Să Te Îndoieşti Să Disperi Să Te-Asculţi Gheorghe Grigurcu Ediţia

258 16

Nr. ( ), 20

AnulX1 V,nr. 2 (58), 20 6, BISTRIŢA

? Să te îndoieşti să disperi să te-asculţi – articole despre Alina STAICU, Face to Face 4 Gheorghe Grigurcu de Mircea Popa, Mircea Moţ, Mircea Măluţ, Nicolae Munteanu, Anda Laura Silea, Antoaneta Turda. Poeme şi aforisme inedite, cu două interviuri de Olimpiu Nuşfelean, Victor şi Veronica Ştir??Ediţia Agârbiceanu Cartea de poezie de Andrei Moldovan?? În oglinda lecturii Poezia Mişcării literare: Ion Horea, Vasile Dâncu?? Proza Mişcării literare: Ion Iachim Cu acad. Alexandru Surdu despre gândirea speculativă? Mihai Beniuc în pagini de jurnal?? Gheorghe Glodeanu despre o iubire a lui Cioran Valentin Marica despre Nichita Stănescu ? Niculae Gheran în dialog cu Virgil Raţiu ? Traduceri din literatura ucraineană, greacă şi rusă?? Virginia Nuşfelean despre John Freeman Foto- album cu scriitori?? Parodii de Lucian Perţa CUPRINS

Olimpiu NUȘFELEAN: Revistele literare sînt instituţii flexibile, care îşi confirmă rostul cu fiecare apariţie/ 1 Mircea POPA: Gheorghe Grigurcu și imperativul moral al literaturii/ 3 Mircea MO: Sub semnul începutului/ 9 Mircea MĂLUŢ: Axiomatica metaforei/ 14 Nicolae MUNTEANU: Pornind de la un poem. Infinitul în forma finită a Poeziei/ 16 Anda Laura SILEA: „Imposibila neutralitate” – o posibilă radiografie socio-literară/ 17 Antoaneta TURDA: Gheorghe Grigurcu şi memoria ca leac/ 19 Gheorghe GRIGURCU: Poeme/ 21 Revistă de literatură, artă, cultură Gheorghe GRIGURCU: „Un surogat al increatului”/ 25 Serie nouă Gheorghe GRIGURCU: „Polemica e oricînd necesară pentru a proba conștiina literaturii”/ 31 AnulX51 V, nr. 2 ( 8), 20 6, Bistriţa Gheorghe GRIGURCU: „Scriu, improvizându-mi bibliografia”/ 36 Gheorghe Grigurcu – date bio-bibliografice/ 40 Foto-album Gheorghe Grigurcu/42 Revistă finanată cu sprijinul Ministerului Olimpiu NUŞFELEAN: Ion Agârbiceanu – un puternic povestitor al Culturii Ardealului/ 43 Andrei MOLDOVAN: Maria Pilchin și lirismul tantric/ 45 Iacob NAROȘ: POEZIA – ca un lup încolit de mirare/ 48 Apare trimestrial Ionuţ CARAGEA: Remus Foltoş şi caruselul sentimentelor/ 51 sub egida Uniunii Scriitorilor din România Ion POPESCU-TOPOLOG: Focul din vatră/53 Vistian GOIA: Polemici și mentalităi de azi și de altădată/ 55 Ion BUZAȘI: Un poet uitat/ 57 Editor: Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud Adrian LESENCIUC: Puntea/ 59 prin Centrul Judeean pentru Cultură Icu CRĂCIUN: Despre poezia postmodernă împreună cu Bistria-Năsăud Virgil Diaconu/ 61 Aurel PODARU: „Bătrâne, eşti un tip colosal!”/ 63 Director fondator: Liviu Rebreanu (1924) Ion HOREA: Jurnal/ 66 Vasile DÂNCU: Poezii/ 68 Redacţia: Ion IACHIM: Operaie cu discuri de patefon/ 71 Acad. Alexandru SURDU: Pe marginea gândirii speculative/ 74 Olimpiu NUŞFELEAN - director Ilie RAD: Mihai Beniuc: memorii şi pagini de jurnal/ 78 Ioan PINTEA - redactor-şef Mihai BENIUC: „Eu parcă am murit de o lună de zile sau parcă Virgil RAŢIU - secretar de redacţie m-aş găsi în celula morţii”/ 79 Gela ENEA: Poezii/ 85 Andrei MOLDOVAN Diana Teodora COZMA: Poezii/ 88 Gheorghe GLODEANU: O iubire a lui Cioran/ 90 Coperta: Marcel LUPŞE Valentin MARICA: Spre o certitudine „odihnitoare” (În imagine - Gheorghe Grigurcu) prinSubiectivisme de epocă / 100 Zorin DIACONESCU: Descoperirea întunericului/ 104 Număr ilustrat cu lucrări plastice deAlina STAICU. Menuţ MAXIMINIAN: Despre curăţenia sufletească a Părinţilor deşertului/ 106 Tehnoredactare: Adrian NĂSTASE Persida RUGU: Printre astre și zile/ 108 Corectura: Ionela-Silvia NUȘFELEAN Icu CRĂCIUN: Adrian ion – un scriitor al citadinului contemporan/ 112 Florentina TONIŢĂ: Douăzeci de ani în Siberia/114 Adresa redacţiei: Bistriţa, Maria VAIDA: Context poetic european la Yvonne Rossignon/ 116 Menuţ MAXIMINIAN: Nicula – prin ochii Arhimandritului Dumitru str.A rţarilor, nr. 46/A/16, 420069 Cobzaru/ 118 Telefon/fax: 0749.248708, 0263.233345 Ion BUZAȘI: Tănase și a'lui/119 E-mail:o [email protected] Maria VAIDA: Râul şi apa/ 120 [email protected] Anastasia DUMITRU: Trenul orfanilor sau despre aventura migraţiei/ 123 Web: www.miscarealiterara.ro Adrian LESENCIUC: „Viitorul ne privește”/ 128 Alina-Camelia STANCIU: Modelul și oglinda/ 128 Marketing: Alexandru CÂŢCĂUAN, Scrisoare către Reporter/ 132 De vorbă cu Niculae Gheran (Convorbire telefonică)/ 132 Casa de Cultură a Sindicatelor, Bistriţa. Oleg LIŞEGA: Poezii/ 135 Apariţiile iniţiale ale revistei au fost sprijinite Mark LIVIN: Poezii/ 137 Anna MALIGON: Poezii/ 138 de Casa de Cultură a Sindicatelor Ioanna BOURAZOPOÚLOU: „...desigur, vei fi înţeles deja ce şi S.C. Aletheia, Bistriţa. înseamnă aceste Ithaca”/ 141 Anatoli LEONOV: Acolo unde nu am fost... O miniatură/ 144 Revista apare cu sprijinul Asociaţiei Culturale Virginia NUȘFELEAN: Când scriitorii coboară din raft/ 146 Liviu Rebreanu – Mişcarea literară. Vasile VIDICAN: Quentin Tarantino – viaa și opera unui privitor de filme/ 151 Revista Mişcarea literară este membră A.R.I.E.L. Teodor VIDAM: Nevoia de filozofie morală în prezent/ 155 Diana MORAR: La o cafea cu Alina Staicu/ 161 Tiparul: SC Revox International Prod SRL Bistria Foto-album cu scriitori/ 164 Lucian PERŢA: Parodii pur și simplu/ 176 ISSN 1583-1957 Aurel PODARU: CITITOR DE REVISTE/ 178

Redacţia respectă grafia autorilor. Revistele literare sînt instituţii flexibile, care îşi confirmă rostul cu fiecare apariţie

Revistele literare sînt cele mai flexibile instituţii culturale postdecembriste. În ciuda unei anumite inerţii culturale, mai ales de receptare, a unor clişee de structură, revistele se pliază constant pe pulsaţiile timpului. În această perioadă, nu prea fericită pentru propășirea culturală, şi-au găsit mize de afirmare şi au învins inerţii. S-au reinventat, cînd a fost cazul, pe termen scurt sau pe termen lung. S-au... inventat, mai ales. Aici, la capitolul invenţii, sau „Noi apariţii”, sînt de spus mai multe. În perioada amintită, fastă şi nefastă, în acelaşi timp, pentru publicaţii, revistele literare au făcut faţă unor provocări dintre cele mai diverse, cum ar fi: confruntarea cu un val publicistic aproape năucitor, înspumat de cotidiene şi tabloide; schimbări ale redacţiilor tradiţionale; afectarea interesului pentru lectură şi scăderea acestuia într-o societate ce pune tot mai mult accentul pe vizual; restrîngerea influenţei Centrului sau a Capitalei în condiţiile în care se diminuează spiritul critic, redactorii/ criticii literari fug spre alte domenii de activitate, apar culpabilizări ale „actorilor” din domeniu (în Capitală fiind cea mai mare concen- trare de scriitori suspectaţi de simpatii totalitare, eufemistic vorbind), dispar agenţii pentru abonamente (şefi de instituţii sau chiar de partid care „manageriau” cîndva abonamentele); în provincie, spiritul democratic ia avînt iar actanţii literari de aici devin din ce în ce mai puţin dezinhibaţi; „provincia culturală” îşi promovează tot mai mult nevoia de afirmare, raportul de forţe şi de facilităţi dintre Capitală şi Provincie se schimbă, apar forme noi de promovare a scrisului publicistic, prin internet ș.a.m.d. În această situaţie, revistele din provinciile sau „spaţiile” culturale, altele decît cele constituite în jurul unor reviste zonale tradiţionale, şi-au strigat necesitatea şi şi-au ameliorat continuu condiţia. Pînă să fie recunoscute, mai clar sau mai confuz, ca publicaţii de Editorial interes naţional, au avut de luptat cu inerţii şi mentalităţi... revolute. Şi să se desprindă dintr-o masă confuză de publicaţii inerte, care au apărut – în această perioadă – precum ciupercile după ploaia de... sînge. Cînd, cu sau fără voie, revistele tradiţionale şi-au restrîns tirajul, revistele din provincie au venit (şi vin) ca o alternativă salvatoare în promovarea literaturii şi a culturii în general. Dar, mai mult, au venit să exprime o realitate culturală care îşi cere dreptul la cuvînt; iniţiativele sînt edificatoare. În provincia culturală, în perioada postdecembristă (sau postmodernă?!...), sînt

Olimpiu NUŞFELEAN

Mişcarea literară ♦ 1 editate reviste care îşi confirmă rostul cu obicei de echipa redacţională. Dar, o atitu- fiecare apariţie, vezi Poesis, Conta, Disco- dinea critică explicită e mai greu de afirmat. bolul, Scriptor, Hyperion, Nord Literar, Poeţi şi prozatori găseşti mai uşor, critici – Cafeneaua literară, Caiete Silvane, Acolada, mai greu. Este mai uşor să scrii o poezie decît FeedBack, Antares, Reflex şi, în mod remar- o recenzie. La o poezie pui sau nu o virgulă cabil, gazda unui colocviu anual dedicat sau un punct, originalitatea validează aspectul revistelor, Arca. Bineînţeles că lista mea e discursului, la recenzie ai nevoie de gra- incompletă. Ea doar semnalează o situație. matică, de un minim spirit critic, de Apoi sînt reviste nou apărute precum, să organizarea textului, de cultură în general şi zicem, Apostrof, cu un statut aparte și un de o cultură de specialitate, de orizont literar. standard înalt, despre care nu poți spune dacă Şi, desigur, de motivaţie. Cum poţi motiva exprimă un „centru” puternic sau o financiar o cronică literară care însumează zile „provincie” culturală cu tradiție. Oricăreia de muncă? Apoi umorile, în provincie, sînt dintre revistele enumerate i se poate aduce mai sensibile. Veleitarii sînt mai aproape de oricînd un elogiu binemeritat. Acestea sînt, ca tine. E mai greu să fii obiectiv. Dar, în raport orice altă publicaţie importantă, de interes cu ei, care sînt harnici la scris şi inventivi în naţional, aşa cum s-a afirmat de altfel şi în găsirea banilor pentru tipar, apare o altă dezbaterile recente de la Arad, în cadrul problemă: identificarea şi afirmarea valorilor Colocviului Național al Revistelor de Cultură, „locale” reale, în drumul lor spre recu- din 6-9 mai a.c. noaştere, spre notorietate. Există o serie de Mişcarea literară de la Bistriţa – de aspecte literare – de interes publicistic – care exemplu – s-a ivit din iniţiativa unei mîini de merită şi trebuie promovate în paginile unei scriitori, care, după ce aici au apărut şi dispă- reviste şi care dau o culoare aparte publicaţiei, rut cîteva publicaţii – Pasaj, Steaua Nordului, individualizînd-o şi justificînd-o o dată în dacă nu mă înşel, Viaţa, Cadran, Minerva, plus. Acest aspect trebuie luat mai atent în aceasta din urmă încercînd să refacă o calcul în raportul dintre provincial – în sensul publicaţie tradiţională – aceşti scriitori, vreo bun al cuvîntului – şi naţional. patru-cinci, şi-au zis că trebuie găsită o cale Discuţiile se amplifică în presa online, de a face o publicaţie care să reziste. Acum, cu bunele şi cu relele acesteia. Pe de o parte, desigur, „reţeta” acestei „rezistenţe în cultu- obţii o accelerare a comunicării literare, pe de ră”, în lupta cu incultura, este complicată şi ar alta, te rătăceşti în confuzia dată de prolife- fi iarăși multe de spus. Dar, iată, am găsit rarea mediocrităţii. Oricum, revista pe hîrtie e forţa şi iscusinţa de a ne cîştiga un anumit un privilegiu burghez, care, dacă n-a dispărut suflu, susţinut de muncă, de „materialul clien- în comunism, nu are cum să dispară nici în tului”, ca şi de anumite instituţii locale, care capitalism. Literatura se va folosi de facilită- au venit cu sprijin financiar. Greutăţile pot fi ţile internetului şi ale informaticii, va cunoaşte învinse, dar niciodată de neglijat. anumite simbioze cu diferite arte, dar imagi- Pentru o publicaţie din provincie este o nea literară „scriptică” îşi va păstra privi- mare provocare să cultive spiritul critic, adus legiile. în discuţie de Domnul Nicolae Manolescu la Având în vedere că nu obosesc în lupta colocviul revistelor de la Arad, adică să facă cu necontenitele provocări, că sînt inventive și funcţională o „sită critică” printr-o echipă de inepuizabile, că au ce exprima, revistele lite- critici literari. Spiritul critic, în asemenea rare trebuie privite și considerate ca o realitate cazuri, se impune totuşi prin promovarea unui proteică, funcțională, cu rosturi și roluri anumit standard literar la selecţia textelor, de incontestabile. orice natură ar fi acestea, standard menţinut de

2 ♦ Mişcarea literară

Gheorghe Grigurcu și imperativul moral al literaturii

Mircea POPA

Gh. Grigurcu este fără îndoială decanul Popescu sau Mircea Bradu sau pe cel al lui de vârstă al criticii românești. De peste 50 de Al. Andrițoiu și Ana Blandiana, scriitori ani, el a stat neclintit la datorie, în tinda unei răsăriți dintr-un climat literar cu mare forță de registraturi, cum ar fi spus Perpessicius, iradiere a tradiției locale. Să nu uităm că, în scriindu-și zilnic sau săptămânal anii interbelici, colonelul Gh. Bacaloglu foiletonul său critic, grupajul de înființase aici fundația „Cele trei aforisme sau de poezii pe care le Crișuri”, că seriile mai noi ale trimite spre public. Am spus revistei Familia adunaseră scri- „decan”, deoarece, atât față de itori din toate provinciile Manolescu, cât și față de românești, în special ai Aso- Simion, cele două repere ciației Scriitorilor din Ardeal incontestabile ale scrisului și Banat, că aici se dezve- român contemporan, Gh. liseră frumoasele busturi sau Grigurcu are ascendentul statui ale lui Eminescu, unui debut adolescentin din Vulcan, Delavrancea, că anii de liceu și o implicare scrisul local fusese onorat de totală în scrisul cotidian o Eugeniu Sperantia sau de G. dată cu reînființarea revistei M. Samarineanu, de George Familia la Oradea, în 1965, A. Petre și G. Tulbure, redac- când oficiul critic al acesteia a tori la Gazeta de Vest, că orașul fost preluat cu autoritate, finețe dăduse publicului și câțiva jude- și eleganță stilistică de tânărul cători experimentați ai valorizărilor absolvent al facultății de Filologie literare, precum Vasile Vartolomei și clujeană. Se reîntorcea cu alte cuvinte în Ioan Bradu, sau adăpostise prietenia adoles- orașul în care și-a făcut studiile de liceu, la centină dintre Titus Popovici și Mircea Zaciu una din prestigioasele școli românești de ș.a.m.d. În anii tulburi de după război, când învățământ, Liceul „Emanoil Gojdu”, liceu piața cărții fusese invadată doar de „capodo- care cunoscuse faima directoratului lui Teodor pere” sovietice, când noi, școlarii orădeni de Neș și a unui corp de elită din care făcuse la internate, eram parte, în anii celei de a patra serii a Familiei, trimiși lunar acasă să Să te îndoiești Octav Șuluțiu, iar, mai târziu, profesori care aducem „alimente” să disperi iubeau și practicau scrisul literar în paginile pentru cantină, când unor reviste școlare precum Țara visurilor părinții unora, făcuți să te-asculți noastre, la care debutase elevul Ovidiu chiaburi peste noapte, erau amenințați cu Drimba, sau scriseseră profesorii Titus Roșu, exmatricularea dacă nu intrau în colhozuri, Roșescu, Eugen Groza, Traian Blajovici, sau punerea în scenă a unor piese de Caragiale (O poetul E. Ar. Zaharia, cunoscut sub numele de noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută), în Zaharia Macovei, profesor de română al care profesorii noș tri făceau roluri excepți- surorii mele la Școala Pedagogică, precum și onale, precum profesorul meu de română, care alții mai mulți. Ziarul local Crișana, la care își îl juca pe Trahanache, sau profesorul de rusă, trimisese primele versuri în 1952, primise și un basarabean nărăvit al lui Bachus, erau debutul la distanță de câțiva ani, al lui D. R. momente de adevărată exaltare culturală, mai

