, preferând să dea credit variantei tribuniştilor, conform căreia banii ar fi fost trimişi la Bucureşti pentru a fi salvaţi de autorităţile maghiare, transformându-i astfel în nişte mici eroi ai cauzei pe cei care utilizaseră banii din colectă pentru a susţine oficiosul facţiunii lor politice”.

Ioan Vidu, cu o sfântă naivitate, a considerat procesul ca o brutală imixtiune a justiției ungare – având sen- sibilități justificate în acest sens –, fără a cunoaște însă modul neortodox în care a fost deturnat, de către cona- ționalii săi, nobilul scop al colectei. Articolul său, publicat în coloanele „Drapelului” lugojean (II, 90, 1902, 1), dincolo de echilibrul și profunzimea tonului, ne relevă dimensiunea și intensitatea curatelor sale trăiri naționale. 90

Iancu și Kossuth

Iancu și Kossuth: două figuri istorice, una pentru români, cealaltă pentru maghiari. Memoria acestor bărbați pururi va provoca ceartă între aceste două națiuni, până când și una, și alta vor ajunge la acel grad de cultură ca, reciproc, să-și stimeze bărbații care s-au însuflețit pentru idealurile națiunii lor. Durere, la noi popoarelor nu li-e permis a se avânta până la acel grad de cultură ca să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine! Dovadă e și cazul din congregația comitatului Arad, unde compatrioții noștri maghiari nu se sfiesc a cere pedepsirea dlui dr. Șt. Cicio-Pop, pentru că a cerut restituirea banilor colectați pentru monumentul lui Iancu și confiscați de guvern. Propria minte să ne întrebăm: de ce a confiscat guvernul acești bani, când și maghiarii au intențiune să-i ridice monument lui Kossuth? Noi, românii, avem atâta cultură ca să nu atacăm memoria lui Kossuth, căci el a fost – deși prin renegatism – fiul națiunii maghiare [tatăl său era slovac, iar mama sa, Karoline Weber, de etnie germană, adeptă a confesiunii evanghelice-luterane] și a luptat pentru interesul națiunii sale adoptive, întocmai ca și Iancu în interesul națiunii române, ca fiu al națiunii române. Dl dr. Șt. Cicio-Pop n-a fost contra ridicării statuii lui Kossuth, ci a zis că: „nu se alătură la propunerea comisiunii permanente până atunci când guvernul nu va restitui românilor banii adunați pentru statuia lui Avram Iancu”. Ce păcat a comis dl dr. Șt. Cicio-Pop prin această declarație? Ce trădare de patrie sau necuviință se leagă de această declarație? Sau dacă noi, românii, nu avem dreptul de a ne stima bărbații națiunii noastre, precum au maghiarii dreptul de a stima

91 bărbații națiunii maghiare? Nu este Iancu înaintea noastră tot ceea ce e Kossuth înaintea maghiarilor? Am fi popor laș dacă insultele ce zilnic ni se aduc din partea maghiarilor la adresa lui Iancu le-am suferi până la sfârșit! Noi nu-l insultăm pe Kossuth, și bine să fim înțeleși, nu de frică, ci din omenie și respect față de națiunea maghiară, deci în drept suntem să așteptăm din partea compatrioților noștri maghiari ca și ei să se poarte tot cu asemenea omenie și respect față de noi. Aceasta ar fi cu cale cu atât mai vârtos, cu cât și d-lor fierb tot în aceeași apă în care fierbem noi: precum își închipuiesc maghiarii că statuia lui Iancu ar fi insultă la adresa lor, astfel și-ar putea închipui și națiunile nemaghiare din Patrie, ba chiar și împăratul și regele țării, că statuia lui Kossuth ar fi insultă la adresa sa. Și dacă stă treaba astfel, atunci să vedem dacă împăratul-regele va permite ridicarea statuii lui Kossuth?! E adevărat că maghiarii zic că împăratul-rege s-a împăcat cu „națiunea”, adică cu ei, dar atunci facă și națiunea bine și împace-se și cu noi! Aceasta ar trebui să o facă cu atât mai vârtos, că doar și noi susținem țara. Banul nostru pentru susținerea statului e bine primit! Sângele nostru pentru apărarea patriei e bine primit! Dar drepturile noastre să nu fie respectate? Și tot astfel să meargă gradația? Dacă permitem, de bună seamă că ne merităm soarta! Și acum, ieșiți din fermentația asta socială și ajunși acasă, nu ne vom pune să dormim ca crișanul nostru, ci vom medita asupra celor văzute, auzite și esperiate, trăgând folos și pentru societatea noastră românească, tot astfel precum și compatrioții noștri maghiari ar face, venind între noi. Sperăm că dacă va fi bun Dumnezeu, le vom da și noi prilejul acesta, căci asta e datorința și menirea popoarelor, ca să se perfecționeze unele prin altele, dacă voiesc ca să existe.

Cultura nu e monopol numai al unor popoare, ci ea este lăsată de Dumnezeu pentru toți cei ce râvnesc după ea. Poporul care nu râvnește după cultură, acela se prăpădește de sine, căci nu e element de cultură. Poporul care este însă element de cultură, în zadar voiești să-l suprima, căci nu poți. E și natural, și bine ca elementul rău să se prăpădească, fie acela chiar poporul românesc, dacă nu e element de cultură. De aceea, revin la cele zise în începutul acestor scrise, că această țară este lăsată de Dumnezeu ca și o grădină cu diferite flori, pe care dator este grădinarul să le cultive deopotrivă, făcând astfel din grădina aceasta rai pământesc. Grădinarul este guvernul țării noastre, care chemat este să cultive deopotrivă toate florile acestei frumoase grădini. De altfel, ori va voi guvernul, ori nu, societatea întreagă a acestei țări își va croi singură soarta, căci ea știe mai bine trebuințele și aspirațiunile ei. Trăim aici mai multe naționalități, care toate suntem, am fost și vom fi avizate unele de altele. Au fost și timpuri când ne-am certat, dar asta a provenit în urma temerilor nefondate.

Pro memoria, documentul care atestă izvodirea cântului coral rural românesc

După o monografie dedicată comunei Belinţ (Rap- sodia din Belinţ, Editura Marineasa, Timişoara, 2003), o aşezare cu remarcabile contribuţii în istoria muzicii ro- mâneşti datorate monumentalei culegeri efectuate de Sabin V. Drăgoi în 1934, cu o variantă a Mioriţei de o unică frumuseţe care i-a inspirat pe Paul Constantinescu şi György Ligeti (v. Monografia muzicală a comunei Belinţ…, Ediţie anastatică îngrijită de Constantin-Tufan Stan, cu un studiu muzicologic al lui Constantin Catrina şi un studiu lingvistic de Simion Dănilă, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012), am purces, în mod firesc, la elaborarea unei ample ediţii critice dedicate vestitului cor din satul limitrof, Chizătău, unul din polii muzicii vocale româneşti (Corul din Chizătău, Ediţie îngrijită de Constantin-Tufan Stan, Editura Marineasa, Timişoara, 2004). Proiectul viza prima reeditare, însoţită de un amplu aparat critic (pe baza consultării surselor primare), a două lucrări fundamentale din istoriografia muzicală românească bănăţeană, care reconstituiau geneza şi traseul artistic al celui mai vechi cor românesc de plugari: Lucian Şepeţian, Istoricul Corului Vocal al Plugarilor din Chizătău,

 Banat – Europa: istorie și cultură, coordonatori: Iosif Ionel Toma, Alin Cristian Scridon, Viorel Dorel Cherciu, Editura Mirton, Timișoara, 2015, p. 189-200. 94

Tipografia „Poporul Român”, Budapesta, 1904, şi Sever Şepeţian, Corul de la Chizătău. 1857-1957, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică [Bucureşti], 1957. Istoricul redactat de Lucian Şepeţian, fiul cel mic al preotului Trifu Şepeţian, reprezintă prima încercare de a realiza o descriere amănunţită a procesului devenirii corului din Chizătău. Textul reconstituie şi prezintă fapte şi evenimente legate de concertele şi turneele corului, inventariază preţioase surse bibliografice. Dar ceea ce sporeşte valoarea textului, dincolo de valenţele documentare, sunt pertinen- tele constatări, analize şi proiecţii în viitor ale fenomenului coral chizătăian. La Chizătău, în anul 1880, Lucian Şepeţian a instituit prima şcoală muzicală românească pentru iniţierea copiilor şi a dirijorilor ţărani. Pentru a înţelege dimensiunea acestui act cultural, să menţionăm că Ioan Vidu va organiza la Lugoj primul său curs de muzică vocală abia în anul 1893. Ioniţă Şepeţian, un alt vrednic vlăstar al acestei remarcabile familii, a activat ca violonist în Orchestra Tinerimii Universitare Române din Budapesta în anii 1864-1865, alături de Ioan Iancu, fiul vestitului lăutar Nica Iancu Iancovici, cu câţiva ani înainte ca, la Bucureşti, Eduard Wachmann să fondeze orchestra Societăţii Filar- monice. Recuperarea manuscrisului lui Sever Şepeţian, care a stat la baza tipăririi ediţiei princeps din 1957, a presupus o necesară reevaluare a textului redactat în „obsedantul deceniu”, impunând publicarea unei noi ediţii care să valorifice informaţiile cenzurate. Manuscrisul acestui opus, care, dat

 Manuscrisul, aflat în prezent în custodia Muzeului Național al Banatului din Timişoara, fondul documentar Nicolae Ursu, inv. nr. 2.025, se compune din 145 de pagini, format B5, fiind redactat prin dactilografiere cu tuş indigo. Cuprinde o hartă desenată de autor şi o 95 fiind contextul politic al epocii, „pentru anumite forme şi îmbunătăţiri, a trecut, vrând-nevrând, prin atâtea mâini: la dv. [redacţia revistei „Scrisul bănăţean”], la scriitori, la Partid, la Muzeu, cenzură etc.”, apărând, în cele din urmă, într-o variantă modificată, distorsionată, reprezintă un preţios izvor de informaţii inedite cu caracter muzical, dar şi literar, care au fost oferite pentru prima oară cititorului dornic să decripteze sensurile exuberanţei baroce a Banatului cultural. Corala din Chizătău, constituită în 1840, potrivit mărturiei lui Trifu Şepeţian, numit în acel an preot în sat, a reprezentat un adevărat fenomen al vieţii muzicale româneşti, a fost un astru care a răspândit în jurul său lumina culturalizatoare a muzicii, a întreţinut o efervescentă stare de spirit, care a contribuit la creşterea limbii române, păstrarea şi afirmarea plenară a fiinţei naţionale, sub

scrisoare dactilografiată, purtând semnătura olografă a lui Nicolae Ursu. Manuscrisul prezintă corecturi şi adăugiri olografe, scrise cu creion negru şi cerneală albastră.  Nicolae Ursu, într-o scrisoare adresată redactorului-şef al revistei „Scrisul bănăţean” (Timişoara, 5 august 1957), în care protesta, în numele lui Sever Şepeţian, pentru repetatele acţiuni de plagiat săvârşite de Virgil Birou şi pentru numeroasele imixtiuni ale cenzurii în textul manuscrisului părintelui chizătăian (v. Constantin-T. Stan, Despre plagiat şi plagiatori, „sine ira et studio”, în „Banat”, Lugoj, VIII, 2-6 (86-90), 2011, p. 23).  „În casa parohială ne aştepta masa întinsă, unde ne-am recreat. Am discutat multe şi deosebite; mi-am însemnat multe informaţiuni; mai cu seamă însă m-au interesat împărtăşirile ce mi le făcea parohul Şepeţian senior, cărunt la păr însă tânăr la inimă şi vesel, despre începuturile prime, în anul 1840, ale corului plugarilor din Chizătău, admirând dezvoltarea sub care a ajuns sub conducerea talentului şi zelului fiului său Lucian în timpul mai nou” (Chizătău. Schiţe de călătorie, în „Luminătoriul”, Timişoara, VI, 47, 1885, articol semnat cu pseudonimul Ardeleanul). 96 părinteasca oblăduire a bisericii. Ecoul actului cultural înfăptuit de Trifu şi Lucian Şepeţian a reverberat în tot cuprinsul Banatului şi chiar dincolo de fruntariile sale, influenţând înfiinţarea unor coruri bisericeşti şi reuniuni vocale în peste 80 de localităţi, multe dintre aceste coruri fiind opera dirijorilor şcoliţi de Lucian Şepeţian. În acest sens, corul din Chizătău a reprezentat o şcoală de muzică vocală şi estetică sui-generis, prin care s-au făcut primii paşi pentru fundamentarea învăţământului artistic instituţio- nalizat. Anul 1857 a fost acceptat ca dată oficială de refe- rinţă a corului, întrucât coincidea cu aprobarea statutelor de către Venerabilul Consistoriu din Arad. Sigiliul oficial, care are imprimat acest an, prezent pe numeroase partituri, ştime, cărţi şi documente ale reuniunii, constituie o dovadă în acest sens. Pare firesc ca părintele Lucian Şepeţian, autorul Istoricului, să nu menţioneze anul 1840, pentru a evita obiecţiile autorităţilor ungare, care interziceau şi nu recunoşteau activitatea unei asociaţii fără ca aceasta să aibă statute aprobate. Documentul Pro memoria, descoperit în anul 1975 de preotul Ioan Covaci, parohul bisericii din Chizătău, confirma existenţa corului încă din anul 1851. Cu prilejul dezvelirii vechii table a bisericii (datând din 1851), în partea de sud a turnului au fost găsite trei inimioare metalice dispuse concentric, în care se afla o epistolă deteriorată de trecerea anilor, datată 1851, pe vremea păstoririi lui Trifu Şepeţian, redactată cu caractere chirilice şi adresată „următorilor noştri […], spre a-şi aduce aminte cei pre atunci vieţuitori cari vor da de această scrisoare”. La punctul 8 al înscrisului (transcris în grafie latină de pr. I. Covaci, fără a avea, din păcate, iniţiativa realizării unei copii foto, textul rătăcindu-se între timp) se specifica:

„Horul besearecii să cuprinde astăzi din 57 [de] persoane melodios cântătoare, în patru părţi împărţite: prima, tenor secund [hârtia documentului ruptă], condus de părintele nost al tânăr Trifon”.

Documentul original (extrem de deteriorat, cu fragmente lipsă sau fărâmiţate pe aproape o treime din suprafaţa colii) a fost predat de părintele Covaci, cu bună-credinţă, Muzeului Mitropoliei Banatului (preotului-muzeograf Mircea Lăutaş), de unde a dispărut fără urmă, orice încercare de redescoperire întreprinsă de mine fiind sortită eşecului. Numeroşi muzicologi s-au raportat, în decursul timpului, la conţinutul textului punctului 8, citându-l cu o adevărată frenezie (fragmentul fusese publicat de Vasile Vărădean, în 1985, în Cântecul la el acasă…, şi intrase deja în folclorul muzicologilor), fără a avea însă certitudinea existenţei sale fizice. După un deceniu de obsesive întrebări privind soarta manuscrisului, mi s-a ivit, în sfârşit, o nesperată şansă. Fericita întâlnire, în 2014, la Arad, cu eminentul dr. Mircea Vărădean, vrednicul urmaş al profesorului, dirijorului, epigramistului, artistului plastic şi istoriografului Vasile Vărădean, mi-a prilejuit identificarea unei cópii foto- grafice a documentului (din păcate, de o modestă calitate) şi o transcriere olografă completă a acestuia, însoţită de o substanţială şi aplicată incursiune analitică. Materialul, datat 12 decembrie 1982, urma, probabil, să fie încredinţat

 Un studiu comparativ, între transcrierea preotului Ioan Covaci și cea realizată de prof. Vasile Vărădean, ar fi permis relevarea unor posibile omisiuni în cuprinsul celei de-a doua variante, finalizate după câţi- va ani. Trecând prin mai multe mâini, pare plauzibil ca, odată cu trecerea timpului, unele fragmente ale textului documentului, aflat într-o avansată stare de degradare, să fi devenit ilizibile sau să se fi desprins şi pierdut. 98 spre publicare unui periodic. Competentul autor al transcrierii (licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti) oferea, totodată, şi o informaţie care ar putea facilita, în viitorul apropiat, recuperarea manuscrisului, un nepreţuit înscris cu valoare de patrimoniu, tratat cu atâta impasibilitate de autorităţile în materie: prof. Doina Stu- pariu, din Orşova, utilizase conţinutul documentului, în anul 1981, în procesul redactării lucrării sale de definitivat, putând, astfel, presupune că documentul a trecut şi prin mâinile sale. Fără o mediatizare în spaţiul public, prin publicarea într-un periodic de specialitate sau de largă circu- laţie, textul documentului a rămas izolat, nevalorificat, pradă colbului uitării, probabil într-o modestă şi meschină colecţie personală sau arhivă şcolară. Vasile Vărădean, cel căruia istoriografia muzicală românească îi datorează recuperarea inestimabilului document, s-a născut la Marcovăţ (azi în Republica Serbia) în 23 aprilie 1907. După absolvirea claselor primare (în comuna natală şi Vârşeţ) s-a înscris, iniţial, la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” din Timişoara, continuându-şi apoi studiile la Liceul „General Dragalina” din Oraviţa. După obţinerea licenţei la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1931) a funcţionat ca profesor de filozofie, mai apoi de limba şi literatura română la liceul orăviţean. În 1953 s-a stabilit la Timişoara, activând ca profesor la Şcoala Medie de Muzică (1953-1962) şi la Şcoala Specială de Ambliopi până la pensionare (1969). În timpul studenţiei a fost mentorul şi dirijorul Corului Studenţilor Bănăţeni, ce activa sub egida Cercului Academic Bănăţean. În perioada petrecută în Banatul Montan, la Oraviţa, a fost un destoinic animator cultural, fondând şi dirijând corale cu care a efectuat numeroase turnee artistice. A fost o prezenţă

99 constantă în juriile marilor emulaţii corale organizate în Banat, alături de nume importante ale componisticii şi artei dirijorale bănăţene şi naţionale: Sabin V. Drăgoi, Nicolae Lighezan, Iosif Velceanu ş.a. Dar, poate, cea mai importantă vocaţie, doar parţial împlinită – asemănarea cu poetul- acuarelist Victor Vlad Delamarina e evidentă –, a fost cea plastică, grafica (avea un talent deosebit pentru caricatură) şi acuarelele făcând obiectul mai multor expoziţii personale. Talentat epigramist, prodigios cronicar muzical, acribios cercetător al fenomenului cultural bănăţean (mărturie stau două volume fundamentale pentru istoriografia culturală a Banatului: Monumente bisericeşti şi culturale din zona Ora- viţa, 1981, şi Cântecul la el acasă… Contribuţii la istoricul muzicii româneşti din Banat, 1985, ambele apărute la Editura Mitropoliei Banatului), V. Vărădean a fondat (1936), împre- ună cu prof. Mihai Novac, hebdomadarul umoristic „Urzi- ca”, fiind, totodată, un fervent colaborator (cu caricaturi şi epigrame) al cercului timişorean „Ridendo”. A trecut la Domnul în 20 aprilie 1989 la Timişoara. Oferim istoriografilor, tinerilor cercetători, dar şi publicului larg cultivat, textul integral al manuscrisului Pro memoria, document unic ce atestă existenţa celei mai vechi alcătuiri vocale ţărăneşti din istoria muzicii româneşti. Am respectat, din punct de vedere gramatical, transcrierea lui Vasile Vărădean (cu omisiunile încadrate de paranteze drepte), operând doar minime intervenţii privind elementele de punctuaţie, pentru a oferi cititorului contemporan posibilitatea unei lecturi logice şi fluente.

„Pro memoria

Lăsăm următorilor noştri spre […] s-au acoperit turnul besearecii cu pleu şi s-au pus oraru, precum şi alte 100 mai multe înfrumuseţări – aşijderea spre a-şi aduce aminte cei pre atunci vieţuitori cari vor da de această scrisoare de noi care trăim pre acest timp; şi cu neobosită ostăneală ne străduiam spre sfârşirea acestora, precum: 1. După ce trecurăm prin 2 ani, 1848-49, scrân- cen rovoluţionii, – noi, Comunitatea Chizătăului, ţinurăm consilie în privinţa înnoirii besearecii; deci fiind capitalul acesteia 1.500 fl. – grâu adunat prin colecţie, 58 şinici, nu fu destul la ajungerea scopului, împrumutarăm dară una mie florini argint de la un capitalist, Podhoranij, şi ca să-l răsplătim, vândurăm 2 dărabe pământ: Râtul mic, pământul notărăşesc, a să vinde până ce acea datorie se va plăti. 2. În anul 1851, aprilie 13, începu turnul a să acoperi cu pleu, în Duminica Tomii să ridică […] cruce continu-indusă, lucrul acela în 3 iunie acelaşi an s-au gătat prin […] maistorii din Lugoş, Antonie […] cu 720 fl. […] şi […]. 3. Făcătorii podurilor, Johann Arffer, plătit cu 215 fl. bancă. 4. Orarul s-au rădicat în 26 iulie 1851 prin maistorul Petre Karlik din Timişoara, plătit cu 450 fl. argint. 5. Crucea deasupra Altarului dinpreună cu […] ruda pre [cuvântul „pre” a fost tăiat, scriindu-se deasupra lui cuvântul „zisă”] carea e însămnat anul 1851 şi în carea să află scrisoarea aceasta s-au rădicat astăzi în 26 august 1851. 6. Cheltuiala preste tot iastă la 900 fl. bancă. 7. În zilele noastre era Maiestatea Sa Franţ Iosif împăratul Austriei. Iar protopresbiter, Constantin Gruici. 8. Horul besearecii să cuprinde astăzi din 57 persoane melodios cântătoare, în patru părţi împărţite: prima, tenor secund [… tru], condus de părintele nost al tânăr Trifon.

101

9. Documentul acesta […] de aducere aminte […] şi […] religios şi naţional al [… tăului] în ce chip la […] Besearicii sale […] iar la propăşirea fiilor săi în cultură putem […] nostru […]. 10. Povăţuitoriu împreună […] Nicolae Rădu- lescu, paroh şi namestnik, Trifon Şepeţian […], paroh. – Dimitrie Rădulescu, jude şi epitrop. Dionisie Cădariu, notar […], juraţi. Trăilă Cădariu, învăţător. Andrei Lazăr, Isac Gârda, [can…] Lazăr. Simeon Lazăr. – Alţi conlocuitori mai fruntaşi […] Ianăş […], Trăilă Manea, Iosif Micu, Sandru Ursu […] Lazăr Sănătescu, Damaschin Şuman [… lescu], Vesa Drăghici, Iancu Enăşcu, Zamfir […].”

102

Olimpiadele corale din Chizătău și steagul „Doina și Hora”

În 8/21 septembrie 1922, în ziua Rugii de Sfânta Mărie Mică, la Chizătău s-au ținut lucrările Adunării generale de constituire a Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Ro- mâne din Banat, convocată la inițiativa lui Ioan Vidu și Iosif Velceanu (fondatorul și dirijorul Corului „Doina” din Timișoara), după lansarea unui apel. Remis, în 10 august, principalelor gazete regionale, în apel era precizată moti- vația social-politică a noului for, unic în istoria muzicii ro- mânești, dar și țelul artistic: continua perfecționare a reuniunilor corale și a fanfarelor românești. Era împlinirea unui mai vechi deziderat, după entuziastele apeluri lansate de Vidu, în 1903 și 1904, pentru „conscrierea” corurilor bănățene, configurat în 1906, cu prilejul Serbărilor Jubiliare din capitala Regatului Român, de Ioan Vidu și D. G. Kiriac, fratele său de „preste deal, la nana-n vale”. A fost elaborat un Regulament de funcționare a Asociației (la care aderaseră 28 de delegații de pe întreg cuprinsul Banatului), iar Ioan Vidu a compus o deviză pe versurile lui Ion Cucu-Bănățeanu. Membrilor comitetului director – dr. Petru Maior, președintele Reuniunii Române de Cântări și Muzică din Lugoj, dr. D. Nistor (Timișoara), dr. G. Lobonțiu (Caransebeș), E. Crenian (Reșița), C. Lazăr

 „Actualitatea” online, Lugoj, 3 aprilie 2017. 103

(Chizătău) și dr. G. Gârda (Făget) – le revenea atribuția de a convoca ședințe lunare, pentru analiza activității și ve- gherea la ritmica alimentare a fondului: corurile mai mici de 50 de membri trebuiau să contribuie anual cu suma de 200 de lei, iar celelalte, cu 300 de lei. Lugojul a fost reprezentat de Reuniunea Română de Cântări și Muzică, So- cietatea Corală „Lira” (Ioan Bacău) și Corul bărbătesc „Progresul” (Vasile Olariu), iar Timișoara, de două corale: „Doina” și cea din Timișoara-Elisabetin. Au mai achiesat la înfăptuirea proiectului reprezentanți din Balinț, Bocșa Mon- tană și Bocșa Română, Bozovici, Budinț, Caransebeș, Coștei, Ictar, Jena, Mârcina, Moldova Nouă, Ohaba Timișană și Reșița Montană. La ședința de constituire s-a discutat și necesitatea înființării unei Federații a Societăților Muzicale din întreaga țară, cu sediul la București, stabilindu-se, totodată, calendarul emulațiilor și localitățile organizatoare. La iniţiativa dr. Ion Şepeţian și a membrilor Reuniunii chizătăiene s-a decis înfiinţarea Olimpiadelor, fiind elaborat ad-hoc un regulament, în care era statuată structura concursului, fiind acceptate în competiție doar corale și fanfare sătești din preajma Chizătăului. Corul care patrona manifestarea, precum și cele orășenești erau excluse de la premii. Autorul regulamentului a avut și ideea instituirii marelui premiu, steagul „ambulant” „Doina și Hora” (având ca model drapelul Corului Bisericesc din Chizătău), confecționat pe spezele sale. Premiul I consta în acordarea medaliei mari de argint și atribuirea drapelului – marele premiu –, medalia mică de argint era decernată câștigătorului premiului II, iar cea de bronz, coralei care se clasa pe locul III. Tuturor corurilor premiate li se înmâna și o diplomă comemorativă. Drapelul (este expus la punctul muzeistic din Babșa, după ce a fost adăpostit, timp de decenii, în biserica ortodoxă din

104 sat) este confecționat din mătase roșie, ornată cu motive în stil popular românesc bănățean, vârful suliței fiind împo- dobit cu o liră din bronz. O icoană a Învierii, brodată în centru pe un fond de mătase neagră, este încadrată de cuvintele: „Cântați lui D-zeu și națiunii! Corul bis. din Chiză- tău”. Pe cealaltă parte este brodată stilizat o liră, pe fond de mătase albastră, în jurul căreia sunt inscripționate, cu litere cusute cu fir de aur, denumirea steagului („Doina și Hora”) și urarea „Gloria voastră!” Regulamentul prevedea că steagul câștigat va fi apoi păstrat în biserica respectivei comune până la o viitoarea Olimpiadă, având corul dreptul de a-l purta la diferite festivități. La următoarea ediție a emulației, președintele coralei trebuia să înapoieze drapelul juriului, după atașarea unei panglici, în vârful suliței, pe care era inscripționat numele comunei. Ansamblul care dobândea premiul I de trei ori în decursul unui deceniu intra definitiv, potrivit regulamentului, în posesia steagului. Era stipulată și preve- derea potrivit căreia marele premiu nu putea fi câștigat de două ori consecutiv de aceeași corală. La prima ediție (1922), premiul I, medalia mare de argint și trofeul, steagul „Doina și Hora”, au revenit Corului din Ictar, dirijat de înv. Virgil Amandia (cu un efectiv de 100 de coriști!), premiul II și medalia mică de argint au fost atribuite Corului din Belinț – fondat în 1880 de plugarul Costa Micu, sub vrednica păstorire a protoiereului George Crăciunescu („dirigent”: Nistor Miclea), iar premiul III (medalia de bronz) a fost decernat Corului din Balinț (instructor: înv. Cărăbaș). Au mai concurat corurile din Budinț (ortodox), Coștei (ortodox și unit), Ohaba (ortodox) și, în afara concursului, Corul „Doina” al intelectualilor din Timișoara. La următoarele ediții ale Olimpiadei, câștigătoare

105 au fost corurile din Belinț (1923 și 1925), Budinț ortodox (1924) și Babșa (1926). Au mai fost părtașe la emulații, de-a lungul celor șase ediții, și corurile din Târgoviște, Ohaba Forgaci (ortodox și unit), Topolovăț, Corul „Junimea” din Chizătău, Corul Universitarilor Bănățeni și Fanfara din Izvin. Din juriu au făcut parte Sofia Vlad-Rădulescu, D. G. Kiriac, Ioan Vidu, Ioan Bacău, Iosif Velceanu, dr. Iosif Popovici, dr. Valeriu Braniște, Alexandru Tzigara Samurcaș, I. Ștefan Paulian, Filaret Barbu, Emil Grădinariu și Sabin V. Drăgoi. La ultima ediție (1927) s-au prezentat doar două formații: corurile din Belinț („a cântat bine, dar n-a izbutit să dovedească un progres deosebit față de prestația din anii trecuți” – I. Velceanu) și Babșa (dirijor: D. Goilă), Corul din Chizătău (I. Drăghici) cântând în afara concursului (I. Vel- ceanu: „a pierdut mult din elanul de odinioară, și aceasta doară din cauza împrejurărilor locale neprielnice, de zâzanie și neînțelegeri”). O explicație a scăderii interesului pentru tradiționala emulare ne oferă Sever Șepețian:

„Greutățile bănești ale deplasărilor au împiedicat participarea corurilor mai îndepărtate, și un concurs între aceiași cântăreți din apropiere își pierdu farmecul”.

Câștigător al marelui trofeu la ediția precedentă, Corul din Babșa nu mai avea dreptul, potrivit regulamentului, să concureze. În această împrejurare, Corul din Belinț fiind singura formație înscrisă în concurs, Olimpiada s-a suspendat, fără a mai fi reluată vreodată (S. Șepețian, Corul de la Chizătău, 1957, p. 86). Potrivit lui I. Velceanu (Corurile și Fanfarele din Banat, 1929, p. 82), corului din Babșa i s-ar fi decernat totuși, pentru a doua oară, premiul I, înmânându-i-se și steagul ambulant.

106

Repertoriul corurilor participante la prima ediție purta încă vibrantul mesaj al sfintei Reîntregiri, un ecou patetic al epocalei izbânzi, sub sceptrul lui Ferdinand I și veghea ocrotitoare a reginei Maria: Regina la Mărășești, Imnul Coroanei, Doinitorii români, Româncuța, Răsunetul Ardealului. Mai suntem capabili, astăzi, să rezonăm cu tai- nicele chemări și neostoitele suferințe ale istoriei naționale?

107

Omagiul bănățenilor adus lui Ferdinand I Întregitorul

În zilele de 11-15 noiembrie 1923, cu prilejul vizitei regelui Ferdinand în Banat, la Timișoara au fost organizate ample manifestări omagiale, la care au participat și coriștii din Belinț și Chizătău. Steagul Asociației Corurilor și Fanfarelor Române din Banat (reprezentat de drapelul coriștilor din Chizătău) a fost sfințit de PS Dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, nașa steagului fiind artista lirică Lucia Cosma, „privighetoarea Ardealului”. La ceremonia sfințirii (biserica ortodoxă din Fabric), după oficierea Liturghiei, a colaborat și Reuniunea Română de Cântări și Muzică din Lugoj, dirijată de Ioan Vidu. Suveranul a țintuit primul cui în sulița steagului, urmat de ceilalți demnitari (cuiele reprezentau corurile și fanfarele prezente la festivități), între care prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. La serenada din Piața Unirii (în fața Palatului Prefecturii), corurile reunite, dirijate de Ioan Vidu și Ioan Bacău, au revărsat asupra înalților oaspeți sublimele armonii ale doinelor și jocurilor bănățene. La întoarcerea spre Belinț, aflând că trenul regal va staționa o noapte în gara Belinț, Nistor Miclea, dirijorul coralei belințene, a organizat ad-hoc un concert maraton, în seara zilei de 13 noiembrie, pe peronul gării, la care au luat

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 2017, 4. 108 parte și coriștii din Chizătău, emulație finalizată printr-o horă, în care s-au prins toți cei prezenți. Ferdinand Între- gitorul a coborât pe peron, a strâns cu căldură mâinile țăra- nilor care l-au întâmpinat, răspunzând primirii lor entuziaste. Cântările au fost reluate spre dimineață, când prim- ministrul Ion I. C. Brătianu, după ce a felicitat coriștii, l-a invitat în tren pe Gherasim Sârbu, protopopul Belințului, senator PNL, pentru a însoți suita regală până la Lugoj. Memorabilul eveniment a fost consemnat de Emil Grădina- riu (muzician profesionist, consilier cultural la Primăria Timișoara) și Eugen Bugel (fotograf) în albumul comemorativ Regele Ferdinand I și Banatul (Tipografia A. Auspitz, Lugoj, 1928):

„Majestatea Sa în gara Belinț

Trenul regal se oprește în gara Belinț, la dorința Majestății Sale de a petrece noaptea în această gară, de unde urma să-și continue calea mâne-zi la Lugoj. În liniștea acestei mici gări, unde abia ardeau câteva lămpi cu petrol, o beznă se așezase asupra regiunii. Toată suita Majestății Sale se retrăsese la odihnă, numai Suveranul veghea în vagonul său. Pe geamul deschis, privea, cu un zâmbet tainic pe față, în întunericul și liniștea nopții, contemplând, parcă, cu iubire, bunătate și mulțumire asupra poporului său. Într-un târziu, după ce poporul din Belinț și Chizătău aflase că Domnitorul lor petrece o noapte în gară, începuseră să se strecoare în pâlcuri în jurul gării. În fruntea poporului era Gherasim Sârbu, protopop, Ernest Weisz, prim-pretor, precum și toată intelectualitatea din împrejurimi. Corurile din Chizătău și Belinț îi dau serenadă Suveranului. Majestatea Sa își cere chipiul și coboară din tren. Poporul îl primește cu entuziasm pe

109

Suveran, care, cu atâta dragoste, stă de vorbă cu fruntașii săi, cu atâta sete le ascultă cântecele lor. După un sfert de oră coboară din tren dnii Ion I. C. Brătianu, prim- ministru, și Anton Mocioni, aducând mantaua Suvera- nului, care se retrăsese, nu pentru mult [timp], la odihnă. După ce poporul începu a se reîntoarce acasă, Majestatea Sa, obosit de emoțiile unei zile petrecute între cei iubiți ai săi, s-a culcat, păzit fiind nu de baionetele jandarmilor, ci de dragostea unanimă a supușilor săi. Dis- de-dimineață, Majestatea Sa s-a sculat și, scoțând capul pe geam, a văzut din nou gara împopulată de poporul său, care venise să-și ia rămas-bun de la Domnitor. Fiind invitat în vagon la cafea și dl protopop Sârbu, Majestatea Sa i-a spus cu convingere: «Pentru acest popor, niciun sacrificiu nu e sacrificiu!» Cu câteva minute mai târziu, trenul regal plecă spre Lugoj”.

110

Nicolae Ursu şi jubileul centenar al Corului din Chizătău. Cum erau cinstite cândva simbolurile spiritualităţii româneşti

În urmă cu câțiva ani, în 2010, s-au împlinit 200 de ani de la prima atestare documentară a vechii Reuniuni Române de Cântări şi Muzică din Lugoj, cea mai veche corală românească, născută sub oblăduirea bisericii ortodoxe, cu un rol major în afirmarea conştiinţei naţionale, conservarea şi promovarea tradiţiilor culturale româneşti bănăţene. Cu câteva mici, dar meritorii excepţii, pe plan local, regional şi naţional (cu aportul unor destoinici parlamentari, Sorin Stragea şi Dorel Covaci), evenimentul a trecut neobservat la Bucureşti, numele lui Ioan Vidu şi al venerabilei sale corale, lăsate moştenire, netrezind nici cea mai mică emoţie sau reacţie, de firesc omagiu, ca să nu mai vorbim de obligaţia morală a autorităţilor centrale, care diriguiesc destinul culturii, de a cinsti, onorific, corul şi dirijorul său, Remus Taşcău (trecut între timp la Domnul), un simbol al artei interpretative româneşti şi europene. Marelui Vidu, membru fondator, în 1920, alături de George Enescu şi Tiberiu Brediceanu, al Societăţii Compozitorilor

 „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 949, 2015, 4; „Banat”, Lugoj, IX, 4 (100), 2012, 23. 111

Români, îi datorează, poate, Regatul Român alipirea Bana- tului. Cine altul decât doinitorul Banatului, cu vraja cânte- celor sale, ar fi reuşit să cultive şi să întreţină, neostoit, dorul românilor bănăţeni pentru fraţii de Preste deal, acolo, „la nana-n vale”? Într-o nefastă şi păguboasă tradiţie românească, Muzeul Corului din Chizătău, încropit cu atâtea eforturi şi sacrificii în anul 1957, a fost vandalizat în zilele Revoluţiei din 1989, majoritatea pieselor expuse, între care şi câteva nepreţuite cupe din argint, de o inestimabilă valoare isto- rică, adevărate documente ale spiritualităţii româneşti pe aceste strămoşeşti meleaguri, dobândite în vremuri tulburi, sub administraţia statului ungar, dispărând fără urmă. Nicio persoană fizică sau organizaţie nu a sesizat vreodată organele abilitate, pentru iniţierea unei investigaţii şi recuperarea obiectelor de patrimoniu. Şi documentul „Pro memoria”, descoperit în anul 1975 de preotul Ioan Covaci în turla bisericii din Chizătău, redactat în 31 august 1851, în timpul păstoririi lui Trifu Șepețian, care atesta existenţa Corului din Chizătău, „pe patru voci melodios cântătoare”, predat în acel an Muzeului Mitropoliei Banatului (prin preotul- muzeograf Mircea Lăutaş), a fost sustras, pentru a îmbogăţi, probabil, o meschină şi ilicită colecţie particulară din ţară sau de aiurea. Iată cum pregăteau muzicienii bănăţeni şi bucureşteni, dar şi oficialităţile, în 1956, sărbătorirea Corului din Chi- zătău, cea mai veche corală românească ţărănească, care, în 1957, urma să împlinească 100 de ani de existenţă, la apelul- iniţiativă lansat de Nicolae Ursu, de o uimitoare luciditate, cu un desăvârşit profesionalism, probitate profesională şi o surprinzătoare competenţă managerială, în plină epocă proletcultistă, la care au achiesat corifei ai muzicii româneşti,

112 cu acordul tacit şi sprijinul necondiţionat al mai-marilor zilei, prilej de meditaţie şi învăţătură pentru meschinul prezent:

„Către Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, Bucureşti

La 8 septembrie 1957 se împlineşte un veac de la înfiinţarea primului cor de plugari din Ţara Românească, în satul Chizătău, raion Lugoj, reg. Timişoara, eveniment artistic de mare şi deosebită importanţă pentru răs- pândirea culturii şi artei în masele populare româneşti la mijlocul veacului trecut. Subsemnatul, în calitate de compozitor şi muzician, pe jumătate originar din satul respectiv, după o prealabilă consultare şi aprobare verbală a tuturor factorilor de răspundere culturală din ierarhia admi- nistrativă a Sfatului Popular şi a Ministerului Culturii, precum şi a unor tovarăşi din Comitetul Regional PMR Timişoara, îmi permit a face următoarea propunere: Pentru sărbătorirea a 100 de ani (la 8 septembrie 1957) de existenţă a corului de ţărani, azi Căminul Cultural al satului Chizătău, raionul Lugoj. În acest scop, ar fi necesar de luat următoarele măsuri din timp: – Organizarea unui comitet de iniţiativă şi a unei comisii tehnice, care să se ocupe de realizarea acestei probleme. – Redactarea unui volum omagial, comemorativ, în legătură cu istoria şi activitatea corului, tipărirea şi desfacerea lui cu acest prilej. Descendentul dirijorului întemeietor, preotul pensionar Sever Şepeţian, a alcătuit această monografie a satului şi a corului special pentru acest prilej. – Scoaterea unei medalii sau insigne comemorative.

113

– Organizarea, în cadrul filialelor uniunilor de compozitori şi scriitori bănăţeni, a unui concurs literar şi muzical pentru un cântec coral de masă legat de acest eveniment. – Adunarea materialelor documentare (piese muzicale), fotografii, ziare, articole vechi etc., privind corul şi satul Chizătău, şi organizarea, în cadrul cămi- nului cultural, a unui mic muzeu local. – Restituirea pieselor muzicale şi istorice privind Corul din Chizătău, care au fost împrumutate, din încredinţarea şi pentru Conservatorul «Gheorghe Dima» din Cluj, de fostul inspector al Artelor, Mărcuş Ştefan (decedat), spre a fi expuse la expoziţia din Cluj şi Bucureşti în iunie şi octombrie 1953. – Organizarea unui concurs regional de coruri ale căminelor culturale bănăţene, cu acest prilej, cu parti- cipanţi delegaţi ai căminelor culturale din toată ţara şi cu colaborarea instituţiilor artistice de stat din Timişoara: Opera, Filarmonica şi Şcoala Medie de Muzică. – Asigurarea, prin bugetele raionului Lugoj, a regiunii Timişoara şi, mai ales, prin [cel] al Ministerului Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, a sumelor necesare pentru organizarea şi susţinerea festivităţilor programate pentru două zile, demne de însemnătatea istorică ce o reprezintă pentru întreaga cultură a ţării noastre acest prim factor artistic de 100 ani. Persoanele propuse pentru comitetul de iniţiativă, comisia tehnică şi juriul de concurs ar fi următoarele: – Actualii şi foştii dirijori încă în viaţă ai corului şi căminului cultural: învăţător, director şcolar Ioan Cărăbaş, Şuman Constantin, Ghiţă Opriş, Ioan Gârda, Iuliu Putici, Gheorghe Onae, preot pensionar Sever Şe- peţian.

114

Preşedintele Sfatului Popular local şi al gospo- dăriei colective, preot Teodor Şchiopu, fostul preşedinte al corului, medic dr. Ioan Şepeţian, Lugoj, sprijinitorul corului, şeful secţiei culturale raionale Lugoj, şeful sec- ţiei culturale regionale Timişoara, prof. Dimitrie Stan, dirijorul Corului Casei de Cultură «Ion Vidu» din Lugoj, compozitorul Nicolae Ursu, Timişoara, membru în biroul filialei compozitorilor bănăţeni, scriitorul Gabriel Mano- lescu, originar din Chizătău, secretarul literar al Teatrului de Stat, membru al filialei scriitorilor bănăţeni, şi alţi tovarăşi, conducători de partid şi de stat din raion şi din regiune. Compozitorul Sabin Drăgoi, Bucureşti Compozitorul Tiberiu Brediceanu, Bucureşti Compozitorul Zeno Vancea, Bucureşti Compozitorul Filaret Barbu, Bucureşti Muzicologul George Georgescu-Breazul, Bucureşti Folcloristul Tiberiu Alexandru, Bucureşti

Aceste propuneri de organizare şi de persoane s-au făcut de către subsemnatul, de acord cu persoanele de iniţiativă locală şi cu consimţământul prealabil al sec- ţiilor culturale din raionul şi regiunea Timişoara. Prof. Nicolae Ursu, compozitor, Timişoara, str. Tegle, nr. 1 14 I 1956”

115

Un fenomen alarmant: dispariția simbolurilor identității naționale!*

Dispar, într-un ritm tot mai alert, codrii României! Nu pentru că ar fi secerați de furtuni, viscole năprasnice sau prăduiri întâmplătoare. Nu, codrul, „frate cu românul”, dis- pare sistematic, la vedere, potrivit unui plan pe termen lung, diabolic de minuțios, conceput, se pare, în birouri oculte. Odată cu codrii dispar însă și simboluri ale spiritualității naționale, adevărate mărturii ale devenirii noastre identitare: monumente, documente, hrisoave, incunabule, opere de artă, neprețuite artefacte din moștenirea geto-dacă etc. Se pare că marile rapturi nu mai sensibilizează/emoționează pe nimeni. Sistemul de învățământ, tot mai precar, nu mai e capabil să genereze dascăli de vocație care să inoculeze tinerelor vlăstare acea sfântă vibrație interioară, în măsură să stimuleze resorturi capabile să direcționeze mersul unei nații. Codrii se vor reface cândva, dar simbolurile, întru- chipate de inestimabile documente, vor rămâne pierdute pe veci, ca niște ființe rănite de moarte! Somnul rațiunii, pe fondul patimilor politicianiste, care generează o inutilă și neproductivă gâlceavă, intoleranță și agresiuni fratricide, produce monștri. În urmă cu aproape doi ani încredințam presei câteva gânduri amare, legate de dispariția unor trofee ale

* „Actualitatea” online, Lugoj, 14 martie 2017. 116

Corului din Chizătău, cea mai veche alcătuire vocală rurală românească (1840): cupa de argint atribuită corului în septembrie 1882, la marele concurs coral prilejuit de centenarul declarării Timișoarei oraș liber regesc, și cupa de argint reprezentând premiul I, atribuită la concursul coral organizat în zilele Adunării Generale a Societății pentru Fond de Teatru Român (Lugoj, 1888). Asemenea pădurilor, trofeele legendarului cor continuă să dispară. Cupa de argint de la Recaș (1937) și Cununa jubiliară (septembrie 1937 – 80 de ani de la întemeierea ansamblului) sunt noile piese care au fost „desprinse”, în ultimul deceniu, din cununa de lauri a prețiosului tezaur. Ca o fatală premoniție, epistola „Pro memoria”, descoperită de preotul Ioan Covaci în turla bisericii din Chizătău în anul 1975, redactată în 31 august 1851, care atesta existenţa Corului din Chizătău „pe patru voci melodios cântătoare”, predată în acel an Muzeului Mitropoliei Banatului (prin preotul-muzeograf Mircea Lăutaş), a fost sustrasă, pentru a îmbogăţi, probabil, o meschină şi ilicită colecţie particulară din ţară sau de aiurea. Reluăm in integrum, cu minime adăugiri și actuali- zări, articolul postat, în 2015, pe site-ul hebdomadarului lugojean „Actualitatea”, într-o nouă (donquijotescă) încer- care de a contribui la stoparea fenomenului și, poate, la recuperarea obiectelor tâlhărite.

Corala din Chizătău, constituită în 1840, potrivit mărturiei lui Trifu Şepeţian, unul din patriarhii muzicii corale româneşti, a reprezentat un adevărat fenomen al vieţii muzicale naţionale, a fost un astru care a răspândit în jurul său lumina culturalizatoare a muzicii, a întreţinut o

117 efervescentă stare de spirit, care a contribuit la creşterea limbii române, păstrarea şi afirmarea plenară a fiinţei na- ţionale, sub părinteasca oblăduire a sfintei biserici. Ecoul actului cultural înfăptuit de Trifu şi Lucian Şepeţian a reverberat în tot cuprinsul Banatului şi chiar dincolo de fruntariile sale, determinând înfiinţarea unor coruri biseri- ceşti şi reuniuni vocale în peste 80 de localităţi, multe dintre acestea opera dirijorilor instruiți la școala cântului coral din Chizătău. În acest sens, Corul din Chizătău a reprezentat o şcoală de muzică vocală şi estetică sui-generis, prin care s-au făcut primii paşi pentru fundamentarea învăţământului artistic instituţionalizat. La Chizătău, în anul 1880, Lucian Şepeţian a instituit un așezământ pentru iniţierea copiilor şi a dirijorilor ţărani români, anticipând demersul lui Ioan Vidu, care va organiza la Lugoj, în 1893, primul său curs de muzică vocală. Ioniţă Şepeţian, un alt vrednic vlăstar al acestei remarcabile familii, a activat ca violonist în Orchestra Tinerimii Univer- sitare Române din Budapesta în anii 1864-1865, în timp ce la Bucureşti, Eduard Wachmann va fonda Orchestra So- cietăţii Filarmonice abia în 1868. În anul 1957, autorităţile locale, regionale şi naţio- nale, preocupate să cultive imaginea şi semnificaţiile unui brand cultural de o covârşitoare semnificaţie, au organizat, la Chizătău, fastuoase manifestări, cu prilejul aniversării unui secol de atestare documentară a corului (având ca dată de referință anul aprobării statutelor de către Venerabilul Consistoriu din Arad). La iniţiativa lui Nicolae Ursu, cu sprijinul necondiţionat al decidenţilor politici (marcaţi de importanţa demersului strălucitului profesor, compozitor şi folclorist, inhibându-şi visceralele porniri politicianiste şi achiesând tacit la derularea momentelor aniversare – în

118 plină epocă proletcultistă!), a fost vernisat un muzeu al venerabilei corale, s-a redactat şi publicat un volum omagial (Corul de la Chizătău de Sever Şepeţian), s-a organizat un concurs literar-muzical, sub egida Uniunii Compozi- torilor şi a Uniunii Scriitorilor. Nicolae Ursu, o personalitate de o desăvârşită verticalitate morală, impunea, prin atitudinea sa demnă, prin profesionalism – fără a se implica în politică, fără a se ploconi în faţa mai-marilor zilei –, respect şi chiar preţuire. Din comitetul de iniţiativă şi juriul de concurs instituite cu acel prilej făceau parte membri din elita şcolii naţionale de muzică: Sabin V. Drăgoi, Tiberiu Brediceanu, Zeno Vancea, Filaret Barbu, George Breazul, Tiberiu Alexandru. Staff-ul activiştilor de partid era trecut pe o listă separată, membrii săi având bunul-simţ de a nu sta, cu orice preţ, în asemenea momente, în capul mesei, lăsând în grija specialiştilor bunul mers al organizării jubileului. Tot ce a fost clădit în secole de trudă, entuziasm, credinţă, curăţenie sufletească şi dragoste de neam s-a nă- ruit în ceaţa evenimentelor din Decembrie 1989, când un grup de troglodiţi au devalizat Muzeul Corului din Chi- zătău, sustrăgând, între altele, două cupe de argint, inestimabile obiecte de patrimoniu cu valoare identitară, ade- vărate mărturii ale vechimii şi continuităţii spiritualităţii româneşti pe aceste meleaguri. Una dintre cupe a fost acordată corului cu prilejul participării, în 17 septembrie 1882, la marele concurs coral prilejuit de aniversarea unui secol de la declararea Timi- şoarei oraş liber regesc. Iată cum recepta evenimentul Braun Dezső, un reputat cronicar şi muzicolog maghiar:

„Deja la apariţia lui, neprevăzutul şi noutatea îi aduce un promiţător «să trăiască!», ce, după executarea în minunata armonie a corurilor româneşti, se transformă 119

în aplauze furtunoase. Dirijorul, dascăl iscusit, a meritat cu drept cuvânt recunoştinţa publicului şi a fost obligat să apară de două ori pe scenă. Ţinuta demnă a coriştilor cu care s-a prezentat a fost extraordinară”.

Entuziast şi sentimental, deopotrivă mândru, intuind efectul colosal produs asupra publicului germano-maghiar de ţăranii-artişti români, Pavel Rotariu scria, la rândul său:

„Corul plugarilor din Chizătău a produs un efect epocal; adică ceva neînchipuibil şi nemaivăzut şi auzit în Timişoara. Deja la apariţia lor în sală au început aplauzele, căci şi exteriorul lor era ceva încântător şi impunător. Cu notele în mână, cu purtare demnă, cu- tezanţă serioasă, conduşi de preotul lor, Lucian Şepeţian, prezentau un grup pitoresc, încântător, ce a transpus întreaga societate într-un entuziasm nespus. La începutul producţiunii lor, mai mult ca cinci minute au fost nevoiţi să aştepte domolirea aplauzelor, ce nu avură fine. Atunci, corul, nemaiputând aştepta, a început piesa «Junimea pariziană» în ton pianissimo. După primele acorduri, tumultul a trecut în altă extremitate: în tăcerea morţii. Nu se mai auzea în public o singură răsuflare. Numai pe- riferiile mai murmurau în şoapte de surprindere: «Schau nur schau, was die Walachen kennen!» («Uitaţi-vă, uitaţi-vă numai, ce ştiu valahii!»)”.

Cea de-a doua cupă de argint, sustrasă în 1989, a fost acordată Corului din Chizătău ca răsplată pentru obţi- nerea premiului I, în 1888, la Lugoj, la concursul coral prilejuit de lucrările Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român. Două cupe de argint din vremuri de restrişte pentru fiinţa naţională, două momente glorioase, de fericită şi

120 luminoasă aducere-aminte, două documente inestimabile care atestă prezenţa urmaşilor vechilor daci pe aceste meleaguri, prilej de meditaţie şi învăţătură pentru reprezen- tanţii tinerei generaţii.

121

REVERBERAȚII FRANCOFONE LA LUGOJ

Henri Berthelot în cetatea lui Ioan Vidu

În 13/26 decembrie 1918, pe peronul gării din Lugoj, a avut loc festivitatea primirii generalului Henri Berthelot, comandantul trupelor aliate, întâmpinat cu mari onoruri militare, în acordurile din La Marseillaise, interpretate de Corul Societăţii Universitarilor Români, şi ale unui Bine aţi venit (compus special pentru acest eveniment de Ioan Vidu), intonat de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică. Au rostit discursuri festive Caius Brediceanu (delegat al Consiliului Dirigent din Sibiu) şi gen. Berthelot („Drape- lul”, Lugoj, XVIII, 133, 135, 1918, 2-3). O copie în manuscris, din anul 1886, a Imnului francez, identificată în arhiva dr. George Dobrin, și un aranjament pentru cor mixt elaborat de Ioan Vidu în decembrie 1918 sunt relevante pentru vechile aspirații ale românilor bănățeni, însuflețiți de spiritul mobilizatorului marș de luptă. Reverberațiile epocalului eveniment pentru comunitatea lugojeană au fost surprinse cu emoție de corespon- dentul periodicului arădean „Românul” (VII, 41, 1918, 2):

 „Morisena”, Cenad, II, 3 (7)/2017, 3-6. 122

„În 26 dec., o telegramă scurtă, primită de la Consiliul Dirigent din Sibiu, a anunţat CNR din Lugoj că după-amiază soseşte dinspre Orşova, cu tren special, generalul Berthelot, care «doreşte în gara Lugojului a poposi un ceas şi a primi toate autoritățile din Lugoj». Fără afişuri, în câteva ceasuri a luat întreg oraşul la cunoştinţă sosirea generalului, cam 11 mii de oameni au năpădit gara încă pe la ceasurile 4. Trenul special se vede reţinut la Orşova, Caransebeş, abia la 8 ore a intrat în gara Lugojului. Un condei nu este în stare să descrie însufleţirea mare de care Lugojul, de la întemeierea lui, nu a avut parte și poate nici nu va avea decât la intrarea lui «Mihai Viteazul al II-lea». Intrarea trenului în gară a fost primită cu marşul Marseillaise, cântat franţuzeşte de corul universitarilor, sub conducerea tânărului Zeno Vancea. A urmat apoi noua compoziţie a marelui şi iubitului Vidu – compusă anume pentru întâmpinarea fraţilor: Bine-ați venit! Să-i zic frumoasă, să-i zic mă- reaţă? O spune generalul, care a ascultat-o de două ori, cu ochii lucind în lacrimi de bucurie şi însufleţire. În numele românilor, PS Dr. Frențiu şi dr. C. Brediceanu l-au invitat pe peron. Apariţia generalului uriaş, cu fața-i blândă, luminată de zâmbetul dragostei şi al mulțumirii, a stârnit din mii de oameni strigăte de Să trăiască! Dr. C. Brediceanu l-a salutat în limba franceză, exprimând durerile şi suferinţele poporului român din Bănat, din trecut şi de acum. Generalul a răspuns ca un frate, încheind cu cuvintele: «Trăiască România Mare împreună cu Banatul!» Autorităţile maghiare, care au fost foarte rece primite de general, au părăsit gara încă pe când reprezentantul Antantei întrunea privirile noastre de adorațiune. Corul lui Vidu, măreţ, puternic ca şi în trecut, a mai cântat Eroi au fost, după care generalul Franţei a venit la Vidu şi i-a strâns mâna în semn de admiraţie. Văd încă mulţimea lampioanelor luminând în întunericul

123

nopţii, văd cum nobilul francez o ia în braţe şi o sărută pe gingaşa Lia Vidu, care i-a predat buchetul de flori, văd încă drapelele noastre şi ale puterilor Antantei fâlfâind în lumina discretă, văd trenul în mişcare şi mii de pălării şi batiste jucând în aer, aud acordurile corului «Vidu» și strigătele de însufleţire, dar mai presus de toate aud tenorul cuvintelor pe cari le văd scrise cu litere de aur, încadrate în sânge: «Trăiască România Mare împreună cu Banatul!»”.

Staţionarea trupelor franceze, aflate sub comanda col. Henri Lemoigne, la Lugoj, începând cu data de 14/27 ianuarie 1919 (în urma retragerii armatei sârbe), a generat entuziaste manifestări de simpatie din partea oficialităților, a intelectualilor și a membrilor vestitelor reuniuni corale. Astfel, în seara zilei de 20 ianuarie/2 februarie, Corul „Lira” şi Reuniunea ortodoxă, cele două corale surori, au susţinut o serenadă în faţa casei Sidoniei dr. Maior, unde era găzduit colonelul Henri Lemoigne, comandantul Diviziei XI Orien- tale, în prezenţa mai multor notabilităţi locale, între care şi Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. Peste câteva zile, mani- festaţia s-a reluat în ambianţa creată de asistenţa militarilor francezi, de data aceasta şi cu contribuţia corurilor din comunele Herendeşti şi Hodoş. În 23 februarie 1919, în Catedrala Greco-Catolică din Lugoj, abatele Henri Pradel a oficiat o Liturghie solemnă închinată eroilor francezi din Regimentele 35 Infanterie Colonial şi 21 Artilerie căzuţi pe front, asistată de PS Valeriu Traian Frenţiu, în prezenţa colonelului H. Lemoigne şi a soldaţilor francezi staţionaţi la Lugoj. Corul „Lira” şi o reuniune vocală a militarilor francezi au intonat mai multe cântece religioase („Drapelul”, Lugoj, XIX, 17, 1919, 2).

124

Înfrățiți sub vraja muzicii

Comanda trupelor franceze staționate în Banat, în preludiul desăvârșirii actului Marii Uniri, a fost preluată, în 22 martie 1919, de generalul Léon Farret, care, sub influenţa secretarului său, Kovács-Brunn, a promovat o politică de marginalizare a comunităţii româneşti, limitând accesul acesteia la funcţiile de conducere în administraţia locală. În urma unor demersuri diplomatice la Belgrad şi Paris, cu sprijinul Consiliului Dirigent, Farret a fost revocat din funcţie, în locul său fiind numit gen. Georges Clemenceau, care a reglementat diferendul în favoarea reprezentanților administraţiei româneşti. În consonanță cu evenimentele aflate în desfășurare, în timpul prezenţei trupelor din Hexagon la Lugoj ziarul „Drapelul” tipărea o ediţie în limba franceză (v. „Semenicul”, Lugoj, II, 12, 1929, 29-31). În aprilie 1919, prin Ordonanţa cu nr. 418/2 a Comanda- mentului Diviziei 11 Coloniale a Armatei Franceze, privind organizarea administrativă a Banatului, a fost instituită zona franceză („Drapelul”, Lugoj, XIX, 32, 1919, 2). Dimitrie Petrescu Tocineanu (1893, Bârlad – 1943, Lugoj), militar de carieră (participant activ pe frontul celui de-al Doilea Război Balcanic, apoi combatant în Primul Război Mondial, ca ofiţer al armatei române) sosise la Lugoj în martie 1919, ca ataşat pe lângă Divizia 11 Colonială Franceză. În 1920 s-a căsătorit cu Alma Pop, coristă în Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, fiica 125 avocatului lugojean Isidor Pop, fondator şi director al Băncii „Poporul” (pe linie maternă, Alma Pop era nepoata dr. Ioan Maior, vajnic luptător paşoptist, şi a Sidoniei n. Panaiot). Între 1933 şi 1936 a deţinut funcţia de preşedinte al Societăţii Filarmonice, „societate pe care, de fapt, o conduceam din 1927, de la înfiinţare”, potrivit propriei mărturisiri, consemnate în jurnalul său. Violonist amator cu disponibilităţi remarcabile, Tocineanu a activat, ani de-a rândul, la pupitrul I al Orchestrei Societăţii Filarmonice lugojene, implicându-se în intensa viaţă muzicală locală și ca devotat membru în cvartetul de coarde al Societăţii. A căzut eroic pe frontul de răsărit, în 11 februarie 1943, fiindu-i acordat, post-mortem, titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”. A fost nemurit de Zeno Vancea, care i-a dedicat un Requiem, capodoperă a muzicii liturgice ro- mânești, distins cu premiul I la ediția din 1943 a prestigiosului Premiu Național de Compoziție „George Enescu” (instituit de Orfeul moldav în 1913), concurs jurizat de o comisie prezidată de George Enescu (v. Stan 2018). În 10/23 februarie 1919, pe scena Teatrului Orăşe- nesc, a avut loc primul concert după Unire al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, dirijată de Ioan Vidu. Au fost interpretate: Mântuire, Marșul libertății, Deșteaptă-te, române! și Negruța (soliști: Iosif Bireescu și Octavia Bo- bora), La Marseillaise, Arie din Puterea destinului de Verdi (solistă: Elisabeta Jurca-Mitar, acompaniată la pian de Maria V. Braniște), Pe sub flori și Cântă puiul cucului (T. Brediceanu) și finalul actului II din De-aș fi rege de Ad. Ch. Adam (soliști: E. Jurca-Mitar, V. Luca și L. Brădicean). Cu acest prilej, s-au dat trei reprezentaţii, primul concert fiind dedicat soldaţilor francezi încartiruiţi la Lugoj, co- mandaţi de colonelul Henri Lemoigne.

126

Ședinţa Adunării Generale Constituante a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, convocată în 2 martie 1919, a fost condusă, în absenţa preşedintelui (Caius Brediceanu), de Alexandru Vasilie (vicepreşedinte), raportul fiind prezentat de Ioan Iorga Burencea. A fost citită o dare de seamă despre concertele de debut de după Unire, despre participarea corului la solemnităţile organizate cu prilejul prezenţei generalului Berthelot la Lugoj şi a sărbătoririi trupelor franceze staţionate în oraşul de pe malurile Timişului. În 10 iunie 1919, pe Câmpia Libertăţii din Lugoj, în prezenţa a 70.000 de români bănăţeni din judeţele Caraş- Severin, Timiş şi Torontal, a fost adoptată o moţiune de condamnare a ocupaţiei Banatului de către trupele sârbe, a persecuţiilor la care a fost supusă populaţia şi a pretenţiilor teritoriale ale Serbiei. Au rostit discursuri lt.-col. Vargoz, reprezentantul Franţei, şi prof. Victor Bîrlea („Drapelul”, Lugoj, XIX, 55, 1919, 2-3). Mai mulți savanţi francezi au tranzitat Lugojul în 19 iunie, printre oamenii de ştiinţă aflându-se şi academicianul Lucien Poincaré (fratele preşedintelui Franţei), vicerectorul Academiei din Paris şi preşedintele Consiliului Universităţii pariziene. După ceremonia primirii la gară, Societatea Corală „Lira” și Reuniunea Română de Cântări și Muzică au concertat în onoarea oaspeţilor la restaurantul Hotelului „Dacia”. Delegaţia oamenilor de ştiinţă francezi vizitase Universitatea din Bucureşti, ca răspuns la un turneu similar al unor savanţi români. Din grupul universitarilor francezi făceau parte Ch. Diehl (bizantinolog), D. Berthelot (chimist), J. Bédier (profesor de literatura franceză la Colegiul Franţei), Jonet (fizician), G. Fougères (elenist), Emmanuel de Martonne (geograf), Victor Balthazard (medic) şi Meynal (profesor la Facultatea de Drept din Paris) („Drapelul”, Lugoj, XIX, 57,

127

1919, 2: Savanți francezi în Banat. De la Lugoj la Băile Herculane). Episoadele întâmpinării unor ofiţeri de rang înalt ai armatei franceze au continuat în 27 iunie 1919, când Corul „Lira” şi Reuniunea ortodoxă, condusă de Ioan Vidu, i-au prezentat generalului Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, un program de cântece patriotice („Drapelul”, Lugoj, XIX, 60, 1919, 2-3, și XIX, 61, 1919, 1-2). În 7 ianuarie 1920, Ştefan Ţiucu (fiul protopopului unit lugojean I. Ţiucu), student la Facultatea de Medicină din Paris, a expediat o scrisoare redacţiei ziarului „Drapelul”, în care relata despre matineul artistic organizat de Asociaţia Studenţilor Români din Paris, în scopul constituirii unui fond pentru înfiinţarea căminului studenţilor români din capitala Franţei. Au avut intervenţii solistice studenţii Angela Dimi- trescu (canto), Marietta Bârsan-Sadoveanu (recitări), Mihail Munteanu (canto), Vasile Filip (vioară), Laura Zăgănescu (canto), Yonnel de la Odéon (recitări), Elena Pandrescu, E. de Max (actor la „Comedia Franceză”), Nicolae Ochialbi (violoncel, acompaniat de Grigore Alexandrescu) („Drape- lul”, XX, 12, 1920, 2). O delegație alcătuită din personalităţi care partici- paseră la lucrările celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Agricultură de la Bucureşti (condusă de marchizul francez De Vogüé şi fostul preşedinte al Austriei, dr. Michael Hainisch) a sosit în vizită la Lugoj în ziua de 13 iunie 1929. A fost organizat un program artistic în onoarea oaspeţilor, în grădina Prefecturii, cu participarea Corului „Lira”, Reuniunii Române de Cântări şi Muzică şi a reuniunilor săteşti din Gruni, Balinţ, Satu Mic, Lugojel şi Coştei. Evenimentul a fost consemnat în periodicul local „Răsunetul” (VIII, 26, 1929: Sosirea congresiștilor la Lugoj):

128

„Toate corurile s-au produs foarte bine, fiind aplaudate. Laudă se cuvine atât coriştilor, dar mai ales dirigenţilor, pentru instruarea corurilor”.

Referindu-se la impresia produsă asupra oaspeților, autorul articolului nota:

„Marchizul De Vogüé, în admiraţia sa, i-a declarat dlui prefect al judeţului nostru, Ionel Mocioni, că e bine că ţăranul român cultivă nu numai pământul, ci şi arta”.

129

Felician Brînzeu și Clubul Francez

Clubul (Cercul) Francez a activat la Lugoj, de facto, încă din anul 1923. Constituirea de iure a avut loc însă mult mai târziu, în 31 octombrie 1936, prin alcătuirea unui Comitet Director, sub preşedinţia lui Alexandru Bireescu, primarul Lugojului, iar inaugurarea s-a oficiat în 14 noiembrie 1936. Au fost elaborate un statut şi un program de activităţi, stabilindu-se o cotizaţie anuală în cuantum de 100 de lei, care putea fi înlocuită prin donarea unor cărţi în limba franceză cu o valoare echivalentă. Erau acceptate şi donaţii de altă natură, acestea fiind consemnate într-un registru („Răsunetul”, Lugoj, XV, 46, 1936, 3; „Acţiunea”, Lugoj, III, 43, 1936, 3, şi III, 45, 1936, 1). Unul din promotorii culturii franceze la Lugoj a fost profesorul, lingvistul, folcloristul, turcologul și traducătorul Felician Brînzeu. Născut la Petroşani în 18 aprilie 1909, a fost un elev eminent al Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, unde a beneficiat de un stipendiu al Fundaţiei „Rudolfine” şi de o bursă de stat, fiind premiat, în clasele I-II-a gimnaziale „pentru progres lăudabil la limba română”. Liceul, absolvit la Lugoj (promoţia 1926-1927), apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti i-au desăvârşit profilul intelectual. A fost unul din cei cinci copii ai preotului unit Nicolae Brînzeu (1883, Vulcan – 1962, Lugoj), spirit de aleasă cultură, care a urcat toate treptele ierarhice ale bisericii greco-catolice, de la cea 130 de preot capelan la cele de prim-notar consistorial, canonic şi prepozit capitular. După obţinerea licenţei, Felician Brînzeu a trecut cu succes examenul de capacitate, fiind apoi numit, începând cu toamna anului 1935, profesor suplinitor la Gimnaziul „Ion Heliade-Rădulescu” din Bucureşti, în paralel cu activitatea didactică activând şi la Biblioteca Academiei Ro- mâne. În vara anului 1936 a obţinut din partea statului francez o bursă de studii la Dijon, iar în toamna anului următor, după ce a renunţat la postul de la Academie (pentru laborioasa sa activitate a primit o scrisoare de mulţumire din partea instituţiei), a devinit profesor de limba latină şi limba şi literatura română la Liceul Teoretic de Băieţi „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, pe postul rămas vacant prin pensionarea lui Ioan Bistriţeanu. Prin vocaţie şi charismă, Felician Brînzeu va fi mentorul şi modelul unei întregi generaţii de viitori artişti lugojeni. În anul 1942, după ce participă la un curs organizat de Ministerul Propa- gandei, se înscrie la un concurs pentru obţinerea lectoratului la o universitate de peste hotare, titlu atribuit de o comisie prezidată de prof. Gheorghe Brătianu, fiind numit profesor la Universitatea din Istanbul („Răsunetul”, Lugoj, XXI, 23, 1942, 3). În metropola turcă, Brînzeu desfăşoară o activitate ştiinţifică şi publicistică accentuată: predă cursuri de limba latină şi geografie lingvistică, proiectează editarea unei reviste româno-turce, inițiază elaborarea unei lucrări de an- vergură, Introducere în limba şi literatura română, publică, în limba franceză, Un procédé oriental qui exprime l’approxi- mation ou l’emphase: La réduplication à m – initial, Un poète hermétique: Lucian Blaga şi un studiu de istorie (Vlad l’Empaleur dans la littérature turque), îi tălmăcește în limba turcă pe I. L. Caragiale și Lucian Blaga. Ca omagiu adus

131 fostului său dascăl și mentor, György Kurtág, corifeul muzicii contemporane de avangardă, i-a dedicat lui Felician Brînzeu, în 2008, Colindă-Baladă, op. 46, pentru cor mixt, tenor solo și ansamblu instrumental, capodoperă a muzicii culte contemporane (v. Stan 2009 și Stan 2014b). A trecut la cele veşnice la 24 noiembrie 1949 în citadela de pe ţărmurile Bosforului, unde îşi doarme somnul de veci. Trista veste i-a parvenit tatălui său în condiţii tragice, după aproape doi ani, într-o celulă a închisorii din Sighet, unde fusese transferat, împreună cu alţi clerici greco-catolici (preoţi şi episcopi) – deveniţi indezirabili regimului comunist –, de la Mânăstirea Căldăruşani, unde avuseseră domiciliu forţat. Dureroasele momente sunt relatate de Nicolae Brînzeu în memoriile sale (Brînzeu 2011, 770-772). Primele conferinţe au fost prezentate de Felician Brînzeu la Clubul Francez în anul 1935, în compania lui Ferdinand Dionne, membru al misiunii universitare franceze, profesor la Liceul „Coriolan Brediceanu”. Conferinţele sus- ţinute de membrii Clubului Francez aveau o tematică diversă: Clemenceau médicin (dr. Duma), Traductions françaises du poète Eminescu (prof. G. Oprescu), Croisilles de Musset (prof. F. Dionne), Baudelaire et Arghezi (prof. G. Ţepelea). După expunerea materialelor, conferenţiarii purtau discuţii, lecturau presa franceză şi audiau plăci de patefon cu muzică populară din Hexagon. În anul 1935, amfitrionii clubului au pus la dispoziţia celor 100 de membri cataloage cu cărţi în limba franceză (literatură tehnico-ştiinţifică şi beletristică), acestea putând fi comandate şi obţinute la un preţ redus în cadrul Săptămânii Cărţii Franceze, care urma să aibă loc în perioada 1-18 decembrie 1935 („Acţiunea”, Lugoj, II, 39, 1935, 3: Din activitatea Clubului Francez din Lugoj). În

132 anul 1938, Brînzeu a conferenţiat despre Pierre-Jean de Béranger, la discuţii luând parte G. Ţepelea, C. Zasloţi şi F. Dionne („Acţiunea”, Lugoj, V, 45, 1938, 4), anul următor (1 mai 1939) despre Moartea în artă, iar în 6 februarie 1940 a vorbit despre Racine. În 12 februarie 1942, în debutul unui ciclu de con- ferinţe şi şedinţe literare iniţiate de Asociaţia Profesorilor Secundari din Lugoj, sub egida Clubului Francez (Centrul de Studii Franceze), Brînzeu a susţinut o conferinţă – Pascal penseur („Răsunetul”, Lugoj, XXI, 7, 1942, 3), apoi, în 10 martie, o comunicare dedicată comemorării lui Galileo Galilei („Răsunetul”, Lugoj, XXI, 10, 1942, 3, şi XXI, 11, 1942, 2: Prima şedinţă de lucru a Asoc. Prof. Secundari din Lugoj). Cu prilejul analizei activităţii din anul precedent, 1941 (un ciclu de 20 de conferinţe şi o serie de 5 şedinţe literare, care au constat în lecturarea şi comentarea, în limba franceză, a unor texte celebre din literatura franceză), s-au proiectat câteva manifestări culturale, care urmau să debu- teze începând cu 3 noiembrie 1942: conferinţe bilunare, susţinute la Cazinoul Civilo-Militar, iniţierea unor cursuri de limba franceză (avându-l ca protagonist pe prof. R. Papavionne, directorul Clubului), punerea la dispoziţia publicului a fondului de carte şi a periodicelor de limbă franceză de la biblioteca instituţiei. În cadrul ciclului de şedinţe literare, Brînzeu a propus auditoriului două materiale: Cimitirul marin (Paul Valéry) şi Le Sous-préfet aux champs (Alphonse Daudet) („Răsunetul”, Lugoj, XXI, 44, 1942, 2-3: De la Cercul Francez. Activitatea anului trecut şi programul pentru anul în curs). Profund ataşat spiritualităţii franceze, Brînzeu a donat bibliotecii Clubului Francez, în anul 1938, suma de 800 de lei („Acţiunea”, Lugoj, V, 4/26, 1938, 4: Donaţie pt.

133

Clubul Francez, şi „Răsunetul”, Lugoj, XVII, 4-26, 1938, 4), în contextul în care manifestările francofone continuau să ia amploare. Au existat şi alte elemente care au întreţinut efervescenţa mişcării culturale franceze. Astfel, între anii 1921 şi 1948, pe lângă Episcopia Greco-Catolică din Lugoj a funcţionat un internat de băieţi, condus de părintele A. Leandre, membru al Congregaţiei Asumpţioniştilor, unde se vorbea în exclusivitate limba franceză, iar la Liceul „Co- riolan Brediceanu” s-a constituit Societatea de Lectură „Moliére”, sub auspiciile căreia se organizau periodic aşa- numite „festivaluri franceze” ale elevilor (cântece, scenete şi dansuri franceze), desfăşurate sub coordonarea profesoarei Marie Popescu-Michaud. Între personalităţile lugojene care au cultivat, de-a lungul timpului, cu abnegaţie valorile spiritualităţii franceze s-au aflat și dr. Aurel E. Peteanu (1887-1961), eminent dascăl, scriitor, publicist, folclorist şi muzician, şi dr. Pius Brînzeu (1911-2002), strălucitul chirurg și academician ti- mișorean. În 15 februarie 1935, Ernő Földvári (1918-2007), viitor pianist şi dirijor al Orchestrei Operei Maghiare din Cluj, aflat în ultimul an de gimnaziu, a dirijat Corul Liceului „Coriolan Brediceanu” (La Marseillaise), cu prilejul ceremoniei decorării profesorului Aurel E. Peteanu, din partea guvernului francez, cu ordinul de „Cavaler al Artelor al Academiei Franceze” („Banater Bote”, Lugoj, XXXVII, 14, 1935, 3: Feierliche Uebergabe der französischen Dekoration an Direktor Dr. Peteanu), iar în 15 mai 1938, la Strasbourg, sub genericul Serbării româneşti „aranjate” de Asociaţia Studenţilor Români Creştini, prezidată de dr. Pius Brînzeu, dedicată comemorării eroilor din Cimitirul „Cronenbourg”, în cadrul festivalului artistic desfăşurat la Conservator, cu concursul Corului Societăţii Studenţilor Români, după

134 conferinţa susţinută de Elena Văcărescu, dr. P. Brînzeu a fost decorat de guvernul francez cu medalia „Souvenir Français” („Acţiunea”, Lugoj, V, 1/23, 1938, 3).

După abdicarea regelui Mihai și reforma adminis- trativă de inspirație stalinistă din anul 1948, care a avut ca efect desființarea județului Severin (cu capitala la Lugoj), peste efervescența manifestărilor de altădată dedicate spiri- tualității franceze s-a așternut, implacabil, colbul uitării. Bogatul patrimoniu al Clubului Francez a fost devalizat, doar timide încercări postdecembriste făcând apel, într-un prezent încă cenușiu și ambiguu, la spațiul cultural francofon.

135

FILE DIN ISTORICUL TEATRULUI LUGOJEAN

Inaugurarea Teatrului Orășenesc

„În sfârşit, după multe zbuciumări, frământări şi chibzuiri îndelungate, locuitorii paşnicului nostru oraş Lugoj au şi ei un teatru în toată regula, edificat după toate ce- rinţele lumii moderne. Măreţul edificiu se ridică falnic рe malul stâng al Timişului, în imediata apropiere de Gimna- ziul de Stat”, scria, în 3 decembrie 1900, cu nedisimulată emfază, învăţătorul lugojean George Joandrea în periodicul arădean „Tribuna poporului” (IV, 25 noiembrie/8 decembrie 1900, 3-4), martor la spectacolul festiv al inaugurării, petrecute la 1 decembrie 1900 (evenimentul a fost relatat şi în cuprinsul periodicului lugojean de expresie germană „Süd- ungarischer Bote”, II, 113, 1900, 1-3). Vechiul teatru, construit, în 1835, la iniţiativa frânghierului Anton Liszka (deopotrivă bun violonist, unul din pionierii învăţământului muzical lugojean), îşi încetase activitatea în 1898, clădirii atribuindu-i-se o altă destinaţie. Johann Liszka, fiul vrednicului frânghier-violonist, făcea parte dintr-un cvartet vocal bărbătesc (alături de Joseph Ranftl, Johann Sas şi Nikolaus

 „Morisena”, Cenad, III, 1 (9)/2018, 42-47; cf. „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 915-919, 2015, 4, XX, 960-961, 2016, 4. 136

Schieszler), nucleul viitoarei reuniuni germane – Lugoscher Gesang- und Musikverein –, fondată, în 1852, de dirijorul şi compozitorul Conrad Paul Wusching (viitorul ginere al frânghierului). „Din cele premerse se poate vedea cu câtă râvnă şi dor de propăşire stăruiau lugojenii pentru cultivarea artelor frumoase, în special pentru cultivarea cântării şi repre- zentarea de piese teatrale, care cultivă şi nobilitează inima şi sufletul”, continua ilustrul dascăl, coleg cu Ioan Vidu la Şcoala Primară Confesională Greco-Ortodoxă. Mulţumit de efortul lugojenilor, care închinaseră un templu muzelor artelor, autorul impresiilor îi amintea şi pe zeul şi zeiţa medicinei, Asclepios şi Hygeia, de a căror cinstire, în folosul cetăţenilor, se îngrijise, prin înfiinţarea renumitei sale apoteci „Vulturul” (aflată în imediata vecinătate a Teatrului), „israelitul Vértes, cel cu reclamele numeroase de prin toate călindarele”. Între notabilităţile prezente s-au aflat dr. Demetriu Radu, episcopul Diecezei Greco-Catolice de Lugoj, Béla Szende, deputat dietal, notarul regesc Mihail Bejan (jurnalist, istoric, nuvelist, muzician amator, autorul primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Béla) – care contribuise cu 1.000 de coroane la edificarea Teatrului (al cărui cost se ridicase la 90.000 de coroane), Virgil Thomici, dr. Ştefan Petrovici (pledant în Procesul Memorandului) ş.a. După un discurs în limba maghiară (limba oficială), A. Marsovszky, primarul urbei, a rostit o alocuţiune în limba română, adresându-se reprezentanţilor intelighenţiei româneşti, subliniind importanţa cultivării artelor şi a lăudării Domnului în limba fiecărei naţionalităţi:

137

„numai aşa vom putea ajunge la cultivarea şi nobilitarea inimii şi a sufletului, dacă în mod reciproc ne vom cunoaşte stadiul de cultură, din mărgăritarele li- teraturilor diferitelor naţionalităţi, şi, pătrunzând în spiritul lor, vom face să se potenţeze stima şi reputaţiunea reciprocă, contribuind la formarea de intime legături între locuitorii acestui oraş”.

În numele românilor a vorbit Virgil Thomici, pornind de la înţelesurile unui vechi proverb latin (extras din scrierile lui Sallustiu): Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur („Prin unire cresc lucrurile mici, prin vrajbă pier şi cele mai mari”). După deschiderea solemnă (Uvertura „Prometeu” de Ludwig van Beethoven, în interpretarea Orchestrei Reuniunii Germane – Lugoscher Gesang- und Musikverein), societăţile naţionalităţilor locale şi-au prezentat propriul program: drama Árvalányhaj de L. Ráttkay (Corul Societăţii Maghiare – Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület) și opereta comică Mannschaft am Bord, piesă într-un act de G. von Zeytz (Lugoscher Gesang- und Musikverein). Reuniunea Română de Cântări şi Muzică a preferat să participe doar cu trupa de teatru, punând în scenă Idil la ţară, comedie într- un act „localizată” de Maria Baiulescu. Şi-au dat concursul: Constantin Missits, candidat de avocat („prin predarea-i perfectă şi mimică conştiincioasă, […] sărbătoritul acelei seri secerând aplauze frenetice”), Silvia Iorga (rolul Smă- răndiţa), Caius Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Augustin Silvaşi, Constantin Ignea, V. Păscuţiu, Ioan Cimponeriu, Aurora Peştean şi Ofelia Ianculescu. „Deşi fără cântări, piesa Idil la ţară a făcut cel mai mare efect”, consemna G. Joandrea. În laconica informare publicată în „Familia”

138

(XXXVI, 49, 1900, 585), prestaţia lugojenilor era reflectată însă într-un ton negativ:

„Atât ungureşte, cât şi nemţeşte s-a dat câte o piesă originală cu cântări; românii însă n-au găsit în toată literatura noastră dramatică o astfel de piesă şi au jucat o localizare fără cântări, Idil la ţară, care e o foarte bună piesă pentru diletanţi, dar nepotrivită pentru asemenea festivitate, când trebuia să se joace ceva original”.

În final, artiştii Reuniunii Meseriaşilor Germani (Lugoscher-Gewerbe Liederkranz) au reprezentat opereta comică Der Schatz de W. Merkel.

139

Flautul fermecat la Lugoj în anul 1811

În urmă cu câţiva ani, regretatul universitar Francisc László, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, glosa, în periodicul clujean de expresie ma- ghiară „Helikon” (II, 30 (82), 26 iulie 1991, p. 11: Mozart, Lugos 1811), pe marginea unei epistole identificate în fondul documentaristic al Arhivelor Naţionale clujene, adresată contesei Bánffi Györgyné (n. Palm Jozefának), semnată de nepotul său din Lugoj, Esterházy Lajos, şi expediată la Cluj în 22 august 1811. În cuprinsul său, tânărul lugojean îşi exprima laconic impresiile după vizionarea unui spectacol cu secvenţe din Flautul fermecat, capodopera lui Mozart, o creaţie puternic impregnată de simboluri masonice, la 20 de ani de la premiera absolută care avusese loc la Viena (1791), în chiar anul misterioasei morţi a genialului compozitor (dispariţie pusă – de unii biografi amatori de anecdo- tică – pe seama devoalării ocultei simbolistici). Vădit deranjat de starea jalnică a teatrului din capitala comitatului Caraş, dar şi de amatorismul şi atmosfera pestilenţială din timpul spectacolului (atât solista – costumată neadecvat –, cât şi spectatorii fumau cu dezinvoltură în actul interpre- tării), melomanul din târgul bănăţean îşi exprima totuşi speranţa, în final, că vechiul teatru nu se va desfiinţa (nu cunoaştem locaţia înainte de edificarea noului teatru, în 1835, graţie diligenţelor vrednicului frânghier Anton Liszka).

140

Pentru a ne face o idee despre cum arătau Lugojul şi locuitorii săi în preajma acestui eveniment, epocal pentru istoria culturală a urbei, iată un fragment dintr-o descriere datorată geografului Johann Lehmann, care a străbătut Ba- natul în anul 1785:

„Drumul de ţară ce duce la Lugoj este bine îngrijit. Oraşul este destul de mare. Are o piaţă îngrijită cu multe case frumoase, în care sunt prăvălii ale ne- gustorilor greci. Oraşul este despărţit în două de râul Timiş, prevăzut cu pod, la care, pentru trecerea cu trăsuri, se plăteşte vamă. Partea germană a oraşului este bine zidită, are ospătării, o cafenea cu biliard şi o vilă ce aparţine, dimpreună cu încă alte averi din oraş, soţiei comandantului general, contele Soro, din Timişoara. Ea este o femeie cultă. Ospătăriile sunt bune, largi şi bine îngrijite. Oraşul este înconjurat de vii cu plantaţii de viţă burgund. Vinul este mai plăcut decât cel de Tokaj ori din Franţa. Oraşul este plăcut, locuitorii, viali. […] Nu stă aceea că poporul român din fire ar fi dur, din contră, acel popor nu vatămă pe nimeni, dară dacă este vătămat, se răzbună. Cine ştie trata cu el, pe acela înţelege totdeauna să-l ajute în necaz şi lipsuri”.

„Stimată mătuşă, Despre teatrul nostru din Lugoj nu pot să spun altceva decât că este sub orice critică. Aici nu există pericolul ca actorii să fie invidiaţi, nici măcar bătuţi, dar şi cel mai zgârcit om ar putea avea dorinţa de-a dărui haine curate cu care actorii să poată umbla pe stradă. Cu toate acestea, am avut o reprezentare a Flautului fermecat, cu o divă fumătoare (la fel şi publicul) acompaniată de patru lăutari ţigani. 141

Nu cred că putem avea pretenţia sau speranţa ca, la eventualele următoare spectacole, solista să cânte mai bine sau să înveţe rolul pe de rost, dacă ar fi aşa ceva posibil. Închei scrisoarea cu o notă de optimism, prin care sper ca în viitor să nu se desfiinţeze teatrul din Lugoj, ci, dimpotrivă, să se bucure de mai multă apreciere. Louis Esterházy”

142

Primele spectacole teatrale

Cele mai vechi mărturii privind activitatea teatrală lugojeană ne sunt oferite într-un jurnal întocmit de cancelarii Ordinului Minorit din Lugoj, Ephemerides five Diarium Ven. Conventus Lugossiensis, din care rezultă că, în anul 1838, „Societatea Teatrală de sub conducerea lui Augustin Strauss, după o activitate de 3 ani, se dizolvă din cauza sărăciei, iar teatrul rămâne gol”. Textul protocolului este cuprins în două tomuri, în care sunt înscrise ordinaţiuni şi inventare. Documentul este însoţit de un jurnal, redactat de un călugăr minorit, începând cu anul 1771, care cuprinde informaţii privitoare la istoria Banatului şi a Lugojului. (Într-o însemnare din anul 1750 se menţionează că documentele originale au fost transferate în Arhiva Ordinului Minorit din Eperjes; acţiunea a avut loc, probabil, în preajma evenimentelor din anul 1738, când Lugojul a fost ocupat temporar de armata otomană.) Primele manifestări teatrale în limba română au fost iniţiate de Societatea Românească Cantatoare Theatrale, trupă fondată de actorul arădean Iosif Farkas în anul 1846, unii dintre actorii diletanţi lugojeni, Vasile Maniu şi George Seracin, devenind mai târziu actori ai trupei lui Costache Caragiale. Prima menţiune a unui spectacol în limba ro- mână, pus în scenă de trupa lui Iosif Farkas, este repre- zentată de afişul spectacolului din 18 februarie 1847, datele acestuia fiind transcrise de Coriolan Brediceanu. 143

Lugojenii asistau încă din anul 1824 la spectacolele teatrale ale trupei lui Ioachim Vuici, venită din Serbia. Genul dramatic, una din dominantele vieţii culturale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost practicat de artişti autohtoni, dar şi de trupe ambulante din Transilvania şi celelalte ţinuturi româneşti: trupa lui Albini (1850-1851), Fani Tardini (1863), M. Pascaly (1868 şi 1871), M. Millo (1870), I. D. Ionescu (1873) şi George Augustin Petculescu, directorul primei trupe teatrale româneşti ambulante. G. A. Petculescu, născut la Reşiţa în 11 octombrie 1852, începând cu 1860 – anul mutării familiei sale la Lugoj – va urma şcoala primară, apoi se va angaja ca ucenic în atelierul de cizmărie al maistorului Pera, unde va deveni calfă. După mai multe turnee teatrale în Ţara Românească, debutează la Lugoj în 1 iulie 1877, în trupa lui Constantin Petrescu, în piesa Cimpoiul dracului de Eugen Carada. Îşi întemeiază propria trupă, cu actori din Craiova şi Turnu Severin (So- cietatea Theatrală Română Ambulantă din Ungaria şi Transilvania), prezentând primul spectacol la Lugoj în 28 iulie 1878: Doi amploaiaţi în una pereche de cizme, comedie originală într-un act de N. Frunzescu, Liber şi independent, comedie cu cântece într-un act de G. Dumitrescu, şi Ză- păciţii, comedie într-un act tradusă din limba franceză de Paul Georgescu. În ianuarie 1849 au debutat ca actori, sub egida trupei teatrale Soţietatea Teatrală de la Lugoj, părinţii lui Coriolan Brediceanu, Iuliana şi Vasile Brediceanu (un fervent promotor al introducerii limbii române în practica liturgică ortodoxă şi a grafiei latine în scrierea românească), într-un spectacol cu piesa Ciutura gâmfată sau opincăriţa făloasă.

144

Franz Liszt pe scena vechiului teatru lugojean

Un eveniment cultural major în viaţa artistică lugo- jeană, în avanpremiera mişcărilor revoluţionare paşoptiste, a fost reprezentat de recitalul lui Franz Liszt, prezent la Lugoj între 14 şi 16 noiembrie 1846. Marele pianist şi compozitor a concertat la Lugoj în seara zilei de 15 noiembrie 1846, pe scena Teatrului Orăşe- nesc, în cadrul turneului artistic efectuat, în anii 1846-1847, în mai multe localităţi din Banat, Transilvania, Ţara Ro- mânească, Moldova şi Bucovina (ultimul din cariera sa concertistică), „un briliant concert care i-a fermecat pe cei de faţă”, după o masă festivă la care au luat parte 70 de invitaţi. După eclatantul succes avut la Arad (8-10 noiembrie), precedat de cel de la Timişoara (artistul era impresariat de Gaetano Belloni), Liszt a sosit, în seara zilei de 14 noiembrie, la Lugoj – unde i s-a făcut o primire entuziastă –, însoţit de un grup de admiratori şi de un cortegiu alcătuit din „mai multe căruţe şi bărbaţi călare”, fiind întâmpinat, la intrarea oraşului, de un grup de nota- bilităţi, care i-au pus la dispoziţie o caleaşcă englezească. Jakabfi, „alişpanul” (vicecomitele) comitatului Caraş, a organizat o serată dansantă în cinstea artistului. Jurnalistul Petrichevich-Horváth Lázár este autorul unor detaliate impresii în periodicul budapestan „Honderü”, în care imortalizează mai multe secvenţe ale momentului sosirii virtuozului muzician la Lugoj: 145

„În timp ce ne plimbam în jurul cupeului pregătit pentru Liszt, câţiva ţărani români s-au apropiat ţinând în mâini jalbe, şi nu voiau să plece cu niciun preţ de acolo, pretinzând că de multă vreme aşteaptă ei sosirea unui «domn atât de mare», care să-i ajute la satisfacerea dreptelor lor cereri”.

După concert, baronesa Ida Kiss a patronat o petrecere dansantă, care s-a prelungit până dimineaţa. În urbea de pe malurile Timişului neapărând în acei ani niciun periodic, nu avem detalii despre repertoriu şi modul în care a fost receptat de auditoriul lugojean, dar programul con- certelor susţinute la Timişoara, în 2 şi 4 noiembrie, la Palatul Prefecturii (actualul Palat Baroc), respectiv la Teatrul Mu- nicipal (o cronică a primului recital a fost publicată într-un număr al ziarului „Temeswarer Wochenblatt”, sub semnătura lui Gottfried Feldinger), ne poate însă sugera ceea ce ar fi putut cânta Liszt la Lugoj: Andante din Lucia di Lammer- moor (Donizetti/Liszt), Fantezie din opera Norma (Bellini/ Liszt), Andante cu variaţiuni de Beethoven, Ave Maria şi Regele ielelor de Schubert, Fantezie pe cântece maghiare (Liszt), Marşul lui Rákóczi (prelucrare proprie), Uvertura „Wilhelm Tell” de Rossini, Păstrăvul de Schubert, Hexa- meron (Liszt), Variaţii de bravură pe o temă din Puritanii de Bellini, o mazurcă şi o poloneză de Chopin. P.-H. Lázár ne oferă, în articolul citat, şi alte detalii legate de prezenţa artistică a lui Liszt la Lugoj, „unde a fost primit cu cea mai mare căldură şi cu nemărginit entuziasm, fiind încântat de primirea ce i s-a făcut”, menţionând că muzicianul maghiar a răspuns cu bunăvoinţă invitaţiei unor melomani locali, cântând în mai multe cercuri private. După două zile şi jumătate, Liszt, însoţit de Guido Karácsonyi (Crăciunescu, un aromân cu nume maghiarizat, 146 proprietarul domeniului de la Banloc, vizitat de Liszt în acele memorabile zile), a părăsit Lugojul, îndreptându-se spre Timişoara, unde, în 17 noiembrie, în sala Teatrului, va susţine concertul de adio, în scop caritabil.

147

Silvia Iorga – actriţă şi violonistă. Enescu: Aubade pour Violon et Piano

Cu prilejul inaugurării noului teatru lugojean (1 decembrie 1900), între actorii diletanţi ai Reuniunii Române de Cântări şi Muzică ce s-au afirmat în Idil la ţară (comedie într-un act localizată de Maria Baiulescu, inclusă în spectacolul festiv) s-a aflat şi Silvia Iorga, membră a aşa-numitei Societăţi a Domnişoarelor (fondată de Elena Dobrin în 1887), actriţă diletantă, deopotrivă apreciată violonistă. Ve- leităţile dramatice şi le-a manifestat, în repetate rânduri, pe scena teatrului lugojean sau în casele iubitorilor de teatru (teatrul de copii se ţinea în Uliţa Domnească, în casa Grozdana, în locuinţele lui Leontin Simonescu, fost vice- şpan, şi Albini, fost avocat) la sfârşitul secolului al XIX-lea (Visul poetului, teatru pentru copii, piesă reprezentată în 1895, în care a jucat în compania Alexandrinei Ianculescu, Letiţiei Tempea, Victoriei Iorga şi a Mariei Jurca) şi în primul pătrar al secolului XX. Memorabil a rămas spectacolul cu comedia într-un act Trei doctori de Virginia A. Vlaicu (într-o distribuţie din care au mai făcut parte I. Harambaşa, Emilia Avramescu, Dim. C. Lupea, D. Galiciu, G. Tiffa, Cornel Gându ş.a.), pusă în scenă în 12 şi 13 aprilie 1904, în preludiul premierei operetei Crai-Nou, capodopera lui Ciprian Porumbescu.

 Cf. Stan 2018. 148

În repertoriul său violonistic au figurat opusuri de H. Vieuxtemps (Baladă şi poloneză, interpretată, în 7/20 februarie 1904, în sala festivă a Hotelului „Regele Ungariei”, cu acompaniamentul Mariei Branişte), L. Wiest (Privighe- toarea Oltului), H. Wieniawski şi J. Artôt (lucrări semnate de cei doi creatori au fost interpretate, în 2 martie 1913, la Palatul „Loyd” din Pesta, cu prilejul Seratei muzicale şi dansante a Corului Bisericii Române din capitala Ungariei, în compania pianistei Hortenzia Birăuţ). În 15 aprilie 1902 şi-a dat concursul la recitalul sopranei Irene Vlădaia, de la Opera din Bucureşti, în pavilionul Hotelului „Concordia”, alături de Ecaterina Iorga (pian), Aureliu Iorga şi artistul dramatic Grigore Savu. Silviei Iorga şi Emiliei Avramescu le datorăm o primă interferenţă a creaţiei enesciene cu toposul cultural bănăţean. Potrivit surselor documentare cercetate până în prezent, acest eveniment s-a petrecut la Lugoj în 1904. Într-o cronică publicată în periodicul local „Drapelul” (IV, 149, 1904, 3) sunt detaliate aspecte de la o serată literar-muzi- cală organizată, în 18/31 decembrie 1904, sub egida Societă- ţii „Tinerimea Română” şi a Societăţii Domnişoarelor, în „saletul” Casinei Române (localul Reuniunii Române de Lectură), unde, după un discurs de deschidere rostit de Valeriu Branişte, între opusurile interpretate s-a numărat şi Serenadă de dimineaţă (Aubade pour Violon et Piano), o versiune (transcripţie) pentru vioară şi pian a trioului Aubade pentru vioară, violă şi violoncel în Do major (titlul iniţial, Sérénade pour Violon…, a fost înlocuit ulterior de Enescu cu cel de Aubade pour Violon…, aşa cum se poate observa pe foaia de titlu a manuscrisului – o posibilă explicaţie pentru denumirea neobişnuită sub care a apărut opusul în presa lugojeană, o evidentă contradicţie de

149 termeni), la puţin timp după editarea sa (Enoch, Paris, 1903), cântat, posibil, în primă audiţie absolută de violo- nista Silvia Iorga şi pianista Emilia Avramescu. Trioul are caracter omagial, pe prima pagină a partiturii fiind inserat textul dedicaţiei adresate cuplului regal român, regina Elisabeta şi regele Carol I, la aniversarea a 30 de ani de căsătorie. Caracterul omagial al opusului devine explicit în final, prin citarea Imnului Regal Român (o ingenioasă contrapunctare a temei trioului cu melodica din Imn, creaţia lui Eduard Hübsch), la fel ca în Poema Română, op. 1, cu care tânărul Enescu cucerea lumea muzicală pariziană în 1897, şi în finalul Simfoniei I în Mi bemol major, op. 13, unde tema Imnului apare însă transfigurată, stilizată. Silvia Iorga s-a implicat în lupta de emancipare naţională şi politică a românilor bănăţeni, semnând, în 24 decembrie 1894, alături de alte reprezentante ale Reuniunii Femeilor Române din Lugoj (Laura Vlad, una din surorile poetului-acuarelist Victor Vlad Delamarina, Alma Maior ş.a.), o scrisoare de încurajare adresată lui Valeriu Branişte, cu puţin timp înainte de finalizarea aşa-numitului proces al „Dreptăţii” (periodicul condus de patriotul şi publicistul bănăţean), prin care acesta era condamnat la închisoare pentru cutezanţa de a pleda, în articolele sale, pentru drepturile conaţionalilor săi.

150

Teatrul lugojean a purtat numele poetului național

În octombrie 1934, printr-o decizie adoptată de Primărie, Teatrului Orăşenesc din Lugoj, cunoscut şi sub numele de Teatrul Comunal, i-a fost atribuită denumirea de Teatrul „Mihai Eminescu”, care urma să fie inscripţionată pe frontispiciul edificiului în limbile română, maghiară şi germană („Banater Bote”, Lugoj, XXXVI, 78, 1934, 3: Das Munizipaltheater wird zu „Eminescu” Theater umgetauft). Denumirea a avut însă o existenţă efemeră. Cu prilejul fes- tivităţilor dezvelirii bustului lui Traian Grozăvescu (amplasat vizavi de Teatru, operă a sculptorului Radu Moga), desfăşurate în 6 decembrie 1935, printr-o hotărâre a admi- nistraţiei locale s-a stabilit actuala denumire, Teatrul „Traian Grozăvescu”. Evenimentul dezvelirii bustului lui Traian Groză- vescu a reunit principalele reuniuni corale lugojene (Magyar Dalárda, Lugoscher Gewerbe-Liederkranz şi Corul „Ion Vidu”, care au interpretat, în preludiul concertului festiv, propriile mottouri), Orchestra Societăţii Filarmonice şi cea a Regimentului 17 Infanterie, ce au oferit un concert festiv pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu”. Opera de Stat din Viena, din motive neprecizate, a declinat invitaţia de a participa la festivităţi. Opera Română din Cluj a fost re- prezentată prin prof. Victor Papilian, directorul instituţiei. Au omagiat memoria ilustrului tenor Silvia Secoşan-Humiţa, profesoară la Conservatorul din Timişoara (Două poeme pe 151 versuri de H. Heine, Doină şi Cântec de leagăn de Sabin Drăgoi), Gheorghe Dippon (Arie din Luisa Miller de Verdi şi Santa Lucia de Mario, acompaniat de dra Hedda Klöss, profesoară la Conservatorul lugojean, absolventă la Musik- hochschule din Dresda), Francisc Balogh (Arie din Flautul fermecat de Mozart şi Icoană sfântă de Vereşan). Gheorghe Dippon şi Francisc Balogh, acompaniaţi de M. Popovici, au cântat în duet A căzut o sară lină de Ciprian Porumbescu, Orchestra Societăţii Filarmonice, dirijată de Friedrich Gerber (conducătorul Orchestrei Regimentului 17 Infanterie), Simfonia a VIII-a de Schubert, iar Corul „Ion Vidu”, aflat sub bagheta lui Filaret Barbu, Recviem din opera Don Pasquale de Donizetti şi Corul peregrinilor din Tannhäuser de Wagner La doar câteva zile de la festivităţile dezvelirii bustului lui Traian Grozăvescu şi atribuirea numelui marelui tenor vechiului Teatru Orăşenesc (10 decembrie), Zaharia Stancu reacţiona virulent, printr-o tabletă publicată în presa bucureşteană, la actul prin care primarul Lugojului (dr. Alexandru Bireescu) înlocuia numele lui Eminescu de pe frontispiciul instituţiei, „readus în actualitate de condeiele unor scriitori ca G. Călinescu, Cezar Petrescu şi E. Lovi- nescu, […] cu numele unui tenoraş”. După ce deplângea tarele epocii („a guşaţilor deveniţi prin demagogie miniştri, a tenorilor cu gâtul pâlnie şi frunte de lăţimea unghiei”), Zaharia Stancu făcea trimitere, în finalul pamfletului său, la pedeapsa biblică prin lovirea cu pietre: „Dacă ar fi bătut cu pietre pentru această faptă, primarul din Lugoj tot n-ar fi îndestul de pedepsit” (Zaharia Stancu, Însemnările şi amintirile unui ziarist. Sarea e dulce, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă [Bucureşti, 1955], p. 359-360).

152

Zaharia Stancu, care, prin tonul său, anunţa epoca proletcultismului, al cărui obedient şi zelos locotenent avea să devină, nu avea cum să înţeleagă specificul unei urbe cu o pronunţată vocaţie muzicală, cu seculare tradiţii interculturale şi plurilingve.

153

Iosif Vanciu

În 27 aprilie 1944 se stingea din viaţă, în plină forţă creatoare, unul din marii actori bănăţeni, Iosif Vanciu, născut la 1901 în comuna Nadaşd din judeţul Vas (azi în Ungaria), stabilit apoi cu familia la Lugoj, un răsfăţat al publicului bucureştean, clujean şi timişorean, cu 197 de roluri la activ. Dramatica despărţire de scena Teatrului Naţional din Cluj şi catedra de actorie a Academiei de Muzică şi Artă Dramatică, unde fusese angajat, în 1920, după Marea Unire, după un stagiu de un an petrecut pe scena naţionalului bucureştean, a fost deplânsă în principalele periodice bănăţene şi ardelene. Iată, spicuite, câteva impresii evocatoare (din cuprinsul mensualului bu- cureştean „Teatrul” – XI, 12, decembrie 1966, p. 79-83 –, într-un articol semnat de Ion Olteanu, dedicat istoricului Teatrului Naţional din Cluj), în care sunt exprimate aprecieri elogioase la adresa vrednicului slujitor al Thaliei, considerat unul dintre cei mai buni interpreţi ai lui Caţa- vencu din istoria teatrului românesc:

„Cu Caţavencu, intrepretat pentru prima oară critic-distanţat, după ştiinţa noastră, şi cu Ghiţă Boncioc, din piesa Aricii de I. C. Merişescu, Iosif Vanciu se impune cu un crez, nu numai cu o creaţie izolată. El a murit fulgerător, şi gândurile lui şi ale altora s-au impus în teatrul nostru. Iată ce se spunea în cronica bucureşteană despre el în cele două roluri amintite:

154

«Iosif Vanciu e un excelent comediant şi unul din cei mai buni Caţavencu pe care i-am văzut, ceea ce este un record pentru un actor de obârşie bănăţeană, care nu îl are în sânge, sau mereu în vecinătate, pe eroul lui Caragiale» (Petru Comarnescu). Sau, după cum afirmă un alt cronicar: «Valoarea incontestabilă a acestui actor, înţelepciunea lui, inteligenţa cu care şi-a înţeles rolul, calităţi foarte rare pe care d. Vanciu a ştiut să le pună natural în evidenţă. Ghiţă Boncioc ar putea rămâne o figură nepieritoare a literaturii noastre, aşa cum au rămas Coana Chiriţa, Caţavencu sau Cetăţeanul turmentat. Ghiţă Boncioc este un tip al literaturii, cu bunul şi caldul său bun-simţ, cu intonaţiile lui sănătoase, cu isteţimea lui atât de românească»”.

Presa bănăţeană s-a alăturat corului de vibrante panegirice:

„Prin moartea lui Iosif Vanciu, Teatrul din Cluj- Timişoara [instituţia de artă dramatică clujeană se afla în refugiu la Timişoara, alături de Opera Română, după Dictatul de la Viena] îl pierde pe cel mai talentat protagonist al său, Academia de Artă Dramatică, pe profesorul înamorat de chemarea sa, iar Banatul, după Petculescu şi Bănuţ, pe al treilea mare actor. În veci pomenirea lor!” (Filaret Barbu: La moartea lui Iosif Vanciu, în „Răsunetul”, Lugoj, XXIII, 19, 2). „Aşa ca toţi artiştii bănăţeni, Vanciu, prin muncă stăruitoare, a pus în valoare talentul său, urcând treaptă cu treaptă, cinstind instituţia la care slujea şi adăugând o nouă piatră valorilor noastre artistice.” (Ştefan Gomboşiu: †Iosif Vanciu, în „Fruncea”, Timişoara, XI, 7-8, 1944, 1) „N-a fost numai un actor de o superioară cultură, ci chiar înainte de a împlini vârsta de 40 de ani i-a putut urma cu deplină demnitate profesională lui Zaharia Bârsan la 155

catedra de dramă de la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj la Timişoara. Moartea l-a surprins, stupid, în plină putere şi la mijlocul vieţii.” (Traian Topliceanu, în „Revista Banatului”, Timişoara, X, 4-6, 1944, 83)

După finalizarea studiilor primare şi gimnaziale în oraşul adoptiv, Iosif Vanciu ia calea Bucureştilor, unde se înscrie la medicină veterinară şi Drept, frecventând, în paralel, cursurile de actorie ale lui Constantin Nottara, al cărui student favorit devine. După o stagiune petrecută în Capitală (1919-1920) se transferă la nou-înfiinţatul Teatru Naţional clujean (i-a avut colegi de scenă pe Titus Lapteş, Magda Tîlvan, Mary Cupcea, Lică Rădulescu), iar mai târziu, după pensionarea lui Neamţu-Ottonel, devine profesor la catedra de actorie a Academiei de Muzică şi Artă Dramatică, unde, alături de Lilly Bulandra şi N. Voicu, contribuie la formarea unei viitoare generaţii de actori profesionişti: N. Sassu, Rodica Daminescu, Olimpia Arghir, Maricica Blănaru-Russu, Maria Săniuţă, Petrică Popa. A colaborat cu Opera Română din Cluj, interpretând rolurile Paşa Selim din Răpirea din Serai de Mozart (14 spectacole), Nowotny din opereta Casa cu trei fete de Schubert/ Berté (3) şi Njegus din Văduva veselă de Fr. Lehár (25). Personalitatea artistică a lui Iosif Vanciu s-a manifestat, cu aceeaşi exigenţă, pe multiple planuri: a fost, deopotrivă, autor dramatic, traducător (din limbile germană şi engleză) şi director de scenă. A tradus, pentru întâia oară în limba română, Potopul de H. Berger, montat, în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Cluj la sfârşitul anului 1928 (textul dramaturgului american va cunoaşte o nouă versiune în limba română, în 1944, datorată lui Mihail Sebastian – v.

156

Potopul. Valuri, valuri, în „Realitatea evreiască”, Bucureşti, 280-281, 2007, VI, Ediţie specială). Din repertoriul şi creaţia dramatică ale actorului lugojean reţinem: rolul Mitrici din Puterea întunericului de Lev Tolstoi (19 octombrie 1926, premieră, în regia lui Sică Alexandrescu), rolul Relling din Raţa sălbatică de H. Ibsen (6 martie 1934), Verde cu două stele, piesă în patru acte de Iosif Vanciu (14 mai 1940), Femeia nimănui de Cesare Vico Lodovici (cu o cronică semnată de George Sbîrcea în „Gazeta ilustrată”, Cluj, IX, 5-6, 1940, 41-42). În stagiunea 1939-1940 s-a aflat şi în postura de director de scenă în Cuibul de viespi (scenariu după Al. Kiriţescu), Hocus-Pocus (comedie în trei acte de Kurt Götz, traducere de Iosif Vanciu) şi Mansarda (spectacol regizat de Emil Bobescu). În zilele de 15 şi 16 iulie 1922, uniţii lugojeni au trăit clipe de emoţie şi înălţare sufletească: instalarea noului episcop diecezan de Lugoj, PS Dr. Alexandru Nicolescu. Corul catedral lugojean (împreună cu Reuniunea ortodoxă) s-a implicat în festivităţile primirii la gară şi în susţinerea unei serenade, urmate de o retragere cu torţe, în faţa Pa- latului Episcopal. În cinstea evenimentului, în 16 iulie, la Teatrul Orăşenesc s-a organizat un concert, susţinut de cele două corale surori, „Lira” (Reîntoarcerea acasă şi Brumă- relul de Iacob Mureşianu) şi Reuniunea Română de Cântări şi Muzică (Pentru ce, Doamne şi Preste deal de Ioan Vidu). La reuşita manifestării muzicale au contribuit Traian Gro- zăvescu (cu un recital de arii din opere) şi doi actori (de obârşie lugojeană) ai Teatrului Naţional din Cluj, care au oferit un program cu recitări din lirica românească: Iosif Vanciu (Hristos a Înviat de Alexandru Vlahuţă) şi Ioan Ţenchea (versuri de Victor Vlad Delamarina). În finalul concertului, corurile reunite au interpretat Ana Lugojana şi 157

Pui de lei de Ioan Vidu, sub bagheta lui Ioan Bacău (v. „Răsunetul”, Lugoj, I, 10, 1922). După tragica dispariţie a lui Traian Grozăvescu (15 februarie 1927), Iosif Vanciu a semnat o adresă, transmisă Primăriei lugojene, în numele actorilor Teatrului Naţional din Cluj (director: Zaharia Bârsan), în care expunea oferta instituţiei din inima Ardealului privind contribuţia la constituirea Fondului „Traian Grozăvescu”, destinat realizării bustului marelui tenor (v. Baiski 2015, 39-40). Iosif Vanciu, reprezentant de frunte al artei teatrale româneşti, apreciat pe cele mai importante scene pentru amploarea şi multitudinea preocupărilor sale dedicate scenei, dar şi pentru originalitatea artei sale interpretative, este astăzi, din păcate, un nume cvasinecunoscut. Un subiect tentant de cercetare pentru un prezumtiv biograf, care să-l aşeze la loc de cinste în galeria marilor artişti bănățeni.

158

ZENO VANCEA

O epistolă inedită

Epistola, expediată de Zeno Vancea surorii sale Olga (soţia lui Maximilian Costin, muzicolog şi profesor cu o episodică experienţă directorală la Conservatorul Munici- pal din Timişoara între anii 1922 şi 1925), în 16 noiembrie 1947, la aproape un an de la farsa electorală manageriată de liderii comunişti români cu sprijinul Moscovei (sub pro- tecţia trupelor sovietice staţionate în ţară), surprinde un episod sensibil din istoria României postbelice. Grava secetă, urmată de spectrul înfricoşător al foametei, impunerea cotelor agricole ţăranilor pauperizaţi acutizaseră tensiunile sociale. Zeno Vancea (1900-1990), cu o experienţă de viaţă traumatizantă (rămas orfan la o vârstă fragedă, crescut de un binefăcător până la absolvirea liceului), avea să-şi ofere serviciile stângii („deşi cu oarecari mici rezerve!”), după ce se implicase activ, ca vajnic propagandist, în campania elec- torală din 1946. Compozitorul lugojean semnase, potrivit mărturisirii sale, o cerere de adeziune la Partidul Muncitoresc Român imediat după 23 August 1944 (v. Autobiografie, dactilo- gramă, colecţia Ioana şi Andrei Vancea, Bucureşti), după ce,

 „Muzica”, București, XXVII, 2, februarie 2016, 84-91. 159 iniţial, aderase la Uniunea Patriotică din Timişoara (o aso- ciaţie de sorginte comunistă, răspândită pe tot cuprinsul ţării, încropită în 1942 şi reorientată şi reactivată după lovitura de stat din august 1944), primind însărcinarea de a instrui coruri muncitoreşti. Sub îndrumarea Regionalei de Partid timişorene a organizat şi a condus primul cor muncitoresc la nivel naţional. Acuzat iniţial de afinităţi cu ideologia Mişcării Legionare (în urma punerii în practică a unui ordin, emis de secretarul general al Primăriei, de a reorganiza corul funcţionarilor instituţiei şi de a instrui cântece legionare), Zeno Vancea a reuşit totuşi să intre în graţiile Partidului Comunist printr-o intensă propagandă susţinută în „Luptătorul bănăţean”, organul de presă al comuniştilor bănăţeni, atribuindu-i-se, drept recompensă (după intensa campanie electorală din 1946 în favoarea FND), şi importante distincţii şi responsabilităţi: „Ordinul Muncii clasa a II-a”, director general al Muzicii în Mi- nisterul Culturii şi Propagandei (1948), Premiul de Stat (1953), titlul de Maestru Emerit al Artei din RPR (1954) etc. (După reîntoarcerea la Târgu Mureş – unde activase ca profesor, la Liceul Militar „Mihai Viteazul” şi Conserva- torul Municipal, până la Dictatul de la Viena, când fusese nevoit să se refugieze la Timişoara –, lui Vancea i se încre- dinţase directoratul periodicului „Ardealul nou”, organul Regionalei de Partid târgumureşene.) Justificând iniţierea repetiţiilor cu corul funcţionarilor publici ai Primăriei (şi punerea în repetiţie a unor marşuri legionare), Zeno Vancea îşi acuza confraţii timişoreni de invidie şi chiar intrigă:

„Refuzul de a executa ordinul primit ar fi atras cu sine darea mea afară din slujbă, cu atât mai mult cu cât eram considerat de toţi muzicienii din Timişoara ca o concurenţă puternică, de care ar fi vrut să scape cu multă 160

bucurie. […] Rezistenţa mea a fost înfrântă în urma refugiului şi în urma incertitudinii situaţiei mele materiale şi a intrigilor şi atitudinii duşmănoase a compozitorilor bănăţeni din Timişoara, Gheorghe Pavel, Filaret Barbu, Vasile Ijac, Sabin Drăgoi şi alţii” (Autobiografie).

În încercarea sa de a accede la una din catedrele vacante ale Academiei Regale de Muzică din Cluj, Zeno Vancea va întâmpina rezistenţa lui Mihail Jora (pe care nu şi-o putea explica), rector, la acea dată, al Academiei Regale de Muzică din Bucureşti. Refractar la ideologia de sorginte sovietică, Mihail Jora va face, la o zi după abdicarea regelui Mihai, un insolit gest, care îi va schimba cursul vieţii: cu prilejul depunerii jurământului de loialitate al corpului profesoral academic la proclamarea RPR, a solicitat colegilor păstrarea unui moment de reculegere în memoria instituţiei monarhice! (Ca o ironie a sorţii, Mihail Jora va deceda chiar de ziua Regelui, în 1971! – v. Popa 2009.) Nostalgia după vechea formă de guvernământ, exprimată public cu atâta naivă dezinvoltură, îi va aduce îndepărtarea de la catedra Academiei, dar şi excluderea din Societatea Compozitorilor, tribulaţiile culminând cu arestarea soţiei, în 1952, cu „moti- varea” că era sora fostului ministru de externe Grigore Ga- fencu. (Reabilitat ulterior, după 1954, lui Mihail Jora i se vor atribui cele mai înalte demnităţi, inclusiv aceea de academician, într-o încercare a autorităţilor de „recuperare” ideologică a marelui creator.) Refuzul lui Mihail Jora de a achiesa la

 În 3 noiembrie 1946, Mihail Jora prezidase, la Lugoj, juriul concursului coral prilejuit de jubileul de 25 de ani al Societăţii Corale „Progresul”. Organizată din raţiuni propagandistice, în preajma alegerilor din 19 noiembrie, manifestarea s-a bucurat de prezenţa staff- ului politic de la Bucureşti, în frunte cu dr. Petru Groza. 161 pretenţiile, profesional justificate, ale lui Zeno Vancea apare, prin prisma acestor realităţi, pe deplin justificat. În timpul studiilor la Neues Wiener Konservatorium din capitala austriacă (1921-1926 şi 1930-1931), Zeno Vancea avusese prilejul să ia contact cu noua orientare, de factură expresionistă – într-o primă etapă –, a avangardei muzicale vieneze, fiind martorul unor prime audiţii şi al unor controversate spectacole cu creaţii ale reprezentanţilor Noii Şcoli Vieneze, Arnold Schönberg (Simfonia de ca- meră), Alban Berg şi Anton von Webern (Passacaglia op. 1), fiind considerat primul muzician român care a preluat şi a asimilat în propria creaţie, chiar dacă în mică măsură, elemente de tehnică dodecafonică. Într-un amplu şi documentat studiu publicat în „Muzica” (Bucureşti, XII, 1, ianuarie 1962) – Scurtă privire critică asupra muzicii dodecafonice –, Zeno Vancea, dezicându-se de tehnicile asimilate la Viena, puse timid în practică, nega rolul istoric al noului curent, o construcţie nefastă, potrivit aprecierilor sale, artificială, de factură matematică, golită de orice conţinut emoţional, care ar exalta sentimente nedefinite, confuze, maladive, caracteristice unui Occident decadent.

[Târgu Mureş] 1947 XI 16

Dragă Olga, Mi-am închipuit că nu te vei putea hotărî să părăseşti Bucureştii, te înţeleg prea bine, viaţa muzicală de acolo te poate compensa pentru multe alte lipsuri. Celelalte argumente însă, crede-mă, te rog, sunt cu desă-

 Originalul epistolei se află în colecţia Andrei şi Ioana Vancea, Bucureşti. 162

vârşire copilăreşti. Crezi că numai tu ai îmbătrânit, numai tu ai sărăcit? Dacă ai vedea lumea de aici, te-ai mira ce au devenit toţi acei care pe vremuri erau tineri frumoşi şi bogaţi. Cucoanele cele mai elegante nu mai au ce îmbrăca! Aşa că partea aceasta a argumentării nu o pot accepta. De altfel, vei vedea tu singură cum s-a schimbat lumea, când vei veni la Crăciun pe aicea. Contez sigur la venirea voastră. Vacanţa o vom petrece la Secăreni, aşa că acolo este loc destul pentru noi toţi şi se va găsi şi ceva de mâncare ca să nu murim de foame. De atâta amar nu te-am mai văzut şi mi-e tare dor de tine. Mă tot pregătesc să vin la Bucureşti, am o mul- ţime de lucrări noi (dintre care îţi trimit acum un ciclu de cântece, care au fost arătate de Eugen Popescu, de la Operă, la Radio). Aş vrea să fac şi o serată cu compoziţii proprii la Dalles (mai ales că aş avea şi sprijinul unor cercuri oficiale de azi, care de mult doreau deja să mă ducă la Bucureşti), dar sunt aşa de teribil legat de şcoală şi necazurile de la Secăreni, încât mi-e cu de-a dreptul imposibil să plec acum. La sfârşitul săptămânii viitoare avem al 3-lea concert (simfonic, festival Beethoven) şi trebuie să fac zilnic repetiţie cu muzicanţii de aici, destul de slabi. În ianuarie vom avea mari festivităţi, cu ocazia jubileului şcolii, care serbează a 4-a aniversare de la înfiinţarea ei. Poţi deci să-ţi închipui câtă treabă am! Aş dori să-ţi văd deja şi copiii. Am aflat de isprăvile lui Mircea şi am fost foarte necăjit că ai avut atâta supărare din cauza lui. Copiii mei sunt şi ei deja mărişori.

 Târgu Mureş, unde Zeno Vancea activa ca director al Conservatorului de Muzică.  Localitatea natală a soţiei lui Zeno Vancea, Judita Clarisa n. Illyés, unde socrii lui Z. Vancea deţineau o moşie.  Mircea Costin (aviator, †2004 în Argentina); a avut o soră, Rodica Costin, căsătorită cu compozitorul Mihai Mitrea Celarianu. 163

Andrei e pe a III-a de liceu, a făcut în toamnă examen particular, fără a se ţine prea mult de carte, cu media 9,30. A scris o teză de istorie, pe care directorul liceului a citit-o în conferinţa profesorală, atât de excepţională a fost. Ioana e acum pe a II-a. Îţi seamănă nu numai în privinţa exteriorului, dar şi în ceea ce priveşte învăţătura! Succesele pe care le are şi le datorează faptului că – după cum se afirmă – e foarte frumoasă, după carte nu se prea prăpădeşte. Fă, te rog, o leacă de propagandă printre cunos- cuţii şi elevii tăi, pentru liedurile mele, care, se spune, sunt din cele mai de seamă ale literaturii muzicale româneşti. Cel puţin, asta a fost părerea unor cercuri muzicale din Bucureşti, după ce au fost cântate în toamnă la Radio România Liberă. După cum ştii, sunt şi am şi fost totdeauna în tabăra politică contra aceleia pe care ai simpatizat-o tu, cred deci că nu te miri că sunt de stânga (deşi cu oarecari mici rezerve!). Mi-ai scris că vei trimite parale pentru ca să-ţi cumpăr un porc. Acum, preţul lor este iarăşi destul de mare. Unul de 60-70 de kg e aproximativ 12-14 mii lei, şi preţul lor e în continuă creştere din cauza cotei excesiv de mari, pe care producătorul trebuie să o plătească în porumb şi cartofi. Aşa că dacă, într-adevăr, ai de gând să cumperi unul, ar fi bine dacă te-ai grăbi! Cred că ştii că la Conservatorul din Cluj sunt vacante câteva catedre. Cu toate că sunt acum director aici, eu totuşi vreau să ajung la Cluj şi ţin cu orice preţ să obţin una din catedrele care mi-ar conveni, în primul rând armonia ori istoria şi estetica. Dacă anul trecut, când a fost primul concurs, nu aş fi fost ocupat în propagandă electorală (sper că nu te îngrozeşti de asta!) şi aş fi avut

 Zeno Andrei Vancea (n. 29 III 1934).  Ioana Zita Vancea (n. 4 X 1935). 164

timp şi ocazie ca lucrările mele să ajungă la vreme în mâinile comisiei, aş fi reuşit sigur, cu toată împotrivirea lui Jora, care l-a susţinut pe un fost elev de al său, Ioachim [Achim] Stoia. M-am mirat tare de atitudinea lui Jora, şi n-ar strica – dacă eşti încă în raporturi bune cu dânsul – să-l întrebi şi să-l convingi puţin. Cu Silvestri te mai vezi? Şi el m-a cam uitat. Adevărat că nici eu nu mă prea sinchi- sesc de cei de la Bucureşti, nu am mai scris de ani nimănui de acolo şi nici nu aştept de la nimeni nimic. Am ajuns la vârsta când ştiu destul de exact cât preţuiesc, nu-mi fac nici iluzii, dar nici nu mă subapreciez şi cunosc bine şi valoarea confraţilor mei. Cu toate că sunt destul de bătrân, mai am timp să aştept, mai ales că şi unele cercuri din străinătate au început să se intereseze de mine. Aşa, de pildă, prin Silvio Guarnieri, directorul Institutului de Cul- tură Italiană din Timişoara, am ajuns în legătură cu marele

 Constantin Silvestri (1913, Bucureşti – 1969, Londra), aflat pe lista compozitorilor consideraţi indezirabili noilor realităţi politice, reuşise, într-o primă fază, să treacă de aşa-numitele „comisii de epurare” supervizate de PMR. Recunoscându-i-se competenţa profesională, va fi numit, în 1947, director muzical al Filarmonicii bucureştene, dar afişarea unui făţiş spirit de frondă va determina ostilitatea noului regim. Deşi neagreat de culturnicii regimului comunist, între 1951 şi 1956 lui Silvestri i se vor acorda cele mai importante distincţii, într-o încercare de „recuperare”, după modelul celei aplicate lui Mihail Jora. După dirijarea memorabilei premiere cu Oedipe-ul enescian (Opera Română din Bucureşti, 1958) şi o serie de turnee concertistice la Bruxelles, Paris, Londra şi în Australia (1959), Constantin Silvestri nu va mai reveni în ţară, încheindu- şi strălucita carieră dirijorală la Orchestra Simfonică din Bournemouth (Anglia). Detalii despre personalitatea lui Constantin Silvestri, în Voicu- Arnăuţoiu 2013.  La Lugoj, bazele Institutului de Cultură Italiană au fost puse în anii 1937-1938, când prof. Veturia Constantinescu a iniţiat cursuri gratuite de limba italiană (ca omagiu adus profesorului Ciondomenico Serra de la Universitatea din Cluj, care, timp de patru ani, a predat lecţii gratuite studenţilor de la secţia de limba italiană). Sub auspiciile Insti- 165

compozitor italian Goffredo Petrassi, care mi-a primit unele lucrări pentru a fi executate la Roma. Dar despre aceste lucruri o să mai vorbim noi când vei fi aici. În concluzie, deci vă aşteptăm sigur pt. vacanţa de Crăciun. Vă sărutăm cu toţii, Zeno

tutului de Cultură Italiană (director: Paolo Biffis), cursurile au fost continuate şi în anii 1938-1940. Începând cu anul 1940, conducerea Insti- tutului va fi încredinţată, temporar, profesorului dr. Roberto Madia, secondat de V. Constantinescu („Răsunetul”, Lugoj, XIX, 50, 1940, 2: Noul reprezentant al Institutului de Cultură Italiană din Lugoj). 166

Zeno Vancea, un autentic homo Banaticus

Zeno Vancea s-a născut la Bocşa Vasiovei în 8 octombrie 1900, în urma unei întâmplări: deoarece, la înce- putul secolului XX, la Lugoj nu exista maternitate, părinţii săi au apelat la serviciile unui renumit medic bocşean, dr. Petru Borlovan (originar din comuna Sălbăgel), care, după susținerea licenței la Facultatea de Medicină din Viena, obținuse, prin concurs, postul de medic cercual la Bocșa Montană. Hotărârea fusese determinată şi de faptul că în mica aşezare cărăşeană locuiau bunicii din partea mamei: Otto Kintzl (1836, Lämberg – 1890, Vasiova) şi Wilhelmine Kintzl-Bintinger, originară din Oraviţa Montană. Otto Kintzl, funcţionar silvic (Forstbeamter), angajat al Societăţii reşiţene UDR, era rudă apropiată, după spusele lui Zeno Vancea, cu compozitorul austriac Wilhelm Kienzl. După naştere (asis- tată de dr. P. Borlovan), Zeno Vancea nu a stat la Vasiova, potrivit propriei sale mărturisiri, decât 4-5 luni, după care s-a mutat cu părinţii săi la Lugoj. Tatăl său, Octavian Vancea (1860-1906), funcţionar administrativ („diurnist”, apoi notar comitatens) la Prefectura lugojeană, actor diletant în Societatea Teatrală, avea o remar- cabilă voce de bariton, activând ca membru în reuniunea germană (Lugoscher Gesang- und Musikverein), dar şi în

 „Împreună, Miteinanander, Együttesen”, Reșița, 40, noiembrie 2015, 62-73; cf. Stan 2007a. 167

Reuniunea Română de Cântări şi Muzică (corala ortodoxă), dirijată de Ioan Vidu, împreună cu sora sa Maria, în virtutea manifestărilor specifice tradiţionalului peisaj multicultural şi plurietnic lugojean. Mama sa, Johanna, profesoară de pian cu studii de specialitate la Praga, participantă activă la viaţa concertistică lugojeană ca acompaniatoare, a fost cea care i-a insuflat şi cultivat dragostea pentru muzică. La educaţia sa artistică a contribuit și bunica sa, Wilhelmine Kintzl, o bună pianistă, care i-a predat primele cunoştinţe pianistice. Bunicul din partea tatălui, Ioan Vancea, arhivar comitatens la Prefectura din Lugoj, recăsătorit cu Iosefina (n. Stefani), originară din Sânnicolau Mare, se implicase în sprijinirea societăţilor culturale locale, contribuind, în anul 1853, cu o sumă de bani la sponsorizarea reuniunii germane. Străbunicul, Ioan Vancea, ofiţer de carieră, absolvent al Academiei Militare din Viena, se stabilise la Lugoj în anul 1809, odată cu ieşirea la pensie, după campania victorioasă a lui Napoleon asupra armatei austriece. Lui Ioan Vancea, comandantul Legiunii Valaho-Ilirice, i se atribuise misiunea, îndeplinită cu succes, deşi fusese grav rănit, de a organiza ariergarda care să asigure retragerea trupelor habsburgice. Pentru faptele sale de arme a fost avansat la gradul de colonel, iar mai târziu, în 1818, înnobilat printr-un decret semnat de împăratul Francisc I, care i-a acordat, conform uzanţelor, un blazon şi pecetea imperială. Stră-străbunicul pe linie paternă, Petru Vancea, harambaşă (căpetenie) de haiduci, originar din comuna cărăşeană Slatina, era iniţiatorul unor repetate atacuri, la Strâmtoarea Surducului, dar şi în alte locuri greu accesibile din Banatul Montan, asupra convoaielor civile şi militare imperiale care transportau monedele de cupru bătute la

168 monetăria de lângă Oraviţa. În 26 iunie 1738, în timpul de- plasării unei coloane a armatei austriece aflate în drum spre Mehadia (venind dinspre Lugoj), o suită din care făcea parte şi marele principe Francisc I Ştefan de Lorena (viitorul soţ al Mariei Tereza), rătăcindu-se în pădure, a fost surprinsă de o ceată de lotri români înarmaţi, îmbrăcaţi în straie turceşti, conduşi de Petru Vancea. Oferindu-şi serviciile pentru a facilita întoarcerea în siguranţă în tabără a suitei imperiale, pădurea fiind împânzită de numeroase detaşamente ale armatei otomane (aflate în plin război cu armia austriacă), căpe- tenia haiducilor a determinat mărinimia lui Francisc, care l-a răsplătit, numindu-l căpitan de plăieşi şi oferindu-i o soldă anuală. Peste câţiva ani, împărăteasa Elisabeta va ctitori o capelă la Slatina, evocând fericita întâmplare prin inscrip- ţionarea unui text. Evenimentul, care a determinat ascensiunea lui Petru Vancea în ierarhia militară austriacă, consumat în timpul Războiului austro-ruso-turc dintre anii 1736 şi 1739, încheiat prin Pacea de la Belgrad, a fost descris de Francesco Griselini, textul fiind reluat de Nicolae Stoica de Haţeg. Zeno Vancea a rămas orfan la o vârstă fragedă, tatăl său părăsindu-l când avea doar șase ani (1906), iar mama sa, la vârsta de unsprezece ani. Pentru o scurtă perioadă de timp, de creşterea sa şi a surorii sale, Olga, s-a ocupat bunica, Wilhelmine Kintzl, în impunătoarea casă a familiei, construită la Lugoj de colonelul Ioan Vancea, apoi a fost încredinţat spre adopţie procuristului bancar Edmund Feldman, sculptor diletant, literat şi eseist evreu lugojean, un vechi prieten al tatălui său, care l-a îngrijit cu abnegaţie până la absolvirea Gimnaziului de Stat din localitate (cu limba de predare maghiară) şi obţinerea diplomei de maturitate. Aşa cum mărturiseşte într-un manuscris cuprinzând însemnări autobiografice inedite, identificat în Arhiva

169

Vancea (pusă la dispoziţie de Ioana şi Andrei Vancea, copiii muzicianului), binefăcătorul său i-a marcat existenţa:

„Influenţa tutorelui meu a fost dintre cele mai binefăcătoare. Am fost crescut într-un spirit progresist, fără prejudecăţi naţionale, rasiste sau religioase; liber- cugetător, tutorele meu mi-a îndreptat de la început atenţia spre valorile mari estetice şi morale ale omenirii, favorizând în largă măsură înclinaţiile mele artistice”.

Viitorul compozitor a locuit în vechea casă ridicată de străbunicul său, colonelul Ioan Vancea, până la vârsta de opt ani, apoi într-un imobil situat vizavi de locuinţa lui Fi- laret Barbu, pe terenul actualului parc al Prefecturii, în care familia s-a mutat din motive financiare. La Lugoj, în timpul liceului (1915-1918), Zeno Vancea a studiat cu Ioan Vidu (teorie-solfegiu şi armonie) şi Iosif Willer (contrapunct şi pian), o personalitate complexă – avocat, politician (deputat în perioada interbelică) şi licenţiat al Academiei de Muzică din Budapesta, unde a fost coleg cu Béla Bartók şi Zoltán Kodály. În anii şcolari 1917-1918 şi 1918-1919 a fost stipendiat de Reprezentanţa Fundaţiei „Emanuil Gojdu”, care i-a acordat o bursă în valoare de 360 de coroane, respectiv 600 de coroane. Cel de-al doilea stipendiu era destinat sprijinului pentru a urma studii la Aca- demia Comercială din Viena, „având a cere concesiune de la dl ministru de culte şi instrucţie publică pentru folosirea bursei în străinătate”, după cum se preciza în procesul- verbal al Reprezentanţei Fundaţiei, întocmit în şedinţa din 15/28 august 1918. După absolvirea studiilor liceale, până la 18 noiembrie 1918, a frecventat, episodic, cursurile Academiei de Muzică din Budapesta (iniţial se înscrisese la Facultatea de Drept), apoi, timp de un an, până în 1919, a 170 fost studentul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde a studiat armonia cu Dimitrie Cuclin. Contactul cu muzicianul-filozof n-a fost unul benefic pentru cariera lui Zeno Vancea:

„Pentru Cuclin, fiecare acord, fiecare înlănţuire de acorduri erau prilejuri de lungi meditaţii filosofice. Cursurile sale erau interesante, dar de atâta filosofie n- am reuşit să adaug prea multe cunoştinţe muzicale faţă de cele învăţate la Lugoj!” (Popovici 1985, 57-58)

Şi-a desăvârşit pregătirea muzicală la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj (1919-1921), absolvind clasa de armonie, unde l-a avut ca maestru pe Augustin Bena. A studiat pianul cu Ana Voileanu-Nicoară şi Liviu Tempea (v. Stan 2015), contrapunctul şi formele muzicale cu Hermann Klee, orele de cor fiindu-i predate de Gheorghe Dima. La Cluj a activat, în paralel, şi la Opera Română, unde fusese angajat de Tiberiu Brediceanu datorită excepţionalelor sale disponibilităţi de pianist-corepetitor, exersate în compania unor reputaţi interpreţi vocali lugojeni, cum erau tenorul Traian Grozăvescu şi basul Francisc Balogh. În preludiul anilor de studenţie, în 10 august 1919, a acompaniat-o, pe scena Teatrului Orăşenesc din Lugoj, pe soprana clu- jeană Lya Pop, absolventă a Conservatorului din Paris. Zeno Vancea va reveni cu periodicitate pe scena Teatrului lugojean în calitate de acompaniator. Astfel, în 8 aprilie 1922 şi-a dat concursul la recitalul tenorului dr. Wilhelm Nasta, membru al Operei Române din Bucureşti, care a prezentat publicului meloman lugojean lieduri şi arii din opere de Meyerbeer, Leoncavallo, Schubert, Schumann, Brahms şi Puccini.

171

Între anii 1921 şi 1926, apoi în perioada 1930-1931, beneficiind de o bursă şi de ajutorul material şi moral al pianistei Maria Branişte (văduva profesorului, baritonului şi compozitorului caransebeşean Nicolae Popovici, recăsătorită cu publicistul şi omul politic Valeriu Branişte), a frecventat cursuri particulare de contrapunct, fugă şi compoziţie la Neues Wiener Konservatorium, la clasa lui Ernst Kanitz, greutăţile financiare nepermiţându-i înscrierea la Academia de Muzică. În acei ani, datorită unei galopante crize economice, populaţia Vienei se confrunta cu o endemică stare de sărăcie, locuitorii din fostul burg imperial făcând o intensă propagandă pentru ca bănăţenii să accepte găzduirea şi întreţinerea copiilor lor, urmăriţi de spectrul foametei. În acest context, obţinând adresa unui muncitor feroviar vienez, al cărui fiu se afla în grija unei familii lugojene, Vancea a reuşit să închirieze o modestă încăpere, unde a locuit trei ani. Timp de câteva semestre a frecventat, în paralel, ca student auditor, şi cursurile de muzicologie ale profesorului Guido Adler la Universitatea vieneză. Totodată, în perioada 1924-1926, fiind membru activ al Societăţii „România Jună”, s-a implicat în densele sale proiecte şi manifestări culturale, dirijând Corul Capelei Ortodoxe Române. În capitala austriacă a avut prilejul să ia contact cu noua orientare, de factură expresionistă, a avangardei muzicale vieneze, fiind martorul unor prime audiţii şi ale unor controversate spectacole cu creaţii ale reprezentanţilor Noii Şcoli Vieneze, Arnold Schönberg (Simfonia de ca- meră, întâmpinată de melomanii vienezi cu huiduieli!), Alban Berg şi Anton von Webern (Passacaglia op. 1), fiind considerat primul muzician român care a preluat şi a asimilat în propria creaţie, chiar dacă în mică măsură, elemente de tehnică dodecafonică (Preludiu, fugă şi toccată

172 pentru pian şi Scoarţe, suită pentru orchestră de cameră, o ingenioasă transpunere sonoră a geometriei cusăturilor ţărăneşti). Principiile componistice promovate sub auspiciile Noii Şcoli Vieneze vor fi asimilate plenar, mai târziu, de un alt compozitor bănăţean, Doru Popovici, recunoscut ca fiind primul muzician dodecafonist din istoria muzicii româneşti. Referindu-se la impactul structurilor melodice de factură atonală asupra viziunii sale componistice, Zeno Vancea mărturisea, într-un interviu consemnat de Martha Popovici:

„În lărgirea mijloacelor de expresie am ajuns la structura melodică dodecafonică alcătuită din folosirea, în cadrul aceleiaşi teme, a celor 12 semitonuri ale gamei cromatice. Dar nu am acceptat rigorile de construcţie ale lui Schönberg şi ale şcolii sale” (Popovici 1985, 149).

Pentru o scurtă perioadă, a condus repetiţiile unui cor al tipografilor vienezi, în cadrul unor concerte muncitoreşti (Arbeiter Simphonie Konzerte) organizate de Webern. În 1926 a fost numit, prin concurs, profesor suplinitor de muzică instrumentală şi ansamblu orchestral la Liceul Militar „Mihai Viteazul” din Târgu Mureş, iar din 1929 a devenit, tot prin concurs, profesor suplinitor de armonie, contrapunct şi istoria muzicii la Conservatorul Municipal târgumureşean (din 1930, definitiv), sub directoratul lui Maximilian Costin (viitorul său cumnat), autorul primei monografii Enescu din literatura muzicologică românească, pe postul devenit vacant al profesorului Rudolf Zsizsmann, demisionat, care va fi numit ulterior regens chori şi organist al Bisericii „Sfântul Mihail” din Cluj, urmând a deveni profesor, iar mai târziu, director al Conservatorului Maghiar din Cluj. La un an de la debutul în activitatea didactică, în 20 august 1927, la Lugoj, a avut loc un concert al cărui 173 program a fost alcătuit, în exclusivitate, din creaţii semnate de Zeno Vancea, cu participarea Cvartetului Stojkovits– Tocineanu–Toth–Wisnovsky, a pianistei Clara Vojkicza şi a flautistului Gh. Vrăbiescu, precum şi a artiştilor lirici Angela Szidon-Kardos, K. György Gábor, Carol Neumann şi Theodor Wallandt. A fost prezentată o selecţie cuprinzând creaţii instrumentale şi vocale: un cvartet de coarde (probabil o lucrare de şcoală), Patru lieduri pe versuri de Rainer Maria Rilke, 6 Lieduri pe versuri de poeţi maghiari (ciclu care va fi distins cu premiul I, în 1938, de către Societatea Literară „Kemény Zsigmond” din Târgu Mureş), lieduri pe versuri de poeţi români, o piesă pentru solo de pian şi un septuor pentru coarde, flaut, clarinet şi pian. În 10 septembrie 1932 s-a căsătorit cu Judita Clarisa Illyés, fosta sa elevă de la clasa de teorie a Conservatorului târgumureşean, pianistă profesionistă, licenţiată a Academiei de Muzică din Budapesta. La Târgu Mureş a fost coleg cu o pleiadă de străluciţi profesori, absolvenţi ai Academiei de Muzică din Budapesta, între care László Árpád, fost elev al lui Franz Liszt, şi Richard Chován, fiul lui Koloman Chován. Va profesa până în 1940, cu o întrerupere de un an (1930- 1931), când va relua cursurile de compoziţie cu E. Kanitz, la Viena, beneficiind de un concediu cu plată din partea instituţiei. În noua ambianţă culturală a traversat o perioadă de creaţie prolifică, zămislind Cvartetul de coarde în stil bizantin, prin care consona cu atmosfera opusului de inspi- raţie psaltică al lui Paul Constantinescu, Două studii în stil bizantin pentru trio de coarde. Cu o mare perseverenţă, a înjghebat şi a dirijat o orchestră simfonică de amatori, finan- țată din fondurile municipalităţii, cu care a susţinut concerte cu o periodicitate lunară, parcurgând opusuri reprezentative din literatura românească şi universală. În 1936 a compus 174

Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, armonizată şi aranjată pentru coruri mixte săteşti după vechile melodii de strană din Ardeal (Litografia Prefecturei Judeţului Mureş, 1939). Printr-o adresă a Prefecturii judeţului Mureş (nr. 384/1939, datată 8 ianuarie 1940, semnată de prefect şi şeful Cancelariei Prefecturii), lui Zeno Vancea i se aducea la cunoştinţă copia unei scrisori, purtând antetul Ministerului Educaţiei Naţionale şi al Academiei de Muzică Religioasă din Bucureşti, prin care Ioan Dumitru Petrescu, directorul Academiei de Muzică Religioasă, îşi exprima aprecierile cu privire la Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur:

„Domniei Sale Domnului Zeno Vancea, profesor la Conservatorul oraşului Tg. Mureş

Avem onoarea a vă comunica mai jos, în copie, adresa nr. 375 din 30 noiembrie 1939 a Academiei de Muzică Religioasă, în care vi se face o elogioasă apreciere a armonizării Liturghiei ce aţi binevoit a compune pe seama corurilor noastre săteşti cari le-am înfiinţat în jud[eţ] şi pe cari le-am înzestrat cu Liturghia armonizată de Dvs. Pe lângă satisfacţia ce o aveţi în justa şi obiectiva apreciere ce vi se face în sus-menţionata adresă, vă rugăm să binevoiţi a primi viile noastre mulţumiri şi afecţiuni pentru munca stăruitoare ce aţi depus în interesul culturii şi muzicei noastre bisericeşti. Prefect [semnătură indescifrabilă] Şeful Cancelariei [semnătură indescifrabilă]

Copie: Ministerul Educaţiei Naţionale. Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti. Nr. 375/1939

175

Domnule prefect, Scrisorii Domniei Voastre din 30 octombrie a.c., prin care îmi trimiseserăţi o Liturghie a dlui Octav Zeno Vancea, «armonizată şi aranjată pentru coruri mixte săteşti după vechile melodii de strană din Ardeal», şi prin care scrisoare îmi cereţi părerea asupra acestei lucrări, [îi] răspund următoarele: a) Dl Octav Zeno Vancea este un tânăr muzicant muncitor, distins şi talentat. O altă Liturghie a Domniei Sale [este vorba de Liturghia pentru cor mixt pe melodii de strană din Banat, compusă în 1928], de o factură şi o tehnică mai adâncă, am avut-o în mână şi am apreciat-o. b) Convingerile noastre în ceea ce priveşte unitatea muzicală liturgică se vor realiza încet-încet, cu concursul, bineînţeles, al oamenilor bisericii şi [al] laicilor înţelegători ai lucrului bun şi studiat. c) Până atunci, tradiţiile regionale vor subzista, şi cei cari le cultivă nu greşesc, căci este mai de preferit a continua şi a sprijini o atare tradiţie, care are într-însa ceva din pietatea şi caracterul liturgic îndătinat, decât a adapta şi a vulgariza o cântare străină, lumească adesea, lipsită de orice element care s-ar potrivi altarului. d) Câteva observaţii mi-aş îngădui să fac, în dorinţa de mai bine, şi anume: Autorul să revadă, ici- colo, accentele şi metrica melodică. Iar la Răspunsuri să excludă acea simţibilă [sensibilă] a modului minor – re diez, în cazul de faţă –, care denaturează specificul modului bisericesc. Să încerce, şi va vedea marea deosebire de construcţie melodică şi nuanţă liturgică. Deci întrebuinţeze re natural, aşa cum este în cântarea populară şi chiar în unele cântări psaltice”.

După Dictatul de la Viena a fost nevoit să ia calea refugiului la Timişoara. Şi-a petrecut anii de bejenie, între 1940 şi 1945, ca profesor de contrapunct şi istoria muzicii 176 la Conservatorul Municipal din Timişoara, corepetitor, pianist-acompaniator şi dirijor la Opera Română din Cluj- Timişoara (1941-1943), în capitala Banatului fiind găzduite principalele instituţii de cultură clujene, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică şi Opera Română. Episodica sa experienţă dirijorală (a condus orchestra Operei din Cluj- Timişoara în mai multe spectacole, între care Orfeu şi Euridice de Gluck) a fost întreruptă, potrivit propriei sale mărturisiri, în urma unor jocuri de culise, fiind nevoit, în cele din urmă, să-şi prezinte demisia. Înainte de numirea oficială la catedră debutase în funcţia de custode al Primăriei şi al Muzeului Regional al Banatului, între obligaţiile de serviciu revenindu-i însă şi aceea de a preda cursuri la Conservator. În perioada timişoreană a absolvit un curs de limba italiană, organizat de Institutul de Cultură Italiană (1942-1943), iar ca rod al intenselor şi constantelor sale preocupări muzicologice a publicat Muzica bisericească corală la români. Studiu critic şi Cartea dirijorului de cor. Îndreptar pentru uzul conducătorilor de coruri (Editura Mentor, Timişoara, 1944, respectiv 1945). În anul şcolar 1941-1942 a frecventat şi a absolvit cursurile secţiei de teorie-compoziţie a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj-Timişoara, prin care i se echivalau cinci ani de studiu, pe baza diplomei obţinute la Cluj în anul 1921. La invitaţia Cercului Bănăţenilor din Bucureşti, asociaţie prezidată de dr. Petre Nemoianu, ansambluri vocale şi instrumentale reprezentative din Lugoj şi Timişoara, scriitori şi artişti plastici au participat, în prima decadă a lunii martie 1943, la festivităţile şi concertele organizate sub genericul Săptămâna Bănăţeană. Cercul Bănăţenilor din Bucureşti, fondat în 1941, avea în componenţa sa scriitori, muzicieni şi studenţi originari din Banat. Între membrii

177 fondatori se aflau Petre Nemoianu, Anton Golopenţia şi Constantin Topliceanu. Înainte de fondarea Cercului, bănă- ţenii stabiliţi în Capitală fuseseră organizaţi în Asociaţia Culturală din Banat, organism constituit în anul 1926. În şedinţa din 6 aprilie 1929, desfăşurată în sala Serviciului Cultural al Primăriei din Timişoara, s-a decis mutarea sediului central de la Bucureşti la Timişoara şi reorganizarea Asociaţiei. Secţia Timiş-Torontal, condusă de ministrul Sever Bocu (preşedinte), secondat de dr. C. Grofşoreanu, avea, în 1929, 12 comisii: literară, artistică, iugoslavă, muzicală, medicală, juridică, sportivă, industrial-economică, istorico-arheologică, statistică, feminină şi bisericească. Unul din ţelurile fundamentale ale Asociaţiei îl constituia înfiin- ţarea unei episcopii ortodoxe la Timişoara, edificarea unei catedrale şi fondarea unui Institut Teologic ortodox. Alte priorităţi erau cele privind înfiinţarea unei tipografii şi a unei librării, a unui post de radio care să emită, la început, în Banatul românesc, apoi în cuprinsul întregului Banat istoric, şi a unei Case Naţionale. O preocupare importantă a secţiei literare o reprezenta editarea, în continuare, a revistei „Banatul”. În acest scop, a fost redactat Regulamentul pentru Redacţia şi Administraţia Revistei şi un Proiect de lege pentru organizarea Caselor Naţionale din Banat, sub semnătura lui C. Grofşoreanu. În anul 1945, Comitetul de conducere al Cercului a iniţiat un amplu proiect economic destinat dezvoltării Lugo- jului, instituind Premiul Urbanistic „Primar Dr. Constantin Rădulescu”, în valoare de 100.000 de lei, pentru cel mai bun studiu manuscris tratând perspectivele dezvoltării Lugojului. Scopul principal îl constituia „ridicarea în rang a oraşului Lugoj, acest cuib de glorie al trecutului nostru zbuciumat. Din târg de provincie modest şi liniştit, Lugojul

178 trebuie să devină un mare centru urban, în care să pulseze puternic şi departe, în afara zidurilor lui, forţe spirituale şi economice româneşti”. Proiectul prevedea lucrări hidro- energetice la stăvilarul de la Coştei, amenajarea râului Timiş şi înglobarea celor aproximativ 15 sate limitrofe. Ma- nuscrisele urmau să fie predate la sediul Cercului în perioada 1 octombrie 1945 – 1 aprilie 1946, premiul fiind decernat de o comisie mixtă, formată din reprezentanţi ai Cer- cului Bănăţenilor şi ai Primăriei lugojene („Răsunetul”, Lugoj, XXIV, 45, 1945, 2: De la Cercul Bănăţenilor din Bucureşti). Coriştii lugojeni aveau programate concerte pe scena Ateneului Român şi la Radio, fiind prevăzute, totodată, vizite la spitalele militare din Capitală. Turneul artiştilor bănăţeni urma să fie aureolat prin recitaluri susţinute la Iaşi, Chişinău şi Cernăuţi. Era a treia deplasare a Corului „Ion Vidu” la Bucureşti, după participarea, sub conducerea lui Ioan Vidu, la Festivalul Coral prilejuit de Expoziţia Generală Jubiliară din anul 1906 şi recitalul de la Ateneul Român din anul 1932, sub bagheta lui Filaret Barbu. Organizată între 1 şi 7 martie 1943, Săptămâna Bă- năţenilor a cuprins bogate manifestări cultural-artistice specifice ariei bănăţene: o expoziţie de pictură şi sculptură, prezentarea unor edituri, o expoziţie de artă ţărănească, cu steaguri şi trofee ale reuniunilor corale, derularea unor acti- vităţi cu caracter sportiv şi muncitoresc, concerte cu creaţii semnate de compozitori bănăţeni, spectacole de dansuri şi muzică populară. Între momentele cele mai semnificative figurau reprezentaţiile cu opera Năpasta de Sabin Drăgoi, La şezătoare, icoană de la ţară într-un act de Tiberiu Bre- diceanu, şi concertul Corului „Ion Vidu”. În 4 martie, în avanpremiera turneului bucureştean, Reuniunea condusă de D. Stan a interpretat integral pro-

179 gramul, într-un concert susţinut pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu” din Lugoj („Răsunetul”, Lugoj, XXII, 10, 1943, 2: Concert coral; cf. Stan 2007a). După primirea festivă din Capitală, în 5 martie (în ziua sosirii, artiştii bănăţeni s-au întreţinut, la masa comună organizată la Cantina Consiliului de Patronaj, cu ÎPS Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ar- dealului, Veturia Goga, dr. Petre Nemoianu, Caius Bredi- ceanu, Tiberiu Brediceanu şi dr. Aurel Cosma), au fost vizitate, împreună cu ansamblul coregrafic din comuna Borlova, trei spitale militare, unde cântecele şi jocurile bănăţenilor au adus alinare răniţilor. În cadrul serviciului divin de la Biserica „Sfântul Spiridon” (slujbă radiodifuzată), oficiat în dimineaţa zilei de 7 martie, a fost prezentată Liturghia Sfântului Ioan Chrisostom de Ioan Vidu (cântată în premieră în afara Lugojului), iar seara, pe scena Ateneului Român, a avut loc Concertul festiv al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică „Ion Vidu”, cu colaborarea Orchestrei Simfonice a So- cietăţii de Radiodifuziune, dirijată de Theodor Rogalski. Concertul, dedicat creaţiei bănăţene, a fost structurat în trei părţi, între protagonişti aflându-se şi Zeno Vancea, care începuse să se afirme în mediile muzicale din Capitală ca unul dintre cei mai dotaţi compozitori români. Concertul desfăşurat sub egida Săptămânii Bănăţenilor a constituit un prilej de panoramare a principalelor elemente constitutive ale şcolii componistice din Banat, reprezentate de o pleiadă de valoroşi compozitori. Cu prilejul recitalului său din Timişoara din 31 martie 1943, George Enescu, într-un interviu publicat în presa locală, făcea câteva aprecieri măgulitoare la adresa Banatului muzical:

180

„Banatul muzical se afirmă. Aveţi aici pe S. Drăgoi, Zeno Vancea este laureatul premiului [Zeno Vancea tocmai fusese laureat cu locul I la Premiul Naţional de Compoziţie „George Enescu”]. Asta contribuie la faima muzicală a Banatului. Bineînţeles, nu putem să-i uităm pe Vidu, Brediceanu şi alţii din vechea generaţie”.

Într-un alt interviu, publicat în 18 noiembrie 1943 în presa bucureşteană, într-o enumerare a celor mai talentaţi participanţi la Concursurile „George Enescu”, marele maestru amintea şi numele lui Zeno Vancea, încă puţin cunoscut în Capitală, alături de cele ale lui Dimitrie Cuclin, Ionel Perlea, Sabin Drăgoi, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti, Paul Constan- tinescu şi Alexandru Zirra. În 1945, ultimul an al refugiului în capitala Bana- tului, Zeno Vancea a organizat şi a condus, cu sprijinul lui Max Eisikovits, un Conservator Muncitoresc, fondând, în acelaşi timp, un cor şi o orchestră. După preluarea Transilva- niei de către administraţia românească, Vancea se va reîntoarce la Conservatorul târgumureşean, unde i se va încredinţa funcţia de director, până în anul 1948, când va fi numit director general în Ministerul Culturii şi Propagandei, timp de un an, după care va prelua conducerea învăţământului artistic din cadrul aceluiaşi minister, contribuind la noua organizare a instituţiilor din învăţământul muzical preuniversitar şi superior şi la elaborarea primelor planuri de învăţământ. La Conservatorul de Muzică din Bucureşti (profesor la catedra de istoria muzicii, în perioada 1949-1952, şi la catedra de contrapunct, între anii 1952 şi 1968) va elabora primul manual de istoria muzicii româneşti. A deţinut mai multe funcţii administrative, la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (vicepreşedinte între anii 1968 181

şi 1977) şi la revista „Muzica” (redactor-şef între anii 1957 şi 1964). De-a lungul carierei i s-au conferit prestigioase premii şi distincţii: Menţiunea I (în 1934, pentru Suita pentru pian, Psalm 137 pentru cor, Preludiu, Fugă şi Final pentru pian), Premiul III (1936, pentru Psalm), Premiul II (în 1937, pentru Două dansuri groteşti, şi în 1938, pentru Cvartet de coarde) şi Premiul I (1943, pentru Requiem / Muzică la pomelnicul unui erou, pentru cor şi orchestră, opus dedicat generalului-erou lugojean Dimitrie Petrescu Tocineanu, violonist amator şi membru fondator, în 1927, al Societăţii Filarmonice din Lugoj) – toate în cadrul Premiului de Com- poziţie „George Enescu” –, Premiul Internaţional „Gottfried von Herder” al Universităţii din Viena (1974), titlul de membru corespondent al Academiei de Arte din Berlin, RDG (1975), ş.a. Creaţia sa muzicală, relativ restrânsă, cuprinde toate genurile, de la muzica dedicată corurilor a cappella, laică şi religioasă (Imagini bănăţene, madrigalul Ionică, Liturghia pentru cor mixt pe melodii de strană din Banat), la cea de teatru (Priculiciul, balet-pantomimă într-un act, o certă con- tribuţie la fundamentarea ca gen a baletului românesc) şi muzica de scenă (Oedip rege de Sofocle, Moartea lui Apthum de Ovid Densusianu şi Se face ziuă de Zaharia Bârsan), de la muzica de cameră vocală şi instrumentală (Patru lieduri pe versuri de Rainer Maria Rilke, Cinci lieduri pe versuri de George Bacovia, 11 cvartete) la muzica vocal- simfonică (Requiem) şi simfonică (Rapsodia bănăţeană nr. 1 pentru orchestră, Concert pentru orchestră, Prolog simfonic, Sonata pentru orgă şi orchestră de coarde ş.a.). Studiul intens al contrapunctului la Neues Wiener Konservatorium şi-a pus amprenta pe evoluţia sa componistică, stilul său

182 dobândind evidente caracteristici şi virtuţi polifonice, care străbat întreaga sa creaţie. Eliberată de canoanele rigide ale armoniei şi ale contrapunctului de tip academic, muzica sa este tributară unui sui-generis linearism polifonic, impunând, aşa cum sesiza Mihail Jora, structuri contrapunctice poli- tonale şi atonale. După o primă perioadă în care a oscilat între diatonism şi cromatism, cu infuzii melodice de esenţă folclorică intens stilizate, la maturitate s-a dedicat abordării sistemului cromatic, preluând cu rafinament şi discernă- mânt elemente melodice şi ritmice din folclorul ţărănesc, evitând însă cu consecvenţă citatele, în favoarea creării unor structuri melopeice în caracter popular. Ataşamentul pentru melosul de esenţă folclorică manifestat în prima etapă de creaţie „îl alătură pe Zeno Vancea grupului viguros de compozitori – Drăgoi, Negrea, Jora, Paul Constantinescu – care au instaurat în acel moment, în plan estetic şi prin faptul de creaţie, etapa modernă a şcolii româneşti de com- poziţie” (Gh. Firca). În domeniul muzicologiei a fost un creator de şcoală, valorificându-şi vastele cunoştinţe de istorie a muzicii prin elaborarea unor ample opusuri de sinteză, delimitând şi definind cu rafinament şi acribie muzicologică epocile şi stilurile muzicale reprezentative pentru istoria muzicii ro- mâneşti, fiind printre primii muzicieni români care au introdus conceptul de analiză muzicologică. Lucrări de referinţă în muzicologia românească, exegezele sale surprind secvenţe sensibile ale începuturilor muzicii psaltice româneşti, con- turând etape ale influenţei muzicii bizantine, ruseşti şi germane (Muzica bisericească corală la români), propun o nouă metodologie de persuasiune didactică în învăţământul preuniversitar şi superior (Istoria muzicei universale şi ro- mâneşti – îndreptar pentru uzul conservatoarelor, semina-

183 riilor şi liceelor –, Tipografia Municipiului Târgu Mureş, 1938, una din primele lucrări didactice de acest gen), defi- nesc concepte fundamentale ale muzicii autohtone şi universale (melodie, polifonie, tonalitate, dezvoltare, stil, diso- nanţă etc., consistente crochiuri reunite în vol. Studii şi eseuri muzicale, Editura Muzicală a Uniunii Compozito- rilor, Bucureşti, 1974). O inedită contribuţie cu caracter didactic este reprezentată de editarea a 23 de broşuri cu- prinzând câte două discuri LP Electrecord, sub genericul Istoria muzicii în exemple muzicale. Capodopera sa muzi- cologică o constituie cele două volume consacrate istoriei muzicii româneşti, Creaţia muzicală românească. Sec. XIX- XX, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR, Bucureşti, 1968, respectiv 1978, strălucită sinteză a istoriei muzicii româneşti, în care surprinde, printr-un stil concis şi persuasiv, evoluţia şi particularităţile principalelor etape stilistice. Cu dublă ascendenţă etnică (român după tată, austriac după mamă), crescut, de la o fragedă vârstă, de un evreu, după decesul părinţilor săi, căsătorit cu o unguroaică, Zeno Vancea reprezintă profilul bănăţeanului autentic, acel homo Banaticus, expresie a specificului baroc bănăţean descris cu atâta elocinţă de Lucian Blaga.

184

LAURIAN NICORESCU

Student la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Viena

Laurian Ioan Nicorescu s-a născut în comuna Jabăr, plasa Lugoj, în 7/19 aprilie 1891, ca fiu al preotului Ioan Nicorescu (originar din comuna Ciuta, lângă Caransebeş) şi al Amaliei (n. Demetrovici), care îşi avea obârşia în localitatea timişeană Utvin. A urmat cursurile şcolii primare în Lugoj (1898-1902), finalizându-şi studiile gimnaziale şi liceale la Obergymnasium din Arad (clasele gimnaziale I-III), Fundationele Obergymnasium din Năsăud şi Gimnaziul din Beiuş (IV-VIII), încununate de examenul de maturitate susţinut în 1912 la Gimnaziul Greco-Catolic din Blaj.

 Cf. Stan 2008a.  Comuna Jabăr, situată în comitatul Caraş-Severin, făcea parte din protopresbiteratul Belinţ, dieceza ortodoxă de Arad. Laurian Nicorescu a avut două surori, decedate de timpuriu: Rea Silvia (24 XII 1892 – 22 XII/6 I 1894) şi Aurora Victoria Amalia (20 XI 1894, Jabăr – 22 XI/5 XII 1909, Curtici).  Cf. matricola de la Şcoala Primară Maghiară din Lugoj pe anul şcolar 1899-1900 (Arhiva Şcolii cu Clasele I-VIII Nr. 5 Lugoj); cf. Predescu 1940, 601.  Cf. Gimnáziumi érettségi bizonyitvány, adeverinţă eliberată de Gimnaziul Greco-Catolic din Blaj în 14 septembrie 1912 (a se consulta şi traducerea în limba germană a documentului, autentificată la 185

Tatăl său, Ioan Nicorescu (28 I 1868, Ciuta – 19 I 1960, Lugoj), absolvent al Institutului Teologic din Caran- sebeş, fusese hirotonit ca preot la Jabăr, în 1890, de Episcopul Ioan Meţianu. Începând cu anul şcolar 1901-1902 şi până la finele anului şcolar 1903-1904 a activat ca profesor de cântare bisericească, ritual şi tipic la Şcoala Normală (Preparandia) şi Institutul Teologic Ortodox- Român din Arad (numit, oficial, de Episcopul Iosif Goldiş în 12/25 ianuarie 1902) şi administrator al Tipografiei Diecezane, fiind apoi instalat ca paroh al bisericii ortodoxe din Curtici. În anul 1930 a revenit, ca paroh, în Jabăr. La Arad a publicat, în două tomuri, Amvonul Bisericei Gr.-Ort. Române. Predici pentru toate duminecile, sărbătorile şi praznicele de preste an (Editura autorului, Tiparul Tipo- grafiei Diecezane, Arad, 1902). În 1907 a reeditat, în caractere latine, Propovedaniile la îngropăciunea oamenilor morţi de Samuil Clain de Sad. A fost o prezenţă activă în revistele bisericeşti din Arad şi Caransebeş, cu articole, studii de patristică şi predici. Pentru atitudinea sa naţională şi promovarea ideilor unioniste a fost judecat şi condamnat, de Tabla Regească din Oradea Mare, sub acuzaţia de „agitaţie”, la trei luni de temniţă (pedeapsă ispăşită la Szeged) şi o amendă de 200 de coroane, după ce obținuse achitarea din partea instanţei inferioare din Arad („Dra- pelul”, Lugoj, VIII, 33, 1908, 3; cf. Botiş 1922, 660). În 1890 a refăcut vechiul cor bisericesc din Jabăr (fondat în 1880 de învăţătorul Traian Bratescu), iar peste câteva decenii, în anul 1936, cu doi ani înainte de pensionare, cu

Cabinetul Notarial dr. Pálmai Lajos din Arad în 29 noiembrie 1912). Toate epistolele, documentele şi manuscrisele citate mi-au fost puse la dispoziţie de Amarilli Bolat, nepoata baritonului. 186 ajutorul învăţătorului Lucian Secoşan, va pune bazele unei noi reuniuni vocale. În 1912, L. Nicorescu a poposit la Viena, unde tatăl său intenţiona să-l înscrie la Academia Comercială. Răs- punzând însă chemării sale lăuntrice, a promovat cu cea mai mare medie examenul de admitere la secţia de compo- ziţie a Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Viena (Staats-Akademie für Musik und darstellende Kunst), cu Ave Maria, pentru o voce cu acompaniament de orgă, compusă în mai 1912 la Năsăud, în perioada când era elev în ultima clasă gimnazială. În anul şcolar 1912-1913 a studiat armonia cu Richard Heuberger, iar anul următor s-a dedicat studiilor de canto, întrerupte însă de izbucnirea Primului Război Mondial. Lectura scrisorilor expediate în această perioadă pă- rinţilor săi ne prilejuieşte aflarea unor detalii privind desfă- şurarea orelor de curs la instituţia de artă vieneză:

„La Conservator umblu de câteva zile şi, afară de pian şi armonie, studiez şi «Chorschule», unde înveţi a conduce corul şi să cânţi «a prima vista» lucruri grele, dându-ţi singur tactul, sau profesorul cântă ceva şi noi trebuie deloc să scriem melodia, uneori şi armonii de 4 voci. Asemenea şi la armonie, după ce a explicat, ieşim unul câte unul la tablă şi trebuie să scriem melodii foarte grele, pe cari ni le cântă numai o dată la pian în tempo

 Jabăr este comuna natală a avocatului lugojean Ştefan Petrovici (1859-1922), fiul preotului local Ioan Petrovici, cu ascendenţă paternă în comuna Belinţ), unul din pledanţii apărării în procesul memorandiştilor, fost preşedinte al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj între anii 1896 şi 1902 (din 1912, avocat în Bocşa Montană). Pentru informaţii detaliate privind istoricul satului Jabăr (aparţinător comunei Boldur), v. Toma [f.a.]. 187

iute. Peste tot e foarte greu, trebuie să înveţi toată ziua, mai ales eu, care, până acum, lucruri de astea nu am exercitat, dar dacă ieşi de aici, apoi şi ştii nu puţin, ci mult. Suntem la armonie 8, două domnişoare, una e din Rusia, 2 italieni, 2 croaţi, eu român şi unul neamţ, să înţelege numai la profesorul Heuberger, căci mai sunt trei”.

Perseverenţa în studiu determină rezultate remarcabile în primul an de studenţie, comunicate cu emfază tatălui său, dar şi cu sentimentul că a răsplătit eforturile pecuniare ale familiei:

„Aici vă trimit testimoniul, aşa cum e, poate că vă face puţină bucurie, fiind o răsplată pentru multele greutăţi pe cari le purtaţi pentru mine. Mai bun nu poate fi, dintre cei 12, numai eu am avut curat eminent, iar trei au picat din câte un studiu. Eu simt o mângâiere mare, când văd că profesorii mei, cari au o cultură superioară, au recunoscut că sunt un om de omenie, dar mai ales mă simt foarte fericit, ştiind că prin purtarea mea de până acum vă pot face bucurie. A obţine un astfel de testimoniu, la cea mai strictă şcoală care poate exista, cere multă muncă, mai ales din partea unuia care acum studiază pentru prima oară muzica într-un mod mai sistematic”.

Peste doar câteva luni, dată fiind exigenţa profesorilor, tonul epistolar al lui Nicorescu devine mai grav, acuzând tehnica sa rudimentară în domeniul compoziţiei:

 În epistolă, expediată din Viena, este consemnată şi adresa expeditorului: Pressgaße 25, nr. 1, IV Bezirk.  Scrisoare expediată din Viena, datată 1913 II/24. 188

„Azi vă trimit «Schulnachricht»-ul, mă doare mult că de astă dată nu e aşa de bun ca mai nainte, cauza e că în timpul din urmă am avut de cântat nişte compoziţii prea grele pentru tehnica încă primitivă şi, cu toată silinţa ce mi-am dat-o, nu am fost în stare să îndestulesc stricteţea prea mare a profesorului, care e om sincer şi drept, mai ales că cea mai mare parte m-am ocupat cu studiul armoniei, pe care acum o am în degetul cel mic, şi care azi îmi pare cel mai uşor lucru ce poate exista”.

Dintr-o epistolă expediată părinţilor săi la sfârşitul celui de-al doilea an de studiu la Academia vieneză aflăm că L. Nicorescu colabora deja la concertele organizate sub egida Clubului Român, având şi preocupări componistice:

„Eu sunt sănătos, în luna aceasta am studiat foarte mult şi am făcut examen din pian şi «Chorschule», din armonie avem poimâine. Acest examen e foarte greu, şi eu stau la îndoială ca să mă supun acum sau numai la toamnă, ceea ce e totuna, căci însemnătatea lui constă în constatarea că suntem vrednici sau nu ca să trecem la contrapunct, […] dar eu cred să mă supun, căci sunt în curat cu toată armonia; lucrul cel mai greu, pe care pun mult ponos, e că trebuie să descriem, după o singură auzire, [cel] mult două, coruri în patru voci, acest lucru eu nu am avut destul timp ca să-l învăţ bine, nici nu se poate aşa iute, ci trebuie exerciţiu mult. […] Acum, sâmbătă, avem concertul Clubului, cu care ocaziune cânt duet două cântări cu un student care studiază cântul şi corul, 6 bucăţi între cari două de mine”.