Mişcarea literară ♦ 3 ales că aveam ocazia să ne întâlnim cu fetele Apostol, cu suita sa de politruci de rang înalt, de la Liceul „Oltea Doamna” și să luăm o au hotărât să reînnoade tradiția literară a gură de oxigen autentic, prin faptul că orașului reînființând revista lui Iosif Vulcan, deveneau ocazii dintre cele mai fericite să ne încredințând conducerea celui mai talentat întâlnim cu capodopere ale dramaturgiei poet bihorean al momentului, Al. Andrițoiu. noastre. Societatea de Științe Filologice, la Noul redactor șef, trecut și el prin Școala de care tânărul Grigurcu a lucrat după absolvire literatură, a avut inspirația să încredințeze (1958), ne-a oferit, tot cam în acei ani, și oficiul critic al revistei colegului său de câteva dezbateri-conferințe pe marginea unor odinioară Gh. Grigurcu, încredințat că nu face romane recent apărute de G. Călinescu, la care o alegere rea și așa a și fost. Cronica literară am fost duși „cu semnată de tânărul critic a reprezentat pentru ordul” și noi elevii toți cititorii și iubitorii scrisului o surpriză de la internat, întru- dintre cele mai plăcute, deoarece era scrisă cu cât autorul conferin- artă, și cu un neîndoielnic gust estetic, știind țelor era chiar direc- să încercuiască zonele profunde ale operelor torul și profesorul abordate, să atace frontal conținutul plurivoc, meu de română, să pună degetul pe rană acolo unde era cazul, Anchidim Șoldea, într-o rostire bine închegată, obiectivă și unul dintre vectorii francă în judecăți, cu o frumoasă retorică a culturali ai Oradiei, frazei și împerecherilor de cuvinte. I se din plin proletcult cuvenea fără îndoială acest post Lui, tânărului (atmosfera din po- îndrăgostit până peste cap de literatură, vestirea Leul de aur frecventator asiduu al marilor clasici, pentru de D. R. Popescu lectura sistematică a cărora pătimise atâta la am trăit-o pe viu Școala de literatură, dar își luase revanșa fără alături de profesorii îndoială ca student la Cluj, unde ținuse la noștri), ocazie de a popula frumoasele saloane Cercul de literatură câteva faimoase referate, ale Bibliotecii Județene, fostă reședință care făcuseră bună impresie asupra noastră, a episcopească greco-catolică, și care emana studenților din anii mai mici, în rândul cărora pentru noi elevii de atunci un aer de religio- mă număram și eu, dar mai ales a cadrelor zitate și respect pentru cultura intelectuală, noastre didactice, cărora le oferise o lecție de mai ales că frumoasa arhitectură Secession a mare literatură, prin analiza minuțioasă a zonei ne plasa într-o atmosferă de fast și romanelor lui G. Călinescu. Cum nu reușise să opulență burgheză, când perechi de familiști epuizeze expunerea într-o singură ședință, a orădeni ieșeau sâmbăta și dumineca la fost ceva ieșit din comun să asistăm la un fel plimbare pe Corso, îmbrăcați elegant în de întâlnire cu „va urma”, obligându-i pe costume la patru ace, iar consoartele lor, organizatori să ofere perspectiva unui serial. femei atrăgătoare, în rochii vaporoase, făcân- Pe atunci Gh. Grigurcu era cunoscut pentru du-ne să aspirăm și noi la un statut de oameni faptul că era „tobă de carte”, că era un student „respectabili” după terminarea studiilor. Cu care își depășea în multe privințe profesorii câțiva ani mai tânăr decât Gh. Grigurcu, eu prin lecturile sale bogate din varii domenii de însumi am fost trăitor în anii aceia la școlile preocupări, că era, în același timp, admirat orădene, cunoscând de aproape această efer- pentru colaborările sale poetice la Steaua, dar vescență culturală a orașului, și am fost și prin prietenia și stima ce i-o arăta marele prezent în 1965, ca proaspăt colaborator al nedreptățit al poeziei interbelice, Lucian „proaspătului” rector de Oradea, Pervain, la Blaga, împins acum de oficialități pe linie sărbătorirea fastuoasă în sala Teatrului moartă și ținut la distanță de noul tineret Național a centenarului revistei Familia, când universitar care se forma în fabricile de venerabilul Victor Eftimiu a recitat divin din proletcultism ale uzinelor culturale. În timp ce versurile sale închinate lui Eminescu, iar Gh. faima acestuia răzbise până la noi, solicitând

4 ♦ Mişcarea literară în ședințele asociației permisiunea să-l activiști zeloși. În ciuda acestor ochi avizi de invităm la o întâlnire de lectură publică, cereri cancanerii ai unei studențimi dornică de a urmate de fiecare dată de refuzuri apăsate și trece pe răboj fapte mai puțin comune, Clujul de recomandarea de a-l cerceta pe Nagy a rămas pentru fostul său student un loc Istvan, promovat peste noapte chiar rector la miraculos, încrustat adânc în memoria sa de Universitatea Bolyai, iar mai apoi academi- mai târziu, în contrast mereu cu Amarul Târg cian, fapt de un ridicol ieșit din comun, de la Tg. Jiu. Într-un loc găsim la el această într-un timp în care lecturile noastre tot mai poezie: „Clujul,/ Clujul trufaș,/ Clujul îndrăznețe din scriitorii interziși începeau să jugendstil/ ca un demon/ de Vrubel/ în veci dea roade, Gh. Grigurcu avea curajul să-l așezat/ între tine și tine” (Cerc și punct). însoțească pe poet în plimbările sale prin I-a fost dat admirabilului comentator de urbea care dacă îi era ostilă în zona oficială îi literatură care este, marelui devorator de cărți purta o enormă simpatie de public, dovadă că, și disciplinat frecventator de cultură, să sufere atunci când i s-a dat voie să țină o conferință oarecum de nostalgia centrului, într-o viață în despre traducerea sa din Faust, publicul care, așa cum o mărturisește, a avut parte doar clujean devotat a umplut până la refuz sala de provincie și de ținuturi marginale. Pentru Bibliotecii Universitare, dar și scările și noi, acestea n-au locurile în picioare. Putem fi siguri că mai nici o relevanță, ba, tânărul său discipol a fost admonestat și a am putea spune, că pătimit fel de fel de șicane pentru aceste acest mod de viață i- nevinovate convorbiri, așa cum ne-a mărtu- a creat apetitul unei risit-o el însuși într-una din zilele Festivalului faimoase stări de de la Sebeș-Lancrăm din anii trecuți. Curajul turnir, de competiție și rectitudinea sa morală au stârnit, atunci ca continuă, de legio- și acum, zeci de legende în jurul numelui său, nar roman dormind „poveștile” despre modul său de a fi și a echipat și cu armele reacționa trecând repede, din gură în gură, de de bătaie alături, gala un coleg la altul, Gh. Grigurcu fiind de pe ta să răspundă unui atunci ceea ce se cheamă un „caz” de asediu perpetuu și comportament și stil original, care, desigur, nu de confruntare des- era deloc pe placul aparatcicilor de toate chisă cu acel duș- soiurile, „dosarul” său încărcându-se cu noi și man imaginar care noi file, fapt care a tras greu în cumpănă era reprezentarea centrului, așa cum o și atunci când era recomandat chiar de Tudor mărturisește cu oarecare șarm autoironic: Vianu sau de alte personaje de prim plan. „Venit pe lume la o margine de țară/ Soroca Cum multe din întâmplările de la Școala de din Basarabia – n.n./ se vede că am fost menit literatură au devenit între timp publice, ele marginalizării, zodie neomologată, însă cel s-au suprapus și peste cele trăite de el la Cluj, puțin tot atât de reală precum berbecul meu în tovărășia unor colegi de cameră, pe la nativ. De la Soroca și din Gheorghenii cei cu gazdele unde a fost încartiruit, și unde mâna climat polar am fost azvârlit pe diagonală în ocrotitoare a mamei încerca în permanență să Tg. Jiilor anilor 40, care nu era încă Amarul ajungă și să-l aducă pe linia cea bună. Cert e Târg al versurilor mele târzii, ci o oază de că acest Mozart al literaturii tinereților noastre patriarhalitate frustă ce mi-a îndulcit copilăria. n-a putut scăpa multă vreme de ironiile și Apoi, la alt capăt de țară, Oradea, aici am glumele generației, care se credea chemată să viețuit aproape trei decenii...” Locul Clujului judece prin prisma materialismului dialectic și în acest context este foarte bine marcat ca istoric fapte și inițiative care nu erau la fiind „mirificul, pentru mine, Cluj, orașul cu îndemâna mușiței proletculte, într-un timp magic văzduh, în care apropierea marelui când rigorile uteciste și ședințele de excluderi Blaga” l-a marcat pentru totdeauna. De unde, puneau galoane noi pe umerii unor învederați concluzia fericită a acestei stări de „margi-

Mişcarea literară ♦ 5 nalizare”, respectiv: „Mi-am permis luxul, presiuni extra-literare, omul Grigurcu nu s-ar unicul lux în viață, de a-mi visa margina- fi simțit bine, lumea aservită și poltronă de azi lizarea ca pe o capodoperă”. E o frază cheie în l-ar fi ulcerat și l-ar fi măcinat lent. Pentru el existența grigurisceană, frază care trimite la numai servirea devotată a unor țeluri strict imaginea spiritului creator transmisă de la profesionale, lipsite de conotații de orice fel, îl magistru la discipol: aceea de viață în ridică la nivelul misiunii sale insurmontabile, discreție și muncă benedictină, de continuu și pe care și-a asumat-o cu responsabilitate și neștiut efort pe tărâmul creației, prima și plăcere: cea de judecător imparțial de valori. ultima bucurie. O anume cochetărie și un mod de a-și juca În viziunea afirmației de mai sus, luată public propria partitură de destin, îl face să ca axiomă fundamentală de viață, Gh. deplângă starea de luptător singuratic, să arun- Grigurcu ne apare în postura eternului cavaler ce uneori săgeți înveninate asupra provinciei plecat în misiune la Sf. Mormânt să se lupte ca emblemă a neputinței și incapacității crea- pentru o cauză dreaptă, visând mereu să se toare, situație de descentrare, de „rezervație reîntoarcă acasă încărcat de glorie, dar nicio- naturală a mentalității totalitariste”. În ultimă dată preocupat de fapt de această reîntoarcere, instanță, el își poartă cu demnitate și mândrie misiunea primită absorbindu-l până în adâncul condiția de „exilat”, pe care a adoptat-o de ființei sale. De acolo, de departe, scrutarea foarte multă vreme, ca revers la stările zărilor din ținuturile natale e mai benefică și maculate de ambiții ale snobismului literar. E mai aureolată de avânt interior decât peisajul un mod de a fi pe care îl poartă cu demnitate, uniformizat al unui mare oraș, în care cu resemnare, dar și cu onoare, așa cum îi stă singularitatea sa ar fi fost restricționată sau bine oricărui luptător pentru o cauză nobilă. știrbită de alte existențe similare. Într-un mare Dacă intuim bine, nici măcar postura de centru, unicitatea de marginalizat a lui Gh. membru al unei redacții distrofice, cum a fost Grigurcu ar fi fost știrbită, și-ar fi pierdut o la un moment dat cea a Familiei, n-a putut parte din aura sa de „martiraj”, chiar dacă să-l satisfacă pe deplin, tovărășia zilnică a imaginar. Omul Grigurcu ar fi devenit un ins unor frustrați și eretici de tot felul, indiferent comun și nu un ins trăind zilnic supliciul că se chemau Andrițoiu, Radu Enescu, V. damnării, al izolării, din care, compensator, Spoială, Stelian Vasilescu, D. Chirilă sau a putea scăpa numai prin înălțimea sublimă a altora mai mărunți, nu i-a creat cadrul con- spiritului; odată cu pierderea provinciei, el fortabil pentru o evoluție redacțională lipsită și-ar fi pierdut calitatea de „osândit”, de om de riscuri, într-o vreme în care tirania edi- care trebuie să lupte zilnic pentru depășirea torialelor oneroase și a tămâierilor fără perdea acestei condiții. Omul marginilor, Grigurcu, e era o practică curentă. Mulți dintre ei deve- mai plin, mai robust și mai puternic decât niseră dependenți de boema și oratoria de mulți dintre inșii aflați în mijlocul așa-zisului cafenea, lăsând prea puțin timp adâncirii în centru, acolo unde mulțimea de evenimente lecturi fundamentale și perfecționării perso- efemere distrage insul de la preocupări nale, discuțiile interminabile și sterile erau în majore, esențiale și-l aruncă în brațele unei fond potrivnice elementului fundamental al convictualități snoabe și trucate, a unor crezului său literar. A accepta ritmul sincopat gloriole de o zi, în care evoluția snoabă și și uneori aventurier al acestora era foarte orgolioasă în proximitatea rangurilor și re- departe de țelurile și cultura sa literară care îi compenselor mai mult sau mai puțin meritate, erau singure de ajuns pentru hrana sa obținute cu multă poltronerie politicianistă sau spirituală de fiecare zi. Abia în etapa reîncor- cu slugărnicie malonestă, i-ar fi lăsat celui porării în redacție sau în paginile Familiei a drept în cuget și simțiri un gust de totului faimoasei grupări a Cercului Literar de la amar. Într-un astfel de mediu, căruia el i-a Sibiu (Balotă, Doinaș, Negoițescu, Ovidiu opus un altul cât mai aseptic și lipsit de Cotruș) climatul redacțional și profilul

6 ♦ Mişcarea literară Familiei a mai schimbat talerul balanței. elevat și subsumat unui unghi de atac cât mai Afinitatea cu aceștia a mărturisit-o de mai profitabil. Metodologia critică, naratologia și multe ori, atât sub raportul creației lor poetice formele multiple ale esteticii are ocazia să le cât și al celei critice. Cărțile sale principale confrunte pe viu atunci când abordează opera sunt destinate fenomenului poetic românesc – critică a unuia sau altuia dintre confrați, fără a Teritoriu liric (1972), Poeți români de azi neglija formulele spiritului de adâncime pe (1979), Existența poeziei (1986), De la Mihai care să le aibă în vedere. În aceeași măsură, Eminescu la Nicolae Labiș (1989) și criticii lectura cărților de poezie ale poeților mai literare – Idei și forme critice (1973), Critici vechi sau mai noi îi români de azi (1981), Între critici (1983), oferă posibilitatea Peisaj critic (1993-1999), fiind exemplare de a studia și ob- pentru mărturisirea unei vocații, dar și a unor serva pe viu miș- preferințe. Explicația acestor preferințe carea lăuntrică a stăruitoare, dar nu dicotomice, trebuie văzută unei fenomenologii în strânsă relație cu propria sa viziune și literare în curs de structurare temperamentală, de activitate afirmare, să dea ve- împărțită între poezie și practica judecăților de rdicte valabile pen- valoare. Cea dintâi îi oferă posibilitatea tru acreditarea sau adâncirii în insolitare și în fantazarea respingerea modului creatoare, prin căutarea obstinată a unor căi de a gândi poetic în noi de intelectualizare și a unei osaturi contemporaneitate, esențializate la modul ungarettian. Cea de a trecând prin toate doua i-a oferit posibilitatea de a cunoaște etapele resurecțiilor consemnate pe parcurs, evolutiv și sistemic evoluția limbajelor lirice de la șaizeciști la optzeciști și douămiiști, de românești, în funcție de ideologia literară și la modernism la postmodernism și de la erme- curentele de idei, dar și de aportul personal al tism și onirism, la histrionism și spirit ludic fiecărui scriitor în parte, să se confrunte cu învederat. Prozaismul și afectarea poetică, ansamblul de reguli și idei de sorginte livrarea exanguină de ceremonii sentențioase, teoretică, produs în principalele școli de cerebralizate de tip decorativ sau artificial- estetică literară din lume, pentru confruntări livresc constituie pentru el prilej de ample și definitorii și valorizări aplicate. În acest simandicoase festinuri critice, care ne poartă domeniu, Gh. Grigurcu se dovedește nu printr-un spațiu literar supus transformărilor și numai un competent și înzestrat critic analitic, modificărilor permanente. Poezia românească dar și un spirit deschis spre marile ideologii găsește în el pe criticii români cei mai avizați, literare produse în lume, a școlilor și și nu cred că pot exista abordări istoriste care metodelor cu care arta esteticii s-a înnoit de-a să facă abstracție de analizele și etichetările lungul timpului. Frecventarea unor nume ca sale. Demersurile lui își dezvăluie cu fiecare Benedetto Croce, Jean-Pierre Richard, Jean nouă carte virtuțile creatoare și caracte- Starobinski, Gaetan Picon, Georges Poulet, rologice printr-o tratare sobră, dar detaliată, a Bachelard etc. ilustrează faptul că el înțelege universurilor poetice supuse examenului poezia ca un proces de sublimare ideatică și etiologic și epistemologic, prin reliefarea unor metaforică și că valoarea poetică e o chestiune dominante metaforice esențiale, așa cum se de limbaj și de viziune fantasmatică. Fără să rostuiesc ele în poezia lui Bacovia, Arghezi, devină prizonierul uneia din metodele critice Blaga, Pillat, Cotruș, a grupului de la Steaua la modă, criticul nu disprețuiește această pentru a se opri la cele mai variate și recente latură metodologică și nici nu ignoră suges- titluri oferite de piața literară. Critica se tiile pe care „noua critică”, structuralismul sau deschide, așa cum e de înțeles, sub semnalul semiotica le pot adăuga unui discurs critic lui Maiorescu, spre a se opri la dimensiunile

Mişcarea literară ♦ 7 ei cele mai expresive: Lovinescu, Ralea, scriitori și-au făcut loc pe considerente Călinescu, Șuluțiu, Cioculescu, Streinu, politice și nu de talent și har. Creând Paleologu, Steinhardt, Manolescu, Valeriu numeroase căi de conlucrare cu stereotipiile Cristea, Iorgulescu, până la criticii României regimului, scriitorii agreați de oficialitate au literare, Convorbirilor, Stelei, Tribunei, comis ei înșiși numeroase falsuri, deformări, Orizontului, Ateneului. Un loc aparte îl abuzuri, devenind lefegii unui regim care i-a reprezintă cerchiștii Balotă și Doinaș, așezați supralicitat. Nu e vorba aici doar de tarele sub semnul autonomiei esteticului și al unei proletcultului de care s-au făcut vinovați „substanțializări definitorii”. În articolul cu foarte mulți dintre ei, fără ca nimeni să sufere caracter conclusiv, Despre înnoirea criticii rigorile acestui mod de existență scelerată, dar românești, cele două școli, cea a lui Blaga și și de alții mai recenți, care s-au înscris pe cea a lui Călinescu își găsesc o evidențiere orbita unei continuități vinovate. El furnizează specifică. Procesul sistemic de cernere și re- astfel o lungă listă de scriitori care, într-o situare valorică a scriitorilor și operelor lor societate liberă și democratică cum pretindem reprezentative dobândește în el pe unul dintre a fi, ar merita o scrutare mai atentă a cedărilor cei mai fideli cunoscători și comentatori și derapajelor făcute. În rândul acestora îl pentru care actul creator are însemnătatea situează pe Adrian Păunescu, Dinu Săraru, fundamentală a recreerii lumii. Dacă luăm în Ion Lăncrănjan, I. D. Bălan, Vasile Nicolescu, considerare unul din cele mai recente volume Mihai Beniuc, Platon Pardău, Ov. S. ale sale, De la un critic la altul (2005), ne Crohmălniceanu, Virgil Teodorescu, George putem face o idee de apertura bogată a Macovescu, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu, criticului, de procedura sistemică la care Petre Sălcudeanu etc., în legătură cu care recurge, de rezultatul totdeauna substanțial al spune: „Mai devreme ori mai târziu, valorile demersurilor sale. Peste tot iese la lumină vor trebui proporționate într-un chip ce ține de noua sa postură de campion al revizuirilor în imanența lor, renunțându-se la stil lovinescian, de nevoia istoriei literare de a supraaprecierile oportuniste și la inerția se reînnoi periodic. Etapa criticii de după truismelor derivând din acestea... Valorile n- 1990 este în cazul său extrem de dinamică, de au nevoie de falsă pietate, ci de bună-credință antrenantă, oferind o lectură dintre cele mai și de o receptare liberă”. Simpatic e dialogul atractive. Compromisurile, abdicările polemic purtat cu Ion Simuț pe seama numeroase din timpul regimului comunist, articolului acestuia din România literară din sistemul de camuflare și escamotare a 1997, Ce-i lipsește criticului Gh. Grigurcu, adevărului devin pentru el o țintă predilectă de autorul incriminat demontând piesă cu piesă atac și, sub pana lui ascuțită, cad numeroase acuzele și falsele învinuiri ale succesorului victime și fantoșe literare cu pretenții sau inși său de la Familia. Răspunsul lui Gh. Grigurcu cocoțați prea sus de lustragii servili, de unelte dovedește o mare doză de bun simț, deoarece ale sistemului. Cărțile lui pe această temă se nimeni dinafară nu poate determina traiectoria înscriu într-o adevărată cruciadă a unui critic, ci doar afinitățile și vocația demontărilor și luptei pentru impunerea unei interioară. Scriem ce scriem nu fiindcă pornim noi scări de valori, care să nu mai țină seama de la un calcul anume, ci fiindcă așa ne de sloganurile epocii comuniste ș i nici măcar dictează conștiința și vocația interioară. Sub de aparenta independență a unora față de acest raport, Grigurcu este spiritul cel mai rigorile unei lumi a falsității. Cărți precum În liber și cel mai neatârnat (poate alături de răspăr (2001), În jurul libertății (2002), Goma) din literatura noastră contemporană și Intelectualii față cu democrația (2010) sunt noi omagiem aici tocmai acest spirit al cărți de reexaminare critică a unei perioade intoleranței și rectitudinii morale. istorice condamnabile, în care mulți dintre

8 ♦ Mişcarea literară

Sub semnul începutului

Mircea MOȚ

În ipostaza de început semnificativ, Până la momentul debutului editorial debutul literar nu este lipsit de accente mitico- (Un trandafir învață matematica, București, simbolice, fiind impregnat de reflexele și de Editura pentru Literatură, 1968), Gheorghe conștiința gestului creator: el presupune o Grigurcu se afirmase ca un remarcabil critic mișcare aproape ritualică, repetând, mai mult literar, cronicile sale din revista orădeană sau mai puțin conștient, gestul paradigmatic, Familia impunând prin exactitatea diagnos- esențial. În cazul scriitorul autentic, se poate ticului, niciodată infirmat, și prin eleganța și vorbi întotdeauna de un început/ debut rafinamentul scriiturii propriu-zise, care „important”, fiindcă ceea ce trece drept „debut întăreau convingerea, dacă mai era nevoie, că nesemnificativ” nu are legătură cu acel întreg actul critic ține în fond de creația autentică. care este creația unui autor. „Nu sunt mai Primul volum de critică, Miron Pom- multe puncte de plecare”, consideră un piliu și Junimea, apare peste un an, în 1969, George Steiner, în pagini admirabile dedicate fiind urmat de Teritoriu liric, în 1972. începutului scrierii sau actului de cultură: Cum poate fi explicat faptul că scriitorul „Incipit: semețul termen latin care semnifică a debutat totuși cu un volum de poezie? Să fie startul supraviețuiește în cuvântul «început». vorba doar de „voința expresă de afirmare în Scribul medieval marchează primul rând nou primul rând ca poet?” (Mircea Martin). cu o majusculă iluminată. În spațiul unei Poetul mărturisește că așază poezia în asemenea litere colorate cu carmin sau auriu, „prim-planul ființei” sale, mărturisire sufici- iluminatorul desenează animale heraldice, entă pentru a convinge (dacă lectura volu- dragoni în lumina răsăritului, cântăreți și pro- mului nu era de ajuns!) că poezia implică feți. Inițiala – termen care semnifică începutul indiscutabil cunoașterea de sine, experiența sau întâietatea – acționează ostentativ, ca o „întru vers” devenind modalitatea de revelare fanfară. Ea trâmbițează maxima lui Platon – a abisurilor ființei, limbajul ce face perceptibil ce necesită a fi demonstrată – conform căreia, un fond de profunzime inaccesibil altfel, fie că vorbim de lucruri sau de oameni, origi- lirismul trimițând spre transcrierea unei nea ocupă primul loc în ordinea importanței” fascinante experiențe interioare sau, cu (Gramaticile creației, București, Humanitas, vorbele poetului însuși, „ceea ce mă poate 2015, p. 7). reprezenta”. La rândul ei, creația nu trădează caracte- Din alt punct de vedere, Gheorghe risticile și „tiparul” acestui început, evoluția și Grigurcu este absolut convins că imaginarul formele actului creator devenind, după același însuși se legitimează în primul rând sub nobila George Steiner, niște sugestive „deja-vu”, în emblemă a Poeziei, ce filtrează realul, ultimă instanță, reluări semnificative și consumându-i substanța alterabilă, pentru a-i nuanțate ale primului gest. impune formele imuabile și tiparul etern. Pe de altă parte, debutul literar contează Autorul scrie întotdeauna numai despre poezie ca moment al trecerii dinspre realitate spre și critică sau eseu, specii garantând o certă universul imaginar, ca un semnificativ „prag” distanțare de realitate (mai puțin aservite (cu toate conotațiile acestuia) marcând mo- mimesisului), care-și purifică obiectul, ele mentul în care autorul, privind realitatea, însele eliberându-se de „povara”reflectării, în cosmosul, începe să vadă ceea ce Blaga mai mică sau mai mare măsură, a realității. numea „cosmoid”. Estetica lui ține, până la un punct, de lecția

Mişcarea literară ♦ 9 romantismului profund, ale cărui semne țire,/ un cântec pașnic de libelulă” (Puternic pulsează într-o poezie având neutralitatea e ști). riguroasă a matematicii. Asociată lirismului rece și grav, oglinda Volumul de debut al lui Gheorghe nu este semnul obedienței față de realitatea pe Grigurcu, Un trandafir învață matematica, își care ar celebra-o, ci posibilitatea de a conturează semnificațiile în jurul ochiului și al „despuia” universul de ceea ce are efemer și oglinzii, poli ai unei tensiuni lirice esențiale ce circumstanțial. Lumea lui Gheorghe Grigurcu transcrie în egală trebuie să treacă prin oglindă spre o nouă măsură atitudinea înțelegere a „mântuitului azur”. Ea, oglinda, eului poetic față de asigură eliberarea de tirania simțurilor, după real și față de ima- trecerea liniei severe dintre două ipostaze ale ginarul înțeles ca eului: „Privești și nu te-nduri,/ nu te-nduri univers al formelor niciodată /simțurile să le vânezi în oglindă,/ să severe. Volumul nu te desparți pe tine de tine” (Alicele). trădează „pragul” Pentru Gheorghe Grigurcu poezia este începutului, limita generată de „o imaginație înzestrată cu dintre real și ima- precizia glonțului”, idee ce pune în evidență ginar, ce se insinu- condiția lirismului său: despărțirea, chiar ează în carte ca spa- violentă, a realului de lumea creată prin țiu al ezitării, moti- imaginar, ceea ce implică moartea unor vând prezența unui ipostaze materiale și metamorfozarea lor în fior elegiac bine semne ideale. De aceea, visata rigoare a temperat, când ochiul individului se desparte formei exclude apologia geometriei, câtă de celălalt ochi, metaforic, al oglinzii, care vreme formele severe nu rămân abstracțiuni și preia ipostazele realității (mult discutatul „mit principii, ci corectează cu o tandră finețe al oglinzii”), despovărându-le de vinovăția realitatea, temperându-i însă excesele și materialității, spre a le încredința unei condiții oprindu-i proliferarea. Indiferent la lumea ce amintește până la un punct barbianul fenomenală, eul poetic nu mai este satisfăcut „mântuit azur”. nici de imaginea reflectată a acesteia, pe care Relația eului cu lumea devine pentru o refuză din unghiul unui program estetic poet o necesară/ metaforică vânătoare (de subliniat antimimetic. Așadar, nu dublul altfel motivul vânatului și al vânătorului sunt realității este ținta ultimă pentru poetul care prezente în volumul de debut), înțeleasă ca are nostalgia „spațiului” de dincolo de luciul experiență esențială, prin care realitatea este amăgitor al oglinzii, acolo unde imaginația deposedată de „sălbăticia” concretului superfi- poate declanșa geneza unor forme superioare, cial și efemer, spre a i se asigura, în schimb, sublimate: „nourul tremură-n adânc/ în fundul altă „sălbăticie”, una impersonală, din care unor mări lăsate moștenire numai nouă./ este eliminat afectul, cea a lumii imaginare, Pajeri cu ciocul coroiat, răutăcios/ se apropie motivată exclusiv estetic: „Sălbăticia o supui de oglindă/ și știu ce se petrece dincolo de ea” cu-ncetul/ iubind până devine/ din nou (În loc de geneză). Geneza imaginarului poe- sălbăticie”. Totul sub semnul numărului ce tic ține de „cuget” și de „cercetare”, descom- sfidează greutatea materiei, numărarea însăși punând totul nemilos. („Dacă cercetăm garantând scoaterea concretului de sub zodia cugetul, rămâne/ numai un ochi șters, numai o contingentului: „Numeri tot ce-ți dăruiește patimă/ mânioasă ca să n-o putem tră i”). Într- pădurea” (Vânătoare). Poetul se iluzionează o tonalitate specifică este transcris solemnul că „lumea” nu este decât echivalentul degra- exod al naturii în spațiul propriu visului, dat, decăzut și profanat al unui univers diafan purificator și mântuitor: „Iar clopotele/ se bat/ ce poate fi recuperat doar prin demersul ca sângele/ să-nghesuie natura/ în tot ce-ai poetic: „Dar zgomotul infernal/ e subțire, sub- visat” (Dacă cercetăm). Câștigul metaforic îl constituie sugestive „anestezice”, estompând