 Epistola este datată 17 aprilie 1913.  Scrisoarea, expediată din Viena, este datată 8 iulie 1913. 189

În 7 martie 1913 avusese loc un alt concert (serată) organizat, în Sala Cavalerilor (J. Johannesgasse, 4), sub egida Clubului Român din Viena:

„Sunt semne că va participa tot ce e de seamă între românii din capitală şi chiar şi străini la această manifestare, care va fi din cele mai frumoase ce s-au aranjat în acest loc de către români. […] Programul va cuprinde trei cântări poporale, ca producţiuni ale corului de meseriaşi al Clubului, instruat de dl Laurian Nicorescu, elev la clasa de compoziţie a Conservatorului, anume: Coasa de I. Vidu, Foaie verde de dudău, La fântână şi Sunt vânător, dl A. Medrea, elev la Conservator, va cânta Pe sub fereastră-mi curge-un râu şi Colo-n munţii Ţebei, [iar] un sextet va debuta cu cântecele dlui L. Nicorescu: Glas de clopote şi Imnul nopţii. Se vor preda, apoi, două piese de teatru, de diletanţi dintre meseriaşii români membri ai Clubului: Cinel-Cinel, comedie cu cântece în 1 act de V. Alecsandri, şi Pictorul fără voie, comedie în 1 act de Ant. Pop. După teatru se vor [dansa] Căluşerul şi Bătuta în costume naţionale. Aducem aminte că din venitul curat se va înfiinţa un fond pentru susţinerea unui local potrivit, cu sală de lectură şi bibliotecă, pe seama meseriaşilor români din Viena, şi că, în vederea scopului cultural, suprasolviri şi contribuiri benevole, cu acest prilej, se primesc cu mulţumită la biroul Clubului Român din Viena (III/5 Hohlweggasse, 7)” („Drapelul”, Lugoj, XIII, 22, 1913, 3: De la Clubul Român din Viena).

190

Preşedinte al Societăţii Academice Literare „Dacia Traiană” din Roma

Înrolat pe frontul Primului Război Mondial, Laurian Nicorescu nu va abandona preocupările muzicale, condu- când, mai multe luni, în decursul anului 1916, un cor al militarilor, fondat de colonelul Silviu de Herbay. Dezertează din armata austro-ungară, refugiindu-se în Rusia, dar după declanşarea revoluţiei bolşevice se stabileşte în România, unde, cu sprijinul colonelului Cantacuzino, va continua activitatea artistică, dedicându-se, aidoma lui George Enescu, alinării suferinţelor răniţilor de război, susţinând, în acest scop, mai multe recitaluri. Pentru o perioadă de timp se întoarce în Ardeal, apoi, după Unire, în anul 1919, se va specializa în armonie, compoziţie şi istoria muzicii la Academia de Muzică „Santa Cecilia” din Roma şi la Academia de Muzică „Claudio Monteverdi” din Milano. La Biblioteca Academiei romane s-a dedicat studierii şi transcrierii unor vechi manuscrise şi partituri muzicale din secolele XVI-XVII, incluse ulterior în repertoriul său. La Roma, unde este numit preşedinte al Societăţii Academice Literare „Dacia Traiană”, studiază

 Societatea „Dacia Traiană” (cu sediul în Piazza delle Coppelle) a fost fondată de Tinerimea Română din Roma în primăvara anului 1920, preşedinte de onoare fiind Alexandru Lahovary, ministru plenipotenţiar al României la Roma („Drapelul”, Lugoj, XX, 93, 1920, 2). 191 intens canto, istoria muzicii şi compoziţia, într-un mediu social-politic instabil, marcat de perpetue manifestaţii de protest ale socialiştilor. O epistolă expediată, în 5 mai 1920, tatălui său, purtând antetul Societăţii „Dacia Traiană”, ne înfăţişează câteva secvenţe privind activitatea şi ambi- ţioasele proiecte profesionale ale tânărului muzician însetat de cunoaştere, conştient de importanţa formaţiei intelectuale şi culturale a unui viitor artist profesionist:

„Eu cu studiul am ajuns până la finea secolului al XIX [-lea], studiind, până aici, cele mai frumoase cântece şi arii, începând de la primul cântec şi prima arie de operă care s-a scris. Sper ca în iunie şi iulie să gat totul, şi muzica italiană contemporană – care nu e bogată, de altfel –, şi astfel, parcurgând practic şi teoretic tot ce s-a scris, începând din secolul al XV-lea, am făcut nu numai canto, ci studiu istoric-estetic şi de compoziţie, şi astfel am contribuit mult la dezvoltarea gustului şi a inteli- genţei mele muzicale. Tot astfel, doresc – mergând în august la Viena, iar de acolo, în decembrie, la Berlin – să studiez literatura germană cu mai mulţi maeştri renumiţi, în anul viitor, şi apoi, după ce înainte pregătindu-mă pentru limba franceză, să merg la Paris, pentru un an, ca să studiez muzica franceză în felul amintit deja, şi la fine să mă supun acolo la un examen la Academia de Muzică şi să obţin o diplomă. Ca să devii, într-adevăr, un muzicant cult fără aceste studii e imposibil, drept e că foarte puţini o fac de la noi ca mine, dar ambiţia mea e sau de a deveni ceva, sau nimic, căci a fi un mediocru, un ignorant, semidoct m-ar face cel mai nefericit pentru întreaga viaţă. Te rog să faci, dragă Tată, tot posibilul ca să capăt un stipendiu, ca să am întreaga sumă necesară pentru acest studiu, căci sunt multe opere şi mari. […] Poate la iarnă voi veni ca să mă odihnesc o lună, şi atunci

192

voi da şi concerte în Bucureşti şi alte centre. […] Eu, pe viitor, voi da, cu siguranţă, un concert în sala mică de la Conservatorul din Viena, cu program de muzică veche, şi voi căuta toate posibilităţile ca să mă folosesc practic de studiul meu de până acum. Eu am făcut progres frumos, eu nu sunt încă îndestulit, dar văd că altora le place, am doi elevi români cărora, din prietenie, le dau lecţii, iar dna unui consilier, a cărui fată ia lecţii de la maestrul meu, a avut voie ca să asiste la lecţiile mele de canto şi caută să mă convingă ca să cânt într-un concert aici, dar acum e prea cald şi nici nu doresc eu ca să cânt. Ea a rămas foarte încântată, iar profesorul, fericit, zicea că am să ajung între primii cântăreţi de concerte – tot aşa mă laudă şi celorlalţi profesori”.

Preocupat de finalizarea studiilor, în 1921 revine la Viena, unde este admis în anul V al clasei de canto de la Academia de Muzică. În capitala austriacă a activat ca membru al Societăţii Academice „România Jună”, dirijând şi Corul Meseriaşilor al Clubului Român (formaţie artistică fondată şi sprijinită de Alexandru Lupu, general austriac de

 Aşa cum rezultă dintr-o adeverinţă de frecvenţă (Frequentations-Zeugnis) eliberată de secretariatul Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Viena în 6 iulie 1921, lui Laurian Nicorescu i s-au recunoscut cei doi ani de studii (1912-1914), întrerupţi din cauza războiului, fiind admis direct în anul V, anul şcolar 1920- 1921, la clasa de canto: „Es wird hiemit bestätigt, dass Herr Laurian Nicorescu, geboren am 19.IV.1891 in Zsábár (Ungarn) im Schuljahre 1912/1913 an der Staats-Akademie für Musik und darstellende Kunst in Wien in die Klasse für Harmonielehre aufgenommen wurde und diese Anstalt auch im folgenden Schuljahre 1913/14 und zwar als Schüler der II. Vorbildungsklasse für Gesang besuchte. Im Schuljahre 1920/21 trat Obgenannter wieder in die Staats-Akademie ein und zwar als Schüler der II. Ausbildungsklasse (5. Jahrgang) für Gesang”. 193 obârşie lugojeană). În capitala valsului s-a căsătorit cu pianista vieneză Maria Hildegard Redl, licenţiată a Aca- demiei de Muzică, ceremonie oficiată la Capela Ortodoxă Română în 5 decembrie 1923. Născută la Viena în 17 iunie 1902 (din părinţii Iosif Roderich şi Francisca Josephina n. Tschenett), M. H. Nico- rescu-Redl a răposat la Lugoj în 16 decembrie 1981. A avut o prezenţă remarcabilă în viaţa muzicală concertistică lugo- jeană. Cu prilejul concertului comemorativ Eminescu (50 de ani de la săvârşirea poetului), organizat de ASTRA Bănăţeană – Serviciul Social din judeţul Severin şi Lugoj, în 15 iunie 1939, pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu” –, a susţinut acompaniamentul pianistic al baritonului Constantin Ursulescu.

 Pentru alte detalii, cf. programul manifestării, editat la Tipografia Naţională, Lugoj, 1939, şi cronica de concert („Răsunetul”, Lugoj, XVIII, 26, 1939, 2: Comemorarea lui Mihail Eminescu la Lugoj). 194

Partener al lui Traian Grozăvescu

După absolvirea Academiei de Muzică din Viena (1922), Laurian Nicorescu, refuzând postul de bariton oferit la Volksoper, se întoarce în România. Va debuta cu un rol liric (Valentin) într-un spectacol cu opera Faust de Gounod, alături de Traian Grozăvescu (Faust), pe scena Palatului Culturii din Arad, în iulie 1922. Într-o elogioasă cronică a spectacolului, publicată în presa clujeană („Patria”, nr. 171 din 9 august 1922: Cântăreţi români ardeleni. Cu prilejul unui debut), au fost relevate câteva din principalele atuuri ale tânărului bariton debutant: culoarea timbrală, deosebita tehnică a impostaţiei şi frumuseţea sunetului, expresivitatea interpretării, dar şi o evidentă cultură vocală consolidată la şcoala belcantoului italian:

„Am avut ocaziunea să-l ascultăm la Arad pe dl Laurian Nicorescu, un nou element ce împodobeşte pleiada cântăreţilor români. D-Sa, fiu al Banatului, care ni l-a dat şi pe dl Grozăvescu şi Tiberiu Brediceanu, după o muncă încordată de 10 ani de zile, la Roma, Milano şi Viena, consultând pe cei mai de seamă măieştri, ascultând pe cei mai celebri cântăreţi, studiind, fără a cunoaşte oboseală, toate operele importante ce s-au scris în legătură cu cântul şi însuşindu-şi o cultură muzicală superioară, s-a prezentat pentru prima dată în operă, în faţa marelui public, ca Valentin din Faust. Credeam că, pe lângă succesele dlui Grozăvescu – care a făcut pe 195

Faust – şi mijloacele sale strălucite, dl Nicorescu nu se va putea validita şi va pieri în lumina intensivă ce revarsă personalitatea celui dintâi. Cu toate acestea, am putut observa, spre satisfacţia noastră, că, mulţumită studiului îndelungat al şcoalei italiene şi, ca urmare, tehnicei vocale, valorii calitative a vocii şi a talentului său, ce iese din cadrul mediocrităţii, a întrecut toate aşteptările noastre. D-Sa este reprezentantul belcantoului în România. Şi dacă s-au făcut comparaţii între dl Grozăvescu şi marii cântăreţi, uşor putem găsi asemănare între felul de a cânta timbrul vocii dlui Nicorescu şi al marelui bariton Mattia Battistini, ultimul reprezentant al bel-cantoului în Italia. Spunem acestea fără exagerare şi fără a fi stă- pâniţi de prejudecăţi. Avem impresia că ambii cântăreţi se completează «quasi» şi parcă ne-a lipsit vocea dlui Nicorescu, atât de bine potrivită ca timbru şi ca intensitate celei a dlui Grozăvescu. Dar să vorbim despre debutul dlui Nicorescu, tenorul Grozăvescu fiind îndea- juns cunoscut şi apreciat de întreaga ţară. Pentru prima dată pe scenă, apariţia sa ne este simpatică, deşi se observă încă ultimele linii ale daltei maestrului dramatic, o agitaţie internă, deşi bine mascată, ce cuprinde pe cântăreţi, pe care o înţelegem însă la asemenea ocaziuni. La început, Valentinul său este nehotărât şi prea puţin soldat, pentru ca apoi, după ce luase contact cu publicul, să piară orice nesiguranţă şi să se ridice, în actul al IV-lea, la putere dramatică creatoare. Vocea-i melodioasă, sonoră şi vibrantă capti- vează din cap până la fine şi este un instrument admirabil, pe care dl Nicorescu este stăpân în toate nuanţele şi gradele dinamice. Măestru al respiraţiei, el este cel mai mare virtuoz al messa di voce pe care l-am auzit vreodată în Ardeal.

196

Messa di voce, portamento şi legato, factorii principali ai belcantoului, întrebuinţate cu măiestrie, îl ridică la treapta cântăreţilor cei mai de seamă. Vocea amplă şi perfect egalizată pătrunde prin orchestră şi ansamblu şi se aude în cel mai ascuns şi îndepărtat colţ al teatrului, ceea ce dovedeşte o impostaţie şi o emisiune precise, după regulile şcoalei italiene, cu un cuvânt, un bariton liric ideal, înzestrat cu toate calităţile necesare, care-l predestinează pentru o carieră mondială. De obiectat am avea numai ca D-Sa să fie ceva mai hotărât în notele piano, când cântă în operă, ceva mai clar în pronunţare şi, în fine, să nu închidă prea mult notele acute, vocea pierzând astfel din intensitate şi sonoritate, şi, la urma urmei, efectul notelor înalte. D-Sa a avut în Dio possente un succes cum nu suntem obişnuiţi să aibă cântăreţii cu ocaziunea primului debut. Crescendourile frumoase au stârnit admiraţia auditorilor, şi aria a fost încoronată cu ropote de aplauze care nu voiau să sfârşească, chemând mereu pe cântăreţ la rampă. De asemenea, în actul al IV-lea, scena de moarte, a fost sărbătorit prin aplauze furtunoase înde- lungate şi strigăte de bravo. Urându-i bun sosit, îl felicităm călduros pentru succesul binemeritat şi aşteptăm cu nerăbdare să-l putem asculta la Cluj, unde-i este locul. Arad, 27 iulie 1922”

Într-un alt spectacol, L. Nicorescu a oferit melomanilor arădeni un recital din literatura lirică românească şi universală, cu acompaniamentul pianistic al lui Ioan Czegka: Largo de Händel (Ombra mai fu din opera Xerses), Hugo Wolf (Verborgenheit), Richard Strauss (Traum durch die Dämmerung), G. Donizetti (aria A tanto amor din opera Favorita), Gheorghe Dima (Jelui-m-aş şi n-am cui), Tiberiu

197

Brediceanu (Pe sub flori mă legănai) şi Dio possente de Gounod (Rugăciunea lui Valentin din opera Faust).

 În programul pe care l-am consultat (editat la Tipografia „Corvin” din Arad) nu sunt menţionate locul şi data concertului. 198

Solist la Opera Română din Cluj

Laurian Nicorescu a semnat un contract cu Opera Română din Cluj, unde a activat ca bariton timp de două stagiuni: 1922-1923, când a fost partener cu sopranele Aca de Barbu şi Ana Rozsa (originară din Buziaş), mezzosoprana Lya Pop, tenorii Traian Grozăvescu, dr. Cornel Olariu şi Constantin Pavel, precum şi cu basul Constantin Ujeicu, şi 1923-1924, stagiune în care a activat în compania mezzosopranei Filomella Piteiu, a baritonului Ionel Crişianu şi a basului Traian Gavrilescu. Pe scena lirică clujeană a interpretat următoarele roluri: Germont din Traviata de Verdi (o stagiune, 6 reprezentaţii), Tonio din Pagliacci de Leoncavallo (o stagiune, două reprezentaţii), Silvio din Pagliacci (două stagiuni, 4 reprezentaţii), Prologul din Pagliacci (două stagiuni, 5 reprezentaţii), Wolfram din Tannhäuser de Wagner (o stagiune, 3 reprezentaţii), Heraldul din Lohengrin de Wagner (o stagiune, două reprezentaţii) şi Valentin din Faust de Gounod (două stagiuni, 4 repre- zentaţii) (Olariu [1954]). În burgul transilvănean, L. Nicorescu va desfăşura o intensă activitate concertistică (abordând, cu predilecţie, muzica de lied), componistică (lucrări corale a cappella), dar şi publicistică, prin colaborări cu articole şi cronici muzicale la periodicul „Cultura Poporului”. Recitalul susţinut în sala Prefecturii din Cluj, în octombrie 1922, la puţin timp

199 după angajarea sa la instituţia lirică clujeană, a generat reacţii favorabile:

„Concertul baritonului Nicorescu, dat în sala Prefecturei din Cluj, a fost un eveniment artistic care a inaugurat strălucit seria producţiilor muzicale din anul acesta. Publicul iubitor de muzică clujean a avut cu această ocazie un fericit prilej să constate ce poate da un artist român printr-o muncă inteligentă şi îndelungată, şi prin aplauze, în care n-a fost zgârcit, a răsplătit cu prisos talentul plin de vigoare şi de strălucită perspectivă, care trebuie să i se deschidă, fără îndoială, dlui Nicorescu. Felicităm pe artist pentru succesul său şi dorim să-l auzim şi să-l vedem cât mai des în mijlocul nostru” („Cosînzeana”, Orăștie, VI, 19, 1922, 294).

Ca rod al consistentelor acumulări din perioada studiilor romane iniţiază un ciclu de Concerte istorice, cu- prinzând cântece şi arii vechi din literatura clasică italiană, cu texte traduse în limba română. Primul concert a cuprins, în partea I, cântece semnate de Giulio Caccini (Amarilli, nume care l-a inspirat în botezarea fiicei, purtat, mai târziu, şi de nepoata sa), Andrea Falconieri (Begli occhi lucenti), Salvator Rosa (Vado ben spesso), Giovanni Battista Bassani (Posate dormite pupille), Antonio Caldara (Come raggio di sol), Giuseppe Giordani (Cara mio ben), iar în partea a II-a, arii aparţinând compozitorilor Jacopo Peri (Gioite al canto mio din opera Euridice), Claudio Monteverdi (Lasciate mi morire din opera L’Arianna), G. Fr. Händel (Ombra mai fu din opera Xerses), Chr. W. Gluck (O del mio dolce ardor din opera Elena e Paride), Niccoló Piccini (O notte din opera Le faux Lord) şi Giuseppe Sarti (Lungi dal caro bene din opera Giulio Sabino). Proiectatul ciclu al lui Nicorescu urma să se

200 desfăşoare pe durata mai multor episoade: Serată de cântece Paolo Tosti; Liedul german (Schubert, Schumann, Brahms, Wolf, Strauss); Arii din opere moderne; Schubert: Die schöne Müllerin; Schumann: Dichterliebe. Din cuprinsul unui program nedatat, editat la Tipo- grafia Dr. Bornemisa din Cluj, se conturează câteva repere care sugerează dimensiunea stilistică a ariei repertoriale abordate. Recitalul (desfăşurat, foarte probabil, în perioada 1922-1924), structurat în două mari părţi, a cuprins opusuri de Verdi (arie din Trubadurul şi Cantabile din Bal mascat), Donizetti (O Lisbona din Don Sebastiano şi A tanto amor din Favorita), Massenet (Romanţă din Erodiade), Gounod (Rugăciunea din Faust), Thomas (Cântec bachanal din Hamlet) şi Bizet (Cupletul Toreadorului din Carmen). Ultimul recital, înainte de declanşarea unei grave boli care se va dovedi fatală, va fi prezentat la Palatul Culturii din Arad, cu prilejul instalării Episcopului Grigorie Comşa. A trecut în lumea drepţilor, după 10 ani de su- ferinţă, în 15 mai 1935, primind sfânta împărtăşanie de la tatăl său, în casa părintească din Jabăr.

 Cf. programul editat la Tipografia „Unirea”, Cluj, f.a., în care nu ne sunt oferite însă detalii privind data, locul şi numele acompa- niatorului.  A fost înmormântat în cripta familiei preotului Iosif Curuţiu. La 1 Decembrie 1955, ora 10 a.m., a fost deshumat, osemintele sale fiind încredinţate pentru veşnică odihnă criptei familiale din Lugoj, în aceeaşi zi, la ora 14 p.m. (cf. Pomelnicul viilor şi morţilor a[l] lui Ioan Nicorescu, preot din Curtici, caiet editat de Tipografia George Nichin din Arad, cuprinzând însemnările olografe ale tatălui său). 201

Activitatea componistică

Un segment semnificativ al activităţii lui Laurian Nicorescu îl reprezintă creaţia muzicală, intensa şi, din pă- cate, efemera prezenţă concertistică pe scenele lirice neper- miţându-i însă afirmarea plenară a evidentului său talent componistic. Capodopera sa, opusul pianistic Hora, purtând nu- mărul 1, este, se pare, singura lucrare publicată. Într-o epis- tolă trimisă tatălui său de pe front, datată 6 decembrie 1915, L. Nicorescu alătura şi varianta finală a compoziţiei sale, cu toate corecturile, gata pentru iniţierea procesului de tipărire, formulând aprecieri despre caracterul şi conţinutul piesei, dar şi recomandări detaliate privind aspectul grafic:

„Aici trimit compoziţia gata pentru tipar, cam murdară şi cu multe corecturi, dar semnele şi notele sunt lizibile şi punctual aşezate. Ca titlu rămâne numai Horă –

 Lucrarea, dedicată „părinţilor mei iubiţi”, a fost editată în anul 1916 de Berliner Musikalien Druckerei G.m.b.H., SW. 68. În anunţul despre apariţia noii compoziţii, publicat în presa lugojeană, se specifica: „Hora, cea mai nouă piesă muzicală pentru pian, compusă în stil concertant, muzică modernă cu motive naţionale, de tânărul Laurian Nicorescu, care, înainte de izbucnirea războiului, a fost elev distins al cursului de cânt şi compoziţie la Academia din Viena. Hora se estinde pe 6 pagini şi se poate procura numai de la preotul Ioan Nicorescu, în Curtici (Kürtös), comit. Arad, preţul 3 cor. plus 20 fil. porto” („Drapelul”, XVI, 54, 1916, 3). 202

nu voiesc să caut titluri romantice, cari pentru oameni serioşi sunt ridicule. Hora e titlul cel mai corect şi cel mai modest, cu toate că se deosebeşte de horele obicinuite la noi, prima oară prin aceea că nu e pentru de a dansa pe ea, căci conţine şi vrea să exprime o idee, un ideal pe care acum nu-l pot spune. Apoi, a doua oară, stilul e deosebit, precum şi forma. Eu doresc ca executarea să fie artistică şi în[tru] câtva, prima impresie să reproducă, să amintească conţinutul, melancolia de la început şi fine, şi lupta groaznică de la mijloc. Aici alătur o hârtie, ce e pe faţa cu nr. 1, să se scrie pe «Titelblat» şi ce e pe faţa nr. 2, pe prima pagină dinlăuntrul învelişului, adecă pe hârtie albă, cu litere negre şi obicinuite. Învălişul să fie din hârtie «passepartout», adecă de felul hârtiei care se obicinuieşte a se pune în dosul fotogra- fiilor când se anină pe părete, hârtie cu faţa neegală, cu gropi şi înălţimi. Această hârtie să fie de culoare sur, de tot închis, aproape negru, şi pe aceasta să se scrie cu litere de tipar simple şi de culoare[a] roşu-închis a sân- gelui, cele de pe faţa 1”.

Într-un alt opus pianistic, Apus de soare, aflat în manuscris, autorul experimentează sonorităţi de factură im- presionistă. Un capitol distinct al moştenirii sale componistice îl reprezintă lucrările dedicate vocii cu acompaniament pianistic: Mândruliţă de la munte (cu o variantă şi pentru cor mixt), Steluţa (cântec vechi, aplicaţie pentru voce şi pian, după o compoziţie stilizată şi armonizată pentru pian solo de Ioan Scarlatescu) şi Aşa-mi ziceau două fete.

 Explicaţiile, formulate olograf de autor pe manuscrisul lu- crării, sunt datate septembrie 1918, Iaşi. 203

Preocupările sale folcloristice (culegeri şi prelucrări pe versuri populare sau proprii) s-au cristalizat prin crearea unor miniaturi corale: Frunză verde lăzioară (cântec popular din Basarabia, pentru cor bărbătesc), Frunză verde de cireş, Foaie verde trei măsline (cântec popular din Deda-Mureş, pentru cor mixt), Foaie verde trei sulfine, De-ar fi badea-n deal la cruce, Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus ş.a. Dominanta activităţilor sale componistice este re- liefată de lucrările dedicate muzicii corale a cappella: Pri- beagul (cor bărbătesc cu solo de bas), Ţara noastră (pe versuri proprii), Rugăciune – Fecioara Maria, Mândruliţă de la munte, Leagănă-te, mândruliţă, Mânăstirea de la Cozia (cor bărbătesc cu solo de tenor I şi bas II, pe versuri de D. Bolintineanu, opus de şcoală, compus în cl. a VIII-a gimna- zială). Una din capodoperele sale (alături de Hora) este ciclul coral 4 Cântece triste, definitivat în 1924 la Arad: Să- nchină clopotul de seară, pe versuri de Zaharia Bârsan (există şi o variantă pentru cor bărbătesc cu solo de bariton), Cântec de noapte (versuri proprii), Somnoroase păsărele şi Peste vârfuri (Eminescu). Într-un amplu panegiric publicat în presa bănăţeană, Filaret Barbu sublinia câteva din caracteristicile care defineau, inconfundabil, profilul interpretativ al baritonului bă- năţean:

 Manuscrisele cântecelor sunt reunite în caietul Cântece populare armonizate (1924).  Sursă neidentificată („Revista Banatului”?). Din cuprinsul articolului aflăm că Nicorescu a realizat peste 100 de compoziţii, a fost un prodigios culegător de folclor, iar operele sale „se vor edita în fas- cicole de neconsolatul său părinte, sub îngrijirea subsemnatului [Filaret Barbu]”. 204

„Laurian Nicorescu a fost unul dintre puţinii baritonişti cu temeinice pregătiri muzicale. Stăpân pe cele mai mici detalii ale tehnicii vocale, programele sale au purtat pecetea cântăreţilor mondiali cu pretenţie în interpretare. Mai ales liedul era forţa interpretării tână- rului cântăreţ bănăţean, care, deşi nu hazarda cu meşte- şugul sonor moştenit de la părinţi, avea un fel special de emisiune, care fascina auditoriul. Punea suflet în fiecare cântec. Cântecul popular, doina românească n-au fost mai frumos interpretate până la Laurian Nicorescu. Cunoscător de armonie, dinamică şi colorit muzical, baritonul Nicorescu jongla cu câte un cântec ro- mânesc, scoţându-i în relief frumuseţea broderiilor specifice mai mult ca oricare altul. Ca interpret de cântece româneşti, ca doinitor, Laurian Nicorescu a stat alăturea de maestrul Folescu”.

Într-un alt elogiu adus defunctului muzician, semnat cu iniţialele V.B. (probabil dr. Victor Bîrlea, profesor la Liceul „Coriolan Brediceanu”), publicat în gazeta lugojeană „Acţiunea” (II, 22, 1935, 3: †Laurian Nicorescu), autorul deplângea destinul cultural al Banatului:

„La 15 mai a.c., ora 16, s-a stins din viaţă acel ce-a fost Laurian Nicorescu. După 10 ani de absenţă trupească – căci sufleteşte, cântăreţul şi compozitorul bănăţean trăia privind mereu spre stelele luminoase, singurul loc de linişte şi refugiu în nopţile lungi de suferinţe – şi după 10 ani de neînchipuite tragedii, minunatul cântăreţ [luă] calea neîntoarsă a morţii, luând loc acolo sus, acolo unde nu-l mai urmăreşte nimeni şi unde cântăreţul cu forţe spirituale încă neepuizate, alăturea de îngeri, prin glas şi sunete de harpe, va slăvi pe Dumnezeu! Banatul nostru a dat naţiei multe şi valoroase talente. Durere însă, că aceste talente nu îşi 205

ajung niciodată la apogeu, la adevărata lor valoare, dis- părând atunci când promit mai mult. Cazurile şi dezastrul se repetă mereu. Ca ieri dispăru Traian Grozăvescu, azi Laurian Nicorescu şi câţi alţii. Banatul nostru ar putea zice asemenea profetului Ieremia: «Voi toţi câţi treceţi pe aici, uitaţi-vă la mine, Banat oropsit, şi veţi vedea că durerea mea este durerea cea mai mare!» Şi, într-adevăr, aşa este. Durerea după pierderea lui Laurian Nicorescu nu este numai a familiei sale, ea este durerea cea mai mare a Banatului întreg, este durerea tuturor. Şi dacă această durere a noastră este aşa de mare, se cade atunci a depune lacrimi pe mormântul nefericitului cântăreţ, compozitorul Horei. Fie-i ţărâna uşoară!”

 Un anunţ al trecerii sale în nefiinţă a fost publicat în „Răsunetul” (Lugoj, XIV, 21, 1935, 3). În 1942, într-un articol publicat în ziarul timişorean „Dacia” din 5 aprilie (Muzica în Banat), într-o enumerare a principalelor personalităţi muzicale bănăţene, Alma Cornea- Ionescu definea una din importantele calităţi ale lui Nicorescu: „Un alt copil al Banatului, pe care destinul nu l-a lăsat să-şi cucerească locul ce- l merita, a fost Laurian Nicorescu, un bariton cu o cultură europeană”. Laurian Nicorescu a avut o fiică, Amarilli Maria Cornelia (1924-2003), căsătorită cu Ioan Avram (1915-1986), căruia i-a dăruit o fiică, Amarilli Bolat, licenţiată în filologie a Universităţii din Bucureşti. 206

TITUS OLARIU

Repere biografice

Baritonul Titus Olariu (născut la Făget în 6 ianuarie 1896) a fost o personalitate muzicală exponenţială (alături de tenorul Traian Grozăvescu) a teatrului liric bănăţean şi naţional. Tatăl său, preotul Sebastian Olariu, protopop în localitatea Făget, avea ascendenţă preoţească în comunele hunedorene Burjuc şi Gurasada. Pe linie maternă se înrudea cu dr. George Popovici (ilustru protopop şi istoric bănăţean, membru corespondent al Academiei Române) şi dr. Iosif Popovici (doctor în filologie clasică al Universităţii din Viena, cu o specializare în fonetica experimentală la Sorbona, strălucit slavist, profesor la Universităţile din Budapesta, Viena şi Cluj), ambii fiind fraţii mamei sale, Ana Popovici, originari din comuna timişeană Cliciova. Fratele său, Caius Olariu, va activa după Unire ca secretar administrativ şi artistic al Operei Române din Cluj, fiind autorul unei monumentale monografii închinate instituţiei lirice clujene (Olariu [1954]) şi coautor al unei monografii dedicate lui Traian Grozăvescu (Sbîrcea – Olariu 1957). Sora sa, Aurora, se va căsători cu avocatul şi poetul dialectal George Gârda.

 Cf. Stan 2008b. 207

După cursurile gimnaziului inferior (Lugoj) s-a înscris la Gimnaziul Român Greco-Oriental „Andrei Şaguna” din Braşov, pe care l-a absolvit, prin susţinerea examenului de maturitate, în anul 1914. La venerabila instituţie braşoveană a fost coleg de promoţie cu Lucian Blaga, D. D. Roşca, Ionel Jianu, Coriolan Băran şi Andrei Oţetea (Oniţiu 1914, 171- 173). Odată cu declanşarea primei conflagraţii mondiale va activa ca ofiţer de aviaţie în armata austro-ungară, apoi în cea română, unde, pentru serviciile aduse naţiunii, ca pilot de aviaţie (locotenent-observator), va fi decorat cu ordinul „Co- roana României cu Spade în Grad de Cavaler”, cu panglică de „Virtutea Militară”, prin Decretul Regal nr. 3.049 din 16 iulie 1919, semnat de regele Ferdinand.

 La Gimnaziul de Stat din Lugoj, unde era înscris împreună cu fratele său Caius, i-a avut ca profesori, între alţii, pe Iosif Tempea şi Ioan Ţiucu la limba română, şi Puhalo la limba latină. Într-o scrisoare expediată părinţilor săi la Făget, datată 27 XI 1908, Titus Olariu mărturisea că se înscrisese, împreună cu Caius, în Corul Studenţilor, reuniune nou-înfiinţată de Ioan Vidu. Corul îşi desfăşura activitatea în biserica ortodoxă, taxa de înscriere fiind de două coroane anual. Toate epistolele şi documentele citate în prezentul capitol se află în arhiva personală.  Fratele său, Caius, era înscris la acelaşi gimnaziu, în clasa a VI-a.  Ca motivaţie pentru acordarea înaltului ordin, în textul decretului se preciza: „Atât vremea neprielnică, cât şi gloanţele inamice nu l-au împiedicat de a culege informaţiuni preţioase pentru Comanda- ment”. Titus Olariu, prin bogata sa activitate socială şi culturală, a fost răsplătit cu numeroase alte brevete şi medalii: membru al „Ordinului Coroana României în Gradul de Ofiţer”, distincţie conferită prin Decretul cu nr. 2.666, emis în 16 iunie 1922; „Crucea Meritul Sanitar cl. I”, medalie conferită de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţia personalului, prin Înaltul Decret Regal nr. 2.230 din 28 iulie 1933, în perioada în care T. Olariu exercita funcţia de prefect al judeţului Severin; „Răsplata Muncii pentru Construcţiuni Şcolare cl. I”, 208

În paralel cu studiile juridice (Budapesta, 1914- 1916, continuate şi finalizate la Oradea şi Cluj prin obţi- nerea doctoratului în 1919), și-a desăvârşit cunoştinţele muzicale la Cluj, în particular, la şcoala lui Gheorghe Dima, care îl îndrumase spre o viitoare carieră muzicală încă din anii gimnaziului, când îi fusese profesor de muzică. În perioada februarie-noiembrie 1920 a funcţionat ca secretar general, apoi ca director ad-interim al Comitetului inte- rimar pentru organizarea şi conducerea Operei Române din Cluj, alături de o pleiadă de mari personalităţi: Tiberiu Bre- diceanu, director la Ministerul Protecţiei Sociale şi al Artelor (preşedinte), dr. Emil Haţieganu, Gheorghe Dima, dr. Iuliu Moldovan, dr. Titus Babeş, dr. Guilelm Şorban, Ionel Crişianu şi Ştefan Mărcuş (Brediceanu 1938, 26; Sbîrcea 1965, 257-258). După spectacolul inaugural al Operei Române din Cluj (25 mai 1920, cu opera Aida de Verdi, versiune în limba română în traducerea lui Aurel Contrea), marcat de un eclatant succes, în pofida unor perfide reticenţe privind rostul noii instituţii lirice, a publicat o

distincţie emisă în 9 martie 1937, semnată de Carol al II-lea şi C. Angelescu, ministru secretar de stat la Departamentul Instrucţiunii, în perioada în care T. Olariu era preşedintele Comitetului Şcolar Judeţean din Făget; Brevetul şi „Medalia Centenarului Regelui Carol I”, conform Decretului Regal nr. 1.915 din 5 mai 1939, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 106 din 9 mai 1939, T. Olariu fiind consilier la Curtea Administrativă din Timişoara. Brevetul (seria G nr. 3.641) a fost eliberat de Ministerul Regal al Afacerilor Străine, Cancelaria Ordinelor, fiind semnat de ministrul Grigore Gafencu.  Titlul de doctor în Drept al Universităţii din Cluj i-a fost conferit în 2 iunie 1919. Diploma de avocat i-a fost eliberată de Uniunea Avocaţilor din România, pe baza deciziei nr. 51/1927 a Consiliului Baroului din Lugoj, fiind emisă la Bucureşti în 21 octombrie 1927. 209 entuziastă cronică în gazeta locală „Voinţa” (nr. 7 din 27 august 1920: Opera Naţională din Cluj):

„Bănuiala şi rea-credinţa unora, care era aţâţată chiar de intrigile şi defăimările unor indivizi care îşi vedeau periclitată activitatea lor de saltimbanci ai artei, a mai ezitat chiar până în momentul când s-au aprins luminile rampei, şi orchestra a intonat primele acorduri. Zâmbetul dispreţuitor şi batjocoritor a dispărut de pe buzele lor. Gura lor a încetat să mai spumege de ocară. După impozantul final al actului al doilea – conductul triumfal al lui Radames –, tot publicul, entuziasmat, aclama frenetic, chema la rampă artiştii, doamnele îşi smulgeau florile de la piept şi le aruncau pe scenă, care era întroienită de flori, ovaţiile nu mai conteneau... Şi din haosul de strigăte se desprinde un nume: – «Brediceanu!» Triumful era al lui, al tuturora! Era triumful culturii româneşti din Ardeal!! Iar dintr-o lojă s-a desprins umbra unui alt domn şi a dispărut... Era umbra pseudoculturii. Era umbra artei speculative, care credea că pământul mănos al Ardealului va preface din sămânţa oricărei buruiene o orhidee. Am fost la toate concertele simfonice şi am asistat la toate reprezentaţiunile Operei Naţionale. Şi am fost foarte plăcut surprins observând că se vorbeşte mult, peste aşteptare de mult, ungureşte. Vă pare ciudat?! Dar e adevărat. Ungurii veneau întâia oară să guste cultura românească!”

Primele apariţii publice datează din perioada cursurilor la Gimnaziul braşovean. Astfel, în 1913 interpretează rolul 210

Alfio din Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni, iar anul următor, la absolvirea şcolii, prezintă o lucrare semnată de Beethoven, 3 Cântece de Goethe, op. 83, cu acompaniamentul pianistic al profesorului său de canto, Gheorghe Dima. Calită- ţile vocale ale tânărului interpret sunt subliniate într-o cronică publicată în „Gazeta Transilvaniei” (LXXVII, 68, 1914):

„Titus Olariu, care a cântat 3 Cântece de Beethoven, fiind acompaniat la pian de maestrul Dima, a surprins plăcut auditoriul prin vocea sa amplă şi frumoasă de bariton. Simpaticul cântăreţ dispune de un excelent material de voce şi, făcând o şcoală serioasă, poate să devină un vestit cântăreţ, având toate însuşirile de lipsă în scopul acesta”.

211

Corespondenţa cu Lucian Blaga

Din ultimul an petrecut la Gimnaziul Superior din Braşov (1913-1914) datează o epistolă primită de la Lucian Blaga, singura recuperată până în prezent dintr-o amplă corespondenţă inedită purtată cu autorul Poemelor luminii. Scrisorile au fost confiscate de un agent al Securităţii, rămas anonim, în urma unei percheziţii efectuate la domiciliul muzicianului (Timișoara) în perioada „obsedantului deceniu”. Scrisoarea recuperată a fost identificată de fiica baritonului, av. Santuzza Olariu, între copertele unei Biblii (Noul Testament, Ediția Șaguna,1867). Contactată, Dorli Blaga nu a confirmat existența (sau editarea) unor dialoguri epistolare între părintele său și artistul liric bănățean (absente, de altfel, și în vol. Lucian Blaga, Corespondenţă (A-F), Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Mircea Cenuşă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989), ceea ce ne îndreptăţeşte să formulăm două ipoteze: corespondenţa a fost fie distrusă, fie zace în uitare într-un raft prăfuit, neştiut, dintr-o fostă arhivă a Securităţii sau într-o meschină colecţie particulară. Am transcris scrisoarea respectând, în general, ortografia, punctuaţia şi sublinierile autorului, permiţându-ne doar minime adaptări de punctuaţie, pentru a păstra logica şi consecvenţa elementelor textului. Tonul eminamente me- ditativ al scrisorii prefigura debutul lui Blaga, peste aproape

 v. Stan 2007b. 212 trei luni, cu o scriere filozofică, Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson, în ziarul arădean „Românul” (25 martie 1914), semnată cu pseudonimul Ion Albu. Contactul cu realităţile culturale bănăţene lugojene îi fusese prilejuit de frumoasa idilă petrecută la Viena, în 1916, cu Cornelia („ghiocelul negru”, cum o va alinta), fiica tribunului Coriolan Brediceanu, studentă la medicină, pe care o cunoscuse încă din anii petrecuţi la Gimnaziul braşovean. Scurta experienţă vieneză va genera mai multe poeme de dragoste, incluse ulterior în volumul Poemele luminii. În 1924, Blaga şi soţia sa se vor stabili la Lugoj (se căsătoriseră în 16 decembrie 1920). În imobilul de pe str. Făgetului, nr. 4, reşedinţa Bredicenilor (azi str. V. V. Delamarina), şi în ambianţa patriarhală a „Ca- sei de la vie” (o modestă locuinţă de vară situată la poalele Dealului Viilor, la marginea Lugojului, pe o plantaţie viticolă cumpărată de Caius Brediceanu în 1924), L. Blaga va finaliza importante proiecte literare: piesele Daria, Fapte, Meşterul Manole şi Învierea, pe textul căreia Tiberiu Bredi- ceanu va compune o pantomimă omonimă în 4 tablouri. Deşi aflat la Lugoj, „poetul-filozof” va continua să coordoneze secţia literară a revistei clujene „Cultura” (director: Sextil Puşcariu), desfăşurând, în acelaşi timp, o intensă activitate publicistică la „Adevărul literar şi artistic”, „Ideea euro- peană”, „Banatul” şi „Universul literar”. Fertila perioadă lugojeană va lua sfârşit în 14 octombrie 1926, odată cu numirea sa ca ataşat de presă la Legaţia României din Varşovia, începând cu 1 noiembrie. Împrejurarea în care l-a cunoscut pe Titus Olariu este evocată de Lucian Blaga în Hronicul şi cântecul vârstelor (Blaga 1979, 122-123). Scrisoarea ne dezvăluie câteva secvenţe din intimitatea sentimentală adolescentină a lui Titus Olariu, relevându-ne, în acelaşi timp, intensitatea

213 introspecţiilor blagiene, „frământările chinuitoare” privind evoluţia filozofiei. Din cuprinsul scrisorii transpare un nedisimulat ton intimist, dovada unei puternice afinităţi intelectuale şi sentimentale între cei doi interlocutori, clădită, desigur, în anii gimnaziului:

„23/XII – [1]913

Dragă Titus: După nopţi de nelinişte (să fie oare atât de neliniştite?) te-ai reîntors iarăş acasă; în tine. Această reîntoarcere (de câte ori se va mai repeta?) însemnează o experienţă mai mult; e vorba despre mânuţe gingaşe, foarte albe şi transparente, respective despre «purtă- toarele» lor şi mai transparente. Un inel străin înstrăinează vecinic, – dar noi, muritorii sau nemuritorii, indiferent, nu prea voim să dăm crezământ acelui «inel străin din închipuirea noastră»; deziluzia urmează numai atunci când trebuie să facem o experienţă mai mult! – Eu, dacă m-aş coborî sau m-aş ridica până la cel mai frumos şi mai bun..., aş fi, cel puţin aşa cred, cu totul pregătit să întâlnesc «transparenţă». Şi-apoi nu-i plăcută şi acea transparenţă aşa de naivă şi orbitor de strălucitoare?! – Ajungem la răspunsul naiv că «dacă e, e, dacă nu, nu e!» şi la constatarea, cred, că la tine nu e! – Totuşi, din acele frământări ne alegem c-o expe- rienţă mai mult. – Maximă pentru repetarea aceluiaşi gând în viitor. Te-am plictisit? Poatecă, fiindcă, desigur, ţi le-ai spus şi tu de-atâtea ori aceleaşi reflexii! Trecem la ordinea zilei. Ce mai faci? Eu?

214

Frământări chinuitoare: de la «căderea filosofiei greceşti» până la «misticismul» puţin mistic a[l] lui Spinoza, – de la inconştientul lui Hartmann până la o problemă pentru rezolvarea căreia mi-ar trebui ani de zile. Cei din jurul meu, bineînţeles, cred că trândă- vesc: cu toate cele 12 ore de muncă încordată. Încă o dată: tu ce mai faci? Unde locuieşti în Braşov? Pe când voi veni la Braşov, mi-ar trebui – quartir – bineînţeles. Nu se poate să locuim împreună undeva – numai noi doi?! Înainte de vacanţa semestrială voi fi în Braşov. Introducerea o vom face-o c-o «noapte zgomo- toasă», pentru ca să ne liniştim apoi cu totul până trecem preste acel «fleac primejdios» – poţi numi altfel rostul acestui an din urmă?! Ei, răspunde. Îţi doresc sărbători meditative şi te sărut cu dragoste, cu multă, Lulu P.S. Răspunde!”

215

Debutul experienţei artistice vieneze. Student la clasa de canto a profesorului Franz Steiner

În iarna anului 1923, Titus Olariu va petrece sărbă- torile Crăciunului la Viena, la reşedinţa lui Traian Groză- vescu, în compania lui Filaret Barbu şi a altor români, membri, probabil, ai Societăţii „România Jună” şi ai Clu- bului Român. Improvizând împreună o colindă, Filaret Barbu sesiza unele imperfecţiuni în glasul lui Olariu: „O voce me- talică, dar nu îndestul de înşcolată” (Barbu 1925). La recomandarea lui Traian Grozăvescu, Olariu va lua lecţii de canto cu prof. Franz Steiner. Despre împre- jurarea în care Titus Olariu l-a contactat pe renumitul profesor de canto vienez aflăm dintr-o epistolă adresată de Grozăvescu prietenului său, practicant la biroul notarial public dr. Ştefan Paşcu din Orşova:

 Traian Grozăvescu fusese demis de la Opera clujeană în urma incidentului din 23 ianuarie 1922, când refuzase distribuirea sa în două roluri în două spectacole care urmau să se desfăşoare în aceeaşi seară (Turridu din Cavalleria rusticana şi Canio din Paiaţe). Ca răspuns la înştiinţarea secretariatului Operei, Grozăvescu își exprimase în scris nemulţumirea pentru faptul că dr. Cornel Olariu nu fusese distribuit într-unul din roluri, potrivit propunerii sale făcute în urmă cu câteva luni (v. Demeter-Grozăvescu – Voledi 1965, 101). 216

„Dragă Titule, mă grăbesc să te înştiinţez cum că maestrul Steiner va merge în februarie în România. Atunci, m-am gândit să aştepţi până atunci, şi, să zicem, la Timişoara, să-l cauţi personal în locuinţa sa (ori hotel) şi acolo să stai de vorbă cu el şi să te asculte imediat. Şi poate ai putea să vii imediat cu el la Viena. De aceea, te rog să-mi scrii dacă eşti învoit cu planul acesta, şi eu voi vorbi cu el în sensul acesta şi te voi aviza când va fi el la Timişoara şi îţi voi scrie când şi ce să faci. Răspunde-mi, te rog, numaidecât. Mii de sărutări, al tău, Csutka. Săptămâna viitoare mă-nsor!!!”

Într-o scrisoare expediată din Viena în 25 decembrie 1923, Olariu împărtăşea părinţilor săi impresiile contactului cu profesorul Steiner:

„Am fost la profesorul Steiner, care mi-a găsit vocea «foarte frumoasă». Dar am să fac un studiu serios şi poate mai lung decât credeam, ca să pot cânta în scenă. Totul depinde – dacă rămân sau nu aci – de la felul cum şi cât voi progresa în luna primă, fiindcă mai mult de 4 luni (adică până în mai) nu pot să stau fără angajament. În privinţa aceasta, m-a asigurat maestrul că deja după luna primă, adică până prin 15-20 ianuarie, îmi va da orientare definitivă. […] Grozăvescu are succese extraordinare. A fost foarte gentil cu mine, zilele prime

 Scrisoarea a fost expediată la Orşova în a doua decadă a lunii noiembrie 1923 (autorul nu menţionează data, indicându-ne doar adresa sa: Viena, VI. Stümpergasse, 2). Cu excepţia anului (1923), celelalte elemente grafice ale ştampilei Poştei din Orşova sunt ilizibile. Căsătoria lui Traian Grozăvescu cu Nelly Ana Paulina Kövesdy s-a celebrat în 17 noiembrie 1923, la Viena, rezultând că Grozăvescu, amintind de turneul lui Franz Steiner în România, se referea la luna februarie a anului 1924. 217

am locuit la el, deşi de abia de o săptămână s-a însurat. Dacă voi avea vreun succes aci, sigur, în mare, foarte mare parte îl voi datora lui. […] Dacă aveţi ceva foarte urgent de scris, adresaţi scrisorile: VI. Stümpergasse 2, III/16 (adresa lui Grozăvescu)”.

La Viena, Titus Olariu a studiat intens în vederea preconizatei audiţii de la Volksoper. Tribulaţiile sufleteşti privind viitoarea sa carieră artistică erau exprimate într-o epistolă expediată părinţilor săi în 18 februarie 1924:

„muncesc necontenit să-mi pot măcar apropia ţinta pentru care sunt aci. Merge însă cam greu, mai greu decât îmi închipuiam. Fiind impacient din fire, natural că, în aşteptarea rezultatului pe care cred să-l am prin mijlocul lui aprilie – fie favorabil, fie nefavorabil –, sunt de o nervozitate tot mai mult crescândă. […] Greutatea eventualului eşec nu o simt atât din punct de vedere moral, ci mai mult material. Cheltuiesc o sumedenie de bani pe cari, în caz de succes, îi pot plăti foarte uşor înapoi, chiar numai din turneul de concerte pe care inten- ţionez să-l dau la vară. […] Am o mângâiere însă, mai bine zis o speranţă, ca peste vreo două săptămâni să pot cânta, în cerc foarte restrâns, probă la Opera Populară de aci, şi atunci să mă pot convinge de şansele carierei. Chiar dacă-mi succede aci primul debut, cred că pentru anul care vine să nu stau în Viena. E o scumpete îngro- zitoare şi din leafa care aş primi-o poţi muri de foame. Voi face tot posibilul să primesc un angajament pentru Franţa, unde sunt stările mai normale şi chiar cu o leafă medie poţi trăi cel puţin omeneşte”.

După câteva luni, audiindu-l din nou în câteva arii din Rigoletto, Filaret Barbu remarca un spectaculos salt ca- litativ: 218

„Vocea metalică de odinioară nu era s-o mai recunosc. O voce de bariton dramatic, puternică, bine formată în toate registrele. Pe lângă toate astea, un lirism ascuns care îl încurajează şi mai mult pentru ariile italiene” (Ibidem).

219

Solist la Opera Română din Cluj

În perioada 1 ianuarie – 31 august 1925, Titus Olariu a fost angajat ca solist al Operei Române din Cluj. Câteva elemente biografice premergătoare debutului pe scena Operei din Cluj şi semnării angajamentelor cu Volksoper din Viena şi Sächsische Staatstheater din Dresda sunt surprinse într-o epistolă expediată de Grozăvescu prietenului său, aflat încă în practică în cabinetul notarial din Orşova, la doar câteva zile de la semnarea angajamentului cu teatrul liric clujean:

„Wien, 6/I [1]925

Dragă Titu! Atât scrisoarea ta, cât şi telegrama [le-am primit]. Îţi răspund numai acuma, din cauză că d-abea azi am sosit iarăşi la Viena. Mă bucur că aţi sosit bine acasă şi sper că vei avea ocazia de a câştiga câteva mii de lei. Primit-ai deja răspuns de la Cluj? La Lugoj, sper că ai vorbit deja! Oradea? Privitor la Lion, nu-ţi pot spune încă nimic, fiindcă el nu s-a reîntors încă din Suiza [Elveţia]. Eu îţi

 Cf. certificatul emis de Opera de Stat din Cluj, nr. 968/1948 din 25 iulie 1948.  Autorul scrisorii se referă, probabil, la pianistul Leo Freund (Topolovăţu Mare, 1892 – Timişoara, 1972), personalitate muzicală complexă (pianist-concertist, profesor, acompaniator, dirijor şi impresar), 220

voi scrie imediat ce soseşte. Precum ştii, am vorbit cu el şi sunt sigur că va veni cu angajamentul tău deja în mână. Deocamdată însă trebuie să fii cu răbdare din motivul că el d-abea în 3-4 săptămâni se va întoarce. Ce mai faceţi? Nora cum se simte? Te rog să-i predai sărutări de mâini şi multe salutări ambilor de la nevasta mea. Eu te îmbrăţişez, al tău vechi, Csutka”

A debutat ca solist în 20 februarie 1925, la Opera Română din Cluj, sub bagheta lui Jean Bobescu, în rolul Amonasro din Aida, în compania lui C. Ujeicu, a lui Traian Gavrilescu şi a Lyei Pop, având o cronică extrem de favo- rabilă:

„Aida, de asemenea, s-a cântat într-o distribuţie nouă. […] În Amonasro ni s-a prezentat d. Titus Olariu, noul bariton al Operei. D-Sa este un element de valoare, dispune de o voce puternică, sonoră, frumos timbrată, stilizată de o şcoală ireproşabilă. Dicţiunea şi jocul D- Sale de scenă sunt de aceeaşi aleasă calitate. A surprins plăcut siguranţa neobişnuită cu care a cântat şi jucat, deşi a fost pentru întâia oară pe scenă” („Societatea de mâine”, Cluj, II, 7, 1925, 114; cf. „Ţara noastră”, Cluj, 1925, p. 222).

colaboratorul lui Titus Olariu; pentru detalii privind profilul artistic al lui Leo Freund, v. Tomi [1997], 14, şi Bodó 2005b, 114-115.  Este vorba de Nora Singer, soţia lui Titus Olariu, aflată în lehuzie după naşterea Aidei Speranţa (Ţuţa).  La rubrica expeditorului, scrisoarea poartă menţiunea: „Wien VIII. Lederergasse 2. I./Z.” 221

În cadrul aceleiaşi stagiuni, într-una din cronicile publicate în presa clujeană de expresie maghiară era remar- cată, cu aceleaşi nuanţe apreciative, noua prezenţă solistică în rolul Amonasro pe scena Operei Române din Cluj:

„În rolul Amonasro, noul bariton al Operei, dr. Olariu, trebuie să menţionăm că, de la început, a cucerit publicul. Voce colorată, sigur ca tehnică de cânt, joc de scenă fericit, tânărul cântăreţ, elev al profesorului Steiner de la Opera din Viena, a arătat aceste calităţi şi în spectacolul Tosca, unde, în rolul Scarpia, a arătat că în tehnica vocală a strălucit” („Új Kelet”, Cluj, 23 martie 1925).

Noul bariton al Operei clujene a desfăşurat o intensă activitate concertistică. Amplul turneu de nouă zile (între 19 şi 27 mai 1925) întreprins de artiştii clujeni la Cernăuţi, sub bagheta lui Jean Bobescu, a cuprins spectacole cu Tiefland de Eugen d’Albert (21 mai), Aida şi Traviata de Verdi (22 şi 23 mai), Lohengrin de Wagner (25 mai), Faust de Gounod (26 mai) şi Tosca de Puccini (27 mai). Presa din Cernăuţi a acordat spaţii ample prestaţiei artiştilor lirici clujeni, în unele cronici fiind evidenţiate calităţile vocale şi interpretative ale lui Titus Olariu:

„Foarte impresionant a fost d. dr. Olariu în Amonasro: vocea-i fermă, costumul, jocul cu mişcări de tigru […], toate-i dădeau acel caşet de sălbăticie, foarte de circumstanţă” („Glasul Bucovinei”, VIII, 1.837, 1925, 2: Opera Română din Cluj. „Tiefland” – „Aida” – „Tra- viata”, articol semnat cu pseudonimul Gheros); „Dr. Titus Olariu, în rolul Amonasro, ne-a oferit ocazia de a-l aprecia pentru tonul lui cald, însoţit de un joc scenic

222

foarte bun, şi a strălucit prin volumul vocii sale.” („Czernowitzer Morgenblatt”, 25 mai 1925)

Deosebit de apreciată a fost şi evoluţia în rolul Scarpia din Tosca:

„Un bariton ca dr. Titus Olariu, excelent, cu o voce egală, melodioasă, cu o prezenţă scenică artistică excelentă, ieşită din comun” („Vorwärts”, 25 mai 1925); „A fost o prezentare de înaltă ţinută, joc nuanţat, fără exagerări, foarte mişcat, inteligent, cu nuanţări clare” („Czernowitzer Morgenblatt”, 29 mai 1925).

În 5 septembrie 1925, Olariu a semnat un contract cu Volksoper din Viena. Ca preambul al plecării sale în capitala austriacă, a susţinut, la Timişoara, un recital cu lieduri şi arii din creaţia lui Tiberiu Brediceanu, Luigi Denza, Georges Bizet (Carmen), Giuseppe Verdi (Otello şi Ernani) şi Richard Wagner (Tannhäuser), cu un amplu ecou în presa locală:

„Dr. Olariu Titus, bariton al Operei vieneze, face parte din categoria acelor artişti care au dus faima com- patrioţilor săi peste hotare. Vocea sa, formată la şcoala italiană, este foarte plăcută şi catifelată, modulează cu uşurinţă şi are o expresivitate poetică. Am avut impresia că d. dr. Olariu se joacă cu vocea sa, al cărei ambitus depăşeşte limitele unui bariton obişnuit” („Temesvári Hírlap”, 10 septembrie 1925: Concertul doctorului Titus Olariu).

Prestigiosul cronicar muzical Gabriel Sárkány a dedicat recitalului un amplu comentariu:

223

„Banatul este un teren fertil pentru talente vocale. Producţia de cântăreţi cu voce frumoasă este atât de bogată, încât putem exporta şi în străinătate. Astfel, l-am auzit ieri cântând în sala mare a Cazinoului Militar pe fiul protopopului din Făget, baritonul dr. Titu Olariu, care este deja angajat la Volksoper din Viena, şi, înainte de debutul onorantului său angajament, a venit acasă pentru a depune mărturie despre progresul muzical pe care l-a făcut, într-un interval de timp relativ scurt, şi – putem s-o spunem, fără patriotism local, absolut din punct de vedere artistico-estetic – pentru a ne pregăti o seară plină de delicii. Dr. Titu Olariu dispune de un material vocal neobişnuit şi poartă în sine sursa atri- butelor care facilitează expresia artistică a vocii sale […]. Indispoziţia cu care, în urma unei răceli, a avut aparent de luptat în aria din Ernani a fost depăşită – după Cântecul către luceafăr al lui Wolfram şi un cântec francez, ca şi o melodie italiană – în lamentaţia sumbră a lui Telramund, aşa încât, cu intensitatea luminoasă a vocii sale ample, a putut-o învinui de fratricid pe Elsa de Brabant. Wagner, mai ales, îi convine acestui artist, care promite mult, al cărui temperament strigă manifest după scenă. În asta avem şi cheia succesului deosebit de mare pe care l-a repurtat în Credo-ul din Otello. Dramatica îndârjire pe care bătrânul maestru Verdi a făcut-o să strălucească în această splendidă operă a sa, compusă în stil wagnerian, a dobândit o fascinantă expresie în interpretarea cu efect a cântăreţului. În cântecele româneşti ale lui Brediceanu, poezia a prins contur într-o manieră impresionantă. Dr. Titu Olariu, dimpreună cu excelentul său acompaniator, experimentatul nostru pianist Leo Freund, a fost ovaţionat după fiecare număr din program şi a trebuit, în încheiere, să mai ofere un supliment. A cântat aria lui Escamillo din Carmen şi a confirmat prin aceasta frumoasele speranţe pe care ni le putem pune,

224

incontestabil, în cariera sa artistică” („Temesvarer Zeitung”, 10 septembrie 1925, p. 6: Concert Dr. Titu Olariu).

Date privind împrejurările sosirii la Viena, înaintea debutului, împreună cu soţia şi fiica (Nora şi Aida Speranţa), ne sunt prezentate într-o scrisoare, expediată de la Viena, adresată părinţilor, datată 15 septembrie 1925:

„În Viena ne-a aşteptat la gară impresarul cu servitoarea lui Grozăvescu, cu lapte proaspăt şi foarte bun. De la gară am pornit imediat la locuinţa noastră, pe care ne-a găsit-o dna Grozăvescu […]. Azi am fost la Grozăvescu la masă […]. La Operă îmi încep mâine repetiţiile”.

225

Pe scenele de la Wiener Volksoper şi Dresdner Sächsische Staatstheater

În 20 septembrie i se încredinţează rolul Amonasro, într-un spectacol desfăşurat pe scena de la Volksoper. Prima experienţă artistică vieneză a fost împărtăşită într-o scrisoare datată 21 septembrie 1925:

„Iubiţi părinţi! Ieri (duminică) seara am avut primul spectacol. Am cântat în condiţiuni vocale excelente rolul lui Amonasro din Aida. Deşi îmi spuseseră abia vineri seara că am să cânt duminică, cu toate acestea mi-a succes să-mi învăţ rolul nemţeşte şi să mă achit cu cinste de el. Glasuri de presă încă n-am, dar sper să am critice bune, observând din aplauzele publicului şi din exteriori- zările unora cari să pricep la muzică. E posibil că mâine am să cânt din nou. Dar vineri, absolut sigur că-mi vine rândul”.

Vor urma rolurile Silvio din Paiaţe de Leoncavallo (5 şi 19 noiembrie 1925), Germont din Traviata (25 noiembrie), Scarpia din Tosca (27 noiembrie) şi Escamillo din Carmen (28 decembrie). După primele luni petrecute în ambianţa capitalei austriece şi după audiţia de la Staatsoper, Titus Olariu analiza modul în care a fost receptat de critică, de publicul meloman, exprimându-şi, în acelaşi timp, unele frustrări: 226

„Nu vorbesc de Cluj şi Cernăuţi, să zicem că sunt centre prea mici pentru o apreciere competentă în materia aceasta. Trec mai departe. Viena, atât la Volksoper, unde sunt bine apreciat, cât şi audiţia la Opera Mare [Staats- oper] de aici, unde am fost formal copleşit de laude. N-am fost angajat din motive pe cari vi le-a povestit, sigur, Nora. La Dresda, de asemenea, întrebaţi pe Caius ce i-a spus Popovici-Bayreuth. Dar de ce nu sunt plătit ca alţii? Fiindcă pentru toate scenele acestea sunt începător. Ca începător sunt mare, dar de unde pot avea ei garanţa că îmi voi ţine promisiunea în eventuala dezvoltare artistică? Am un trecut în meserie: 4 luni, Cluj, şi o lună aici în Viena”.

Dar punctul culminant al carierei sale lirice este marcat prin semnarea unui angajament cu Sächsische Staats- theater din Dresda (7 noiembrie 1925), urmat de spectacolul cu Aida în 30 ianuarie 1926. Înainte de semnarea contrac- tului cu prestigioasa instituţie lirică germană, fratele său, Caius, secretarul Operei Române din Cluj, i-a adresat o scrisoare în care îl informa asupra rezultatelor contactării Operei din Bucureşti:

„Dragă Titule! Îmi pare foarte bine că eşti la Dresda şi că vei cânta acolo. Referitor la Bucureşti, nu ţi-am scris până acum nimic, fiindcă, neputând merge personal la ei, le-am scris, dar până acum nu am niciun răspuns. Îndată ce voi primi răspunsul, te voi anunţa. Directorul a fost foarte fericit că ţi-ai adus aminte de el şi mi-a spus

 Scrisoarea, adresată părinţilor, a fost expediată din Viena în 3 decembrie 1925. 227

că dacă îţi scriu să te întreb cine mai este din garda veche de cântăreţi acolo, apoi cum sunt şi cine sunt cei noi, ce noutăţi şi [ce] impresie ţi-a făcut Opera din Dresda şi că te salută şi îţi doreşte mult noroc şi succes. La 27 ian. avem premiera Ebreea, încolo nimic nou, doar că aşteptăm cu toţii leafa mare. Dacă nu succede să facem nimic cu Bucureştii, oi încerca să facem ceva la noi. Scrie-mi ce mai faci şi când cânţi şi în ce rol. Trimite criticile! Te sărut, cu drag, Caius Cluj, la I. 12. [12 ianuarie] 1926”

Ecouri semnificative privind arta interpretativă a lui Titus Olariu sunt consemnate, după premiera de la Sächsische Staatstheater, în periodicul local „Dresdner Anzeiger” din 1 februarie 1926:

„Rolul Amonasro a fost interpretat de d. dr. Titus Olariu, care dispune de un material vocal extrem de bun, o apariţie dramaturgică inteligentă, cu care a demonstrat o puternică personalitate”.

 Este vorba de George Georgescu, director al Operei Române din Bucureşti între anii 1921 şi 1927.  Cronici elogioase au fost publicate şi în alte cotidiene din Dresda: „Dresdner Nachrichten”, „Sächsische Staatszeitung” (ambele din 1 februarie 1926), precum şi „Dresdner Neueste Nachrichten” din 1 februarie 1926. 228

Tribulaţiile finalului de carieră

Începând cu anul 1927, în mod inexplicabil, probabil afectat de tragica şi prematura dispariţie a prietenului său Traian Grozăvescu, Titus Olariu a abandonat scurta, dar prodigioasa sa carieră muzicală, în plină glorie, aidoma marelui tenor lugojean, dedicându-se activităţii politice în calitate de membru al Partidului Naţional Ţărănesc (1927- 1936). A fost ales deputat, iar din 3 octombrie 1929 a funcţionat ca secretar al biroului Camerei Deputaţilor, sub preşedinţia lui Ştefan Cicio-Pop. Între 8 iunie 1932 şi 13 noiembrie 1933 a deţinut funcţia de prefect al judeţului Severin, implicându-se în organizarea ceremoniei reînhu- mării osemintelor lui Eftimie Murgu, în 21 decembrie 1932, în cimitirul ortodox din Lugoj.

 În această calitate, a luat parte la şedinţa Camerelor reunite din 9 octombrie 1929, dedicată omagierii regentului Gheorghe Buzdugan, discursul fiind rostit de Ştefan Cicio-Pop. Pe ordinea de zi a şedinţei se afla şi înscrierea în Constituţie a dreptului Corpurilor Legiuitoare ca, în caz de vacanţă a Tronului, să poată alege suveranul, iar în caz de minoritate a suveranului să aleagă membrii regenţi (v. „Monitorul Oficial”, partea a III-a, Dezbateri parlamentare, din 9 octombrie 1929).  Eftimie Murgu a fost înmormântat în Cimitirul „Kerepesi” din Budapesta. Alături de fostul său mormânt îşi doarme somnul de veci av. Ioan Vlad (tatăl lui Victor Vlad Delamarina), fost primar în comuna Satu Mic, apărător fervent al drepturilor sociale şi politice ale românilor bănăţeni. Pentru informaţii privind ceremonia reînhumării osemintelor lui Murgu la Lugoj, v. „Răsunetul”, Lugoj, XI, 52, 1932, 3; „Răsunetul 229

Adunarea Generală a Societăţii Filarmonice din Lu- goj l-a desemnat, în urma şedinţei din 12 noiembrie 1933, membru de onoare („Răsunetul”, Lugoj, XII, 47, 1933, 3). Între anii 1939 şi 1948 a funcţionat ca magistrat, consilier şi preşedinte al Curţii Administrative din Timişoara. Nu a abandonat definitiv preocupările artistice, fiind membru al Reuniunii de Cântări „Corala Banatului” din Ti- mişoara, sub conducerea muzicală a lui Sava Golumba. Cu prilejul concertului din 14 aprilie 1946 a interpretat partea solistică din Acestea zice Domnul de Sabin Drăgoi, colaborând cu maestrul timișorean și la armonizarea clopo- telor Catedralei Mitropolitane. Timp de doi ani, între 1952 şi 1954, a fost deţinut politic la Securitatea din Timişoara şi în lagărul de la Măr- gineni. Cu prilejul documentării pentru realizarea por- tretului baritonului bănățean, am identificat o epistolă ine- dită, adresată de Sabin V. Drăgoi artistului liric la puţin timp după eliberarea sa din detenţie. Faptul că rândurile lui Drăgoi fuseseră aşternute pe o carte poştală, la vedere, într-o

cultural”, Lugoj, ediţia specială din 21 decembrie 1932; „Banater Bote”, Lugoj, XXXIV, 97, 1932, 3, şi XXXIV, 98, 1932, 1; Săvulescu 2008, 20; Stan 2005b, 77.  În anul 1948 s-a stins din viaţă tatăl său, Sebastian Olariu, protopopul Făgetului (un panegiric a fost publicat în „Foaia diecezană”, Caransebeș, 38-39, 1948, 9). Dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, al cărui tată slujise ca preot ortodox într-o comună învecinată, Coştei, i-a trimis un mesaj de condoleanţe, redactat pe o cartotecă de birou purtând antetul instituţiei, datat 29 septembrie 1948: „Amintirea bunului prieten de o viaţă întreagă al tatălui meu o vom păstra cu pietate. El a fost cel mai bun, cel mai blând dintre oameni, necunoscându-i semeni”.  Sava Golumba a fost membru în Corul Operei Române din Cluj, interpretând, într-una din stagiuni, şi un rol secundar din Samson şi Dalila de C. Saint-Saëns (Olariu [1954]). 230 epocă în care orice contact, verbal sau scris, cu un proscris al regimului comunist putea declanşa un proces de intenţie, conturează verticalitatea morală a autorului Năpastei:

„Dragă Titule, Reîntorcându-mă din concediu aseară, am avut prilejul să-l întreb pe dir. nostru adm., Borza, dacă ţi-a găsit plasament şi, spre marea mea bucurie, mi-a spus că da. Noi nu înfiinţăm nicio filială la Timişoara, ci pe lângă Sfatul Popular se constituie un cerc de folclorişti amatori, în frunte cu Lae Ursu, care lucrează benevol, nesalariaţi, sub îndrumarea noastră. Îţi scriu, deocamdată, aceste puţine rânduri, rezervându-mi plăcerea pt. mai târziu, când mă descon- gestionez de prea multele probleme care m-au întâmpinat la sosire. Toate cele bune ţie şi familiei tale şi cu priete- neşti îmbrăţişări pentru tine, Sabin Drăgoi 21 IX 1954”

După eliberare, Titus Olariu va relua activităţile muzicale, activând sub auspiciile filialei timişorene a Uniunii Compozitorilor, în calitate de corist şi dirijor al Corului Ca- tedralei Mitropolitane. În cadrul unui concert religios sus- ţinut de Corul Catedral, sub bagheta lui Nicolae Ursu, sub genericul „Duminica Ortodoxiei” (25 martie 1956), a interpretat partea solistică a compoziţiei sale, Tatăl nostru, lucrare armonizată de N. Ursu. S-a stins din viaţă în 30 august 1960 la Timişoara. Astăzi, după câteva decenii de nemeritată uitare, cercetând prodigioasa sa activitate artistică şi politică, cu ajutorul do- cumentelor puse la dispoziţie de fiica sa, av. Santuzza Olariu, baritonul bănăţean ni se relevă ca o personalitate a scenei lirice bănățene și naționale (cf. Stan 2005b, 90-100).

231

Refugiul instituţiilor de artă ieşene la Făget în anii 1944-1945

Ca urmare a Dictatului de la Viena, unele din importantele instituţii de cultură clujene, Academia de Muzică şi Artă Dramatică şi Opera Română, s-au refugiat la Timişoara, continuându-şi activitatea sub titulatura de Con- servatorul din Cluj-Timişoara (la început, sub directoratul lui Augustin Bena, apoi, între 1943 şi 1945, sub cel al lui Sabin Drăgoi), respectiv Opera Română din Cluj-Timişoara (condusă, în perioada 1940-1944, de asemenea, de autorul operei Năpasta, apoi de Jean Rânzescu). O experienţă similară vor trăi şi principalele insti- tuţii de învăţământ şi cultură din capitala Moldovei. Înce- pând cu luna martie 1944, odată cu dramatica retragere a armatei române de pe frontul sovietic, Liceul Naţional (urmaşul vechii Academii Mihăilene), Academia de Arte Frumoase, Academia de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” şi Filarmonica „Moldova”, cuprinzând sute de

 Între profesorii Liceului Naţional se aflau V. Marineanu, Martiniuc, Simionescu şi I. Carp (profesor de muzică).  La Făget au fost prezenţi pictorul Corneliu Baba, precum şi sculptorii Ion Irimescu şi Iftimie Bârleanu.  La secţia de Artă Dramatică a Academiei erau înscrişi, între alţii, actorii Gh. Leahu (a susţinut exemenul de licenţă la Făget), Al. Alexandrescu (viitor actor al Teatrului Municipal din Braşov) şi Ernest Maftei. Printr-un decret semnat, în 1931, de Nicolae Iorga, instituţiei de 232 profesori, artişti şi elevi, vor fi găzduite de localitatea timişeană Făget. Rector al Academiei de Muzică şi Artă Dramatică era Radu T. Constantinescu (aflat în această funcţie din anul 1938), reputat profesor şi pianist-concertist, membru fondator al Filarmonicii „Moldova”. Săptămânal, în fiecare duminică, în localul filialei ASTREI Bănăţene din Făget, erau prezentate programe artistice (în care erau implicaţi artişti lirici, instrumentişti şi actori), precedate de

învăţământ ieşene îi fusese atribuită titulatura de Academie Regală. Pentru a evita unele posibile confuzii vom folosi, în prezentul capitol, şi vechea titulatură, Conservator, aşa cum apare în presa vremii.  Ordinul evacuării Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi a fost emis în 10 martie 1944, fiind pus în aplicare începând cu data de 21 martie. Filarmonica „Moldova” va fi evacuată la Făget câteva zile mai târziu, în 25 martie, după un ultim concert simfonic susţinut în 19 martie 1944 (cel de-al 26-lea concert simfonic din stagiunea curentă ieşeană). Pentru că nu toţi membrii orchestrei luaseră drumul pribegiei, orchestra a fost completată, la Făget, cu instrumentişti locali. Instituţia era condusă de Radu T. Constantinescu, deoarece Mircea Bârsan, cel numit în postul de director, nu se prezentase la Făget. Stagiunea făgeţeană (continuarea celei de-a II-a stagiuni a Filarmonicii) a debutat cu concertul simfonic din 23 aprilie 1944, în sala „Dacia” din Făget, sub bagheta lui Antonin Ciolan, cu un repertoriu alcătuit din Uvertura la opera Oberon de Weber, Simfonia a VII-a de Beethoven şi Poema Română de George Enescu. Stagiunea a II-a (1943-1944) a fost încheiată prin susţinerea a 12 concerte simfonice (concertele cu numerele 27-38). Stagiunea a III-a a fost deschisă la Făget odată cu concertul din 26 august 1944, sub bagheta lui George Pavel. Teatrul Naţional din Iaşi a fost transferat la Jimbolia. Potrivit istoricului Dumitru Tomoni (Tomoni 1999, 196), ordinul de încartiruire a personalului instituţiilor refugiate a fost transmis Preturii Făget, de către Prefectura Judeţului Severin, în 21 mai 1944.  Concertul inaugural al Filarmonicii ieşene (ca instituţie de stat, urmaşă a Societăţii „George Enescu”), dirijat de George Enescu, a avut loc la Iaşi în 9 octombrie 1942. 233 recitări şi conferinţe (susţinute de Al. Zirra, Constantin Georgescu, Costică Constantinescu, Roman Simionescu – rectorul Academiei de Bele-Arte – ş.a.), iar în sala festivă a Hotelului „Dacia”, cu aceeaşi frecvenţă, concerte simfonice. La Lugoj au fost prezentate trei concerte simfonice, primul având loc în 17 iunie 1944, în sala Teatrului „Traian Grozăvescu” (al 34-lea concert din finalul stagiunii a II-a, 1943-1944), sub bagheta lui Antonin Ciolan (profesor la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi şi director muzical general al Operei din Odessa), prilejuit de inaugurarea Asociaţiei Culturale a Tineretului Român (ACTR), cu opusuri de W. A. Mozart (Uvertura la opera Nunta lui Figaro), Ludwig van Beethoven (Simfonia a III-a) şi George Enescu (Poema Română), cu o prezentare a lui Constantin Georgescu („Răsunetul”, Lugoj, XXIII, 18, 1944, 3, şi XXIII, 27, 1944, 2). Cel de-al doilea concert a avut loc, pe scena Teatrului lugojean, în 24 martie 1945 (cel de-al 20-lea concert simfonic din seria inaugurată la Făget, în cadrul celei de-a III-a stagiuni, 1944-1945), sub bagheta lui Alexandru Garabet, cu opusuri semnate de Rehbaume (uvertura Don Pablo), Haydn (Simfonia a V-a), J. Massenet (Menuet din Manon), Filaret Barbu (poemul simfonic Babacai) şi Ceaikovski (Capriciu italian). Concertul a fost dat în beneficiul Crucii Roşii pentru Săptămâna Ostaşului. Ultimul concert simfonic din timpul refugiului bănăţean a fost susţinut la Lugoj, în 19

 În timpul refugiului în micul târg bănăţean, Alexandru Zirra a compus opera Alexandru Lăpuşneanu.  Cf. programul concertului (Arhiva Filarmonicii de Stat „Moldova” din Iaşi). Întreaga mea gratitudine doamnei Carmen Chelaru, consultant artistic la Filarmonica „Moldova” din Iaşi, care mi-a pus la dispoziţie documentaţia privind activitatea artistică a instituţiei ieşene în timpul refugiului. 234 mai 1945, în sala festivă a Hotelului „Dacia” (cel de-al 25- lea concert al stagiunii a III-a), sub conducerea muzicală a lui George Pascu, avându-l ca solist pe violonistul Alexandru Garabet. Programul a cuprins lucrări de Schubert (uvertura Rosamunda), Bach (Arie pentru vioară şi orchestră), Tartini/ Kreisler (Variaţiuni pe o temă de Corelli), Pugnani/Kreisler (Tempo di menueto), Francoeur/Kreisler (Siciliana şi Rigaudon), Ceaikovski (Andante), Dvořák (Simfonia a IX-a, „Din lumea nouă”) şi Weber (Uvertura din opera Oberon). Repertoriul oferit publicului meloman din Făget a cuprins creaţii de Beethoven (Simfoniile I, a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, a VII-a şi a VIII-a, uverturile Egmont, Coriolan şi Prometeu, Uvertura la opera Fidelio), Mozart (uverturile la operele Nunta lui Figaro, Don Giovanni şi Flautul fermecat, Simfoniile 36, 39 şi 40), Brahms (Simfonia a II-a), George Enescu (Poema Română), Ermano Wolf-Ferrari (Uvertura la opera Secretul Suzanei), Ceaikovski (Serenada pentru orchestră de coarde şi Capriciu italian), Schubert (Simfonia a V-a), George Pavel (Divertisment bănăţean), Sabin Drăgoi (Hodoroaga şi Zdrăngănita, opusuri pentru pian, şi Divertisment rustic), Grigoraş Dinicu (Hora staccato), Filaret Barbu (Suita bănăţeană şi poemul simfonic Babacai), Richard Strauss (Moarte şi transfiguraţie) ş.a. Concertele erau dirijate, alternativ, de A. Ciolan, G. Pavel, C. Nosec, Al. Garabet şi Em. Elenescu, cu colaborarea solistică a lui Al. Garabet (vioară), L. Doroftei (violoncel), L. Burada şi Ileana Palfy (Concertul pentru două viori de J. S. Bach) şi M. Bratu.

 Carol Nosec înfiinţase un cor al elevilor ieşeni şi făgeţeni, care susţinea concerte şi participa în fiecare duminică la Liturghia oficiată la biserica ortodoxă. Informaţii privind repertoriul abordat în Banat, în Pascu – Gherman – Braica 1980 şi Pascu – Sava 1987. Autorii 235

Incluzându-se în repertoriu lucrări vocale şi instrumentale mai accesibile, cu un anumit grad de popularitate în rândul auditorilor de nivel mediu, erau oferite spectacole (numite şi şezători culturale) şi publicului din unele loca- lităţi rurale limitrofe: Băteşti, Brăneşti şi Remetea Luncă (25 iunie 1944), Surducu Mic şi Fârdea (2 iulie), Bujor (azi Traian Vuia), Gladna Română, Remetea şi Topla (8-9 iulie), Bichigi, Bujor şi Săceni (16 iulie), Mănăştiur (25 iulie), Gladna, Drăgsineşti şi Făget (30 iulie), Băteşti (6 august), Mănăştiur (15 august) şi Făget (19 august) (Constantinescu 1986, 165). Adaptându-se noii situaţii şi dorind continuarea procesului de învăţământ, direcţiunea Academiei de Arte Fru- moase din Iaşi-Făget a preconizat, după demararea etapei de înscrieri (15-25 septembrie), organizarea unui examen de admitere pentru anul şcolar 1944-1945, programând, în acelaşi timp, susţinerea examenelor anuale şi a celor restante între 25 septembrie şi 10 octombrie 1944, cursurile universitare urmând să înceapă în 15 octombrie. La rândul său, Liceul Naţional din Iaşi-Făget şi-a anunţat intenţia de a funcţiona, începând cu noul an şcolar, cu toate clasele, punând la dispoziţia elevilor externi un internat. În acest sens, a fost elaborat un prospect al Liceului, care urma să fie expediat la cerere, fiind acceptate înscrieri şi reînscrieri definitive însoţite de taxe şi acte („Răsunetul”, Lugoj,

inventariază 75 de concerte susţinute în timpul refugiului bănăţean, aspect abordat şi într-o monografie publicată cu câteva decenii înainte (Pascu 1957). Impresionat de febrila activitate a instituţiilor muzicale ieşene refugiate la Făget, desfăşurată în condiţii vitrege, Filaret Barbu a publicat un amplu articol în ziarul timişorean „Dacia” din 22 mai 1944, sub titlul Filarmonicii ieşeni. 236

XXIII, 34, 1944, 3: Examenele şi începerea cursurilor la Academia de Arte Frumoase Iaşi-Făget). Direcţiunea Conservatorului remisese anunţuri presei centrale („Universul” din 9 iunie 1944), pentru a comunica data examenelor din sesiunea de vară (15 iunie – 1 iulie 1944), dând publicităţii şi prospectul unui concurs, adresat arhitecţilor şi firmelor de construcţii, în vederea edificării clădirii unui Conservator în oraşul lui Vidu. Până la realizarea proiectului, secretarul Conservatorului a fost mandatat, în 7 august, să identifice, în judeţul Severin, o localitate şi o locaţie în care cursurile Conservatorului să poată fi inaugurate şi ţinute în condiţii optime, iar concertele Filarmonicii să fie prezentate săptămânal. Într-o încercare de a rezolva acuta problemă a spaţiului destinat desfăşurării orelor de curs şi a subvenţionării cazării şi a transportului elevilor şi al studenţilor, Filaret Barbu a adresat un patetic apel-pledoarie prefectului judeţului Se- verin (gen. C. Popescu-Corbul) şi primarului Lugojului (I. Hidu), în care solicita transferarea instituţiilor ieşene de la Făget la Lugoj, capitala judeţului Severin, oraşul încărcat de atâtea semnificaţii culturale, începând cu luna septembrie a anului 1944 („Răsunetul”, Lugoj, XXIII, nr. 31 din 30 august 1944: Pentru Conservatorul şi Filarmonica din Iaşi). La sfârşitul lunii octombrie 1944 era salutată cu entuziasm, într-un anunţ apărut în ziarul lugojean „Drapelul”

 Pentru aşa-numita „muncă de război” se oferise ca voluntar şi Dimitrie Cuclin, profesor la Conservatorul din Bucureşti, care solicitase să fie detaşat la Făget începând cu data de 27 iunie 1944 (v. Constantinescu 1986, 165-166). 237

(seria I, I, 1, 1944, 4, din 29 octombrie 1944), transferarea celor două mari instituţii muzicale ieşene, Conservatorul de Muzică „George Enescu” şi Filarmonica „Moldova”, de la Făget la Lugoj:

„Înregistrăm cu multă bucurie faptul mutării Conservatorului de Muzică şi Filarmonicei «Moldova» din Iaşi – refugiate la Făget – în oraşul Lugoj. Ambele instituţiuni vor activa în mod provizor în oraşul nostru, primind pentru acest scop un concurs nelimitat din partea Primăriei”.

În fapt, era o iniţiativă a lui Radu T. Constantinescu, directorul de facto al Conservatorului (din 15 octombrie, noul manager de iure era profesorul Mircea Bârsan, acesta preluând, ulterior, şi directoratul Filarmonicii), pusă în dis- cuţia Consiliului profesoral în 22 octombrie, un demers similar al Filarmonicii fiind iniţiat cu ceva timp în urmă. Consiliul, alcătuit din Al. Zirra, D. Nosec, C. Constantinescu, Al. Garabet, C. Nosec, D. Ionescu, L. Acker şi V. Darim, l-a împuternicit pe Radu T. Constantinescu să poarte tratative cu reprezentanţii administraţiei lugojene şi cu ministerul de resort din Bucureşti, pentru rezolvarea favorabilă a acestui deziderat. Fostul director al Conservatorului ieşean a declinat solicitarea, propunând delegarea colegului său Dolfi Nosec. În aşteptarea răspunsului oficial din Capitală, Consiliul l-a însărcinat pe Radu T. Constantinescu cu deschiderea cursurilor universitare la 1 Decembrie 1944, urmând ca examenele restante să fie programate începând cu data de 20

 Directorul publicaţiei era Filaret Barbu. Era prima reeditare a ziarului lugojean, fondat de Valeriu Branişte în 1901, după o întrerupere de 24 de ani. 238 noiembrie. Datorită opoziţiei lui Mircea Bârsan, aflat la Bucureşti, proiectul transferului la Lugoj a fost abandonat. Printr-o tardivă adresă semnată de C. Săvulescu, directorul învăţământului superior, în numele ministrului de resort, era aprobată susţinerea sesiunii de examene după data de 20 noiembrie şi deschiderea cursurilor începând cu 1 Decembrie 1944. Refuzând o mutare temporară a Con- servatorului la Bucureşti (datorită prezenţei unei părţi a profesorilor ieşeni în Capitală, la Radio Bucureşti era difu- zată cu obstinaţie falsa ştire a mutării), Radu T. Constanti- nescu, desărcinat de orice funcţie, trimisese ministrului de resort un memoriu, în care prezenta situaţia desfăşurării procesului didactic în comuna timişeană:

„Aici se găsesc 42 de studenţi şi elevi, care au făcut eforturi spre a veni şi urma cursurile... Facem cursurile regulat, suplinind şi pe colegii care nu se găsesc aci, fără a-i fi silit să se prezinte şi fără vreo pretenţie pecuniară, numai în dorinţa de a veni în ajutorul studenţilor şi elevilor dornici de învăţătură. Ar fi deci păcat să întrerupem cursurile...” (Constantinescu 1986, 176-177) .