10 ♦ Mişcarea literară dimensiunile realului și ale materialității, elegie filtrată prin cenzura lucidității, ca vânătoarea și uciderea simbolică săvâr- expresie a înțelegerii condiției precare a lumii. șindu-se „controlat”, sub autoritatea incon- Iată cum o temă generoasă a marii literaturi testabilă a textului, a fabulei ca univers sieși este repropusă de un poet care găsește la suficient: „Câștig uluit/ fără zarul încercatelor modul fericit expresia neliniștilor sale: „Ni- sunete,/ anestezice care fac stânca să-și uite meni nu-i veșnic aici. Nici frunzele/ care intră întinderea/ și spasmul care-adoarme-n lămpi,/ și ies/ nerăbdătoare pe ușă,/ nici apa care cere vânătoarea descoperită – blândețea fabulei” hrană,/ nici norul care-aclamă libertate./ (Câștig). De altfel, poezia lui Gheorghe Pântecul tău zămislește steaua/ cât de sus Grigurcu propune un spațiu consacrat, ce-și se-nalță pe stâlp,/ numai spaima de uragan o protejează propriile componente, în măsura în clatină./ Unde-ai mai văzut-o? Viermele care acesta (mai) păstrează sugestiile simbo- locuiește într-însa/ foarte fericit c-o poate ști lice ale casei („casa aceasta”), adăpostindu-i inaccesibilă./ Intră și iese viermele din pe cei „însemnați”, („ce nu pot povesti”, „cei veșnicie” (Nimeni nu-i). tăcuți”, „osteniți”) care, adormind, își domo- O emblemă a realității cotidiene, având lesc simțurile, spre a dobândi luciditatea și în atenție evenimentul (și judecată exclusiv pentru a putea ieși din lumea afectivității, prin prisma acestuia), rămâne ziarul, expresie redefinindu-se în spațiul visului: „Casa ingrată a unui mod de a fi „în formele lumii”: aceasta-i clădită/ pentru cei ce nu pot povesti/ „Tipărit cu iarbă proaspătă e ziarul/ în formele pentru cei tăcuți, osteniți/ care-adorm pentru a lumii, în menghina florii,/ plini de roua fi mai treji în vis”. Bufnița, cu ochiul ei ultimelor știri”. În fond, imaginea unei lumi „sferic”, devine emblematică pentru pers- reconsiderate prin moarte („Cineva ne spune/ pectiva lucidă a poetului care, îndoindu-se de că moartea e de hârtie și că hârtia e de moar- cele existente, le supune unui ochi necruțător te”), câtă vreme „vestea” și „evenimentul”, ce le răpește substanța: „Pe creasta casei efemerul, se consumă în sine și doar s-așază bufnița./ Ochii ei vin din fundul imaginarul merită celebrat și consacrat, după mărilor./ Ea crede în noaptea sosită din cer/ și cum, din alt unghi, viața se sublimează „în se-ndoiește de cea de aici,/ născută-n odăile teorii utile”. Precum imaginația care se re- oamenilor” (Bufnița). Cu atât mai mult cu cât fugiază în forma monumentului: „Născocirile ochiul asigură, o dată în plus, tocmai luci- migrează-n monumente/ viața-n teorii utile” ditatea care descompune: „Grăbește-te, cercul (Ziarul). Migrarea ipostazelor realității spre ochiului prea aproape/ să te mai poți juca,/ corespondentul lor ideal este atent urmărită de intră într-însul și sfărâmă-te”. Sfărâmării îi un poet pe deplin încredințat că autenticul său urmează jocul, ca singura șansă de supra- spațiu de manifestare rămâne acela al poeziei viețuire: „Ia și trompeta fumegând/ ca botul înseși. Dacă o reală amenințare se simte unui cal – căci restul/ e numai joc” (Grăbește- dinspre afect, dinspre sentiment, contând doar te). Luciditatea este dusă uneori până la în lumea fenomenală, transferul în spațiul limită: din perspectiva microscopului, eul iluzoriu al poemului îl metamorfozează pe pune sub semnul întrebării semnele realului, individ, eliberându-l de materialitate: „Prea printr-o tensionată solicitare: „Tainic efort la mult să nu te-apropii de cei dragi –/ în poezie poarta microscopului,/ o lume strivită de-o vei găsi un om cu mult mai firav/ decât sunt privire/ și câtă încredere, vai,/ deplină ca cei ce au născut-o” (Să nu minți minciuna). sarea.” Imaginile înregistrate pe retină nu sunt Gheorghe Grigurcu transcrie admirabil, decât reflexul ipostazelor „istovite” ale în manieră personală, ipostaza omului care-și realității, singurele care dăinuie cu siguranță înțelege condiția, așteptând cu luciditate la ceasul declinului universal: „Las moștenire transcenderea acesteia: „Omul așteaptă pe ochiul meu pentru ziua/ când astrul va cădea culoarul tribunalului/ să poată deveni fiul înăuntrul copacului/ și rădăcinile vor fi un nopții/ nepotul astrului, moștenitorul/ uraga- blestem/ ca nervii” (Microscopul). Simpla nului./ Dar nimeni nu mai credea-n sine,/ se privire este suficientă pentru a declanșa o pregătesc să moară cu toții” (Teatru).

Mişcarea literară ♦ 11 Implicând o perspectivă estetică asupra transcrisă pe măsură: „Oglindă, purulentă realității, ochiul trebuie să fie, simbolic, al flacără/ duhnind a noapte,/ ți-am vorbi dac-ai dușmanului: ochiul lui macină ființa nemilos, putea măcar/ să fii ceea ce ești” (Oglinda). asemenea pietrelor de moară, trecând-o într-o Într-o poezie de autentică vibrație altă ipostază. Iată în acest sens o sugestivă intelectuală, Gheorghe Grigurcu surprinde invocație a „dușmanului meu”, un dușman de tensiunea dramatică ce se naște între două care poetul nu se poate lipsi: „Dușmanul meu, spații cu semnificații simbolice. Stelele, i-am spus/ venit de pe coverta vântului,/ n-am reflectând terestrul, trăiesc neliniștea adaptării unde sta!/ Dușmanul meu,/ deschide-ți ochii la obiectul reflectat: „Stele încărcate de licărul blajini/ Care mă macină ca pietrele de cerealelor/ alunecând în sus și-n jos,/ neliniș- moară!” (Pământul). Oglinda este comple- tite de planurile pământului/ de luminile, de mentară ochiului, sublimând accentuat realul: punctele lui de vedere”. Imposibilitatea de a „De la corabie la limita realul și de a-l propune prin tipare corabie ne-am strâns inadecvate este transcrisă într-o tonalitate mâinile,/ O briză accentuat dramatică: „Stele iuți ca viperele, mângâia oglinzile în ascunzându-se/ de instrumentele geometrilor,/ care/ pluteam fără de calculele puse-n vârful/ compasurilor” nici o greutate”. (Stele). Într-o poezie ce Poetul abordează motive cunoscute nu-și neagă reperul (poeziile având titluri ce amintesc uneori livresc, ochiul înre- farmecul dulce al tradiției), din perspectiva gistrează admirabil cărora transcrie experiențe fundamentale, ca spectacolul brutal al în Casa la țară, unde relația individului cu realității imediate, universul este mediată estetic: „Mi-s zidurile numai pentru a-i pline de picturi/ pe care ziua le lasă nevătă- putea oferi replica mate/ zimbri și generali cuprinși de-același fantastă, ținând de timp/ inconștient, de o culoare/ pe care-o vinzi alt plan: „Marș greu. Cizmele pline de noroi,/ și-o cumperi cu ochii-nchiși”. Reconsiderarea mânecile sfâșiate de ghimpii nopții,/ dar cucul ingenioasă a motivului trimite spre șansa cântă-năuntrul armelor.// Sânge pretutindeni: individului de a se cunoaște pe sine, desco- ne-astupă gâtlejul, sună-n urechi,/ dar cucul perindu-se (și definindu-se) prin dimensiunile cântă-n adâncul ochiului” (Semn de carte). esențiale ale lumii înseși: „Dar mai presus Același ochi „soarbe” realitatea, protejând-o de-aceste umbre/ supuse ofilirii,/ e-un chip ce de legile nemiloase la care este supusă. Iată un pare-al tău, o vână de lumină/ pe un perete exemplu în care claritatea desenului este nebăgat în seamă,/ sămânță dureroasă asime- dublată de profunzimea semnificațiilor trică,/ cu care mâine vei începe ziua.// Cul- simbolice: „Veni un călăreț nesătul/ pe un cal cându-te-ai întors aurora/ pe zidul alb ca un de culoarea limbii lui tinere/ și măsură fetele ceasornic”. de sus/ și dispăru cu-ndemânare-n ochiul/ Pentru motivul ochiului ca prezență uneia din ele./ Veni un călăreț c-un obraz ca devoratoare a realului, se poate cita aproape în nisipul/ – Nu mai pot risipi nimic – mi-a spus/ întregime sugestiva Planta de cameră, unde nici o mișcare, nici un grăunte/ E prea târziu./ comparantul devine semnul unei prezențe Fetele-ncăpură-n ochiul lui” (Veni un călăreț). pasive, total opuse agresivității ochiului față Oglinda este marcată de boală, neputând de elemente: „Planta crește-n cameră/ ca un fura un orizont ce limitează planul existențial: orb./ Planta cerșește./ Stă cu mâna-ntinsă-n/ „Ca un popas stătea în fața noastră/ fiindcă care punem/ propria ei frunză.” noi stăteam în fața ei,/ dar orizontul nu ni l-a Gheorghe Grigurcu nu surprinde nici putut fura/ și s-a îmbolnăvit de boală”. într-o poezie de factură baladescă, cu abur de Oglinda este de altfel supralicitată, invocarea gravură medievală, câtă vreme versurile acesteia declanșând o tonalitate violentă, accentuează deosebita sa capacitate de a face

12 ♦ Mişcarea literară transparent desenul, pentru a-i revela profun- Debutul lui Gheorghe Grigurcu ne pune zimile: „Pândarii îl văzură și se-nțeleseră/ care în fața unui poet a cărui finalitate nu este să-i doboare trupul, care sufletul/ și ochii-și transcrierea ipostazelor realului, celebrarea și puseră ruginiți/ pe coarnele lui înmugurite”. estetizarea acestuia, după cum actul poetic nu Sunt de citat versuri de o rară frumusețe: se confundă cu jocul textual grațios, sieși „Cerbul trecu peste râu, dădu/ valul de-o suficient uneori. Ochiul surprinde ipostazele parte, înțelept: apa era propria-i umbră”. În efemere ale realului într-o tonalitate sesizabil poezia din care am citat, Cerbul, privirea cere elegiacă, conștient de prezența oglinzii care la rândul ei privire, ca replică și consimțire a desubstanțializează totul până la dimensiunile distrugerii. Privind vânătorii și, la rândul său, unui alt-ceva, notat în „sentințe de o rară privindu-i, cerbul le pecetluiește (din profun- pregnanță metafizică (...) în stilul gnomic” (I. zime mitică, prin ochiul său necruțător), Negoi țescu). Ceea ce s-a considerat suprare- destinul, într-o „vale” și într-o „pădure”: alism în textul poetic nu este în fond altceva „Apoi se-ntoarse și-i privi calm// Ei îi purtau decât ipostaza unei realități care, metamor- de acum trupul/ pe sub stâlpii de telegraf,/ fozată prin filtrul receptării, nu mai are un spre-o vale stranie unde se prăjește carne,/ corespondent în limbajul curent (Daniel spre-o vale la capătul căreia/ fără-ndoială Dimitriu). vânătorii se pierd/ și ei, în pădure” (Vână- La Gheorghe Grigurcu, relațiile eului cu toare). ipostazele realului impun poezia ca oficiere Poetul convertește pastelul în aceeași gravă, cu atât mai mult cu cât poetul „este modalitate; pornind de la prospețimea ima- insistent în a defini realul – după cum remarca ginii, el ajunge la un joc al ambiguităților, același subtil Daniel Dimitriu – e drept nu revelator de sensuri fundamentale: „O dimi- evidențele sale, ci laturile lui inaccesibile altor neață limpede îți strepezește dinții./ Iei arma definiții decât cele smulse prin poezie.” Căci repede și-nveți să zbori/ precum o prepeliță ca textul poetic este în fond expresia unui demers s-o poți ucide,/ apoi te-ascunzi în lut s-o poți profund și complex, istovind programatic mânca.// Nici moartea nu se pierde când o formele perisabile ale realului, spre a des- simți,/ nici trilul ierbii care te îmbată,/ cu coperi și propune forme eterne. Nu o laudă a păsări semănate pretutindeni/ din care-or lucrurilor este poezia lui Gheorghe Grigurcu, crește (-abia râvniți) stejarii” (O dimineață). ci gestul temerar de a le elibera de condiția lor vremelnică.

Pretender 1

Mişcarea literară ♦ 13

Axiomatica metaforei

Mircea MĂLUŢ

Trebuie să mărturisesc că mi-ar fi plăcut Eu am venit în contact cu scrisul dom- să dau revistei Mişcarea literară textul critic nului Grigurcu în anii studenţiei mele când, dedicat poeziei domnului Grigurcu pe care-l student la Cluj fiind, am intrat în Librăria pregătesc pentru volumul II al Topografiilor Universităţii şi am cumpărat Existenţa poe- critice. Dar constat, încă o dată, că mă ziei, un volum care m-a marcat şi, de atunci, reîntorc la el, iarăşi şi iarăşi, cu sentimentul că l-am citit pe criticul Gheorghe Grigurcu cu o mai trebuie să adaug o sintagmă care, anumită religiozitate. Pe care, nu mă feresc să împreună cu altele, să surprindă asimptotic o spun, o am şi acum. O am, pentru că, pot să complexul său profil poetic. Bănuiesc că acest afirm acest lucru fără teama că greşesc, cu atât mai mult cu cât manifest convingerea că mulţi cititori de critică literară sunt în asentimentul meu, Grigurcu este, acum, cel mai important critic de poezie din România. Critica domniei sale este una care doreşte, înainte de toate, să surprindă, cât mai exact posibil, portretul poetic al autorului. De aici învăluirea amplă, tendinţa demonstraţiei, cultivarea deliberată a sintagmelor marcate de un anumit exotism, adevăra ţi vectori ce-şi doresc concurenţa într-un centru de greutate. Un critic sedus de un anume impresionism, dar care este mereu subsumat exigenţei care doreşte să radiogra- fieze extrem de exact un anume „teritoriu Mircea Măluț, Gheorghe Grigurcu liric”. Să nu uităm comprehensiunea arătată lucru se datorează faptului că am în faţă un faţă de critica practicată de către confraţii săi, poet ce este dublat de un critic foarte talentat criticul Grigurcu simţindu-se confortabil şi fin observator al fenomenului poetic româ- „între critici”, demersul său fiind unul, de nesc, lucru care are darul de a mă intimida regulă, în sensul empatizării cu comilitonul puţin. Dacă ar fi, totuşi, să creionez, cu evi- său. De cele mai multe ori afinitatea este dentele riscuri ale unei excesive simplificări, mărturisită chiar la debutul textului şi formule aş zice că suntem în faţa unei poezii care ce se doresc definitorii pentru spiritul criticii cultivă o austeritate care lasă să transpară un respective sunt enunţate cu vădita plăcere a relief în care metamorfoza metaforică este consensului. Uneori, însă, criticul simte dată de un set de nervuri conectate sintag- nevoia să-şi apere sentinţele date, astfel că, matic revelator. Este o poezie ce se află la dacă cineva a făcut o „contestaţie”, domnia sa antipodul poeziei aluvionare – în fond, revine cu un „apel”, în care o combinaţie între Gheorghe Grigurcu este un sentimental care ironie şi polemică aduce suficientă aciditate se ascunde în spatele unor sintagme aproape astfel încât sentimentul penalităţii îndreptăţite angelice – un titlu precum Un trandafir învaţă să fie accentuat. matematica, fiind de natură a da măsura Pe de altă parte, dar nu în ultimul rând, acestui demers poetic cu totul aparte. fireşte, am fost foarte plăcut marcat când, în

14 ♦ Mişcarea literară 1990, un om cu statutul său cultural şi moral a nemeritat con de umbră, unul din care, sunt ieşit în agora, una marcată de un pronunţat convins, într-un orizont de timp nu prea climat noroios şi s-a situat, bineînţeles, în îndepărtat, va ieşi cu un plus al conturului partea sănătoasă a forţelor culturale şi politice. estetic aşa cum bine remarcă Alex Ștefănescu: A fost de departe important că Gheor- „Un simbol al intransigenței devine Gheorghe ghe Grigurcu n-a stat, aşa cum bine sublinia Grigurcu, criticul literar de mare talent, aflat undeva, într-o neutralitate laşă, ci a participat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu- activ la ceea ce, inspirat, domnia sa numeşte Jiu. (…) Cel care are dreptate în absolut este, războiul rece al modelelor, un război care bineînțeles, Gheorghe Grigurcu”. încă nu este, ce bine, totuşi!, încheiat. Această imposibilă neutralitate a conturat o conştiinţă care a înţeles că noua paradigmă adusă în scenă de lovitura de stat din decembrie 1989 impunea o redimensionare a demersului critic, unul cu un plus de accent pe o necesară asanare şi, totodată, implicit, de dorit a reconfigura topografia ierarhică. Şi din această perspectivă, în fapt era un fel de recidivist cultural, criticul Gheorghe Grigurcu s-a dovedit a fi unul destul de incomod. După ce înainte evitase, politicos, dar ferm, înrolarea într-un deta şament ce Cu Ion Moise și Mircea Măluț arbora un steag sub care nu se regăsea, domnia sa având, în acest sens, propriile Poet, înainte de toate, cultivând o stindarde ale breslei cantonată în coordonatele seducătoare axiomatică metaforică, critic, esteticului, acum angaja, cu un plus de patos, punând în scenă cu voluptate un discurs în o nouă bătălie subsumată aceluiaşi război. care expresivitatea exotică este un parametru Sunt multe ingrediente care fac din al unui asimptotic grafic liric, nu în ultimul Gheorghe Grigurcu o personalitate care mar- rând, accentuată conştiinţă morală a timpului chează contemporaneitatea noastră poetică, său, apoi, Gheorghe Grigurcu rămâne un reper critică, politică şi morală, unele, nu puţine, spre care simţi mereu nevoia presantă de a te care l-au făcut incomod, plasându-l într-un raporta azimutal.

Transitions 2

Mişcarea literară ♦ 15

Pornind de la un poem. Infinitul în forma finită a Poeziei

Nicolae MUNTEANU

„De unde vine Poezia de bună seamă din cap din cuvinte dar uneori de-acolo de unde nu sunt cuvinte de unde nu e nici măcar cap.” (De unde vine Poezia?, Ramuri nr 11/ 2010)

Pentru criticul și poetul Gheorghe zadar din goluri a se naște. Orientalii ar spune Grigurcu, Poezia este o experiență de cunoaș- că este spațiul akashic în care, ca-ntr-un tere ontologică. Gnoseologic, un mod de creuzet ideatic, se plămădesc Ideile ce se vor manifestare plenar al Ideii ca filon infinit al întrupa ulterior în cuvinte. Un „mediu creației ancestrale. Cognitiv, creația, în con- originar”, cum îl numea Nikolai Tesla, cepția autorului, devine un act de revelație numind forma adiacentă a energiilor necreate, infinită, în care Poezia nu se creează, ci se „unde nu sînt cuvinte/ dar unde nu e/ nici revelează dincolo de Sinele Poetului. măcar cap.” Ca să ai acces ca inițiat la aceste Această aserţiune ființială se adaptează taine ezoterice, ar trebui să fii branșat, să intri într-o respirație de câteva versuri, simple în în rezonanță parțială sau totală cu nivelul aparență, dar care pot deveni o ars poetica sui energetic presupus, cu frecvența genezei. generis în redefinirea mitologică a existenței Pentru că, aidoma mitologiei creștine, în Poeziei. momentul de referință zero a fost Cuvântul Pentru poetul Gheorghe Grigurcu, care este totuna cu Creatorul. În felul acesta, concepția generalizată conform căreia Poezia Poetul are putere demiurgică prin folosirea îi aparține doar Poetului e depășită prin natura Cuvântului asimilat cu o substanță ontologică, ontologică a creației. Păstrând liniile de forță iar infinitul devine finit acolo de unde vine ce duc la ideea arhetipală a inspirației, Poezia Poezia. ia ființă „de bună seamă din cap”, dar Pentru criticul Gheorghe Grigurcu, întrebarea nerostită este cum ajunge acolo. însuși Poetul devine, în același timp, Pentru că, la un prim nivel semantic, „cap” conștiința critică (spunea autorul undeva, În are semnificație trupească. Dar dacă vom jurul libertăţii, Editura Timpul, Iaşi, 2002), considera conceptul „cap” o interfață între care „oricât de imperfectă, e un filtru două universuri ce comunică prin cuvinte? împotriva subvalorii, care trebuie înţeles şi Atunci, de bună seamă, Poezia vine „din respectat ca atare”. Ne place să credem, în cuvinte”. Cuvintele ce se corporalizează în calitate de cititori, că dincolo de liniaritatea forma finită a Poeziei în acest univers limbajului (uneori cu efecte de anaforă), ce cunoscut. Dincolo de limita universului generează această poezie, manifest de cunoscut, există însă Infinitul drept formă credință, se ascunde „conștiința criticului” absolută. Prin urmare, se poate întâmpla ca care știe că la început a fost Cuvântul simplu, Poezia să ne parvină „uneori de-acolo”. Un și Cuvântul era la Poet, și Poezia însăși era „acolo” pe care Eminescu îl numea fără hotar, Cuvântul. atemporal, un punct unde timpu-ncearcă în

16 ♦ Mişcarea literară

„Imposibila neutralitate” – o posibilă radiografie socio-literară

Anda Laura SILEA

Perioada anilor ’90 coincide în peisajul pasionată, politică, făcută adică dintr-un punct socio-cultural și politic românesc unei de vedere exclusiv, dar un punct de vedere din renașteri datorate ieșirii din peisajul totalitar care se deschid cele mai multe orizonturi...; comunist. Revenirea la sistemul democratic ...criticul nu e, pentru aceasta, mai puţin om şi este salutată cu entuziasm, nu numai din pasiunea apropie temperamentele analoage şi prisma evenimentelor sociale de la începutul ridică raţiunea la înălţimi noi”. (L’art anilor ’90, dar și prin apelul la libertatea de romantique), a necesității dezideologizării și a expresie manifestată mai ales în sferele cultu- renașterii de ordin moral în ceea ce privește rale. Rămân însă, două decenii mai târziu, lumea expresiei literare. aceleași întrebări: Cât de autentică a fost În prima instanță, articolele și eseurile schimbarea? Cât de reale au fost metamor- surprind prin tonul revoltat, acid, poate prea fozările unor personalități ale epocii comu- dur, prin care autorul atacă transformările niste din dizidenți politici în spirite demo- unor scriitori ai vre- cratice? mii, metamorfozați O încercare de radiografiere a perioadei în patrioți (Adrian 1990-1995, așa cum reiese din evoluția Păunescu, Corneliu postdecembristă a domeniului estetic literar, Vadim Tudor), opo- reușește să facă Gheorghe Grigurcu în zanți ai sistemului Imposibila neutralitate, lucrare apărută în care i-a format și pe 1998, care reunește articolele și luările de care l-au „elogiat” poziție ale criticului literar din perioada deja ani la rând (Eugen amintită. Barbu, Dumitru Po- Considerat de Alex. Ștefănescu un critic pescu etc.), apolitici pe care „îl interesează literatura și numai declarați (Andrei literatura” (2007), Gh. Grigurcu va ocupa în Pleșu, pe atunci mi- peisajul critic românesc o poziție aparte. nistru al culturii). Dorința lui, așa cum transpare din ciclul de Ne surprinde (sau eseuri publicat în perioada imediat postde- poate nu, fiind cu- cembristă, este de a atrage atenția asupra vinte gândite și știute de toți, dar mai puțin realității literare românești. Nu urmărește exprimate) tocmai duritatea prin care atacă recunoașterea unor merite personale, ci poziția politică a acestor personalități cultu- ilustrarea, cu aciditate și luciditate, a evoluției rale din peisajul românesc, marcând tocmai peisajului literar românesc și necesității fragilitatea și lipsa de susținere a poziției lor implicării politice a scriitorului pornind de la în peisajul literar. Erijarea lor în personalități, ideea lui Ch. Baudelaire „Cred sincer că cea dorința de negare a originii și implicării în mai bună critică e aceea amuzantă şi poetică; crearea sistemului totalitar comunist, de nu aceea rece şi algebrică ce, sub pretextul că înlocuire a elitelor culturale românești distruse explică totul, nu cuprinde nici ură, nici sau exilate, toate acestea îl fac pe Gh. dragoste şi se despoaie cu voinţă de orice soi Grigurcu să lanseze un atac virulent la adresa de temperament... Ca să fie dreaptă, ca să aibă acestor critici (sau am putea adăuga, în tradiție o raţiune de a fi, critica trebuie să fie parţială, maioresciană, limbuți).

Mişcarea literară ♦ 17 Ceea ce reușește criticul să creeze este transformării acestui peisaj într-unul cara- imaginea unui univers orwellian. Peisajul gialian, definit prin celebra replică: „Din două critic și literar românesc postdecembrist pare una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, a se contura, în viziunea lui Grigurcu, precum primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să o fermă a animalelor, un spațiu al amneziei de nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se moment, de care profită, sub umbrela schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... apolitismului și a negării implicării, cei care esenţiale... Din această dilemă nu poţi ieşi” nu conștientizează sau nu vor să sau prin mult mai dura rinocerizare ionesciană conștientizeze, de teama pierderii avantajelor datorată neimplicării valorilor în evoluția obținute în timp, implicarea în conturarea unui firească a lumii culturale românești postde- sistem monstruos. Sunt analizați pe rând, cembriste, văzute de autor ca o continuare a pornind tocmai de la atacarea ideii de cenzurii și atacurilor de factură totalitară. Deși apolitism, prin care personalități precum liber, criticul se simte exilat în acest peisaj Andrei Pleșu se distanțau de comunism, cultural, încercând restabilirea unei ierarhii intrând astfel „purificați” în noul sistem autentice a valorilor, prin ilustrarea impor- democratic literar autori marcanți ai sfârșitului tanței unor autori precum Monica Lovinescu, perioadei comuniste: Eugen Barbu, Eugen Virgil Ierunca, I. Negoițescu, Marin Preda, E. Simion, Adrian Păunescu, Valeriu Cristea. Cioran etc. Sunt urmăriți colaboraționiștii care au pactizat Citită aproape două decenii mai târziu, cu sistemul comunist începând cu Mihail lucrarea lui Gh. Grigurcu nu numai că aduce o Sadoveanu și terminând prin desființarea, reală explicație a epocii postdecembriste, dar printr-un adevărat Nürnberg literar, a lui ridică un semn de întrebare privind morali- Dumitru Popescu-Dumnezeu, ideologul cul- tatea și normalitatea evoluției culturale româ- tului personalității preaiubitului conducător. nești. Nu mai sesizăm aciditatea și revolta, cât Lucrarea nu este însă numai un atac la dorința unui critic sonor de a exprima acel adresa metamorfozării începutului democra- secret al lui Polichinelle care a marcat ției literare, ci și ilustrarea continuării exilului societatea democratică nou-născută în urma început în perioada comunistă. Împărțind Revoluției din 1989 și care poate fi rezumat la peisajul literar românesc în trei categorii celebra frază a grupului Divertis: „La vremuri (exilul extern, exilul intern și apoliticii), Gh. noi, tot noi!” Grigurcu atrage atenția asupra pericolului

Pretender 5

18 ♦ Mişcarea literară

Gheorghe Grigurcu şi memoria ca leac

Antoaneta TURDA

„A scrie înseamnă a încerca să spui ceva cuvintele se amuză privind în oglinda care e mai mult decât ai spus”, pare a vrea să ne mai făptura ta”. spună Gheorghe Grigurcu. Aflat la impresio- Sclav al adevărului încremenit în cuvin- nanţii ani ai senectuţii, cred că ar mai putea să te, Gheorghe Grigurcu consemnează, în cele ne demonstreze cum Un trandafir învaţă aproape 500 de pagini, totul, fără patimă dar matematica sau să ne spună câte ceva despre şi fără menajamente, având curajul de a spune Rigoarea văzduhului. Nonşalant, la cei 80 de lucrurilor pe nume, ani împliniţi anul acesta, pe 16 aprilie, pare a motivându-şi atitu- fi gata de a-şi provoca partenerul de discuţie dinea chiar pe prima la Dialoguri crude şi insolite pentru eventuale pagină a cărţii: „Am Exerciţii de adevăr, menite a desluşi Jocul dus şi duc un trai literaturii şi al sorţii, bine înmănuncheate. anost, cu prea pu- Cum dezleagă misterele celor două? Dibace şi ţine, în genere şterse intransigent cu sine şi cu alţii, basarabeanul contacte umane ne- născut la Soroca şi trăitor, într-un ciudat exil, mijlocite, raportabil la Târgu Jiu (pe care îl numeşte Amarul Târg) mai curând la merle desluşeşte conştientizând relativitatea sul anotimpurilor literaturii pe care o compune, asemeni păsării decât la «viaţa lite- care-şi face cuib, adunând tenace şi cu răbdare rară», urmărind isto- informaţii cotidiene de pretutindeni. Bine ria cu detaşarea na- rânduite pe hârtie, ele prind viaţă în poezii, ivă cu care urmăresc critică literară şi memorii. compunerea şi zdrobirea norilor pe firma- Nu mă voi opri decât asupra acestora ment”. Asumarea poverii relatării acestor din urmă căci Fişele unui memorialist sunt amintiri nu e lipsită de riscul de a fi judecat mai puţin cunoscute. Apărute acum un după afirmaţiile făcute, risc pe care autorul şi- deceniu la Editura Timpul din Iaşi, ele ar fi l asumă cu toată responsabilitatea. putut fi numite, aşa cum însuşi autorul Mai mult obiectiv decât subiectiv, mărturiseşte, Fişele unui observator. Scrise cu realizează portrete complete ale convivilor năduf, ca o răsuflare a prea plinului sufletesc literari precum Doina Uricariu, despre care dar şi cu bucuria moralistului capabil a vedea afirmă: „... ca om m-a dezamăgit cumplit. Ştiu şi partea plină a paharului, amintirile sunt ca că a dezamăgit şi pe alţii. Mă gândesc ce un leac împotriva ignoranţei şi a uitării. vocaţie literară enormă ar trebui să aibă, ce Extrem de diverse ca tematică (fişele scot la creaţie impunătoare ar trebui să ne ofere spre iveală portrete ale confraţilor literari, instan- a-şi răscumpăra, în parte, ignobila compor- tanee cotidiene precum şi aforisme personale tare”. Trecuţi prin deasa sită a părerilor sunt şi şi ale diverselor personalităţi române şi Marin Preda, Eugen Simion, Ion Ianoşi, străine), memoriile prind viaţă graţie cuvin- Adrian Păunescu, Augustin Buzura şi mulţi telor bine definite: „Cuvintele care scot limba alţii. la tine, în faţa cărora n-ai nimic mai bun de Fire contradictorie, autorul nu se sfieşte, făcut decât să scoţi şi tu limba la ele. Astfel tu deseori, a-şi prezenta o opinie, ca apoi să rete amuzi privind în oglinda cuvintelor, iar vină asupra ei: „Recitind Jurnalul lui Mircea Zaciu, îmi întăresc rezervele faţă de această

Mişcarea literară ♦ 19 luxuriantă scriere, pe care am comentat-o nimeni, convins fiind că viaţa este irosită favorabil în momentul apariţiei, însă care mi zadarnic fără acceptarea adevărului, ceea ce îl se descoperă acum în tot mai mare măsură determină, la un moment dat, să afirme: „... grevată de anecdotic şi mărunţişuri mizan- orice chemare la judecată pretinde egalitatea tropice... Bârfa e suverană, marginalizând şanselor şi aşa cum nu se pune problema înţelegerea morală...”. La fel de neiertător, excluderii din literatura noastră, oricât de afirmă bunăoară: „Cred că unicul reproş pe bogată ar fi în personalităţi, a lui Mihail care l-aş putea adresa cuplului Monica Sadoveanu, G. Călinescu sau Nichita Stă- Lovinescu – Virgil Ierunca: creditul excesiv nescu, notorii şi răsfăţaţi ai colaboraţioniştilor, acordat unor autori ce şi-au dat arama pe faţă, la fel nu se ridică nici aceea a lui Radu Gyr, e drept, după 1989, însă care prezentau şi mare poet...”. înainte simptome ale duplicităţii îndeajuns de Pasional, Gheorghe Grigurcu, pare a perceptibile”. Departe de a fi în ton cu orice iubi fără de măsură adevărul şi naturaleţea, ierarhizare socio-culturală snoabă, spune în ceea ce îl determină să judece cu austeritate şi gura mare lucruri pe care doar oamenii extrem ironie nu doar lumea literară pe care o ştie de curaţi sufleteşte sunt capabili să le aprobe. prea bine, ci şi multe fapte diverse desprinse Iată, în acest sens, impresia sa despre Andrei din cotidian precum o ştire din ziarul Pleşu: „strălucit intelectual, strălucit oportu- Libertatea, 2005, în care este relatată o nist. Sub toate legislaturile cade mereu în stupidă ştire vis-á-vis de Angelina Jolie şi picioare”. Brad Pitt. În ciuda unei severităţi uneori excesive Meditând la faptele şi personajele şi a unor judecăţi pe care unii s-ar speria să le stocate în memorie, autorul stufoaselor fişe în şi audă, darămite să le spună, totuşi are, fie care un loc privilegiat îl au părinţii şi nos- modele precum Blaga, fie o admiraţie şi talgia plaiului românesc de dincolo şi prietenie profundă faţă de Ion Negoiţescu, dincoace de Prut, se întristează sau se bucură Miron Kiropol şi, cu unele rezerve, faţă de de fiecare evocare, cu aceeaşi frenezie, dând Paul Goma. Tăios şi înţelept, conştientizează certitudinea că viaţa e trăită aşa cum se faptul că „orice compromis moral dă semne cuvine, acceptând deopotrivă binele şi răul. de prostire”, fapt pentru care îşi foloseşte Surprinzând misterul vieţii trecute şi prezente, vigilenţa la maxim în trăirile şi amintirile se regăseşte în armonia împletirii zilelor unei redate, ceea ce le explică acuitatea. Atingând vieţi, ca a noastră, a tuturor, aparent banală, miezul lucrurilor, impulsionat de curajul dar de un farmec care se cere mereu omului onest, nu pare a se sfii de nimic şi descoperit şi analizat.