 La Făget, unde fuseseră transferate, odată cu mobilierul, arhiva şi biblioteca instituţiei, se aflau iniţial 23 de profesori şi 43 de studenţi (Ibidem, 175).  La Orchestra Radio din Bucureşti erau deja angajaţi Em. Elenescu, N. Broască şi Hr. Popescu, iar S. Antropov activa la Opera Română. Se mai aflau în Capitală, cu diferite angajamente, V. Rabega, J. Thibaudet şi Eliza Ciolan.  Aflat pe front, Achim Stoia îşi exprima dorinţa, într-o epistolă adresată lui Radu T. Constantinescu, de a-şi ocupa postul, prin venirea sa la Făget, nepunând problema transferului la Bucureşti. 239

Într-o scrisoare de răspuns la solicitarea lui R. Cons- tantinescu de a se oferi profesorilor ieşeni posibilitatea an- gajării la Conservatorul din Lugoj, F. Barbu înfăţişa iminenta perspectivă a modificării situaţiei juridice a instituţiei:

„Conservatorul lugojean se va statifica începând cu data de 1 aprilie. […] Prin urmare, până nu vei găsi formula cea mai potrivită pentru a putea lua o catedră la noul Conservator din Lugoj, nu voi putea face niciun demers. Pentru acelaşi scop, comunică, te rog, dlor Nosec şi Garabet, deoarece dânşii, prin d. Nosec, mi-au fost scris înainte cu o lună şi jumătate, iar chestia cu statificarea fiind aproape sigură, ar fi, atât la clasa de instrumente de suflat, cât şi la cea de vioară, catedre libere” (Ibidem, 177-178).

Perspectiva mutării la Lugoj devenind iluzorie, au fost iniţiate contacte cu muzicienii timişoreni, pentru un posibil transfer al Filarmonicii „Moldova” în capitala Bana- tului. Printr-o decizie ministerială, Radu T. Constantinescu, soţia sa şi Al. Garabet obţinuseră aprobarea detaşării lor, începând cu 15 martie 1945, la Conservatorul din Timi- şoara, plan zădărnicit însă de refuzul inexplicabil al lui Sabin Drăgoi, directorul instituţiei muzicale bănăţene, de a-şi da acceptul. În 3 martie 1945, mobilierul, biblioteca și arhiva Conservatorului, însoţite de administratorul Petru Pascaru, au fost transportate cu trenul de la Făget la Iaşi. Corpul profesoral şi instrumentiştii Conservatorului şi ai Filarmonicii ieşene au rămas în Banat până la sfârşitul lunii mai, după susţinerea ultimului concert simfonic. Făgetul devenise „o minusculă republică a artelor, o miniaturală Florenţă” (Iancovici 1991, 5). Martor sensibil al experienţei făgeţene a artiştilor moldoveni a fost scriitorul,

240 poetul şi eseistul Gheorghe Alexandru Iancovici. Pentru frumuseţea expresiei şi ineditul evenimentelor evocate, redăm un text care surprinde, în tuşe fine, irizate de melancolia amintirilor adolescentine, atmosfera boemă din pitoreasca aşezare rurală timişeană („Răsunetul”, Lugoj, XXIII, 34, 1944, 1):

„Aspecte făgeţene

Cine a cunoscut Făgetul, cu un an numai în urmă, nu l-ar mai recunoaşte, aproape, vizitându-l din nou. Casele au rămas aceleaşi, e drept, străzile străjuite de castani tot curate sunt şi acum, Begheiul curge la fel de liniştit ca în trecut, printre sălcii bătrâne parcurile sunt tot aşa de umbroase, iar grădinile tot aşa de vesele – şi cu toate acestea s-a produs o schimbare. Pulsează acum o altă viaţă în liniştitul târg pe care-l ştiu din anii cruzi, apar feţe străine cu grai mai viu pe uliţi, şi odată cu lumea nouă se nasc griji noi, gânduri noi, visuri noi. De patru luni, Făgetul e reşedinţa Liceului Na- ţional, a Filarmonicii «Moldova», a Academiei de Bele- Arte, a Conservatorului de [Muzică şi] Artă Dramatică din Iaşi şi a ieşenilor pribegi. Trebuie să fac o mărturisire. Iaşul întotdeauna mi- a fost drag. Nu l-am văzut niciodată, dar îl cunoşteam prea bine din romanele lui Teodoreanu. De aceea, Iaşul a fost pentru mine oraşul inimii. Îmi amintesc că odată ni s-a dat, în liceu, la o teză să ne descriem comuna natală. A fost o adevărată invitaţie la reverie: toată copilăria, cu jocurile, prietenii şi can- doarea ei fără de seamăn, mi-a trecut pe dinaintea ochilor. Dar curios, mi se părea că, evocând-o – cu dealurile din apropiere, unduite dulce, cu râul leneş şerpuind prin lunca minunată, cu uliţi largi, mărginite de salcâmi şi de castani înfloriţi –, nu fac altceva decât să reproduc din memorie o 241

pagină citită cândva. Înciudat, am întrerupt scrisul şi am privit afară pe geam. Şi atunci, încetul pe încetul, m-am lămurit: astfel a scris şi Ionel Teodoreanu despre Iaşul lui. «Dacă-i aşa – mi-am spus –, ce-ar fi atunci să scriu că Fă- getul are ceva din Iaşi, că e un Iaşi în miniatură». Oricât ar fi fost de îndrăzneaţă comparaţia, am riscat-o şi am dus-o cu curaj până la urmă. Dar iată că în anul Domnului o mie nouă sute patruzeci şi patru, Iaşul s-a îndurat să vină la mine, răsturnând mitul lui Mahomed, care s-a dus la munte. Am cunoscut un Iaşi tânăr, cu pasiune pentru artă – pictori, sculptori, muzicanţi, poeţi – şi altele. Ieşenii neau devenit familiari, ne-am deprins să-i vedem pe stradă, în casele noastre, pretutindeni, încât ni se strângea inima la gândul că într-o bună zi vor pleca. În trecutul război, Iaşul a fost locul de refugiu al bucureştenilor; acum, Făgetul a oferit ospitalitate ieşenilor. Făgeţenii nu vor uita niciodată – niciodată – pe ieşeni, fermecătoarele concerte dirijate de maeştrii Nosec şi Ciolan. Un lucru e însă cert: când vor pleca, îi voi urma, deoarece întâmplarea – şi numai ea – a făcut să mă înscriu la o facultate ieșeană [Facultatea de Medicină]. Așa că-i voi vedea la ei acasă pe ieșeni”.

 Memorabilele concerte susţinute de Filarmonica ieşeană la Făget în anii 1944-1945, sub bagheta lui Antonin Ciolan, sunt menţionate de Gh. Alexandru Iancovici şi în volumul său de eseuri Printre trestii de lumină (Iancovici 1986, 240). 242

COLOCVIUL NAȚIONAL DE FOLCLOR „SABIN V. DRĂGOI”

Sub fascinația variantei belințene a Mioriței

În prezenţa unui public select, duminică, 4 noiembrie 2012, au debutat, la Şcoala Gimnazială din Belinţ, lucrările primei ediţii a Colocviului Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi”, dedicat folclorului românesc bănăţean şi muzicii culte. Organizatorii (Primăria Belinţ, Consiliul Local Belinţ şi Şcoala Gimnazială Belinţ) au asigurat un cadru optim pentru desfăşurarea unei manifestări de excepţie, de un cert nivel academic. După vizitarea muzeului găzduit de şcoala din Belinţ (o splendidă colecţie de minerale donate de Constantin Gruescu, Cetăţean de Onoare al comunei, o ex- poziţie închinată istoriei învăţământului bănăţean, realizată, cu ani în urmă, de prof. Simion Dănilă, şi o colecţie cu fragmente de ceramică aparţinând culturii Coţofeni, amenajată de prof. dr. Constantin-T. Stan), distinşii invitaţi (prof. Gelu Stan, prof. dr. Daniela Băcilă, prof. univ. dr. Constantin Catrina, lector univ. Ioan Tomi, prof. univ. dr. Dumitru Jompan, prof. dr. Ion Căliman) au admirat o inedită expo- ziţie de carte veche cu autografe aparţinând unor corifei ai

 „Actualitatea muzicală”, București, nr. 3, martie 2013, p. 14; nr. 11, noiembrie 2014, p. 14; nr. 2, februarie 2016, p. 23. 243 muzicii bănăţene: Sabin V. Drăgoi şi Nicolae Ursu. Lucră- rile colocviului (moderat de Simion Dănilă şi Constantin-T. Stan, iniţiatorul evenimentului) au prilejuit abordarea unor probleme sensibile cu care se confruntă folclorul contemporan, dar şi societatea românească, în general: fenomenul tot mai accentuat al poluării folclorului, manelizarea muzicii româneşti şi asaltul tot mai agresiv al kitsch-ului şi al amatorismului. Lansarea Monografiei muzicale a comunei Belinţ, una din capodoperele folcloristice ale lui Sabin Drăgoi, într-o reeditare anastatică, în îngrijirea lui Constantin-T. Stan, cu studii introductive semnate de Constantin Catrina şi Simion Dănilă, s-a constituit într-o emoţionantă evocare a Belinţului de altădată, a oamenilor săi, vrednici truditori ai pământului, care au transmis urmaşilor nestemate ale folclorului bănăţean, a căror vechime se pierde în negura timpului. Prima ediţie a Colocviului Naţional de Folclor „Sabin Drăgoi” a fost încununată, în final, printr-un concert instrumental, care i-a avut ca protagonişti pe Amalia Ştefania Lina, pian (elevă la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu” din Timişoara, la clasa conf. univ. dr. Sorin Dogariu) – cu pagini dintr-o sonată mozartiană şi partea a II-a (Colind) din Suita românească de Eugen Cuteanu –, Raul Petrescu, clarinet, elev la Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj, clasa prof. Lucian Costi (Prin Munţii Apuseni de Liviu Comes), şi Raluca Miclăuş, pian, profesoară la Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj, care a dăruit spectatorilor prezenţi o miniatură semnată de Vasile Ijac, La crâşmă. Motivaţi de valoarea intrinsecă a melodiilor cu- prinse în ediţia princeps a Monografiei muzicale a comunei Belinţ (Scrisul Românesc, Craiova [1942]), ecoul unui ancestral strat folcloric (colinde, doine şi cântece propriu-zise,

244 bocete, balade şi dansuri), care au constituit izvor de inspiraţie pentru reprezentanţi de frunte ai şcolii componistice româneşti (Sabin Drăgoi, Paul Constantinescu, Eugen Cuteanu, Delly-Szabó Géza), dar şi pentru un corifeu al muzicii de avangardă europene, György Ligeti, generând adevărate capodopere ale literaturii muzicale camerale şi simfonice, prezente cu obstinaţie pe importante scene de concert naţionale şi internaţionale, încurajaţi de generosul sprijin al Consiliului Judeţean Timiş, am decis reeditarea, după şapte decenii, a acestui monument al folcloristicii româneşti, o adevărată carte de vizită a spiritualităţii rurale româneşti bănăţene. Dincolo de modalitatea, pe alocuri subiectivă, ve- tustă de structurare a categoriilor şi speciilor folclorice care fac obiectul Monografiei, a unor teoretizări care, astăzi, în lumina folcloristicii contemporane, pot părea caduce, precum şi a inconsistenţei preocupării vizând interpretarea lexicului local şi a utilizării improprii a sistemului de ver- sificaţie a textelor care constituie suportul literar al melodiilor culese, rodul „aventurii” folcloristice a lui Sabin Drăgoi, generat de providenţiala iniţiativă a Institutului Social Banat-Crişana, în anul 1934, are incontestabile sclipiri de geniu. Din cuprinsul Monografiei, zămislite în urma fericitului popas folcloristic, încurajat de Dimitrie Gusti, răzbat, cu claritate şi consecvenţă, prospeţimea şi savoarea folclorului ţărănesc dintr-un areal cultural sui- generis, ce a impus o inedită variantă a baladei Mioriţa, o capodoperă de o hieratică frumuseţe, care a făcut o ade- vărată carieră în creaţia cultă românească şi universală. Ca o continuare firească a demersului folcloristic al lui Sabin Drăgoi au fost reeditate şi cele XXX Coruri aranjate şi armonizate după melodiile poporale culese, notate şi alese

245 din comuna Belinţ, album coral publicat la un an de la investigaţia folcloristică belinţeană (Lito Pregler, Timişoara [1935]), capodoperă a literaturii corale româneşti, care cuprinde, selectiv, 15 coruri mixte şi tot atâtea bărbăteşti, armonizări ale melodiilor de colinde, doine şi cântece, dansuri prezente în Monografie. Fiind vorba de o ediţie anastatică, am respectat cu fidelitate textul ediţiilor princeps, evitând orice fel de imixtiune, inclusiv de natură gramaticală, în corpusul lucrărilor, pentru a oferi cititorului bucuria unei lecturi fluente, po- tenţate de parfumul frust al lexicului interbelic. Pentru a facilita lectorului contemporan o imagine critică, obiectivă şi cuprinzătoare, cu informaţii aduse la zi, am analizat demersul monografic al lui Sabin Drăgoi din triplă perspectivă: istoriografică, folcloristică (prin cele două studii semnate de Constantin-Tufan Stan şi Constantin Ca- trina) şi lingvistică, prin Glosele datorate lui Simion Dănilă. Ne-am străduit să adoptăm un sistem unitar de tehnoredactare a textelor, doar în unele situaţii (vezi, de exemplu, modul de întocmire a bibliografiei) preluând maniera de redactare specifică fiecărui autor în parte. Graţie diligenţelor organizatorilor, inedita manifestare, desfăşurată în ambianţa rustică a Belinţului (unde a debutat ca învăţător, în 1794, Dimitrie Ţichindeal, „gură de aur”), a reprezentat un succes, participanţii manifestându-şi, de pe acum, dorinţa de a reveni, în 2013, la cea de a II-a ediţie.

Desfăşurată la Belinţ, localitatea timişeană în care a debutat ca dascăl, în 1794, Dimitrie Ţichindeal, „gură de aur”, într-un feeric decor autumnal, cu încă dulcea nostalgie

246 a sonorităţilor corale ale madrigaliştilor lui Marin Constantin, care au răsunat aici în anul 1973, cea de-a II-a ediţie a Colocviului Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” a propus un program dens şi atractiv. Cei doi moderatori, subsemnatul, iniţiatorul Colocviului, şi Simion Dănilă (membru al Uniunii Scriitorilor din România, un intelectual providenţial al locului), au prezentat invitaţilor (personalităţi din lumea muzicii – maestrul Gelu Stan, dr. Daniela Băcilă, dr. Dan Băcilă –, dar şi specialişti din sfera folclorului literar – prof. dr. Marcu Mihail Deleanu şi prof. dr. Vasile Pistolea, pu- blicişti, scriitori, oameni de cultură), în debutul manifestării, câteva ecouri care au reverberat în răstimpul scurs de la prima ediţie, după lansarea ediţiei anastatice a Monografiei muzicale a comunei Belinţ, una din capodoperele folcloristice ale lui Sabin Drăgoi, la şapte decenii de la publicarea ediţiei princeps. Mirabila variantă a baladei Mioriţa, identificată de autorul Năpastei la Belinţ, în 1934, sub forma unui colind (preluată ca citat, in integrum, de Paul Constan- tinescu în balada corală omonimă şi György Ligeti în Concert românesc), a prilejuit, la Cluj, un splendid demers muzicologic al universitarei Bianca Ţiplea-Temeş. Ceea ce, iniţial, Constantin-T. Stan intuise, ca sursă de inspiraţie în creaţia de tinereţe a lui Ligeti (v. György Ligeti şi balada Mioriţa, în „Muzica”, Bucureşti, XXIII, 2, aprilie-iunie 2012, p. 36-40), a fost confirmat ulterior, de prodigioasa muzicologă, prin identificarea în fondul Ligeti din cuprinsul colecţiilor Fundaţiei „Paul Sacher” din Basel a unui caiet de muzică cuprinzând 27 de transcripţii, în manuscris, ale unor cântece din folclorul oltenesc şi bănăţean, între care şi şase melodii din culegerea lui Sabin Drăgoi, inclusiv Mioriţa. După un prim excurs muzicologic („Concert românesc” de Ligeti: de la cilindrii de ceară la orchestra simfonică, în

247

„Studia UBB Musica”, Cluj-Napoca, LVIII, 1, 2013, p. 51-57; cf. György Ligeti’s Cultural Identities, Edited by Amy Bauer and Márton Kerékfy, Rotledge, New York, 2018), autoarea a fost invitată la prestigiosul simpozion organizat, anual, la Szombathely (13 iulie 2013), sub patronajul Aca- demiei Ungare de Ştiinţe şi al Institutului de Muzicologie din Budapesta, dedicat corifeului muzicii de avangardă (decedat la Viena în 2006) la împlinirea a nouă decenii de la naşterea sa (pe plai mioritic, la Târnăveni), oferind spe- cialiştilor, sub un alt titlu (Ligeti and Romanian Folk Music: an Insight from the Paul Sacher Foundation), rodul recentelor sale cercetări muzicologice. (Invitată la Belinţ, pentru a conferenţia în chiar cadrul matricial al sublimei variante a Mioriţei, muziciana a declinat, spre regretul nostru, participarea, în ultimul moment, din motive obiective, cu promisiunea de a onora însă, pe viitor, invitaţia.) Omagierea maestrului Constantin Catrina, trecut de curând la cele veşnice, unul din importanţii contributori (alături de Constantin-T. Stan şi Simion Dănilă) ai ediţiei anastatice a Monografiei muzicale a comunei Belinţ, a prilejuit o pioasă şi emoţionantă trecere în revistă a biografiei şi a principalelor repere profesionale din cariera ilustrului folclorist, bizantinolog şi istoriograf, prin prezentarea unui volum omagial, ieşit de curând de sub tipar: Constantin Catrina – 80 de ani, sub coordonarea lui Ioan Lăcătuşu, în îngrijirea Corneliei Catrina (editat de Eurocarpatica şi Meca- trin din Sfântu Gheorghe), volum tipărit sub egida Centrului European de Studii Covasna – Harghita. Din păcate, timpul n-a mai avut răbdare, maestrul urmând să fie omagiat post- mortem, de prieteni, de reprezentanţi ai elitei muzicologiei româneşti. Apropiata aniversare a 150 de ani de la naşterea „doinitorului Banatului”, „omul celor mai dulci cântări ro-

248 mâneşti” (cum îl numea Nicolae Iorga pe Ioan Vidu în pane- giricul publicat cu prilejul trecerii maestrului, în 1931, în lumea cea fără de dor), a generat o aplicată discuţie pe marginea rolului jucat de vechea Reuniune Română de Cântări şi Muzică din fosta capitală culturală a românilor bănăţeni în conservarea şi efervescenţa manifestării spiritualităţii româ- neşti. A fost o ediţie dedicată unor lansări şi prezentări de carte, volume tipărite în 2013 la editura timişoreană Euro- stampa: Daniela Băcilă (destoinic realizator de emisiuni la Radio Timişoara), Istoria vieţii folclorice în Banat de la începutul secolului al XX-lea până în prezent (o amplă sinteză a vieţii folclorice româneşti bănăţene); Constantin- Tufan Stan, Vasile Ijac. Părintele simfonismului bănăţean (o primă încercare monografică dedicată autorului celei dintâi simfonii din istoria muzicii bănăţene, unicul bănăţean care a urmat cursuri la Paris, la Schola Cantorum, ca învă- ţăcel al lui Vincent d’Indy, unul din cei şase compozitori din acest topos geografic, iluminat de surprinzătoare inflexiuni baroce, laureaţi ai Premiului Naţional de Compoziţie „George Enescu”); Simion Dănilă, Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene (pasionante investigaţii şi incursiuni analitice în universul lingvistic din arealul Banatului). Ca dar oferit invitaţilor, organizatorii (Consiliul Judeţean Timiş, prin ing. Răzvan Hrenoschi – care sprijină constant, cu dăruire, actul cultural autentic –, Primăria şi Consiliul Local Belinţ, Şcoala Gimnazială Belinţ şi, nu în ultimul rând, Asociaţia Cultural- Umanitară „Hora Belinţului”) au propus câteva momente inedite: un popas la casa graficianului şi poetului chizătăian Gheorghe Bălan (un artist cu sclipiri geniale, trecut în nefiinţă în 2003, apreciat de Ştefan Augustin Doinaş – care i-a prefaţat un volum de versuri –, elogiat de Andrei Pleşu

249

şi Gabriel Liiceanu, ce au exprimat aprecieri laudative despre originala sa creaţie plastică), unde a fost dezvelită o placă memorială şi a fost lansat un album de grafică şi poezie (alcătuit de Marian Oprea), clipe de reculegere la casa Şepeţienilor, din acelaşi falnic, cândva, Chizătău, sublimat de episodica prezenţă a lui Ciprian Porumbescu, în 1882, şi în satul Şanoviţa, în curtea casei natale a lui Nico- lae Ursu. A fost un Colocviu desfăşurat într-un perimetru sacru al spiritualităţii bănăţene şi naţionale, prilej de profunde şi luminoase rememorări şi învăţăminte, dar şi de schiţare a unor îndrăzneţe proiecte pentru viitorul apropiat, în aştep- tarea următoarei ediţii.

Organizatorii celei de a III-a ediţii a Colocviului Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” (Belinţ, 12 octombrie 2014.), Constantin-T. Stan şi Simion Dănilă, deopotrivă moderatori (tutelaţi logistic de instituţiile administraţiei locale – Primăria şi Consiliul Local –, Şcoala Gimnazială, Asociaţia Cultural-Umanitară „Hora Belinţului” şi Consiliul Judeţean Timiş, care a supervizat financiar evenimentul), au optat pentru o desfăşurare în două etape. În prima parte, amfitrionii (managerii Şcolii Gimnaziale din Belinţ) au oferit invitaţilor posibilitatea de a vizita câteva expoziţii de excepţie, adevărate puncte de atracţie pentru oricine doreşte să pătrundă în universul încărcat de esenţe spirituale al comunei: Muzeul de Istorie a Şcolii (o titulatură modestă, care cuprinde însă un adevărat evantai de exponate-document, imagini şi informaţii dedicate reconstituirii istoricului învă- ţământului bănăţean), Muzeul Mineralogic al Banatului de

250

Câmpie (o valoroasă donaţie datorată renumitului colecţionar Constantin Gruescu, „milionarul sărac” din Ocna de Fier, Cetăţean de Onoare al localităţii, cunoscut şi preţuit şi dincolo de fruntariile ţării pentru unicatele sale mondiale) şi o mică expoziţie de grafică Gheorghe Bălan (1947-2003), o personalitate culturală a satului Chizătău, deopotrivă un hăruit bard, cu un bun renume în Capitală, unde a avut parte, în pasagera etapă solară a carierei sale artistice (1978- 1979), la debutul său literar (volumul de poeme Ferigi), de o măgulitoare prefaţă semnată de Ştefan Augustin Doinaş. Unul din aspectele inedite ale acestei ediţii l-a constituit reunirea unor personalităţi reprezentative din două bresle artistice, Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, sub emblema folclorului muzical-literar: Mar- cu Mihail Deleanu, Ion Căliman, Ioan Viorel Boldureanu, Dumitru Jompan – cu o scurtă prezentare a unuia din ultimele sale opusuri de istoriografie muzicală, o monografie Gheorghe Dobreanu –, Ioan Tomi, prolificul şi acribiosul muzicolog timişorean, care ne-a oferit, în avanpremieră, câteva infor- maţii despre cel de-al doilea volum al lexiconului său închi- nat muzicienilor bănăţeni (în curs de apariţie), Rodica Giurgiu, Ovidiu Giulvezan ş.a. Selecta asistenţă a avut parte de un moment emoţionant: evocarea sculptorului bănăţean Ştefan Gomboşiu (1904-1978) – autor al unui monument, inaugurat la Belinţ în 1938, închinat eroilor din Primul Război Mondial – de către fiica sa, scriitoarea şi tradu- cătoarea bucureşteană Liana Maria Gomboşiu. Nu a fost un popas întâmplător, doamna Gomboşiu având legături de rudenie, pe linie maternă, cu marea familie a Şepeţienilor, patriarhii muzicii corale româneşti. Lingvistul Simion Dănilă a avut inspirata iniţiativă de a înfăţişa (printr-o proiecţie video), în prologul primei etape a Colocviului, o

251 listă a personalităţilor locale şi zonale, care, în funcţie de data aniversării sau comemorării, urmează să fie evocate şi omagiate. Etapa a doua a Colocviului a continuat la Chizătău, unul din polii muzicii corale româneşti, cu amintirea încă vie a operei lui Trifu Şepeţian, modestul preot de ţară, înte- meietor, în 1840, al primei corale româneşti din mediul rural. După un moment de reculegere la mormintele Şepeţienilor, ale bravilor şi entuziaştilor săi corişti, dar şi la cel al poetului- grafician Gheorghe Bălan, invitaţii au asistat la un însufleţit spectacol coregrafic susţinut pe scena Căminului Cultural, un edificiu recent renovat. Cele două lansări de carte (Gheorghe Bălan, N-am ştiut să sting un trandafir, Poezii postume, Ediţie îngrijită de Simion Dănilă, şi Victor Vlad Delamarina acuarelist, Ediţie îngrijită, prefaţă şi studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, ambele apărute la editura timişoreană Eurostampa în acest an) au prefaţat punctul culminant al Colocviului, un moment evocator Ni- colae Ursu, la 45 de ani de la moartea sa. Autorul episodului omagial, subsemnatul, a vernisat o mică expoziţie docu- mentară, cuprinzând culegeri corale şi monografii muzicale în ediţii princeps cu autograf (Zece coruri, Timişoara, 1937; 3 Coruri populare bănăţene mixte, Timişoara, 1943, Zece colinde şi cântece de stea, Timişoara, 1938 – cu audiţia colindei Vine Crăciunu pe sară, în magistrala înregistrare a „Madrigalului” –, Contribuţiuni muzicale la monografia comunei Măguri (jud. Cluj), Timişoara, 1940; Contribuţii muzicale la monografia comunei Ohaba-Bistra (Banat), Bucureşti, 1956), subliniind perenitatea operei marelui profesor, folclorist, dirijor şi compozitor: o creaţie care străbate, cu aceeaşi ingenuitate şi vitalitate, timpul, emoţionând şi as- tăzi prin farmecul ductului melodic, autenticitatea înveşmân-

252 tării armonice (cu un echilibrat raport tonal-modal, prin care reuşeşte să surprindă, în numeroase pagini corale, etosul folclorului românesc) şi redarea, prin aşa-numitul ritm şchiop (aksak), a specificităţii jocului popular bănăţean. La întregirea personalităţii muzicianului a contribuit Rodica Giurgiu, autoarea unei ediţii critice postume (Folclor muzical din Banat şi Transilvania. 300 colinde, cântece şi jocuri, Editura Muzicală, Bucureşti, 1983). Au fost relevate persistenţa în timp a unui benefic ecou al creaţiei lui N. Ursu, permanenţa şi intensitatea unor reverberaţii cu uimitoare proiecţii în actualitate, concretizate în creaţia lui Remus Georgescu, care s-a inspirat din melopeile extrase dintr-o culegere de referinţă, Cântece şi jocuri din Valea Almăjului (Banat), Editura Muzicală, 1958 (Omagiu postum lui George Enescu), în cele două suite almăjane: Mica suită de cântece şi dansuri vechi din Banat, pentru orchestră de coarde şi percuţie (1976), şi Suita concertantă, pentru flaut, oboi, clarinet, fagot şi or- chestră de coarde (1983). Un adevărat corolar al preluării moştenirii folcloristice a lui N. Ursu îl constituie însă Scoică/Shell. Monografia comunei Sârbova (Concert pentru orchestră de coarde) de Anatol Vieru (prima audiţie absolută a avut loc în 6 noiembrie 1982, cu Orchestra Filarmonicii „Banatul” din Timişoara, sub bagheta lui Remus Georgescu, căruia i-a fost dedicat opusul). Autorul a extras şi tratat, într-o manieră modernă, care aminteşte de texturile lui György Ligeti, elemente motivice din toate cele 70 de melodii culese de Nicolae Ursu în comuna Sârbova în 1938 (studiul a fost publicat, succesiv, în 1939, într-un volum colectiv – alături de contribuţiile pluridisciplinare ale celorlalţi membri ai echipei sociologice a Institutului Social Banat-Crişana care au investigat comuna în 1935 –, şi în volum separat, în 1940, premiat de Academia Română), străduindu-se să

253 recompună, aşa cum mărturiseşte în textul din programul de sală al primei audiţii (cf. Anatol Vieru, Cuvinte despre sunete, Cartea Românească, 1994, p. 89-90), un timp psihologic:

„Am vrut să obţin, în desfăşurarea muzicală, clarităţi variabile, de la precizia totală […] până la totala neclaritate. Am folosit pentru aceasta, pe verticală, supra- puneri de la unison până la 15 voci cu totul distanţate între ele […], iar pe orizontală, decalajul prin politempíi până la lipsa totală de puls. Orice muzică se desfăşoară într-un timp real, măsurabil cu ceasul. Totodată, în conştiinţa noastră, ea este proiectată într-un timp psihologic; acesta din urmă nu este liniar – el fluctuează, are noduri, curgere variabilă, momente de opintire, prezintă diferenţe de la o dată la alta şi de la om la om, admite tot felul de densităţi. În Monografie am vrut să recompun acest timp psihologic”.

Ca notă discordantă în fluenţa şi firescul derulării ultimului act al Colocviului, rememorăm, în treacăt, inter- venţia intempestivă, cu accente disonante, excesiv senti- mentaloide, a dirijorului D. Nicoară (cu un discurs amintind de pasagera sa experienţă parlamentară din anii ’90), care, bagatelizând interpretarea „Madrigalului” (cu fragmentul din colinda menţionată mai sus) şi subestimând contribuţiile lui Remus Georgescu, Anatol Vieru şi Remus Taşcău la valorificarea moştenirii artistice a lui N. Ursu, a creat o uşoară stare de confuzie, peste care asistenţa a trecut însă cu o ele- gantă detaşare. Ca aprecieri concluzive, participanţii la cea de-a III-a ediţie a Colocviului Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” au achiesat, cu determinare, la ideea reconfigurării Muzeului Corului din Chizătău (devalizat în tenebrele lui decembrie

254

1989) şi la ridicarea unui bust din bronz închinat lui Nicolae Ursu, în 2019, cu prilejul comemorării unei jumă- tăţi de veac de la trecerea sa în eternitate.

Organizatorii celei de-a IV-a ediţii a Colocviului Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” (Belinţ, 11 octombrie 2015), Constantin-T. Stan (membru al Uniunii Compozi- torilor şi Muzicologilor din România) şi Simion Dănilă (membru al Uniunii Scriitorilor din România), deopotrivă moderatori (tutelaţi logistic şi financiar de instituţiile administraţiei locale – Primăria şi Consiliul Local, Şcoala Gimnazială locală, Asociaţia Cultural-Umanitară „Hora Belinţului”, Consiliul Judeţean Timiş şi, nu în ultimul rând, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş), au conferit actualei ediţii consistenţă şi atractivitate. În debutul manifestării, amfitrionii (managerul Şcolii Gimnaziale din Belinţ, doamna directoare prof. Diana Pistrui, secondată de profesorii Ioan Popovici, Gheorghiţă Vasi şi Adrian Zîmbran) au oferit invitaţilor posibilitatea de a vizita (în reluare sau în pre- mieră) expoziţiile de excepţie aflate în incinta cochetului edificiu al şcolii: Muzeul de Istorie a Şcolii, Muzeul Mine- ralogic al Banatului de Câmpie (o valoroasă donaţie dato- rată renumitului colecţionar Constantin Gruescu, „milionarul sărac” din Ocna de Fier, Cetăţean de Onoare al localităţii, cunoscut şi preţuit şi dincolo de fruntariile ţării pentru unicatele sale mondiale) şi o mică expoziţie de grafică Gheorghe Bălan (1947-2003), o personalitate culturală a satului Chizătău, deopotrivă un hăruit bard cu un bun renume în Capitală, unde a avut parte, în pasagera etapă solară a carierei sale artistice (1978-1979), la debutul său

255 literar (volumul de poeme Ferigi), de o măgulitoare prefaţă semnată de Ştefan Augustin Doinaş. A fost, din nou, un fericit prilej pentru reunirea unor personalităţi reprezentative din spaţiul cultural bănăţean, muzicologi, poeţi, scriitori, lingvişti, istorici, care au lansat sau prezentat cărţi, reviste culturale, referate şi studii: preotul Constantin Târziu, Ioan Viorel Boldureanu, Dumitru Jompan (pagini epistolare Nicolae Ursu – Sabin Drăgoi), Vasile Pistolea (o prezentare a ultimului său volum, Viziunea destinului uman în mitul ursitoarelor şi alte credinţe divi- natorii, Editura Dalami, Caransebeş, 2015), Simona Negru (Facultatea de Muzică şi Teatru a Universităţii de Vest din Timişoara), Viorel Cherciu, Dorin Davideanu, Constantin- T. Stan (lansarea ultimei sale creaţii muzicologice, Liviu Tempea. Pianistul-compozitor, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015 – cuvânt-înainte de Simion Dănilă –, cu un portret închinat lui Ioan Iancu, fiul vestitului lăutar Nica Iancu- Iancovici, autorul unei inedite creaţii pentru pian, Belinţana. Pe picior, din Suita pentru piano-forte, compusă în 1863, expunerea şi interpretarea în premieră a unui document cu o valoare inestimabilă pentru istoria muzicii româneşti, Pro memoria, elaborat în 1851 – identificat în 1975, apoi pierdut –, care atestă existenţa Corului din Chizătău), Ga- briela Şerban (periodicul „Bocşa culturală”), Mihai Chiper (revista „Arcadia” din Anina), Angelica Herac (periodicul reşiţean de folclor „Nedeia”), Traian Galetaru (revista „Suflet nou” din Comloşu Mare), Dan Liuţ, George Popovici. Lingvistul Simion Dănilă a continuat mai vechea iniţiativă de a înfăţişa (printr-o proiecţie video), în prologul Co- locviului, o listă a personalităţilor locale care, în funcţie de data aniversării sau a comemorării, urmează să fie evocate şi omagiate.

256

Devenită deja tradiţională, manifestarea, cu un interes tot mai accentuat în rândul specialiştilor, fixată, deopo- trivă, în conştiinţa unui public larg cultivat (spre onoarea organizatorilor, colocviul a fost anunţat şi prezentat la Radio Timişoara şi Radio România Muzical), a devenit un reper pentru dezbaterile de nivel academic închinate folclorului bănăţean şi naţional.

257

CONCURSUL INTERNAȚIONAL DE INTERPRETARE PIANISTICĂ „CLARA PEIA”

Vanda Albotă și Clara Peia, repere în muzica instrumentală bănățeană

În 21 decembrie 2011, Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj a organizat, în Studioul de Concerte „Elisabeta Toth”, un concert extraordinar susţinut de Vanda Albotă, nepoata marii pianiste şi profesoare Clara Peia (1911- 2005), cea care dă numele prestigiosului Concurs Interna- ţional de Interpretare Pianistică instituit, la Lugoj, la iniţiativa subsemnatului, începând cu anul 2013. Valoroasa pianistă bănăţeană, rezidentă la Berlin, dorea să omagieze memoria bunicii sale la împlinirea unui veac de la naşterea sa. Programul, alcătuit într-o firească succesiune graduală stilistică, a cuprins opusuri de J. S. Bach (Suita franceză nr. 5 în Sol major, BWV 816), W. A. Mozart (Variaţiuni în Fa major, pe motivul „Salve tu Domine” de Paisiello, KV 398), Fr. Schubert (Sonata în la minor, op. post. 143), R. Schumann (Kinderszenen, op. 15) şi J. Brahms (Variaţiuni pe o temă de Schumann în fa diez minor, op. 9). Posesoare a

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 972, 10. 258 unei tehnici impecabile şi al unui rafinat tuşeu, care i-au permis trecerea cu eleganţă şi o anumită dezinvoltură prin diferite registre tehnico-stilistice, de la muzica barocă la cea clasică, romantică şi postromantică, Vanda Albotă a confirmat, eclatant, bogatul şi onorantul său palmares interpretativ, consacrat pe importante scene de concert europene. Am receptat nobilul mesaj cu mult entuziasm, nu- trind speranţa readucerii în actualitate a unor vrednici artişti lugojeni, acoperiţi de nedreptul văl al implacabilei uitări. După stingerea ultimului acord, am dat glas unui gând înde- lung cântărit şi evaluat: am promis Vandei Albotă, auditoriului prezent la memorabilul concert că mă angajez să institui un concurs pianistic la Lugoj, primul de acest gen din îndelungata tradiţie culturală a vechii noastre urbe. Animat de vibraţia marii muzici, emoţionat de mesajul pianistic transmis de Vanda Albotă, impresionat de excepţio- nalul parcurs profesional al Clarei Peia – unul din patronii spirituali ai Lugojului muzical –, am înaintat celor ce deţin pâinea şi cuţitul modesta mea solicitare de a cinsti numele Clarei Peia, dar şi pe cel al vrednicei sale nepoate, Vanda Albotă, prin acordarea, cu prilejul primei ediţii a concursului pianistic, a unor diplome de onoare. Răspunsul nu a întârziat să vină, brutal, contorsionat, nedrept de tranşant, sec, rece, robotic, mecanic, inginereşte: cele două artiste nu ar avea valoare şi nu merită efortul de a le dedica o frază însăilată pe un petic de hârtie. Obişnuit cu asemenea reacţii, dintr-o zonă în care nu poţi avea prea mari aşteptări, ne-am consolat, eu şi colegii mei, muzicieni profesionişti, truditori în numele Euterpei, şi am mers înainte. Iată-ne, astfel, ajunşi la cea de-a IV-a ediţie, cu un buget meschin, distribuit cu extremă parcimonie. (La concursul pianistic de la Petroşani, din decembrie 2015, cei care deţin pârghiile

259 puterii decizionale au bugetat competiţia cu aproape 7.000 de lei. Iată, un buget generos acordat pentru un eveniment artistic dedicat tinerilor în patria huilei!) Noi, cei trăitori în oraşul muzicii, avem însă o genă specială, cea a entuzias- mului, care ne dă puteri nebănuite să învingem orice obstacol material. Pentru noi se roagă episcopii, protopopii, preoţii, rabinii, predicatorii şi pastorii care reprezintă aproape toate cultele locale. Sunt sponsorii concursului nostru, cei care nu pun nicio barieră generozităţii în faţa talentului şi inteli- genţei celor mici. Suntem vegheaţi, în acelaşi timp, şi de managerii unor firme (tineri şcoliţi, cultivaţi, inteligenţi), cu capital public sau privat, asociaţii, persoane private, în numele respectului, preţuirii pe care trebuie să le manifestăm, noi, adulţii, pentru vrednicii noştri înaintaşi, dar, mai ales, pentru copii, singura speranţă care ne-a mai rămas, izvor de energie şi renaştere spirituală. Cine este însă această Vanda Albotă, profesoară de pian la Academia de Muzică din Berlin, preşedintele juriului Concursului Internaţional de Interpretare Pianistică „Clara Peia” (de la prima ediţie până în prezent), cea care nu a trezit nicio emoţie pasagerilor cabotini aflaţi în capul mesei? Vanda Albotă (născută la Timişoara în 24 septembrie 1980), absolventă a Liceului de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara (1998), a urmat cursurile Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, specializarea pian (1998-2003), apoi, între 2002 şi 2004, s-a perfecţionat la Hochschule für Musik „Franz Liszt” din Weimar, urmând studii postuniversitare (Konzertexamen, 2004-2008) la aceeaşi instituţie, finalizate cu o specializare (fortepiano şi clavecin) la Universität der Künste din Berlin (din 2008). În prezent, pianista bănăţeană predă pianul la Universitatea din Essen,

260 după un semnificativ stagiu la Academia de Muzică din Berlin. De-a lungul timpului, Vanda Albotă i-a avut ca profesori de pian pe Lava Bratu, Maria Bodó şi Gerlinde Otto, dar la formarea sa profesională au contribuit şi profesorii Cristian Neagu, Remus Georgescu, Larissa Kondratjewa- Schmiedel, Ulrich Beetz (muzică de cameră), Ludwig Bätzel (acompaniament de lied) şi Mitzi Meyerson (clavecin). A susţinut recitaluri solo în România (Arad, Timişoara, Oradea, Bucureşti), Iugoslavia (Pančevo), Germania (Lö- wenstein, Kassel, Karlsruhe, Weimar, Erfurt, Halle, Usingen, Berlin), Polonia (Varşovia); concerte cu ansambluri simfonice: România (Timişoara, Arad, Râmnicu Vâlcea) şi Germania (Greiz, Weimar – CCNeue Weimarhalle, Bad Hersfeld – Stiftsruine, Leipzig – Gewandhaus, Berlin – Philharmonie); înregistrări şi emisiuni în direct la radio şi televiziune: Radio Timişoara, TV Analog, MDR Leipzig, Tele Europa Nova, BBC London; cursuri de măiestrie cu Jean-François Antonioli, Gabriel Amiraş, Paul Badura- Škoda, Dana Borşan, Konrad Elser, András Schiff, Lev Vinocour, Leslie Howard; acompaniament la Concursul Internaţional de Flaut din Timişoara (1998), la cursurile de vară pentru fagot de la Weimar (cu prof. Klaus Thunemann, 2003, 2004), oboi (cu Alexei Ogrintchouk, 2009) şi vioară (cu prof. Nora Chastain, 2011), la cursurile pentru instrumente de suflat din lemn „Emsbürener Musiktage” (cu prof. Matthias Bäcker, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010), la cursul pentru instrumente de suflat din lemn Musikakademie Schloss Weikersheim (cu prof. Albrecht Holder, 2008), la cursurile de flaut şi clarinet Forum Artium la Georgs- marienhütte (cu prof. Wally Hase şi prof. Johannes Peitz, 2008-2011).

261

Activitate pedagogică: pian secundar si principal, corepetiţie balet, coarde, suflători la Liceul de Muzică „Ion Vidu” Timişoara: pian secundar la Hochschule für Musik „Franz Liszt” Weimar (2003-2005); corepetiţie la Hochschule für Musik „Franz Liszt” Weimar (din 2004); pian la Şcoala de muzică „Bertheau & Morgenstern” Potsdam (din 2010); profesoară de pian la Academia de Muzică din Berlin (din 2014) și Universitatea din Essen. Premii şi distincţii 2000: „Nueva Acropolis”, Madrid (Spania), premiul III; „Karl Filtsch”, Sibiu, premiul I. 2002: „Kaufmann”, Bruxelles (Belgia), premiul II; „Yamaha”, Bucureşti, premiul pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări contemporane; „Jeunesses Musicales”, Bucureşti, premiul III. 2004: „AMA Calabria”, Lamezia Terme (Italia), premiul III. 2006: „Ella Phillipp”, Timişoara, premiul I. 1999, 2000: Premiul Fundaţiei Academice Timişoara pentru rezultate excepţionale. 2002-2004: bursă de studii din partea Fundaţiei „Konrad Adenauer”. 2004-2006: bursă de studii din partea DAAD (Deutscher Akademischer Austauschdienst).

Clara Peia, artista lugojeană omagiată (fiica lui Ioan Vojkicza, şeful Casei de schimb „Cărăşana” din Lugoj, şi a Annei n. Graff), a studiat pianul în oraşul natal, de la vârsta de 6 ani, cu Iosif Willer, perfecţionându-se apoi, la Conser- vatorul Comunal din Timişoara, cu pianista lugojeană Irma

262

Hun, absolventă a Academiei de Muzică din Berlin (fostă studentă a lui Eugen d’Albert), şi compozitorul Sabin V. Drăgoi. A absolvit, în anul 1930, ca şefă de promoţie, cursurile Academiei de Muzică din Budapesta, la clasa profesorului Sándor Reschofsky, colaborator apropiat al lui Béla Bartók. A funcţionat ca profesoară de pian la Conser- vatorul Popular de Muzică din Lugoj, începând cu anul 1930 (la un an de la fondarea instituţiei), alături de violo- nista Alice Hartmann-Janovitz (absolventă la Schola Can- torum din Paris), Gheorghe Dippon (tenor cu o specializare la Academia de Muzică „Claudio Monteverdi” din Milano, fost solist la Opera Română din Cluj) şi Filaret Barbu (director, proaspăt licenţiat al unui curs de dirijat la Neues Wiener Konservatorium), până în anul 1946, apoi, după o absenţă temporară, din 1963 până în 1974, interval în care a deţinut şi funcţia de director adjunct. Pianista lugojeană a fost protagonista celor mai importante manifestări muzicale organizate în perioada inter- şi postbelică, sub auspiciile Conservatorului lugojean, ca eminentă profesoară de pian, dar şi ca remarcabilă pianistă-concertistă, în cadrul stagiunilor Orchestrei Societăţii Filarmonice din Lugoj, instituţie fondată în anul 1927. Între elevii Clarei Peia, afirmaţi, mai târziu, pe mari scene de concert naţionale şi europene, s-au aflat György Kurtág, actualul corifeu al şcolii componistice contemporane, fost profesor de pian şi muzică de cameră la Aca- demia de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta, şi Ernő Földvári, apreciat pianist-concertist, talentat şef de orchestră la Opera Maghiară din Cluj, stabilit ulterior în Elveţia, dirijorul unor spectacole de referinţă cu Israel National Opera din Tel Aviv, sub numele de Ernest Paldi. Reme- morând personalitatea lui Gy. Kurtág, fosta sa profesoară

263 scria, cu prilejul jubileului de 40 de ani al Conservatorului din burgul bănăţean:

„Kurtág Gheorghe, talentat pianist cu renume. A devenit compozitor şi a obţinut mai multe premii la concursuri internaţionale cu lucrările sale de muzică de cameră”.

În textul unei cronici publicate în periodicul lugojean „Krassó-Szörényi Lapok” ne sunt oferite detalii despre debutul concertistic al micului pianist. Autorul detaliază aspecte ale concertului susţinut în 28 mai 1933 de elevii profesoarei Clara Peia în sala festivă a Conservatorului de Muzică lugojean. Între micii elevi pianişti, semnatarul articolului menţionează numele lui Gyuri Kurtág, aflat în al doilea an de studiu, aceasta fiind, probabil, prima cronică a unui concert public al viitorului mare compozitor:

„În cadrul unui mic concert foarte reuşit, excelenta profesoară de pian Clara Vojkicza a prezentat progresul elevilor săi particulari, duminică după-amiază, în sala mare a Şcolii Orăşeneşti de Muzică. În program s-au prezentat paisprezece elevi, şi, pe lângă impresia generală, peste rezultatele bune, câţiva din aceştia s-au evidenţiat cu o interpretare sigură şi prin muzicalitatea lor. [...] Din elevii anului II, Gyuri Kurtág a demonstrat măiestria muncii pedagogice a excelentei sale profesoare. [...] Varietatea programului, alcătuit cu atenţie, precum şi performanţele elevilor certifică valoroasa sa activitate pedagogică”.

Talentul pianistic al celuilalt elev, Ernő Földvári, s-a manifestat de timpuriu, încă din primii ani gimnaziali petrecuţi la Lugoj, prin obţinerea marelui premiu „Traian Grozăvescu”, instituit în anul 1936 de fundaţia omonimă, 264 patronată de Conservatorul local. Anunţul admiterii lui Ernő Földvári, în 1937, la Academia de Muzică din Budapesta, un adevărat eveniment cultural pentru micul burg bănăţean, a fost inserat cu satisfacţie în periodicele locale „Acţiunea” şi „Krassó-Szörényi Lapok”:

„Conservatorul Comunal, condus de la înfiinţarea lui de dl prof. Filaret Barbu, a repurtat un mare succes cu elevul E. Földvári, absolvent al anului VIII de pian, clasa dnei prof. Clara Peia, care a prestat examenul de primire al anului II superior (academic) cu nota «foarte bine» la Academia de Muzică din Budapesta. Succesul este cu atât mai vădit, întrucât în comisia examinatoare au figurat două personalităţi marcante ale muzicii moderne, compozitorul Béla Bartók şi pianistul virtuoz E. Do- hnányi”.

Clara Peia a fost o colaboratoare constantă a Orches- trei Societăţii Filarmonice lugojene, instituţie care a avut un rol benefic în întreţinerea unui climat artistic elevat în fosta capitală culturală a românilor bănăţeni. Medalionul Mozart, prilejuit de aniversarea a 175 de ani de la naşterea creatorului vienez, oferit publicului meloman în 9 mai 1931, sub egida Societăţii Filarmonice, concert dirijat de I. Klein, a cuprins câteva capodopere: Simfonia „Jupiter”, Concertul în La major pentru pian şi orchestră (solistă: Clara Vojkicza) şi o arie din opera Don Giovanni (Angela Kardos). Şi-au dat concursul Corul „Ion Vidu”, dirijat de Filaret Barbu (Ave verum), şi Reuniunea Maghiară de Cânt şi Muzică, condusă de A. Arató. Concertul omagial George Enescu, susţinut pe scena Teatrului Orăşenesc în 6 ianuarie 1932, organizat la iniţiativa locotenent-colonelului Dimitrie Petrescu Tocineanu (în toam-

265 na anului 1931, Enescu fusese declarat membru de onoare al Societăţii Filarmonice lugojene), a prilejuit o adevărată panoramare a potenţialului artistic al Lugojului, un burg cu o reală vocaţie muzicală, caracterizat printr-un exemplar ecu- menism cultural: Reuniunea Română de Cântări şi Muzică (dirijor: Filaret Barbu), Corul „Lira” (dirijor: Ioan Bacău), Lugoscher Gewerbe-Liederkranz (Fr. Tietz), Magyar Dalárda (A. Arató), Corul evreiesc „Hazamir” (Fr. Tietz) şi Orchestra Societăţii Filarmonice din Lugoj (la pupitru: I. Klein – Rapsodia Română în Re major, op. 11, nr. 2, de Enescu), având-o ca solistă pe Clara Vojkicza, profesoară la Conser- vatorul Popular de Muzică din Lugoj, în Concertul în Mi bemol major („Imperialul”) de Ludwig van Beethoven. În finalul cronicii, publicate în ziarul „Răsunetul”, autorul remarca faptul că „sala arhiplină i-a ovaţionat îndelung pe interpreţi şi astfel a adus un sincer omagiu maestrului G. Enescu”. Interpretarea Concertului în la minor de Grieg, cu acompaniamentul ansamblului simfonic lugojean, în 2 mai 1932, pe scena Teatrului Comunal (urmat de un recital cu opusuri din creaţia lui Chopin, Debussy şi J. Wieniawski), a generat câteva aprecieri entuziaste din partea lui Filaret Barbu, publicate în presa locală:

„Muzicalitatea fină, tehnica prodigioasă, egală şi perlată a drei Vojkicza, supleţea talentului său se potrivesc minunat de bine cu muzica romanticilor compozitori ca Grieg, Chopin, din care s-a compus prima parte a programului. În Debussy a dovedit o inteligenţă şi un gust deosebit pentru muzica modernă franceză. (Ne-ar fi plăcut să auzim şi ceva din Bartók.) […] este Lugojul un suficient mediu pentru un asemenea talent?”

266

„În toiul unei mari dezorientări de propagandă culturală, chiar în anemia vieţii muzicale româneşti, unde, în afară de cultivarea tradiţională a muzicii corale, nu se zăreşte nimic serios, şi în vâltoarea tuturor necredinţelor” (constatare formulată de Filaret Barbu într-unul din numerele „Răsu- netului”), Orchestra Societăţii Filarmonice a prezentat un concert, în ultima duminică din postul Crăciunului anului 1932, pe scena Teatrului Comunal. În program: Uvertura festivă „1812” de Ceaikovski, Concertul în Sol major, op. 58, nr. 4, pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven (solistă: Clara Peia) şi Mica Serenadă de Mozart. La Lugoj au răsunat şi acordurile Concertului pentru pian şi orchestră în Mi bemol major, nr. 1, de Liszt, în 5 mai 1934, graţie Clarei Peia, acompaniată de Orchestra Societăţii Filarmo- nice, care a interpretat, cu acel prilej, pe scena Teatrului Orăşenesc, Simfonia a VIII-a de Schubert şi Uvertura „Sakuntala” de K. Goldmark. Clara Peia a practicat, cu obstinaţie, genul cameral, alături de un ansamblu consacrat, cu o intensă activitate concertistică în perioada ante- şi interbelică, alcătuit din I. Willer, J. Stojkovits, D. P. Tocineanu, A. Toth şi K. Wisnovsky. În august 1927 (în timpul primului an de studenţie la Academia budapestană) a participat, la Lugoj, la un concert dedicat în exclusivitate creaţiei camerale a lui Zeno Vancea, la care au colaborat artiştii lirici Angela Szidon- Kardos, K. György Gábor, Carol Neumann şi Theodor Wallandt. O parte din profesorii Conservatorului de Muzică din Lugoj s-au implicat în desfăşurarea serbării comemorative prilejuite de împlinirea a 20 de ani de la moartea lui Aurel C. Popovici (1917, Geneva). Manifestarea, organi- zată în 14 februarie 1937 în sala Teatrului „Traian Groză- vescu”, sub auspiciile Sindicatului Ziariştilor Profesionişti

267

şi ale principalelor societăţi culturale din Lugoj, a cuprins concertul Corului „Ion Vidu”, dirijat de Filaret Barbu, o conferinţă susţinută de G. M. Ivanov, preşedintele Aso- ciaţiei Ziariştilor Profesionişti din Banat (despre viaţa şi opera lui A. C. Popovici), intervenţia solistică a Clarei Peia (Sonata nr 12 op. 26 în La major de Beethoven) şi recitalul tenorului Gheorghe Dippon, cu acompaniamentul pianistei Hedda Klöss. După o fructuoasă colaborare cu vechea Reuniune Română de Cântări şi Muzică, aflată sub conducerea lui Dimitrie Stan (1940-1968), în ultima etapă a activităţii sale artistice Clara Peia a activat în calitate de corepetitoare a Corului „Ion Vidu”, sub bagheta maestrului Remus Taşcău, participând la turneele efectuate în Iugoslavia (Novi Sad, Niš), Bulgaria (Varna) şi Germania (Spaichingen), dar şi la memorabilul concert cu opera Orfeu de Gluck, în compania Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, pe scena Ate- neului Român. Prin amploarea şi consistenţa parcursului său artistic, dominat de un înalt profesionalism, prin profilul său uman, de o aristocratică nobleţe şi o aleasă ţinută morală, Clara Peia reprezintă un autentic reper axiologic pentru învăţământul artistic bănăţean şi arta interpretativă pianistică.

268

Cronică de întâmpinare și marginalii la cea de-a IV-a ediție

În perioada 22-23 aprilie a.c., ultimele zile din aşa- numita „Săptămână altfel” a elevilor, la Lugoj, se va desfă- şura cea de-a IV-a Ediţie a Concursului Internaţional de Interpretare Pianistică „Clara Peia”. Purtând numele unei excepţionale profesoare şi pianiste-concertiste care a înno- bilat viaţa culturală a Lugojului inter- şi postbelic, Concursul este unica manifestare muzicală de acest gen din istoria Lu- gojului, oraşul care poartă cu mândrie inscripţionat pe stema sa simbolul anticei lire. Aflat într-o nemeritată, grotescă chiar, concurenţă cu serbări câmpeneşti de genul Festivalului berii (sau al vi- nului) – e drept, spirtoase „nobile”, dar care nu au darul de a promova imaginea Lugojului cultural –, organizatorii Con- cursului se bazează, şi la această ediţie, pe suportul generos al unor instituţii şi firme private, biserici (de toate confe- siunile), instituţii publice, persoane particulare, inclusiv politicieni. Da, există politicieni apropiaţi de omul de pe stradă, receptivi la dialog, oameni cu bun-simţ care ştiu să adreseze elementarul salut, să asculte, respectându-şi interlocutorul, potenţial elector, un adevărat vector care-i propulsează, periodic, în accederea la înalte demnităţi publice. Lugojul, oraşul cu vocaţie muzicală, are nevoie, în conti-nuare, de

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 975, 2016, 2. 269 astfel de oameni, pentru identificarea şi promovarea unor proiecte majore, de perspectivă, pe care le merită din plin. La ediţia precedentă, cea din 2015, s-a înregistrat un adevărat record: 130 de participanţi (la cele două secţiuni: pian solo şi muzică de cameră) din România, Republica Serbia, Republica Moldova, Elveţia, Statele Unite şi Franţa. Fiind o competiţie dedicată copiilor (cu câtă obstinaţie şi dezinvoltură clamează unii politicieni preocuparea pentru destinul tinerilor!), organizatorii au făcut deosebite eforturi de ordin logistic, încorsetaţi de un buget subdimensionat (ca să nu spunem meschin) – care, până la urmă, din varii raţiuni de natură birocratică, a fost acordat tardiv, post festum –, pentru răsplătirea talentului şi profesionalismului. Într-un nefericit final, nici istorica sală a Teatrului „Traian Grozăvescu” nu ne-a mai fost pusă la dispoziţie (fără vreo explicaţie oficială), micii artişti români (din 9 lo- calităţi), sârbi (din oraşul înfrăţit Vârşeţ), români din Repu- blica Moldova (Chişinău), eleveţieni (Zürich), francezi (Paris), părinţii şi profesorii lor, contrariaţi, neînţelegând ce se întâmplă. (În treacăt fie spus, anul trecut, în mod straniu, Traian Grozăvescu, vocea de aur de la Wiener Staatsoper, n-a fost sărbătorit la aniversarea celor 120 de ani de la naştere decât de un entuziast grup de muzicieni şi actori şi de câţiva politicieni conectaţi, spre lauda lor, la importantul şi irepetabilul eveniment!) Am fost salvaţi din neaşteptatul şi ingratul impas graţie generozităţii membrilor staff-ului Universităţii Euro- pene „Drăgan”. (Încă aşteptăm, cu maximă disponibilitate, explicaţii plauzibile şi scuze de rigoare, adresate nu nouă, simpli cetăţeni plătitori de taxe şi impozite, ci copiilor, profesorilor şi părinţilor lor.)

270

La fel ca în orice alt domeniu, România are nevoie, și în artă, de lucruri bine şi temeinic făcute. Arta şi sportul se pot constitui în cei mai reprezentativi ambasadori ai României pe toate meridianele, dar mai ales în marile, importantele cancelarii Occidentale, unde, de multe ori, se discută în termeni negativi despre România, se trage linie şi se iau decizii care ne pot afecta în mod direct. Sperăm ca, la această nouă ediţie, copiii, destinatarii proiectului, să beneficieze de un buget consistent, în măsură să promoveze talentul şi inteligenţa, cea mai sigură şi pro- ductivă investiţie pe termen mediu şi lung.

Ecourile celei de-a IV-a ediţii a tradiţionalului concurs instrumental lugojean, o competiţie singulară pe plan naţional, cu adresabilitate exclusiv micilor pianişti, inedită în peisajul festivalier lugojean, s-au stins. Marcată de in- tempestivul şi tristul episod al retragerii micilor competi- tori, a părinţilor, a profesorilor, a numerosului public meloman şi a juriului de pe scena Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu”, competiţia s-a remarcat, din nou, prin evo- luţia excepţională a celor peste 100 de copii (cu vârste cu- prinse între 6 şi 14 ani), reprezentanţi ai unor şcoli pianistice prestigioase din 14 localităţi româneşti (Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Deva, Petroşani, Târgu Jiu, Re- ghin, Craiova, Câmpulung, Stoeneşti-Argeş, Focşani şi Bu- cureşti), Vârşeţ (Republica Serbia) şi Chişinău (Republica Moldova). În ultimul moment, pianiştii americani din Wiesba- den, prezenţi şi anul trecut pe scena concursului, şi-au con- tramandat participarea, aflându-se în vacanţă. Altfel, ne e greu să ne imaginăm ce momente penibile s-ar fi creat în 271 confuzia generală generată în memorabila după-amiază a desfăşurării festivităţii de premiere, care ar fi trebuit să pre- ludieze mult-aşteptata Gală a laureaţilor. O gală în care ar fi urmat să evolueze nouă concurenţi, beneficiari ai puncta- jului maxim (100), din Republica Moldova (Pantelei Christian – câştigătorul Marelui Premiu şi al Trofeului „Clara Peia” la ediţia precedentă –, Ţăruş Anastasia şi Digore Ion, elevii excepţionalei profesoare Natalia Neţic), Timişoara (Piroi Mihai, învăţăcelul profesoarei Oana Grosu), Arad (Ormanji Alexei, pregătit de prof. Alina Viliga), Petroşani (Török Radu, elevul prof. Camelia Ilina), Deva (Costa Iosia- Emanuel şi Bălan Flavius-Sebastian, două eclatante talente îndrumate de prof. Doina Ona) şi, ca un corolar, o strălucită împlinire a celor două zile de concurs, Şerbănaţi-Villalva- Briones Emanuela, din Reghin (eleva plină de har a prof. Doina-Lavinia Zanfir), câştigătoarea celor mai importante distincţii, Marele Premiu (oferit cu generoasă consecvenţă de Rotary Club Lugoj, o asociaţie care încurajează cu obsti- naţie excelenţa în artă) şi Premiul „Clara Peia”, un splendid trofeu din cristal dăruit de Fundaţia Creştină „Pâinea Vieţii” (graţie domnului ec. Daniel Olariu), înmânat micii artiste de ataşatul de presă al Ambasadei SUA la Bucureşti. Invitarea ambasadorului SUA la Bucureşti, Excelenţa Sa Hans Klemm, şi a ataşatului cultural, doamna Marjorie Stern, la spectacolul de gală al Concursului „Clara Peia” s-ar fi constituit într-un moment inedit pentru ceea ce reprezintă urbea noastră culturală, acel Lugoj profund, dincolo de spectacolele-şablon care ne prezintă ca o entitate habita- ţională de tip pastoral, cu oameni teleportaţi, parcă, din secolele trecute. Ar fi fost un dar de preţ oferit înalţilor demnitari, un eşantion reprezentativ pentru ceea ce înseamnă excelenţa în arta interpretativă pe plai mioritic.

272

Sincopele care au perturbat, prin duritate şi grotescul lor involuntar, bucuria micilor artişti, a profesorilor şi a părinţilor, nu au fost, din păcate, întâmplătoare şi singulare, chiar dacă nu au avut nicio legătură cu prezenţa oficialilor de peste Ocean, aşteptată şi dorită de toţi lugojenii de bună- credinţă. Anul trecut, la cea de-a III-a ediţie, după tradiţionala ignorare a solicitării noastre privind finanţarea competiţiei muzicale (în oraşul muzicii!), ne-a fost refuzat, colac peste pupăză, accesul pe scena istoricului teatru lugojean, proaspăt renovat, dar finalizat. Se dorea o inaugurare cu surle şi trâmbiţe, în stil pastoral, cu valuri de spectatori entuziaşti şi recunoscători, în prezenţa şi cu binecuvântarea unor înalţi ierarhi ai bisericii majoritare, cu discursuri pompoase, elogii şi omagii. Ne-am refugiat, atunci, în tăcere, resemnaţi, în holul de marmură pus la dispoziţie de staff-ul Universităţii Europene „Drăgan”. Printre concurenţi se aflau şi cinci mici pianişti americani, fiii unor ofiţeri de rang înalt ai armatei americane. Ce or fi înţeles cetăţenii americani din culisele oculte ale acestor întortocheate manevre de sorginte fana- riotă, nu ştim. Cert este că anul viitor e foarte probabil să avem din nou, ca preţioşi oaspeţi, pianişti americani. Invi- tăm, de pe acum, oficialităţile americane la cea de-a V-a ediţie, jubiliară, a Concursului Internaţional de Interpretare Pianistică „Clara Peia”, Lugoj, 2017. După dezolanta experienţă din acest an (cu un buget de avarie – doar aproximativ 500 de lei putând fi utilizaţi contabiliceşte pentru premierea copiilor talentaţi), cu neferi- cita, nedorita întâmplare de pe scena Teatrului, anul viitor ne vom abţine să mai apelăm la bunăvoinţa celor care ar trebui să se afle, chiar dacă pasager, în serviciul nostru. Ne vom baza tot pe bunul Dumnezeu, prin reprezentanţii bise-

273 ricilor locale (adventişti, ortodocşi, greco-catolici, reformaţi, baptişti, romano-catolici), firmele care aduc plusvaloare eco- nomiei Lugojului (multinaţionala Honeywell Life Safety Romania SRL Lugoj a reprezentat o adevărată binecuvân- tare pentru optima desfăşurare, sub raport financiar, a concursului), pe oamenii de cultură inimoşi, cultivaţi şi inteli- genţi (prof. Paul Dan, marele maestru de la Universitatea din Mannheim, strălucitul reprezentant al comunităţii evreieşti lugojene, ignorat, deocamdată, la nivel înalt local), pe demnitarii care nu uită că au ajuns în sferele înalte ale politicii datorită votului cetăţenilor (europarlamentarul ing. Maria Grapini şi deputatul jr. Sorin Stragea, dar şi urmaşii liberalului Ioan Vidu, „omul celor mai dulci cântări româneşti”, prin ing. Mihai Agache, au oferit daruri generoase copiilor, demon- strând că înţeleg şi preţuiesc autenticitatea actului de cultură). Munca organizatorilor ar fi fost sortită eşecului fără contribuţia unor persoane, asociaţii şi firme care au dorit să răsplătească talentul şi valoarea artistică: Editio Musica Bu- dapest, Ansamblul Cameral „L’Écho du Danube” din Karlsruhe, Clubul Rotaract (o asociaţie alcătuită din tineri temeinic şcoliţi, inteligenţi, inventivi, activi, o speranţă pentru Lugojul de mâine), Casa de Cultură a Sindicatelor Lugoj, Clubul de Jazz & Blues „English Pub” Lugoj, Cargo Com Parc SRL Lugoj, „Salprest” SA Lugoj, Asociaţia „Compania Volutarte” Timişoara, Asociaţia „Foa Fusion of Arts” Lugoj, instituţiile media locale şi regionale (Radio Timişoara, „Ac- tualitatea”, „Redeşteptarea”, „Ziua de Vest”, Ten Tv şi Nova Fm Lugoj). Nu în ultimul rând, amintim premiul conferit de pianistul lugojean Andreas Domboş, stabilit la Zürich. Mulţumiri tuturor şi întreaga noastră gratitudine. În final, o întrebare retorică: s-a emoţionat, cumva, cineva, în special cei din tagma celor care aspiră la demnităţi

274 publice, la prezenţa fraţilor de peste Prut? Unde au fost cei care clamează unitatea de neam şi limbă a celor de dincoace şi dincolo de Prut? N-am remarcat nicio tresărire, nicio emoţie, nicio strângere de inimă. Cât de dureros de actuale au devenit cuvintele lui Cicero: O tempora! O mores!

275

STUDIA MUSICOLOGICA

Corespondență inedită Ioan Scarlatescu – Tiberiu Brediceanu

Redactată la București (în ianuarie 1920), unde Ioan Scarlatescu (1872-1922), profesor la Conservator, proiecta „cultivarea” unei pleiade de „discipoli aleși”, tulburat de su- ferințe fizice, dar, mai cu seamă, cu sufletul „înnegurat de atmosfera sui-generis”, apăsătoare a orașului, cu „puterile atât de obosite de dezgust și de lipsuri de afinitate”, epistola adresată lui Tiberiu Brediceanu devoalează, prin tonul ei franc, confesiv, cu sensibile nuanțe lirice (Scarlatescu era înzestrat și cu vocație poetică, exersată, la îndemnul lui Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare”), tribulațiile artistului cu doar doi ani înainte de obștescul său sfârșit. Temeinicele studii muzicale (Conservatorul din București, Akademie für Musik und darstellende Kunst din Viena, Conservatoarele din Paris și Leipzig) i-au desăvârșit profilul artistic,

 „Muzica”, București, 8/2016, p. 93-100.  Scrisoarea, redatată cu cerneală neagră pe patru file format A5, a fost identificată la Muzeul Național al Banatului din Timișoara, fondul Tiberiu Brediceanu, inv. 5394. La acea dată, T. Brediceanu era șeful Resortului Ocrotirii Sociale – Departamentul Arte de pe lângă Consiliul Dirigent pentru Transilvania și Banat. 276 conferindu-i autoritate profesională și deschizându-i perspec- tive novatoare în arta compoziției. Bagatela în caracter popular românesc pentru pian și vioară, o singulară, dar eclatantă carte de vizită, prin care a fost promovat, pe scenele naționale și europene, grație lui George Enescu (căruia îi fusese dedicată) – care a preluat inspirata miniatură în repertoriul său –, „a marcat o piatră de hotar în literatura muzicală românească” (v. Cosma V. 2005, 235). La Viena a fost coleg (la catedra de pian a celebrului Julius Epstein) cu lugojeanul Liviu Tempea (1870-1946), cu care a devenit, mai târziu, după Marea Unire, coleg și la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică clujean (Consiliul Dirigent, prin Resortul Ocrotirii Sociale – Secțiunea Arte, manageriat de Tiberiu Brediceanu, îl mandatase, în 1919, cu organizarea noii instituții). Se pare că numirea la catedra de Teoria muzicii a instituției clujene nu a fost onorată decât episodic, în prima parte a anului școlar universitar 1919-1920, așa cum putem deduce din conținutul epistolei. Liviu Tempea a promovat cu obstinație, de-a lungul timpului, creația pianistică a fostului său coleg. Astfel, în 3 martie 1902, a colaborat, pe scena Ateneului Român, cu pianistul Ernesto Narice, soprana Charlotte Leria şi baritonul Aurel Eliade, într-un concert dedicat creaţiei lui Ioan

 Există incertitudini privind prezența lui I. Scarlatescu la catedra de Teorie a Conservatorului clujean în prima parte a anului 1920. Potrivit muzicologei Carmen Stoianov (Stoianov 1976, 37), Scarlatescu ar fi părăsit Clujul în vara anului 1920. În drum spre Bucureștiul natal a avut parte de un nefericit incident: dispariția bagajelor, care conțineau manuscrise muzicale, literare, precum și file din corespondența cu Titu Maiorescu. În 1905 refuzase, datorită stării precare de sănătate, catedra de compoziție a Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București, oferită de D. G. Kiriac, postul de profesor de compoziție fiind preluat de Alfonso Castaldi (cf. Cosma O. L. 1983, 99). 277

Scarlatescu, fost dirijor (1901-1902) al Corului Capelei Ro- mâne Ortodoxe din Paris (lieduri şi miniaturi pianistice). Scarlatescu a fost omagiat, prin creația sa, și la Lugoj. În partea a II-a a concertului susţinut în pavilionul Hotelului „Concordia” (31 iulie/13 august 1908), prilejuit de parte- neriatul cu artista lirică lugojeană Ana Bobora (fostă coristă în Reuniunea lui Vidu, studentă în anul III la Conservatorul bucureştean) și Reuniunea Română de Cântări și Muzică, sub bagheta lui Ioan Vidu, L. Tempea s-a prezentat publicului şi cu un microrecital pianistic, cu opusuri de Liszt/ Schubert (Soirées de Vienne) şi I. Scarlatescu (Variaţiuni asupra unei melodii româneşti) (v. Stan 2015, 32, 43, 44, 49 și 103). La debutul său în fruntea Reuniunii Române de Cântări sibiene, în 13 octombrie 1909, Tempea a evoluat și în calitate de pianist-concertist, cu Serile Vienei de Schubert/ Liszt şi Variaţiuni româneşti de Scarlatescu. Personalitate culturală emblematică, cu un aport definitoriu la dezvoltarea muzicii culte româneşti în Banat şi Transilvania în prima jumătate a secolului XX, strălucit folclorist, cu o prodigioasă activitate de culegător de folclor într-o epocă marcată de contribuţiile lui Sabin V. Drăgoi şi geniul lui Béla Bartók, Tiberiu Brediceanu (1877-1968) a fost receptat de contemporani ca un personaj providenţial al spaţiului cultural românesc:

 v. Recital Scarlatescu, în „Bukarester Tageblatt”, XXIII, 62, 1902, 3, cronică semnată de Iosif Paschill, şi cronica de concert publicată sub pseudonimul Spontini, în „L’Indépendance Roumaine” (XXVI, 7.745 din 7/20 martie 1902).  Vezi cronica de concert semnată de George Joandrea în „Foaia diecezană”, Caransebeş, XXIV, 41, 1909, 4. Titlul original al opusului, interpretat și la Lugoj: Variations sur un thème roumain (v. Cosma V. 2005, 234). 278

„Tiberius vrea să facă artă. Vrea să vadă teatru românesc pretutindeni, să audă cântând gura şi să scoată din adâncul inimilor culorile pe pânză. Brediceanu este fidelul nostru prieten, al artiştilor, care guvernează poporul nervos al talentelor cu bagheta lui prodigioasă” (Emil Isac).

Contemporan cu realităţile sociale şi politice ale ro- mânilor bănăţeni şi transilvăneni tutelaţi de administraţia ungară, Tiberiu Brediceanu şi-a sublimat fireştile sensibi- lităţi naţionale în pagini muzicale inspirate din ancestralul melos ţărănesc cultivat cu sfinţenie de conaţionalii săi. Prolificitatea sa s-a împlinit într-un amplu şi generos registru teoretic (articole, studii, eseuri, cronici, comunicări ştiinţifice), dar mai ales componistic, prin cântece, doine şi balade (reunite, în 1927, în cele zece caiete cuprinzând Doine, cântece şi balade româneşti pe teme popolare, pentru voce şi pian), creaţii instrumentale (valsuri, opusuri camerale), care au avut darul să cultive spiritualitatea românească în momente de restrişte şi să însufleţească manifestările de afirmare identitară, prefigurând statuarea unor genuri muzicale, în special miniaturi, aflate încă într-un proces de cristalizare în muzica românească: liedul, creația corală, suita instrumentală şi muzica de teatru. Poemul muzical etnografic „Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cântec” (1905), amplificat ulterior (România în port, joc şi cântec, 1920), La şezătoare, icoană de la ţară într-un act (1908), Seara Mare, scene lirice în 3 acte pe versuri de Adrian Maniu (1924), Învierea (1936), pantomimă în 4 tablouri după un text de Lucian Blaga (cumnatul său), au reprezentat tot atâţia paşi pentru structurarea ca gen a baletului românesc (prin Mihail Jora, dar şi cu meritorii contribuţii ale bănăţenilor Vasile Ijac – baletul-pantomimă 279

Ivan Turbincă – şi Zeno Vancea – baletul-pantomimă Priculiciul). Muzicianul lugojean, membru al Marelui Sfat Na- ţional, director al Resortului Ocrotirii Sociale din subordinea Consiliului Dirigent din Cluj (departament care includea şi secţiunea Arte) în primii ani de după Marea Unire, s-a consacrat înfăptuirii unor generoase proiecte culturale de anvergură naţională: fondarea Operei Române, a Teatrului Naţional şi a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, a Arhivei Fonogramice a Ministerului Artelor din Capitală, înfiinţarea Conservatorului ASTREI din Braşov, înjghebarea unei prime orchestre proprii a Operei Române bucureştene, fondarea Societăţii Compozitorilor Români. Continuând tradiţia familială, nemijlocit cunoscător al reali- tăţilor sociale şi politice ale românilor din vechile provincii, artistul bănăţean şi-a exercitat, episodic, până în 1920, mandatul de deputat în Parlamentul României în prima legislatură de după Unire. În toamna anului următor a iniţiat un amplu turneu dedicat culegerii de folclor muzical în spa- ţiul bănăţean, finalizat, în 1925, prin reunirea a 810 melodii populare româneşti din Banat (între care şi variante ale baladei Mioriţa, una din temele predilecte ale investigaţiilor sale folcloristice), culese în 82 de comune, tom premiat de Societatea Compozitorilor Români printr-un comitet prezidat de George Enescu. Era o strălucită încununare a unui intens şi fructuos demers folcloristic, desfăşurat pe parcursul mai multor decenii, în majoritatea ariilor folclorice naţionale, care-i prilejuise identificarea, notarea şi valorificarea, în propria creaţie, a unui inestimabil fond muzical arhaic. Printr-o adresă semnată, în numele Consiliului Diri- gent, de Gheorghe Dima, directorului Conservatorului clujean, și Augustin Bena, secretarul instituției, lui Ioan Scarlatescu i

280 se aducea la cunoștință numirea ca profesor de teoria muzicii, începând cu 15 noiembrie 1919:

„Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică Cluj 2 XI 1919 Nr. 34/1919-1920

D-Sale Domnului Ioan Scarlatescu, profesor de muzică București, Aleea Alexandru, nr. 26 – Parcul Filipescu

Avem onoare a vă aduce la cunoștință că Consiliul Dirigent, în ședința din 10 octombrie – apreciind rezultatele D-voastră artistice ca [și] compozitor muzical –, v-a numit profesor de Teorie la Conservatorul din Cluj. Cursurile se vor începe la 15 noiembrie 1919. Decretul definitiv vi se va înmâna prin Resortul Ocrotirilor Sociale – Despărțământul Artelor. Lefurile s-au admis cele de la Conservatorul de Muzică din București, inclusiv toate adausele actuale și viitoare. Să ne avizați de urgență la ce fel de locuință – câte camere – reflectați. Cluj, la 2 noiembrie 1919. G. Dima (semnătură), director A. Bena (semnătură), secretar” (Arhivele Naționale Cluj, fondul Conservatorul de Muzică „George Dima” Cluj)

Conținutul epistolei adresate lui Tiberiu Brediceanu certifică absența lui Scarlatescu de la catedra de Teorie a Conservatorului clujean, oferită cu două luni în urmă, afectat de acute probleme de sănătate. Preocupat, „cu toată făptura”, pentru îngrijirea și definitivarea creației sale, muzicianul ne 281 destăinuie câteva dintre proiectele sale curente, aflate în derulare (finalizarea cursului de armonie inițiat la Con- servatorul bucureștean), sau cele de perspectivă (cursuri de armonie, principii de pian și muzică de cameră, organizarea unor cicluri concertistice de muzică de cameră – sonate pentru vioară și pian), în eventualitatea unui dorit transfer la Brașov, care, se pare, nu a mai avut loc.

„București, 26 ianuarie 1920, Aleea Alexandru, 26, Parcul Filipescu

Iubite Domnule Bredicean[u], Aceste[a] sunt primele rânduri ce le scriu cu mâna dreaptă de o bună [vreme] încoa! Până alaltăieri, am avut brațul drept în bandaj, din cauza unui reumatism subacut care mi-a făcut câteva zile fără somn și fără putința de a mă culca într-un pat. Așa, îți poți închipui cum am rămas cu afectuoasa și bucurătoarea scrisoare a Dtale, într-o mână, vreme de trei săptămâni, fără a-ți putea răspunde și spune tot ce îmi mișună prin inimă și prin cuget! Dorința ce am de a-mi cultiva o pleiadă aleasă de discipoli în toată voia lor și a mea, având însumi liniștea de care sunt așa de însetat și lipsit, pentru a-mi încheia anumite lucrări ce îmi zac la inimă și a continua altele, pe care le întrevăd în sufletul meu oarecât înnegurat de atmosfera «sui-generis» a Bucureștilor – se însoțește de minune cu «simpatia» cu care Dta și alți brașoveni de marcă îmbrățișați proiectul de a mă stabili pentru o vreme acolo. Ce e mai însemnat de spus, iată: eu, până la finele lui mai, sunt obligat aici unei grupe de discipoli,

 Toate sublinierile îi aparțin autorului epistolei; am operat tacit mici intervenții în ortografia textului. 282

care urmează cu mare interes, devotament și sârguință cursul de armonie ce am anunțat pentru sesiunea aceasta. La începutul lui iunie însă, va trebui să am o deciziune formată pentru vremea ce urmează. Dacă Dta și Dna M. Baiulescu (căreia îi scriu tot azi) îmi dați asigurarea că m-ați putea strămuta la Brașov, atunci înțelegi bine că voi fi acolo în timpul cel mai scurt, după 31 mai. Dta știi că eu sunt singur, ceva debil și în primul rând necesitând o absolută independență cu privire la timpul prețios dintre 6 și 12 dimineața, în care de 20 ani sunt deprins a îngriji cu toată făptura de lucrările mele. Brașovul, singurul oraș după Viena care m-a captivat și mi-a lăsat un dor viu, delicat de a mă reculege în el, de a mă asimila cu el, de a-l iubi ca pe un cămin al meu, va reînviora multe fibre, «zehen geworden» [devenite zece] și îmi va reface puterile atât de obosite de dezgust și de lipsuri de afinitate… Dacă aș putea avea încredințarea că voi afla acolo, la o familie solidă cu oameni buni, o cameră sănătoasă, cu soare, curată și un piano (de care știi prea bine că nu aș putea să mă lipsesc), n-aș mai cere nimic pentru a veni să fiu cu tot sufletul al Dv. și cu Dv. Odată aranjată această chestiune așa de capitală pentru conservarea sănătății și asigurarea activității mele productive, vom chibzui împreună chipul cum să arătăm publicului proiectul unui curs de muzică (Armonie, eventual Principii Piano și muzică de cameră), punerea în practică, înscrierile, condițiile etc. Pentru aceasta, într- adevăr că va trebui să recurg la amicalul Dtale concurs și ca sfat, și ca parțială aplicare, acolo, înainte de venirea mea.

 Maria Baiulescu, poetă și traducătoare brașoveană (1860- 1941), președinte al Reuniunii Femeilor Române din Brașov (din 1906), fondatoare a Uniunii Femeilor Române din Ardeal și președinte al secției feminine a ASTREI. 283

Pe lângă acest curs, cuget că am putea face – pentru o mai bună familiarizare a publicului – serii de producțiuni de muzică de cameră, cicluri de sonate (piano și violină), pe lângă alte producții concertante ale corului Dlui Oancea. Și câte idei bune nu s-ar naște, când sufletele ar fi chiar în direct contact unele cu altele. Simt mâna foarte obosită, dar sunt fericit că ți-am putut scrie. Mâine-dimineață redactez și scrisoarea către Dna Baiulescu. Și, te rog, nu-ți lua revanșa, învăluindu-te îndelung în tăcere: cugetă că eu am întârziat din forță majoră!!! În așteptarea unei voioase replice, îți strâng mâna cu cea mai caldă cordialitate și-ți doresc, acum numai în scris, un an nou fericit în deplină sănătate și prosperare! Al Dtale, I. Scarlatescu”

 Nicolae Oancea (1891-1954), profesor de muzică vocală la Liceul „Andrei Șaguna” și la Liceul de Fete „Principesa Elena” din Brașov, dirijorul Corului Bisericii Ortodoxe din Brașovul Vechi. 284

Epistolar Sabin V. Drăgoi – Vasile Vărădean

Sabin V. Drăgoi (1894-1968) a manifestat intense preocupări folcloristice pentru spațiul cultural bănățean, materializate prin elaborarea unor ample culegeri (însoțite de analize), adevărate capodopere ale genului: Monografia muzicală a comunei Belinț. 90 melodii cu texte culese, notate și explicate (Scrisul Românesc, Craiova, 1942 – cf. Ediția anastatică îngrijită de Constantin-T. Stan, Eurostampa, Timișoara, 2012, care cuprinde și reeditarea celor XXX Coruri aranjate și armonizate după melodiile poporale culese, notate și alese din comuna Belinț); 20 Melodii populare din comuna Maidan – Caraș-Severin (manuscris); 122 Melodii populare din Valea Almăjului (Cartea Româ- nească, București, 1937). În perioada 1934-1935, marele compozitor și folclorist (director al Conservatorului Municipal din Timișoara) a prezidat emulațiile corale organizate în Banatul Montan de Cercurile Muzicale din Bocșa și Oravița, structuri teritoriale ale Asociației Corurilor și Fanfarelor Române din Banat (care aveau drept scop pregătirea Marii Serbări Jubiliare a Cântecului Românesc, ce urma să se desfășoare la Timi- șoara, în 13-14 septembrie 1936, la trei decenii de la turneul corurilor bănățene „Preste deal, la nana-n vale”, la Bucu-

 „Bocșa culturală”, XVI, 3 (94), 2016, 19-21. 285 rești, prilejuit de Marea Expoziție Jubiliară), având ocazia să cunoască nemijlocit efervescența manifestărilor vocal- instrumentale din mediile rurale și urbane românești bănă- țene. La emulația din 5 august 1934, organizată de Cercul Muzical din Bocșa Montană pe terasa localului de la Bründl (Bringl), au participat coruri locale (Corul „Doina” din Va- siova, Reuniunea „Mihail Gașpar” din Bocșa Montană) și din localități rurale limitrofe, de pe Valea Bârzavei. În 12 august a fost rândul liderilor Cercului Muzical din Oravița să ofere publicului meloman, pe scena amenajată în amfiteatrul din Grădina de Tir, prima emulare a corurilor și fanfarelor din Valea Cărașului, la care au participat 22 de coruri (Agadici, Broșteni, Cârnecea, Ciclova Montană, Ci- clova Română, Ciortea, Ciuchici, Gârliște, Ilidia, Jitini, Măidan, Mârcina, Oravița, Petrila, Răcăjdia, Răchitova, Rusova Nouă, Slatina, Ticvaniu Mare și Ticvaniu Mic) și 8 fanfare (Broșteni, Cacova, Mircovăț, Răchitova, Rusova Nouă, Vrani, Vrăniuț). Juriul, prezidat de Sabin Drăgoi, i-a avut în componența sa pe Ioachim Miloia (directorul Muzeului din Timișoara), Virgil Musta (protopopul ortodox al Oraviței), Pavel Liuba (prefectul județului Caraș), prof. Nicolae Lighezan, lt. Octavian Itu (șef de fanfară mi- litară), Toma Rădulea (revizor școlar) și prof. Vasile Vă- rădean. În 23 iunie 1935, la Bocșa Montană, pe scena ame- najată în Grădina „Cerbul de Aur”, noua emulare s-a transformat într-o adevărată reuniune a dirijorilor bănățeni, pre- zidată, și de această dată, de Sabin Drăgoi. Au fost prezenți înv. Ioachim Drăgoescu (Corul mixt „Lira” din Ramna), Gh. Gașpar (Oravița), Aurel Novac (Corul mixt „Doina” din

286

Vasiova), Nicolae Mureșan (Societatea Muzicală din Bocșa Română și Reuniunea de Cântări din Ocna de Fier), prof. Iosif Velceanu, înv. Dumitru Zgriban (Reuniunea mixtă „Mihail Gașpar” din Bocșa Montană), înv. E. Florescu (Corul bărbătesc din Moniom), prof. Nicolae Lighezan, pretorul Ion Gașpar (Bocșa Montană), înv. Cornel Pancan (Liga „Temperanța” din Bocșa Română), prof. Vasile Vărădean, dr. Breban. Grație bunăvoinței medicului arădean dr. Mircea Vărădean, am intrat în posesia unui set de patru cărți poș- tale, expediate de Sabin Drăgoi, între anii 1935 și 1938, graficianului, dirijorului și profesorului Vasile Vărădean. Tonul cordial, sensibil, marcat de luminoase aduceri-aminte, prin care Drăgoi se adresează mai tânărului său confrate de breaslă, profesor în acea perioadă la Liceul „General Dra- galina” din Oravița – un împătimit al melosului vocal din Banatul de munte, vajnic animator cultural –, reflectă o caldă amiciție și un nedisimulat respect profesional. Ca omagiu adus dascălului orăvițean, Drăgoi l-a cooptat, cu obstinație, în onorantele, prestigioasele jurii ale emulațiilor corale bă- nățene, alături de personalități consacrate ale muzicii corale românești. Vasile Vărădean s-a născut la Marcovăţ (azi în Republica Serbia) în 23 aprilie 1907. După absolvirea claselor primare (în comuna natală şi Vârşeţ) s-a înscris la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” din Timişoara, con- tinuându-şi apoi studiile la Liceul „General Dragalina” din Oraviţa. După obţinerea licenţei la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1931) a funcţionat ca profesor de filozofie, mai apoi de limba şi literatura română la liceul orăviţean. În 1953 s-a stabilit la Timişoara, activând ca pro-

287 fesor la Şcoala Medie de Muzică (1953-1962) şi la Şcoala Specială de Ambliopi până la pensionare (1969). În timpul studenţiei a fost mentorul şi dirijorul Corului Studenţilor Bănăţeni, ce activa sub egida Cercului Academic Bănăţean. În perioada petrecută în Banatul Montan, la Oraviţa, a fost un destoinic animator cultural, fondând şi dirijând corale cu care a efectuat numeroase turnee artistice. A fost o prezenţă constantă în juriile marilor emulaţii corale organizate în Banat, alături de nume importante ale componisticii şi artei dirijorale bănăţene şi naţionale: Sabin V. Drăgoi, Nicolae Lighezan, Iosif Velceanu ş.a. Dar, poate, cea mai impor- tantă vocaţie, parţial împlinită – asemănarea cu poetul- acuarelist Victor Vlad Delamarina e evidentă –, a fost cea plastică, grafica (avea un talent deosebit pentru caricatură) şi acuarelele făcând obiectul mai multor expoziţii personale. Talentat epigramist, prodigios cronicar muzical, acribios cercetător al fenomenului cultural bănăţean (mărturie stau două volume fundamentale pentru istoriografia culturală a Banatului: Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţa, 1981, şi Cântecul la el acasă… Contribuţii la istoricul muzicii româneşti din Banat, 1985, ambele apărute la Editura Mitropoliei Banatului), V. Vărădean a fondat (1936), împreună cu prof. Mihai Novac, hebdomadarul umoristic „Urzica”, fiind, totodată, un fervent colaborator (cu caricaturi şi epigrame) al cercului timişorean „Ridendo”. A trecut la cele veșnice în 20 aprilie 1989 la Timişoara.