Pretender 2

20 ♦ Mişcarea literară

Gheorghe GRIGURCU

Poeme

Baladă mușchii vîntului se destind alene pe cer de cît sînge scurs pe trotuarele neștiute e Închis pentru că a ascuns ceva nevoie închis pentru că n-a ascuns nimic pentru ca visele să ajungă-n pahare închis pentru că a descoperit ceva pentru ca recolta să dea un brînci duhului închis pentru că n-a descoperit nimic toropit închis pentru că a umblat pentru ca să răsune această limpede sonerie închis pentru că a stat locului școlară închis pentru că a vorbit sub fierbintele nor gravid pentru totdeauna închis pentru că a tăcut închis pentru că a cerut 2. Iei toamna asta în mînă o mîngîi apoi o așezi închis pentru că n-a cerut nimic în raft ca pe-un obiect oarecare. închis pentru că a trăit închis pentru că n-a mai putut trăi. Despre vise

Să te-ndoiești Nu ne temem de vise nici visele nu se mai tem de noi Să te-ndoiești să disperi să te-ascuți le-amestecăm cum cărți de joc pe tocila toamnei scoatem apoi cîte unul cîte mai multe să crezi să nădăjduiești să te-mpuținezi înfierbîntați enervați osteniți cum iarna o stivă de lemne împrăștiindu-le-n dreapta și-n stînga să-ți tamponezi oglinda între parteneri cu mîneci cu chipul tău ca pe-o rană. la fel de-ncordate cum tîmplele plini de ciudă cu toții ca și cum visele ar fi altceva decît Norocul însuși. Autumnală

1. Și ca și cum toate s-ar amîna mereu A fi ca și cum n-ar fi existat niciodată galbenul trece prin verde cum un vînt A fi a surprinde prin fereastra deschisă a surprinde a fi tu însuți surpriza.

Mişcarea literară ♦ 21 Macii pe Calea Victoriei în dimineți ce n-au fost nici atunci Sînt maci care fug și alți maci care stau pe loc în amiezi ce nu sînt nici azi sînt maci plini de trezia apei în amurguri ce nu vor fi niciodată. și alți maci somnambuli sînt maci ce rămîn mereu în văzduh Ca să vezi și alți maci ce amerizează Ca să vezi unde e sînt maci pentru desfătarea obrazului să-ncepi să cauți și alți maci doar pentru graffiti doar ce nu se găsește sînt maci ce se topesc aidoma zăpezii să memorezi diminețile și alți maci osoși asemenea munților să reciți înnoptările să te-ascunzi aidoma unui copil sînt maci senzuali cum inteligența în cutele zeflemitoare-ale Soarelui și alți maci orbi asemenea universului. să te repeți pe-aceleași teme nevîrstnice Semn de carte ce-i înspăimîntă pe oamenii mari

Un încurînd care nu va fi nicicînd cu privirea-n adîncimea parfumului sinele gol cum o armă de altcîndva fără vreun glonț într-însa. cu clipa ta în clipa ce nu era.

Dragostea mea Biserică transilvană Dragostea mea e mică mică de tot ca un muc de lumînare Clădită-i mica biserică pe-un simplu freamăt sau un zumzet de-albină de timpuri ce nu mai au trup sau un strop de ploaie lovind fereastra doar o-nțepătoare mireasmă precum pelinul dragostea mea e mare mare de tot în preajmă-osemintele se-ntîlnesc aidoma ca o catedrală ori o piață publică unor țărani cuviincioși ori un tunet puternic dat de-a dura pe cer își dau binețe se-nchină dragostea mare mă-nspăimîntă dragostea mică-mi alină spaima. pe-un perete sfinți noduroși cum arborii păzind turma cu rîndul

Pe Calea Victoriei prin lemnoasele încîlcitele slove-ale ceaslovului Cît de umile sînt amintirile mele se-nfoaie soborul de vrăbii din forfota senzuală-a marii metropole cum un portmoneu gol catapeteasma cum un măr rumen.

22 ♦ Mişcarea literară Vesperală Poetul și lebăda

Începi seara Bătrîna lebădă tot mai plăpîndă costelivă fără Ea plutește pe lacul tot mai gras o termini fără tine. poetul e tot mai nervos se-agită în ruptul capului nu-și amintește primul său cîntec Poetică nici nu-l poate găsi în maldărul său de hîrtii care cu anii a crescut vertiginos Totul e topica dăruitoarea lumină-a topicii ca urmare se duce la malul lacului în inconștiență adiind pîndește bătrîna lebădă (prietenă din copilărie) vrea cel puțin s-asculte un vers etanș cum o anecdotă legendarul ei cîntec final conturul frazei umplîndu-ți gura cum o salivă dar lebăda nu se-ndură să-i dea drumul ca și discursul pavat cu piatră cubică precum un cum drum i-ar sta în putință așa prăpădită cum e să plutească o veșnicie pe luciul lacului tot și dacă nimic nu se-ntoarce imaginea mai gras. rămîne fidelă martoră a imaginii și se tînguie și se jură Flux și reflux dar se cere afară din sine. Treptat se ridică fluxul cum marginea unei rochii Cuvîntul lăsînd să se-ntrevadă goliciunea mării refluxul pudic o acoperă la loc dar Curge Cuvîntul și nu se mai termină neîmplinitele dorinți cum ploaia dintr-un burlan ruginit rămîn undeva în văzduh o pulverulență de Cuvîntul acesta lung nesfîrșit stropi aurii alcătuit din alte cuvinte amestec al apei cu sufletul o materie din toate celelalte cuvinte primordială care nu ne mai vorbesc nouă pe care ar putea-o omologa un socratic tîrziu. gata a se-ntoarce în prăfuitele lexicoane-ale ceții în părăginitele scripturi ale stîncilor Imensă e Lumea

încă-atît de timide-n muțenia lor. Imensă e Lumea plină de răni plicticoase

închise-n cutii de chibrituri vijeliile învață Neliniști răbdarea o muscă bîzîie pe farfurie consolidînd Dacă lumea nu se satură de exagerare echilibrul peretelui cum socotea Dali îți întinzi prea tare spinarea care plesnește cum o cusătură să fie oare viața o exagerare a materiei vertebrele umbrei dulapului ies într-un impudic relief să fie oare moartea o exagerare a vieții? paginile unui roman polițist sînt doldora de oxigen precum o pădure (deasupra Jiului norii tîrîndu-se ștergarul e plin de furia apei ce-a absorbit-o aidoma unor țestoase). emoționate ți-s tălpile se-nroșesc pălesc.

Mişcarea literară ♦ 23 Clipa privirea zace încă-n adîncul șovăitor al unei cești de cafea Clipa: sfredel doar muzica tranzistorului face diferența care găurește dintre bine și rău Neantul. autocamioanele grele transportă curajul dintr-o localitate-n alta acum e tîrziu Steaua Polară a ostenit și privești Era atît de singur cum se scurg dintr-însa broboane de sudoare muncitorească. Era atît de singur atît de sigur pe sine oho cum osul închis în carne Acesta e platoul și izvoarele-i repetau gîndurile-acestea izvoare-atîrnate pe pereți cum tablouri Acesta e platoul pe care voiai s-ajungi acoperit cu iarbă scurtă sîrmoasă și norii îl însoțeau sunînd la ore fixe cum părul pe-un creștet tuns cum un ceasornic deșteptător la capul patului acestea sînt marginile lui tivite și vîntul îi ținea partea aliniindu-i pe pagini cu cu negrul pădurilor (tușul degetul cu care-au fost desenate e un soi rîndurile strîmbe scrise la mare oboseală. de sînge-al steiului răbdător)

aceasta e bolta (inițiere Reportaj a norilor care cu boturi umede dibuie viața infinitului Pulsează cum o venă norul n-ai încotro cum vițeii tineri) urcușul e-abrupt reporterii sînt cu ochii pe tine aidoma unei strîmte celule de temniță e pagina dar tu ziarului tu nu mai ești nicăieri.

Steyr a

24 ♦ Mişcarea literară

Gheorghe GRIGURCU

„Un surogat al increatului”

Uitarea: un surogat al increatului. Uităm 1941 al acesteia, sub titlul Dintr-un pridvor. pentru a redeveni noi înşine. Pentru a renaşte. Criticul, ajuns director al periodicului, a avut * nefericita inspiraţie de a însoţi textul cu o Gravitatea reprezintă echivalarea replică intitulată Contrapunct, unde îi făcea lucrurilor cu încrederea. Ironia le întoarce cu poetului imputări suficient de dure: „Ridicat faţa spre primejdie. ieri pe scut în nu- * mele unei ideologii Eleganţa lucrurilor pe care nu le vrei şi care, într-unele pri- care nu te resping, vulgaritatea lucrurilor pe vinţe, nici nu era a care nu le vrei şi care te resping. lui, astăzi d. Arghezi * se vede contestat. În A. E.: „Să nu uităm că Sainte Beuve a orice caz, tineretul preferat Fanny a lui Feydeau şi nu Madame se depărtează de Bovary a lui Flaubert, poeziile lui Bainville şi această formă de nu cele ale lui Baudelaire, că Maiorescu i-a artă. Iar trăinicia preferat pe colonelul Şerbănescu şi pe Matilda operei lui rămîne Cugler-Poni lui Macedonski. Iată ce se poate îndoielnică: atîrnă întîmpla, la o treaptă ilustră, cînd criticul nu mai mult de la ceea este şi scriitor”. Dar dacă este? „Ei, abia ce ar putea să dea de atunci apare o problemă serioasă!”. acum înainte, decît * de la ceea ce a dat „Cel mai sigur mijloc de a ascunde pînă acum”. Cu o încheiere totuşi ceva mai altora limitele tale este de a nu-i depăşi” optimist grafiată: „Cum poetul, din pragul (Leopardi). porţii, a aruncat crîmpeiele de sculptură îndă- * răt, pentru a păstra numai amintirea bijuteriei Neapărat, o creaţie veritabilă conţine un vii, tot astfel şi eu aş arunca molozul acestor sîmbure de necunoscut pînă şi în raport cu consideraţiuni critice dacă nu m-aş gîndi la autorul său. posibilitatea unei creaţiuni prin care să biru- * iască toate contrazicerile lui interne. Verdele Etimologia cuvîntului inspirator de de smarald al şopîrlei ar luci atunci, integrat în teamă camorra. Acesta ar proveni fie din armonia de culori şi lumini a unei catedrale de cuvintele italiene capo (şef) şi morra (un joc taină. Atunci critica noastră nu va mai fi un de noroc), fie din cuvîntul spaniol gamurri contrapunct, ci un confort al întregului său (bandiţi din Evul Mediu). destin expresiv”. Stînd de vorbă cu Arghezi în * 1954 (am constatat cu uimire că poetul vorbea D. Caracostea i-a solicitat lui Arghezi o întocmai cum scria, cu arabescurile fantast- confesiune asupra condiţiei sale literare, exacte ale frazelor, de parcă ar fi dictat o „ta- pentru a fi publicată în Revista Fundaţiilor bletă”), acesta mi-a spus înciudat: „Caracostea Regale, care a apărut în nr. din 1 decembrie s-a purtat cu mine ca un om care te pofteşte la

Mişcarea literară ♦ 25 el acasă la prînz şi-ţi pune pe masă o farfurie Cele mai vechi paste făinoase din lume cu c…”. au fost descoperite în China. Lungimea lor era * nu mai puţin de un metru. O vorbă auzită la local: „Dacă şmeche- * rul nu e şi mîrlan, nu e şmecher destul”. A. E., pe un ton solemn: „Ideal: să gîn- * deşti transportat cum un poet, să scrii migălos De la un timp, memoria mea reţine mai cum un scrib medieval, să citeşti cum un învă- uşor visele decît faptele aievea. Sînt mai ţăcel perpetuu”. Colega, splendide cerinţe, dar convingătoare. dacă nu le poţi face faţă? „Oare idealurile nu * pot fi şi intangibile?”. O vanitate trucată şi un orgoliu trucat * cred că nu există decît în jocul actoricesc. În „N-ar fi prea greu de murit, dacă n-ar schimb despre frecvenţa umilinţei trucate, ce trebui, fie şi numai pentru o clipă, să încetăm să mai zicem? să iubim” (Monseniorul Ghika). * Cruzimea fără margini de care dăm dovadă faţă de morţii noştri dragi. Cum de nu mai izbucnim în hohote de plîns cînd le rostim numele, cînd rechemăm imaginea lor incom- parabilă, acum, după ce s-a scurs un număr de ani de cînd ne-am despărţit? De ce această indiferenţă crescîndă cum o mizerabilă crustă peste o rană care, în fapt, nu s-a închis, nu se va închide niciodată? Fiinţa terestră cea multadaptabilă joacă pe cartea unui cinism La Colocviile de la Beclean care, iată, se răsfrînge şi asupra sufletului… * * Nu-l pot uita pe strălucitul meu profesor „Dacă un om are o înaltă idee de sine, de limba română, de la liceul din Oradea, poţi fi sigur că aceasta e singura idee mare pe Zaharia Macovei, alias poetul E. Ar. Zaharia, care o poate avea în viaţă” (A. Esquirol). menţionat de G. Călinescu în Istorie. Erudiţie, * fluenţă verbală presărată cu picanterii, tact, O teribilă remarcă a lui Rochefoucauld: deşi se afla „sub vremi”, vizibil timorat de „Virtutea nu ar merge atît de departe dacă cruzimea lor. L-am văzut ultima dată, cu puţin vanitatea nu i-ar ţine companie”. înainte de moarte, la un azil de bătrîni din * Sibiu, cînd ajunsese nonagenar. Se schimbase Estetica ideii constă în exactitatea sa. fizionomic atît de mult încît, în primele clipe, * nu l-am putut recunoaşte. Tră ia într-o odaie Anomia văzduhului. strîmtă, mizeră, alături de încă trei inşi cu * care, după toate aparenţele, n-avea nimic „Un învăţăcel al lui Suzuki Roshi, care comun. A scos de sub pat un geamantan rupt, publica poezie beat, a avut o convorbire care-i ţinea loc de bibliotecă şi arhivă, spre particulară cu cel care de un an şi jumătate îi a-mi arăta cîteva manuscrise. Mi-a vorbit cu era dascăl. I-a spus că nu mai poate continua, voce tremurîndă despre cîteva celebre că de fiecare dată cînd şade în zazen începe să cunoştinţe din Parisul interbelic unde-şi plîngă. – Nu mai rezist, a zis. Plec. Nu mai petrecuse cîţiva ani. Între alţii, Paul Valéry şi pot sta aici. Suzuki nu i-a spus să stea. N-a Ivan Bunin. Dumitru Chioaru mi-a relatat spus decît: – Încerci şi iar încerci şi eşuezi, şi ulterior că, la un moment dat, vîrstnicul poet a apoi mergi mai adînc” (Învăţăturile lui căzut într-o stare de prostraţie. Nu mai Shunryu Suzuki adunate de David Chadwick). urmărea televizorul, nu mai citea, aproape că *

26 ♦ Mişcarea literară încetase a mai vorbi, cufundat de bună seamă din faptul că A. Camus îşi interzice pînă şi într-o reverie în care e de presupus că plăcerea oferită de înţelegerea lumii, el vrea să amintirile dilatate fără încetare, aidoma unei ne dea numai durerea, refuză bucuria resurecţii ideale, îi erau suficiente. O sublimă medicului care se desfată cu diagnosticul său indiferenţă faţă de tot şi de toate. Aşadar e – vrea să fie ascet. (…) Singurătatea emanată posibil să fi murit devorat de amintiri. din opera lui Camus este la fel de chinuitoare * ca şi uscăciunea colectivismului marxist. Cu A gîndi, id est a căuta să te disculpi. cît sînt mai reale valorile acestei cărţi (L’ * Homme révolté), cu atît este mai chinuitoare” Temă ostenită aidoma unui om după ce- (Witold Gombrowicz). a străbătut un drum lung. Odihna sa se * nutreşte din spiritul odihnit al autorului. De cîte ori bucuria se adresează doar * ipostazei cursive, tranzitorii a fiinţei, în timp Un deputat în Parlamentul Rusiei, Oleg ce suferinţa se adresează ipostazei sale Miheev, doreşte a interzice prin lege tocurile imobile, perene? mai înalte de cinci centimetri, căci o măsură * mai mare a lor ar periclita sănătatea celor ce le În genere, acea fragilitate psihică a poartă. tipului artist se poate explica nu atît prin * dificultatea adaptării „Eu nu pictez ceea ce văd, ci pictez ceea sale la ambianţă, cît ce am văzut” (Edvard Munch). prin dificultatea * adaptării la sine „Abia acum, datorită generozităţii ami- însuşi. Deoarece nu- cului parizian, am putut să fac cunoştinţă cu mai astfel ies la lu- opera lui Camus: L’ Homme révolté, exact un mină formele con- an după apariţia ei. O citesc pe sub bancă, flictuale ale creaţiei, precum odinioară la şcoală, prin urmare din interioritatea Camus ar putea – pe bună dreptate – formula fiinţei, din traumele rezerve cu privire la o asemenea lectură, cu sale viscerale, din toate acestea textul lui a devenit imediat axul anxietăţile sale fără central al meditaţiilor mele. «Spaimă»? Da, leac. Creatorul e un «spaimă» (dar la drept vorbind nu încerc inadaptat la lume sentimentul în alt fel decît în ghilimele). Dacă fiindcă e un inadap- vorbesc de spaimă, aş zice că mă sperie mai tat la sine însuşi. puţin drama descrisă de el în carte, cît dorinţa * de a crea o dramă perceptibilă la autorul în- N-am înţeles de ce unii inşi care „socia- suşi. Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, la care lizează” perfect, volubili, degajaţi, de nu chiar sîntem nevoiţi să ne gîndim mereu citind carismatici, pretind că ar fi… timizi. Oare această carte, au fost nu mai puţin dramatici – asumarea penibilei timidităţi să constituie dar, la acea epocă, gîndirea tragică a umani- pentru ei o încercare de redempţiune? O tăţii mai avea în sinea ei voluptatea descope- pocăinţă pentru obscurul simţămînt cum că ririi atît de evidentă la Schopenhauer, de tan- succesul lor în obşte ar avea ceva impur? gibilă şi de copilăroasă la Nietzsche – Camus * este rece. Infernul acestei cărţi este cu atît mai Consiliu: să ai încredere mai curînd în neliniştitor cu cît este rece: şi mai neliniştitor cel ce nu are încredere în sine, decît în cel încă pentru că este intenţionat. S-ar părea că excesiv de încrezător. nu există cuvinte mai nedrepte decît acestea – * pentru că este greu de aflat o operă mai umană Nu e atît de moralmente inofensiv epi- şi mai nobilă în intenţii, o pledoarie mai gonismul cum pare la prima vedere. Căci fierbinte pentru om. Acel frig mortal provine sumisiunea admirativă faţă de model e prea