288

Timișoara, 27 XI 1935

Scumpe domnule Vărădean, Rândurile d-tale cu evocarea senzațiilor încercate la premiera Năpastei mi-au făcut mare plăcere. Tocmai de aceea, și la premiera Brâncoveanului, am îngrijit ca să fie vreo 40 studenți bănățeni. Unii dintre ei – veterani –, care asistaseră și la premiera Năpastei, să-i fi văzut ce aere își dădeau față de cei tineri. Îmi pare bine că ai asistat și la Brâncoveanu, măcar prin radio, la premieră,

 Premiera operei Năpasta (30 mai 1928, pe scena Operei Române din București), reprezentată sub bagheta lui Alfred Alessan- drescu, cu un libret adaptat după drama omonimă a lui I. L. Caragiale, a marcat nașterea operei românești bazate pe melosul folcloric autentic, armonizat modal, în spiritul folclorului țărănesc. După triumfalul succes (Vasile Vărădean era student în Capitală în acea perioadă), cu ecouri entuziaste și cronici extrem de măgulitoare în presa bucureșteană, Sabin Drăgoi a avut parte, la întoarcerea la Timișoara, de o primire fastuoasă, fiind întâmpinat de notabilitățile orașului, dar și de admiratori ca un adevărat erou, cu covor roșu și fanfară.  Într-un mic anunţ tipărit în presa lugojeană în toamna anului 1935, publicul meloman era informat asupra difuzării la Radio Bucureşti a premierei operei O noapte furtunoasă (vineri, 25 octombrie, pe scena Operei Române din Bucureşti, sub bagheta lui Ionel Perlea), creaţie a lui Paul Constantinescu, „profesor titular de muzică la Liceul «Coriolan Brediceanu», […] un talentat compozitor, binecunoscut în cercurile muzicale din ţară, aşa că Liceul «C. Brediceanu» poate fi mândru că numără printre profesorii săi un asemenea element valoros”. Se menţiona, de asemenea, că P. Constantinescu se afla în concediu, pentru a putea fi prezent la premiera de la Bucureşti, fiind suplinit la catedră de Filaret Barbu. În finalul articolului, melomanii lugojeni erau atenţionaţi asupra faptului că, în cadrul aceluiaşi concert, fusese transmisă la radio şi premiera operei religioase Constantin Brânco- veanu de Sabin V. Drăgoi („Răsunetul”, Lugoj, XXIII, 44, 1935, 3: Două premiere la Opera din București). 289

și-ți mulțumesc pentru împărtășirea impresiei ce ai încercat-o. Bănățeana pe care o cântă cei de la „Carmen” este un aranjament făcut de Chirescu după corul bărb., înainte de a o transforma eu pentru cor mixt. Eu nu am auzit-o, dar cei din București, după ce au cântat-o cu aranjamentul meu, s-au exprimat că a dlui Chirescu e goală. Am scris un Mulți ani mixt în repertoriul Corului „Crai-Nou” și am să-i rog să-mi dea o copie. Ce am scris la Buziaș era pentru Episcop: Întru mulți ani, Stăpâne, fără nicio convingere. Puiu, foarte măgulit de atenția că l- ai pomenit, îți mulțumește. Cu cele mai distinse sentimente, al d-tale, Sabin V. Drăgoi

Timișoara, 19 III 1936

Scumpe domnule Vărădean, Confirm primirea rândurilor d-tale pururi încântătoare și îți mulțumesc pentru intenția de a mă așeza în acea măgulitoare Trinitate, a sufletului, gândirii și expresiei românești. Tablourile ce mi le ceri pentru ilustrare nu ți le pot trimite – cu tot regretul – din următoarele motive tehnice: cele privitoare la scenele din Năpasta sunt atașate materialului de consultare și studiu la Volksoper din Viena de 2 ani. Sunt ultimele exemplare, iar cele vreo câteva din Brâncoveanu le am în format mare, încadrate și atârnate în camera mea. Pentru reproducere în reviste, au fost fotogravate la zincografie în mărime extinsă. Nu mă îndoiesc că, lipsit de aceste modeste mijloace, puterea d-tale sugestivă va găsi calea înfățișării

290

și evocării scenelor, printr-o descriere de care numai d-ta ești capabil și dl Nedelcu. Cu toată dragostea, al d-tale, Sabin V. Drăgoi

Timișoara, 2 nov. 1937

Scumpe domnule Vărădean, Mă grăbesc a-ți răspunde, comunicându-ți că: concursul pentru ocuparea postului de profesor la Conservator, catedra de violoncel-contrabas, este publicat și deschis până la 15 nov. a.c. Cererea, însoțită de actele: extras de naștere, certificat de naționalitate, studii, medical, situația militară, cunoașterea perfectă a limbii române, să fie adresată primarului și expediată mie. Concurentul nu poate fi trecut de 40 ani. Actele pot fi în copie legalizată. Cu cele mai cordiale salutări, al d-tale, Sabin V. Drăgoi

Timișoara, 24 VIII ʼ938

Scumpe domnule Vărădean, Mă grăbesc a te asigura că interdicția copierii și executării nu se poate aplica la d-ta, deci te rog să comunici dlui Pancan că ești autorizat să copiezi părțile

 Învăţătorul Cornel Pancan (1904-1981) a fost unul din animatorii vieţii culturale din Bocşa Română în interbelic. A activat ca membru în Comitetul Judeţean Caraş al Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat, sub preşedinţia profesorului orăviţean Nicolae Lighezan, alături de Vasile Vărădean (vicepreşedinte) şi Dumitru Zgriban, 291

ce le are din Liturghia solemnă. De altcum, cred că vei înțelege că o măsură de precauție față de însușirile clandestine și apărarea dreptului de autor e necesară. Se întâmplă că oameni nepricepuți copiază greșit și se răspândește astfel. De altfel, „Moravetz” o tipărește și cred că până la Crăciun apare în întregime. Dorindu-ți toate cele bune, sunt al d-tale cu cele mai distinse sentimente. Sabin V. Drăgoi

învăţător din Bocşa Montană. Corul Ligii „Temperanţa” din Bocşa Română, dirijat de Cornel Pancan, a fost protagonistul uneia din importantele emulaţii corale, Marea Serbare a Cântecului Românesc, desfăşurată la Timişoara în 13-14 septembrie 1936, sub egida Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat. În prezenţa unui juriu select, alcătuit din personalităţi marcante ale vieţii muzicale naţionale (Tiberiu Brediceanu, preşedinte de onoare, George Breazul, preşedinte, Sabin V. Drăgoi, directorul Conservatorului Municipal de Muzică din Timişoara, Timotei Popovici, Augustin Bena, directorul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, Alexandru Zirra, directorul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi, Aurel Popovici-Racoviță, profesor la Colegiul „Moise Nicoară” din Arad, Eugen Cuteanu, Atanasie Lipovan), corala mixtă bocşeană (concurentă la categoria rurală) a fost răsplătită cu calificativul „foarte bine”, distincţie conferită şi celorlalte coruri bocşene participante: Corul „Doina” din Vasiova (dirijor: Aurel Novac) şi Corul Societăţii Muzicale din Bocşa Română (dirijor: Nicolae Mureşan). 292

Vasile Ijac şi tribulaţiile folclorului românesc în „obsedantul deceniu”

În anii „obsedantului deceniu” a continuat, amplifi- cându-se acut şi, aparent, ireversibil, tendinţa manifestată în perioada imediat următoare evenimentelor de la 23 August, marcând dramatic destinul unor creatori, consideraţi mesa- geri întârziaţi ai unei lumi revolute, reacţionare, deveniţi, peste noapte, indezirabili, într-o societate bazată pe aşa- numita dictatură a proletariatului. György Ligeti, unul din cei mai autorizaţi reprezentanţi ai avangardei din a doua jumătate a secolului XX, născut în inima Transilvaniei, la Târnăveni, în 1923, avusese parte de o experienţă drama- tică, la Budapesta, în încercarea de a-şi promova una din creaţiile sale de tinereţe (Concert românesc, opus de factură neobartókiană, inspirat, în prima parte, din ductul melodic al variantei Mioriţei belinţene din culegerea lui Sabin V. Drăgoi – v. Stan 2012b). În prezentarea CD-ului The Ligeti Project II (Berliner Philharmoniker, sub bagheta lui Jona- than Nott, în care Concert românesc apare alături de câteva

 Cf. Vasile Ijac şi tribulaţiile folclorului românesc în „obsedantul deceniu”, în vol. Componistica românească de valorificare a folclorului de la Ciprian Porumbescu până în zilele noastre, editat de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural Bucovina – Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, sub egida Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu”, Ediţia a V-a, 2015, Editura Lidana, Suceava, 2015, p. 90-94; cf. Stan 2013. 293 din creaţiile majore ale lui Ligeti elaborate în perioada de maturitate), Ligeti detaliază câteva secvenţe din tribulaţiile pe care le-a întâmpinat cu interpretarea opusului său. În România, în noua conjunctură ideologică, într-o primă etapă în care aparatnicii Uniunii îşi propuneau „de- cantarea” după noi criterii a dimensiunii axiologice a creaţiei româneşti, fusese remisă membrilor asociaţiei o adresă, semna- tă de Zeno Vancea (responsabil al Secţiei de muzicologie din cadrul Uniunii), prin care se cerea, în termeni imperativi, o listă a creaţiei care să cuprindă două categorii:

„primul grup, toate lucrările scrise înainte de 23 August, iar al doilea grup, toate lucrările compuse după această dată, făcându-se, în acelaşi timp, din partea autorului, o scurtă caracterizare a lucrărilor în privinţa stilului, genului, mărimea ansamblului, durata execuţiei, anul când lucrarea a fost compusă, dacă a fost sau nu executată” (adresă datată Bucureşti, 11 februarie 1950, colecţia familiei Miloia, Timişoara).

Din această perspectivă, e posibil ca Zeno Vancea să fi păstrat nealterate reverberaţiile unor mai vechi resenti- mente (Vasile Ijac, aflat în competiţie cu Zeno Vancea şi Eugen Cuteanu, fusese numit director al Conservatorului timişorean, în 1943, la propunerea lui Sabin Drăgoi, care preluase directoratul Conservatorului din Cluj la Timişoara). Supoziţia noastră poate fi confirmată de absenţa oricărei referiri, din partea lui Z. Vancea, la biografia şi creaţia lui Ijac în cele două volume din Creaţia muzicală românească. Depozitar al unor cunoştinţe asimilate în „decadentul” mediu parizian, în perioada interbelică, Vasile Ijac se vedea supus judecăţii unor reprezentanţi ai unui for constituit ad-hoc, aşa-numita Comisie de Triere a Uniunii Compozitorilor din 294

Republica Populară Română, ai cărei membri erau refractari la curentele avangardiste cultivate de discipolii Noii Şcoli Vieneze. Într-o apreciere concluzivă a procesului-verbal în- tocmit de referentul Comisiei de Triere pe marginea Cvar- tetului nr. 2, autorul (semnat indescifrabil) enumera câteva atribute care ar arunca o lumină negativă asupra opusului, manifestând însă şi o anumită bunăvoinţă, prin care încuraja diligenţele autorului:

„Are un conţinut deprimant, chinuit; greutăţi tehnice inutile care nu sunt în serviciul expresiei. Este lăudabilă tendinţa autorului de a folosi o tematică de iz românesc şi de a găsi o formă nouă. Cu toate deficienţele ei, lucrarea este totuşi difuzabilă. Aprobarea o consi- derăm însă drept încurajare, aşteptând pe viitor lucruri viabile. Trăiască Republica Populară Română!” (adresă emisă în 10 martie 1950, sub antetul Uniunii Compo- zitorilor din Republica Populară Română, Comisia de Triere, colecţia familiei Miloia).

În schimb, Sonatina nu mai lăsa loc niciunei ambi- guităţi din partea recenzentului (un oarecare M. Mihăescu), care-şi exprima tranşant, cu fermitate revoluţionară, crezul („Sonatina este pe de-a-ntregul lipsită de conţinut muzical; este o fantasmagorie fără sens şi logică muzicală. N-are nici sens melodic, nici ritmic, nici melodic, nici armonic şi nici instrumental. Lucrarea se respinge.”), urmat, în final, ca o concluzie apoteotică, de una din formulele-standard uzitate în epocă în redactarea unor astfel de documente: „La luptă activă pentru pace!” (adresă datată 29 septembrie 1950, colecţia familiei Miloia). Avântul iniţial al lui Ijac, manifestat cu impetuozi- tate, prin creaţiile sale, pe scenele clujene şi timişorene, cu

295 ecou în mediile muzicale din Capitală, devenit stânjenitor în contextul noilor realităţi politico-sociale, pare să se fi es- tompat odată cu trecerea timpului, după ce compozitorul renunţase, parţial, la „fantasmagoriile” care sugerau imaginea „descompusei” lumi burgheze. Cu prilejul unui concert organizat de filiala Timişoara a Uniunii Compozitorilor din RPR, sub genericul „Luna prieteniei româno-sovietice”, în 4 noiembrie 1950, opusurile camerale şi simfonice semnate de Vasile Ijac (În codru, pentru corn şi pian – la corn: Ştefan Bunea –, şi Pe plaiuri bănăţene, pentru flaut şi pian – la flaut: Mihail Mircea –, ambii instrumentişti fiind acompaniaţi de Eva Şinca) au risipit orice urmă de îndoială privind noua orientare a creatorului. Lucrările, inspirate din melosul folcloric românesc, cu „un caracter de dans plin de voie bună” sau generând „o atmosferă de duioşie, de con- templare”, au relevat noul profil al compozitorului (în con- cepţia autorului cronicii publicate în „Luptătorul bănăţean”, Timişoara, VII, 1850, 2), care, „influenţat în trecut de curentele decadente, în aceste lucrări s-a situat pe o poziţie nouă, realizând o armonizare clară, fără complicaţii sau stridenţe”. Autorul era încurajat în demersul său de a crea o muzică „accesibilă”, „capabilă să trezească emoţii”, o etapă necesară, „o cale justă”, prin care Vasile Ijac „va putea ajunge la creaţii muzicale cu conţinut socialist, cu subiecte mai hotărât conturate, alese pentru a reflecta realităţile luptei pentru pace şi socialism”. Sub stindardul aceloraşi deziderate, a fost interpretat Cântecul izvorului din cantata Balada celor patru mineri de Sabin Drăgoi (soprana Silvia Ivan, solistă a Operei de Stat) şi Cântec de leagăn de Vadim Şumski, „în care se oglindeşte hotărârea mamelor de a lupta pentru pace”. Totuşi, lucrarea destinată cornului, În codru, remisă mai târziu, în 1954, Direcţiei Muzicale de pe

296 lângă Consiliul de Miniştri al RPR, pentru a obţine avizul necesar includerii sale în programele Radiodifuziunii, a fost respinsă, generând reluarea unor critici formulate în trecut:

„Vă înapoiem lucrarea dvs. În codru, pentru corn şi pian, care a fost examinată de Comisia Muzicală şi găsită neinteresantă pentru programele Radiodifuziunii. Piesa are lipsuri în ceea ce priveşte claritatea formei şi limbajul armonic, care este sărac şi puţin cam con- venţional. Din aceste cauze, piesa apare cam monotonă”.

Urma nelipsita lozincă, formula-standard de încheiere (cu o mică variaţie adjectivală), „La luptă dârză pentru pace!”, care avea parcă darul să pună la îndoială sinceritatea şi probitatea profesională a oricărui demers de această natură (adresă din 1 decembrie 1954, purtând antetul Direcţiei Ge- nerale a Radiodifuziunii, de pe lângă Consiliul de Miniştri al RPR, şi al Direcţiei Muzicale). Printr-o adresă anterioară (10 iunie 1954), responsabilul Serviciului Creaţie din cadrul Uniunii Compozitorilor îl informa pe Vasile Ijac despre restituirea unui set de compoziţii înaintate forului, care, su- puse analizei, nu primiseră aviz favorabil pentru a fi tipă- rite. În pofida reacţiei ezitante din partea conducerii Uniunii, opusurile lui Ijac au continuat să fie prezente pe afişul stagiunilor concertistice ale Filarmonicilor din Timişoara şi Arad: Dansuri bănăţene (sau Dansuri din Banat, prezentate în primă audiţie, în 20 noiembrie 1954, la Arad, pe scena Pa- latului Cultural, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii ară- dene, sub bagheta lui Nicolae Brânzeu, alături de Simfonia a VIII-a de Beethoven, Concertul nr. 2 pentru pian de Liszt – solistă: Angela Stancu –, şi Capriciu italian de Ceaikovski), Poem antic (primă audiţie, în 2 mai 1955, cu Filarmonica „Banatul” din Timişoara, dirijor: Paul Popescu, cu prezenţa 297 lui Ion Voicu în Concertul pentru vioară în re minor de Wieniawski). Pagini din bogata sa creaţie camerală au fost tălmăcite cu prilejul unui concert al profesorilor Şcolii Spe- ciale de Muzică: în 10 mai 1956, partea I din Sonata nr. 1 pentru pian – interpretă: Ella Philipp (o lucrare elaborată în 1926, în perioada studenţiei), La sat, pentru clarinet şi pian (I. Faur, acompaniat de B. Ostoici), Moţul la drum, pentru violoncel şi pian (Al. Boroş, la pian: E. Tabacu), Pe plaiuri bănăţene, pentru flaut şi pian (M. Mircea şi B. Ostoici), şi în 2 iunie 1959, într-un concert cameral desfăşurat sub auspiciile Filarmonicii „Banatul” (Dor, pentru vioară şi pian – Ştefan Stanciu şi Eduard Weisser). Cu prilejul sărbătoririi maestrului, la împlinirea a şase decenii de viaţă şi a 40 de ani de activitate didactică (10 februarie 1959), la Şcoala Specială de Muzică a fost organizat un concert omagial, cu concursul elevilor şi profesorilor instituţiei, care a cuprins, în exclusivitate, opusuri din creaţia sa camerală: Rondo din Sonata nr. 1 pentru pian (Felicia Fernbach), Poveste pentru fagot şi pian (Ion Daşcă şi Wilhelmina Gal), Moţul la drum (Emil Săvescu, violoncel, şi Agneta Brady, pian), Cântec şi joc, pentru oboi şi pian (Petru Plotschi, W. Gal), Fantezie pentru trompetă şi pian (Viorel Mugur şi W. Gal) – în partea I –, În codru (Ştefan Bunea, corn, Alexei Macarov, pian), liedurile Cătuşi (pe versuri de A. Cotruş) şi Cântau odată (C. Argintaru) (Silvia Humiţa, soprană, şi Valeria Tarjanyi, pian), finalul din Trio nr. 2, pentru vioară, violoncel şi pian (Miron Şoarec, pian, Octavian Nicolaevici, vioară, Al. Boroş, violoncel).

După anevoiosul „efort” de „educare” a maselor aparent indezirabile noului regim de aşa-zisă democraţie

298 populară, încununat, în cele din urmă, de succes (vezi tragica experienţă a Canalului, „fenomenul Piteşti”, ororile săvârşite la Sighet şi Aiud), liniştea părea să se fi aşternut pe întreg cuprinsul Republicii. Oamenii munceau cu spor pentru a răspunde chemărilor Partidului, în timp ce creatorii îşi acordau strunele, slăvind, prin vers şi cântec, măreţele realizări obţinute sub stindardul partidului biruitor. Autorul unui articol-reportaj publicat în „Drapelul roşu”, urmaşul „Luptătorului bănăţean” (Timişoara, XVI, 4.555, 1959, 3: Compozitor, pedagog, cetăţean), poposind în locuinţa lui Vasile Ijac, realiza un portret idilic al compozitorului, a cărui operă s-ar fi împlinit după 23 August, „când asupra creaţiei sale se exercită influenţa binefăcătoare a partidului”. Autorul, intervievat, amintea sursele inspiraţiei sale folclorice (taragotiştii Luţă Ioviţă şi Ion Luca Bănăţeanu), transmiţându-i interlocutorului său „dorinţa sa sinceră de a contribui la dezvoltarea şi îmbogăţirea muzicii noastre, îndeosebi a celei simfonice” (Simfonia a V-a fusese dedi- cată celei de-a X-a aniversări a eliberării patriei, prilej cu care creatorul fusese răsplătit cu „Ordinul Muncii clasa a III-a”, iar ca omagiu pentru sărbătorirea celei de-a XV-a aniversări, Ijac finalizase Cântec pentru patrie, pe versuri de Alexandru Jebeleanu, şi Fantezie pentru trompetă şi orchestră.). În acelaşi an, Ijac fusese confirmat ca membru în Consiliul artistic al Filarmonicii de Stat „Banatul”, printr-o adresă oficială semnată de Ion Românu (directorul insti- tuţiei) şi Gheorghe Firca, redactor-muzicolog. Multe din opusurile maestrului vor fi interpretate, în această perioadă, de orchestra Filarmonicii timişorene. Într-o reluare după prima audiţie (petrecută în perioada interbelică), Rapsodia bănăţeană (una din lucrările de diplomă ale autorului) fusese interpretată, în 22 noiembrie 1958, pe scena sălii „Maxim

299

Gorki” a Filarmonicii „Banatul”, sub bagheta lui Mircea Popa (Artist Emerit al RPR) – alături de alte creaţii din literatura universală, Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră de F. Mendelssohn-Bartholdy, solistă: Wanda Wilkomirska, şi Simfonia I de J. Brahms –, în caietul-program al concertului fiindu-i consacrate lui Vasile Ijac o schiţă biografică şi o succintă analiză a Rapsodiei. Autorul anonim al considera- ţiilor analitice remarca, cu justeţe, contextul în care fusese elaborat opusul, într-o perioadă marcată de o oarecare reti- cenţă privind posibilitatea tratării simfonice a melosului de inspiraţie folclorică. Având ca pretext literar câteva versuri

 Audierea icoanei de la ţară într-un act La seceriş, într-unul din spectacolele susţinute de Opera din Cluj, în 1944, pe scena Teatrului Municipal timişorean, îl determinase pe Zeno Vancea să-şi expună concepţia componistică vizavi de universul muzicii de inspiraţie folclorică, manifestându-şi reticenţa faţă de modalitatea de tratare facilă, idilică a melosului popular, cu aluzii fine, indirecte, la muzica lui T. Brediceanu: „Plecând de la reprezentaţia de ieri a Operei, cu toată mulţumirea pe care am avut-o, nu am putut totuşi să mă debarasez de unele reflecţii melancolice. De o mie de ani nu facem decât folclor şi avem o legitimă mândrie pentru comoara muzicală care se datoreşte geniului creator al ţăranului român anonim. Dar în acelaşi timp ne copleşeşte această bogăţie a cântecului nostru poporal. Şi precum fertilitatea solului românesc ne îndeamnă spre lene corporală, aşa ne îndeamnă spre o lene spirituală în muzică această bogăţie a cântecului nostru popular. O mare parte din generaţia compozitorilor de azi păşeşte ca bogătaşul, care, moştenind o avere fabuloasă, neglijează dezvoltarea calităţilor sale proprii, pentru o administrare cât mai fructuoasă a moştenirii primite. Ar fi vremea ca folclorismul să devină o preocupare nu a compozitorilor noştri, ci a oamenilor noştri de ştiinţă. Alte popoare, tot aşa de tinere ca noi, ne-au luat-o de mult înainte şi au trecut de această fază a unei adolescenţe muzicale de care noi ne cramponăm cu atâta îndărătnicie. Când ne vom hotârî şi noi să învingem acest romantism poporanist, pentru a trăi muzica pe un plan cosmic, pe planul tragediei umane, cu toate problemele ei transcendentale, învingând din noi 300 din poemul Plugarii de Octavian Goga, Ijac încercase o transpunere sonoră a celor două motive-arhetip emblematice din folclorul românesc, Doina şi Hora. În Andantele final, temele sunt expuse polifonic (canoane pe trei şi patru voci), coda încununând, prin preluarea fragmentată a temelor anterioare, întregul edificiu simfonic. Dedicat unei prodigioase activităţi pedagogice, V. Ijac a fost onorat prin acordarea unor înalte funcţii didactice şi administrative: profesor de armonie, contrapunct şi com- poziţie, din 1947, la Conservatorul de Muzică şi Artă Dra- matică din Timişoara (noua denumire a vechiului Conser- vator Municipal), apoi, între 1 februarie şi 31 octombrie 1950, decan al Institutului de Artă (titulatura după reorganizarea instituţiei). După desfiinţarea Institutului, Ijac s-a dedicat activităţii didactice la nou- înfiinţata Şcoală Medie Specială de Muzică (armonie, contrapunct, forme muzicale, teorie, apoi, din 1959, profesor de muzică de cameră şi orchestră), refuzând, din motive familiale, o tentantă ofertă venită din partea direcţiunii Conservatorului de Muzică din Cluj, continuându-şi, în paralel, febrila activitate compo- nistică, unele din opusurile sale fiind incluse în structura repertorială a filarmonicilor din Timişoara, Arad şi Oradea, dar şi în calendarul stagionar al societăţilor de radiodifuziune din Timişoara şi Capitală. Odată cu înfiinţarea Facultăţii de Muzică din cadrul Institutului Pedagogic de trei ani din Timişoara (1961), Ijac a fost numit lector, apoi, din 1963, conferenţiar la catedra de armonie şi contrapunct, cursurile elaborate în această perioadă, referenţiale în istoria instituţiei timişorene (Teoria instrumentelor şi orchestraţie, Armonie, Contrapunct şi fugă), contribuind la formarea muzicală a

înclinaţia – desigur, foarte poetică, dar prea unilaterală – pentru idilă, pastorală, eglogă?!” (v. Stan 2011, 77-78). 301 unei pleiade de importante personalităţi ale artei interpretative şi componistice româneşti. După trecerea la cele veşnice (3 august 1975), imaginea lui Vasile Ijac a cunoscut un evident recul, concertele comemorative sau aniversare, organizate, ca semn al unor pioase reverenţe, de colegi, dar şi de unii din destoinicii săi învăţăcei, nereuşind să penetreze în conştiinţa publicului larg sau în mediile muzicale cu rezonanţă pe plan naţional. Concertul comemorativ din 12 februarie 1976, iniţiat de Filarmonica de Stat „Banatul”, la aproape un an de la eterna despărţire de autorul Hedonismelor, a prilejuit o reluare, sub conducerea muzicală a doi corifei ai artei dirijorale bănăţene, Nicolae Boboc şi Remus Georgescu, a unor creaţii reprezentative pentru aria preocupărilor lui Vasile Ijac, dedicate, deopotrivă, genului simfonic, concertistic şi cameral: Rapso- dia bănăţeană, Cântec bătrânesc, pentru pian şi orchestră (solistă: Alla Popa), şi Simfonia a II-a, concert prefaţat de un medalion evocator realizat de Doru Murgu, în care muzicologul timişorean sublinia dimensiunea personalităţii lui Ijac, care a conferit „greutate şcolii bănăţene în perioada sa de strălucire”, pe un drum creator „străjuit de climatul respirat în mijlocul unui ţinut unde cântecul era la el acasă” (vezi programul concertului, colecţia familiei Miloia). Bustul lui Vasile Ijac, creaţie a sculptorului Victor Gaga (graţie diligenţelor maestrului scenograf Virgil Miloia), amplasat în holul Facultăţii de Muzică timişorene în 26 februarie 2004 – eveniment augmentat cu un concert cameral –, a reprezentat un firesc şi necesar gest de apreciere şi recunoştinţă pentru unul din pionierii învăţământului muzical superior timişorean. Apărut impetuos, ca un eclatant produs al şcolii muzicale clujene, pe scena vieţii muzicale româneşti interbelice, Vasile Ijac, artist înzestrat cu mari şi complexe disponibi-

302 lităţi, a atras atenţia, de la început, printr-un evident talent şlefuit şi dinamizat la Paris, la Schola Cantorum, într-o efervescentă atmosferă muzicală. Oraşul luminilor, dar şi celelalte centre muzicale europene în care a călătorit i-au prilejuit cunoaşterea curentelor artistice avangardiste din sfera artelor plastice şi cea muzicală, care au influenţat, într-o oarecare măsură, şi limbajul său componistic în prima sa etapă creatoare. Activitatea sa muzicală s-a manifestat pe multiple planuri: compoziţie (cu o surprinzătoare primă audiţie, în 1932, a Rapsodiei bănăţene, transmisă la Radio Bucureşti, în interpretarea Orchestrei Societăţii Române de Radiodifuziune), muzicologie (o prodigioasă activitate pu- blicistică, în presa clujeană şi timişoreană, dedicată unor aplicate crochiuri de istorie a muzicii, eseurilor cu tentă estetico-filozofică, dar şi cronicilor muzicale, prin care s-a dovedit un fin şi competent observator şi analist al variatelor şi bogatelor evenimente muzicale din perioada interbelică) şi amplul şi consistentul demers didactic, o adevărată vocaţie încununată prin accederea în corpul profesoral de elită al în- văţământului muzical superior timişorean. Revendicându-se, în perioada de maturitate, neoclasicismului şi recunoscând justeţea parcursului componistic enescian, detaşat de ispitele curentelor care propuneau, în prima parte a secolului XX, o nouă viziune asupra spaţiului şi mesajului sonor, prin abro- garea tonalităţii, a armoniei şi a structurilor arhitectonice de tip clasic (Enescu, la rândul său, repudiase posibilitatea apli- cării tehnicii seriale, văzută ca o concesie gratuită făcută modernismului – v. Malcolm 2011, 272), Vasile Ijac a fost organic ancorat în sfera principiilor componistice promovate de principalii reprezentanţi ai şcolii naţionale de compoziţie. Studiile efectuate la Schola Cantorum, sub îndrumarea lui Vincent d’Indy, i-au deschis orizonturi noi în arta orchestra-

303

ţiei şi perspectiva abordării formelor mari, aplicate în pre- mieră în muzica bănăţeană, prin Simfonia I, apoi Simfonia a II-a, care, prin menţiunea I onorifică ce i-a fost conferită de prestigiosul juriu prezidat de George Enescu la ediţia din 1937 a Premiului Naţional de Compoziţie, l-a consacrat ca pe unul din reprezentanţii de seamă ai muzicii româneşti, alături Zeno Vancea, Eugen Cuteanu şi Mircea Popa, sub aura protectoare a maeştrilor Tiberiu Brediceanu şi Sabin Drăgoi.

304

George Pavel, primul dirijor al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara

Într-o epistolă expediată de Zeno Vancea prietenului său Iosif Popescu (vechi şi devotat corist al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj), în care rememora personalitatea pianistului-compozitor lugojean Liviu Tempea (1870-1946), prestigios profesor al Conservatorului de Mu- zică şi Artă Dramatică din Cluj, la aproape trei decenii de la dispariţia sa (misivă datată 23 V 1972, aflată în Arhiva Muzeului de Istorie şi Etnografie din Lugoj), autorul baletului-pantomimă Priculiciul îşi exprima dezolarea privind destinul unor muzicieni după trecerea lor la cele veşnice (comparând istoria muzicii cu un mare cimitir), când inexo- rabila scurgere a timpului grăbeşte nedreapta uitare din partea contemporanilor impasibili şi a urmaşilor ingraţi. Aceasta a fost şi soarta dirijorului George Pavel, un muzician cu o carieră excepţională, al cărui parcurs artistic poate fi însă cu greu reconstituit astăzi, având doar suportul unor cronici, însemnări şi elemente biografice sumare şi disparate, risipite în coloanele unor publicaţii de epocă, laconice înscri- suri păstrate în arhiva Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică „George Dima” din Cluj-Napoca (fond aflat în

 www.banaterra.eu; Musicology Papers, 2013, vol. 28, Issue 1, p. 92-105. 305 custodia Arhivelor Naţionale Cluj-Napoca) sau în cuprinsul unor prea puţin consistente pagini memorialistice. George Pavel s-a născut în 1888 în satul Leucuşeşti (plasa Balinţ), lângă Lugoj. Moştenise atracţia pentru muzică de la tatăl său, Vasilie Pavel (1840-1911), corist cu o înde- lungată prezenţă în vechea Reuniune Română de Cântări şi Muzică lugojeană. În capitala culturală a românilor bănăţeni a absolvit Şcoala Primară Confesională Ortodoxă, avându-l ca învăţător pe Ioan Vidu, „doinitorul Banatului”. Era, potrivit informaţiilor de care dispunem (parţiale şi neconclu- dente), nepotul preotului-compozitor şi profesorului Aurel C. Popovici-Racoviţă (1879, Racoviţa, Timiş – 1942, Arad), primul bănăţean laureat al Premiului Naţional de Compoziţie „George Enescu”, la chiar prima ediţie, în 1913. A avut două surori, care au îmbrăţişat cariere muzicale (una era violon- celistă, cealaltă, artistă lirică), ambele stabilite, în urma căsătoriei, la Berlin, şi un frate, funcţionar la Casa de Pensii din Bucureşti, despre a căror carieră nu deţinem nicio informaţie. Schimbându-şi domiciliul în Micul Paris (unde mama sa, Sofia Pavel-Nicoliţă – decedată în 1905, la vârsta de doar 36 de ani –, era profesoară de vioară), a urmat, în paralel, cursurile Liceului „Mihai Viteazul” şi cele ale Con- servatorului de Muzică şi Declamaţiune, unde a fost învă- ţăcelul lui D. G. Kiriac (teoria muzicii) şi Alfonso Castaldi (armonie), absolvind vioara (cu premiul I) la clasa profesorului Rudolf Malcher, un apreciat maestru, care va activa, mai târziu, în calitate de concertmaistru, la Wiener Sym- phonie Orchester. A obţinut licenţa la Akademie für Musik und darstellende Kunst din Viena (ca bursier al Statului Român), secţiile pedagogie-vioară şi muzică de cameră, după ce frecventase şi cursuri de compoziţie cu profesorul Franz Schrecker, urmând, apoi, şi un curs de perfecţionare în arta 306 interpretării violonistice cu František Ondříček, ce i-a facilitat obţinerea, prin concurs, a postului de prim-violonist la Wiener Tonkünstler Orchester. A studiat, în paralel, şi diri- jatul, cu Oskar Nedbal, exercitându-şi, în acelaşi timp, şi una din marile sale pasiuni, muzica de cameră, ca membru în vestitul Urania Streichquartett. După Primul Război Mondial a înfiinţat, în capitala valsului, o orchestră de cameră, cu care a desfăşurat o susţinută activitate concertistică în numeroase centre culturale europene. În anul universitar 1923-1924, prin diligenţele lui George Enescu, Alfonso Castaldi (inspector general în învă- ţământul muzical) şi ale lui Alexandru Zirra (rectorul Con- servatorului din Cernăuţi) a fost invitat la Conservatorul de Stat din capitala Bucovinei, ca profesor la clasele de vioară (a predat vioara, în paralel, şi la Liceul Militar), muzică de cameră şi orchestră. Peste doi ani, după retragerea lui Zirra, a preluat directoratul instituţiei. La Cernăuţi, unde a fost coleg cu Paul Jelescu, Silvia Căpăţână, Alexandru Garabet, Nicolae Papazoglu şi Zorella Petrovici, a înjghebat o orchestră sim- fonică, apoi, în 1932, după retragerea subvenţiei de stat acordate Conservatorului (care va deveni o instituţie particulară), a fost detaşat, pentru scurt timp, la Bucureşti. Un afiş de concert (susţinut, în 8 februarie 1925, pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi, „primul concert dat de Orchestra Con- servatorului, cu concursul parţial al Orchestrei Regimentului 3 Grăniceri, sub conducerea dlui Gh. Pavel, profesor la Conservator”), identificat în Fondul Conservatorului de Muzică „George Dima” Cluj (Arhivele Naţionale Cluj), ne relevă structura repertorială: W. A. Mozart (Simfonia în Mi bemol major), Al. Zirra (Suită pentru orchestră) şi C. Maria von Weber (Uvertura la opera Oberon).

307

Între soliştii cu care a colaborat s-a aflat şi George Enescu (cu prilejul turneului concertistic întreprins la Cernăuţi în 29-31 octombrie şi 2 noiembrie 1928), care şi-a exprimat fără rezerve aprecierea pentru arta sa dirijorală, prin câteva rânduri inserate într-un album (neidentificat până în prezent): „George Pavel este un talent născut pentru a dirija”. Graţie stăruințelor lui Enescu, lui G. Pavel i s-a acordat o bursă, din partea Ministerului Artelor, pentru a urma cursuri de dirijat, la Berlin, cu dr. Ernst Kunwald şi Bernardino Molinari, studii încununate prin obţinerea diplomei de maestru definitiv, ca prim-clasificat (v. „Vestul”, Timişoara, VIII, 2.064, 1937: Dirijorul George Pavel; cf. Cornea-Ionescu 1937, 2, şi Sfetca 1943, 3). Câteva secvenţe din perioada petrecută, în compania lui George Enescu, în capitala Bucovinei, au fost rememo- rate de Radu T. Constantinescu în paginile sale memorialistice (Constantinescu 1986, 61):

„Prin decembrie [1930], Enescu venise la Cernăuţi să dea două concerte la Musikverein. După primul concert, Hristache Popescu, apreciat de Enescu încă din timpul războiului, când făcuse orchestra simfonică la Iaşi, Alexandru Garabet, George Pavel şi cu mine ne-am dus cu maestrul Enescu la localul lui Geffner, vis-à-vis de sala de concert, unde ştiam că are grătar bun şi vin aşijderea. Ne-am instalat într-o odăiţă în fund şi l-am lăsat pe maestrul Enescu (căruia îi ştiam obiceiurile după concert) să mănânce în tihnă, iar când s- a îndestulat, s-a întors spre noi, a sorbit din paharul de vin şi a zis cu un zâmbet mucalit: – Cum naiba descoperiţi voi asemenea locuri cu aşa bunătăţi? La care George Pavel răspunde:

308

– Maestre dragă, la muzică ne-om pricepe noi cum ne-om pricepe, dar în materia asta nu ne întrece nimeni! La care vorbe Enescu a râs din toată inima”.

Cu doi ani înainte de sosirea sa la Timişoara, în 1935, semnatarul unor note informative (iscălit cu pseudonimul Eusebius), inserate în coloanele hebdomadarului timişorean „Fruncea” (II, 18, 1935, 3), deplângea soarta ingrată a lui Pavel după retragerea subvenţiei acordate Conservatorului şi Filarmonicii din Cernăuţi:

„Dirijorul Gheorghe Pavel, lugojeanul mult săr- bătorit la Viena şi Berlin, actualmente îşi împarte timpul între Conservator şi Orchestra Filarmonică din Cernăuţi, unde, fără subvenţii pompate de pe la Primării, des- făşoară activitate dirijorală, violonistică şi profesorală nu numai spre fala noastră, a bănăţenilor, ci spre mândria întregii Românii”.

La Timişoara a avut o prezenţă episodică, în calitate de invitat, în toamna anului 1937, la catedra de vioară a Conservatorului Municipal, rămasă vacantă după pensionarea lui Béla Tomm (un muzician care a înnobilat viaţa culturală timişoreană interbelică, prin obstinaţia şi dăruirea cu care a promovat genul cameral), şi la cea de orchestră, de unde a demisionat însă în iarna aceluiaşi an (obţinând transferul la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj), catedra de orchestră fiind preluată de Vasile Ijac, cooptat în corpul profesoral al Conservatorului timişorean, în urma unui concurs, în toamna anului 1936 (cf. „Fruncea”, Timişoara, IV, 39, 1937, 3). A început fructuoasa colaborarea cu Opera Română din Cluj, la pupitrul dirijoral, în stagiunea 1937-1938 (a 309 dirijat doar un concert simfonic), continuată în stagiunea 1938-1939, când a dirijat, de asemenea, un concert simfonic, dar şi spectacole în premieră cu operele Kir Ianulea de Sabin Drăgoi şi Rigoletto de Verdi. Detaşarea la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj şi debutul la pupitrul Operei Române au fost consemnate şi în media timişoreană, sensibilă la parcursul artistic al dirijorului bănăţean:

„Distinsul muzician bănăţean, profesorul Gheorghe Pavel, care a fost detaşat de Ministerul Educaţiunii Na- ţionale la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, ca titularul claselor de muzică de cameră şi orchestră, a dirijat un concert la Cluj şi la Iaşi şi o audiţiune şcolară cu orchestra Academiei din Cluj, afirmându-se, după cum scriu ziarele din Cluj, ca cel mai destoinic dirijor al Ardealului. În urma grandiosului succes repurtat cu Orchestra Simfonică din Cluj, D-Sa a fost numit dirijor al Operei Române” („Fruncea”, V, 20, 1938, 6).

A fost angajat ca prim-dirijor al instituţiei lirice clujene începând cu stagiunea 1940-1941 (după ce evoluase, ca violonist, pe postul de concertmaistru) – odată cu debutul tristului episod al bejeniei artiştilor ardeleni la Timişoara, după Dictatul de la Viena –, unde i-a avut colegi pe Mircea Popa, Leontin Anca, Eugen Lazăr, dr. Maximilian Săveanu şi, pentru scurtă vreme, pe Zeno Vancea. În decursul celor nouă stagiuni petrecute la pupitrul dirijoral al Operei Ro- mâne clujene, în calitate de colaborator sau dirijor titular (activa, în paralel, şi ca profesor de vioară la Conservatorul din Cluj-Timişoara), George Pavel a dirijat spectacole cu oratoriul Omul de Filaret Barbu şi pantomima Ivan Turbincă de Vasile Ijac (premiere), Rigoletto, Aida, Trubadurul, La Traviata, Faust, Tosca, Bal mascat, Madama Butterfly,

310

Martha, Lucia de Lammermoor, Fidelio, Evgheni Oneghin, Liliacul, Năpasta, precum şi o suită de concerte simfonice, în decursul a şapte stagiuni (cf. Olariu [1954]). George Pavel a avut un important rol, în perioada petrecută la Timişoara, la pupitrul dirijoral al Operei Române clujene aflate în refugiu (începând cu stagiunea 1940-1941), în mediatizarea şi promovarea creaţiei tinerilor compozitori bănăţeni, iniţiind un ciclu de concerte simfonice. În cel de-al treilea concert consacrat acestui deziderat (20 mai 1941), susţinut de orchestra Operei clujene, aflată sub bagheta dirijorală a lui Constantin Ţurcanu, a fost prezentată pentru prima oară publicului timişorean creaţia orchestrală a trei tineri profesori ai conservatorului local, percepută de Alma Cornea-Ionescu, autoarea cronicii publicate în „Ecoul” (Cor- nea-Ionescu 1941), prin prisma modernismului limbajului muzical, drept „muzică nouă”. Erau evidenţiate talentul şi pregătirea superioară a şefului de orchestră (absolvent al clasei de compoziţie a lui Mihail Jora şi al celei de dirijat a lui I. Nonna Otescu), dar şi profesionalismul autorilor (Zeno Vancea, Vasile Ijac şi Eugen Cuteanu), formaţi la prestigioasa Academie clujeană (la clasa de compoziţie a lui Marţian Negrea), muzicologa timişoreană iterând dezideratul organizării lunare a unor astfel de concerte dedicate muzicii româneşti. În cele 4 Desene simfonice pentru orchestră de coarde (opusul, inclus în programul de sală al concertului, nu figurează, sub acest titlu, în catalogul creaţiei lui Zeno Van- cea), „o lucrare cu cea mai pronunţată tendinţă de ultramo- dernism”, sunt decelate câteva particularităţi definitorii ale stilului vancian: melodica tributară linearismului şi limbajul polifonic de „o aridă matematică muzicală”, prin care sunt negate structurile armonice, ceea ce face greu accesibilă muzica marelui public. Din creaţia lui Zeno Vancea au fost

311 prezentate şi fragmente din baletul-pantomimă Priculiciul. Deşi, după intensitatea aplauzelor, Eugen Cuteanu părea să fie cel mai apropiat aşteptărilor publicului (Suita româ- nească), creaţia lui Vasile Ijac, Simfonia a II-a, „operă de infinite nuanţe, tratată într-o manieră cu totul originală”, s-a constituit, potrivit semnatarei amplei cronici, într-un adevărat punct de rezistenţă al programului concertistic al serii. Era sesizată ampla şi cromatica paletă orchestrală, „interesanta” armonizare, elanul dezvoltării tematice şi, mai ales, conturarea expresiei „dorului” în Andante. Într-o apreciere conclu- zivă, A. Cornea-Ionescu, deşi cataloga drept „masivă şi greoaie” lucrarea lui Ijac, opina că aceasta a găsit, graţie maestrului Ţurcanu, „o prezentare admirabilă, limpezime şi căldură, care au făcut-o accesibilă până şi celor mai rebeli”. Concertul a fost reflectat în presa timişoreană şi de Nicolae Ursu (Ursu 1941, 2), care sublinia profunzimea gândirii artistice din Simfonia a II-a, „maniera modernă de tratare a temelor, într-un veşmânt sonor de mari proporţii”. Caracte- rizarea simfonismului lui Ijac, venită din partea unui autentic profesionist, era extrem de măgulitoare:

„Conţinutul elegiac, sentimentul din care răzbate totuşi un suflu de atmosferă românească, cum şi întregul fel de a lucra simfonic ni-l caracterizează pe autor ca pe unul dintre cei mai dotaţi compozitori ai tinerei pleiade româneşti”.

Concertul consacrat autorilor bănăţeni fusese precedat, în 9 martie 1941, de simfonicul elevilor Conserva- torului Comunal, sub bagheta lui Vasile Ijac (o uvertură – neprecizată – de Mozart, „o compoziţie originală” a lui Ijac, „o uşoară bucată italiană” şi, după pauză, Simfonia a II-a de Beethoven – v. „Fruncea”, Timişoara, VIII, 3, 1941), ce îi 312 prilejuise cronicarului ridicarea unor mai vechi semne de întrebare, adevărate reproşuri adresate Academiei clujene, care, în opinia sa, făcea prea puţin pentru propagarea muzicii simfonice. După sosirea instituţiilor de artă clujene la Timi- şoara, în urma Dictatului de la Viena, Vasile Ijac a fost numit profesor suplinitor la catedra de cor şi orchestră la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj-Timişoara, ceea ce i-a oferit noi oportunităţi de afirmare în calitate de dirijor. Prezentat sub genericul „Festivalul I de sfârşit de an şcolar” (13 iunie 1942), găzduit de Palatul Cultural, concertul a avut trei momente distincte: în prima parte a evoluat orchestra Academiei, sub bagheta lui V. Ijac (Concerto grosso nr. 2 de Händel, Simfonia nr. 100 de Haydn), urmată de un inter- mezzo instrumental, finalul fiind rezervat concertului sus- ţinut de corul Academiei, dirijat de absolvenţii clasei de practică dirijorală corală (secţia pedagogică) de la clasa prof. Ijac (Palestrina, Smetana, Schumann, Dima, Porumbescu, Ursu ş.a.). Într-un simfonic dirijat, în cursul anului 1942, la pupitrul orchestrei Operei Române din Cluj-Timişoara, pe scena Teatrului Comunal, George Pavel a confirmat garanţia spectacolelor sale de calitate, abordând un repertoriu variat (cu o primă audiţie la Timişoara – una din simfoniile lui Johann Christian Bach) şi promovând câţiva valoroşi instru- mentişti ai ansamblului clujean: Gr. Hoca, V. Boar, N. Pop şi I. Suciu – un excelent grafician, căruia îi datorăm un portret al lui George Enescu, realizat în urma recitalului din 1936, publicat în unul din numerele săptămânalului „Fruncea” – în Concertul pentru patru viori de Ludwig Wilhelm Maurer. După câteva miniaturi, care au întregit partea I a concertului (Gavota de Fr. Gossec, într-un aranjament realizat, probabil, de G. Pavel, maestru în arta orchestraţiei, Basme de K.

313

Komzák şi Dans ţărănesc de C. Dimitrescu), în final, în partea a II-a, au fost interpretate poemul Vltava de Smetana (cu o intervenţie aplicată a dirijorului, care a oferit publicului câteva explicaţii privitoare la substratul literar al poemului) şi Uvertura la opera Wilhelm Tell de Rossini. Într-o cronică anonimă (Concertul simfonic dirijat de maestrul profesor George Pavel, în „Dacia”, Timişoara, IV, 45, 1942, 2) erau enumerate câteva din calităţile care-l impuseseră pe George Pavel ca un maestru desăvârşit al artei dirijorale (în măsură să-l impresioneze, în adolescenţă – petrecută la Timişoara –, pe Ioan Holender, care şi-l va aminti, peste ani, ca pe un mare dirijor, ce contribuise, alături de ceilalţi artişti clujeni, la formarea sa ca muzician – cf. Holender 2005):

„Prezenţa prof. George Pavel […] este garanţia sigură că realizarea muzicală depăşeşte succesul unui spectacol sau concert obişnuit. Acest om, dotat de la natură cu însuşiri excepţionale în această artă, posedă şi o vastă cultură muzicală. Graţie acestor calităţi, el nu bate măsura pentru că e dirijor, el bate măsura pentru că face muzică. Când dirijează, se observă imediat că el trăieşte acea pagină muzicală. El nu confundă măsura cu stilul. El cunoaşte bine adâncimea lui Beethoven, cum cunoaşte tot aşa de bine graţia şi picanteria lui Haydn sau Mozart. Publicul simte magia baghetei, graţie fluidului stabilit imediat după primele măsuri, şi ştie că la pupitru, sau mai bine zis în fruntea orchestrei (pentru că Pavel dirijează totdeauna la simfonice pe dinafară), stă un mare dirijor”.

O reacţie publicistică în urma concertului a avut şi Alma Cornea-Ionescu, care a potenţat profilul dirijoral al maestrului lugojean:

314

„Dacă dirijorul Pavel nu e o natură tumultuoasă, în schimb are interpretări de bun-gust graţie educaţiei sale muzicale. Caracteristică conducerii D-Sale este pre- ciziunea, prin excelenţă, şi o pronunţată vioiciune rit- mică. Noi, care cunoaştem bine prestaţiunile şi multilate- ralitatea muzicală a dlui Pavel, ştim să preţuim două daruri rare ce le aduce D-Sa muzicii româneşti: hărnicia şi priceperea. D-Sa este un muzician serios în înţelesul deplin al cuvântului” (Cornea-Ionescu 1942a, 4).

În contradicţie cu opiniile laudative exprimate în media timişoreană, Nicolae Ţirioi, prezent la spectacolul cu opera Trubadurul (pus în scenă chiar în ziua de Paște a anului 1942), nu şi-a reprimat accentele critice, în cronica publicată în „Vestul” (XII, nr. 2.740 din 12 aprilie 1942, p. 1, 4), evident deranjat de „distribuţia slabă”, care i-a provocat „o tristă dezamăgire”:

„Cu excepţia, poate, a dnei F. Piteiu-Georgescu, toţi ceilalţi […] au fost unul mai slab decât celălalt. Vina cea mai mare însă constă în defectele dirijorului: nesiguranţă şi neregularitate în baterea măsurii, cu intrări tardive, lipsă de interpretare şi transpunere în stilul şi caracteristica verdiană, defecte tehnice care dezvelesc ignorarea partiturii şi, poate, superficialitate, dar nu şi lipsa de calităţi înnăscute, de care dl. Pavel a dat dovadă altădată că e bine dotat”:

Analizând evoluţia Academiei clujene în cei câţiva ani scurşi de la dramatica „transhumanţă” în peisajul cultural timişorean, Alma Cornea-Ionescu realiza, la finele anului 1942, o trecere în revistă a prestaţiei didactice a membrilor corpului profesoral. După câteva aprecieri formulate la adresa catedrelor de canto (Marius Nicolescu, Jean Rânzescu), pian 315

(Ana Voileanu-Nicoară, George Ciolac, Titi Fotino-Negru ş.a.), vioară (Robert Cionca – fratele pianistei Aurelia Cionca – şi „hiperactivul George Pavel, apreciatul dirijor, care îşi împarte timpul şi sufletul între Operă, Academie şi Liceul Militar”), violoncel (Flor Breviman) şi suflători, atenţia pianistei şi compozitoarei timişorene se focaliza (după câteva consideraţii apologetice la adresa maeştrilor Marţian Negrea şi Augustin Bena – recent pensionat) pe activitatea repre- zentanţilor catedrelor teoretice, subliniind aportul lui Vasile Ijac (strălucit absolvent al Conservatorului clujean, la clasa de compoziţie a lui Marţian Negrea) şi al profesorului Vulpescu, „care muncesc cu o dezinteresare demnă de toată lauda şi rară căldură, pentru iniţierea tineretului în diferite ramuri ale muzicologiei şi pedagogiei muzicale. Primul este compozitor de merit, iar al doilea, dl Vulpescu, autor al unui tratat elementar de muzică şi [al altor] lucrări foarte interesante” (Cornea-Ionescu 1942b, 2). În timpul activităţii dirijorale desfăşurate la Timi- şoara, George Pavel a colaborat şi cu Filarmonica „Moldo- va” din Iaşi, dirijând câteva spectacole sub cupola Teatrului Naţional din capitala moldavă: în 26 septembrie 1943 (al 3- lea concert din stagiunea a II-a – 1943-1944; 17 octombrie 1943 (al 6-lea concert al stagiunii); 7 noiembrie 1943 (al 9- lea concert al stagiunii), în care G. Pavel şi-a prezentat un lied cu acompaniament orchestral (Mama, pe versuri de Reimer, solist: Gogu Simionescu), dirijând, în primă audiţie, poemul simfonic Babacai de Filaret Barbu; 5 decembrie 1943 (al 13-lea concert al stagiunii); 20 februarie 1944 (cel de-al 22-lea concert al stagiunii), cu prima audiţie a Sim- foniei lui Mircea Popa, opus pentru care tânărul compozitor, originar din Banatul sârbesc, obţinuse o onorantă menţiune I, în 1940, la Premiul „George Enescu”. Relevând câteva din

316 calităţile liedului Mama („expresia spiritului românesc […] şi fina ţesătură orchestrală”), prof. Constantin Georgescu, autorul textului inserat în caietul-program al concertului, scria:

„Lirism duios, dramatism, şi tehnic, o conducere melodică făcând legătura perfectă între poezie şi muzică. Simplitatea unită cu bunul-simţ, esteticul” (alte repere privind colaborarea cu Filarmonica ieşeană, în Drăgu- escu 1943, 2).

După nefastul episod generat de Dictatul de la Viena, cu momentele dramatice ale transferului instituţiilor clujene la Timişoara, Zeno Vancea, care, după experienţa sa di- dactică târgumureşeană, se alăturase artiştilor clujeni, fiind coleg cu George Pavel, pentru o scurtă perioadă, la pupitrul dirijoral al instituţiei lirice ardelene, va păstra, peste timp, nuanţele unui resentiment (probabil în urma insuccesului său dirijoral), exprimat, mai târziu, în cuprinsul unui interviu, prin câteva aprecieri gratuite, nedrepte, la adresa confratelui său lugojean:

„Acest Gheorghe Pavel era de fapt un diletant în materie de dirijat. Cântase până atunci la o cafenea din Viena, unde mai avea şi un fel de «cappella» de salon. Când a aflat că Sabin Drăgoi fusese numit director al Operei – şi cum îl cunoştea mai de mult – s-a luptat să fie angajat el dirijor, deşi nu avea prea multă practică” (Popovici 1985, 107-108; cf. Bogdan 2007, 43-72).

Efemera experienţă dirijorală a lui Zeno Vancea (a condus orchestra Operei din Cluj-Timişoara în doar câteva spectacole, între care Orfeu şi Euridice de Gluck) ar fi fost întreruptă, potrivit propriei sale mărturisiri, în urma unor

317 jocuri de culise iniţiate de George Pavel, care „era invidios şi se temea să nu am succese mai mari decât el”, fiind nevoit, în cele din urmă, să-şi prezinte demisia. Palide ecouri ale anti- patiei lui Zeno Vancea pentru profilul dirijoral al colegului său, exprimate însă mai nuanţat, sunt regăsite într-o cronică la Trubadurul („Vestul”, Timişoara, XIV, 3.126, 1944):

„Spectacolul de vineri a fost pregătit şi condus de dl Gh. Pavel. Indiscutabil, dl Pavel are nerv, sensibilitate, elan, şi temperamentului D-Sale genul de operă [îi] este mult mai aproape decât cel simfonic. Nu este un dirijor de mare format, cum în trecut această Operă avea totdeauna câte unul, ca Egisto Tango, Schüller, Doubrawsky, De Vecchi, Bobescu etc. Dl Pavel a ajuns târziu şi numai după un mare ocol la această Operă, la o vârstă când desăvârşirea personalităţii de dirijor nu mai este o chestiune aşa de simplă, mai ales că până a ajunge aici, ca profesor la Cernăuţi, nu a putut avea o activitate prea intensă de dirijor. […] Or, dl Pavel înţelege să acorde orchestrei un rol egal cu cel al elementului vocal, ceea ce constituie o greşeală de stil, chiar şi în cazurile când orchestra intonează simultan cu cântăreţii aceeaşi melodie. […] Nu tăgăduim că aceste momente de dramatism, când orchestra îşi avea acest rol al ei, au fost bine realizate de dl Pavel”.

George Pavel a continuat să colaboreze cu Filar- monica „Moldova” din Iaşi, aflată în refugiu în comuna Făget, lângă Lugoj, alături de alte importante instituţii de învăţământ şi cultură ieşene, Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, Academia de Bele-Arte şi Colegiul Naţional (în urma ordinului de evacuare emis în 10 martie 1944, pus în aplicare începând cu data de 21 martie – v. Stan 2008b), orchestra moldoveană fiind evacuată la Făget câteva zile mai 318 târziu, în 25 martie, după un ultim concert simfonic susţinut, la Iaşi, în 19 martie 1944 (cel de-al 26-lea din stagiunea curentă). Şi o parte din membrii corpului profesoral al Con- servatorului din Cernăuţi, între care se va detaşa numele lui Liviu Rusu, se vor stabili, provizoriu, la Timişoara. Pentru că nu toţi orchestranţii luaseră drumul bejeniei la Făget, orchestra fusese completată cu instrumentişti locali. Instituţia era condusă de Radu T. Constantinescu, deoarece Mircea Bârsan, cel numit în postul de director, nu sosise în târgu- şorul bănăţean. Stagiunea făgeţeană (continuarea celei de-a II-a stagiuni curente a Filarmonicii) a debutat cu concertul simfonic din 23 aprilie 1944, în sala „Dacia” din Făget, sub bagheta lui Antonin Ciolan, cu un repertoriu alcătuit din Uvertura la opera Oberon de Weber, Simfonia a VII-a de Beethoven şi Poema Română de George Enescu. Cel de-al 35-lea concert al celei de-a II-a stagiuni (18 iunie 1944) l-a avut ca protagonist, la pupitrul dirijoral, pe George Pavel, care şi-a prezentat o compoziţie proprie (Divertisment bănă- ţean), oferind publicului făgeţean, între altele, Hora staccato de Grigoraş Dinicu şi o variantă orchestrală a celor două dansuri pentru pian de Sabin Drăgoi, Hodoroaga şi Zdrângă- nita. Stagiunea a III-a (1944-1945) a fost deschisă cu concertul din 26 august 1944, sub bagheta lui George Pavel (Simfonia a III-a, „Eroica”, de Beethoven, Poema Română de Enescu şi Uvertura la opera Tannhäuser de R. Wagner). În 12 noiembrie 1944, George Pavel a dirijat un concert simfonic, cu concursul orchestrei Operei Române din Cluj la Timişoara (completată cu cordari timişoreni), pe scena Teatrului Naţional, în organizarea Uniunii Patrioţilor şi a Apărării Patriotice („în spiritul amiciţiei româno-sovietice”) – Patetica de Ceaikovski, Dansuri polovţiene de Borodin şi Rapsodia Română în La major de Enescu. Reluarea con-

319 certului a prilejuit cronicarului anonim al organului de presă stalinist formularea, poate pentru întâia oară în presa timişoreană (după evenimentele din 23 August), a unor cuvinte, sintagme şi concepte de import, de sorginte bolşevică:

„Repetarea acestui concert, cu preţuri populare, [a dat] posibilitatea muncitorimii şi marilor mase do- ritoare de cultură şi progres […] să savureze muzica serioasă. Până în prezent, concertele erau accesibile numai celor privilegiaţi, cu suficiente resurse materiale. De acum înainte, cultura muzicală trebuie să devină un dar comun al tuturor [celor] care muncesc” („Luptătorul bănăţean”, Timişoara, I, 60, 1944).

Lui George Pavel i se recunoştea exuberanţa temperamentului şi „adânca înţelegere” a Simfoniei lui Ceaikovski, reproşându-i-se doar câteva momente în care tempoul ar fi fost „prea domol”. Entuziasmul aparatnicilor puşi în slujba regimului politic pe cale să se instaureze sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice a generat şi apeluri lozincarde, prin care muncitorii erau îndemnaţi să se constituie în formaţii corale şi teatrale, sub stindardul noilor sindicate („şcoli de luptă muncitoreşti”) („Luptătorul bănăţean”, Timi- şoara, I, 64, 1944: Teatru şi cor muncitoresc). „Cerem epu- rarea Asociaţiei Scriitorilor din Banat”, suna titlul unui articol (ca de obicei, neasumat în aceste cazuri) – „Luptătorul bănăţean”, Timişoara, I, 82, 1944 –, prin care era înfierată activitatea unor condeieri bănăţeni: Virgil Birou („inspira- torul campaniei de instigare reacţionară şi şovină de la «Vestul»”), C. Miu-Lerca („vicepreşedinte în Asociaţia Ro- mâno-Germană, directorul oficiosului antonescian «Dacia»”), Dorian Grozdan („redactor la ziarul legionar «Poporul»”), Nicolae Ivan, Petru Sfetca, Romul Ladea („cunoscut fascist”) 320

ş.a. În final, reprezentantul clasei muncitoare concluziona cu sarcasm, anunţând, parcă, ceea ce avea să urmeze după abdicarea regelui Mihai – teroarea proletcultismului din „obsedantul deceniu”:

„Ce mai vor şi aceşti strigoi acum? […] Aceşti scriitori şi-au vândut sufletul şi talentul duşmanului poporului român, […] au semnat articole de propagandă, au adormit vigilenţa poporului român, au slăbit repulsia instinctivă a poporului [faţă] de hitlerism. Ce vor ei acum, când ceasul judecăţii se apropie?”

O parte din scriitorii anatemizaţi vor reuşi, în anii ce vor urma, să intre în graţiile noilor potentaţi, reprezentanţi ai aristocraţiei roşii, clamând admiraţia pentru ideologia de tip bolşevic (unii devenind, încă înainte de abdicarea impusă regelui Mihai, membri ai PMR), cale urmată şi de o parte din muzicienii mai adaptabili (dotaţi cu un uimitor spirit came- leonic) la dramatica şi, aparent, ireversibila „evoluţie”. În tumultuoasa desfăşurare muzicală a anului 1945 s-a intercalat şi o secvenţă concertistică ce şi-a propus accen- tuarea personalităţii celor mai importanţi creatori bănăţeni ai momentului, ce-şi câştigaseră o oarecare notorietate şi pe plan naţional: Alma Cornea-Ionescu (miniaturi pianistice pentru copii, în proprie interpretare, „armonizate original şi cu o adevărată intuiţie pentru caracteristicul românesc al melodiilor utilizate, în parte din folclorul neamului”), Vasile Ijac, directorul Conservatorului, cu lucrări pentru pian solo, pentru vioară şi violoncel cu acompaniament de pian, voce şi pian

 Zeno Vancea semnase, potrivit propriei sale mărturisiri, o cerere de adeziune la Partidul Comunist imediat după 23 August 1944 (v. Autobiografie, dactilogramă, colecţia Ioana și Andrei Vancea, București). 321

(„A fost interesant de urmărit evoluţia spirituală a compozitorului, de la Sonata nr. 1 pentru pian, un op din tinereţe, până la cântecul Seara, op recent, de maturitate. Cum s-a mlădiat forma şi cum s-au personalizat mijloacele de expresie, până la economia supremă esenţială, când fiecare ton e cântărit şi fiecare poartă un înţeles distinct, unicul necesar. Insistăm asupra acestui cântec, pentru că e o mică bijuterie muzicală, cu totul remarcabilă în literatura liedului românesc.”), Eugen Cuteanu („constatăm cu bucurie ce roade bogate rezultă din transfigurarea şi cizelarea muzicii noastre poporale”) şi Zeno Vancea („lieduri care au constituit, după părerea noastră, punctul culminant al concertului”) (Voileanu-Nicoară 1945). Cu excepţia creatorilor amintiţi, care şi-au interpretat propriile lucrări, şi-au dat concursul Al. Boroş, Gabriela Dobrozemsky, Elvira Tabacu, Tamara Russo, Béla Tolnai, Silvia Secoşan- Humiţa. În încheierea cronicii, A. Voileanu-Nicoară constata, cu mândrie, că, cu excepţia Tamarei Russo şi a lui Tolnai, „toţi artiştii componenţi ai programului concertului, atât în calitate de creatori, cât şi interpreţi, au fost formaţi de Aca- demia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, care, cu emoţie, culege roadele trudei sale spirituale”. Dirijorul lugojean, o personalitate complexă, s-a dedicat şi compoziţiei, câteva pagini din creaţia sa fiind oferite publicului timişorean de artiştii clujeni. Cu prilejul unui recital de balet (protagonistă: Adelina Stegărescu) şi canto (la care şi-a dat concursul şi mezzosoprana Maria Stroescu- Eviţchi) susţinut pe scena Palatului Cultural (31 ianuarie 1943), tenorul Augustin Almăşan a interpretat una din mini- aturile vocale ale lui Pavel, liedul De ce?, acompaniat de Margot Alexandrescu („Dacia”, Timişoara, V, 25, 1943, 2: Recital de balet şi canto). Un Tatăl nostru a fost oferit credincioşilor cu prilejul concertului religios al Coralei

322

Banatului, dirijată de Sava Golumba, susţinut, în Duminica Floriilor (14 aprilie), în incinta noii Catedrale Ortodoxe din cartierul Cetate (Concertele Filarmonicii şi ale Coralei Banatului, în „Banatul”, Timişoara, din 19 aprilie 1946, p. 5; cf. „Viaţa bănăţeană”, Timişoara, I, seria a II-a, 36, 1946). Spectacolul coral fusese precedat, în aceeaşi zi, pe scena Teatrului Municipal, de concertul Societăţii Filarmonice „Banatul” (deja era uzitată noua titulatură, care avea să fie oficializată însă în 1947), cu pagini din creaţiile lui Gluck (Uvertura la opera Ifigenia în Aulida), Vasile Ijac (Adagio din Simfonia a II-a) şi Haydn (Simfonia „Oxford”), concert care a prilejuit evoluţia harpistei Florence Lupaşcu (absol- ventă a Conservatorului din Paris, membră în Orchestra Radio din Capitală) şi a flautistului Mihail Mircea, profesor la Conservatorul timişorean (Concertul pentru harpă şi flaut de Mozart) („Făclia Banatului”, Timişoara, I, 17, 1946). Ma- estrului Ijac, aflat la pupitrul dirijoral, autorul cronicii (semnat cu iniţialele M.G.) îi reproşa modul de alcătuire a programului şi atmosfera statică a concertului:

„Poate că programul nu a fost tocmai fericit întocmit: a avut un caracter prea static; i-a lipsit dina- mismul care să dea mai multă culoare concertului.

 Relatările prezente în presa timişoreană sunt contradictorii. Dacă în „Viaţa bănăţeană” se vorbeşte despre concertul Filarmonicii „Banatul”, în „Făclia Banatului” se precizează că orchestra dirijată de Vasile Ijac era compusă din profesori şi elevi ai Conservatorului local. Tatăl nostru a fost interpretat şi în februarie 1946, de Corala Banatului, într-un concert susţinut pe scena Teatrului, organizat de Corpul 6 Armată în beneficiul Spitalului Militar. În cadrul aceluiaşi spectacol a concertat şi Orchestra Societăţii „Amicii Muzicii” (Filarmonica „George Enescu”), sub bagheta lui I. Manole (cf. „Luptătorul bănăţean”, Timişoara, III, 436, 1946: Concert vocal şi simfonic; „Temesvarer Zeitung”, 17 aprilie 1946, p. 5). 323

Uvertura Ifigeniei putea fi înlocuită cu o alta, mai di- namică; în concertul de Mozart, Andantele, destul de lung, a fost lipsit de unitate în redare, de aceea era poate mai bine ca maestrul Ijac să ne prezinte un allegro sau un final din simfoniile D-Sale, ca şi o simfonie mai expre- sivă în locul aceleia a lui Haydn”.

Schimbând registrul aprecierilor, autorul cronicii îşi manifesta însă receptivitatea pentru mesajul sonor al Simfo- niei lui Ijac, relevând „concepţia originală a construcţiei unui adagio pe teme folcloristice”. Orchestrei, deşi alcătuite, în majoritate, din diletanţi, i se recunoştea progresul înregistrat în privinţa „omogenităţii şi a supleţei în executarea indicaţiilor dirijorului, pe care nu le remarcasem la concertul din ianuarie a.c. Maestrul Ijac a condus cu o stăpânire şi un simţ artistic căruia nu-i place să se exteriorizeze în mimici inutile, care au relevat o personalitate artistică de o rară distincţie, pe care dorim să o vedem cât mai des dezvăluindu-ni-se”. Lui Ijac i se încredinţase, începând cu anul 1946, bagheta dirijorală a Societăţii Filar- monice „Banatul”, tutelată de vechea Asociaţie „Amicii Muzicii”, sub egida căreia erau coordonate mai multe secţii, între care şi cea de orchestră, condusă de profesorul timi- şorean. Pentru noul dirijor al Societăţii Filarmonice, 1946 a fost un an rodnic, activitatea sa fiind augmentată prin susţi- nerea unor conferinţe muzicale – sub auspiciile Conserva- torului şi ale Societăţii Filarmonice „George Enescu”, aflată sub egida Asociaţiei „Amicii Muzicii” (Artă şi moralitate, Opera rusă ş.a.).

 Între protagoniştii amplului ciclu de conferinţe muzicale desfăşurate, în decursul anului 1946, în amfiteatrul de fizică al Şcolii Politehnice, s-au numărat dr. Leon Domide (Johann Sebastian Bach), 324

La începutul lunii martie 1946 a avut loc concertul inaugural al ansamblului cameral Collegium Musicum (aşa- numita Asociaţie pentru Cultivarea Muzicii de Cameră, fondată de Liviu Rusu), aflat sub egida Societăţii Filarmo- nice „George Enescu”, cu concursul pianistei Ana Voileanu- Nicoară (pagini din Das Wohltemperierte Clavier), al violon- celistului Al. Boroş, al sopranei Silvia Secoşan-Humiţa, al violonistului Ioan Suciu şi al pianistului lugojean Ernest Földvári, sub bagheta lui Tit Tarnavski („Luptătorul bănă- ţean”, Timişoara, III, 444, 1946: Primul concert dat de Co- llegium Musicum din Timişoara). Treptata şi implacabila comunizare a societăţii româneşti, sub presiunea trupelor sovietice, şi crearea unor instituţii aservite politic nu puteau estompa suita manifestărilor muzicale, care, chiar dacă erau organizate de instituţii-paravan (Apărarea Patriotică, ARLUS), uneori în acordurile generice ale Imnului Sovietic, ce erau alăturate, într-o manieră grotescă, armoniilor Imnului Regal Român, se derulau în ritm susţinut pe scenele de concert ti- mişorene. După medalionul componistic Max Eisikovits, din 9 martie 1946, organizat de Comitetul Democrat Evreiesc, cu concursul unor prestigioşi muzicieni (L. Oesterreicher – Rap- sodie evreiască, pentru vioară –, Magda Kardos, Viorica Kállai-Markovitsné – lieduri pe versuri de József Attila şi Ady Endre –, Auguszta Herskovits – Sonatina pentru pian, în stil francez –, Al. Boroş – Elegie pe teme evreieşti, pentru violoncel – şi E. Földvári – Suita „Transilvania”, pentru pian), în prezentarea lui C. Givulescu – cf. „Luptătorul bă- năţean”, Timişoara, III, 447, 451, 1946 –, şi aşa-numitul

Max Eisikovits (Muzica Renaşterii), Alma Cornea-Ionescu (Romantismul în muzică), Nicolae Ursu (Folclorul muzical românesc), Gabriel Sárkány (Musikkunst in Temeswar von gestern und heute), Cornel Givulescu (Arta şi democraţia), Liviu Rusu (Muzica rusă). 325

„concert al Apărării Patriotice”, din iunie 1946, în care îşi aducea contribuţia, ca acompaniator, şi „talentatul pianist Gheorghe Kurtág”, corifeul de azi al muzicii de avangardă (cf. „Luptătorul bănăţean”, Timişoara, III, 529, 1946), melomanii timişoreni s-au putut conecta şi la rezonanţele muzicii de jazz (gen pe care marele Enescu îl privea cu atâta reti- cenţă!), într-un concert la care şi-a dat concursul şi fiica lui George Pavel, Ileana (Rhapsody in Blue de Gershwin), „un talent multilateral care a cântat cu temperament refrenurile pieselor de jazz” („Luptătorul bănăţean”, Timişoara, III, 617, 1946). Ileana Pavel, absolventă a Conservatorului de Muzică din Cluj la Timişoara, în 1943, la clasa de pian a Aureliei Fotino-Negru (v. „Dacia”, Timişoara, V, 131, 1943: Festiva- lul absolvenţilor Conservatorului, cronică în care este rela- tată şi evoluţia tinerei pianiste în Konzertstück de Weber), îşi etalase şi talentul vocal, într-un concert susţinut în urbea natală a părintelui său, la Lugoj, în 22 februarie 1944, pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu”, împreună cu tenorul Octavian Hrabal (de obârşie lugojeană), cu acompaniamentul lui Sigismund Toduţă, de la Opera Română din Cluj- Timişoara („Răsunetul”, Lugoj, XXIII, 7, 1944, 5, şi XXIII, 10, 1944, 2).

 Pe scena Teatrului Naţional au mai evoluat, în 11 iunie, în cadrul aşa-numitului Festival al absolvenţilor Conservatorului, studenţii clasei de ansamblu coral a lui Augustin Bena, absolvenţii secţiei pedagogice (între care şi Ion Românu) şi studenţii clasei de vioară a prof. George Pavel (I. Palfi, I. Suciu). Acompaniamentul pianistic a fost susţinut de Sigismund Toduţă.  Ileana Pavel (născută în 1916) interpretase opusul lui Gershwin şi la Cernăuţi, în 10 iunie 1934, cu prilejul unei producţii de fine de an a studenţilor Academiei de Muzică şi Artă Dramatică (studia pianul cu profesorul Tit Tarnavski), aşa cum rezultă din programul unui afiş tipărit de „Glasul Bucovinei”. Fiica lui George Pavel îşi exprimase 326

După emiterea decretelor care au statuat fondarea, la Timişoara, a Operei (1946) şi a Filarmonicii (1947) – în metropola bănăţeană exista, în acel moment, o singură orchestră, care cânta, alternativ, sub auspiciile celor două instituţii –, George Pavel s-a implicat intens în viaţa artistică locală, ca membru în Collegium Musicum (care, în urma reorganizării, după un an de activitate, va concerta sub egida Conserva- torului de Muzică timişorean), alături de pianistul şi dirijorul lugojean (Ernő) Ernest Földvári (corepetitor – din anul 1949 –, apoi, anul următor, dirijor al orchestrei Operei Maghiare din Cluj, până în 1958, când a emigrat în Elveţia, unde va activa sub numele de Ernest Paldi), Liviu Rusu (director) şi Magda Kardos, viitoare profesoară şi şefă a catedrei de pian la Conservatorul de Muzică din Cluj („Luptătorul bănăţean”, Timişoara, IV, 775, 1947, 4). Printr-o decizie ministerială semnată, în 10 decembrie, de Mihail Ralea, secretar de stat la departamentul Artelor, George Pavel a fost numit în funcţia de director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj- Timişoara (a activat în perioada 1945-1947, începând cu ultima etapă a refugiului timişorean), în urma cererii de demisie înaintate de Sabin V. Drăgoi. disponibilităţile vocale şi la Timişoara, într-un concert susţinut pe scena Palatului Cultural, în septembrie 1943 (alături de Mara Oancea), cu acompaniamentul pianistic al lui Sigismund Toduţă. Cronica semnată de Mircea Şerbănescu în „Vestul” (22 septembrie 1943, p. 2) afişa o evidentă notă negativă: „Dra Ileana Pavel nu ne-a mulţumit. Are voce caldă, dar mică; ştie să cânte la pian, harpă (I. Pavel studiase, episodic, şi harpa, la clasa prof. E. Capatti, cântând pe scena Liceului Comercial, în 15 martie 1942 – Reveuse de Aug. Zufluch –, cu prilejul producţiei studenţilor Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj la Timişoara), dar nu poate interpreta cum se cuvine un cântec, fie el chiar popular românesc, fie el din sec. XVIII, fie el chiar o romanţă modernă”. 327

În 27 aprilie 1947, cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă (după stagii concertistice debordante, în decursul unei îndelungate cariere dirijorale, cu spectacole de succes în Germania, Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Austria), George Pavel (numit prim-dirijor al nou înfiinţatei Filarmonici „Banatul” din Timişoara) a dirijat, pe scena Teatrului Comunal, concertul festiv dedicat inaugurării ins- tituţiei bănăţene, un spectacol simbolic, de mică amploare – Dans şi Cântec din Divertisment rustic de Sabin Drăgoi, 8 Cântece ruseşti de Liadov şi Uvertura la opera Maeştrii cântăreţi din Nürnberg de Richard Wagner –, deoarece în seara aceleiaşi zile urma să aibă loc, pe aceeaşi scenă, spectacolul cu Aida, care marca inaugurarea instituţiei lirice ti- mişorene, în prezenţa staff-ului politic de la Bucureşti în frunte cu dr. Petru Groza. Concertul de la sfârşitul lunii mai 1947 s-a constituit în cântecul său de lebădă. A dirijat, cu prilejul ultimei sale apariţii în fruntea Orchestrei Filar- monicii de Stat „Banatul”, opusuri de Johann Strauss, Sabin Drăgoi (Două dansuri populare, într-o proprie variantă or- chestrală) şi Siegfried Ochs, prezentând programul, potrivit mai vechilor sale uzanţe. Remarca cronicarului (Ardeleanu 1947, 2), concluzivă, exprima plastic câteva din calităţile care defineau personalitatea lui George Pavel: „A pregătit orchestra cu multă îngrijire şi a condus tot programul cu mult elan”. Membrii Filarmonicii şi ai Operei timişorene îi vor aduce un ultim omagiu, cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, în urma unei boli incurabile, la sfârşitul lunii octombrie, printr-un concert susţinut în beneficiul său, organizat sub egida Sindicatului Artiştilor (Rapsodia bănă- ţeană de G. Pavel şi Simfonia a IV-a de L. van Beethoven, sub bagheta lui Gheorghe Bruckler) (v. „Luptătorul bănă- ţean”, Timişoara, IV, 848, 1947). După o strălucită carieră

328 didactică, violonistică şi dirijorală, naţională şi internaţio- nală, muzicianul lugojean nu a mai ajuns să culeagă roadele târzii ale muncii sale de-o viaţă, în fruntea simfonicului ti- mişorean (va fi succedat la pupitrul dirijoral de Mircea Popa, fostul său coleg de la Opera clujeană), în Banatul său natal, stingându-se din viaţă în 21 octombrie 1947. George Pavel s-a implicat plenar şi în activitatea altor instituţii, în calitate de membru activ (Fundaţiile Regale „Principele Carol” şi Institutul Pedagogic din Viena), sau prin funcţiile onorifice pe care le-a deţinut: vicepreşedinte al Asociaţiei Pedagogilor şi preşedinte de onoare al Sin- dicatului Artiştilor din România. A fost unul dintre cei mai complecşi şi rafinaţi muzicieni bănăţeni – dirijor, violonist şi violist, profesor, compozitor, orchestrator –, cu o activitate prodigioasă. Probabil că doar exagerata sa modestie a determinat inexplicabila absenţă a unor informaţii detaliate privind parcursul său biografic şi cel al carierei sale artistice, elemente preluate, în general, din surse secundare, disparate şi, de multe ori, contradictorii. Evoluţia sa pe scena Operei clujene, apoi pe podiumurile de concert timişorene – dar şi ieşene – în perioada refugiului instituţiilor muzicale clujene, după Dictatul de la Viena, a consacrat prestigiul şi valoarea unei generaţii de aur a artei lirice şi instrumentale din metropola ardeleană, impunând şi certa sa artă dirijo- rală, apreciată în epocă, exercitată şi împlinită, de-a lungul timpului, şi pe importante scene de concert europene.