Mişcarea literară ♦ 27 posibil să acopere o invidie cel puţin tot atît scroafă. Iepurele era adesea vînat de locuitorii de vivace. O invidie exasperată de neputinţă, din Atica, dacă e să-l credem pe Xenofon în care se înveşmîntă în contrariul său. tratatul lui cinegetic, şi nu era un animal de * sacrificiu, astfel că putea fi procurat şi pregătit „Atîta timp cît după voia fiecăruia. Cea mai bună modalitate oamenii vor fi mor- de pregătire, în opinia lui Archestratis, era un mintele mişcătoare monument de simplitate: «există multe feluri ale animalelor omo- şi multe păreri cu privire la felul în care rîte de ei, va fi răz- trebuie gătit iepurele. Cel mai bun este, fără boi permanent pe îndoială, acesta: friptura la frigare, presărată acest pămînt” (G. B. doar cu sare, se scoate de pe ţepuşă şi se Shaw). Şi încă: serveşte fierbinte fiecărui comesean în timp ce „Atîta timp cît vor bea vinul: o serveşti cît mai e încă o idee în exista abatoare, vor sînge. Nu te nelinişti dacă vezi că din carne exista şi cîmpuri de mai picură sucul – ichor – mănîncă cu poftă» luptă” (Tolstoi). (fr. 57 Olson-Sens – Athenarios 9, 399 d-e) * Pasajul e exemplar nu numai pentru simpli- A. E., întărîtat: „Ce e chestia asta cu tatea aproape austeră a modului de preparare, provincia şi centrul, în aprecierea scriitorilor? ci şi pentru orizontul eroic pe care îl suge- A te afla în centru înseamnă, în fapt, atît, doar rează: în tradiţia mitologică, zeii, care se atît: a marca centrul panoului de tragere”. hrănesc cu nectar şi ambrozie, nu au în vene * sînge, ca muritorii, ci o umoare divină numită A. E.: „Cunosc un autor care scrie dum- ichor. Or, la Archestratos, iepurele e creditat nezeieşte despre condiţia poeziei, dar ale cărui cu acest miraculos lichid vital, pe care Iliada versuri sînt de tot modeste. Mă duce gîndul, sau Odysseia îl rezervă doar zeilor” (Zoe scuză-mi comparaţia, la ejacularea ante- Petre). portas”. * * A. E.: „De la o vreme îţi trebuie un nas Asemenea poeziei, inteligenţa n-ar fin pentru mirosurile puternice, primitive. putea fi trasă într-o definiţie satisfăcătoare. A Pentru cele subtile îţi ajunge o olfacţie încerca să le pui amîndurora stavile concep- obiş nuită”. tuale e ca şi cum ai încerca să prinzi văzduhul * într-o capcană de prins animalele. La urma urmei, inspiraţia reprezintă o * modalitate de economie a trăirii. Timpul şi „Există prostii bine îmbrăcate la fel cum spaţiul, de-atîtea ori lîncede, disipate, se întîlneşti proşti foarte bine îmbrăcaţi” concentrează în formaţiuni simbolice, în (Chamfort). cristale expresive. * * Mai întîi înveţi precumpănitor din cali- „Cînd nu am conştiinţă de sine trăiesc o tăţile celorlalţi, apoi din slăbiciunile lor. viaţă animalică; cînd am conştiinţă de sine şi Resignat în timp, simţul critic te îndeamnă să fac ce hotărăsc cu sufletul, trăiesc o viaţă consideri că, mai important decît să ştii ce să omenească; cînd însă am conştiinţa vieţii altor faci, e să ştii ce nu trebuie să faci. făpturi, iubindu-le, trăiesc o viaţă dumne- * zeiască” (Tolstoi). Lucruri care se pierd fiindcă nu le gă- * seşti. Lucruri care se pierd fiindcă le găseşti. Călcîiul lui Ahile pe care-l prezintă * calitatea: aspiraţia sa pentru cantitate, care, „În fragmentele păstrate de Athenarios frecvent, nu se opreşte unde s-ar cuveni. apar doar trei feluri de carne: de iepure, de * boboc de gîscă, la care adaugă uterul de

28 ♦ Mişcarea literară Visezi între lucrurile care te visează. fi redus la o idee excepţională” (Robert Adică fac posibilă impersonalizarea (obiecti- Musil). varea) poeziei pe care o aşterni. * * Caută fără sfială calităţile defectelor, Curiozitatea copilului diferă conside- forţa slăbiciunilor, avantajele insucceselor. rabil de curiozitatea adultului. Pe cînd cea Ele te pot apropia de tine însuţi. Pot ţine în dintîi vrea cu inocenţă să se integreze în lume, şah impulsurile tale nesăbuite. Te domptează, a doua vrea o confruntare cu lumea. Miza, fie făcîndu-te mai rezonabil în raporturile cu ceea şi subiacentă, a acestei curiozităţi secunde: ce ţi-a fost dat a fi. dorinţa de-a o lua în posesie. Pragmatismul ei * dilatat pînă la extrem, legat de cinismul La cele şapte păcate capitale indicate de autorităţii instinctuale. către Biserica creştină (mîndria, iubirea de * arginţi, desfrînarea, invidia, îmbuibarea, mînia „Înţeleasă ca text plin de virtualitatea şi lenea), Biserica simţirii, rugăciunea reflectă şi ea paradoxul pe catolică a adăugat care-l reprezintă raportul între Hristos şi preot. alte şapte mari pă- Ea e a omului şi, în acelaşi timp, e lucrarea lui cate, înfăţişîndu-le Dumnezeu, sau a lui Hristos în om, deci şi în în ziarul Vatica- comunitatea credincioşilor. Amîndouă acestea nului, L’ Osserva- se spun de către preot în rugăciunea antifo- tore, în martie 2008: nului al treilea: «Cela ce ne-ai dăruit nouă distrugerea mediului aceste rugăciuni obşteşti, primeşte cererile înconjurător, expe- cele de folos ale robilor tăi». Duhul e darul lui rimente ştiinţifice a Dumnezeu, dar prin El ne rugăm şi noi înşine căror natură morală (Rom., 8, 26). Credinciosul face deosebirea că este discutabilă, ma- el este cel care are nevoie de bunurile pe care nipulări genetice cale cere de la milostivul şi atotputernicul Dum- re duc la alterarea nezeu, dar că, în acelaşi timp, în rugăciunea ADN-ului, consumul sau traficul de droguri, lui e puterea lui Dumnezeu. În rugăciune, injustiţia socială care duce la sărăcie, avortul, credinciosul tinde spre liman, spre bunurile pe pedofilia. care le cere, dar în acelaşi timp ea e limanul * spre care tinde şi reprezintă posesia bunurilor Supravieţuirea: o disciplină a amînării. ce le cere. (…) prin rugăciune e binecuvîntat * şi slăvit Dumnezeu; dar tot prin ea e Sensibilitatea, „veritabila forţă motrice a binecuvîntat şi slăvit de Dumnezeu cel ce-L inteligenţei” (Valéry). De ce sîntem dispuşi a binecuvîntează şi-L slăveşte pe El” (Rugăciu- o pune sub semnul unui minorat, a o trata cu nea amvonului). (…) Rugăciunea este o stare suspiciune? Dintr-o gelozie a unei inteligenţe de interioritate reciprocă între cel ce se roagă ea însăşi discutabile? Precum a unei femei şi Dumnezeu” (Dumitru Stăniloae). împotriva altei femei… * * Există un confort al inconfortului. Rela- A. E.: „Cum să zic? O neaşteptată aser- tiv măruntele decepţii, contrarietăţi, frustrări ţiune sub condeiul unui eseist precum Livius se adiţionează, formînd o platoşă care te apără Ciocârlie: «…scriitorul tînjeşte după nemu- cotidian de marile decepţii, contrarietăţi, rire. Iar ca să scrie cît mai bine, cu cît mai frustrări. Răul mic te ajută să înfrunţi un Rău multe şanse de nemurire, are interesul să fie mare. Nu se cuvine, aşadar, celui la scară cît mai risipit, nu unitar». Să fie cumva vorba redusă un prinos de recunoştinţă? aici de un dar grecesc oferit scriitorilor?”. * * „Intelectualul se va consola nu contează Lapidaritatea conţine un dublu resort cu ce pentru că acest nu contează cu ce poate pozitiv. Cel al nespusului în care poate rezona

Mişcarea literară ♦ 29 armonios. Dar şi cel al suprimării, al tăieturii referindu-ne la relaţia, atît de solicitată, dintre cu iz sacrificial în carnaţia verbului pe care creaţie şi viaţă? Cîtă vreme trăieşte, autorul şi-o asumă. poate aşeza într-adevăr asupra producţiei sale * balastul unui existenţial care n-a fost „Sîntem vegheaţi de Abisuri, din toate incorporat creaţiei. Un şir de trăsături părţile. Dar şi noi trebuie să le veghem comportamentale, de natură a-i deruta deoarece, la rîndul lor, depind şi ele de noi” recepţia. Postum însă, opera are a face (Monseniorul Ghika). exclusiv cu existenţialul absorbit de ficţiune. * Ca-ntr-o oglindă în care se răsfrînge doar Neîndoios, viaţa intelectuală conţine un chipul său, neînsoţit de cel al artistului, mecanism al rezervei. Ai totdeauna senzaţia păpuşar ieşit din rol. că mai urmează ceva, că trebuie să mai adaugi * ceva. O înfrigurată incapacitate a finalului. Uneori un pic de ingredient cinic face * înţelepciunea comestibilă. Merge chiar cînd ai Nuanţa de duritate pe care o pot căpăta senzaţia de saţietate. anumite lucruri exprimate clar. Cruzimea * exactităţii faţă cu caritatea divagaţiei. „Nu poţi uita timpul decît servindu-te de * el” (Baudelaire). Nu poţi face două lucruri în acelaşi * timp. Poţi face în schimb trei lucruri ş.a.m.d. Nu sînt suficient de rezistente marile Miracolul detaşării prin multiplicitate. certitudini, dacă nu se sprijină pe iluzii, cum * viţa de vie pe araci. Ceea ce reprezintă o joacă la vîrstele * începutului devine cu timpul grav. Dar ceea Nici un vis nu e cu adev ărat satisfăcător ce era grav la acele vîrste nu devine nicicînd o decît atunci cînd trece dincolo de marginile joacă. sale, revărsîndu-se uşor, cu decenţă, într-un * real căruia îi este indiferent. Dacă realul i se „Conversaţie liniştit ă, retractilă, cu dovedeşte ostil, visul aşteaptă un alt prilej. domnişoara Taussig în antractul la Spiritul Pînă atunci se poate schimba pînă la nerecu- pămîntului, la galerie. Pentru a putea ajunge la noaştere, aşa cum un vierme poate fi crisalidă o conversaţie reuşită trebuie să strecori mîna şi fluture, rămînînd aceeaşi fiinţă. mai profund, mai uşoară, mai molatecă parcă * pe sub obiectul discuţiei şi atunci îl ridici la „Fără o bună doză de monotonie, jur- vedere surprinzător de uşor. Altminteri ţi se nalul se transformă în ziaristică de senzaţie. îndoaie degetele şi nu te mai gîndeşti decît la Monotonia este doar aparentă, un timpan foar- durerea pe care o simţi” (Kafka). te fin distinge nuanţele, ochiul mult exersat * vede schimbările de culoare. Materia se Indiferenţa: o tristeţe de care nu-ţi dai îngroaşă şi se subţiază şi plăcerea cititorului seama. constă în urmărirea acestor fine succesiuni. * Este făcut, ca şi versul, pentru lectura tăcută, Să fie adevărat ce spunea Kafka în în singurătate” (Radu Petrescu). legătură cu destinul cărţilor? Că autorul * trebuie să părăsească această lume sublunară Suficienţa lucrului bine făcut, mîntuită pentru ca scrierile sale să aibă parte de o viaţă nu de conştiinţa, ci de natura sa. veritabilă, s ă nu mai suporte înrîurirea * persoanei sale pentru a dobîndi un destin Auzul extrem de ascuţit al tăcerii. propriu? S-ar putea justifica o atare opinie

30 ♦ Mişcarea literară

Gheorghe GRIGURCU

„Polemica e oricînd necesară pentru a proba conștiința literaturii”

– Stimate Domnule Gheorghe Grigurcu, solitarul cu voie, dar mai ales fără voie, care creația poetică a Domniei Voastre a fost sînt. Grație acestei atenții premiale, poezia și încununată recent cu cel mai prestigios și mai critica pe care m-am învrednicit a le produce rîvnit premiu de poezie, Premiul Mihai Eminescu. Încununarea aceasta mi se pare cît se poate de semnificativă prin faptul că premiul a fost acordat unei personalități literare formate din două entități diferite: un poet și un critic literar. Mulți poeți importanți fac critică literară, sau unii critici scriu poezii, dar în cazul Domniei Voastre cele două instanțe evoluează la mare înălțime oarecum îmbrățișate. În asemenea cazuri percepția publică plutește de obicei într-o anumită confuzie și apele sînt despărțite cu greu. Mai ales că, în cîmpul literar, poeții au nevoie mai puțin de confrați de gen literar și mai mult de critici, care să le explice și să le Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Grigurcu promoveze creația. Așa că viața literară găsește mai convenabil ca, în cazul unui apar, iată, oarecum echilibrate prin accentul scriitor-critic literar, să faciliteze ieșirea la pus de data aceasta pe poezie. Am simțit înaintare a criticului literar decît a poetului. poezia drept cea dintîi chemare literară a mea Prin acest premiu, acum, s-a acordat dreptul și m-am străduit a o sluji pînă azi, deși, după la identitate maximă și unei personalități cum remarcați, ea s-a văzut nu o dată pusă în „paradoxale”, convergente prin divergență, umbra criticii, umbră iscată, vai, de pro- s-a ridicat vălul de pe întreaga personalitate pria-mi ființă literară. Să fi fost un om care-și a scriitorului care sînteți. Așa că o să încerc fură singur căciula? să vă întreb ce înseamnă Premiul Mihai Care să fie cauza? Dialogurile Eminescu pentru poetul și criticul literar Trec peste o anume Mișcării literare Gheorghe Grigurcu, chiar dacă, prin premiu, comoditate a unor a fost onorat doar poetul? comentatori care sînt tentați să „simplifice” – Premiul Mihai Eminescu pe care l-am lucrurile, reducînd „economic” autorul la o primit recent m-a bucurat precum o onoare singură latură a sa. Poveste mai veche. Mă tîrzie, dar care poate fi astfel mai emoționantă. gîndesc însă la epoca în care ne aflăm, prag- Acum, aproape la „sfîrșit de partidă”, el îmi matică, anostă, inconsistentă, puțin prielnică apare, așa cum am mai spus, drept un semn al poeziei, aș zice artei în genere, înlocuită de un înțelegerii și solidarității confraților pentru entertainment copleșitor în prostul său gust. Poezia însăși se arată dispusă a-și îndoi axul