329

György Ligeti şi balada Mioriţa

György Ligeti, unul dintre cei mai titraţi compozitori contemporani şi, poate, cel mai autorizat reprezentant al avangardei din a doua jumătate a secolului XX, născut în inima Transilvaniei, la Târnăveni, în 1923, într-o familie de evrei asimilaţi (patronimul Ligeti fiind o traducere în limba maghiară al celui germano-evreiesc, Auer), a avut parte de o interesantă experienţă cu varianta belinţeană a baladei Mioriţa, din monumentala culegere a lui Sabin Drăgoi, realizată în 1934, Monografia muzicală a comunei Belinţ. 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate (Editura Scrisul Românesc, Craiova [1942]). După absolvirea studiilor gimnaziale şi liceale la Cluj, unde familia sa se mutase din anul 1929 (doar ultima clasă liceală a urmat-o, după Dictatul de la Viena, în limba maghiară, alegând însă limba română ca limbă străină la examenul de bacalaureat), s-a înscris la cursul de compoziţie al lui Ferenc Farkas, la Conservatorul de Muzică clujean. În timpul studenţiei a avut o trauma- tizantă experienţă familială, doar el şi mama sa supravieţuind pogromului declanşat, în 1943, de autorităţile horthyste instalate în Transilvania după Dictat. În 1945 a susţinut examenul de admitere la Academia de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta (va studia compoziţia cu Sándor Veress, Pál

 „Orizont”, Timișoara, XXIV, 5, 2012, 6, și „Muzica”, București, XXIII, 2 (90), aprilie-iunie 2012, p. 36-40. 330

Járdányi şi Ferenc Farkas), unde l-a cunoscut pe compozitorul lugojean György Kurtág (ambii muzicieni sperau să studieze compoziţia cu idolul lor, Béla Bartók, care însă se va stinge tragic, la New York, în acea toamnă), de care-l va lega o prietenie de-o viaţă. În 1949, după absolvirea Acade- miei budapestane, a revenit în România, unde intenţiona să aprofundeze cercetările sale folcloristice şi etnomuzicologice. La Cluj, în prima etapă a periplului său, a colaborat cu János Jagamas, coordonatorul unui proiect privind elaborarea unei monografii a satului maghiar limitrof Inucu (proiect nefinalizat), apoi, în Capitală, la Institutul de Fol- clor, cu Sabin Drăgoi, Mircea Chiriac, Pascal Bentoiu, Emilia Comişel ş.a. Un rezultat al studierii arhivei Institu- tului de Folclor îl reprezintă realizarea studiului Egy arad- megyei román együttes [Un ansamblu românesc din judeţul Arad], dedicat practicii muzicale a tarafurilor româneşti, redactat în limba română şi tradus în maghiară de Ligeti. Frecventarea arhivei Institutului de Folclor din Bucureşti, condus la acea vreme de Sabin Drăgoi, proaspăt numit în funcţie (1950) după un stagiu directorial la două importante instituţii timişorene, Conservatorul Municipal şi Opera Ro- mână din Cluj aflată în refugiu la Timişoara, i-a oferit prilejul să cunoască melodiile ţărăneşti din Monografia muzi- cală a comunei Belinţ, dar şi din celelalte culegeri realizate de Drăgoi în Banat şi Transilvania. Concert Românesc, finalizat în iunie 1951, după mai multe etape componistice, reflectă acumulările şi preocupările din acea perioadă, repre- zentând, în acest sens, o adevărată sinteză a investigaţiilor sale folcloristice, dar şi o pagină contrastantă în raport cu ceea ce avea să definească, mai târziu, stilul avangardist al lui Ligeti, autorul Poemului simfonic pentru 100 de metro- noame, dar şi al coloanei sonore din filmul SF regizat de

331

Stanley Kubrick în 1968, 2001: A Space Odissey, alcătuită (alături de secvenţe din creaţii semnate de Richard Strauss, Johann Strauss şi Aram Haciaturian) cu extrase din patru creaţii de referinţă, Atmosphères, Lux aeterna, Requiem şi Aventures. Între prelucrările elaborate în această perioadă, ca preludiu în conceperea şi definitivarea Concertului Româ- nesc, se numără şi un duo violonistic (Baladă şi joc – Cluj, ianuarie 1950), inspirat de melodia Mioriţei din Monografia lui Drăgoi, citată in integrum, în partea I, de vioara I (cu o mică variație metroritmică în măsurile 9 și 15, prin care grupul de patru treizecișidoimi din varianta Drăgoi este transformat în șaisprezecimi), artificiile contrapunctice ale viorii secunde, pe un latent suport armonic modal, configu- rând splendida construcţie melodică populară. În septembrie 1950, Ligeti finalizează o variantă a Duoului, utilizând ace- laşi material într-o nouă prelucrare, destinată unei orchestre şcolare (Baladă şi Joc / Ballade und Tanz, pentru orchestră şcolară, după cântece populare româneşti). Concert Românesc / Román koncert, pentru orchestră, este structurat în patru părţi, care se cântă fără întrerupere. Introducerea, de factură lirică, este susţinută la unison de corzi şi clarinet, apoi, la octava superioară, de vioara I, cu acompaniamentul celorlalte compartimente ale cordarilor şi suflătorilor (Mioriţa din Monografia lui Drăgoi, redată identic ca structură melodică, însă la secundă mare superioară, cu o mişcare metronomică mai mică faţă de cea din melodia originală). Urmează o melodie de joc cu accente energice, debordante (Allegro vivace), creată de Ligeti în spiritul jocurilor populare belinţene prezente în Monografia lui Drăgoi. În cuprinsul Concertului a fost integrat un alt produs al perioadei clujene, Cântece poporane româneşti, pentru

332 mezzosoprană, bariton şi orchestră ţigănească. Sonorităţile de sorginte folclorică sunt sublimate, în partea a III-a (Adagio ma non troppo), dar şi în finalul ultimei secţiuni (Molto vivace), cu ecouri de bucium, redate de corni prin intervale de cvintă şi octavă perfectă şi septimă mică (emiterea armonicelor naturale). Imaginea luminoasă a copilăriei este potenţată şi de melopeea cornului englez, care sugerează o anumită atmosferă pastorală, reminiscenţă a ambianţei sonore receptate în arealul natal, dar şi de secvenţele melodice preluate din practica ansamblurilor lăutăreşti ţigăneşti. Structurile sonore, asemănătoare, pe alocuri (prin atmosferă, ritm şi orchestraţie), cu cele bartókiene (Dansuri populare româneşti, Concert pentru orchestră, pantomima Mandari- nul miraculos) şi cele enesciene din Rapsodia I, poartă însemnele unor curajoase abordări armonice, cu pregnante coloraţii modale, şi ale unei debordante, explozive succesiuni ritmice şi dinamice. După câteva repetiţii, lucrarea a fost respinsă de cenzura comunistă din Ungaria de la o primă audiţie publică (pentru un nevinovat fa diez suspendat pe un acord de Fa major, care, e drept, creează o sonoritate de maximă tensiune şi asprime), aparatnicii regimului fiind sensibili la rezonanţele folclorice ale „noii” muzici culte, în măsură să reflecte realismul socialist. Prima audiţie absolută va avea loc mult mai târziu, abia în anul 1971, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Los Angeles. Opusul, tipărit la Editura Schott din Mainz (în 1996, în format de buzunar, şi în 2002, în format mare), a fost înregistrat pe CD-ul The Ligeti Project II (în premieră mon- dială), în editarea Casei de Discuri „Teldec”, în interpretarea orchestrei Berliner Philharmoniker, sub bagheta lui Jonathan Nott, alături de câteva din creaţiile majore ale lui Ligeti elaborate în perioada de maturitate: Lontano, Atmosphères,

333

Apparitions şi San Francisco Polyphony. Realizarea acestui proiect discografic, sub directa supraveghere a autorului, relevă preţuirea compozitorului pentru Concert Românesc. În prezentarea CD-ului (György Ligeti on his Orchestral Works), Ligeti detaliază câteva secvenţe din tribulaţiile pe care le-a întâmpinat cu interpretarea opusului său de tinereţe:

„În 1949, când aveam 26 de ani, am învăţat să transcriu cântece populare, după cilindri de fonograf, la Institutul de Folclor din Bucureşti. Multe din aceste melodii au rămas fixate în memoria mea şi m-au condus, în 1951, spre compunerea Concertului Românesc. Totuşi, nu totul este original românesc în el, deoarece am inven- tat, de asemenea, elemente în spiritul tarafurilor săteşti. Mai târziu, am putut să ascult piesa la Budapesta, într-o repetiţie – o execuţie publică era interzisă. Sub dictatura lui Stalin, chiar şi folclorul era permis numai în «formă politică corectă», cu alte cuvinte potrivit normelor realis- mului socialist: armonizările major-minor à la Dunaievski erau bine-venite, chiar şi orientalismele modale, în stilul lui Haciaturian, erau încă permise, în schimb Stravinski fusese anatemizat. Modul particular în care tarafurile săteşti îşi armonizau muzica, adesea «de-a-ndoaselea» şi cu multe disonanţe, era privit ca incorect. În partea a patra a Concertului Românesc există un pasaj în care un fa diez se aude în contextul lui Fa major. Acesta a fost un motiv suficient pentru aparatnicii responsabili cu arta, pentru a interzice întreaga lucrare” (cf. László 2008, 99-103).

György Ligeti s-a stins din viaţă la Viena în 2006. Din câte cunoaştem, niciun exeget nu a identificat balada belinţeană Mioriţa ca izvor al duoului Baladă şi Joc (implicit al variantei pentru orchestră de şcoală) şi al părţii I din Concert Românesc, partiturile tipărite la prestigioasa Editură

334

Schott menţionând doar că este vorba de lucrări inspirate de cântece populare româneşti. Este evident că entuziasmul lui Drăgoi la identificarea vechii balade nu a fost gratuit, frumu- seţea şi expresivitatea construcţiei melodice inspirându-l pe Paul Constantinescu (în balada Mioriţa, pentru cor mixt a cappella, capodoperă a muzicii corale româneşti) şi, ceea ce mi se pare mai important, ca un climax generat de o fericită întâmplare (predestinare?), chiar pe Ligeti, compozitorul transilvănean, care a vibrat la sonorităţile ancestralei alcătuiri muzicale, identificându-se, astfel, cu una din esenţele perene ale melosului românesc de sorginte folclorică. Ce alt omagiu mai frumos ar fi putut să aducă Ligeti plaiului mioritic în care a fost zămislit, dar şi lui Béla Bartók, părintele său spiritual, coborâtor din acelaşi mirific spaţiu?

335

VARIA

Deșteaptă-te, române! și Unirea

Se pare că tema reunificării cu Basarabia (în urma raptului teritorial petrecut în iunie 1940) este încă un subiect tabu pentru instituțiile de toate profilurile, politicieni (aflați la putere sau în opoziție), societatea civilă, în general. Îmi amintesc că, prin anii ʼ80, participând la o banală ședință de partid, dezinhibat (în urma lecturii unui volum, recent apărut, dedicat tocmai acestui subiect, dar și a radi- calizării unor cercuri iredentiste – în contextul în care re- lațiile cu Uniunea Sovietică, după glasnost și perestroika, începuseră să se răcească), am îndrăznit să exprim câteva gânduri unioniste privitoare la teritoriul de dincolo de Prut. Dându-mi seama, ulterior, că abordasem o temă inoportună, indezirabilă regimului, am trăit, preț de câteva zile, un sentiment indefinit de teamă, imaginându-mi că cineva de la prezidiu (sau poate din sală) consemnase într-un catastif „iresponsabilele” mele aprecieri. Doar într-un târziu, am realizat că mă înșelasem în privința acestor nejustificate temeri. Se pare că niciun eventual colaborator sau infor- mator de serviciu al temutei Securități, prezent la întrunirea

 „Actualitatea” online, Lugoj, 24 octombrie 2016. 336 cu pricina, nu se temea, ideologic, de subiectele cu iz unionist clamate în mod public, poate în urma unei directive. În prezent, trăiesc straniul și, totodată, dezolantul sentiment că cineva, deasupra puterii noastre de înțelegere, nu agreează abordarea instituțională a acestei teme de im- portanță capitală pentru spiritualitatea românească. Probabil că există interese și (sau) jocuri de putere care transcend fireștile, legitimele noastre aspirații. Tema reunificării ar fi trebuit să constituie temă de meditație, dezbatere politică și istorică, reflecție asupra modalităților de persuasiune diplo- matică, proiect de țară chiar din prima zi de după victoria Revoluției din Decembrie. Incidentul (petrecut anul trecut) prin care câțiva participanți la un modest miting prounionist au fost ciomăgiți de „organe”, în numele democrației dâm- bovițene, ridică semne de întrebare asupra intențiilor celor ce au acces la comenzile de la vârful puterii politice. Pre- zentăm cititorilor, în cele ce urmează, un text memorialistic (cf. Stan 2015), transmis de pianistul-compozitor lugojean Liviu Tempea (1870-1946), care rememorează, fiind martor, entuziasmul românilor bănățeni, în 1896, cu prilejul afilierii Banatului la providențiala instituție a ASTREI. Au răsunat atunci, din piepturile însuflețite a peste opt sute de români bănățeni, armoniile și versurile mobilizatoare ale lui Deșteaptă-te, române!, un explicit îndemn la Unire cu frații de „Preste deal”. Niciun jandarm ungur nu a cutezat să reprime, sub nicio formă, fascinanta expresie a moderatului spirit naționalist al românilor bănățeni. „Alături era cazarma jandarmilor unguri, tot proprietatea bisericii, iar jandarmii dormeau liniştiţi. Un fulger a cutremurat atunci văzdu- hul românesc…” La București, în anul de grație 2016, jandarmii nu dormeau…

337

„În primăvara anului 1896 am plecat de la Viena la Lugoj, în luna mai. Ştiam că ASTRA era invitată, pentru anul 1896, să treacă peste graniţele Ardealului şi să ţină Adunarea Generală la Lugoj, oraşul cu cea mai mare mişcare socială şi culturală pe vremea aceea, nu numai a Banatului, ci şi a Crişanei până în Maramureş. Capitala marelui judeţ Caraş-Severin, cu covârşitoare majoritate românească de 90 la sută a populaţiunii, avea, pe lângă importanţa social-culturală, şi importanţă politică. Era firesc ca, atunci când încearcă ASTRA să-şi lărgească cercul de activitate, să fie invitată la Lugoj de lugojeni şi bănăţeni care au participat la Adunarea Generală din 1895, şi această invitaţie să fie primită de Adunare. Erau însă piedici. Asociaţiunea transilvană, ASTRA, a fost înfiinţată la 1861, pentru cultura poporului român din Ardeal, şi statutele erau făcute şi aprobate de guvernul ungar pentru Ardeal, cu toate că participau la adunările generale români din toate părţile, dar fără drept de vot şi deliberare. Imediat după sosirea mea la Lugoj, m-am pus în fruntea studenţilor care erau la Lugoj şi ne-am dus la advocatul Titu Haţeg, care era preşedintele Comitetului Central pentru organizarea serbărilor, pentru a-l întreba asupra stării lucrurilor. Acestea stagnau din cauza dezbinării ce s-a produs în societatea intelectualilor, împărţiţi în două tabere, pe tema construirii unui pavilion pentru serbări în grădina hotelului «Concordia», pe cheltuiala Bisericii Ortodoxe Române, proprietara hotelului. Protopopul dr. Gh. Popo- vici şi comitetul parohial n-au aprobat cheltuielile cerute de grupul condus de advocaţii Cor. Brediceanu, dr. Şt. Petrovici, dr. Gh. Dobrin, dr. D. Florescu şi alţii, şi aşa s- a produs o tensiune, care paraliza orice iniţiativă. De fapt, amândouă tabere erau de acord că Adunarea

338

Generală trebuie să se ţină la Lugoj, şi ASTRA să-şi lărgească terenul de activitate. Advocatul Titu Haţeg, care era din partidul protopopului, ne-a dat toate lămu- ririle şi că trebuie să intervină la Sibiu la secretariatul general al ASTREI – dr. Corneliu Diaconovici –, bănă- ţean şi el, să ceară cât mai urgent de la guvernul ungar aprobarea schimbării statutelor, în sensul întinderii acti- vităţii culturale a ASTREI asupra tuturor românilor din Ungaria. Aşa s-a transformat Asociaţiunea Transilvană – ASTRA – în Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Până să vină statutele schim- bate, ne-am adunat amândouă tabere şi am organizat laolaltă diferitele comitete şi activitatea lor: comitetul pentru primirea oaspeţilor, încartiruirea, programul con- certelor, şedinţelor, balului, banchetului şi plecarea. Preocuparea centrală fiind mişcarea culturală în păturile largi ale poporului, era natural să se rezerve corurilor săteşti un rol deosebit în cadrul serbărilor – corurile luându-şi un avânt deosebit în tot cuprinsul Banatului. Au fost invitate să participe la serbări şi s-a aranjat o emulare pentru trei premii, la care au participat 23-24 coruri. Bătrânele coruri de la Lugoj şi Chizătău au cântat afară de concurs. Premiile au fost instituite de Al. Mocsonyi, care, muzicant excelent, a prezidat juriul, compus din I. Vidu, Tim. Popovici, lipsă fiind G. Musi- cescu şi Ed. Wachmann, fostul director al Conser- vatorului din Bucureşti, care, invitaţi la serbări, nu s-au prezentat. Pentru organizarea concursului corurilor, s-a format o comisiune, compusă din Virgil Thomici, Ioan Vidu şi subsemnatul. Întruniţi în grădina casei lui Virgil Thomici – mai târziu proprietatea lui Val. Branişte, directorul ziarului «Drapelul» –, am lansat un apel către toate corurile din Banat pentru participarea la serbări şi concurs. Am hotărât încheierea concursului cu un cor în masă, şi pentru acest cor în masă au fost trei propuneri.

339

V.T. a propus E ziua Domnului de Conr. Kreutzer, I.V., Dulce soare-al ţării mele de Al. Flechtenmacher, iar subsemnatul, Deşteaptă-te, române! de G. Musicescu. La propunerea mea, s-a iscat mare discuţie, întrucât s-au invocat dificultăţile din partea autorităţii ungare şi altă încurcătură. Dar în faţa argumentului că dacă s-a cântat liber de masele poporului adunat pe Câmpia Libertăţii în 1848, când s-a plămădit cântecul; dacă s-a cântat pe străzile Sibiului la conferinţa naţională din 1881 şi la Cluj, în 1894, pe vremea Procesului Memorandului, când le era frică ungurilor că românii vor da foc Clujului, trebuie să se poată cânta şi la Lugoj, disciplinat, compus în formă corală, de coruri formate şi instruite, în cadrul unor serbări culturale, când se adună mai multe coruri. Şi-a biruit instinctul naţional asupra celorlalte consideraţiuni şi s-a primit ce era natural să se primească. S-a recomandat tuturor cea mai desăvârşită discreţie, repetiţiile să fie ţinute cu precauţiunile necesare, iar repetiţia generală la Lugoj a fost ţinută între Dealurile Viilor. Poliţia ungară a primit o traducere apocrifă a Ră- sunetului, iar preşedintele comitetului central şi-a retras demisia, când i s-a spus că se cântă Un răsunet. Nu ştia că poezia lui Andrei Mureşanu se cheamă Un răsunet. Aşa s-a întâmplat că, în ziua de 15 august 1896 st.v., sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul Bisericii Ortodoxe Române, când protopopul, după vecernie, condus în alai, începe ruga în sunetele Lugo- janei, cântate de renumitul Nica Iancovici, cu o fată din popor aleasă de comitetul parohial, şi când era oraşul plin de oaspeţi români, veniţi din toate părţile la serbările Asociaţiunii, şi care au fost primiţi şi ospătaţi cu dragoste şi fală la casele de români, s-a cântat după concursul corurilor, spre miezul nopţii, Deşteaptă-te, române! de peste 800 de cântăreţi, în curtea bisericii înspre uliţa Olari, sub conducerea lui I. Vidu. Deasupra lor îşi tre-

340 murau uriaşii paltini frunza la pâlpâirea luminii de păcură ce ardea în oale de lut pe stâlpi de lemn şi juca pe pereţii albi ai bisericii. Alături, în grădina „Concordiei”, pe aleea de tei, erau dr. Şt. Petrovici, dr. Gh. Dobrin şi subsemnatul, cu poliţaiul oraşului, Kral, care, auzind accentele unisone puternice de la începutul cântecului, consternat, a exclamat: «Nu se poate, am să-i opresc!», iar dr. Şt. Petrovici, foarte calm: «Opreşte-i!» Alături era cazarma jandarmilor unguri, tot proprietatea bisericii, iar jandarmii dormeau liniştiţi. Un fulger a cutremurat atunci văzduhul românesc…”

341

Nicolae Titulescu – primul Cetățean de Onoare al orașului Lugoj

Sâmbătă, 7 decembrie 1935, o delegație a municipiului Lugoj, compusă din dr. Alexandru Bireescu, primarul municipiului, dr. Aurel Mihaescu (protopop), dr. Nicolae Brînzeu (canonic), prof. Virgil Simonescu (consilier comunal), dr. Titus Popovici și Al. Alexandrini (deputați), i-a înmânat lui Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe, diploma de Cetățean de Onoare al orașului de pe Timiș (decizia Consiliului Municipal fusese emisă în iulie 1934). Prin alocuțiunea sa, primarul liberal al Lugojului a subliniat ra- țiunea care a stat la baza deciziei administrației publice lugojene:

„Excelență, la 3 iulie 1933, printr-o magistrală acțiune, ați închis o cauză timp îndelungat deschisă, ați asigurat granițele noastre înspre Răsărit, dându-ne un sentiment de siguranță pentru soarta provinciei noastre de peste Prut. Excelența Voastră a știut că atâta timp cât granița noastră de la Răsărit nu este asigurată, noi nu ne vom putea îndrepta privirile spre Apus, apusul hain din imediata noastră apropiere. Acum câteva zile, în răspunsul ce l-ați dat dlui G. Bethlen și Partidului Maghiar, ați amintit de cei 17 ani petrecuți de către Excelența Voastră în tranșeele păcii. Într-adevăr, datorită

 „Actualitatea” online, Lugoj, 11 ianuarie 2017. 342

uneltirilor interesaților și fruntașilor de la Budapesta, pacea își are tranșeele ei. […] Excelență, Lugojul, acest bastion inexpugnabil al românismului din Banat, într-un elan, într-o însuflețire maximă, văzând realizarea conso- lidatoare de graniță a Excelenței Voastre, v-a proclamat Cetățean de Onoare al său. Delegația de față vă prezintă omagiile Lugojului și, prezentându-vă diploma, vă zice: «Să trăiți!» Diplomatul român a mulțumit călduros pentru cinstea ce i-a făcut-o Consiliul Municipal din Lugoj, arătându-și satisfacția pentru înțelegerea pe care dele- gația a exprimat-o privitor la politica externă ce a condus, și a declarat că găsește în cuvintele de înalt patriotism exprimate de delegație un imbold în plus pentru apărarea drepturilor imprescriptibile ale României” (Răs- punsul dlui Titulescu, în „Răsunetul”, XIV, 51, 1935, 2).

Diploma, realizată de pictorul academic Virgil Simo- nescu, profesor de desen la Liceul „Coriolan Brediceanu”, lucrată cu deosebită artă, ca un vechi hrisov domnesc, pe un suport din piele de câine (un unicat național la acea vreme!), era decorată, în cele patru laturi, cu stema orașului, imaginea Primăriei și cele două locașuri de cult reprezentative ale orașului, biserica ortodoxă și catedrala greco-catolică, care încadrau textul. O copie fotografică a diplomei fusese expusă în vitrina prăvăliei lui Aurel Popescu, comerciant din Piața Regina Maria, în apropierea vechii Primării (actualul sediu al Poliției) („Acțiunea”, II, 52, 1935, 2). Un eveniment personal deosebit a întregit sentimentele de satisfacție artistică ale lui Virgil Simonescu: în 14 decembrie 1935, fiului său, profesorul Tuliu Simonescu, i s-a acordat titlul de doctor în chimie al Universității din Cluj – primul lugojean onorat cu acest titlu în chimie –, teza sa fiind publicată în același an la Leipzig. 343

Într-un articol publicat în coloanele periodicului local „Acțiunea” (II, 52, 1935, 3-4: Lugojul s-a cinstit pe sine), canonicul Nicolae Brînzeu sublinia semnificația evenimentului, primul de acest gen din istoria Lugojului:

„Lugojul l-a proclamat pe dl Nicolae Titulescu Cetățean de Onoare. Prin aceasta, Lugojul s-a cinstit pe sine. Această cinste se răsfrânge însă asupra întregului Banat. Mai mult, Lugojul s-a dovedit din nou că înțelege să se mențină la aceeași înălțime de centru cultural românesc. […] Te avem, dle Titulescu, și ne bucurăm mult, nespus de mult. Te avem zid de neînvins, apărător unic al intereselor românești și ne mândrim că ești al nostru! Te avem și îți mărturisim sincer, românește, că și D-ta ne ai”.

Viitorii aspiranți la titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Lugoj vor trebui să se compare cu marele Titulescu.

344

Dr. Iuliu Raţiu – preot, filozof, publicist şi muzician

Dr. Iuliu Raţiu s-a născut la 15 decembrie 1902 în localitatea Moftinu Mic, judeţul Sălaj, unde a urmat clasele primare, finalizându-şi studiile gimnaziale şi liceale la Satu Mare. Între anii 1921 şi 1926 s-a dedicat studiilor teologice la Roma, luându-şi licenţa în teologie şi obţinând doctoratul în filozofie. În 6 august 1927 a fost hirotonit, în catedrala din Lugoj, de către dr. Alexandru Nicolescu, un arhiereu- cărturar de pioasă aducere-aminte. O perioadă scurtă a activat ca paroh în comuna Păru, fiind apoi numit secretar episcopal şi prim-notar consistorial la Episcopia Greco-Catolică din Lugoj. După o episodic stagiu petrecut la Deva, unde a ridicat o biserică, a devenit vicar-paroh la biserica din cartierul timişorean Fabric, unde a activat între anii 1940 şi 1948. Sfârşitul anului 1948 a marcat declanşarea prigoanei „ciumei roşii” împotriva clericilor Bisericii Unite cu Roma. Arestat, de către organele Securităţii, împreună cu colegul său, preotul Ladislau Teglaşiu (li se vor alătura, în lotul re- ţinut la Lugoj, canonicul Nicolae Brînzeu, episcopul dr. Ioan Bălan şi părintele Iosif Vezoc), a fost transferat, în regim de detenţie, la Mânăstirea Neamţ. În sfântul locaş, cei 25 de slujitori ai altarului, care îşi dedicaseră viaţa slujirii

 „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 932-933, 2015, 4; cf. Stan 2005a. 345

Domnului şi înfăptuirii idealului unităţii naţionale, au fost vizitaţi de exarhul de Iaşi, viitorul mitropolit Teoctist, într-o încercare, eşuată, de a-i converti la ortodoxie (episod relatat de ing. Maria Egher, fiica dr. Iuliu Raţiu). Lotul de preoţi indezirabili regimului ateu, adus cu tancurile din pustiurile Răsăritului, instaurat după abdicarea forţată a regelui Mihai, a fost transferat anul următor la Mânăstirea Căldăruşani, apoi la închisoarea de la Sighet. Despre împrejurările în care părintele Iuliu Raţiu, bătut, înfometat şi batjocorit, a reuşit să scape din sinistrul lagăr, ne povesteşte fiica sa, ing. Maria Egher:

„Tatăl meu era periodic minţit că întreaga sa familie trecuse la ortodoxie şi că nu mai vrea să ştie de unitul din închisoare. În primele zile ale lui septembrie 1950, unul din şefii închisorii a adus vestea deţinuţilor că acel preot greco-catolic care vrea să fie liber trebuie să dea o declaraţie că nu va mai activa ca preot, că va intra într-un serviciu laic şi, mai ales, nu va activa ca preot clandestin. Sleit de puteri, zdruncinat psihic şi bolnav, tatăl meu a căzut în această cursă. A dat declaraţia amintită mai sus şi, în ziua de 13 septembrie 1950, a fost eliberat. Dar, spre nefericirea sa, în gara Sighet, în aşteptarea trenului, a fost acostat de către un agent de Securitate, care i-a spus pe un ton sever, ameninţător: «Părinte Raţiu, dumneata nu ai fost un preot de rând, aşa că nu se poate să renunţi la activitatea preoţească, şi în consecinţă vei merge la Mitropolia ortodoxă din Timişoara, unde ţi se va încredinţa un serviciu pe măsura dumitale». «În acest caz, eu mă întorc la închisoare», a răspuns părintele şi a dat să plece din gară spre temniţă. «Atunci, noi ştim ce să facem cu soţia şi fiica dumitale», i s-a răspuns. Apucat zdravăn de braţ, smucit şi mai mult târât, a fost urcat în trenul care tocmai venise în gară. S-a

346

stins din viaţă în 24 aprilie 1989, în lunea din Săptămâna Mare, cu dorul bisericii din Timişoara şi cu durerea de a nu mai putea intra în catedrala în care a fost hirotonit. Au lipsit doar nouă luni ca să le poată vedea pe amândouă retrocedate. Aşa a vrut Dumnezeu”.

Muzician talentat, cu studii temeinice, dr. Iuliu Raţiu a fost numit, cu prilejul votării noii organigrame a Comi- tetului Societăţii Corale „Lira”, în aprilie 1937, în funcţia de dirijor secund. Compozitor cu reale disponibilităţi, dedicat în exclusivitate muzicii corale (cu pagini originale de inspiraţie sacră, dar şi armonizări şi prelucrări de factură folclorică), i-a dedicat vestitului bas lugojean Ioan Iorga (a cărui faimă depăşise fruntariile Banatului) un Tatăl nostru, pentru solo de bas profund cu acompaniament de pian, cântat în primă audiţie, în 31 octombrie 1937, pe scena Palatului Cultural din Blaj. A lăsat posterităţii mai multe caiete-manuscris cu creaţii corale, dar şi o antologie de miniaturi corale a cappella editată în 1937: Cântări religioase armonizate pe 4 voci mixte pentru coruri de la sate, Caietul I, volum semnat cu pseudonimul I. R. Iobagu (Editura autorului, Lito Senefelder, Timi- şoara). Publicist şi cronicar muzical prolific, cu un fin condei animat şi sublimat de o deosebită vervă polemică, dr. Iuliu Raţiu ne-a oferit, ca testament (alături de numeroase manuscrise, între care şi un captivant studiu de caz închinat stigmatului), un inedit şi preţios dar editorial: Humorul sfinţilor (Blaj, 1936, Tipografia Seminarului). Rod al unei documentate investigaţii arhivistice şi al unor temeinice şi consistente lecturi de specialitate, apariţia volumului a fost prefaţată, în 1935, de o conferinţă, sub acelaşi incitant şi, aparent, excentric generic, susţinută la Cazinoul lugojean, care a bulversat intelectualitatea lugojeană. Iată cum era 347 receptat evenimentul în periodicul local „Acţiunea” (24 februarie 1935, p. 2):

„Dotat cu o inteligenţă scăpărătoare, temperament vioi, într-o limbă absolut literară, părintele Raţiu a ţinut peste o oră încordată atenţiunea ascultătorilor. El a arătat, cu exemple luate din vieţile multor sfinţi, că starea de ideală perfecţiune creştinească, aici pe pământ, nu înseamnă tristeţe, jale în această vale a plângerii; nu, din contră! Sufletele mari ale sfinţilor plâng şi se căznesc în ascuns, iar în contact cu lumea nu trădează decât lumină şi seninătate”.

În 30 septembrie 1934, în capela unită din Scăiuş s-a petrecut o minune, repetată în 15 octombrie: lăcrimarea Icoanei Sfintei Maria. Anul următor, în 25 iunie, a fost iniţiată o minuţioasă şi complexă anchetă, la solicitarea Vaticanului, pentru realizarea unei documentaţii şi întocmi- rea unui raport în vederea autentificării miracolului, între- prinsă de Episcopul Alexandru Nicolescu, vicarul general Ioan Marianescu şi secretarul episcopal dr. Iuliu Raţiu. În perioada 5-7 octombrie 1934, la Lugoj, s-au desfăşurat lu- crările Congresului AGRU, prilej cu care s-a săvârşit sfin- ţirea picturii catedralei unite, realizate de Virgil Simonescu, sub atenta supraveghere a episcopului Alexandru Nicolescu şi a dr. Iuliu Raţiu. Melomanii lugojeni au putut audia, sub cupola sfântului locaş, un concert susţinut de Corul Greco- Catolic din Oradea, dirijat de Francisc Hubic, şi Corul Reuniunii Mariane Greco-Catolice din Cluj, dirijat de Ioan Caranica. S-a aprobat constituirea unei Federale a Corurilor Române Unite, la propunerea profesorului Alexandru Borza, preşedintele Reuniunii Greco-Catolice din Cluj, o personalitate ştiinţifică proeminentă din mediul academic clujean:

348

întemeietorul geobotanicii în România, fondatorul Grădinii Botanice a Universităţii din Cluj, membru post-mortem (1990) al Academiei Române. Dr. Iuliu Raţiu a fost un activ membru al coralei unite lugojene şi în calitate de solist, având o frumoasă voce baritonală. Între momentele memorabile din cariera sa so- listică, demn de amintit se află concertul susţinut în sala festivă a Băilor Buziaş (13 iulie 1930). Au fost interpretate opusuri de Gavriil Musicescu, A. Popovici-Racoviţă (Imnul Transilvaniei, cu acompaniamentul orchestrei militare din Buziaş), Franz Schubert, Francisc Hubic, Nicolae Oancea, Ioan Vidu, Constantin Brăiloiu, D. G. Kiriac şi Augustin Bena (La fântână). Au mai avut intervenţii solistice: Tere- zia Constantinescu-Jurca, Aurel Constantinescu – absolvent al Conservatorului din Bucureşti (acompaniat la pian de dra I. Balogh) –, Elena Raina, Tasia Şoimoşan şi Gh. Micu. Bene- ficiile concertului au fost donate bisericii unite din Racoviţa. Dar toate împlinirile artistice din acea perioadă ale muzicienilor uniţi s-au circumscris unui eveniment cu mare rezonanţă în viaţa coralei, Marele concert coral al Socie- tăţii Corale „Lira” din Lugoj (aşa cum l-a numit presa) din 27 aprilie 1930, susţinut pe scena Teatrului „Traian Groză- vescu”, cu concursul muzicii Regimentului 17 Infanterie. Dificultatea şi complexitatea programului (Aurel Popovici- Racoviţă: Rapsodia I, pentru cor mixt cu soli, acompaniat de pian şi orchestră), profesionalismul dirijorului (Ioan Bacău) şi al soliştilor vocali, dr. Iuliu Raţiu, Elena (Nuţi) Raina, T. Şoimoşan şi Gh. Micu (la şcoala Corului „Lira” s-au format remarcabile voci, unii dintre cântăreţi urmând studii superioare de specialitate în cadrul unor conservatoare), dar şi instrumentişti (pianistele M. Cozma şi I. Balogh) au impus definitiv corala catedrală unită ca un ansamblu de

349 referinţă pentru arta interpretativă corală bănăţeană. Eveni- mentul a fost surprins, într-o cronică publicată în periodicul local „Răsunetul”, de Iosif Miclău, fost dirijor al corului:

„Dintre domnii solişti, dr. Iuliu Raţiu şi Gh. Micu, omul imparţial nu ştie pe care să-l cădelniţeze mai mult pentru timbrul vocii lor, dulce, plăcut şi sonor, şi pentru admirabila interpretare a rolurilor lor. Vocea primului solist te face să regreţi că arta şi-a pierdut într- însul un vrednic colaborator”.

Preotul şi muzicianul lugojean a excelat însă şi în publicistică, impunând un inconfundabil ton polemic, de cea mai bună calitate, în presa interbelică. O şarjă polemică îndreptată împotriva poetului Grigore Bugarin (publicată în „Acţiunea”, II, 35, 1935) este edificatoare:

„Revista lunară «Banatul literar» aduce în numărul său pe mai-iunie 1935 un foileton plin cu greşeli de tipar, în care se vorbeşte, între altele, şi despre Lugojul muzical. Autorul, d. Grigore Bugarin, face acolo pomenire, la locul din urmă, şi despre Corul «Lira». Pentru d. Bugarin, acest cor este pur şi simplu nedisci- plinat. Nu ştim precis ce anume a voit Domnia Sa a spune prin aceasta. Într-un cor sunt mai multe feluri de discipline. Din acest motiv, şi răspunsul nostru este scurt şi general. Un cor compus, în absoluta sa majoritate, din meseriaşi, industriaşi sau comercianţi, legaţi cu toţii de timp sau de ore de serviciu, desigur că se va resimţi sub raportul disciplinar. Într-o societate cu participare bene- volă nu se poate introduce spiritul militar al disciplinei de cazarmă. Nu-l are niciun cor lugojean. Conducerea societăţii este recunoscătoare membrilor săi pentru bunăvoinţa ce o au faţă de cor chiar şi în forma aceasta.

350

Stăm, de altfel, cu plăcere la dispoziţia dlui Bu- garin, pentru a-i arăta cum se munceşte la acest cor, care, nu o dată, a servit ca model urmat de alţii. Poate Domnia Sa, privind lucrurile de la prea mare înălţime – etajul II al Prefecturii –, nu reuşeşte să aibă totdeauna vederea clară şi precisă. Iar afirmaţia că titlul de «Cor Regal» pentru «Lira» ar fi fost obţinut în urma intervenţiilor Episcopiei Unite din Lugoj nu acoperă întocmai adevărul. Regele Ferdinand, la Békéscsaba, l-a numit în mod spontan «Cor Regal», suprem elogiu pentru felul cum a cântat, fără ca vreo intervenţie să-i fi stors acest cadou pentru «Lira». Dacă d. Bugarin ar fi cerut şi vreunui iniţiat informaţiile de lipsă şi nu s-ar fi lăsat condus de impresii sau numai de simpatii, ar fi scris – credem – cu mai multă bunăvoinţă”.

351

Dimitrie (Dima) Nedelcu, pionier al învățământului stomatologic maghiar

Dimitrie (zis Dima) Nedelcu (născut la Lugoj în anul 1812) a fost unul din cei șase copii ai meseriașului căldărar lugojean Damaschin (Dima) Nedelcu (născut pe la 1763) și nepotul lui Nedelcu Căldărașu (zis și Țintariu), macedo- român stabilit la Lugoj după căderea orașului Moscopole. Atât tatăl, cât și bunicul său, membri ai Societății Secrete „Constituția” (întemeiată în jurul anului 1830, o proiecție târzie a Revoluției Franceze, care anticipa însă evenimentele pașoptiste), au fost declarați vinovați („membrii societății răutăcioase […] au ținut conventicule secrete în contra persoanelor, dehonăstându-le și calomniindu-le, au compus scrisori, documente, testamente false și pasquile cu defăi- marea oamenilor de cinste, au făcut denunțuri neîntemeiate spre seducerea publicului, care apoi le-au pus și spedat nu cu poșta din Lugoj, ci de la alte oficii poștale” – v. Boroș 1928, 12-14), condamnați și întemnițați prin sentința pronunțată de fiscul judecătoresc Antoniu Moys în 1831. Unul din nepoții săi, Alexandru, maistor frânghier, căsătorit cu Ana n. Hauptmann, a ctitorit capela cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din cimitirul ortodox lugojean. În 1883 şi-a redactat testamentul, împreună cu soţia sa, prin care și-a testat întreaga avere (70.000 de florini v.a.

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 1013, 2017, 4. 352

în bani lichizi şi bunuri imobiliare, precum şi biblioteca) bisericii ortodoxe române din Lugoj, care urma să administreze fondurile, după moartea sa, prin comitetul parohial. Textul testamentar stipula şi constituirea unei fundaţii cu caracter social („Fundaţia lui Alecsandru Nedelcu şi a Soţiei sale Ana”), din veniturile căreia urmau să fie oferite premii, cu sume în cuantum de 500-1.000 de fl., tinerilor căsătoriţi de confesiune greco-orientală, industriaşi, comercianţi şi agri- cultori „sârguitori şi nepătaţi din Lugoj, şi în caz de priso- sinţă, şi celor din jur”. Alte procente din preconizatele venituri ale Fundaţiei urmau să fie alocate văduvelor, săracilor, studenţilor, „precum şi pentru cei loviţi de vreo nenorocire prin arderea casei, pierderea trăgătorilor etc.” („Luminăto- riul”, Timișoara, VII, 36, 1886, 2-4: Înmormântarea lui Ales. Nedelcu). După studiile primare și gimnaziale (Lugoj), Dimitrie Nedelcu a studiat, episodic, Dreptul, dedicându-se însă medicinei și obținând, în 1839, titlul de doctor. S-a perfecționat la Viena, la școala de stomatologie condusă de profesorul Georg Edler Carabelli, iar după obținerea diplomei s-a stabilit la Pesta, unde, în 1844, în urma decretului regelui Ferdinand al V-lea, a introdus stomatologia ca disciplină în învățământul medical superior maghiar. A deschis, în locuința proprie, un cabinet medical, apoi, inspirat de sistemul medical vienez, a pus bazele primului ambulatoriu de medicină dentară, efec- tuând demonstrații, în urma elaborării unei programe analitice destinate studenților săi, iar la recomandarea sa au fost inițiate cursuri de tehnică dentară. Datorită enormului prestigiu de care se bucura, Dimitrie Nedelcu a devenit membru al Societății Regale de Medicină. A fost căsătorit cu Irene Giussani, originară din Triest (nepoata dirijorului Operei din Viena). Deși a dobândit aura

353 unei prestigioase personalități a medicinei ungare, frecven- tând cele mai selecte cercuri aristocratice (era medicul personal al prim-ministrului), D. Nedelcu nu și-a renegat nici- odată originea, de care era mândru, educându-și cei cinci copii (Francisc, Damaschin, Theodor, Iri(e)na – căsătorită Martinovici – și Elena) în spiritul tradițiilor românești și spri- jinind studenții români aflați la studiu la Pesta, cărora le-a pus la dispoziție, cu generozitate, propria-i locuință, devenită sediu al Societății „Petru Maior”. Una din fiicele sale, Elena, se va căsători cu Gheorghe Rădulescu, farmacistul Curții Re- gale Ungare, membru al directoratului Asociației Farma- ciștilor, unul din unchii poetului și acuarelistului Victor Vlad Delamarina. Activitatea științifică a medicului lugojean a constituit subiectul unei teze de doctorat elaborate de dr. Victor Chiffa la Universitatea din Cluj în anul 1929 (Profesorul Dimitrie Nedelcu, cel dintâi profesor stomatolog ungur de origine română) și al unui capitol din teza de doctorat susținută, tot la Universitatea din Cluj, în 1940, de dr. Stoia- covici Attila. Ilustrului doctor stomatolog român lugojean i-au închinat elogioase aprecieri și studii Pavel Rotariu, Ioan Boroș, Caius Brediceanu, I. Negru (Informații inedite despre doctorii Gheorghe Roja, Pavel Vasici și Dimitrie Nedelcu, în revista „Munca sanitară”, nr.6/1972) și, mai recent, Maria Berényi (Personalități marcante în istoria și cultura româ- nilor din Ungaria – secolul XIX, Giula, 2013). Dimitrie Nedelcu, plecat întru veșnică nemurire, la Domnul, în anul 1882, își doarme somnul de veci la Cimi- tirul „Kerepesi” din Budapesta.

354

Dr. Petru Borlovan și proiectul unei Mitropolii Ortodoxe Române la Lugoj

Moartea medicului districtual cercual Petru Borlo- van (Bocşa Montană, 14/27 mai 1915), născut la Sălbăgel în 13 noiembrie 1855, într-o familie modestă de ţărani plugari (Isaia şi Afinista), licenţiat al Facultăţii de Medicină din Viena, a prilejuit confirmarea vocaţiei sale de mecenat social şi cultural, certificată constant de-a lungul vieţii. Slujba de înmormântare a fost oficiată de protopopul Mihail Gaşpar (asistat de parohul Marian Groza din Sălbăgel şi dr. M. Mandl din Reşiţa), care a rostit şi un panegiric. Testamentul, redactat în 26 martie 1903, deschis în faţa notarului public dr. Cornel Petric (cuprinzând, probabil, şi un codicil, redactat însă în forma finală mult mai târziu), a evidenţiat dorinţa răposatului de a testa considerabila sa avere în folosul bisericii ortodoxe române, dar şi pentru scopuri culturale şi caritative. Petru Borlovan a urmat cursurile şcolii primare în satul natal, continuându-şi apoi studiile la Gimnaziul de Stat

 Cf. „Drapelul”, Lugoj, XV, 56, 1915, 2: Fundaţia medicului dr. Petru Borlovan, şi XV, 59, 1915, 2: †Dr. Petru Borlovan. Moartea unui mare filantrop; cf. Stan 2007a; Pocrean 1937, 6; Constantin-Tufan Stan, Testamentul doctorului Petru Borlovan, în „Bocşa culturală”, VIII, 2 (57), 2007, 10-11; „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 955-956, 2015, 4. Cele patru file ale Testamentului dr. Petru Borlovan se află în custodia Parohiei Ortodoxe din Gherteniş, păstorită de pr. dr. Daniel Crecan. 355 din Lugoj, unde a obţinut certificatul de maturitate, în anul 1877, cu calificativul „preclarus”. Cu ajutorul financiar al fratelui său Dimitrie şi al cumnatei Scumpina a frecventat, pentru puţin timp, cursurile Facultăţii de Drept din Buda- pesta, după care, în lipsa resurselor financiare, s-a întors în satul natal. Cu sprijinul parohiei ortodoxe locale şi cu banii puşi deoparte, peste un an a poposit la Viena, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină. A reuşit să obţină „absolutoriul”, dar privaţiunile l-au determinat să renunţe, temporar, la susţinerea „rigorosului” (examenul final de li- cenţă), care îi conferea dreptul de exercitare a profesiei. În anul 1884 s-a reîntors la Sălbăgel, unde, timp de patru ani, a prestat diferite munci agricole, funcţionând însă, episodic, şi ca diurnist în biroul notarului Scioponi din Zgribeşti. Cu sprijinul unui grup de avocaţi lugojeni, Nicolae Proşteanu, Coriolan Brediceanu şi, mai târziu, Titus Haţeg, membri de vază ai Mesei Poganilor, care i-au donat 1.000 de florini, Petru Borlovan a obţinut, în 1890, titlul de doctor al Fa- cultăţii de Medicină din Viena şi dreptul de liberă practică în Imperiu. După o încercare eşuată de a ocupa postul de medic în circumscripţia Mehadia, la sugestia şi cu ajutorul lui Coriolan Brediceanu a candidat cu succes pentru ocuparea postului de medic în circumscripţia Bocşa Montană, unde, în timp, se va afirma ca unul dintre cei mai valoroşi medici bănăţeni. Notorietatea sa a determinat-o pe mama lui Zeno Vancea, însărcinată, să apeleze la serviciile sale. Astfel, Bocşa Montană a devenit urbea natală a marelui compozitor bănăţean. Cea mai consistentă fracţiune a averii sale era desti- nată constituirii unei mitropolii ortodoxe române cu sediul la Lugoj, pentru împlinirea idealului lui Eftimie Murgu, proclamat bănăţenilor în 15 mai 1848 pe Câmpia Libertăţii.

356

„[…] de aici, din Bocşa, a pornit gândul restaurării vechii mitropolii a Banatului. La izbucnirea răzmeriţei celei mari, la capătul căreia mijea întregirea, medicul dr. Petru Borlovan (1855-1915) îşi testează întreaga sa avere – 100.000 coroane aur – întruchipării celui mai de căpetenie deziderat bănăţean. El îşi dăruieşte casa sa reşedinţei protopresbiterale şi 4.000 coroane bisericii din Bocşa Montană pentru împodobirea ei, şi aceeaşi sumă o dă şi săracilor de aici, căci şi dânsul sărac a pornit la învăţătură, la 1869, din Sălbăgelul său drag.” (Cuvântarea dlui dr. Cornel Corneanu, rostită la adunarea de constituire a cercului protopopesc al FOR- ului din tractul Bocşei, întrunită la 11 august 1935 în Bocşa Montană, în „Foaia diecezană”, Caransebeş, I, 33, 1935, 2-3).

Conştient de dificultatea înfăptuirii măreţului deziderat privind ridicarea unei mitropolii la Lugoj, dr. Petru Borlovan adresa un apel preoţilor lugojeni:

„Lupta pentru câştigarea dreptului [la] noua mitropolie greco-orientală română bănăţeană înfiinţândă să o câştige harnicii următori gr.-or. români din Lugoj”.

Suma urma să fie capitalizată, timp de 75 de ani, până la atingerea valorii de 3.200.000 de coroane.

„De va succede crearea acestei mitropolii cu reşedinţa în Lugoj, atunci, din interesele acestui capital, mai întâi să se zidească reşedinţă demnă de un mitropolit, şi după alegerea şi denumirea acestuia, tot din interesele capitalului, să i se deie salariul potrivit demnităţii arhi- episcopului.”

357

Dacă, din anumite cauze (politice sau bisericeşti), proiectul n-ar fi avut şanse să fie pus în aplicare, Consis- toriului Diecezan din Caransebeş îi revenea misiunea să administreze suma în scopuri caritative: ¾ din venituri să fie utilizate ca stipendii pentru studenţii universitari, iar ¼, pentru studenţii gimnaziali săraci, dar cu rezultate eminente la învăţătură, începând cu cl. a V-a, din toate gimnaziile statului. Impunătorul său imobil (în valoare de 30.000 de coroane) l-a testat protopresbiteratului Bocşei Montane, cu destinaţia de locuinţă parohială. Parohiei greco-orientale ro- mâne din Bocşa Montană i-a revenit suma de 4.000 de coroane (destinată lucrărilor interioare ale bisericii), cu obliga- ţia de a se ţine parastasul, în ziua de Sfântul Petru, „întru memoria mea, […] în tot anul”, iar comunei sale natale, Sălbăgel, i-a acordat, prin testament, 6.000 de coroane, pentru folosul bisericii (cu un supliment de 1.200 de coroane pentru achi- ziţionarea celui de-al treilea clopot, de la Fabrica „Peter Hilzer” din Wiener-Neustadt, „spre întregirea terţetului armonic”, urmând ca „clopotul a se trage atât în ziua repausării mele, la 12 oare ziua, cât şi în ziua de Sfântul Petru”), şi 12.000 de coroane pentru fondarea unei şcoli de fete. Suma rămasă, 4.000 de coroane, era destinată săracilor din Bocşa, fără deosebire de naţionalitate şi confesiune. A mai lăsat diferite sume, precum şi mobila, fratelui său Dimitrie, ţăran din Sălbăgel, şi celor care l-au îngrijit, biblioteca a fost donată Reuniunii ASTRA din Bocşa Montană, iar instrumentele medicale au fost date spre folosinţă Spitalului public din Ti- mişoara. Gestul filantropic a fost evocat în paginile periodicului „Transilvania” (XLVII, 7-12, 1915, 103: Raportul general al Comitetului Central al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român despre lucrările îndeplinite şi despre situaţia Asociaţiunii în anul 1915):

358

„Răposatul medic dr. Petru Borlovan, din Bocşa Montană, a testat pe seama Asoc.[iaţiunii] întreaga sa bibliotecă, compusă din 146 vol., partea cea mai mare de cuprins medical, şi unele de cuprins geografic şi bisericesc. Din acestea, 130 vol. legate şi 16 broşate”.

Despre soarta fratelui său Dimitrie şi coroanele moş- tenite aflăm dintr-un anunţ mortuar publicat în „Foaia die- cezană” (Caransebeş, XXXVII, 5, 1922, 6), în care era deplân- să trecerea la cele veşnice a preotului Marian Groza:

„Preotul Marian Groza, din Sălbăgel, după cum aflăm, a încetat din viaţă în 10/23 ianuarie a.c., în etate de 43 de ani, după o păstorire de 21 de ani. A fost un vrednic servitor al Domnului. Are mai multe merite în jurul fundaţiunii fericitului dr. Petru Borlovan, fost medic în Bocşa Montană. Adormitul în Domnul a stăruit mult pe lângă fratele răposatului testator dr. Petru Borlovan, care şi-a testat averea pentru o mitropolie ortodoxă în Lugoj, ca să abzică de partea testamentului în favorul diecezei, şi aşa, numitul frate Dimitrie, acum şi dânsul trecut la cele veşnice, a cedat diecezei 17.000 coroane. Odihnească în pace!”

Cum au fost administrate impresionantele sume testate şi cu ce folos, unde şi în ce măsură se mai păstrează biblioteca şi obiectele donate, nimeni nu mai poate răspunde în prezent. Ca în atâtea alte cazuri, probabil că banii au fost deturnaţi sau risipiţi. Cine mai respectă astăzi dorinţa testamentară a marelui filantrop de a se ţine, de Sfântul Petru, parastas întru veşnica pomenire a numelui său? Cine mai trage astăzi clopotul la Sălbăgel, pentru amintirea ilustrului fiu al satului? Câţi preoţi ortodocşi lugojeni, bocşeni şi sălbăgeni se mai roagă astăzi pentru odihna sufletului său? 359

Eugenia Brediceanu-Mazzuchi și eroismul femeilor române în Primul Război Mondial

Un proces mai puțin obișnuit (așa-numitul „Proces al damelor române”), nedrept și bizar, inspirat parcă din grozăviile judiciare ale Evului Mediu, a fost intentat de pro- curorii Tribunalului Militar din Brașov, în anul 1918, în timpul administrației ungare. Unsprezece doamne și domni- șoare de etnie română și maghiară erau acuzate de „trădare de patrie și delict contra forțelor armate”. Capul principal al acuzării făcea trimitere la evenimentul ocupării Brașovului, în toamna anului 1916, când româncele și unguroaicele incriminate (Maria Dușoiu, Eugenia Dr. Brediceanu, Elena Dr. Dan, Dora Pușcariu, I. Pușcariu, I. Maximilian, Lya Dima, Stela și Margareta Dușoiu, Catinca Maxim și Mimi Üveges) „ar fi așteptat, pe balconul unei case, soldații ro- mâni, aruncând asupra lor flori și strigându-le «Bine ați venit!», […] ar fi luat parte la o adunare în care au hotărât contopirea Crucii Roșii Ungare cu Crucea Roșie Română și ar fi luat asupra lor îngrijirea răniților români și conducerea spitalelor, ar fi colectat bani și obiecte pe seama unui sanatoriu al Crucii Roșii Române, iar la retragerea trupelor române, o parte din ele s-au dus cu trupele române în România” („Drapelul”, Lugoj, 8/21 august 1918).

 „Monitorul de Lugoj”, 95/2017, 4. 360

Acuzatele au negat unele dintre faptele incriminate, subliniind aportul lor la îngrijirea răniților indiferent de etnie, motivând refugiul, odată cu retragerea trupelor Armatei Ro- mâne, prin teama față de un iminent bombardament asupra ora- șului de sub Tâmpa. Au fost citați „un număr colosal de mar- tori”, depozițiile lor exonerând, în final, învinuitele de acuzațiile formulate de instanță, după zece zile de pertractări Tribunalul Militar achitând doamnele și domnișoarele valahe și maghiare. Eugenia Dr. Brediceanu (n. Mazzuchi), soția folcloristului și compozitorului Tiberiu Brediceanu – providențiala personalitate a Ardealului în cele mai sensibile momente ale tu- multuoasei lupte pentru afirmare identitară –, membră de frunte a Crucii Roșii Române, va fi răsplătită, după Marea Unire, de regele Ferdinand I Întregitorul, „prin grația lui Dumnezeu și voința națională”, cu „Ordinul Crucea Regina Maria”, „pentru concursul dat Armatei Române în cursul luptelor din lunile septembrie și octombrie 1916, îngrijind cu un deosebit devotament răniți și bolnavi din spitalele din Brașov”. Poposind la Brașov, ocrotit de faldurile mândrului stindard tricolor, în aprilie 1919, cu prilejul turneului artiștilor Teatrului Național bucureștean, Radu Cosmin nota, marcat de suprema satisfacție a istoricei izbânzi:

„Am intrat deci, aseară, pe ploaie și ninsoare, în Brașov. Și după cum la Predeal n-am mai întâlnit pe peron jandarmul ungur, cel cu mustățile-n furcă și coadă de cocoș la pălărie, aici o nouă bucurie ne întâmpină: pe peron zărim tricolorul românesc și uniforma oșteanului nostru. Clipe sfinte și fără putință de grăire. Un comitet brașovean, toată după-amiaza de ieri, până seara târziu, a stat de strajă la gară, așteptând trenul artiștilor. Urează un cuvânt de bună-sosire, pe pământul ardelean, Tiberiu Brediceanu, din partea Consiliului Dirigent”.

361

Copii vienezi trimiși la Lugoj pentru întreținere

În primii ani de după sfârșitul Primului Război Mon- dial, falnica Vienă se va confrunta cu o acută criză econo- mică, cu repercusiuni tragice asupra nivelului de trai al cetă- țenilor. Marcate de înfricoșătorul spectru al foametei, numeroase familii vieneze au apelat la ajutorul locuitorilor Lugo- jului, un oraș cu o bună stare materială, pentru găzduirea și întreținerea copiilor lor. Cu acceptul autorităților locale și sprijinul Asociației Femeilor Germane, municipalitatea lu- gojeană a deschis, cu maximă generozitate, porțile vechii cetăți de pe malurile Timișului, oferind ospitalitate micilor vienezi. Sutele de copii, sosiți cu trenul în mai multe etape, în primăvara anului 1922, au fost găzduiți de familii de români, germani, maghiari și evrei (episodul a fost relatat pe larg în periodicul lugojean de expresie germană „Banater Bote”). Era încă o confirmare a sublimei vocații ecumenice a unui oraș în care conviețuiau, de veacuri, în deplină armonie, în cel mai curat spirit multicultural și interconfesional european, comunități etnice compacte, ale căror reprezentanți și-au pus benefica amprentă în procesul devenirii urbei. Iată numele câtorva familii de lugojeni, vrednice de pioasă aducere-

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 979, 2016, 7. Informaţii despre găzduirea copiilor vienezi, după Primul Război Mondial, de către mai multe familii de lugojeni, în „Banater Bote”, Lugoj, XXIV, 53, 1922, 2- 3, XXIV, 55, 1922, 3, XXIV, 57, 1922, 3, şi XXIV, 60, 1922, 3. 362 aminte și recunoștință din partea municipalității capitalei valsului, mărețul și mândrul burg de pe malurile Dunării albastre: Groß, Bart, Spitzer, Lunga, Tabar, Mike, Andrei, Ignea, Jernovits, Lichtenstein, Schmidt, Csontos, Stankovits, Hart, Lenhardt, Gându, Lupea, Richter, Schlinger, Wilhelm, Mihuț, Grozăvescu. Tribulațiile materiale din fosta capitală imperială vor fi consemnate, peste doi ani de la popasul copiilor vienezi la Lugoj, în mărturiile unor muzicieni lugojeni aflați la studiu. Baritonul Titus Olariu (fiul protopopului ortodox al Făge- tului) – avocat, ofițer de aviație, membru cofondator al Ope- rei Naționale din Cluj, viitor deputat și prefect al județului Severin – studia intens la Viena, în acei ani, în vederea unei preconizate audiţii la Volksoper. Incertitudinile privind viitoarea sa carieră artistică sunt exprimate într-o epistolă expediată părinţilor săi în 18 februarie 1924:

„Muncesc necontenit să-mi pot măcar apropia ţinta pentru care sunt aci. Merge însă cam greu, mai greu decât îmi închipuiam. Fiind impacient din fire, natural că, în aşteptarea rezultatului, pe care cred să-l am prin mijlocul lui aprilie – fie favorabil, fie nefavorabil –, sunt de o nervozitate tot mai mult crescândă. Greutatea eventualului eşec nu o simt atât din punct de vedere moral, ci mai mult material. Cheltuiesc o sumedenie de bani, pe care, în caz de succes, îi pot plăti foarte uşor înapoi, chiar numai din turneul de concerte pe care intenţionez să-l dau la vară. Am o mângâiere însă, mai bine zis o speranţă, ca peste vreo două săptămâni să pot cânta, în cerc foarte restrâns, probă la Opera Populară de aci, şi atunci să mă pot convinge de şansele carierei. Chiar dacă-mi succede aci primul debut, cred ca pentru anul care vine să nu stau în Viena. E o scumpete în- grozitoare, şi din leafa pe care aş primi-o poţi muri de 363

foame. Voi face tot posibilul să primesc un angajament pentru Franţa, unde sunt stările mai normale şi chiar cu o leafă medie poţi trăi cel puţin omeneşte”.

Între anii 1921 şi 1926, beneficiind de o bursă şi de ajutorul material şi moral al pianistei Maria Branişte, Zeno Vancea a frecventat cursuri particulare de contrapunct, fugă şi compoziţie la Neues Wiener Konservatorium, la clasa lui Ernst Kanitz, greutăţile financiare nepermiţându-i înscrierea la Akademie für Musik und darstellende Kunst. În acest context, obţinând adresa unui muncitor feroviar vienez, al cărui fiu se afla în grija unei familii lugojene, Vancea a reuşit să închirieze o modestă încăpere, unde a locuit trei ani. Van- cea reprezenta, prin originea sa, dar și legăturile sale familiale, prototipul bănățeanului autentic: român „verde” după tată (care era nepotul harambașei Petru Vancea, lotru din codrii Carașului), austriac după mamă (născută Kintzl), crescut de mic de un binefăcător evreu, Feldman (după ce rămă- sese orfan de ambii părinți), căsătorit cu o unguroaică (Judita Clarisa Illyés). În perioada 1924-1926, fiind membru activ al Societății „România Jună”, s-a implicat în densele sale proiecte și manifestări culturale, dirijând Corul Capelei Ortodoxe Române. Episodic, a condus repetițiile unui cor al tipografilor vienezi, în cadrul unor concerte muncitorești (Arbeiter Symphoniekonzerte) organizate de Anton von Webern. Cineva, cândva, va iniția, poate, un proiect cultural agreat de cele două municipalități, pentru o perpetuă și ritmică evocare a emoționantei înfrățiri dintre binefăcătorii lugojeni și cetățenii vienezi!

364

Victor Madincea (Viktor Madin) – baritonul lugojean de la Wiener Staatsoper

Victor Madincea (20 XII 1876, Lugoj – 19 III 1968, Viena) a avut o îndelungată şi prodigioasă carieră lirică de bariton ca solist la Wiener Staatsoper. Tatăl său, Ioan Ma- dincea, se stabilise la Lugoj după un stagiu ca funcţionar notarial efectuat în comuna cărăşeană Obreja. Bunicii pe linie paternă erau originari dintr-o localitate limitrofă, Glim- boca, unde Victor Madincea şi-a petrecut o parte din copi- lărie. Dedicat, iniţial, la îndemnul tatălui său, carierei militare (locotenent la Şcoala Militară de Scrimă din Garnizoana Neuer Wienerstadt), a intrat, printr-o fericită întâmplare, în graţiile lui Gustav Mahler, directorul Operei vieneze, care a avut prilejul să-l asculte cântând la un bal al ofiţerilor vienezi şi să-i aprecieze deosebitele calităţi vocale. Beneficiind de protecţia marelui compozitor, şi-a perfecţionat tehnica vo- cală, începând cu anul 1905, la Akademie für Musik und darstellende Kunst din capitala valsului, cu profesorul Fell, în 1908 fiind angajat definitiv pe scena primei instituţii lirice vieneze. A debutat cu un rol mozartian (Papageno din Flautul fermecat), în timpul celor 53 de ani de activitate evoluând în roluri din opere de Ruggero Leoncavallo (Paiaţe), Richard Wagner (Inelul nibelungului), Gioachino Rossini (Bărbierul

 „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 950, 2015, 4. 365 din Sevilla), Giacomo Puccini (Tosca), Engelbert Humper- dinck (Hänsel şi Gretel) ş.a. De-a lungul prodigioasei sale cariere a colaborat cu prestigioşi directori muzicali şi dirijori: Gustav Mahler, marele său protector, Richard Strauss, Herbert von Karajan, Felix von Weingartner, Karl Böhm, Arturo Toscanini. S-a retras din viaţa atistică la vârsta de 84 de ani, în 1961, după interpretarea rolului Ioan din Salomeea de Richard Strauss. Într-o cronică evocatoare, publicată în programul Operei vieneze în aprilie 1968, după un spectacol in memoriam, era subliniată anvergura artistică a artistului lugojean, dar, deopotrivă, autorul releva şi profilul său moral:

„Lipsit de invidie şi plin de viaţă, el a servit arta ca unul dintre cei mai devotaţi dintre devotaţi […]. Ne gândim cu mare dragoste şi recunoştinţă la omul Viktor Madin. El a fost chipul luminos al artistului adevărat, pe care nu l-a stimulat ambiţia, nici câştigul material, ci pur şi simplu plăcerea de a servi arta, arta operei” (cf. Ioan Stratan, Traian Grozăvescu nu a fost singur la Viena, în „Orizont”, Timişoara, XXIII, 6 (221), 8 iunie 1972, p. 5; Dumitru Jompan, Etnografie, artă populară şi folclor în Banat. Privire în trecut şi mai ales în prezent, Editura Banatul Montan, Timişoara, p. 391-392).

Dintr-o scrisoare expediată, la Lugoj, surorii sale Livia Ţompo, datată 20 martie 1967 (cu un an înainte de trecerea la Domnul), aflăm date privind dimensiunea activităţii sale artistice: peste 300 de roluri din 268 de opere jucate în 7.777 de spectacole.

„Soarta ne-a despărţit de mult. Fie-iertatul tati a voit ca ambii să cătănim, şi aşa am ajuns în străinătate aşa devreme. Eu, la slovacii din nordul Ungariei, unde nu

366 am avut ocaziunea a vorbi în limba mea. De acolo m-au transferat la Wiener Neustadt, în Austria, în şcoala mili- tară de scrimă. Acesta mi-a fost norocul. Am cântat ceva directorului de la Opera vieneză (Mahler). El m-a trimis la Academia vieneză şi, scurt: în 1905 am fost membru al Operei noastre, unde am muncit 53 de ani plini. De 7.777 de ori am cântat în Opera noastră, în 268 de opere şi peste 300 de roluri. Ultima oară am cântat în 1961 (84 de ani) în opera Salomeea de R. Strauss. Şi acum mă bucur nespus că te am pe tine. Gândul ne împreună totuşi, măcar că suntem aşa de departe unul de altul. Eu sunt un moşneag, dar mă gândesc la tine cu drag. Şi totuşi, gândesc, când îţi scriu, în germană, însă inima mea are sânge românesc până Dincolo!”

367

Walter Mihai Klepper – Lumină lină

Vineri, 26 septembrie 2008, pe aleile Cimitirului romano-catolic din Lugoj, am fost martor la ceremonia depunerii în cripta familială a urnei funerare cu rămăşiţele pă- mânteşti ale compozitorului Walter Mihai Klepper, trecut, în 9 august 2008, la Trebur, în Germania, din Lumea cu dor în cea fără dor (ca să citez oratoriul omonim al lui Gheorghe Dumitrescu). Au fost prezenţi devotaţi prieteni din Lugoj, dar şi din Reşiţa, unde muzicianul a petrecut o etapă importantă a vieţii sale (cursurile şcolii tehnice de siderurgie şi, în paralel, cele ale Şcolii de Muzică). Tripticul simfonic Impresii din Reşiţa se constituie într-un vibrant omagiu adus cetăţii care l-a adoptat. Contactul cu universul liric reşiţean (citadela siderurgiei româneşti fiind cunoscută ca oraş al poeţilor) a generat şi câteva opusuri compuse pe versurile lui Octavian Doclin, o voce inconfundabilă, de mare expresie a liricii ro- mâneşti contemporane (madrigalele Masa mea de rai, op. 17, nr. 1, şi Întocmai ca această toamnă, op. 17, nr. 2). După acordurile intonate de Corul „Ion Vidu”, dirijat de Remus Taşcău (Lacul, ultima piesă din ciclul Do- rinţă, op. 11, nr. 2, compusă de W. M. Klepper în 1972, Crucii tale de G. Musicescu şi Ave verum de Mozart), semnatarul acestor rânduri a rostit un panegiric, transmiţând

 „Actualitatea muzicală”, Bucureşti, nr. 11 (noiembrie)/2008, p. 5, şi „Muzica”, Bucureşti, nr. 4/2008, p. 90-91. 368

şi piosul mesaj de condoleanţe din partea maestrului Octavian Lazăr Cosma, preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. În ultimii ani ai vieţii, W. M. Klepper a realizat un ciclu de emisiuni de educaţie muzicală (Tainele muzicii clasice), cu un semnificativ impact în rândul melomanilor bă- năţeni (iniţiativă radiofonică rămasă, până în prezent, sin- gulară în spaţiul cultural din această parte de ţară), transcrise şi publicate între copertele unei cărţi (alături de un CD), care a apărut, în 2010, la Editura Banatul Montan, prin grija Studioului Regional Radio Reșița. Din partea foştilor săi studenţi de la Facultatea de Muzică din Braşov (unde a fost lector între anii 1970 şi 1972), Marieta Donath, profe- soară de vioară la Liceul de Muzică din Braşov, a depus o coroană de flori, cu un duios mesaj de adio adresat „maestrului nostru Kleppăruş”, diminutiv cu care îl alintau în- văţăceii. Dezvelirea unei plăci memoriale pe casa natală a finalizat succesiunea, aproape cinematografică, a momentelor închinate lui W. M. Klepper, vechi şi distins membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, laureat, în 1978, cu prestigiosul premiu al Uniunii pentru Sim- fonia a II-a, op. 13. Născut la Lugoj, în 27 iulie 1929, într-o modestă familie de meseriaşi (tatăl său, Michel, dulgher, şi mama sa, Katharina, croitoreasă, neavând nicio legătură de rudenie cu compozitorul Leon Klepper), W. M. Klepper a urmat cursurile primare şi gimnaziale ale Şcolii germane, amintirile anilor copilăriei, petrecuți în oraşul muzicii, oferindu-i suficiente argumente pentru perpetue efuziuni sentimentale. A fost un devotat prieten al Corului „Ion Vidu” şi al lui Remus Taşcău, unul din maeştrii artei dirijorale corale româneşti contemporane, pe care i-a invitat în repetate rânduri în

369

Germania, în cadrul unor apreciate turnee artistice. Recu- noaşterea contribuţiei sale la promovarea valorilor culturale lugojene s-a concretizat prin acordarea, în anul 2004, a titlului de Cetăţean de Onoare al urbei. Deşi prin venele sale curgea sânge german, W. M. Klepper a fost fascinat de melosul de sorginte bizantină, preluând şi transfigurând sonorităţile acestuia în Lumină lină, op. 14, poem coral In memoriam Liviu Glodeanu, în stil bizantin, pe versuri de Ioan Alexandru. Lugojul său natal, emblematic pentru armonia relaţiilor interconfesionale, interetnice şi un generos spirit al manifestărilor interculturale, îi rămâne dator cu recuperarea şi valorificarea moştenirii sale artistice. Pentru a omagia memoria tatălui său, Ralf Klepper, violonist la Münchner Rundfunk Orchester, a instituit premiul „Walter Mihai Klepper”, care este acordat, bienal, cu prilejul desfăşurării Festivalului Coral Internaţional „Ion Vidu”, pentru cea mai valoroasă interpretare a unei creaţii semnate de un compozitor bănăţean.

370

Femei-dirijor în istoria muzicii româneşti: Elena Dobrin-Rădulescu, Claudia Creţiu şi Anna Ungureanu

Elena Dobrin-Rădulescu (Lugoj, 1864-1919) s-a numărat printre protagoniştii care şi-au dat concursul la recitalul susţinut de Gheorghe Dima la Lugoj, în 20 martie 1881, pe scena vechiului teatru lugojean, interpretând valsul- capriciu Soirées de Vienne de Liszt/Schubert. În septembrie 1882 l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu la aşa-numita „Casă de la vie”, reşedinţa şi casa de oaspeţi a Bredicenilor pe timp de vară, situată la poalele Dealului Viilor, la marginea Lugojului. Aici, compozitorul bucovinean poposise în drumul său spre Chizătău, unde fusese invitat la serbările jubileului de 25 de ani al vestitului cor de plugari. Impre- sionat de aptitudinile muzicale ale Elenei Dobrin, îi va dedica, mai târziu, o lucrare pianistică, Hora Prahovei. Membră a Societăţii Literare „Petru Maior” a Junimii Române din Budapesta (începând cu anul 1886), în toamna anului 1887 a fondat Societatea Domnişoarelor din Lugoj, organizând periodic serate literar-muzicale în „saletul” şi în grădina Hotelului „Concordia”. A fost una din primele femei-dirijor din istoria muzicii româneşti. Astfel, în 1888, după demisia lui Iosif Czegka, a condus Reuniunea Română

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 969, 2016, 4. 371 de Cântări şi Muzică în cadrul slujbelor liturgice, punând în studiu o Liturghie nouă. A instruit un cvartet vocal (din care făcea parte şi Ioan Vidu, numit în acel an învăţător la Lugoj), cu care a participat la emulaţiile Adunării Generale a So- cietăţii pentru Fond de Teatru Român, prezentând, în pre- mieră la Lugoj, Tatăl nostru de C. Porumbescu. Între anii 1890 şi 1891 îl va suplini pe Ioan Vidu (plecat la studii la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi) la conducerea Reuniunii Române de Cântări şi Muzică. În 1891, la iniţiativa şi cu sprijinul Sofiei Vlad-Rădulescu, una din surorile sale, a fost pusă în scenă opereta Crai-Nou de C. Porumbescu (cu Lugoscher Gesang- und Musikverein, sub bagheta lui Wilhelm Schwach), Elena Dobrin-Rădulescu ocupându-se cu pregătirea muzicală a coriştilor. A cochetat şi cu activităţile teatrale, ca actriţă diletantă, dar şi regizoare a unor spectacole cu şi pentru copii. Arc peste timp, lugojenii sunt contemporani, astăzi, în cetatea lui Vidu, cu o altă doamnă a muzicii corale: prof. Claudia Creţiu, licenţiată a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, fostă coristă a celebrului „Madrigal”, dar, da- torită calităţilor sale excepţionale, recunoscute şi apreciate de Marin Constantin, şi dirijor-secund. Posesoarea unei tehnici dirijorale de excepţie, confirmate prin numeroasele premii obţinute în ultimii ani, autoritară şi dedicată cu toată fiinţa şlefuirii vocilor şi sonorităţilor, aidoma unui bijutier care redă diamantelor strălucirea supremă, Claudia Creţiu trezeşte de fiecare dată admiraţia publicului larg şi a specialiştilor care îi urmăresc evoluţia. Corul „Madrigal”, fondat în anul 1963 de Marin Cons- tantin, un recunoscut şi venerat brand naţional, etalon al muzicii corale internaționale, a fost desemnat de UNESCO, în anul 1992, la Paris, „Bun al Patrimoniului Universal”, iar în

372 anul 2003 i s-a conferit din partea Preşedinţiei României de- coraţia „Meritul Cultural în grad de Comandor”. La pupitrul celei mai titrate corale româneşti se află astăzi o doamnă, căreia Marin Constantin i-a lăsat moştenire un adevărat tezaur al spiritualităţii româneşti: Anna Ungureanu, absolventă a Conservatorului bucureştean, cu o specializare în Statele Unite. O eclatantă prezenţă în fruntea unei formaţii legen- dare, o certitudine pentru menţinerea prestigiului muzicii corale româneşti. Trei doamne din două epoci diferite (după un ane- voios proces de emancipare socială, politică și culturală a reprezentantelor sexului frumos și eliminare a vechilor preju- decăți și atitudini discriminatorii), animate însă de aceleaşi înalte idealuri, desăvârşite profesioniste ale baghetei dirijorale.

373

Mihai Eminescu – omagiul lugojenilor de-a lungul timpului

În cadrul turneului întreprins în mai multe localităţi din Ardeal şi Banat, trupa teatrală a lui Mihail Pascaly, din care făcea parte şi Mihai Eminescu, a poposit la Lugoj între 4/16 iulie – 26 iulie/7august 1868 (la un an de la instaurarea dualismului austro-ungar), susţinând mai multe spectacole. Reprezentaţiile au generat un mare entuziasm, reprezen- tanţii Junimii Române lugojene dăruindu-i Matildei Pascaly o cunună de flori cu panglici tricolore. Prezent la Lugoj, Atanasie Marian Marienescu va consemna, în „Familia”, câteva fugare impresii:

„Am auzit şi simţit că limba română e o limbă dulce, plăcută şi moale; impresiunea ce făcu limba română asupra inimelor române e mare. Actorii o vorbesc cam iute, aşa cum se vorbeşte în Ţară; noi, în părţile aceste, vorbim mai rar, o mai tărăgănăm, şi a trebuit să ne dedăm urechile de a auzi tot cuvântul de pe scenă”.

Ecouri generate de popasul creatorului Luceafărului, dar şi rezonanţe ale creaţiei sale au reverberat cu obstinaţie în conştiinţa intelectualilor lugojeni de-a lungul timpului. Pe una din filele jurnalului familiei Constantin şi Paulina

 „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 957, 2015, 4; XX, 958, 2016, 4. 374

Rădulescu (document pus la dispoziţie de doamna ing. Maia Dobrin) apare transcris, integral, poemul eminescian Şi dacă… Fără a fi semnat, textul-manuscris cuprinde data elaborării (14 ianuarie 1887) şi numele celei căreia îi era dedicat: Elena Drăgulinescu (1881, Ploieşti – 1970, Bucu- reşti), căsătorită, mai târziu, Stinghe, viitoare soprană-solistă la Societatea Corală „Carmen”, apoi la Operele din Bucureşti şi Cluj. Inserate, probabil, de Sofia Vlad-Rădulescu (grafia nu ne oferă indicii relevante), profesoară de pian şi limba ger- mană, la acea dată, la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti (mama poetului-acuarelist Victor Vlad Delamarina), unde Elena Drăgulinescu era elevă, stihurile se doreau un simbolic rămas-bun adresat, retoric, învăţăcelei, cu puţin timp înainte de a părăsi instituţia, în urma unor meschine intrigi şi jocuri de culise. (În ianuarie 1887, poetul naţional se afla internat la Mânăstirea Neamţ, de unde va ieşi, restabilit, în 10 aprilie.) Astfel, ultimele două versuri ale poemului eminescian („E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna.”) sunt subliniate, iar în final, fosta profesoară accentuează cu nedisimulat regret: „N-o uita pe Elena Drăgulinescu”, poate ca îndemn adresat fiicelor sale Laura şi Lucia, colegele Elenei. Fosta elevă a azilului bucureştean va poposi la Lugoj în 7/20 august 1905, alături de o altă artistă lirică lugojeană, Elena Bonciu-Locus- teanu, ca solistă a Societăţii Corale „Carmen”, în memorabilul concert susţinut în „saletul” Hotelului „Concordia”. În 14 iunie 1902, la un an de la fondarea coralei „Carmen”, la Dumbrăveni, localitatea în care, la 1897, pianistul-compozitor lugojean Liviu Tempea înfiinţase un cor mixt ţărănesc, aveau loc impozante serbări prilejuite de dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu, realizat în bronz de Oscar Späthe, sculptorul Casei Regale (la iniţiativa lui Leon Ghika, promotorul ipotezei privind naşterea marelui poet în această

375 comună), având ca sursă de inspiraţie o fotografie a poetului la vârsta de 30 de ani. Späthe fiind influenţat, se pare, de soarta identică a sfârşitului vieţii lui Eminescu cu cea a lui Friedrich Nietzsche, chipul creatorului Luceafărului prezenta, după modelare, asemănări frapante cu fizionomia filozofului german, determinându-l pe epigramistul Cincinat Pa- velescu, prezent la festivităţi, să-i dedice artistului plastic o şarjă-catren: „Gloria lui Eminescu/ Suferă de două pete,/ Poate versurile mele!?/ Sigur statua lui Späthe!” Un alt invitat, Şt. O. Iosif, a dedicat evenimentului un poem, transpus pentru cor mixt de L. Tempea: „Luceafăr falnic între genii,/ Ce neamul nostru a avut,/ Mai recunoşti tu, Dumbrăvenii,/ Pământul sfânt ce te-a născut? […]// Şi iată, astăzi, Dumbrăvenii/ Văd iarăşi chipul cunoscut,/ În parc, la marginea poienii,/ În schijă, falnic renăscut.”, interpretat după sfinţirea şi dezvelirea bustului. Dorind să ofere invitaţilor o surpriză, Liviu Tempea a pregătit, cu fostul său cor, Rugăciune, pe versurile lui Eminescu, lucrare compusă special pentru acest eveniment (cu contribuţia elevilor celor două şcoli locale). În finalul festivităţilor, corul a cântat o altă lucrare semnată de Tem- pea, La arme!, inspirată de versurile eminesciene. Piesa lui Liviu Tempea a avut o istorie aparte. Prinţul Leon Ghika, dorind înlocuirea lui Deşteaptă-te, române! („care avea o melodie prea monotonă şi lipsită de vigoare, mai mult psalmodie religioasă”) cu un alt cântec, mai antrenant, care să exprime „aspiraţiile viitoare ale românilor”, i-a propus lui Tempea compoziţia lui É.-N. Méhul, Le chant du départ (cântecul plecării la luptă al militarilor francezi, anterior imnului La Marseillaise), înmânându-i două transcripţii pentru voce şi pian. Tempea, găsind nepotrivit cântecul pentru a-l adapta versurilor eminesciene, a compus însă o

376 melodie originală. După o lună de la festivităţile de la Dum- brăveni, cântecul La arme! a fost tipărit, muzica fiindu-i atribuită însă în mod eronat lui Méhul. Greşeala s-a perpe- tuat, iar cântecul, care se dorea un imn naţional, a fost difuzat în şcoli, fiind inclus în repertoriu de numeroase coruri din Bucovina şi Transilvania. La începutul secolului XX, la Lugoj se organizau cu periodicitate aşa-numite şezători literare, complexitatea re- pertoriului şi caracterul sincretic al manifestărilor susţinute de foştii elevi ai Gimnaziului de Stat lugojean, deveniţi tineri intelectuali, reprezentând o confirmare a unei certe evoluţii calitative, prin care aceştia îşi asumau, într-o etapă incipientă, valenţele şi pretenţiile artei profesioniste. În noiembrie 1906, în cadrul unui asemenea spectacol, dr. Ioan Stoian a rostit o dizertaţie despre Mihai Eminescu, urmată de prezentarea unor lieduri (Ce te legeni, codrule de Scheletti, pe versurile lui Eminescu, şi De-ar vrea Dumnezeu de Al. Mocioni) în interpretarea doctorului C. Manea. Dr. Ioan Cădariu a recitat Scrisoarea a III-a de Eminescu, iar Ella Ioanovici (vioară), Elena Dobrin-Rădu- lescu (armoniu) şi Cornelia Brediceanu-Rădulescu (pian) au oferit fragmente din opera Bărbierul din Sevilla de Rossini. Cu acest prilej, artistul plastic Virgil Simonescu (absolvent, în 1905, al Academiei de Arte Frumoase din München) a expus un portret în ulei al lui Mihai Eminescu. Un concert în beneficiul victimelor inundaţiilor din Valea Almăjului a fost organizat, în 27 iunie/10 iulie 1910, de filiala Lugoj a Societăţii pentru Fond de Teatru Român, sub patronajul lui Aurel P. Bănuţ, director artistic, cu concursul artiştilor lirici Ştefan Mărcuş (tenor) şi Ionel Cri- şianu (bariton), studenţi la Viena (bursieri ai Societăţii), şi al pianistei lugojene Maria V. Branişte. După conferinţa lui

377

A. P. Bănuţ, au fost cântate lucrări de Hermann Kirchner (doina Solomoane, căpitane), Tiberiu Brediceanu (Bădişor depărtişor), Gh. Dima (Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus) – toate în interpretarea lui Ionel Crişianu. În finalul părţii I a concertului, Ştefan Mărcuş a tălmăcit opusuri din creaţia lui Tiberiu Brediceanu (După ochi ca murele şi Necăjit ca mine nu-i) şi Gh. Dima (Ciobanul), iar în partea a II-a, melomanii l-au audiat pe I. Crişianu, cu creaţii semnate de Gh. Dima (balada Groza, pe versuri de V. Alecsandri, Hop, ţurcă-furcă şi trei lucrări pe versuri de Mihai Eminescu: Somnoroase păsărele, De ce nu-mi vii şi Peste vârfuri) şi Verdi (romanţă din Aida, actul I), cu acompaniamentul Mariei Branişte („Drapelul”, X, 66, 1910, 3, şi X, 68, 1910, 3). La 1 iulie (stil vechi) 1914, în sala festivă a ASTREI din Sibiu, s-a desfăşurat o serbare comemorativă dedicată lui Mihai Eminescu la împlinirea celor 25 de ani de la să- vârşirea sa. După evocarea personalităţii poetului (O. C. Tăslăuanu şi O. Goga) şi un recital liric, Corul ASTREI, dirijat de I. Crişan, a oferit mai multe opusuri, între care şi două creaţii semnate de pianistul şi compozitorul lugojean Liviu Tempea (1870-1946), Rugăciune şi marşul La arme!, pe versurile lui Eminescu, sumele rezultate din contribuţii fiind destinate ridicării unui bust al poetului („Drapelul”, XIV, 69, 1914, 3: Comemorarea lui Eminescu în Sibiu). Festivalul-matineu din sala Teatrului lugojean, susţi- nut, la 1 Decembrie 1919, cu prilejul primei aniversări a Adunării Naţionale de la Alba Iulia (precedat de o festivitate şi un spectacol artistic găzduite de sala mare a Liceului „Coriolan Brediceanu”, în acordul orchestrei elevilor şi în ambianţa versurilor din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu – o adaptare sub forma unei melodrame, avâdu-l ca protagonist pe elevul Coriolan Proşteanu, cu un suport muzical

378 realizat de L. Tempea), a cuprins, între altele, Imnul Regal (intonat de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică), Ră- sunet de la Crişana, în interpretarea Societăţii Corale „Lira”, şi recitalul pianistului Liviu Tempea, cu un repertoriu cuprin- zând o suită de piese naţionale, programul încheindu-se cu recitalul vocal al Ştefaniei Baciu, acompaniată de L. Tempea („Drapelul”, XIX, 146, 1919, 2, şi XIX, 148, 1919, 3). Memoria poetului naţional a fost evocată şi în 15 aprilie 1920, în cadrul unui spectacol desfăşurat sub egida Cercului Studenţilor Bănăţeni. În program: Zorile, dramă istorică în două acte de Şt. O. Iosif, Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu – recitator: Iosif Vanciu (1900, Lugoj – 1944, Timişoara), societar al Teatrului Naţional din Cluj –, Blestemul bardului de Uhland (G. Bănuţ), Sonata a VIII-a pentru vioară de Beethoven (Coriolan Simu), lucrări corale de G. Musicescu, A. Bena, Gh. Dima, I. Vidu şi I. Brătianu; dirijorul corului: Sava Golumba („Drapelul”, XX, 72, 74, 79, 1920, 2). Conferinţele susţinute de membrii Clubului Francez din Lugoj (care activa, de facto, din anul 1923) aveau o te- matică diversă, reliefarea personalităţii lui Eminescu repre- zentând un deziderat constant: Clemenceau médicin (Duma), Traductions françaises du poète Eminescu (prof. G. Oprescu), Croisilles de Musset (prof. F. Dionne), Baudelaire et Arghezi (prof. G. Ţepelea). Pianista Maria H. Nicorescu-Redl (1902, Viena – 1981, Lugoj), soţia baritonului Laurian Nicorescu (1891, Jabăr – 1935, Lugoj), a avut o prezenţă remarcabilă în viaţa muzicală lugojeană. Cu prilejul concertului comemorativ Eminescu (50 de ani de la trecerea la Domnul), organizat de ASTRA Bănăţeană (Serviciul Social din judeţul Severin), în 15 iunie 1939, pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu”, a

379 susţinut acompaniamentul baritonului Constantin Ursulescu – 1906, Lugoj – 1988, Cluj (Mai am un singur dor de G. Popescu, Lasă-ţi lumea ta uitată de Maxiny şi Ca floarea de cireş de Ştefan Ionescu-Milano) şi al profesorului lugojean Vasile Popescu (Ce te legeni, codrule şi S-a dus amorul de M. Andreescu-Skeletty şi Reverie de E. Monţia). Amplul program a cuprins pagini muzicale instrumentale, în interpretarea Muzicii Militare a Regimentului 17 Infan- terie (Murmurul primăverii de C. Sinding, Imnul Regal de E. Hübsch şi un potpuriu alcătuit din Pe lângă plopii fără soţ şi Mai am un singur dor), vocal-instrumentale, cu Or- chestra şi Corul Şcolii Normale de Fete (Somnoroase păsă- rele de Augustin Bena – transcripţie pentru cor şi orchestră), şi vocale (Pe lângă plopii fără soţ şi O, mamă, dulce mamă, cu Ana Nişulescu, acompaniată de Maria Costa), recitări din lirica eminesciană (Mia Cerna, Victor Ungur şi elevii Octa- vian Lohan şi Leonida Mămăligă) şi cea dedicată poetului (Lui Eminescu de Victor Eftimiu), secvenţe lirice din cre- aţia bardului naţional traduse în limbile franceză, italiană (recitator: Gabriel Ţepelea) şi germană (tălmăcitor: V. Orendi- Hommenau, recitator: Mia Cerna), dizertaţii şi conferinţe (lt.-col. C. I. Năsturaş şi Al. Georgescu-Vâlcea). Mărturisindu-şi emoţiile la relecturarea stihurilor eminesciene, Gheorghe Alexandru Iancovici, poate cel mai important scriitor lugojean contemporan (1924, Făget – 1992, Lugoj), evoca imaginea lui Felician Brînzeu (1909-1949), charismaticul său profesor bredicenist, aflat în ipostaza recitatorului:

„Putea-voi să-l uit pe regretatul meu profesor de limba română, Felician Brînzeu, recitându-ne Scrisoarea I, Glossa ori Mortua est? Putea-voi reciti vreodată aceste poezii fără să mi-l reamintesc, viu, rezemat în cot de 380

catedră, cu sprâncenele ridicate a un fel de uimire, rostind dentalele atât de distins şi cu gestul acela al mâinii, larg, cu palma întoarsă în jos? Şi Eminescu din Masa Umbrelor, şi frunza din teiul sfânt, culeasă de pe mormânt, sau tezele de la Filologia din Cluj şi con- vorbirea cu profesorul Dimitrie Popovici?” (Gheorghe Alexandru Iancovici, Printre trestii de lumină, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, 153-154).

Ca un corolar, peste ani, György Kurtág (n. 1926, Lu- goj), unul din corifeii muzicii contemporane de avangardă, fost gimnazist al Liceului „Coriolan Brediceanu” (1936- 1940), se revendica, după revederea Lugojului natal, în 2008, spaţiului cultural mioritic, recunoscând influenţa covârşitoare a lui Mihai Eminescu în conturarea formaţiei sale intelectuale. Ca expresie a ataşamentului pentru matricea sa spirituală, marele compozitor a schiţat o miniatură corală, Şi dacă…, pe versurile creatorului Luceafărului, dedicată Coru- lui „Ion Vidu” şi maestrului său, Remus Taşcău, plecat, între timp, în lumea umbrelor: „Şi dacă norii deşi se duc/ De iese-n luciu luna,/E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna”.

381

Lucian Blaga – o variantă inedită a poemului Întoarcere

Cercetând, în urmă cu mai mulţi ani, Biblioteca mu- zicală Tiberiu Brediceanu din Bucureşti (graţie amabilităţii distinsei doamne arhitect Sanda Brediceanu, văduva dirijorului Mihai Brediceanu), atenţia mi-a fost atrasă de un exemplar din ediţia George Ivaşcu a poemelor blagiene (Lucian Blaga, Poezii, Un cuvânt înainte de George Ivaşcu, Editura pentru Literatură [Bucureşti], 1962), între filele căruia am identificat, cu emoţie, un manuscris olograf al poeziei În- toarcere, redactat pe o coală de hârtie îngălbenită de trecerea timpului. Formatul colii pe care fusese transcris poemul, mai mic decât cel al paginilor cărţii (dăruite, probabil, de Cornelia Blaga-Brediceanu fratelui său Tiberiu, după moartea poetului), al cărei contur se imprimase pe hârtia volumului, era o dovadă certă că, vreme de mai bine de patru decenii, manuscrisul rămăsese fixat în poziţia iniţială. Textul poemului Întoarcere, care încheie ciclul La curţile dorului, publicat pentru întâia oară în „Revista Fun- daţiilor Regale” (IX, 3, martie 1942, p. 483), inclus apoi în ediţia definitivă din 1942, textul fiind reluat, cu minime modificări, în ediţiile care s-au succedat de-a lungul timpului, reprezintă, probabil, o variantă definitivă (Blaga

 „Steaua”, Cluj-Napoca, LX, 10-11 (732-733), octombrie- noiembrie 2009, p. 116-117. 382

începuse, în ultimii ani de viaţă, să-şi revizuiască manuscrisele, în vederea editării unei ediţii integrale), moartea poetului (6 mai 1961) zădărnicind însă proiectul. Prezenţa manuscrisului între copertele volumului editat de G. Ivaşcu la un an de la dispariţia lui Blaga ar putea fi interpretată ca un reproş retoric adresat de Cornelia Blaga editorului, care fie n-a avut răgazul necesar, fie n-a dorit să preia varianta propusă, poate, tardiv. Datorită unor inconsecvenţe grafice, nu am reuşit să identific, cu certitudine, dacă scrisul, uşor tremurat şi nesi- gur (explicabil prin suferinţa fizică a poetului în ultimul său an de viaţă), aparţine autorului Poemelor luminii sau, poate, soţiei sale, care ar fi putut transcrie textul după însemnările autorului sau l-ar fi putut consemna, după dictare, la dorinţa expresă a acestuia. Dincolo de aceste incertitudini şi supo- ziţii, documentul, redactat cu cerneală albastră, având titlul şi numele autorului subliniate (ceea ce pare a atrage atenţia asupra importanţei sale), ne oferă, între altele, câteva inter- venţii în sistemul ortografic şi de punctuaţie (puncte de sus- pensie în versurile 5, 8, 12 şi 15) şi o aliteraţie generată de modificarea verbelor în versul 10 („Fluier sună, suie fumul”).

„Întoarcere [varianta inedită]

Lângă sat iată-mă iarăș, Prins cu umbrele tovarăş, Regăsindu-mă pe drumul Începutului, străbunul… Câte-s altfel!... Omul… Leatul… Neschimbat e numai Satul.

 Sublinierile îi aparţin autorului manuscrisului. 383

După-atâţi Prieri şi toamne Neschimbat!... Ca Tine, Doamne! Aur scutură alunul, Fluier sună, suie fumul, Greerii părinţilor Molcom cântă, molcom mor… Cu aroma-i ca veninul Aminteşte-mi-se crinul. Mult mă mustră frunza-ngustă… Vântul lacrima mi-o gustă.

Lucian Blaga.”

„Întoarcere [varianta în distihuri publicată în vol. Lucian Blaga, Opere, 1, Poezii antume, Ediţie critică şi studiu introductiv de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 205]

Lângă sat iată-mă iarăşi, Prins cu umbrele tovarăş.

Regăsescu-mă pe drumul Începutului, străbunul.

Câte-s altfel – omul, leatul! Neschimbat e numai satul,

După-atâţi Prieri şi toamne, Neschimbat ca Tine, Doamne.

Aur scutură alunul.

384

Fluier zice. Cade fumul. Greierii părinţilor Mulcom cântă, mulcom mor.

Cu aroma-i ca veninul Aminteşte-mi-se-arinul.

Mult mă mustră frunza-ngustă. Vântul lacrima mi-o gustă.”

385

Fraţii Ioan şi Vasile Axente Iorga, muzicieni şi fotbalişti

Turneul concertistic întreprins la Lugoj de basul Mircea Buciu, solist al Operei Române din Bucureşti, în 31 iulie 1944, în plină conflagraţie mondială, pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu”, s-a constituit într-un eveniment deosebit în viaţa culturală a micului burg de pe Timiş. Artistul liric bucureştean (1907, Dozeşti, jud. Vâlcea – 1970, Bucu- reşti), „bas profund cu generoase resurse vocale în registrele grav şi mediu, dar şi cu un surprinzător registru de bariton- tenor (trei octave!)” (Viorel Cosma, Interpreţi din România. Lexicon, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 1996, p. 105), avusese, probabil, prilejul să-i cunoască pe bas-pedalistul lugojean Ioan Iorga, o voce intrată în legendă, şi fratele său Vasile, care activau în Corul Armatei din Capitală, răspun- zând, astfel, invitaţiei de a vizita cetatea lui Ioan Vidu. Publicul meloman lugojean a audiat arii din opere de R. Wagner, W. A. Mozart, G. Verdi şi L. Delibes. Punctul culminant al spectacolului a fost atins în partea a II-a, care a cuprins cântece populare şi doine de I. Vidu, Tiberiu Bre- diceanu, Emil Monţia, Filaret Barbu, Zeno Vancea şi Nicolae Lungu. Între spectatori, cronicarul concertului (Luca Vidu, în „Răsunetul”, XXIII, 32, 1944, 2) a consemnat prezenţa unor intelectuali şi funcţionari locali: dr. T. Andrei, dr. V. Ilea

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 959, 2016, 4. 386

(directorul Spitalului Municipal), dr. I. Seracin, A. Popescu, secretarul Poliţiei, poetul Grigore Bugarin, Ioan Lăzărescu (dirijorul Corului Bărbătesc „Progresul”) şi Vasile Gherga (preşedintele Reuniunii Meseriaşilor Români din Lugoj). O contribuţie însemnată la succesul concertului a avut-o evo- luţia pianistică a lui Zeno Vancea, „viu aplaudat pentru acompaniament şi, mai ales, pentru compoziţia d-sale Lună, lună”. Din cuprinsul textului unei dedicaţii inserate pe versoul unei fotografii identificate în arhiva Tiberiu Iorga (vechi corist, fiul lui Ioan Iorga) rezultă că artistul liric bu- cureştean fusese oaspetele familiei Iorga: „Doamnei Sabina Iorga (mama Iorga). Îmi amintesc cu drag de clipele frumoase pe care mi le-aţi procurat şi pentru toată atenţia cu care m-aţi primit. Toată admiraţia şi respectul meu vă rog să le primiţi. Mircea V. Buciu, Opera Română Bucureşti (25 septembrie 1944)”. Mircea Buciu, cunoscut pentru ampla sa paleta stilistică şi repertorială (înainte de a deveni învăţăcelul Conservatorului de Muzică bucureştean frecventase Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea – unde îşi exercitase şi talentul de dirijor –, activând temporar în calitate de cântăreţ de strană la Biserica „Sfântul Andronache” din Bucureşti şi la Patriarhia Română), abordase, deopotri- vă, liedul, oratoriul, muzica de strană şi melosul popular. Şi-a încununat cariera ca solist al Operei Române bucu- reştene şi conferenţiar la catedra de canto a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Fraţii Ioan (1909-1966) şi Vasile Axente Iorga (1911-1989) erau binecunoscuţi colegilor de breaslă pentru deosebitele lor calităţi interpretative vocale. Basul Ioan Iorga, considerat drept unul dintre cei mai valoroşi pedalişti la nivel naţional, şi-a manifestat talentul în mai multe corale

387 lugojene: Corul Bărbătesc al Societăţii „Progresul” (a deţi- nut, temporar, şi funcţia de preşedinte), Societatea Corală „Lira” a Episcopiei Greco-Catolice, Corul evreiesc „Hazamir” şi corala bărbătească Schubertbund. Între anii 1941 şi 1944, respectiv 1952-1954 a fost membru al Corului Armatei din Bucureşti, cu care a efectuat turnee artistice în URSS, China şi Mongolia. În Capitală a activat, de asemenea, şi în prestigioasa corală a Asociaţiei Culturale „CFR”, sub bagheta unor mari maeştri ai artei dirijorale: N. Georgescu- Postelnicu şi Theodor Rogalski. Vasile Axente Iorga, cu aceleaşi calităţi vocale exprimate în registrul grav, a fost, alături de fratele său Ioan, un corist de frunte în peisajul trepidantei vieţi muzicale lugojene şi naţionale. În perioada interbelică, cei doi muzicieni au desfăşurat şi o intensă activitate sportivă de performanţă, ca fotbalişti de renume în glorioasa ACS „Vulturii”, o mândrie a Lugojului de odinioară.

388

Centenarul sfinţirii Catedralei Ortodoxe Române din Vârşeţ – post festum

Unul din primele contacte ale lugojenilor cu mediul cultural din Vârşeţ (unde, într-un mormânt poate dispărut după atâta nedreaptă nepăsare, îşi doarme, în tristă uitare, somnul de veci pianista şi folclorista de obârşie lugojeană Livia Pascu-Becineagă, cunoscută şi apreciată de Franz Liszt, iar în comuna Iabuca, violonistul, folcloristul, dirijorul, compozitorul, juristul şi scriitorul chizătăian Ioniţă Şepeţian, unul din apostolii muzicii corale bănăţene) s-a petrecut în contextul reformei învăţământului, Ratio educationis, demers promovat de administraţia austriacă în anul 1777. Prima menţiune documentară a unei activităţi muzicale corale în sânul bisericii ortodoxe române din Lugoj, sub conducerea învăţătorului Nicolae Marcu, datează din anul 1808 (după unii autori, 1810, devenit, pentru istoriografia mu- zicală românească, an de referinţă), atunci când, la 1 august, un grup de dieci (copii cântăreţi de strană) au plecat la Vârşeţ să înveţe „cântarea cea nouă” („sistima cea nouă”, rezultatul reformării vechii muzici bizantine, iniţiate de Hrysant de Madytos, Hurmuz Hartofilax şi Grigore Levitul, aşa-numita „cântare în stilul neobizantin”, care, în esenţă, păstra acelaşi stil monodic din vechea cântare bizantină). În acea perioadă, corul nu devenise o entitate autonomă, gla-

 „Actualitatea” online, Lugoj, 2013. 389 surile sau celelalte cântări liturgice fiind interpretate ad libitum de masa credincioşilor, împreună cu cântăreţii de strană. Este evident că manifestări vocale bisericeşti existau şi anterior acestei date, necertificate însă de vreo sursă do- cumentară. Cert este faptul că anul 1808 (1810) nu repre- zintă anul de referinţă al înfiinţării unui grup vocal de cân- tare liturgică ortodoxă (confuzie care persistă), ci data celei mai vechi atestări documentare a unor rudimente de prac- tică muzicală corală, fundamentate pe tradiţia muzicii bizantine, dar, foarte probabil, şi pe unele elemente preluate din practica de cânt coral apusean, transmise prin filieră slavă, elemente compatibile cu principiile armoniei clasice, bazate pe funcţionalitatea tonală (terţe paralele, ison etc.). Marile manifestări jubiliare dedicate sfinţirii noii biserici, cu hramul „Înălţarea Domnului”, a românilor orto- docşi din episcopia Vârşeţ, păstoriţi de protopresbiterul Traian Oprea, se vor constitui, în timp, într-un adevărat reper în istoria raporturilor culturale dintre românii lugojeni şi vârşeţeni. Joi, 23 mai/5 iunie 1913, după ceremonia sfinţirii (cântările au fost susţinute de corala lugojeană, dirijată de Ioan Vidu) şi petrecerea populară desfăşurată în Grădina publică, cu participarea reuniunilor corale române din Cacova – azi Grădinari (Tatăl nostru de C. Porumbescu), Vlaicovăţ (Hora ploii de Gh. Dima), Mârcina (Înainte, române de I. Vidu), Ilidia (Vivandiera de Gh. Dima), Marcovăţ (Nu desperaţi de I. Vidu), Satu Nou (Cântecul marinarilor de T. Flondor), Biserica Albă (Dragostea dintâi de C. Savu), Coştei (Tu te duci, bade, sărace de T. Brediceanu, cu acompaniamentul fanfarei din localitate), Mârcina – Vrani (Suveniri din Mehadia, potpuriu naţional în interpretarea fanfarelor reunite din cele două comune) şi Vărădia (Fiii

390

României de G. Musicescu, cu acompaniamentul fanfarei) – episodul coral a fost augmentat cu un consistent spectacol coregrafic, cu tradiţionalele Bătuta, Căluşerul, Hora voini- cească –, a urmat momentul culminant, concertul Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj, sub bagheta lui Ioan Vidu. Aria Leonorei din opera Fidelio de Beethoven şi Aria Agatei din opera Freischütz de C. Maria von Weber au avut-o ca protagonistă pe soprana lugojeană Ana Heraru- Bobora, absolventă a Conservatorului de Muzică şi Decla- maţiune din Bucureşti. O altă artistă lirică lugojeană, Elisa- beta Jurca, licenţiată a Conservatorului din Iaşi, a interpretat Cavatină din opera Bărbierul din Sevilla de Rossini, ambele artiste fiind acompaniate de pianista Maria V. Bra- nişte. Publicul din Vârşeţ s-a desfătat şi cu creaţii de I. Vidu (Negruţa, Din şezătoare, Preste deal, Ştefan şi Dunărea, cu acompaniamentul fanfarei din Biserica Albă), Ad. Adam (cor cu acompaniament de pian din actul II al operei Si j’étais roi) şi Gh. Dima (Hora, cor mixt cu fanfară).

„Toată strădania, toată priceperea, tot sufletul de cântăreţi şi-a arătat talpa ţării, cum numim noi ţărănimea. Instrumentele de fanfară păreau în mâinile celor din Vrani şi Vărădia tot aşa de cunoscute firii lor ca şi coasa, plugul, secera şi sapa. Niciun secret artistic n-a rămas necunoscut acestor roditori de putere şi nădejde”, îşi consemna I. Şt. Paulian impresiile în periodicul lugojean „Drapelul”.

„Mândru glas de clopot din turnul unui nou Sion, în preseara zilei Ispasului, vă cheamă la Vârşeţ pe toţi câţi simt în aceste părţi bănăţene în toate fibrele inimii lor vibrarea sufletului neamului românesc. […] Şi acelaşi glas de chemare va pătrunde văzduhul până la munţii Bocşei şi dincolo de ei până la zidul de munţi ce străjuieşte tronul arhieresc din Caransebeş, şi în jos pe 391

apele Timişului până la Lugojul tradiţiilor şi al cântecelor bănăţene”, se scria, cu nestăvilită însufleţire, în coloanele „Drapelului”, înaintea emoţionantului act de târnosire a unui adevărat templu al spiritualităţii româneşti bănăţene.

Prin neobosită râvnă şi lucrare cu har, luminaţi de învăţăturile lui Andrei Şaguna, românii reînviau şi cultivau, cu veneraţie, vechile tradiţii cultice, exprimate, acum, în limba vechilor cazanii. Patosul şi lumina credinţei, aprinse în conştiinţa ţăranilor muzicieni, români cu suflet simplu, dar pur şi înalt, au trezit înflăcărarea lui I. Şt. Paulian, prezent la Vârşeţ:

„Ce mari apar în ochii mei aceşti ţărani! Ei nu fac numai artă, ci fac apostolat şi mă închin înaintea lor, cu toată smerenia şi cu toată admiraţia! Şi în mijlocul acestor roitori ai cântecului românesc, figura lui Vidu apare în toată măreţia sa. În procesiune, la Sfânta Liturghie, la serenada făcută Preasfinţitului Episcop Dr. Miron Cristea, bagheta lui farmecă şi impune tuturor”.

Ecoul memorabilelor cuvinte rostite atunci de Miron Cristea, episcopul de vrednică aducere-aminte, „podoaba arhiereilor români”, ne răsună şi astăzi, ca îndemn, dar şi ca reproş pentru nevredniciile noastre din obscurul prezent:

„Sunt fericit şi mândru de manifestarea voastră! Vă cinstiţi şi pe voi, şi pe neamul din care faceţi parte, cinstind doinele, cântecele, jocurile, graiul şi portul vostru. Curat şi demn cum mi-l aduceţi mie, lăsaţi-l moştenire copiilor voştri întru preamărirea neamului!”

În urmă cu câteva zile, eu, epigonul românilor de altădată, am avut minunatul prilej să iau parte la slujba 392 liturgică oficiată la Catedrala Ortodoxă Română din Vârşeţ, o bijuterie arhitectonică de inspiraţie bizantină, cu un inte- rior înveşmântat în splendide fresce datorate pictorului academic lugojean Virgil Simonescu, un loc de reculegere şi reflecţie asupra a ceea ce a însemnat cândva lupta români- lor, cu armele Domnului, muzica şi sfânta slovă românească, pentru afirmarea identităţii naţionale. Am privit, trist, soclul din curtea Catedralei, unde urma să fie dezvelit, anul trecut, bustul doinitorului românilor de pretutindeni, Ioan Vidu, „omul celor mai dulci cântări româneşti” (aproape uitat şi el astăzi, ca atâţi alţi vrednici români bănăţeni), un adevărat talisman în apriga luptă dusă pe terenul înfăptuirii unităţii de grai şi ţară. Noi, lugojenii, am rămas datori cu un mic ajutor acordat comunităţi române din Vârşeţ, pentru veşnica întrupare în bronz a lui Vidu. În păguboasa tradiţie româ- nească (lipsă de iniţiativă, organizare şi dialog, compensate de discursuri bombastice, goale de conţinut, şi multă, multă nepricepere şi chiar impostură), anul trecut n-a fost sensi- bilizată şi mobilizată nicio forţă muzicală din Lugoj (Timi- şoara a avut câţiva reprezentanţi, reputaţi specialişti în domeniu), care să onoreze bunul renume al urbei noastre şi să justifice simbolul inserat cu atâta fală pe stema sa, orfica liră.

393

Recital extraordinar Florin Paul la Sinagoga Neologă din Lugoj

Comunitatea Evreilor din Lugoj, păstorită cu har de matematicianul Ivan Bloch, a sărbătorit noul an iudaic 5778 (Rosh Hashana) împreună cu un select public meloman. La chemarea anticului Shofar, după rugăciunea de seară, membrii micii comunități (care i-a dăruit muzicii bănățene, na- ționale și europene pe tenorul-spinto Géza Czitrom, baritonul Oszkár Kálmán-Kirschner, pianistul și dirijorul Ernő Földvári, dirijorul Tobias Schwager, pianistul Paul Dan și György Kurtág – corifeul componisticii de avangardă europene) s-au alăturat spectatorilor invitați, în acordurile divine ale muzicii. A fost un dar de preț oferit lugojenilor, sâm- bătă, 23 septembrie 2017: recitalul extraordinar al violonistului de talie europeană Florin Paul, acompaniat de univer- sitarul timișorean Sorin Dogariu, solist al Filarmonicii din Arad, fost profesor al Şcolii Gimnaziale de Muzică „Filaret Barbu”, vechi şi devotat colaborator al Corului „Ion Vidu” în memorabila Fantezie pentru pian, cor şi orchestră de Ludwig van Beethoven (1986), sub bagheta lui Remus Georgescu. Maestrul Florin Paul, Cetăţean de Onoare al urbei noastre, personalitate exponenţială a artei interpretative violonistice europene (într-o uimitoare comuniune cu vioara sa, un instrument modern construit de lutierul Jean-Luc

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 1.043, 2017, 4. 394

Domenichini în 2008), a oferit un recital alcătuit, în cvasiex- clusivitate, cu opusuri din literatura preclasică: Giuseppe Tartini (Sonatele în Sol major și mi minor), J. S. Bach (Sonata în mi minor), Antonio Vivaldi (Sonata în La major) și J.-M. Leclair (Sonata în Re major). În prima parte, acompaniamentul a fost susținut la orgă, iar în cea secundă, în fața altarului, la o pianină digitală ale cărei sonorități au imitat clavecinul. Într-un final apoteotic, ca o încununare a unei prelungi rugăciuni înălțate, pe calea sunetelor, Creatorului, melomanilor le-au fost împărtășite divinele efluvii melodice ale Meditației lui J. Massenet și, ca bis, profunda, tulburătoarea secvență melodică din Orfeu și Euridice de Chr. W. Gluck. Florin Paul şi-a însuşit primele noţiuni muzicale în mediul familial (ambii săi părinţi având remarcabile preocu- pări muzicale – tatăl, violonist amator, mama, soprană în Corul „Ion Vidu”), fiind apoi elevul lui Iosif Willer, o personalitate culturală emblematică a Lugojului, de numele căruia se leagă invitarea lui George Enescu la Lugoj, în anul 1912, când marele muzician a susţinut primul recital violonistic în Banat. După un popas la Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara (unde l-a avut profesor pe Ilie Lina), artistul lugojean va absolvi Liceul de Muzică nr. 1 din Bucureşti (la clasa profesoarei Elisabeta Tomescu-Ciomu), desăvârşindu- şi apoi studiile la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porum- bescu” din Bucureşti, sub îndrumarea charismaticului pedagog Ştefan Gheorghiu. Încă din anii studenţiei şi-a etalat măiestria interpre- tativă, dar şi inegalabila virtuozitate, bazate pe o eclatantă tehnică violonistică şi o profundă şi sensibilă gândire muzi- cală, cucerind laurii unor prestigioase concursuri internaţio- nale: „Jacques Thibaud” (Paris, 1977) şi „Niccolò Paganini”

395

(Genova, 1979), succese reconfirmate ulterior, după rămâne- rea definitivă în Germania (1982), la concursurile „Ludwig Spohr” (Freiburg, Germania, 1982), „Tibor Varga” (Sion, Elveţia, 1984) şi „Yehudi Menuhin” (Paris, 1985). A debutat ca artist profesionist în 1982, după absolvirea Conservatorului bucureştean, la Filarmonica din Boto- şani (ca solist-concertist), colaborând cu principalele orchestre filarmonice naţionale. După un stagiu de perfecţionare la Freiburg, cu prof. Wolfgang Marschner, a devenit, prin concurs, concertmaistru al Filarmonicii din München, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, cariera sa continuând la Filarmonica din Stuttgart şi, din anul 1994, la Orchestra Radio din Hamburg, unde activează şi în prezent în calitate de prim- concertmaistru. O secvenţă semnificativă în cariera sa solistică a reprezentat-o contactul cu Henryk Szeryng, la Academia „Bach”, materializat prin apariţia concertistică, alături de genialul violonist, în Concertul pentru două viori de Johann Sebastian Bach. De altfel, Florin Paul este recunoscut ca un specialist al interpretării opusurilor bachiene, realizarea a două CD-uri cuprinzând Sonatele şi Partitele lui Bach fiind relevantă în acest sens, înregistrările constituindu-se în interpretări de referinţă pe plan european. Deşi s-a dedicat în exclusivitate carierei concertistice, Florin Paul şi-a dat şi măsura talentului său pedagogic, susţinând mai multe cursuri de măiestrie interpretativă în România şi străinătate. La sfârșitul festinului muzical, toți spectatorii, emo- ționați și spiritualizați, păreau animați de același frumos gând, tradiționala urare evreiască Shana Tová u-Metuká! (Un an bun și dulce!)

396

Festival-Concurs Național de Romanță și Lied la Bocșa

Un eveniment anunțat a se desfășura în 24-25 curent la Bocșa, târg vestit cândva, fost fief electoral al Bredi- cenilor, e în măsură să afecteze întru câtva imaginea cultu- rală a Lugojului și chiar să stârnească invidia făloșilor logojeni: prima ediție a Festivalului-Concurs Național de Interpretare a Romanței și Liedului „Nicolae Florei”. Un nume reprezentativ pentru arta vocală românească (1927- 2000), titrat fiu al Bocșei Vasiova (unde s-a născut și Zeno Vancea), unul dintre interpreții rolului Oedipe din capodopera omonimă enesciană (dublură, în 1958, a lui David Ohanesian la marea premieră de pe scena Operei Române din Capitală, cu prilejul primei ediții a Festivalului Interna- țional „George Enescu”, și în 1992 în montarea Operei din Viena). Transformat, ad-hoc, într-un Ianus modern, privesc cu o față surâzătoare spre opulenta tradiție culturală a Lu- gojului, mai veche sau mai recentă, iar cu cealaltă (cu un zâmbet trist și neîncrezător), spre un viitor incert, chiar obscur, marcat și maculat de ingerințe amatoristice și impro- vizații eșapate dintr-un prezent care nu-și regăsește cadența. Iată, în Anno Domini 2017, Bocșa (mirific leagăn al co- pilăriei mele), un orășel care trăiește încă nostalgia trecutelor vremi, cu minime disponibilități financiare, dar, se pare, cu

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 1.050, 2017, 4. 397 multă ambiție, dăruire și har managerial din partea unei echi- pe cu viziune, oferă o manifestare selectă, în timp ce Lu- gojul, o urbe cu o mult mai semnificativă deschidere econo- mică și tradiție culturală, pare a nu-și regăsi impetuosul ritm de odinioară. Un confrate titra, cu ceva timp în urmă, în presa lo- cală online, în preludiul celei de-a doua ediții a așa-numitului Festival „Lugoj Clasic”: „Începe cea de-a doua ediție a Festi- valului care a repus Lugojul pe harta culturală a țării”. Lugo- jul figura cu adevărat, palpabil, pe harta țării și a bătrânului continent de mult timp, după eclatantele turnee concertistice internaționale și participările la renumite competiții de gen ale fostei corale „Ion Vidu”, încununate cu prestigioși lauri (succese, se pare, irepetabile într-un viitor apropiat), cele șase ediții ale inegalabilului Concurs Internațional de Inter- pretare Vocală „Traian Grozăvescu” (sucombat, în condiții neelucidate încă, în 2006) și, nu în ultimul rând, cele trei ediții ale Zilei „George Enescu”, dedicate simbolului lui Euterpe pe plai mioritic, marele Enescu, respectat și prețuit pe mapamond, ignorat sau cvasinecunoscut, din păcate, acasă. Ce ar putea să semnifice pentru un meloman străin (sau autohton) neavizat sintagma „Lugoj Clasic” decât expresia generalizată, ambiguă a unei anumite perioade din istoria culturală, o alcătuire eterogenă fără un numitor comun, un puzzle fără logică? Fără promovarea numelor unor personalități care au definit destinul cultural lugojean în diferite etape istorice (Constantin Ursulescu, Géza Czitrom, Victor Madin, Traian Grozăvescu, Francisc Balogh, Carol Neumann, Oszkár Kálmán, Georg Dippon, Alexandru Racolța, Virginia Șepețian, Zsigmond Schieszler, Laurian Nicorescu, Filaret Barbu, Gelu Barbu, Zeno Vancea, György Kurtág și mulți alții – corifei ai artei interpretative vocale și compo-

398 nistice dedicate genului), proiectul are șanse minime să acceadă în lumea bună a muzicii naționale și europene și să contribuie la promovarea culturală a cetății noastre. La Timi- șoara se organizează, cum era și firesc, un Concurs Inter- național de Interpretare Vocală care poartă un nume, Sabin V. Drăgoi (nu „Timișoara Clasic”!), iar la București, Festi- valul Internațional „George Enescu” (nu „București Clasic”!), exemplele putând continua… 2018, anul jubileului centenar al Marii Uniri, o cele- brare care ar trebui să-i unească în cuget și simțiri pe românii de pretutindeni, oferă minunatul prilej de a propune publicului meloman lugojean un inedit proiect: prima ediție a Concursului Internațional de Canto „Titus Olariu”, dedicat unei personalități de o uimitoare anvergură culturală: bariton, solist la Opera Română din Cluj (al cărei membru fondator a fost, alături de Tiberiu Brediceanu), Volksoper din Viena și Staatsoper din Dresda. Titus Olariu (1896-1960), doctor în Drept, a fost, totodată, erou pe frontul primei conflagrații mondiale, ca pilot-observator de aviație, fiind răsplătit cu cele mai înalte ordine și distincții din partea Statului Român. Am primit deja acceptul binevoitor, extrem de onorant, al colaborării din partea maestrului Florin Estefan, directorul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Sperăm în sprijinul edililor locali, fie și moral, pentru a pune în operă proiectul nostru dedicat Lugojului și marii sărbători naționale. O oportunitate reală de a promova cu adevărat Lugojul cultural.

399

Aura Twarowska – vocea de aur a orașului muzicii

Aura Twarowska nu a apărut pe firmamentul artei lirice bănățene ex nihilo. Ea este splendidul produs finit, o adevărată bijuterie filigranată din cel mai prețios metal, al unei îndelungi evoluții petrecute în istoria culturală a unei așezări hăruite cu vocație muzicală de anvergură europeană. În cuprinsul unui articol publicat în presa interbelică lugo- jeană, autorul anonim, entuziasmat în fața evidenței, marcat și de patetice vibrații izvorâte dintr-un curat patriotism local, își exterioriza tranșant sentimentele:

„Aş vrea să ştiu care oraş, afară de Napoli, s-ar putea lăuda cu ce ne lăudăm noi. Iată cântăreţii de operă pe care ni i-a dat Lugojul până acum: Traian Grozăvescu (Viena, Budapesta, Berlin), Malvine Sternheim-Szterényi (Viena), Victor Madincea (Viena), Oszkár Kálmán- Kirschner (Budapesta), Georg Dippon (Cluj), Francisc Balogh (Cluj), Carl Neumann (Viena), Titus Olariu (Dresda), Constantin Ursulescu (Cluj, Bucureşti) şi, mai nou, dra Virginia Şepeţian (Italia). Nu mai amintesc de cei din jurul Lugojului, ca Ana Rozsa-Vasiliu, Laurian Nicorescu etc.” („Acţiunea”, I, 9, 1934, 1-2: Un teren încă neexploatat).

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 1.053, 2017, 4. 400

Tiberiu Brediceanu, sub imperiul acelorași simță- minte generate de opulența moștenirii lui Euterpe, încerca să deslușească înțelesurile tainice ale neasemuitelor daruri:

„Banatul a fost în trecute vremuri şi a rămas până în ziua de azi un loc binecuvântat al cântecului. Nu ştim dacă situaţiunea geografică sau dacă clima a influenţat atât de favorabil vocea şi, în general, predispoziţia muzicală a populaţiei din partea locului sau că, în această privinţă, bănăţenii, în comparaţie cu fraţii lor din alte ţinuturi, s-au bucurat de o mai norocoasă şi mai bogată moştenire de la înaintaşii lor. Oricum ar fi, un lucru e sigur, că în Banat totdeauna a fost multă înţelegere pentru cântare, s-a cântat cu drag şi s-a cântat frumos”.

Câteva regretabile, nedorite sincope și-au pus amprenta, în epoca postdecembristă, asupra autenticului spirit lugojean, caracterizat prin armonie interconfesională și multiculturalism, un adevărat etalon în actuala construcție europeană. Nu cu mulți ani în urmă, după regretabilele voturi negative privind acordarea titlului de Cetățean de Onoare lui Florin Paul (un pisc al violonisticii europene cu un palmares eclatant) și Silviu Oravitzan (artist plastic cu o carte de vizită impresionantă), a fost rândul lui György Kurtág, corifeul muzicii de avangardă contemporane, să privească neputincios la atitudinea aleșilor forului adminis- trației locale. Aflați, intelectual și atitudinal, în zorii demo- crației (cu nuanțele sale de „originalitate” iliesciană), repre- zentanții urbei își manifestaseră opoziția față de un gigant al muzicii universale, clamând, cu o aparentă naivitate, pretinsa-i apartenență la etnia maghiară (maestrul era, de fapt, evreu creștinat) și considerând că maestrul ar fi trebuit să facă câteva transporturi cu ajutoare pe care să le distribuie

401 nevoiașilor, pentru a merita înalta distincție a urbei. Odată cu trecerea timpului, lucrurile au revenit pe făgașul normal, iar Lugojul a respirat din nou aerul proaspăt, civilizator și reconfortant al Occidentului. Un nou incident a tulburat însă apele line ale Ti- mișului. Un joc al orgoliilor, generat de mărunte dispute politice, care nu aveau nicio legătură cu nobilul mediu al spa- țiului cultural lugojean, a determinat două regretabile stân- găcii: neacordarea titlului de Cetățean de Onoare lui Paul Gräfendorf, un adevărat Mecena al orașului nostru (în cadrul unui proiect amplu, articulat, desfășurat de-a lungul a două decenii), și, într-o primă fază, mezzosopranei Aura Twarowska. Dacă în cazul privighetorii Banatului, vocea de aur a Lugojului, lucrurile au revenit la normal, așteptăm, într-un viitor cât mai apropiat, un gest reparatoriu în pri- vința lui Paul Gräfendorf, care să se constituie într-un nou tip de abordare din partea legislativului local, în care să primeze cu adevărat criteriul valoric. Pentru ca Aura Twarowska să merite onorantul titlu de Cetățean de Onoare sau altă distincție e suficient că ursitele i-au hărăzit să se nască la Lugoj. Prin tot ceea ce a realizat pe scenele lirice naționale și europene, ea și-a reprezentat, ca un veritabil și competent ambasador, la cel mai înalt nivel, așezarea natală, al cărei nume l-a vehiculat în cele mai selecte medii geografice și culturale.

402

Dumitru Jompan – contemporanul cu aură legendară

În ultima decadă a lui decembrie 2017 (după îndo- liatul omagiu adus regelui Mihai, trecut la Domnul), comunitatea din Marga a aniversat 115 ani de la instituirea coralei locale – potrivit atestării documentare –, păstorite, în ultimele decenii, de un devotat fiu al satului, muzicianul- cărturar – profesor, dirijor, gânditor și poet – Dumitru Jompan. Coborâtor dintr-un tărâm de poveste, Valea Bistrei, unde a lăsat o pilduitoare moştenire culturală generaţiilor prezente şi viitoare (ctitorirea unor instituţii corale cără- şene, între care se detaşează vestitul festival din comuna Marga, mărturie pentru veşnică şi luminoasă aducere- aminte, ce a dobândit, în decenii, o adevărată aură legen- dară), Dumitru Jompan a devenit, el însuşi, o personalitate providenţială a locului. Valorificarea și promovarea moște- nirii muzicale lăsate, testament peste veacuri, de Timotei Popovici, s-a constituit într-una din temele predilecte ale maestrului. La Lugoj, nimeni nu-l mai pomenește și cins- tește astăzi, din păcate, pe autorul primului dicționar muzical din istoria muzicii românești, Timotei Popovici, fostul învățător de la Școala Confesională Ortodoxă, unde a fost coleg cu Ioan Vidu. Compozitorul bănățean (născut la Tincova) a poposit la Lugoj, ca dascăl, în anul școlar 1895-

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 1.054, 2017, 4. 403

1896, fiind unul din membrii comitetului organizator al mărețelor serbări dedicate afilierii Banatului la ASTRA. În 1940 au răsunat, la Lugoj, armoniile divine din Avram Iancu, regele munţilor, poem coral-instrumental pentru sopra- nă, tenor, fluier, semnal de tulnic şi cor mixt. Pe Dumitru Jompan l-am cunoscut relativ târziu, în 2003, când, cu o curiozitate adolescentină, maestrul, auzind că un mai tânăr confrate, trăitor la Lugoj, „îndrăznise” să se aventureze în mirifica şi încă nu îndeajuns desţelenită istorie muzicală a Banatului, îşi manifestase dorinţa de a mă cunoaşte. Dăruindu-i volumul meu de debut (Rapsodia din Belinţ), între noi s-a înfiripat, aproape instantaneu, o pro- fundă şi trainică prietenie, bazată pe împărtăşirea aceloraşi valori. Harnic şi acribios cercetător al bibliotecilor şi arhivelor regionale şi naţionale, deopotrivă generos (mi-a oferit, sub impulsul unui rar altruism, numeroase fişe adunate cu sârg de-a lungul anilor, preţioase surse biobibliografice – cele consacrate contactului lui George Enescu cu spaţiul bă- năţean mi-au facilitat elaborarea volumelor dedicate Orfeului moldav: George Enescu în Banat și George Enescu. Conso- nanțe bănățene), autor extrem de prolific, cu complexe şi, uneori, surprinzătoare teme propuse unui larg spectru de ci- titori (învăţăcei, specialişti, public larg cultivat), D. Jompan s-a dedicat plenar restituirii trecutului cultural al localităţii care l-a adoptat, Caransebeş, vechi leagăn al spiritualității româneşti bănăţene, care l-a cinstit cu cuvenite onoruri. Răsplătind încrederea conferită (la catedra de mu- zică a Facultăţii Teologice din Caransebeş, aflată sub oblă- duirea Universităţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa, charismaticul dascăl, unicul muzicolog cărăşean membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – selectul for al muzicienilor români profesionişti –, a promovat toate treptele

404 universitare, iar Primăria i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare), D. Jompan a zămislit, cu arta unui miniaturist japonez, adevărate fresce ale genezei, rostuirii şi devenirii cântului vocal românesc în Banatul de munte. (În paranteză fie spus, la retragerea mea din corala „Vidu”, după 36 de ani de activitate neîntreruptă și după elaborarea mai multor volume dedicate corului și patronului său spiritual, nemu- ritorul Ioan Vidu, nu am fost cinstit nici măcar cu un simplu „mulțumesc” – aidoma altor colegi, profesioniști de cursă lungă, care au slujit cu devotament Lugojul muzical vreme de decenii.) O altă dimensiune a impresionantei cariere a venerabilului cărturar şi pedagog (aria preocupărilor sale profesionale cuprinde, pe acelaşi plan axiologic, istoriografia muzicală, lexicografia, folcloristica, etnomuzicologia, bi- zantinologia) o reprezintă creaţia corală. Dumitru Jompan s-a inspirat, cu consecvență, din filonul ancestral al cântului psaltic bănăţean (cântarea de strană, în varianta bănăţeană, a constituit o perpetuă şi incitantă temă de cercetare, interpretare şi valorificare în creaţia sa muzicologică şi compo- nistică), dar şi din melosul de sorginte populară – folclor orăşenesc şi ţărănesc. Un gând frumos și luminos adresat, de Sărbători, maestrului cărășean, tuturor truditorilor pe altarul culturii – neștiuți, modești, harnici, demni și onești.

405

Paul Dan, venerabilul maestru de la Facultatea de Muzică din Mannheim

În urmă cu aproape un an am propus, în scris, Primăriei și Consiliului Municipal Lugoj, acordarea titlului de Cetățean de Onoare pianistului-concertist Paul Dan, profesor de pian și muzică de cameră la Staatlichen Hochschule für Musik und darstellende Kunst din Mannheim. Cu ex- cepția înmânării unei adrese prin care mi se confirma, pe un ton condescendent-protocolar, înregistrarea cererii, nu s-a întreprins nimic în acest sens. Reluăm, deși fără prea multe speranțe (date fiind experiențele anterioare), legitima noastră preocupare, de data aceasta în mod public. În 2008, res- pingerea acordării titlului de Cetățean de Onoare genialului compozitor lugojean György Kurtág, cel mai titrat creator român contemporan (nu se atinsese, potrivit regulamentului, pragul de două treimi din numărul consilierilor care ar fi trebuit să agreeze onoranta propunere), a generat sensibilități și reacții negative în mai multe centre culturale europene. Oameni de cultură din Occident, dar și din Israel se între- baseră, contrariați, dacă e posibil ca la Lugoj, un oraș cu o recunoscută și îndelung exersată vocație europeană, să se manifeste asemenea anacronice, vetuste sincope, cu atât mai mult cu cât era vorba de un fiu al vechii comunități evreiești lugojene.

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 991, 2016, 2. 406

Așteptăm o firească inițiativă din partea Comisiei de Cultură a administrației locale, care să onoreze eclatanta carieră artistică a lui Paul Dan, provenit din aceeași mare familie care i-a dăruit muzicii bănățene și naționale pe Oszkár Kálmán (bas-bariton, fost solist la Opera Regală din Bu- dapesta, interpret preferat al lui Béla Bartók, deținătorul rolului principal la premiera, în 1918, cu opera Castelul Prințului Barbă-Albastră), Géza Czitrom (tenor-spinto la Templul Deportaților și Opera Maghiară din Cluj-Napoca), Carol Neumann (tenor la Wiener Volksoper), Ernest Földvári- Páldi (pianist-concertist și dirijor la Opera Maghiară din Cluj- Napoca și Israel National Opera din Tel Aviv), Tobias Schwager (profesor și dirijor la Conservatorul de Muzică din Cluj-Napoca, respectiv Filarmonica de Stat din Botoșani) ș.a. Maestrul Paul Dan, născut în cetatea lui Ioan Vidu în anul 1944, este un artist cu o certificată reputaţie interna- ţională, o mândrie a oraşului nostru. A dobândit primele cunoştinţe pianistice prin stăruinţa unchiului său, Imre Dan, şi cu aportul lui Iosif Willer, personalitate providențială a Lugojului cultural. Şi-a continuat studiile la Liceul de Mu- zică din Timişoara, cu Ella Philipp, apoi la conservatoarele de muzică din Cluj şi Bucureşti, cu Gheorghe Halmoş, respectiv Florica Musicescu. În 1968, după absolvirea Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, a participat cu succes la Concursul Internaţional de Pian „Johann Sebastian Bach” de la Leipzig, în urma căruia a obţinut o bursă de studii (DAAD) la Facultatea de Muzică din München, finalizată printr-un masterat cu maestrul Hugo Steurer. În timpul studiilor (1966-1968) i s-a acordat o bursă „George Enescu”, iar în anul 1970 i s-a atribuit, la München, Premiul „Pfitzner”. În perioada 1973-1975 a predat pianul la

407

Academia de Muzică „Musashino” din Tokyo. În anul 1974 a interpretat, împreună cu New Japan Philharmonic, Concertul nr. 5 („Imperialul”) de Beethoven, pe un stadion, în prezenţa a 20.000 de spectatori, sub bagheta maestrului Yamada, de la Radio-Televiziunea japoneză. A reprezentat arta interpretativă europeană, ca reputat ambasador cultural, în Asia şi Africa, concertând în China, Taiwan, India, Thailanda, Afganistan, Africa de Sud şi Iran. Din anul 1978 este profesor de pian şi muzică de cameră la un prestigios for al învăţământului superior artistic german, Staatlichen Hochschule für Musik und darstellende Kunst din Mannheim. A concertat în compania unor renumite orchestre simfonice: Wiener Symphoniker, Stuttgarter Sym- phoniker, Nationaltheater Mannheim, Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz, New Japan Philharmonic, Tokyo Symphony Orchestra şi Tokyo Metropolitan Orchestra, sub baghetele dirijorale ale unor mari maeştri: Bruno Weil, Wolf-Dieter Hauschild, Wolfgang Rennert, Jan Koetsier, Hubert Soudant, Sergio Sossi, Gabor Ötvös, Kurt Wöss, Tadaaki Odaka şi Kazuo Yamada. Interpretările sale au fost difuzate de Rund- funkanstalten, ORF Wien, ORF Innsbruck, Radio France, NHK Tokyo, BBC London, Rundfunkanstalten Basel şi Zürich. A realizat înregistrări de referinţă cu Toshiba „EMI” Records Tokyo, CBS „Ondine” London, Aulos Connaisseur şi Ambitus. Începând cu ediţia a III-a a Concursului In- ternaţional de Interpretare Pianistică „Clara Peia”, Lugoj – 2015, maestrul Paul Dan a instituit un important premiu, care-i poartă numele, prin care răsplăteşte excelenţa artistică din oraşul său natal, hăruit cu o unică vocaţie muzicală.

408

Lugojul în nesfârșirea clipei

Lansarea celor două volume ale cineastului și scriito- rului Vasile Bogdan, Lugojul în nesfârșirea clipei (David Press Print, Timișoara, 2016), în seara zilei de marți, 9 august, la Cinematograful „Béla Lugosi”, ar fi trebuit să se constituie într-o sărbătoare a spiritului. Intercalată în generosul spațiu festivalier al primei ediții a ineditului „Lugoj Clasic”, manageriat de mezzosoprana Aura Twarowska, lansarea s-a transformat într-un adevărat vot de blam acordat de protagoniștii lansării reprezentanților administra- ției locale (absenți de la acest festin), care au refuzat suportul financiar solicitat de autor. Motivul? O grotescă, aproape neverosimilă însăilare de cuvinte: cel ce îndrăz- nește să solicite asistență financiară trebuie să se fi născut la Lugoj, iar pe deasupra să fie Cetățean de Onoare al urbei. Nu știm dacă această aberație, demnă de tot hazul, fi- gurează în regulamentul Primăriei sau a fost rostită în pripă, într-un moment de totală (sperăm că nu ireversibilă) dezin- hibare intelectuală. Potrivit acestei strâmbe, hilare și schi- monosite reguli, Ioan Vidu (născut la Mânerău, în Ținutul Moților din fostul comitat al Aradului), Victor Vlad Dela- marina (originar din Satu Mic) ar trebui excluși (alături de alte nume sacre) din istoria culturală lugojeană.

 „Actualitatea”, Lugoj, XX, 988, 2016, 2. 409

Cei care, din nefericire, s-au procopsit cu funcții administrative nu au auzit de fenomenul adoptării culturale, al naturalizării (prezent și în sport). Ce s-ar întâmpla dacă nu l-am mai considera pe Sabin V. Drăgoi bănățean, dacă ar fi să ne ghidăm după locul nașterii, comuna Seliște din ți- nuturile arădene. Marele compozitor și folclorist a devenit un simbol cultural al Banatului, al Timișoarei, devotat plenar spațiului în care a cunoscut consacrarea profesională. În preambul, autorul, copleșit, marcat de vicisitudi- nile unui prezent rece, insensibil, se lasă pradă unor biblice lamentații:

„Dispariţia muzeului [Casa Muzicii, de pe strada Magnoliei] am asemuit-o cu o crimă. A murit, a fost răpus sufletul oraşului. A dispărut inima sa, însăşi geneza inspiraţiei sale. De acum, nu mai poţi cunoaşte sursa renumelui Lugojului, nu mai înţelegi drumul oamenilor spre propria lor mărturisire artistică. Iar acum, totul a devenit o amintire. Va muri şi aceasta odată cu dispariţia noastră fizică, cum şi peliculele cinematografice se vor demagnetiza, după cum şi paginile de carte vor îngălbeni şi se vor risipi în văzduh asemenea frunzelor moarte”.

Cert este că volumul cuprinde episoade fundamentale pentru reconstituirea istoriei culturale a Lugojului, acel Lugoj profund de care cei ce dețin pâinea și cuțitul par să se îndepărteze cu nonșalanță într-un ritm tot mai alert. Interviurile, crochiuri „desenate” cu har de Vasile Bogdan (o adevărată galerie de personaje în ipostaze inedite, documente de o inestimabilă valoare pentru cei ce se vor încumeta să schițeze cândva o istorie culturală a Lugo- jului), ni-i înfățișează pe Mihai Brediceanu, Gelu Barbu, Traian Grosavescu, Mircea Belu, Pius Brînzeu, Cornel

410

Petrassevich, Aurel Ciupe, Clara Peia, Zeno Vancea, György Kurtág, Franz Metz, Gelu Stan: vii, actuali și exemplari. Un adevărat microcosm, un univers spiritual conden- sat, esențializat, care sfidează imuabilele legi temporale, sec- vențe cinematografice care descompun și, mai apoi, recompun timpul. O succesiune fascinantă de povești adevărate (desprinse parcă din O mie și una de nopți) care, prin tonul franc, frust, fluent, animat, recompun logica unor timpuri glorioase revolute. Ca într-o nuvelă fantastică eliadescă sau suprarealistă kafkiană, planurile narațiunii, izvodite din succesiunea întrebărilor (un demers maieutic, prin care inter- locutorii autorului se destăinuie cu o debordantă frenezie), se suprapun polifonic, generând imagini și realități surprinză- toare. Imagini care deslușesc un trecut cultural opulent, de esență barocă, cu conexiuni și ramificații imprevizibile, an- corate temeinic și în contemporaneitate. Deși modestul meu nume figura pe afiș, alături de personalități ale spațiului cultural local și timișorean (probabil că, nefiind născut la Lugoj, eram considerat un intrus), moderatorul lansării nu mi-a dat cuvântul decât tardiv, la insistențele celor prezenți.

411

Un pian nou de concert pentru Lugoj

Un eveniment care a îmbogățit, recent, zestrea cul- turală a Lugojului, inexpugnabila cetate a muzicii, a rămas, în mod paradoxal, într-un nemeritat con de umbră. Știrea, laconică și rece, impersonală, a fost consemnată, printre alte banale fapte cotidiene, în paginile unor periodice lugojene. Niciunul dintre personajele care s-au perindat, de-a lungul ultimelor decenii, la conducerea Primăriei nu s-a învrednicit să exprime voință politică și să dedice alocarea unei consi- derabile sume achiziționării unui pian de concert nou per- formant. Evenimentul, excepțional, care exprimă sensibilitate și viziune culturală, deopotrivă inteligență și atașament pentru opulența și valoarea tradițiilor culturale locale, s-a petrecut în anul de grație 2016. Instrumentul (Yamaha), achiziționat în preajma Sfintelor Sărbători de Crăciun, se constituie într-un dar de preț, oferit cu generozitate publicului larg și elitelor culturale lugojene, naționale, dar și universale, care vor dori să poposească, de acum înainte, în urbea lui Vidu, mirifica noastră așezare, pe caldarâmul că- reia au pășit adevărați apostoli ai muzicii culte: Franz Liszt, Pablo Casals, Béla Bartók și George Enescu, patriarhul muzicii românești. Glasul unei așezări cu o unică vocație mu- zicală va putea fi exprimat, de acum înainte, limpede, stră- lucitor, totodată ademenitor și cuceritor. Vechiul pian nu va

 „Actualitatea” online, Lugoj, 21 noiembrie 2016. 412 fi abandonat, ci, cu o părintească grijă acordată unui instrument care s-a dăruit lugojenilor decenii de-a rândul, va fi așezat, la loc de cinste, în incinta Casei Bredicenilor, spațiu sacru, recent renovat, deschis publicului larg cultivat pentru cele mai elevate experiențe artistice. Pentru că am amintit de bătrânul pian de pe scena Teatrului din Lugoj, pe care unii pianişti profesionişti îl evitau (dar ale cărui clape au fost măiastru mângâiate, de-a lungul timpului, între alţii, de Béla Bartók, Nicolae Caravia, Ionel Gherea, Iosif Willer și Liviu Tempea), iterez sugestia montării, cândva, undeva în foaier, a unei plăci memoriale, pe care să fie inscripţionate aceste nume, dar şi atâtea altele care au înnobilat sfântul locaş al urbei noastre, inaugurat la 1 decembrie 1900, renovat, sub imperiul aceleiași inspirate viziuni integratoare, anul trecut. Un mare medic chirurg, deopotrivă desăvârșit pianist, cu studii de specialitate la București și Paris, dr. Gheorghe Iamandi, cu prilejul concertului său de adio, susținut pe scena Teatrului în anul 1942, rezolvase problema calității precare a pianului aducându-şi de-acasă propriul instrument, așa cum melcul își cară căsuța în spinare. Cu mai bine de un veac în urmă, în noiembrie 1846, aflat pe traseul ultimului său mare pelerinaj concertistic, Franz Liszt poposise și la Lugoj, prestigioasa capitală a comitatului Caraș, unde venise, potrivit vechiului său obicei, cu propriul său pian, transportat într-o caleașcă spe- cială. Ce-i drept, pe vremea aceea spectacolele se țineau pe scena vechiului teatru edificat de frânghierul Anton Liszka în anul 1835. Pentru amuzament, oferim cititorilor un crâmpei, de factură anecdotică, din memoriile Aureliei Cionca, publicate, sub îngrijirea maestrului Viorel Cosma, în revista „Muzica”, în care marea pianistă rememorează un episod concertistic

413 lugojean, petrecut în iarna anului 1932, pe aceeaşi scenă şi, probabil, pe acelaşi pian (cu mecanism vienez) pe care cân- tase, în 1924, B. Bartók, părintele muzicii moderne:

„Anul 1932 aduse o iarnă grea cu zăpezi mari, care ameninţau să oprească circulaţia trenurilor. Seara trebuia să cânt în Lugoj, şi pentru aceasta plecăm [din Timișoara] la ora şase după-amiază, însoţită fiind de Alma Cornea, muzicantă şi profesoară de pian la Conservatorul Comunal din Timişoara. Descindem la gară, şi de acolo mergem la hotel. […] La teatru, unde nici timp n-avui să încerc pianul, avui şi alte surprize! Sala era tixită de lume, şi la ridicarea cortinei fui întâmpinată cu salve de aplauze. Aici, altă calamitate: scaunul de la pian era atât de înalt, încât picioarele mele n-atingeau pământul. Pas de pune pedala! Mă scol, trec în culise şi mi se aduce alt scaun, acesta era jos şi scund: iar nepotrivit! În fine, a dat Domnul, şi al treilea fu mai potrivit. Pianul, cu mecanism vienez, nu mă asculta cum doream, însă a fost acceptabil. Între culise mă pândea pompierul, care, de câte ori intram de pe scenă, mă întâmpina cu cuvintele: «Doamnă, asta-i rapsodia?» Şi nu se linişti până nu se cântă şi numărul de senzaţie. Însă îmi mai făcu o şotie şi îmi prinse trena rochiei între uşă, încuind uşa peste ea! Eu nici pe scenă, nici în culise! Şi publicul aplauda furtunos, iar eu bat cu disperare în uşă, ca să-mi pot scoate trena şi să mă mişc. În fine, tot pompierul, săracul, îmi deschide, consternat de isprava făcută. După concert, care a avut un succes ră- sunător, s-a dat o recepţie în cinstea mea, la locuinţa urmaşului vrednicului şi popularului compozitor Vidu, la Filaret Barbu, care ne aştepta cu o masă somptuoasă în frumoasa-i locuinţă. Aici am dat peste un pian de concert (formă mică) Steinway. Cu ce regret mă gândeam că a trebuit să cânt pe un pian puţin corespunzător la concert!”

414

În așteptarea celei de-a VII-a ediții a Concursului Internațional de Canto „Traian Grozăvescu”

În toamna acestui an se vor împlini 21 de ani de la debutul Concursului Internațional de Canto „Traian Groză- vescu” (Ediția I, Lugoj, 2-5 noiembrie 1995). În urmă cu mai bine de 10 ani (18-21 mai 2006), pe scena istoricului Teatru lugojean, înnobilat de efluviile sonore dăruite melomanilor de George Enescu (1922-1943) și Béla Bartók (1924), avea loc ultima ediție a prestigiosului concurs, un trist cântec de lebădă. Un unicat în lumea muzicii europene, un etalon pentru cei care aspirau la consacrarea națională și internațională, o scenă pe care au evoluat personalități ale artei interpretative instrumentale și vocale europene. Interese meschine, personale, orgolii mărunte, jocuri de culise demne de un ca- baret de cartier (care încă așteaptă să fie decriptate și explicate publicului larg lugojean) au ucis un reper luminos al Lugojului contemporan, clădit cu trudă și sacrificii. Juriile, prezidate de corifei ai artei lirice (Mihai Bre- diceanu, Ioan Holender, Corneliu Murgu), au cuprins repre- zentanți ai unor importante centre culturale și instituții de profil naționale și europene: Franck Gall (Franța), Theodore Ciurdea-Coresi (Austria), Ion Iancu (Opera Română din

 „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 952, 2015, 4; „Actualitatea muzicală” , București, 8, august 2017, p. 23. 415

Timișoara), Dorin Teodorescu (Teatrul de Operetă din Bu- curești), Alexandru Fărcaș (Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca), Grigore Constantinescu (Universi- tatea Națională de Muzică din București), Nicolae Boboc, Ludovic Spiess (Opera Națională din București), Eugenia Moldoveanu, Ionel Pantea, Sanda Șandru, Ionel Voineag, Mihai Cosma, Anca Florea, Luminița Constantinescu, Ligia Ardelean, Costin Popa, Sorin Bottez, Renate Kupfer, Petre Sbârcea. Premiile, extrem de consistente, oferite grație ge- nerozității unor lugojeni de pioasă aducere-aminte, dăruiți plenar orașului natal (Cornel Petrassevich, Josif Constantin Drăgan), au constituit o irezistibilă atracție pentru poten- țiale talente ale artei interpretative vocale. Să ne amintim numele câtorva laureați, pentru care scena lugojeană s-a constituit într-o adevărată rampă de lansare în lumea mare a muzicii europene: Șerban Cristian Băcilă, Viorel Săplăcan, Marius Vlad Budoiu, Alfredo Dorin Pascu, Robert Nagy, Satoshi Mizuguchi, Marius Brenciu, Cosmin Ifrim-Costea, Daniel Mina Stoica, Călin Brătescu, Vlad Constantin Mi- riță. Întregul eșafodaj managerial i s-a datorat prof. dr. Dorin Păcurar (neprețuit îndeajuns, aproape uitat astăzi, într-o lume dominată, tot mai mult, de ingratitudine), cel care a avut inițiativa instituirii competiției, a imaginat structura or- ganizatorică, a elaborat regulamentul și și-a asumat invitarea unor nume sonore la Lugoj, care să confere anvergură și dimensiune axiologică edițiilor concursului. Prin notorietatea câștigată de-a lungul celor șase ediții în importante centre muzicale europene, la care au contribuit prestigiul membrilor juriului și calitatea competitorilor, concursul a (re)așezat la loc de cinste urbea noastră pe harta culturală națională și europeană. Un loc rezervat profesioniștilor, oamenilor edu-

416 cați și instruiți, celor hăruiți să cultive arta sunetelor în sufletele însetate de frumos și elevație spirituală. Astăzi, înconjurați de tot mai mărunți epigoni care supervizează surogate (a)culturale cu nuanțe adesea paro- dice, ce trebuie să fie bifate contabilicește pentru a fi justificate financiar, gândul ne poartă evlavios spre vremurile nu de mult apuse și la oamenii care le-au definit. În 2011, cu un an înainte de trecerea sa la cele veșnice, Nicolae Blidaru, directorul Teatrului lugojean (un om sensibil, receptiv la glasul profesioniștilor autentici în domeniu), mi-a atribuit, animat de iluzorii speranțe, rolul unui mesager cultural (amăgindu-se că bunul meu renume cultural va impresiona pe cineva), în dorința de a solicita „organelor” reluarea Concursului. M-am prezentat la „centru”, expunându-mi, concis, ideea și dezideratul. Interlocutorul, fără nicio expli- cație, într-un inopinat și grotesc gest, mi-a întors spatele (fără a încerca măcar să simuleze un minim act de politețe sau solicitudine, acordându-mi, fie și formal, câteva momente de audiență pentru un subiect important ce viza o proiecție a Lugojului cultural), părăsind grăbit, aproape iri- tat – ca și cum ar fi fost părtaș la un sacrilegiu –, agora unei posibile conversații. Am rămas cu gustul amar al naivului meu monolog (transformat, pe parcurs, în solilocviu), timpul ucigându-mi lent orice dorință de a face o nouă încercare în a construi premisele unui posibil dialog civilizat.

417

Concert aniversar Tiberiu Brediceanu cu Aura Twarowska și Manuela Iana-Mihăilescu

Contemporan cu realităţile sociale şi politice ale ro- mânilor bănăţeni şi transilvăneni, Tiberiu Brediceanu şi-a sublimat fireştile sensibilităţi naţionale în pagini muzicale inspirate din ancestralul melos ţărănesc. Prolificitatea sa s-a împlinit într-un amplu şi generos registru teoretic (articole, studii, eseuri, cronici, comunicări ştiinţifice), dar mai ales componistic, prin cântece, doine şi balade (reunite, în 1927, în cele zece caiete cuprinzând Doine, cântece şi balade ro- mâneşti pe teme popolare, pentru voce şi pian), creaţii instrumentale (jocuri, valsuri, opusuri camerale), care au avut darul să cultive spiritualitatea românească în momente de restrişte şi să însufleţească manifestările de afirmare identi- tară, prefigurând statuarea unor genuri muzicale, în special miniaturi, aflate încă într-un proces de cristalizare în muzica românească: liedul, creația corală, suita instrumentală şi muzica de teatru. Poemul muzical etnografic „Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cântec” (1905), amplificat ulterior (România în port, joc şi cântec, 1920), La şezătoare, icoană de la ţară într-un act (1908), Seara Mare, scene lirice în trei acte pe versuri de Adrian

 Prezentare rostită cu prilejul concertului in memoriam Tibe- riu Brediceanu – 140, susținut, la 27 mai 2017, în sala festivă a Mu- zeului de Artă din Timișoara. 418

Maniu (1924), Învierea (1936), pantomimă în patru tablouri după un text de Lucian Blaga (cumnatul său), au reprezentat tot atâţia paşi pentru structurarea ca gen a baletului românesc. Membru al Marelui Sfat Naţional, director al Resor- tului Ocrotiri Sociale din subordinea Consiliului Dirigent din Cluj (resort care includea şi secţiunea Arte) în primii ani de după Marea Unire, T. Brediceanu s-a consacrat în- făptuirii unor generoase proiecte culturale de anvergură naţională: fondarea Operei Române, a Teatrului Naţional şi a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, a Arhivei Fonogramice a Ministerului Artelor din Bucureşti, înfiinţarea Conservatorului ASTREI din Braşov, înjghe- barea unei prime orchestre proprii a Operei Române bucu- reştene, fondarea Societăţii Compozitorilor Români. Con- tinuând tradiţia familială, artistul bănăţean şi-a exercitat, episodic, până în 1920, mandatul de deputat în Parlamentul României în prima legislatură de după Unire. În toamna anului următor a iniţiat un amplu turneu dedicat culegerii de folclor muzical în spaţiul bănăţean, finalizat, în 1925, prin reunirea a 810 melodii populare româneşti din Banat (între care şi variante ale baladei Mioriţa, una din temele predilecte ale investigaţiilor sale folcloristice), culese în 82 de comune, tom premiat de Societatea Compozitorilor Români printr-un comitet prezidat de George Enescu. Modalitatea de prelucarare a melosului popular, oarecum simplistă, idilică, de factură „sămănătoristă” (uti- lizarea cvasiexclusivă a intonaţiilor major-minorului apusean, eludarea latenţelor armonice modale ale ductului melodic, o viziune reducţionistă asupra metricii folclorului ro- mânesc, încorsetat în straiele ritmurilor consacrate ale muzicii clasice), au impietat, într-o oarecare măsură, asupra

419 afirmării plenare, nealterate a esenţei folclorului ţărănesc românesc, într-o perioadă marcată de cercetările lui Sabin Drăgoi, Béla Bartók, Constantin Brăiloiu și, ceva mai târ- ziu, Nicolae Ursu, dar şi de noile direcţii şi acumulări în componistică. Cu toate acestea, cântecele şi doinele lui Ti- beriu Brediceanu au cunoscut un neaşteptat, uimitor succes pe cele mai importante scene naţionale şi europene înce- pând cu prima decadă a secolului XX şi până în zilele noastre: în perioada antebelică, cântecele lui Brediceanu ră- sunau pe scena Ateneului Român din Bucureşti, în interpretarea Veturiei Triteanu, iar în capitala valsului, în anii interbelici, selectul public vienez era entuziasmat de antre- nul şi inefabila expresie ale sonorităţilor doinelor bănăţene şi ardelene cântate cu patos de Traian Grozăvescu, tiparul ritmico-melodic şi armonic al muzicii europene nereuşind să estompeze sau să altereze imaginea unui autentic „par- fum” românesc implantat în structura intimă a muzicii, apre- ciată şi savurată pe toate meridianele. Supleţea conturului melodic, rafinamentul expresiilor dinamice şi agogice (ase- mănările cu harul lui Ioan Vidu, care a creat adevărate nestemate vocale având la dispoziţie mijloace tehnice limitate, sunt evidente!) reuşesc să impresioneze şi astăzi publicul meloman de pretutindeni, oferind, poate, o anumită pers- pectivă a compatibilităţii spiritualităţii româneşti (o atipică insulă de latinitate), aflată într-un sui-generis spaţiu confiniar (la porţile Orientului), cu valorile fundamentale ale Apu- sului. Câteva nestemate din tezaurul de doine şi cântece lăsate moştenire de Tiberiu Brediceanu sunt puse astăzi în valoare graţie mezzosopranei Aura Twarowska, fiică a Lu- gojului (perfecţionată vocal la Timişoara şi Bucureşti), cu o îndelungată prezență solistică la Wiener Staatsoper, pose-

420 soarea unui impresionant palmares, filomela cu „voce de aur” (sintagmă cu care o alintă, în ultimii ani, simpli melomani, dar şi specialişti în domeniu). Prin salba de doine şi cântece se- lectate din cuprinsul celor zece caiete de Doine şi cântece popolare (Bagă, Doamne, Luna-n nor, Știi tu, bade, Vai, bădiță, dragi ne-avem), precum şi ariile extrase din muzica de scenă a lui Tiberiu Brediceanu (Pe sub flori mă legănai, Floricică de pe apă şi Doina Stăncuţei), primadona Ba- natului oferă melomanilor o imagine idilică, de o delicată ingenuitate, a folclorului românesc. Aura Twarowska, posesoare a unei impecabile tehnici interpretative, calităţi subor- donate unei voci de o amplă şi nuanţată bogăţie timbrală, și Manuela Iana-Mihăilescu, o pianistă rafinată, cu certificate disponibilităţi și împliniri solistice și camerale (reliefate, în această seară, în Brâu, Pe loc, Măzărica și Ardeleana), recompun atmosfera unei epoci revolute, încărcate de gingă- şia celor mai pure sentimente, născute dintr-un preaplin sufletesc şi un neostoit sentiment românesc al dorului. Cunoscătoare ale arabescurilor melodice şi a structurii ritmice specifice folclorului bănăţean, cele două interprete redau cu șarm și antren alternanța metrică a jocurilor, intuind cele mai rafinate inflexiuni în desfăşurarea discursului sonor. Concertul aniversar Tiberiu Brediceanu (140 de ani de la naștere) se constituie într-un dar de preţ oferit melomanilor lugojeni, exprimat sub semnul inefabilului sentiment româ- nesc al dorului, o perpetuă şi neîmplinită dorinţă de a apropia depărtările fizice şi spirituale.

421

Ioan Iovan și zorii presei culturale lugojene postdecembriste

În urmă cu un sfert de veac, la puțin timp de la evenimentele din Decembrie ’89, un mănunchi de tineri entu- ziaști se reuniseră, la Lugoj, în jurul lui Ioan Iovan, un autoritar și competent lider de opinie. Harnic și meticulos, per- severent și întreprinzător, purtând aura unui intelectual rafinat, dornic de experiențe inedite după cenușiul revolutei ere ceaușiste, Iovan încerca să stimuleze potențialitățile unor oameni de cultură risipiți în banalul cotidian, căzuți, mai degrabă, în capcanele letargice ale Epocii de Aur, dar mai ales să identifice și să promoveze tineri cu talent și anvergură intelectuală, dispuși să se exprime liber și articulat în zorii noii democrații. Am fost cu toții implicați într-un adevărat fenomen cultural, dar și jurnalistic, reprezentat de Societatea „Arcade” și publicația omonimă, o adevărată tribună de expresie cultu- rală, operele prietenului și colegului nostru, răsărite într-o lume încă debusolată, marcată de vechi mentalități și clișee și chiar de o indefinită teamă. Teama celui aflat în libertate, dar rătăcit în desișurile nedeslușite, labirintice ale unei jungle luxuriante, în care ești amenințat la fiecare pas de invizibili și feroce prădători. Nu avusesem prilejul, până în acel moment, să mă exprim liber și concludent în vreo publicație culturală,

 „Monitorul de Lugoj”, 104, ianuarie 2018, 5. 422

Lugojul fiind dominat informațional de „Drapelul roșu”, ur- mașul stalinistului „Luptător bănățean” (care, la puțin timp de la sângeroasele evenimente de la Timișoara, apăruse în spațiul public sub acest nume de tristă amintire, sfidând bunul-simț și memoria zecilor de mii de victime din „obsedantul deceniu”). Colaborarea la „Arcade”, pasionantă și uti- lă – un adevărat atelier pentru exersarea unor noi condeie ale jurnalisticii literare –, a presupus identificarea unor specialiști în varii domenii. Am fost onorat ca, în sfera muzicii, să fiu alesul, câteva din primele mele articole referindu-se la necesitatea restructurării învățământului artistic și la personalitatea lui Zeno Vancea, compozitorul de anvergură națională uitat de concitadinii săi. În paginile revistei au apărut, de-a lungul scurtei, dar beneficei sale existențe, excelente, bine documentate articole dedicate artelor plastice (Alexandru Doroghi), literaturii și filozofiei (contribuțiile poetului și filozofului Gheorghe Alexandru Iancovici și ale lingvistului Simion Dănilă au rămas memorabile, înnobilând paginile publicației). Întâlnirea mea cu Ioan Iovan a fost providențială. Latentele mele predispoziții muzicologice, consolidate și exersate, într-o oarecare măsură, în anii studenției, au înce- put să prindă contur în coloanele periodicului lugojean, un bine-venit prilej de a-mi face o necesară ucenicie gazetă- rească înainte de a cerceta și valorifica mirifica și opulenta moștenire culturală bănățeană și a ieși în lumea mare a muzicologiei naționale. Proiecte vag schițate au început, trep- tat, să prindă contur, desăvârșindu-se în anii ce au urmat. Evoluțiile ulterioare ale lui I. Iovan, „gurul” nostru din acea perioadă, și ale colaboratorilor săi, aleși cu grijă și respon- sebilitate, au confirmat starea de grație inițială. Maestrul a devenit un reper național în domeniul artelor vizuale,

423 bogata sa experiență și împlinire editorială încununând o strălucită carieră universitară, iar colaboratorii și prietenii săi s-au afirmat plenar în spațiul cultural zonal și național.

424

Gheorghe Alexandru Iancovici – două texte inedite

Un memento tardiv, iluminat de dulcea vrajă a nos- talgiilor adolescentine, datorat compozitorului György Kurtág (născut la Lugoj în 1926), corifeul muzicii contemporane de avangardă europene, avea să ni-l restituie plenar pe Gheorghe Alexandru Iancovici, fostul său coleg gimnazial, dar și pe magistrul lor de la catedra venerabilului liceu „Co- riolan Brediceanu”, Felician Brînzeu, eminentul turcolog de la Universitatea din Istanbul. Restituit spațiului cultural lugojean, matricea sa spirituală, în 2008, odată cu conferirea titlului de Cetățean de Onoare, Gy. Kurtág avea să ne inspire și să ne sugereze noi abordări și repere în strădania de a recupera și a desluși, în toate înțelesurile, dimensiunea culturală a celor două personalități. Într-o emoţionantă evocare, publicată, în 1942, în periodicul lugojean „Răsunetul”, Gheorghe Alexandru Ian- covici, rememorând figura aproape angelică a lui Felician Brînzeu, evidenţia rolul pe care l-a avut acesta în definirea personalităţii elevilor săi:

„După ce ne da la o parte draperiile, îngăduindu-ne să vedem, ca într-o străfulgerare, frământările spiritului uman; după ce ne făcea să presimţim taina melodiilor lui

 „Actualitatea literară”, Lugoj, IX, 78, ianuarie 2018, 21. 425

Grieg şi Chopin; după ce ne punea să-l jucăm pe Maeterlinck – la paisprezece ani!; după ce ne cobora în adâncimile filozofiei eminesciene şi ne impregna de morbideţea plumbului bacovian; după ce ne făcea să discutăm cu Hamlet şi să ne cutremurăm în faţa spas- melor lui Goga – le lăsa să cadă iar, şoptind: «Nu poţi fi tu până n-ai fost altul!»”. Obişnuia să spună elevilor săi: „Eu vă arăt numai calea luminii, voi mergeţi singuri la izvorul ei”.

Între proiectele iniţiate de maestrul György Kurtág în ultima sa etapă creatoare se numără şi un cor a cappella, Circulară, pe versurile lui Gh. Al. Iancovici (vezi volumul postum Cântecele lui Orphebrus, Ediţie îngrijită de Simion Dănilă, Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997), aflat în faza schiţelor incipiente. La puţin timp după ce i-am dăruit maestrului volumul de versuri, acesta, profund impresionat de tulburătorul mesaj al Circularei, constituit într-un adevărat testament, a purces la elaborarea primelor volte melodice. Recent, universitara Pia Brînzeu, nepoata cărturarului Felician Brînzeu (autorul primelor traduceri în limba turcă din Lucian Blaga și I. L. Caragiale), mi-a pus la dispoziție, cu generozitate, două texte inedite: o epistolă adresată de Gh. Al. Iancovici academicianului Pius Brînzeu, în care-i solicita informații despre cariera și creația fratelui său, și un crochiu biografic dedicat fostului său dascăl, Felician Brînzeu, remis spre publicare revistei „Orizont”, potrivit mărturisirii sale. Se pare că textul n-a fost publicat, subiectul fiind considerat, probabil, tabu. Oferim în premieră cititorilor „Actualității literare” cele două scrieri.

426

Lugoj, 22 I 1978 Stimate domnule profesor, Sunt un fost elev al fratelui dv. Felician Brînzeu, care mi-a fost profesor de limba română și diriginte timp de 6 ani și față de memoria căruia, noi, foștii săi discipoli, avem un adevărat cult. Sunt licențiat în drept și litere și am colaborat, în decursul anilor, la revistele „Steaua”, „Familia” și „Ori- zont” cu diverse articole literare și eseuri. În 1944 am publicat, despre Felician Brînzeu, în „Răsunetul” din Lugoj, un articol, care i-a plăcut într-atât regretatului dumneavoastră părinte, încât mi-a scris (locuiam în Făget), invitându-mă să-l vizitez, ceea ce am și făcut. Cu acel prilej, mi-a dat, în copie, un fragment al unei scrisori primite de la veneratul nostru profesor. În toamna trecută, aflându-mă în București, pentru a mă documenta, la Biblioteca Academiei, în le- gătură cu câteva probleme ce mă interesau, am căutat în fișier și la numele Felician Brînzeu, unde am avut plăcute revelații. Despre acestea am scris un articol, pentru „Ori- zont”, pe care vi-l trimit în copie. Observați că am inserat și fragmentul de scrisoare amintit mai sus. Cei de la re- dacție mi-au promis să-l publice, fără a preciza însă data: sunt peste măsură de aglomerați cu material de tot felul. Convingerea mea este că F. Brînzeu a desfășurat la Istanbul o activitate deosebită și aș dori să scriu despre aceasta un studiu mai amplu. M-am adresat, ca atare, Ambasadei Turciei din București și Ministerului Afa- cerilor Externe (Direcția Relațiilor Culturale cu Străină- tatea), cerând a fi pus în legătură cu cineva din Istanbul, care ar putea să-mi furnizeze datele de care aș avea nevoie. N-am primit încă niciun răspuns.

 Prepozitul capitular Nicolae Brînzeu (1883, Vulcan – 1962, Lugoj). 427

Recent, directorul Muzeului din Lugoj mi-a spus că ar exista, la Roma, un oarecare Andrieșescu, sau așa ceva, care ar cunoaște întreaga activitate din Turcia a lui F. Brînzeu. Pentru a-mi duce la capăt, cu succes, sarcina ce mi-am asumat-o (aceea de a scoate în relief rolul ce l-a jucat F. Brînzeu în cultura română), v-aș ruga urmă- toarele: – să binevoiți a-mi comunica ce știți despre acea persoană din Roma și, eventual, adresa sa; – să-mi spuneți ce știți despre raporturile dintre F. Brînzeu și D. Șandru, care am aflat că ar fi decedat în urmă cu câțiva ani (nu cumva familia Șandru posedă scrisori ale lui F. Brînzeu?); – dacă nu posedați dv. și familia corespondență a profesorului, din epoca studenției și de mai târziu, precum și alte materiale și date ce mi-ar putea fi utile pentru elaborarea studiului meu. În speranța că răspunsul dv. nu va întârzia, vă rog, dle prof., să primiți asigurarea stimei mele deosebite: Gheorghe Iancovici 1800 Lugoj Str. Vlad Delamarina, 33

Un sol al Banatului la Istanbul

Plecând, în 1943, la Istanbul, unde fusese numit conferențiar pe lângă catedra de limbă română din cadrul Universității turce, profesorul Felician Brînzeu lăsa în conștiința intelectualilor lugojeni și a foștilor săi elevi

 Nu am identificat până în prezent un posibil dialog epistolar între Felician Brînzeu și Dumitru Șandru (1907-1972), fostul său profesor de la Universitatea de Litere și Filozofie din București. 428

amintirea unui spirit strălucit, a unui talentat pedagog și a unui infatigabil animator. Nu numai la catedră, pe care a servit-o cu pasiune, devotament și fervoare, în perioada anilor 1937- 1943, în sălile de clasă ale Liceului „Coriolan Bredi- ceanu”, deschizând discipolilor săi zări palpitante ale culturii și inoculându-le cultul exigent al valorilor su- preme, dar și în mișcarea culturală a orașului de pe Timiș, F. Brînzeu a fost o prezență. Una clocotitoare și incandescentă. Câtuși de puțin rutinar, surprindea, într-un mediu provincial și mucegăit belferesc – îmbâcsit de prejudecăți ruginite și tutelat de morga prestigiilor anchilozate –, prin inițiative cuceritoare, prin aria vastă a cunoștințelor, prin febrilitatea pusă în slujba ideilor. Aducea cu sine unda stenică a unui aer inovator, o nobilă flacără, pilda splendidă a inteligenței în plină și nedomolită efervescență. Prin gest și cuvânt, prin condei și prin acțiune, era întruchiparea incontestabilă a vocației profesorale. Și-a pus elevii să-l joace, la paisprezece ani, pe Maeterlinck. A conferențiat despre Galileo Galilei, despre Octavian Goga și despre misterul morții în literatură și artă (presentiment al dispariției sale premature?). A trezit interesul tineretului și al marelui public pentru muzica clasică, organizând audiții instructive, comentând captivant și competent bucățile executate. A reorganizat Societatea de Lectură „Ion Popovici-Bănățeanul”, a elevilor de liceu, incitând la discuții academice și la creații personale. A determinat reapariția revistei „Primăvara Banatului”, descoperind și stimulând talente, colaborând el însuși, alături de debutanți, cu analize pertinente ale

 Felician Brînzeu a trecut la Domnul în 1949, la 40 de ani, în citadela de pe țărmurile Bosforului, unde-și doarme somnul de veci. 429

unor poezii de Șt. O. Iosif, I. Minulescu ori cu eseuri dense, documentate, elegante și profunde, ca de pildă cel despre „Italia și sufletul românesc”. Portretul ce i l-a făcut, în Anuarul liceului „C. Brediceanu” pe 1934, neuitatului său profesor de franceză, Fernand Dionne, rămâne un model al genului. Preocupările sale filologice se oglindesc în trei studii: Ce este vocativul? și Estetica limbii vorbite (Con- tribuția lui D. Caracostea), la care se adaugă lucrarea monografică Printre ciobanii din Jina, scrisă în colaborare cu D. Șandru și publicată în „Grai și suflet”, organ al Institutului de Filologie și Folclor (nr. V și VI/1934). Monografia circumscrie un nucleu social cu trăsături marcate de insularitate, cu străvechi și pitorești parti- cularități de tradiție și grai, înregistrate fonografic pe 15 suluri primite de la seminarul de fonetică experimentală, condus, pe atunci, de prof. Al. Rosetti. Un intelectual de o asemenea factură și cu asemenea preocupări era predestinat carierei universitare. Stagiul său de șase ani în Lugoj fusese doar un popas premergător zborului spre vastele zări. Așa încât plecarea lui F. Brînzeu la Universitatea din Istanbul n-a surprins, deși a întristat inimile celor ce l-au cunoscut, admirat și iubit, în primul rând ale elevilor săi, cărora, după un an, avea să le adreseze un prietenesc

 Studiile menționate și monografia, precum și alte scrieri, identificate în arhiva prof. univ. dr. Pia Brînzeu, au fost reeditate în 2014: Felician Brînzeu, Scrieri, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Prefață de Pia Brînzeu, Eurostampa, Timișoara. Pentru un portret cvasiexhaustiv al lui Felician Brînzeu, v. Constantin- Tufan Stan, György Kurtág. Reîntoarcerea la matricea spirituală, MediaMusica, Cluj-Napoca, 2009, volum premiat de Uniunea Compo- zitorilor și Muzicologilor din România; cf. Constantin-T. Stan, Cum l-am cunoscut pe maestrul György Kurtág, în vol. Muzicieni din Banat, Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 162-168. 430 mesaj telegrafic: „Spor la muncă, clasa a VIII-a!”, rămas primul și ultimul din partea veneratului lor magistru. Speranțele sădite într-însul au rodit. Ajuns pe ță- rmurile Bosforului, F. Brînzeu se socotea purtător al unei însemnate solii culturale. „M-am considerat și eu, aici, într-un fel, mobilizat. Fac tot ce pot să servesc cât mai conștiincios, pe calea relațiilor și publicațiilor, interesele neamului meu, și adesea, îndărătul unor aparențe modeste, stă un capitol de muncă și o tenacitate de o sârguință și de un sacrificiu deosebite. Vă trimit ultima publicație pe care mi-a îm- brățișat-o Universitatea. Vor urma altele, puse pe un plan științific tot mai exigent în problemele alese, în amploarea tratării și în aparatul exterior. De pe acum mă bucur de prețuire în Universitate, și dacă va da Dzeu, va fi îndurător, mă vor cunoaște și mai bine. Vă scriam că am scris ½ dintr-o Istorie a Literaturii de 200 de pagini, cerută mie, și pentru scrierea căreia mi-am luat angajamentul. Vreau să dau și un studiu despre Blaga (60-100 pagini). Cursul de anul viitor va fi despre „Geografia lingvistică”, și profesorul îmi va ceda un număr de ore din cursul său propriu, așa că pot vorbi pentru toți studenții catedrei. E un succes pentru Țară, pentru că în Atlasul nostru lingvistic stau scrise dovezile drepturilor noastre asupra Ardealului.” Iată ce spunea F. Brînzeu într-o scrisoare, din 27 V 1944, trimisă celor de acasă. De înalta sarcină ce și-a asumat, s-a achitat exemplar. În afară de cursurile ținute și seminariile conduse la Universitate, și de faptul de a fi tălmăcit în turcește o capodoperă a literaturii române (O făclie de Paște de I. L. Caragiale), a semnalat în Vlad l’Empaleur dans la littérature turque (text publicat în „Revista istorică ro- mână”, 1946) apariția domnitorului român în beletristica turcă, și anume:

431

I. În romanul Kazikli Voyvoda de Riza Seifi, Istanbul, 1928. II. În romanul Akindan Akina de Turhan-Tan, Istanbul, 1936. Profesorul român urmărește comparativ geneza motivului strigoiului în literatura română și turcă, isto- ricitatea operei, culoarea folclorică și elementele originale din cele două romane. În plus, Felician Brînzeu este și autorul unei Isto- rii a literaturii române vechi în limba franceză: Esquisse d’histoire littéraire roumaine (Epoque ancienne), public- cată la Istanbul în 1947. Moartea l-a răpit culturii române și turce, în plină activitate, în anul 1949.

Gheorghe Iancovici

432

România Mare – un proiect de țară prea îndepărtat?

În urmă cu aproape un an, chiar de Ziua Națională, mă aflam la Jula împreună cu un grup de colegi și elevi, cu care derulam o etapă a parteneriatului parafat cu Școala de Muzică „Erkel Ferenc”. Așezare cu vechi și bogate tradiții ale spiritualității românești (aici, românii, câți au mai rămas sau câți se mai revendică identitar din familia ginții latine, se închină la cele sfinte în catedrala ortodoxă română, urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” și citesc „Foaia ro- mânească”, hebdomadar al românilor din Ungaria), Gyula (Jula) este orașul natal al lui Erkel Ferenc, autorul splen- didului Imn Maghiar (prin virtuți muzicale, dar și prin con- ținutul textului, mobilizator și înălțător, în măsură să însu- flețească și să cheme la „luptă” orice maghiar). Vechea sa locuință părintească a fost transformată într-o casă memo- rială dotată la cele mai înalte standarde privind tehnologia muzeistică. Bun-gust, pedanterie (specifică maghiarilor), simț al istoriei, dar și un pasional devotament pentru culorile drapelului național. Am fost frapat, dar și intrigat zărind pe pereții ho- lurilor instituțiilor publice din Gyula harta Ungariei Mari, într-o prezentare grafică de excepție. Ceva mai târziu, am aflat că expunerea la loc vizibil și intens circulat nu era un

 „Actualitatea”, Lugoj, XXI, 1.052, 2017, 4. 433 capriciu conjunctural al vreunui maghiar pătimaș, ci o di- rectivă venită de sus. Fiecare puber sau adolescent maghiar va avea prilejul să vizualizeze o etapă revolută din istoria Ungariei, fiindu-le inoculată, astfel, ideea și dorința revenirii la ceea ce a fost cândva. „Vom fi ce-am fost și mai mult decât atât” este deviza care tulbură, probabil, spiritele unor nostalgici atemporali. Necunoscute sunt însă căile Domnului, inclusiv în destinul unor popoare mai mici sau mai mari. Nu am sesizat nicio reacție de protest oficial din partea vreunui reprezentant diplomatic din statele care (România, Croația, Slovacia), la vremea în care Ungaria era dodoloață, aveau te- ritorii incluse în vechile granițe imperiale. Probabil că incidentul a fost tratat ca o glumă demodată ce nu merită o prea mare atenție. Hărți ale României Mari și (sau) îndemnuri la reuni- ficare cu fosta Basarabie (de ce nu și cu restul de Bucovină istorică, unde avem români câtă frunză și iarbă?) apar, în schimb, pe pereții reci și nepăsători de sub poduri și via- ducte, în locuri, în general, mai puțin vizibile, unde ochii vigilenți ai celor ce veghează la liniștea publică nu au acces imediat. Obiceiul este jenant, subiectul reunificării, un ade- vărat proiect de țară, fiind lăsat în voia întâmplării și în res- ponsabilitatea unor persoane particulare, care se furișează în locuri mai izolate pentru a-și exprima dorurile și idealurile. Tema este abordată întâmplător și prin canalele de presă (scrisă, audio sau video), fără o tratare sistemică la nivel instituțional, „curajul” tratării subiectului tabú (așa cum era și în Epoca de Aur) asumându-și-l doar câțiva onești istorici sau analiști mai pasionali, sentimentali și vocali. Îmi amintesc, cu strângere de inimă, gestul incalificabil al unor jan- darmi, în urmă cu câțiva ani, care, dovedind exces de zel (incidental sau, cine știe, în urma vreunei oculte directive!),

434

împărțiseră cu dărnicie bastoane participanților la un modest și pașnic miting „pro Basarabia”. Peste puțin timp, conținutul unui articol din „Dilema veche” avea să mă edifice: nu am fi pregătiți, chipurile, pentru un asemenea proiect, nu ar fi sosit momentul acțiunii, trebuind să așteptăm directive, în acest sens, emanate dinspre Uniunea Europeană (evident, și de peste Ocean!), care să ne dea startul în lupta noastră iden- titară. Zilele trecute, în cadrul celei de-a VI-a ediții a Sim- pozionului Internațional dedicat Zilei Naționale a României (99 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie), desfășurat la Timișoara (nu am identificat niciun istoric din Lugoj!), deși nu figura explicit în program, tema a fost abordată cu curaj și profesionalism de unii dintre prestigioșii partici- panți: Simion Dănilă, Viorica Bălteanu (Universitatea de Vest din Timișoara), Alexandru Noroc (Chișinău), Alexandru Porțeanu (Universitatea din București) ș.a. Și-ar asuma acum cineva curajul, dintre cei aflați în fruntea bucatelor, să inițieze un demers asemănător celui din Ungaria? Ar trebui sau nu să știe tinerii români care erau granițele României Mari? Probabil că s-ar isca un conflict diplomatic, deoarece, cum bine se știe, românii sunt atent monitorizați și arătați mereu cu degetul de simandi- coșii funcționari din marile cancelarii europene. Din păcate, vom aniversa jubileul centenar fără autostrăzi care să uneas- că, într-o sublimă simbolistică, vechile ținuturi românești și fără proiecte mărețe și îndrăznețe care să cinstească memoria celor ce s-au jertfit pentru împlinirea idealului na- țional. Se pare că am rămas niște nevolnici epigoni ce așteaptă, în letargie, un sunet de trâmbiță dinspre culmile Carpaților, care să ne deștepte cu adevărat din somnul cel de moarte. Acum 100 de ani, rolul de „trâmbițas” îl avea

435 mărețul Ioan Vidu, rar pomenit și puțin cinstit astăzi. Apre- cierile Olimpiei Teodoru, fostă directoare a Liceului de Fete „Iulia Hasdeu” din Lugoj, membră a Societății Scriitorilor, sunt memorabile și îndeamnă la reflecție:

„Dincolo și dincoace de Carpați, el răsună ca o trâmbiță de război! Mobilizează toate inimile, toate conștiințele românești și le trimite pe același front, sub același steag, pentru același ideal: unitatea națională!”

436

BIBLIOGRAFIE

Ardeleanu 1947 = I. Ardeleanu, Concertul popular al Filarmonicii de Stat „Banatul”, în „Luptătorul bănăţean”, Timişoara, IV, 801. Baiski 2015 = Dușan Baiski, Lugoj. Studii monografice, Editura Artpress, Timişoara. Barbu 1925 = Filaret Barbu, După Grozăvescu – Olariu, în „Voinţa Banatului”, Timișoara, V, 1, 1. Berényi 2000 = Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula. Berényi 2009 = Maria Berényi, Centenar Alexandru Mocioni (1841- 1909), în „Lumina”, Budapesta. Bistrițianu [1943] = Alexandru Bistriţianu, Doi scriitori bănăţeni: Victor Vlad Delamarina şi Ioan Popovici-Bănăţeanul, Edi- tura Scrisul Românesc, Craiova. Blaga 1979 = Lucian Blaga, Opere. 6. Hronicul şi cântecul vâr- stelor, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva, Bu- cureşti. Bodó 2005a = Bodó Maria, Creaţia bănăţeană pentru pian în perioada interbelică, Editura Marineasa, Timişoara. Bodó 2005b = Bodó Maria, Leo Freund – pianist, profesor, impresar, în vol. Muzica – dialog intercultural. Confluenţe muzicale interculturale în Banat. Musik als interkultureller Dialog. Das Banat als euroregionaler Klangraum, Kongress- bericht Timişoara/Temeswar, 22.-25.09.2005, Editor coordonator/ Herausgegeben von Franz Metz, Edition Musik Südost, München. Bogdan 2007 = Vasile Bogdan, De vorbă cu Zeno Vancea, în Constan- tin-Tufan Stan, Zeno Vancea – etape biografice şi împliniri muzicale, Editura Tim, Reşiţa. 437

Boroș 1926a = Ioan Boroş, Mânăstirea călugărilor minoritari şi coloniştii români din Lugoj, în „Răsunetul cultural”, Lugoj, II, 2, 2, II, 3, 2, şi II, 4, 4. Boroș 1926b = Ioan Boroş, Deţinerea lui Eutimiu Murgu, în „Răsu- netul cultural”, Lugoj, II, 11, 2. Boroş 1928 = Ioan Boroş, Constituţia. Societate secretă română în Lugoj. 1830-1834, Tipografia „Minerva”, Gheorghe Ţăran, Lugoj. Boroș 1930 = Ioan Boroş, Două scrisori autografe ale lui Eutimiu Murgu – scrise cu litere cirile, adresate primarului de pe vremuri al Lugojului, Constantin Udria, în „Semenicul”, Lugoj, III, 12, 11-13. Botiș 1922 = Dr. Teodor Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Prepa- randiei) şi a Institutului Teologic Ortodox-Român din Arad, Editura Consistorului, Arad. Branişte 1989, III = Valeriu Branişte, Corespondenţă, vol. III (1902- 1910), Ediţie îngrijită de Gheorghe Iancu şi Valeria Căliman, Editura Minerva, Bucureşti. Brediceanu 1900 = Coriolan Brediceanu, Date și reminiscințe pentru istoria Reuniunei Române de Cântări și Muzică din Lu- goj, culese și scrise de Coriolan Brediceanu, fost membru activ al Reuniunei, Tipografia Ioan Florea, Lugoj. Brediceanu 1932 = Tiberiu Brediceanu, Muzica din Banat şi compozitorul Ioan Vidu. Conferinţă ţinută în 26 februarie 1932 la Radio Bucureşti, Botoşani. Brediceanu 1938 = Tiberiu Brediceanu, Histoire de la musique roumaine en Transylvanie, Extrait de „La Transylvanie”, Tipo- grafia „Monitorul Oficial”, Bucureşti. Brînzeu 2011 = Nicolae Brînzeu, Jurnalul unui preot bătrân, Ediția a II-a, Ediție, prefață și note de Pia Brînzeu și Luminița Wallner-Bărbulescu, Editura Eurostampa, Timișoara. Constantinescu 1986 = Radu T. Constantinescu, Temă cu variaţiuni. Memoriile unui muzician, Editura Junimea, Iaşi. Cornea-Ionescu 1937 = Alma Cornea-Ionescu, Un mare succes în străinătate. Bănăţeanul Gheorghe Pavel în fruntea Simfo- nicului din Zagreb, în „Fruncea”, Timişoara, IV, 32.

438

Cornea-Ionescu 1941 = Alma Cornea-Ionescu, Concertul simfonic consacrat autorilor bănăţeni, în „Ecoul”, Arad, XVII, 2.262. Cornea-Ionescu 1942a = Alma Cornea-Ionescu, Al doilea concert simfonic dirijat de Gheorghe Pavel, în „Fruncea”, Timi- şoara, IX, 6. Cornea-Ionescu 1942b = Alma Cornea-Ionescu, O instituţie în plin progres. Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj- Timişoara, în „Dacia”, Timişoara, IV, 58. Cosma O. L. 1976 = Octavian Lazăr Cosma, Abordarea sonatei nu înseamnă şi emanciparea acesteia, în Hronicul muzicii româneşti, volumul IV, Editura Muzicală, Bucureşti. Cosma O. L. 1983 = Octavian Lazăr Cosma, Hronicul Muzicii Ro- mânești, vol. V, Editura Muzicală, București. Cosma V. 2005 = Viorel Cosma, Muzicieni din România. Lexicon, vol. VIII, Editura Muzicală, București. Cosma V. 2006, 179-180 = Viorel Cosma, Muzicieni din România. Lexicon biobibliografic, vol. VI, Editura Muzicală, București. Demeter-Grozăvescu – Voledi 1965 = Mira Demeter-Grozăvescu, I. Voledi, Traian Grozăvescu, Editura Muzicală, Bucureşti. DGLR (AB) 2004 = Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. Drăguescu 1943 = Dorel Drăguescu, De vorbă cu dl Gh. Pavel, dirijor la Opera Română, despre concertele simfonice de la Iaşi, în „Dacia”, Timişoara, V, 47. Holender 2005 = Ioan Holender, De la Timişoara la Viena, Editura Cuvântul, Bucureşti. Iancovici 1986 = Gheorghe Alexandru Iancovici, Printre trestii de lumină, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Iancovici 1991 = Gheorghe Alexandru Iancovici, Refugiaţi din calea „pericolului roşu”. Pagini din cronica perioadei: aprilie 1944 – mai 1945 (I-II), în „Redeşteptarea”, Lugoj, II, 14. Istoria Românilor 2010, III = Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. III, Gene- zele româneşti, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti. László 2008 = Francisc László, Tânărul György Ligeti şi muzica româ- nească. Menţiuni răzleţe, în „Muzica”, Bucureşti, XIX, 4 (76). 439

Lohan [1922] = Dr. Vasile Lohan, Istoricul Liceului „Coriolan Bre- diceanu”, în Anuarul III al Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj pe anul şcolar 1921-1922, Tipografia Naţională, Lugoj. Malcolm 2011 = Noel Malcolm, George Enescu. Viaţa şi muzica, Editura Humanitas, Bucureşti. Miloia 1938 = Ioachim Miloia, Raport istoric, în Anchetă monogra- fică în comuna Belinţ, Tipografia Românească, Timişoara. Muntean 2004 = Vasile V. Muntean, Spiritualitate bizantină şi ro- mânească, Editura Marineasa, Timişoara. Olariu [1954] = Caius Olariu, Date statistice privind activitatea Operei Române de Stat din Cluj timp de 35 stagiuni. 1919- 1954 (13 septembrie 1919 – 31 august 1954), dactilogramă, ORC, 24.007/1, Cluj. Onițiu 1914 = Anuarul L. Gimnazial gr.-or. Român din Brassó (Brașov) și al școalei reale pe al 64-lea an școlar; 1913-1914, Publicat de Virgil Onițiu, director, Tip. A. Mureșianu: Branisce & Comp., Brassó (Brașov). Pascu 1957 = George Pascu, Filarmonica de Stat „Moldova” Iași. 1942-1957. Cincisprezece ani de activitate, Iași. Pascu – Gherman – Braica 1980 = G. Pascu, L. Gherman şi L. Braica, Filarmonica „Moldova”. 1905-1980, Iaşi. Pascu – Sava 1987 = George Pascu, Iosif Sava, Muzicienii Iaşului, Editura Muzicală, Bucureşti. Pocrean 1937 = Dr. Emil Pocrean, Petru Borlovan. Un distins medic filantrop, în „Fruncea”, Timişoara, număr de Crăciun. Popa 2009 = Florinela Popa, Mihail Jora, un modern european, Editura Muzicală, Bucureşti. Popovici 1985 = Martha Popovici, Convorbiri cu Zeno Vancea, Edi- tura Muzicală, Bucureşti. Predescu 1940 = Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Mate- rial românesc. Oameni şi înfăptuiri, Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti. Săvulescu 2008 = Medina Săvulescu, Reînhumarea lui Eftimie Murgu – o mărturie istorică, ziarul „Răsunetul” –, în „Banat”, Lugoj, V, 4 (52).

440

Sbîrcea 1965 = George Sbîrcea, Dimitrie Popovici-Bayreuth, „Cân- tăreţul pribeag”. 1860-1927, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR, Bucureşti. Sbîrcea – Olariu 1957 = George Sbîrcea şi Caius Olariu, Traian Grozăvescu (1895-1927), Opera de Stat din Cluj, 15 februarie. Sfetca 1943 = Petru Sfetca, De vorbă cu maestrul Gh. Pavel, prim- dirijor al Operei Române din Cluj, în „Dacia”, Timişoara, V, 103, 3. Sinaci 2009 = Radu Sinaci, Alexandru Mocioni, incursiuni muzicale, Editura Mirador, Arad. Stan 2005a = Constantin Tufan Stan, Societatea Corală „Lira” din Lugoj, Editura Marineasa, Timişoara. Stan 2005b = Constantin-Tufan Stan, Soprana Virginia Şepeţian şi baritonul Titus Olariu, doi solişti români din Banat, pe mari scene lirice din Europa, în vol. Muzica – dialog intercultural. Confluenţe muzicale interculturale în Banat/ Musik als interkultureller Dialog. Das Banat als euroregionaler Klangraum, Kongressbericht, Timişoara/Temeswar, 23.-25.09.2005, Editor coordonator/Herausgegeben von Franz Metz, Edition Musik Südost, München. Stan 2007a = Constantin-T. Stan, Zeno Vancea – etape biografice şi împliniri muzicale, Editura Tim, Reşiţa. Stan 2007b = Constantin Tufan Stan, O scrisoare inedită a lui Lucian Blaga, în „Orizont”, Timișoara, XIX, 8 (1.499). Stan 2008a = Constantin-Tufan Stan, Laurian Nicorescu. Compozi- torul şi artistul liric, Editura Anthropos, Timişoara. Stan 2008b = Constantin-Tufan Stan, Titus Olariu. Artistul şi epoca sa, Editura Anthropos, Timişoara. Stan 2009 = Constantin-Tufan Stan, György Kurtág. Reîntoarcerea la matricea spirituală, Editura MediaMusica, Cluj-Napoca. Stan 2010 = Constantin-Tufan Stan, De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică la Corul „Ion Vidu”. 1810-2010. 200 de ani de cânt coral românesc la Lugoj, Editura Eurostampa, Timişoara. Stan 2011 = Constantin-Tufan Stan, Muzicieni din Banat, Editura Eurostampa, Timişoara. 441

Stan 2012a = Constantin-Tufan Stan, Mihail Bejan – autorul primei traduceri în limba română a „Cronicii notarului anonim al regelui Béla”, Editura Eurostampa, Timișoara. Stan 2012b = Constantin-Tufan Stan, Monografia muzicală a comunei Belinţ. Geneza şi destinul unei capodopere, în Sabin V. Drăgoi, Monografia muzicală a comunei Belinţ. 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate / XXX Coruri aranjate şi armonizate după melodiile poporale culese, notate şi alese din comuna Belinţ, Ediţie anastatică îngrijită de Constantin-Tufan Stan, cu un studiu muzicologic al lui Constantin Catrina şi un studiu lingvistic de Simion Dănilă, Editura Eurostampa, Timişoara. Stan 2013 = Constantin-Tufan Stan, Vasile Ijac. Părintele simfonismului bănăţean, Editura Eurostampa, Timişoara. Stan 2014a = Victor Vlad Delamarina – acuarelist, Ediție îngrijită, prefață și studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Edi- tura Eurostampa, Timișoara. Stan 2014b = Felician Brînzeu, Scrieri, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Editura Eurostampa, Timișoara. Stan 2015 = Constantin-Tufan Stan, Liviu Tempea. Pianistul-compozitor, Editura Eurostampa, Timișoara. Stan 2017 = Constantin-Tufan Stan, Ioan Vidu. Doinitorul Marii Uniri, Editura Eurostampa, Timișoara. Stan 2018 = Constantin-Tufan Stan, George Enescu. Consonanțe bănățene – cronici, evocări, interviuri, omagii, mărturii, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Eurostampa, Timișoara. Stoianov 1976 = Carmen Stoianov, Ioan Scarlatescu. Un nume la început de secol, Editura Muzicală, București. Stratan – Muntean 1981 = Ioan Stratan, Vasile Muntean, Monu- mente istorice bisericeşti din Lugoj, Prefaţă de †Nicolae, Mitropolitul Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara. Suciu 1977 = I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Edi- tura Mitropoliei Banatului, Timişoara. Todorescu 2010 = Simion Todorescu, Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Filiala Lugoj, Editura Eurostampa, Timişoara. 442

Toma [f.a.] = Bujor Toma, Istoricul Parohiei Jabăr, dactilogramă, Parohia Ortodoxă Jabăr. Tomi [1997] = Ioan Tomi, Filarmonica „Banatul” Timişoara. 50 ani de activitate. 1947-1997. Monografie, Editor: Filarmo- nica „Banatul” Timişoara, Tipografia „Dinamis Print”, Ti- mişoara. Tomi 2001 = Ioan Tomi, Corul Filarmonicii „Banatul” Timișoara. Monografie, Editura Mirton, Timișoara. Tomi 2007 = Ioan Tomi, Filarmonica „Banatul” Timișoara, Ad Sexagesima Anniversaria, Editura Excelsior Art, Timișoara. Tomoni 1999 = Dumitru Tomoni, surse identificate la DTAN, fond Pretura Plăşii Făget, dosar 9/1944, f. 104, în Făget. Mono- grafie istorică, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj. Ursu 1941 = Nicolae Ursu, Al treilea concert simfonic la Opera Română din Cluj-Timişoara, în „Dacia”, Timişoara, III, 33. Voicu-Arnăuțoiu 2013 = Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Constantin Silvestri. Biografie necunoscută, Ars Docendi, Universi- tatea din Bucureşti. Voileanu-Nicoară 1945 = Ana Voileanu-Nicoară, Concertul profesorilor de la Conservatorul Particular de Muzică al municipiului Timişoara, în „Făclia”, Timişoara, 6 iulie.

443

444

INDICE DE NUME

Aaron, Florian 29 Anca, Leontin 310 Acker, L. 238 Andreescu-Skeletty, M. 380 Adam, Ad. Ch. 126, 391 Andrei 363 Adler, Guido 172 Andrei, T. 386 Ady, Endre 325 Andrieșescu 428 Afganistan 408 Anglia 165 Africa 408 Antonioli, Jean-François 261 Africa de Sud 408 Antropov, S. 239 Agache, Mihai 274 Arad 17, 60, 65, 69, 85, 87, 91, Agadici 286 97, 98, 118, 145, 185, 186, Aiud 67, 299 195, 197, 198, 201, 202, 204, Alba Iulia 34, 88, 378 261, 271, 272, 292, 297, 301, Albert, Eugen d’ 222, 263 306, 394, 409 Albini, Tit Liviu 88-90, 148 Arató, Andor 265, 266 Albini, Vasile 144 Ardeal 23, 29, 36, 45, 51, 59, Albotă, Vanda 258-261 108, 158, 176, 180, 191, Albu, Ion 213 196, 210, 283, 310, 338, Albu, Sandu 39 361, 374, 431 Alecsandri, Vasile 190, 378 Ardelean, Ligia 416 Alessandrescu, Alfred 289 Ardeleanu, I. 328 Alexandrescu, Al. 232 Arffer, Johann 101 Alexandrescu, Grigore 128 Argenteuil-Paris 41 Alexandrescu, Margot 322 Arghir, Olimpia 156 Alexandrescu, Sică 157 Argintaru, C. 298 Alexandrini, Al. 342 Arpad, duce 75 Alexandru, Ioan 370 Artôt, J. 149 Alexandru, Tiberiu 115, 119 Athanasievici, Constantin 54-56, Almășan, Augustin 322 58 Amandia, Virgil 105 Athanasievici, E. 69 Amiraș, Gabriel 261 Athanasievici, Sofia 58 445

Athanasievici, Ștefan 56, 57 357, 374, 395, 401, 402, Athanasievici, Terezia 58 404, 405, 410, 421, 428 Attila, rege 75 Banatul Timișean 18 Avram, Ioan 206 Bánffi, Györgyné 140 Avramescu, Emilia 148-150 Banloc 54, 147 Barbu, Aca de 199 Baba, Corneliu 232 Barbu, Filaret 38, 41, 106, 114, Babeș, Titus 209 119, 152, 155, 161, 170, 179, Babeș, Vincențiu 58, 63 204, 216, 218, 234-238, 240, Babșa 104, 106 263, 265-268, 289, 310, 316, Bacău, Ioan 104, 106, 108, 158, 386, 398, 414 266, 349 Barbu, Gelu 398, 410 Bach, Johann Christian 313 Barbu, Petre 70, 71 Bach, Johann Sebastian 235, Barbu, S. 62 258, 324, 395, 396 Bart 363 Baciu, Ștefania 379 Bartók, Béla 40, 170, 263, 265, Bäcker, Matthias 261 266, 278, 331, 335, 407, Bad Hersfeld 261 412-415, 420 Badura-Škoda, Paul 261 Barzu, Traian 72 Baiski, Dușan 158 Basarabia 204, 336, 435, 435 Baiulescu, Maria 138, 148, 283, Basel 247, 408 284 Bassani, Giovanni Battista 200 Balinț 104, 105, 128, 306 Báthory, Sigismund 57 Balogh, Francisc 152, 171, 398, Bätzel, Ludwig 261 400 Băcilă, Dan 247 Balogh, I. 349 Băcilă, Daniela 243, 247, 249 Balthazard, Victor 127 Băcilă, Șerban Cristian 416 Banat 9, 12, 18, 26, 29, 35, 40, Bălan, Flavius-Sebastian 272 45, 48, 54, 59, 66, 79, 96- Bălan, Gheorghe 249, 251, 252, 100, 103, 108, 112, 117, 118, 255 123-125, 127, 141, 143, 145, Bălan, Ioan 345 155, 168, 177, 178, 180, 181, Bălan, Nicolae, mitropolit 17, 195, 205, 206, 224, 235, 240, 108, 180 248-250, 255, 268, 276, 278, Bălteanu, Viorica 435 285, 287, 288, 306, 316, 329, Bănățeanu, Ion Luca 299 331, 337-339, 343, 344, 347, Bănuț, Aurel P. 155, 377, 378

446

Bănuț, G. 379 Bentoiu, Pascal 331 Băran, Coriolan 208 Béranger, Pierre-Jean de 133 Bărnuțiu, Simion 29 Berceanu, Ștefan 57 Bătești 236 Berdeanu, Alexandru 52 Bârleanu, Iftimie 232 Berényi, Maria 31, 59, 354 Bârsan, Mircea 233, 238, 239, 319 Berg, Alban 162, 172 Bârsan, Zaharia 155, 158, 182, Berger, H. 156 204 Berlin 41, 182, 192, 258, 260- Bârsan-Sadoveanu, Marietta 128 263, 306, 308, 309, 400 Becicherecu Mic 56 Berté, Heinrich 156 Bédier, J. 127 Berthelot, D. 127 Beethoven, Ludwig van 39, Berthelot, Henri 122, 123, 127 138, 146, 163, 211, 233-235, Bethlen, G. 342 266-268, 297, 312, 314, 319, Bichigi 236 328, 379, 391, 394, 408 Biffis, Paolo 166 Beetz, Ulrich 261 Bihor 22, 57, 75 Beghei 241 Birăuț, Hortenzia 149 Beiuș 185 Bireescu, Alexandru 130, 152, Bejan, Cornelia 63-65 342 Bejan, Corneliu 66 Bireescu, Iosif 126 Bejan de Jabăr, general 58 Birou, Virgil 96, 320 Bejan, Gheorghe 57 Biserica Albă 390, 391 Bejan, Livia 61, 67 Bistrițianu, Alexandru 45 Bejan, Mihai Angelo 55, 58 Bistrițianu, Ioan 131 Bejan, Mihail 28, 54, 57-63, 66- Bitolia 23 78, 137 Bizet, Georges 201, 223 Belgia 262 Bîrlea, Victor 127, 205 Belgrad 125, 169 Blaga, Cornelia 382, 383 Belinț 13, 21, 56-58, 94, 105, Blaga, Dorli 212 106, 108, 109, 185, 187, Blaga, Lucian 131, 184, 208, 243, 244, 246-251, 255 212, 213, 279, 382-384, 419, Bellini, Vincenzo 146 426, 431 Belloni, Gaetano 145 Blaj 31, 33, 185, 347 Belu, Mircea 410 Blănaru-Russu, Maricica 156 Bena, Augustin 171, 232, 280, Blidaru, Nicolae 417 281, 292, 316, 326, 349, 379, Bloch, Ivan 394 380 Boar, V. 313 447

Bobescu, Emil 157 Botiș, Teodor 186 Bobescu, Jean 221, 222, 318 Botoșani 396, 407 Boboc, Nicolae 302, 416 Bottez, Sorin 416 Bobora, Ana 278 Bournemouth 165 Bobora, Octavia 126 Bozovici 104 Bocșa 35-37, 56, 285, 357, 358, Brady, Agneta 298 391, 397 Brahms, Johannes 64, 171, 201, Bocșa Montană 35, 36, 104, 167, 235, 258, 300 187, 286, 287, 292, 355-359 Braica, L. 235 Bocșa Română 36, 37, 51, 104, Braniște, Maria 149, 172, 364, 287, 291, 292 377, 378, 391 Bocșa Vasiovei 167, 397 Braniște, Valeriu 68, 70, 71, 78, Bocu, Sever 178 84-86, 106, 126, 149, 159, Bodó, Maria 31, 221, 261 172, 238, 339 Bogdan, Vasile 317, 409, 410 Brașov 87, 208, 212, 215, 232, Böhm, Karl 366 280, 282-284, 360, 361, 369, Bojincă, Damaschin 15, 29 419 Bolat, Amarilli 186, 206 Bratescu, Traian 186 Boldur 187 Bratu, Lava 261 Boldureanu, Ioan Viorel 251, 256 Bratu, M. 235 Bolintineanu, Dimitrie 204 Braun, Dezső 119 Boncioc, Ghiță 154, 155 Brădicean, L. 126 Bonciu, Dem. 69 Brădiceni 36 Bonciu-Locusteanu, Elena 375 Brăiloiu, Constantin 349, 420 Borlova 180 Brănești 236 Borlovan, Dimitrie 356, 359 Brătescu, Călin 416 Borlovan, Petru 167, 355-357, Brătianu, Gheorghe 131 359 Brătianu, I. 379 Borlovan, Scumpina 356 Brătianu, Ion I. C. 108-110 Borodin, Alexandr 319 Brânzeu, Nicolae 297 Boroș, Alexandru 298, 322, 325 Breazul, George 115, 119, 292 Boroș, Ioan 13, 14, 34, 57, 352, Breban 287 354 Brediceanu, Caius 62, 122, 123, Borșan, Dana 261 127, 138, 180, 213, 354 Borza, Alexandru 348 Brediceanu, Coriolan 18, 20, 22, Borza, E. 231 27, 35-37, 45, 50, 57, 62, 64, Bosfor 132, 429, 431 66, 143, 144, 213, 338, 356 448

Brediceanu, Cornelia 377 206, 209, 227, 228, 237-239, Brediceanu, Iuliana 144 261, 262, 268, 271, 272, Brediceanu, Mihai 382, 410, 415 276, 277, 281, 282, 285, Brediceanu, Sanda 382 287, 289, 290, 294, 303, Brediceanu, Tiberiu 44, 46, 51, 306, 307, 321, 328, 331, 52, 62, 111, 115, 119, 126, 334, 337, 339, 349, 372, 138, 171, 179-181, 195, 198, 375, 382, 386-388, 391, 395, 209, 210, 213, 223, 224, 399, 400, 407, 413, 416, 276-279, 281, 282, 292, 300, 419, 420, 427, 428, 435 304, 361, 378, 382, 386, Buda 14, 19, 59 390, 399, 401, 418, 419-421 Budapesta 11, 14, 16, 17, 22- Brediceanu, Vasile 20, 144 24, 30, 33, 37, 40, 41, 51, Brediceanu-Blaga, Cornelia 213, 52, 58-60, 62, 69, 87, 95, 382 118, 170, 174, 207, 209, Brediceanu-Mazzuchi, Eugenia 229, 248, 263, 265, 293, 360, 361 330, 334, 343, 343, 354, Brenciu, Marius 416 356, 371, 400, 407 Breviman, Flor 316 Budinț 104-106 Brînzeu, Felician 130, 131-133, Budințian, Ion 36 380, 425-432 Budoiu, Marius Vlad 416 Brînzeu, Nicolae 130, 132, 342, Bugarin, Grigore 350, 351, 387 344, 345, 427 Bugel, Eugen 109 Brînzeu, Pia 426, 430 Bujor 236 Brînzeu, Pius 134, 135, 410, 426 Bulandra, Lilly 156 Broască, N. 239 Bulgaria 268 Broșteni 286 Bunea, Ștefan 296, 298 Bruckler, Gheorghe 328 Burada, L. 235 Bründl (Bringl) 286 Burger, Anton 49 Bruxelles 165, 262 Burjuc 207 Buciu, Mircea V. 386, 387 Buzdugan, Gheorghe 229 Bucovina 145, 293, 307, 308, Buziaș 199, 290, 349 377, 434 București 29, 33, 48, 52, 55, 85, Caccini, Giulio 200 90, 95, 99, 104, 111, 113- Cacova 286, 390 115, 118, 127, 128, 130, Caldara, Antonio 200 131, 149, 156, 159, 161-165, Cantacuzino, colonel 191 171, 175, 177-179, 181, 193, Capatti, E. 327 449

Carabelli, Georg Edler 353 Cehoslovacia 328 Carada, Eugen 144 Celarianu, Mihai Mitrea 163 Caragiale, Costache 143 Celibidache, Sergiu 396 Caragiale, I. L. 131, 155, 289, Cerna, Mia 380 426, 431 Cernăuți 29, 68, 179, 222, 227, Caranica, Ioan 348 307-309, 318, 319, 326 Caransebeș 17, 20, 35, 36, 38, Chastain, Nora 261 56, 65, 72, 103, 104, 123, Chelaru, Carmen 234 185, 186, 271, 358, 391, 404 Cherciu, Viorel Dorel 94, 256 Caraș 18, 19, 54-56, 61, 140, Chiffa, Victor 353 145, 286, 291, 364, 413 China 388, 408 Caraș-Severin 14, 17, 46, 69, Chiper, Mihai 256 127, 185, 338 Chirescu, I. D. 290 Caravia, Nicolae 413 Chiriac, Mircea 331 Carmen Sylva, regina României Chișinău 179, 270, 271, 435 30 Chizătău 16, 20, 28, 46, 94-97, Carol I, regele României 33, 101, 103-106, 108, 109, 111- 150 115, 117-120, 250-252, 254- Carp, I. 232 256, 339, 371 Casals, Pablo 40, 412 Chopin, Frédéric 52, 63, 146, Castaldi, Alfonso 277, 306, 307 266, 426 Catrina, Constantin 94, 243, Chován, Koloman 174 244, 246, 248 Chován, Richard 174 Catrina, Cornelia 248 Ciacova 45 Cădariu, Dionisie 16, 102 Cicio-Pop, Ștefan 89, 91, 229 Cădariu, Ioan 377 Ciclova Montană 286 Cădariu,Trăilă 102 Ciclova Română 286 Căliman, Ion 243, 251 Cimponeriu, Ioan 35, 138 Călinescu, George 152 Ciolac, George 316 Căpățână, Silvia 307 Ciolan, Antonin 233-235, 242, Căpâlnaș 30 319 Cărăbaș, Ioan 114 Ciolan, Eliza 239 Cărăbaș, Traian 105 Cionca, Aurelia 316, 413 Câmpulung 271 Cionca, Robert 316 Cârnecea 286 Ciortea 286 Ceaikovski, Piotr Ilici 39, 64, Ciuchici 286 234, 235, 267, 297, 319, 320 Ciupe, Aurel 411 450

Ciurdea-Coresi, Theodore 415 Cornea-Ionescu, Alma 206, 308, Ciuta 185, 186 311, 312, 314-316, 321, 325, Clain de Sad, Samuil 186 414 Clemenceau, Georges 125 Corneanu, Cornel 357 Cliciova 207 Cosgaria, A. 62 Cluj-Napoca 17, 41, 43, 89, Cosgaria, Emilia 62 114, 134, 140, 151, 154-158, Cosma, Aurel 180 161, 164, 165, 171, 173, Cosma, Lucia 108 177, 197, 199-201, 207, 209, Cosma, Mihai 416 220-222, 227, 228, 230, 232, Cosma, Octavian Lazăr 31, 277, 247, 263, 277, 280, 281, 369, 413 292, 294, 300, 301, 305-307, Cosma, Partenie 59 309, 310, 313, 317, 319, Cosma, Viorel 31, 277, 278, 386, 322, 326, 327, 330-332, 340, 413 343, 348, 349, 354, 363, Cosmin, Radu 361 375, 379-381, 399, 400, 407, Costa, Iosia-Emanuel 272 416, 419 Costa, Maria 380 Colan, N. 17 Costi, Lucian 244 Comarnescu, Petru 155 Costin, Maximilian 159, 173 Comes, Liviu 244 Costin, Mircea 163 Comișel, Emilia 331 Costin, Olga 41 Comloșu Mare 256 Costin, Rodica 163 Comșa, Gheorghe 24 Coștei 104, 105, 128, 179, 230, Comșa, Grigorie 201 390 Constantinescu, Aurel 349 Cotruș, Aron 298 Constantinescu, Costică 234, 238 Covaci, Dorel 111 Constantinescu, Grigore 416 Covaci, Ioan 97, 98, 112, 117 Constantinescu, Luminița 416 Covasna 248 Constantinescu, Paul 94, 174, Cozma, M. 349 181, 183, 245, 247, 289, 335 Craiova 144, 271 Constantinescu, Radu T. 233, Crăciun-Karácsony 54 236-240, 247, 289, 308, 319 Crăciunescu, George 105 Constantinescu, Veturia 165, 166 Crecan, Daniel 355 Constantinescu-Jurca, Terezia 349 Crenian, Alexandru 35 Constantinopol 75, 76 Crenian, E. 103 Contrea, Aurel 209 Crețiu, Claudia 371, 372

451

Crișan, I. 378 Deleanu, Marcu Mihail 247, 251 Crișana 338 Delibes, Léo 386 Crișianu, Ionel 199, 209, 377, Delly-Szabó, Géza 245 378 Demeter-Grozăvescu, Mira 216 Csáki, Georgiu 29 Densusianu, Aron 60 Csontos 363 Densusianu, Ovid 182 Cuclin, Dimitrie 171, 181, 237 Denza, Luigi 223 Cucu-Bănățeanu, Ion 103 Deva 271, 272, 345 Cunctator, Fabius 64 Diaconovich, Corneliu 73, 74, 339 Cupcea, Mary 156 Diehl, Ch. 127 Curtici 185, 186, 202 Digore, Ion 272 Curuțiu, Iosif 201 Dijon 131 Cuteanu, Eugen 244, 245, 292, Dima, Gheorghe 64, 65, 171, 294, 304, 311, 312, 322 197, 209, 211, 280, 281, Czegka, Ioan 197 313, 371, 378, 379, 390, 391 Czegka, Iosif 44, 50, 64, 65, Dima-Bologa, Maria 64 371 Dimitrescu, Angela 128 Czerny, Carl 64 Dimitrescu, Constantin 314 Czitrom, Géza 394, 398, 407 Dinicu, Grigoraș 235, 319 Dionne, Ferdinand 132, 133, 379, Daminescu, Rodica 156 430 Dan, Elena 360 Dippon, (Georg) Gheorghe 152, Dan, Imre 407 263, 268, 398, 400 Dan, Paul 274, 394, 406-408 Dobra, Alexandru 50 Darim, V. 238 Dobreanu, Gheorghe 251 Dascălu, Crișu 71 Dobrin, George 17, 45, 62, 64, Dașcă, Ion 298 66, 122, 338, 341 David, Ioan 71 Dobrin, Maia 375 Davideanu, Dorin 256 Dobrin-Rădulescu, Elena 148, Davila, Alexandru 86 371, 372, 377 Daudet, Alphonse 133 Dobrozemsky, Gabriela 322 Dăianu, Elie 26, 27 Doclin, Octavian 368 Dănilă, Simion 94, 244, 246- Doda, Traian 63 252, 255, 256, 423, 426, 435 Dogariu, Sorin 244, 394 Deak, Francisc (Pescariu) 22 Dohnányi, Ernst 41, 265 Debussy, Claude 266 Doinaș, Ștefan Augustin 249 Deda-Mureș 204 Domboș, Andreas 274 452

Domenichini, Jean-Luc 395 Eftimiu, Victor 380 Domide, Leon 324 Egher, Maria 346 Donath, Marieta 369 Eisikovits, Max 181, 325 Donizetti, Gaetano 64, 146, Elenescu, Emanuel 235, 239 152, 197, 201 Eliade, Aurel 277 Doroftei, L. 235 Elisabeta, împărăteasă 169 Doroghi, Alexandru 423 Elisabeta, regina României 150 Doubrawsky-Stanek, St. 318 Elser, Konrad 261 Dozești 386 Elveția 220, 263, 270, 327, 396 Drăgan, Josif Constantin 416 Eminescu, Mihai 61, 152, 194, Dragoescu, Ioan 20 204, 374-379, 381 Drăgălina, Patriciu 69 Enescu, George 40, 111, 126, Drăghici, Ioan 28, 106 148, 149, 173, 180, 191, Drăghici, Vesa 102 233-235, 265, 266, 277, 280, Drăgoescu, Ioachim 286 303, 304, 307-309, 313, 319, Drăgoi, Sabin V. 94, 100, 106, 326, 395, 398, 404, 412, 115, 119, 152, 161, 179, 181, 415, 419 183, 230-232, 235, 240, 243- Eperjes 143 247, 256, 263, 278, 285-294, Erfurt 261 296, 304, 310, 317, 319, 327, Espèrey, Franchet d’ 128 328, 330-332, 335, 399, 410, Essen 260, 262 420 Esser, H. 64 Drăgsinești 236 Estefan, Florin 399 Drăguescu, Dorel 317 Esterházy, Lajos 140 Drăgulinescu-Stinghe, Elena 375 Dresda 14, 152, 220, 227, 228, Falconieri, Andrea 200 399, 400 Farkas, Ferenc 330, 331 Dulău 54 Farkas, Iosif 143 Duma 132 Farret, Léon 125 Dumbrăveni 375-377 Faur, Ioan 19, 21, 298 Dumitrescu, G. 144 Făget 14, 28, 62, 104, 207-209, Dumitrescu, Gheorghe 368 224, 230, 232-242, 318, 319, Dunaievski, Isaak 334 363, 380, 427 Dușoiu, Margareta 360 Fărcaș, Alexandru 416 Dușoiu, Maria 360 Fârdea 236 Dușoiu, Stela 360 Fejérpataki, László 72 Dvořák, Antonin 235 Feldinger, Gottfried 146 453

Feldman, Edmund 169, 364 Gafencu, Grigore 161, 209 Fell 365 Gaga, Victor 302 Ferdinand I, rege 107-109, 208, Gal, Wilhelmina 298 351, 361 Galetaru, Traian 256 Ferdinand al V-lea, rege 353 Galiciu, D. 148 Fernbach, Felicia 298 Galilei, Galileo 133, 429 Ficătar 58 Gall, Franck 415 Fielitz, A. von 64 Galliny, Franz 46 Filip, Vasile 128 Gană, George 384 Firca, Gheorghe 183, 299 Garabet, Alexandru 234, 235, Flechtenmacher, Alexandru 340 238, 240, 307, 308 Flondor, T. 390 Gașpar, Gheorghe 286 Florea, Anca 416 Gașpar, Ion 287 Florei, Nicolae 397 Gașpar, Mihail 355 Florența 240 Gavrilescu, Traian 199, 221 Florescu, Demetriu 27, 62, 338 Gându, Cornel 148, 363 Florescu, E. 287 Gârda, George 104, 207 Florescu, Sofia 62 Gârda, Ioan 114 Focșani 271 Gârda, Isac 102 Foeni 54 Gârliște 286 Fogarași, Vasile 12 Gelu, voievod 76 Folescu, George 205 Geneva 267 Földvári, Ernő (Páldi, Ernest) Genova 396 134, 263-265, 325, 327, 394, Georgescu, Constantin 234, 317 407 Georgescu, George 228 Fotino-Negru, Aurelia 326 Georgescu, Paul 144 Fotino-Negru, Titi 316 Georgescu, Remus 253, 254, Fougères, G. 127 261, 302, 394 Francisc al II-lea, împărat 55, 56 Georgescu-Breazul, George 115 Francisc I Ștefan de Lorena Georgescu-Postelnicu, N. 388 168, 169 Georgescu-Vâlcea, Al. 380 Franconville 41 Gerber, Friedrich 152 Fränkl, Ákos 40 Germania 64, 261, 268, 328, Freiburg 396 368, 370, 396 Freund, Leo 220, 221, 224 Gershwin, George 326 Frențiu, Valeriu Traian 123, 124 Gheorghiu, Ștefan 395 Frunzescu, N. 144 Gherea, Ionel 413 454

Gherga, Vasile 387 Grapini, Maria 274 Gherman, L. 235 Graz 27, 29 Gherteniș 355 Grădinari 390 Ghika, Leon 375, 376 Grădinariu, Emil 106, 109 Ghina, George 56 Greiz 261 Giordani, Giuseppe 200 Grieg, Edvard 266, 426 Giulvezan, Ovidiu 251 Grigore Levitul 389 Giurgiu, Rodica 251, 253 Griselini, Francesco 169 Giussani, Irene 353 Grofșoreanu, C. 178 Givulescu, C. 325 Grosu, Oana 272 Glad, voievod 76 Groß 363 Gladna Română 236 Groza, Marian 355, 359 Glimboca 365 Groza, Petru 328 Gluck, Chr. W. 177, 200, 268, Grozăvescu, Traian 41, 151, 317, 323, 395 152, 157, 158, 171, 195, Godinova 36 196, 199, 206, 207, 216-218, Goga, Octavian 301, 378, 426, 220, 225, 229, 234, 270, 429 398, 400, 410, 420 Goga, Veturia 180 Grozdan, Dorian 320 Goilă, D. 106 Grozescu, Iulian 60 Gojdu, Ana 23 Gruescu, Constantin 243, 251, Gojdu, Atanasie 23 255 Gojdu, Emanuil 17, 19, 21, 22 Gruici, Constantin 58, 101 Goldiș, Iosif 186 Gruni 128 Goldmark, K. 267 Guarnieri, Silvio 165 Golopenția, Anton 178 Gurasada 207 Golumba, Sava 230, 323, 379 Gurbediu 57 Gomboșiu, Liana Maria 251 Gurguț, I. 62 Gomboșiu, Ștefan 155, 251 Gusti, Dimitrie 245 Gossec, Fr. 313 Gușcă, Macarie 36 Götz, Kurt 157 György Gábor, K. 174 Gounod, Charles 195, 198, 199, Gyula 20, 433 201, 222 Grabovschi, Atanasie 54 Hainisch, Michael 128 Grabovschi, Constantin 54 Halle 261 Gräfendorf, Paul 402 Halmoș, Gheorghe 407 Graff, Anna 262 Hamburg 41, 396 455

Hamsea, Augustin 87 Humperdinck, Engelbert 366 Händel, G. Fr. 197, 200, 313 Hun, Irma 263 Harambașa, I. 148 Hunedoara 34 Harghita 248 Hart, Carol 363 Iabuca 16, 389 Hartmann-Janovitz, Alice 263 Iamandi, Gheorghe 413 Hartofilax, Hurmuz 389 Iana-Mihăilescu, Manuela 418, Hase, Wally 261 421 Hațeg, Ioan 20 Iancovici, Gheorghe Alexandru Hațeg, Rosa 61 240-242, 381, 423, 425, 426, Hațeg, Titus 21, 26, 59, 61, 66, 428, 431 338, 339, 356 Iancu, Avram 88, 89, 91, 92, 95 Hațieganu 21 Iancu, Ioan 16, 43, 51, 60, 256 Hațieganu, Emil 209 Iancu, Ion 415 Hauschild, Wolf-Dieter 408 Iancu-Iancovici, Nica 43, 46, Haydn, Joseph 16, 234, 213, 47, 60, 95, 256, 340 314, 323, 324 Ianculescu, Alexandrina 148 Heine, Heinrich 152 Ianculescu, Cornelia 62 Herac, Angelica 256 Ianculescu, Ofelia 138 Heraru-Bobora, Ana 391 Ibsen, Henrik 157 Herbay, Silviu de 191 Ictar 104, 105 Herendești 124 Ienea, Ioan 33, 34 Herskovits, Auguszta 325 Ifrim-Costea, Cosmin 416 Heuberger, Richard 187, 188 Ignea, Constantin 138, 363 Hidu, I. 237 Ijac, Vasile 161, 244, 249, 279, Hoca, Gr. 313 293-297, 299-303, 309-313, Hock, J. 84 316, 321, 323, 324 Hodoș 124 Ilea, V. 386 Holder, Albrecht 261 Ilidia 286, 390 Holender, Ioan 314, 415 Ilina, Camelia 272 Holstein, F. 64 Illovics, Iosif 59 Hossu, Vasile 34 Illyés, Judita Clarisa 163, 174, Howard, Leslie 261 364 Hrabal, Octavian 326 India 408 Hubic, Francisc 348, 349 Indy, Vincent d’ 249, 303 Hübsch, Eduard 150, 380 Inucu 331 Humița, Silvia 298 Ioanovici, Gheorghe 54 456

Ioanovici, Ella 377 Jagamas, János 331 Ioanovici-Caliva, Pavel 54 Jakabfi, Imre 145 Ionescu, D. 238 Janovitz, Béla 40 Ionescu, I. D. 144 Járdányi, Pál 331 Ionescu-Milano, Ștefan 380 Jebeleanu, Alexandru 299 Iorga, Aureliu 149 Jelescu, Paul 307 Iorga, Ecaterina 149 Jena 104 Iorga, Ioan 347, 386, 387 Jernovits 363 Iorga, Iosif 20 Jianu, Ionel 208 Iorga, Nicolae 85, 86, 232, 249 Jimbolia 233 Iorga, Sabina 387 Jitini 286 Iorga, Silvia 138, 148-150 Jivcovici, Pantelimon 12 Iorga, Tiberiu 387 Jivi, Cornelia 64, 65 Iorga, Vasile Axente 286, 387, Joandrea, George 136, 138, 278 388 Jompan, Dumitru 243, 251, Iorga, Victoria 148 256, 366, 403-405 Iorga Burencea, Ioan 127 Jonas, Émile 50 Iosif, Șt. O. 376, 379, 430 Jonet 127 Iovan, Ioan 422, 423 Jora, Mihail 161, 165, 183, 279, Iovița, Ion 59 311 Ioviță, Luță 299 József, Attila 325 Iran 408 Jurca, Maria 148 Irimescu, Ion 232 Jurca-Mitar, Elisabeta 126, 391 Isac, Emil 279 Issekutz, Aurel 40 Kállai-Markovitsné, Viorica 325 Istanbul 131, 425, 427, 428, Kálmán-Kirschner, Oszkár 394, 430, 432 398, 400, 407 Itu, Octavian 286 Kanitz, Ernst 172, 174, 364 Iugoslavia 261, 268, 328 Karácsonyi (Crăciunescu), Guido Ivan, Nicolae 320 146 Ivan, Silvia 296 Karajan, Herbert von 366 Ivanov, G. M. 268 Kardos, Angela 265 Ivașcu, George 382, 383 Kardos, Magda 325, 327 Izvin 106 Karlik, Petre 101 Karlsruhe 261, 274 Jabăr 58, 185, 186, 187, 201, Kassel 261 379 Kecskemét 40 457

Kecskeméti, Aureliu 29 Ladea, Romul 320 Kekeș 20 Lahovary, Alexandru 191 Kienzl, Wilhelm 167 Lämberg 167 Kintzl, Otto 167 Lamezia Terme 262 Kinzl-Bintinger, Wilhelmine 167 Lapteș, Titus 156 Kirchner, Hermann 378 László, Árpád 174 Kiriac, D. G. 103, 106, 277, László, Francisc 140, 334 306, 349 Laurian, A. T. 29 Kirițescu, Al. 157 Lazăr, Andrei 102 Kiss, Ida 146 Lazăr, C. 103 Klee, Hermann 171 Lazăr, Eugen 310 Klein, Iosif 265, 266 Lazăr, Simeon 102 Klemm, Hans 272 Lăcătușu, Ioan 248 Klepper, Leon 369 Lăutaș, Mircea 98, 112, 117 Klepper, Ralf 370 Lăzărescu, Ioan 387 Klepper, Walter Mihai 368-370 Lăzărescu, Vasile 17, 31, 32 Klöss, Hedda 152, 268 Leahu, Gh. 232 Kodály, Zoltán 40, 170 Leandre, A. 134 Koetsier, Jan 408 Leclair, J.-M. 395 Komzák, K. 314 Lehár, Fr. 156 Kondratjewa-Schmiedel, Lehmann, Johann 141 Larissa 261 Leipzig 64, 68, 261, 276, 343, Konek 59 407 Kopitar, B. 15 Lemoigne, Henri 124, 126 Kossuth, Lajos 91, 92 Lenhardt 363 Kovács-Brunn 125 Leoncavallo, Ruggero 171, 199, Kövesdy, Nelly Ana Paulina 217 226, 365 Kral 341 Leria, Charlotte 277 Kreisler, Fritz 235 Leucușești 306 Liadov, Anatoli 328 Kreutzer, Conr. 340 Lichtenstein 363 Kristóffy 35 Ligeti, György 94, 245, 247, Kunwald, Ernst 308 248, 253, 293, 294, 330-335 Kupfer, Renate 416 Lighezan, Nicolae 100, 286-288, Kurtág, György 132, 263, 264, 291 326, 331, 381, 394, 398, 401, Liiceanu, Gabriel 250 406, 411, 425, 426, 430 Lina, Amalia Ștefania 244 458

Lina, Ilie 395 366, 368-372, 374, 375, 377, Lipatti, Dinu 181 379-381, 386-389, 391-395, Lipova 80 397-400, 402-417, 420, 422, Lipovan, Atanasie 292 423, 425, 427, 428, 430, Liszka, Anton 64, 136, 140, 413 435, 436 Liszka, Johann 136 Lugojel 128 Liszt, Franz 30, 50, 63-65, 145- Lunga 363 147, 174, 267, 278, 297, Lungu, Nicolae 386 371, 389, 412, 413 Lupașcu, Florence 323 Liuba, Pavel 286 Lupea, Dim. C. 148, 363 Liuț, Dan 256 Lupu, Alexandru 50, 193 Lobonțiu, G. 103 Lodovici, Cesare Vico 157 Macarov, Alexei 298 Loewe, C. 64 Madia, Roberto 166 Lohan, Octavian 56, 380 Madincea (Madin), Victor 365, Londra 165 366, 398, 400 Los Angeles 333 Madincea, Ioan 365 Lovinescu, Eugen 152 Madrid 262 Löwenstein 261 Madytos, Hrisant de 389 Luca, V. 126 Maeterlinck, Maurice 426, 429 Lucaciu, Vasile 37 Maftei, Ernest 232 Lugoj 12-14, 17-20, 22, 26-29, Mager, Andrei 17 33, 34, 38, 40, 41, 43-46, Mahler, Gustav 365-367 49-51, 54-58, 61-64, 66, 67, Maior, Alma 62, 150 72, 74, 78-82, 85, 95, 103, Maior, Ioan 126 104, 109-111, 113-115, 118, Maior, Petru 15, 103 120, 122-128, 130, 131, Maior, Sidonia 62, 124 133-137, 140-147, 149-152, Maiorescu, Titu 47, 276, 277 154, 157, 161, 165, 167-171, Makai, Adalbert 55 173, 177, 178, 180, 182, Malcher, Rudolf 306 185-187, 194, 201, 208, 209, Malcolm, Noel 303 213, 220, 229, 230, 234, Man, Teodor 59 237-240, 244, 258, 259, Mandl, M. 355 262-264, 266-269, 271-274, Manea, C. 377 278, 305, 306, 318, 326, Manea, Trăilă 102 338-340, 342-345, 348, 351- Mangiuca, Simeon 20 357, 359, 362, 363, 365, Maniu, Adrian 279, 419 459

Maniu, Aurel 21, 69 Mânerău 409 Maniu, Ioan 59 Mârcina 104, 286, 390 Maniu, Vasile 143 Medrea, A. 190 Mannheim 274, 406, 408 Mehadia 169, 356 Manolescu, Gabriel 115 Méhul, É.-N. 376, 377 Maramureș 59, 338 Mendelssohn-Bartholdy, Felix 64, Marcovăț 99, 287, 390 300 Marcu, Ioan 80 Menumorut 75 Marcu, Nicolae 389 Merișescu, I. C. 154 Marga 403 Merkel, W. 139 Maria, regina României 107 Metz, Franz 41, 411 Maria Tereza, împărăteasă 169 Mețianu, Ioan 69, 186 Marianescu, Ioan 348 Meyerbeer, Giacomo 171 Marienescu, Atanasie Marian Meyerson, Mitzi 261 20, 44, 60, 77, 374 Meynal 127 Marin, Constantin 247, 372, 373 Miclău, Iosif 33, 350 Marineanu, V. 232 Miclăuș, Raluca 244 Mario, E. A. 152 Miclea, Nistor 105, 108 Marschner, Wolfgang 396 Micu, Costa 105 Marsovszky, Árpád 137 Micu, Gheorghe 349, 350 Martiniuc 232 Micu, Iosif 102 Martinovici, Iri(e)na 354 Miculescu, Ioanichie 59 Martonne, Emmanuel de 127 Miculi, Carol 52 Mascagni, Pietro 211 Miescu, Iosif 20 Massenet, Jules 201, 234, 395 Mihaescu, Aurel 342 Maurer, Ludwig Wilhelm 313 Mihai I, regele României 39, Max, Eduard de 128 161, 135, 321, 346, 403 Maxim, Catinca 360 Mihali, Ioan 59 Maximilian, I. 360 Mihali de Apșa, Maria 51 Maxiny, Aurel 380 Mihali de Apșa, Victor 51, 63 Măidan 286 Mihăescu, M. 295 Mămăligă, Leonida 380 Mihuț 363 Mănăștiur 236 Mihuțiu, Ioan 56 Mărcuș, Ștefan 114, 209, 377, Mike 363 378 Milano 191, 195, 263 Mânăstirea Căldărușani 132, 346 Millo, Matei 144 Mânăstirea Neamț 345 Miloia, Ioachim 57, 58, 286 460

Miloia, Virgil 295, 302 Mugur, Viorel 298 Minulescu, Ion 429 München 41, 47, 377, 396, 407 Mircea, Mihail 296, 298, 323 Muntean, Nicolae 55 Mircovăț 286 Muntean, Vasile 70, 72 Miriță, Vlad Constantin 416 Munteanu, Mihail 128 Miron Cristea, mitropolit 392 Munteanu, Nicolae 20 Miron Românul 60 Mureș 175 Missits, Constantin 138 Mureșan, Nicolae 287, 292 Miu-Lerca, Constantin 320 Mureșanu, Andrei 340 Mizuguchi, Satoshi 416 Mureșianu, Iacob 31, 157 Mocioni, Alexandru 16, 26-32, Murgu, Corneliu 415 46, 63, 377 Murgu, Doru 302 Mocioni, Andrei 58 Murgu, Eftimie 12-15, 52, 229, Mocioni, Antoniu 60, 63, 68, 110 356 Mocioni, Ecaterina (Catinca) 31 Musicescu, Florica 407 Mocioni, Eugen(iu) 27, 62 Musicescu, Gavriil 339, 340, Mocioni, Ionel 28, 129 349, 368, 379, 391 Mocioni, Terezia 28 Musta, Virgil 286 Moftinu Mic 345 Moga, Radu 151 Naco, Chiril 54 Moldova 29, 145, 232, 270-272 Naco, Cristofor 54 Moldova Nouă 104 Nadașd 154 Moldovan, Iuliu 209 Nagy, Robert 416 Moldovan, Ștefan 29 Napoleon, împărat 168 Moldoveanu, Eugenia 416 Narice, Ernesto 277 Molinari, Bernardino 308 Nasta, Wilhelm 171 Mongolia 388 Năsăud 185, 187 Moniom 287 Năsturaș, C. I. 380 Monteverdi, Claudio 200 Neagu, Cristian 261 Monția, Emil 380, 386 Neamțu-Ottonel, Nicolae 156 Moscopole 54, 352 Nedbal, Oskar 307 Moscova 159 Nedelcu, Alecsandru 353 Moys, Antoniu 352 Nedelcu, Căldărașu (Țintariu) 352 Mozart, Wolfgang Amadeus Nedelcu, Constantin 291 140, 152, 156, 234, 235, 258, Nedelcu (Dima), Damaschin 352 265, 267, 307, 312, 314, 323, Nedelcu (Dima), Dimitrie 352- 324, 368, 386 354 461

Nedelcu, Teodora 62 Novac, Mihai 288 Nedelcu-Hauptmann, Ana 353 Novi Sad 12, 268 Negrea, Marțian 183, 311, 316 Negru, I. 354 Oancea, Mara 327 Negru, Simona 256 Oancea, Nicolae 284, 349 Nemoianu, Petre 177, 178, 180 Obreja 365 Nețic, Natalia 272 Ochialbi, Nicolae 128 Neumann, Carol 174, 267, 398, Ochs, Siegfried 328 400, 407 Ocna de Fier 37, 251, 255, 287 Neumann, Filip 46 Odaka, Tadaaki 408 New York 331 Odessa 234 Nicoară, Diodor 254 Oesterreicher, L. 325 Nicolaevici, Octavian 298 Ognand 76 Nicolescu, Alexandru 157, 345, Ogrintchouk, Alexei 261 348 Ohaba 57, 105 Nicolescu, Marius 315 Ohaba Forgaci 106 Nicorescu, Amarilli Maria Ohaba Timișană 104 Cornelia 206 Olariu, Aida Speranța 225 Nicorescu, Aurora Victoria Olariu, Aurora 207 Amalia 185 Olariu, Caius 199, 230, 311 Nicorescu, Ioan 185, 186, 202 Olariu, Cornel 199, 216 Nicorescu, Laurian 185, 187- Olariu, Daniel 272 191, 193, 195-197, 199, 200, Olariu, Nora 225 202, 204-206, 379, 398, 400 Olariu, Santuzza 212, 231 Nicorescu, Rea Silvia 185 Olariu, Sebastian 207, 230 Nicorescu-Redl, Maria H. 194, Olariu, Titus 14, 207-209, 211, 379 213, 216-218, 220-224, 226, Nietzsche, Friedrich 376 228, 229, 231, 363, 399, 400 Nistor, D. 103 Olariu, Vasile 104 Nișulescu, Ana 380 Olteanu, Ion 154 Niš 268 Olteanu, G. 69 Noroc, Alexandru 435 Ona, Doina 272 Nosec, Carol 235, 238, 240, 242 Onae, Gheorghe 114 Nosec, Dolfi 238 Ondříček, František 307 Nott, Jonathan 293, 333 Onițiu, Virgil 208 Nottara, Constantin 156 Oprea, A. 62 Novac, Aurel 286, 292 Oprea, Marian 250 462

Oprea, Traian 390 Paris 125, 127, 128, 165, 171, Oprescu, G. 132, 379 192, 249, 263, 270, 276, Opriș, Ghiță 114 278, 303, 323, 372, 395, Oradea 17, 23, 58, 186, 209, 396, 413 220, 261, 301, 348 Partoș 54 Oravitzan, Silviu 401 Pascaly, Matilda 374 Oravița 14, 20, 28, 61, 65, 69, Pascaly, Mihail 61, 144, 374 99, 169, 285-288 Pascaru, Petru 240 Oravița Montană 167 Paschill, Iosif 278 Oravița Română 35 Pascu, Alfredo Dorin 416 Orăștie 34 Pascu, George 235, 236 Orendi-Hommenau, V. 380 Pascu, Filip 46 Ormanji, Alexei 272 Pascu-Becineagă, Livia 46, 49, Orșova 99, 123, 216, 217, 220 50, 389 Ostoici, B. 298 Pașcu, Ștefan 216 Otescu, Ion Nonna 311 Pauck, Friedrich (Fritz) 38, 39 Otto, Gerlinde 261 Paul, episcopul Transilvaniei 73 Ötvös, Gabor 408 Paul, Florin 41, 394-396, 401 Oțetea, Andrei 208 Paul-Giovaninetti, Dana 41 Paulian, I. Ștefan 36, 106, 391, Palco, A. 62 392 Palestrina, Giovanni Pierluigi da Pavel, Constantin 199 313 Pavel, George 161, 233, 235, Palfi, Ileana 326 305-311, 313-320, 326-329 Palm, Jozefának 140 Pavel, Ileana 326, 327 Pálmai, Lajos 186 Pavel, Vasilie 306 Pancan, Cornel 287, 291, 292 Pavel-Nicoliță, Sofia 306 Pančevo 261 Pavelescu, Cincinat 376 Pandrescu, Elena 128 Păcățian, V. Teodor 37, 63, 69 Pantea, Ionel 416 Păcurar, Dorin 416 Pantelei, Christian 272 Păru 345 Pap, Teodor 20, 22 Păscuțiu, V. 138 Papa Pius al X-lea 34 Peia-Vojkicza, Clara 41, 258, Papavionne, R. 133 259, 262-265, 267, 268, 411 Papazoglu, Nicolae 307 Peitz, Johannes 261 Papilian, Victor 151 Pera, maistor cizmar 144 Paraschievici, G. 62 Peri, Jacopo 200 463

Perian, Ioachim 36 Pocreanu, Mihai 20 Perianu, Ștefan 43, 51, 52 Poienar, Ana 23 Perlea, Ionel 181, 289 Poincaré, Lucien 127 Peștean, Aurora 62, 138 Polonia 261, 328 Peștean, R. 62 Pop, Alma 125, 126 Petculescu, George Augustin 144, Pop, Andrei Liviu 29 155 Pop, Ant. 190 Peteanu, Aurel E. 52, 134 Pop, Isidor 66, 126 Petersburg 68 Pop, Lya 171, 199, 221 Petrassevich, Cornel 411, 416 Pop, N. 313 Petrassi, Goffredo 166 Pop de Băsești, George 63 Petrescu, Cezar 152 Popa, Alla 302 Petrescu, Constantin 144 Popa, Costin 416 Petrescu, Ioan Dumitru 175 Popa, Florinela 161 Petrescu, Raul 244 Popa, Mircea 300, 304, 310, 316, Petric, Cornel 355 329 Petrichevich-Horváth, Lázár 145 Popa, Petrică 156 Petrila 286 Popa-Lisseanu, Gheorghe 73 Petroșani 130, 259, 271, 272 Popasu, Iosif 69, 305 Petrovici, Baziliu 56 Popescu, A. 387 Petrovici, George 56 Popescu, Aurel 343 Petrovici, Ioan 187 Popescu, Constantin 20 Petrovici, Ștefan 63, 137, 187, Popescu, Eugen 163 338, 341 Popescu, George 380 Petrovici, Zorella 307 Popescu, Hristache 239, 308 Petrovici-Stoichescu, Dimitrie 13 Popescu, Iosif 305 Pfeiffer, Moritz 56 Popescu, Paul 297 Philipp, Ella 298, 407 Piccini, Niccolò 200 Popescu, Vasile 380 Piroi, Mihai 272 Popescu-Corbul, C. 237 Pistolea, Vasile 247, 256 Popescu-Michaud, Marie 134 Piteiu, Filomella 199 Popețiu, Simeon 20, 62 Piteiu-Georgescu, F. 315 Popovici, Ana 207 Pleșu, Andrei 249 Popovici, Aurel C. 267, 268 Ploiești 375 Popovici, Constantin 54 Plotschi, Petru 298 Popovici, Dimitrie 381 Pocrean, Emil 355 Popovici, Doru 173 464

Popovici, George 66, 207, 256, Pușcariu, Dora 360 338 Pușcariu, I. 360 Popovici, I. 17 Pușcariu, Sextil 213 Popovici, Ioan 255 Putici, Iuliu 114 Popovici, Iosif 70, 71, 78, 106, 207 Rabega, V. 239 Popovici, Lelia 41 Racine, Jean 133 Popovici, M. 152 Racolța, Alexandru 398 Popovici, Martha 171, 173, 317 Racovița 306, 349 Popovici, Maxim 36 Raina, Elena 349 Popovici, Naum 54 Rajacici, Iosif 12 Popovici, Nicolae 172 Ralea, Mihail 327 Popovici, Petre 56 Ranftl, Joseph 136 Popovici, S. 62 Ráttkay, L. 138 Popovici, Ștefan 12 Rațiu, Iuliu 33, 345-350 Popovici, Timotei 27, 66, 292, Răcăjdia 286 339, 403 Răchitova 286 Popovici, Titus 342 Rădulea, Toma 286 Popovici, Vlad 89, 90 Rădulescu, Constantin 20, 45, Popovici-Bayreuth, Dimitrie 64, 46, 61 227 Rădulescu, Dimitrie 102 Popovici-Racoviță, Aurel 292, Rădulescu, Elena 62, 64, 65 306, 349 Rădulescu, Gheorghe 354 Porțeanu, Alexandru 435 Rădulescu, Lică 156 Porumbescu, Ciprian 148, 152, Rădulescu, Nicolae 20, 102 250, 313, 371, 372, 390 Rădulescu, Paulina 62, 375 Potsdam 262 Rădulescu, Sofia 46 Pradel, Henri 124 Râmnicu Vâlcea 261, 387 Praga 30, 168 Rânzescu, Jean 232, 315 Predescu, Lucian 185 Recaș 16, 117 Proștean, Nicolae 62, 356 Redl, Maria Hildegard 194 Proșteanu, Coriolan 378 Redl, Francisca Josephina Prut 275, 336, 342 (Tschenett) 194 Puccini, Giacomo 171, 222, 366 Redl, Iosif Roderich 194 Pugnani, Gaetano 235 Reghin 271, 272 Puhalo 208 Rehbaume 234 Pumnul, Aron 29 Reimer 315 465

Reményi, Ede 44 Satu Nou 390 Remetea Luncă 236 Sava, Iosif 235 Rennert, Wolfgang 408 Savu, C. 390 Reschofsky, Sándor 263 Savu, Grigore 149 Reșița 35, 50, 65, 103, 144, Săceni 236 271, 355, 368, 404 Sălaj 345 Reșița Montană 104 Sălbăgel 167, 355-359 Révay 22 Sănătescu, Lazăr 102 Rezei, Fabius 20 Săniuță, Maria 156 Richter 363 Săplăcan, Viorel 416 Rogalski, Theodor 181, 388 Săveanu, Maximilian 310 Roma 34, 79, 166, 191, 345, 428 Săvescu, Emil 298 Românu, Ion 299, 326 Săvulescu, C. 239 Rosa, Salvator 200 Săvulescu, Medina 230 Rosetti, Alexandru 430 Sânnicolau Mare 27, 28, 54, 168 Rossini, Gioachino 16, 146, Sârbova 253 314, 365, 377, 391 Sârbu, Gherasim 109, 110 Roșca, D. D. 208 Sârcu, Polihronie 68 Rotariu, Pavel 87, 120, 354 Sbârcea, George 157 Rozsa-Vasiliu, Ana 199, 400 Sbârcea, Petre 416 Rubinstein, Anton 64 Sbiera, Ion G. 68 Rudăria 14 Scarlatescu, Ioan 203, 276-278, Rusia 188, 191 280, 281, 284 Rusova Nouă 286 Scăiuș 348 Russo, Tamara 322 Scheletti, Gheorghe 64, 377 Rusu, Liviu 325, 327 Scherf, Francisc 64 Russu-Șirianu, Ioan 88 Schieszler, Nikolaus 137 Schieszler, Zsigmond 398 Saint-Saëns, Camille 230 Schiff, András 261 Salanus, duce 76 Schlinger 363 Saligny 46 Schmidt 362 Sallustiu 138 Schrecker, Franz 306 Sárkány, Gabriel 223, 325 Schönberg, Arnold 162, 172, 173 Sarti, Giuseppe 200 Schubert, Franz 64, 65, 146, Sas, Johann 136 152, 156, 171, 201, 235, Sassu, N. 156 258, 267, 278, 349, 371 Satu Mic 128, 229, 409 Schüller, Rudolf 318 466

Schumann, Robert 64, 171, 201, Slatina 168, 169, 286 258, 313 Slavici, Ioan 89 Schwach, Wilhelm 33, 372 Smetana, Bedřich 313, 314 Schwager, Tobias 394, 407 Sofocle 182 Schwandtner, Johannes Georgius Soro, conte de 141 73 Sossi, Sergio 408 Scioponi, P. 356 Soudant, Hubert 408 Scridon, Alin Cristian 26, 94 Spaichingen 268 Sebastian, Mihail 156 Spania 262 Secăreni 163 Späthe, Oscar 375, 376 Secoșan, Lucian 187 Spiess, Ludovic 416 Secoșan-Humița, Silvia 151, 322, Spitzer 363 325 Stan, Dimitrie 115, 179, 268 Seifi, Riza 432 Stan, Gelu, 243, 247, 411 Seracin, George 143 Stanciu, Ștefan 298 Seracin, I. 387 Stancu, Angela 297 Serra, Ciondomenico 165 Stancu, Zaharia 152, 153 Serbia 99, 144, 270, 271, 287 Stankovits 363 Severin 28, 135, 194, 208, 229, Statele Unite ale Americii 270, 233, 237, 363, 379 272, 373 Sfântu Gheorghe 248 Stefani, Iosefina 168 Sfetca, Petru 308, 320 Stefani, S. 62 Sibiu 24, 63, 67, 69, 78, 87, Stegărescu, Adelina 322 122, 123, 262, 339, 340, 378 Steiner, Franz 216, 217, 222 Sighet 132, 299, 346 Stephănescu, George 30, 64 Silvași, Augustin 138 Stern, Marjorie 272 Silvestri, Constantin 165 Sternheim-Szterényi, Malvine 400 Simionescu 232 Steurer, Hugo 407 Simionescu, Gogu 316 Stoenești 271 Simionescu, Roman 234 Stoia, Achim 165, 239 Simonescu, Leontin 148 Stoiacovici, Attila 354 Simonescu, Tuliu 343 Stoian, Gheorghe 24 Simonescu, Virgil 342, 343, 348, Stoian, Ioan 377 377 Stoianov, Carmen 277 Simu, Coriolan 379 Stoica, Daniel Mina 416 Sinding, Christian 380 Stoica de Hațeg, Nicolae 169 Singer, Nora 221 Stojkovits, J. 174, 267 467

Stragea, Sorin 111, 274 Șepețian, Virginia 398, 400 Strasbourg 134 Șerb, Teodor 22 Stratan, Ioan 70, 366 Șerban, A. 62 Strauss, Augustin 143 Șerban, Gabriela 256 Strauss, Johann 328, 332 Șerbănați-Villalva-Briones, Strauss, Richard 197, 201, 235, Emanuela 272 332, 366, 367 Șerbănescu, Mircea 327 Stravinski, Igor 334 Șinca, Eva 296 Strâmtoarea Surducului 168 Șoarec, Miron 298 Stroescu-Evițchi, Maria 322 Șoimoșan, Tasia 349 Stupariu, Doina 99 Șorban, Guilelm 209 Suciu, I. D. 54, 57 Șuman, Constantin 114 Suciu, Ioan 313, 325, 326 Șuman, Damaschin 102 Suppé, Franz von 62 Șumski, Vadim 296 Surducu Mic 236 Szántó, Theodor 41 Tabacu, Elvira 298, 322 Szeged 186 Tabar 363 Szende, Béla 19, 137 Taiwan 408 Szeryng, Henryk 396 Tango, Egisto 318 Szidon-Kardos, Angela 174, 267 Tardini, Fani 144 Tarjanyi, Valeria 298 Șaguna, Andrei Baron de 29, 54, Tarnavski, Tit 325, 326 67, 392 Tartini, Giuseppe 235, 395 Șandru, Dumitru 428, 430 Tașcău, Remus 111, 254, 268, Șandru, Sanda 416 368, 369, 381 Șanovița 250 Tăslăuanu, O. C. 378 Șchiopu, Teodor 115 Târgoviște 106 Șepețian, Io(a)n 104, 115 Târgu Jiu 271 Șepețian, Ioniță 16, 43, 51, 95, Târgu Mureș 160, 162, 163, 118, 389 173, 174, 184 Șepețian, Lucian 94, 95, 97, 118, Târnăveni 248, 293, 330 120 Târziu, Constantin 256 Șepețian, Sever 43, 95, 96, 106, Teglașiu, Ladislau 345 113, 114, 119 Tel Aviv 263, 407 Șepețian, Trifu 16, 95-97, 102, Tempea, Iosif 33, 208 112-114, 117, 118, 250-252 Tempea, Letiția 148

468

Tempea, Liviu 43, 171, 277, 407, 410, 414, 416, 418, 278, 305, 337, 375, 376, 420, 423, 435 378, 379, 413 Timișoara-Elisabetin 104 Tempea, Lucreția 43 Timiș-Torontal 178 Teoctist, patriarh 346 Tinca 22 Teodoreanu, Ionel 241, 242 Tincova 403 Teodorescu, Dorin 416 Tisa 75 Teodori, E. 62 Titulescu, Nicolae 342, 344 Teodorovici, Iosif 20 Tițu, At(h)anasie 55 Thailanda 408 Tîlvan, Magda 156 Thibaudet, J. 239 Tocineanu, Dimitrie Petrescu Thököly, Sava 15 125, 126, 174, 182, 265, 267 Thomas, Ambroise 201 Todorescu, Simion 35 Thomici, Virgiliu 20, 50, 66, Toduță, Sigismund 326, 327 137, 138, 339 Tokyo 408 Thunemann, Klaus 261 Tolnai, Béla 322 Ticvaniu Mare 28, 286 Tolstoi, Lev 157 Ticvaniu Mic 286 Toma, Bujor 187 Tietz, Fr. 266 Toma, Iosif Ionel 94 Tiffa, G. 148 Toma, Rădulea 286 Timiș 60, 61, 63, 70, 127, 136, Tomescu-Ciomu, Elisabeta 395 141, 146, 179, 245, 249, 250, Tomi, Ioan 39, 221, 243, 251 255, 306, 342, 346, 347, 362, Tomm, Béla 309 386, 392, 402, 429 Tomoni, Dumitru 233 Timișoara 12, 13, 31, 32, 37-39, Tonciulescu, Paul Lazăr 72, 73 46, 55, 56, 65, 69, 70, 78, Topla 236 87, 88, 95, 99-101, 103-105, Topliceanu, Constantin 156, 178 108, 109, 113-115, 117, 119, Topolovățu Mare 28, 106, 220 120, 141, 145-147, 151, 155, Török, Radu 272 156, 159-161, 165, 176-178, Torontal 127 180, 209, 212, 217, 220, Toscanini, Arturo 366 223, 230-232, 240, 244, 253, Toth, Andrei 174, 267 256, 257, 260-262, 271, 272, Traian Vuia 236 274, 276, 285-292, 294, 296, Transilvania 23, 73, 144, 145, 297, 301, 305, 309-311, 313, 181, 276, 278, 293, 330, 314-317, 319, 327, 328, 331, 331, 377 358, 379, 393, 395, 399, Trebur 368 469

Trei Scaune 40 Ursu, Sandru 102 Triest 353 Ursulescu, Constantin 194, 380, Triteanu, Veturia 420 398, 400 Tuculia, August 20, 62 Usingen 261 Tuhutum 76 Usubuu 75 Turhan-Tan, M. 432 Utvin 175 Turnu Severin 144 Üveges, Mimi 360 Twarowska, Aura 400, 402, 409, 418, 420, 421 Valea Almăjului 377 Tzigara-Samurcaș, Alexandru 106 Valea Bârzavei 286 Valea Bistrei 403 Țara Românească 144, 145 Valea Cărașului 286 Țăruș, Anastasia 272 Valea Mare 54 Țenchea, Ioan 157 Valeapai 55 Țepelea, Gabriel 132, 133, 379, Valéry, Paul 133 380 Valker, Ștefan 33 Țichindeal, Dimitrie 56, 246 Vancea, Ioan 168-170 Țiplea-Temeș, Bianca 247 Vancea, Ioana Zita 159, 162, Țirioi, Nicolae 315 164, 170, 321 Țiucu, Ioan 33, 128, 208 Vancea, Johanna 168 Țiucu, Ștefan 128 Vancea, Judita Clarisa 163 Țompo, Livia 366 Vancea, Maria 50 Țurcanu, Constantin 311, 312 Vancea, Octavian 167 Vancea, Olga 159 Udria, Constantin 13 Vancea, Petru 168, 169, 364 Uhland, Ludwig 379 Vancea, Zeno 31, 41, 50, 42, 45, Ujeicu, Constantin 199, 221 115, 119, 123, 126, 159, 160- Ungaria 17, 18, 23, 27, 79, 84, 163, 167, 169-176, 180, 181, 144, 154, 333, 339, 433-435 183, 184, 267, 280, 294, 300, Ungur, Victor 380 304, 305, 310, 311, 317, 318, Ungureanu, Anna 371, 373 321, 356, 364, 386, 387, 397, Ungurianu, Emanuil 69 398, 411, 423 Uniunea Europeană 435 Vancea, Zeno Andrei 159, 164, URSS 336, 388 170, 321, 322 Ursu, Nicolae 95, 96, 111, 112, Vanciu, Iosif 154-158, 379 115, 118, 119, 231, 244, 250, Vargoz 127 252-256, 312, 313, 325, 420 Varna 268 470

Varșovia 213, 261 Viena 13, 30, 41, 71-74, 140, Vas 154 151, 155, 160, 162, 167, Vasi, Gheorghiță 255 168, 170, 174, 176, 182, Vasilie, Alexandru 127 185, 187-190, 192-195, 202, Vasiova 167, 286, 287, 292 207, 213, 216, 217, 218, Vatican 348 220, 222-225, 227, 232, 248, Văcărescu, Elena 135 276, 277, 283, 290, 306, Vărădean, Mircea 98, 287 309, 310, 313, 317, 329, Vărădean, Vasile 98-100, 285- 330, 334, 338, 353, 355, 291 356, 363, 365, 377, 379, Vărădia 390, 391 397, 399, 400 Vâlcea 386 Vieru, Anatol 253, 254 Vârșeț 12, 13, 16, 49, 99, 270, Vieuxtemps, Henri 149 271, 287, 389-393 Viliga, Alina 272 Vecchi, Edmondo de 318 Vinocour, Lev 261 Veit, W. H. 64 Vivaldi, Antonio 395 Velceanu, Iosif 35, 36, 100, Vlad, Aloisiu 21 103, 106, 287, 288 Vlad, Ioan 229 Velue 75 Vlad, Laura 62, 150 Venkheim, baron 56 Vlad, Lucia 62 Verdi, Giuseppe 126, 152, 199, Vlad Delamarina, Victor 20, 49, 201, 209, 222-224, 310, 378, 100, 150, 157, 229, 288, 354, 386 375, 409 Veress, Sándor 330 Vlad-Rădulescu, Sofia 45, 46, Vértes, Ludovic 137 48, 49, 52, 106, 372, 375 Vezoc, Iosif 345 Vlahuță, Alexandru 157 Vidu, Ioan 27, 28, 40, 48, 52, Vlaicovăț 390 66, 83, 86, 90, 95, 103, 106, Vlaicu, Virginia A. 148 108, 111, 118, 122, 123, Vlădaia, Irene 149 126, 128, 137, 157, 158, Vogüé, Melchior de 128, 129 168, 170, 179-181, 190, 208, Voicu, Ion 298 237, 249, 274, 278, 339, Voicu, N. 156 306, 339, 340, 349, 372, Voicu-Arnăuțoiu, Ioana Raluca 379, 386, 390-393, 403, 405, 165 407, 409, 412, 414, 420, 436 Vojkicza, Ioan 262 Vidu, Lia 124 Voileanu-Nicoară, Ana 171, Vidu, Luca 386 316, 322, 325 471

Voineag, Ionel 416 Wieniawski, Henryk 149, 266, Voivodina Sârbească 18 298 Voledi, I. 216 Wiesbaden 271 Vrani 286, 390, 391 Wilhelm 363 Vrăbiescu, Gh. 174 Wilkomirska, Wanda 300 Vrăniuț 286 Willer, Iosif 40-42, 45, 170, Vuia, Ignatie 13 262, 267, 395, 407, 413 Vuici, Ioachim 144 Wiltschek, M. 62 Vulcan 130, 427 Wisnovsky, Karol 174, 267 Vulcan, Iosif 58-60, 68 Wolf, Hugo 64, 197, 201 Vulpescu, Traian 316 Wolf-Ferrari, Ermano 235 Wöss, Kurt 408 Wachmann, Eduard 95, 118, Wusching, Conrad Paul 137 339 Wagner, Richard 63, 64, 152, Yamada, Kazuo 408 199, 222-224, 319, 328, 365, Yonnel de la Odéon 128 386 Wallandt, Theodor 174, 267 Zalău 59 Weber, Carl Maria von 233, Zanfir, Doina-Lavinia 272 235, 307, 319, 326, 391 Zasloți, Corneliu 133 Weber, Karoline 91 Zăgănescu, Laura 128 Webern, Anton von 162, 172, Zeytz, G. von 138 173, 364 Zgriban, Dumitru 287, 291 Weigand, Gustav 68 Zirra, Alexandru 181, 234, 238, Weil, Bruno 408 292, 307 Weimar 260-262 Zîmbran, Adrian 255 Weingartner, Felix von 366 Zsizsmann, Rudolf 173 Weisser, Eduard 298 Zufluch, Aug. 327 Weisz 36, 37 Zuiac, Coriolan 37 Weisz, Ernest 109 Zürich 270, 274, 408

472