Mişcarea literară ♦ 31 în fața formulelor minimaliste, ostentativ sever cu poetul, i-a format o anume cenzură prozaice, consonante cu „consumerismul” critică excesivă, care i-a luat poeziei o parte care dictează, cu aerul de-a spune „iată că se din spontaneitate, poate din inefabil? Asta în poate și așa”. Să fie un indiciu al epuizării planul… virtual al venirii poeziei spre masa acesteia, o repliere în așteptarea unui nou elan de scris, în intimitatea laboratorului artistic. care s-o repună pe traiectele ei majore? Eu – Vedeți, domnule Nușfelean, critica și unul sper că arta lirei se va regenera. Însă poezia au registre eterogene de manifestare. profețiile care au venit de la Hegel încoace, Pentru un critic „profesionist”, cum e socotit vizînd sfîrșitul artei, al religiei, al civilizației cel ce vă vorbește, scrisul critic devine mai actuale, al istoriei chiar, să recunoaștem că ne mult decît o cutumă, o obligație cu termenele pot da fiori. Din necunoscut se apropie fie o precise ale colaborării la diverse periodice. geană de lumină salvatoare, fie un dezastru. Criticul „de întîmpinare” mai cu seamă se află pururi, cum spune Perpessicius, „în tinda unei registraturi”. Pe cînd poezia apare sub condei cu totul altfel, emoțional, impredictibil. Aidoma Sfîntului Duh, într-o variantă estetică. În acele momente de har textul liric n-are nimic comun cu textul critic emis eventual de același condei, în circumstanțe distincte. Ca și cum ar fi vorba de două idiomuri diferite, trebuind să le receptezi pe fiecare în parte. E adevărat, se poate vorbi în unele ocazii despre o poezie a criticii, dar aceasta e altceva decît poezia ca atare: un elan expresiv, o plastici- zare a expresiei exegetului care se regăsește pe sine într-o altă cheie, mai bine spus într-o La Memorialul Durerii, Sighet – Daniel Corbu, lume paralelă cu cea a operei asupra căreia se Gheorghe Grigurcu, Olimpiu Nușfelean aplică. – Poezia este implicare în prezent sau – Mai mult decît respectat ca poet și eliberare din prezent? critic literar, într-o vreme – în perioada ime- – Relația poeziei cu timpul? Arta, afir- diat postdecembristă – erați perceput și ca un ma Stendhal printr-o celebră formulă, e o scriitor incomod. De ce sînt scriitorii inco- promisiune a fericirii, dar ea nu se revendică mozi, chiar și atunci cînd societatea – sau oare și de la trecut, în speță de la acel trecut politica? – nu dau mulți bani pe literatură? sublimat care este amintirea? Amintirea care, – Aici am impresia că îmi adresați două deosebită de memoria cea neselectivă, biro- întrebări. Îmi permit a răspunde mai întîi la a cratică, devine ea însăși o ficțiune. Suspen- doua. Scriitorii pot „incomoda” societatea în dînd consolator prezentul, creația reprezintă o măsura în care își extrag temele din materialul punte între ceea ce a fost esențial în ființă și acesteia și, în consecință, adoptă o atitudine ceea ce, cuprins în latenț ele spirituale ale fiin- față de chestiunile obștești, inclusiv față de ței, ar putea urma. Viziunea poetică devine cele politice. Scriptorul nu trăiește într-un turn astfel, concomitent, retrospectivă și anticipa- de fildeș decît prin condiția estetică, elimina- toare. torie a operei sale. Dar opera poate cuprinde – Ce vă leagă de secolul literar: poezia, în alcătuirea sa o pluralitate de valori, se critica literară sau aforismele? deschide spre real printr-o sumă de opțiuni ale – De vreme ce le-am cultivat în asoci- autorului său. Negreșit, tendențiozitatea îi ere, mă încumet a le oferi ca modestă ofrandă dăunează, dar scriitorul nu se poate izola timpului nostru pe toate. aseptic de istorie. Pe de altă parte, afirmînd că – Ați scris multe cărți de poezie, dar nu „în perioada imediat postdecembristă” eram credeți că „spiritul critic” a fost oarecum socotit „un scriitor incomod”, înțeleg că aveți

32 ♦ Mişcarea literară impresia că m-aș fi… potolit între timp. Reali- putea numi comportare civilizată. E o gravă tatea e alta. Dacă înainte de ’89 opiniile mele eroare a unor combatanți „reformatori”, care polemice se vedeau nu o dată amendate ori n-ar putea avea decît urmări urîte. de-a dreptul refuzate de instanțele cenzurii, în – Este literatura noastră actuală în condițiile democratice ele au dobîndit dreptul spiritul timpului, îl devansează și îl ordonează unei publicări normale. Iată o seamă de nume sau merge tîrîș-grăpiș, mimetică, în urma lui? asupra cărora am socotit de cuviință a exprima – Spiritul timpului, Zeitgest, este/ se ca- rezerve, unele suficient de apăsate, în epoca de a fi definit și cu concursul literaturii. Cum postdecembristă: Marin Preda, Adrian Ma- ar veni, privindu-se-n oglindă, aceasta ar rino, Eugen Simion, Augustin Buzura, Nico- surprinde o imagine a ceea ce este în bună lae Breban, Constantin Țoiu, Norman Manea, parte acest spirit. Nu mai puțin, la ora actuală, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Livius intervine acea de- Ciocârlie, Lucian Boia. O rubrică aparte au monie a crizei, acea constituit-o exponenții nemijlociți ai puterii și năvală de mate- propagandei comuniste, precum Dumitru rialități năclăite, Popescu-Dumnezeu, Ov. S. Crohmălniceanu, luxurioase ori de-a Nina Cassian, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, dreptul nătînge, ca- D. R. Popescu, Corneliu Vadim Tudor, alături re, alterînd chipul de junii nostalgici ai fostului regim precum unei producții lite- Alexandru Matei, Ciprian Șiulea, C. Rogo- rare tot mai despiri- zanu, Vasile Ernu etc. Am putut scrie despre tualizate, impietează ei de data aceasta în toată voia. asupra a ceea ce se – Are vreun rost polemica (de idei) în cheamă spiritul tim- viața literară? Avem polemici literare semni- pului. ficative azi? Disputa dintre generațiile mai – Poate o literatură să evolueze și prin „bătrîne” și generațiile sau generația tînără tendințe greșite? Cine trebuie să se ridice îm- este una de substanță sau nu? Întotdeauna potriva unor direcții greșite? Poetul, proza- între generațiile literare există mișcări torul sau dramaturgul, criticul literar, „ideo- tectonice, se produc falii, dar parcă azi falia logul”, „mentorul”, profesorul…? Are litera- este foarte mare. tura actuală personalități de direcție? – Polemica e oricînd necesară pentru a – Tendințele greșite ale literaturii actu- proba conștiința literaturii. Fără luminile ei ale sînt, din păcate, cît se poate de reale. De la riscăm a merge orbește, deviind grav de la reducționismul grotesc, tot mai ospitalier cu rosturile trudei literare ori de-a dreptul pornografia, pînă la privirile deloc amicale abandonîndu-le. Recenta dispută iscată între îndreptate asupra principiului estetic și pînă la „tineri” și „bătrîni” e însă una care provoacă tentațiile de repunere pe linia de plutire a într-adevăr o falie neobișnuit de adîncă. Am cultului comunist, avem a face cu fenomene impresia că sorgintea sa se află în neașezarea care au nevoie de o ripostă hotărîtă. Cine (încă) a vieții noastre sociale postdecembriste. poate să le-o dea? Orice scriitor, orice critic Acel pragmatism brutal, acea goană după cu bun simț. În linie generală, putem avea în afirmare cu primitive înfățișări reverberează vedere România literară, principala continu- regretabil și-n planul scrisului. Unii tineri atoare a direcției maiorescian-lovinesciene, adoptă reflex tactica ariviștilor cu miză eco- care ajunge iarăși, atît de surprinzător, în dis- nomică. Renunță lesne la scrupulele morale cuție. Doar numita direcție posedă capacitatea pentru a-i executa pe „bătrînii” ce le-ar sta în și răspunderea de-a risipi norii confuziilor. drum. Oribilul limbaj al cîtorva dintre ei e Dacă observați, criticii noștri de suprafață au descalificant din start. Nu mai avem a face pur apărut în cupluri ce implică nete disocieri și simplu cu periodica luptă dintre generații, ci între componenții lor: Titu Maiorescu – C. cu un impact între două straturi de civiliza ție. Dobrogeanu-Gherea, E. Lovinescu – G. Al doilea, suspendă în realitate ceea ce am Ibrăileanu, G. Călinescu – Tudor Vianu. Azi a

Mişcarea literară ♦ 33 rămas cuplul N. Manolescu – E. Simion. Cel naturalețea sa morală, așa cum, la un control dintîi are avantajul de a fi asumat tradiția al sănătății, ar fi examinat omul nud. noastră estetică, într-o manieră din nou – Deși sînteți un om al cărților, aveți o combatantă, inclusiv printr-o serie de revizuiri foarte sensibilă percepție a spațiului, a mișcă- necesare. Secundul, în schimb, ilustrează un rilor naturii, exprimată nu de puține ori în conservatorism dezolant. comentariile critice, plasîndu-l pe scriitor – – Prin prestigioasa și prodigioasa Dvs. prin portretizare – într-o anumită geografie. activitate critică, ați realizat o foarte largă Nu v-a tentat dezvoltarea preocupărilor lega- radiografie a poeziei românești actuale. V-ați te de descriere, elaborarea de creații în gîndit sau nu să elaborați o istorie a poeziei? proză? – Poate că elementele constitutive ale – Nu m-au atras speciile prozei. Desigur unei astfel de istorii se află în paginile nu pentru că nu am fost dotat într-o asemenea puține pe care de-a lungul a peste jumătate de direcție. Mi s-a spus că unele episoade ale veac le-am închinat Jurnalului ar fi fost dovezi în sensul unui poeziei noastre. De „talent”, dar n-am mers mai departe. Consider ce nu le-am întrunit că, măcar de la un moment dat încoace, e mai în corpul unei istorii important să știi nu ceea ce poți face, ci să știi formale? Poate pen- ceea ce nu poți face. tru că m-am simțit – Ați încercat să vă stabiliți în București mai în largul meu în și ați ajuns în „Amarul Tîrg”. Ați ratat cumva calitatea unui tru- găsirea unui spațiu ideal (important pentru un ditor al șantierului poet) în care să vă fixați rădăcinile (spiri- decît în cea a unuia tuale, sufletești)? Sînteți cumva „Poetul fără care recepționează și oraș”? Aveți nostalgia vreunui spațiu cultural raportează calitatea precum Bucureștiul, Clujul, Oradea? anevoioaselor lu- – Vine o vîrstă la care e prea tîrziu chiar crări efectuate. și pentru nostalgii. Silit să plec din Basarabia – Sînteți poet, critic literar, „penseur” natală, izgonit din Oradea din pricini politice, (aș fi tentat să spun autor de panseuri, dacă fără putința de-a mă stabili vreodată în Cluj n-aș simți că sintagma riscă să minimalizeze o sau în București, mă regăsesc iarăși în mediul activitate în care, de altfel, sînteți și destul micii provincii din copilăria mea. Născut la de… sentențios) și „diarist”, autor de jurnal. Soroca, în Amarul Tîrg m-am aflat prima oară Ce „matrice spirituală” ar putea să releve la vîrsta de 4 ani, cînd ne-am refugiat din paginile unui jurnal cum este cel al Domniei Ardealul de Nord, de la Gheorgheni, trăind Voastre? apoi, în urma refugiului din Basarabia, mai – Jurnalul e, s-ar cuveni a fi, textura cea mulți ani într-o comună gorjeană. „Poet fără mai delicată a ființei sufletești, întrucît a te oraș” mă numiți? Totuși îmi îngădui a socoti mărturisi înseamnă a deveni vulnerabil. Re- Oradea drept orașul meu de suflet. Mi-a fost nunțînd la ficțiune, cu excepția ficțiunii sti- dat a fi orădean aproape trei decenii, răstimp lului, scrisul diaristic îngăduie confruntarea al formației și al începutului de activitate autorului cu lumea ca și cum s-ar confrunta cu literară. Așadar, mă simt, cu sau fără voia sine însuși. Se pot afla nu o dată în paginile de unor semeni, circumscris urbei de pe Crișul jurnal confesiunile la firul ierbii ale unui Repede, în genere spaț iului transilvan care scriitor devenit spontan personaj (fără mon- m-a adoptat la un moment dat. V-ar deranja tarea convenției epice). Deseori subestimat, dacă m-aș declara moralmente copămîntean privit pieziș, ca și cum n-ar merita o integrare cu dv.? în spațiul literar, jurnalul e în realitate un tur – M-aș bucura enorm. Și, mai mult, ar fi de forță al condiției scriitorului. Prin suspen- nemaipomenit ca spațiul literar în care tră- darea convențiilor, acesta poate fi cunoscut în iesc să fie vegheat de un spirit critic înalt. Mai departe, ne-am putea întreba dacă

34 ♦ Mişcarea literară scriitorii au nevoie de cercuri de prieteni? Le loc lipsit de alte griji decît cele poeticești. Dar pot găsi, le pot păstra? oare ar dori să ajungă ei în locul meu? Prin – Oricine are nevoie de prieteni. Nu mai insistență, condescendența lor amabilă mă puțin un scriitor, prea adesea purtător al soli- pune totuși pe gînduri. Poate că, mai cu seamă tudinii native pe care încearcă a o consola în în ultimii ani, s-au înmulțit dezagrementele de intimitatea unui spirit cu care își descoperă tot soiul ale traiului cotidian din metropole și afinități. Nu e chiar ușor să-și găsească un ar putea exista în felul acesta o anume bună congener. Dacă totuși izbutește, ia naștere o credință în idealizarea pe care o proiectează relație specială la care participă împreună asupră-mi binevoitorii colegi de breaslă. Ori- animus și anima. Îmi exprim însă din nou cum, „centrul” și „marginea”, din punct de ve- circumspecția față de conceptul „prieteniilor dere geografic, nu sînt congruente cu cele ale literare”. De atîtea ori ele constituie doar un situării oamenilor de litere. Nu fără strîngere pretext care învăluie asocierile de grup, gene- de inimă am putut constata că o seamă dintre raționiste ori de altă natură, cu resortul inte- „provincialii” ambițioși, care au ținut morțiș și resului egoist. Ori e prietenie pur și simplu, în cele din urmă au izbutit să se planteze în ori nu e. Ce să mai zicem despre „prieteniile Capitală, n-au ajuns la performanțele visate. politice”? Dimpotrivă, s-au pierdut în vălmășagul metro- – Ce-l face pe un scriitor glorios să politan, ratînd poate șansele pe care le aveau meargă la întîlniri literare în Lancrăm, Satu dacă ar fi rămas în orașul lor. Mare, Sighet sau Bistrița? – Ce nu știu scriitorii, criticii literari – Nu mă socotesc „glorios”, dar prin sau cititorii despre Gheorghe Grigurcu? mijlocirea călătoriilor, totuși nu prea nume- – Întrebați-i, vă rog, pe scriitori, pe cri- roase, pe care le fac cu astfel de prilejuri, ticii literari, pe cititori. S-ar prea putea ca din încerc să mă odihnesc, să mă remontez. răspunsurile pe care le veți obține să aflu eu Negreșit, „mica provincie” se află și într-un însumi lucruri noi despre mine. loc și-n altele, însă în variante. Monotonia – Cum vedeți Bistrița literară din Ama- Amarului Tîrg ori, mai dihai, cea a Cărbu- rul Tîrg? neștilor e întreruptă fie și de peisajele dru- – Bistrița. Da, Bistrița a constituit pentru mului dus-întors, de străzile „străine” pe cel ce vă vorbește una din acele secvențe apar- care-mi place să mă preumblu ore-n șir. Însă, te ale vieții care lasă loc neîntîmplatului. Spe- indiferent de traseul sau de durata sa, călătoria ram chiar să mă stabilesc în orașul dvs. și să implică o simbolistică. Suprimînd stagnarea, e scot acolo o revistă. Din acele zile înfier- o imagine a mișcării, sfărîmînd limitele, e o bîntate mi-au rămas în minte figurile cîtorva imagine a infinitului. Așadar o chemare a ne- remarcabili oameni de cultură , ai mediului cunoscutului, ca-ntr-o poezie a lui Baudelaire, dvs., inclusiv literați. Cu dragul meu prieten Le voyage, chemare capabilă a fascina pe cel Victor Știr mă aflu în relații telefonice și saturat de prea mult cunoscut. Saturat și de epistolare. cunoașterea de sine, dar care, paradoxal, se – Ce aveți pe masa de lucru? străduiește a se cunoaște în continuare… – Un volum de versuri inedite, două cu – De fapt, cum este să te afli într-o po- reeditări, volumul 2 din Jurnal, un volum de ziție (literară) centrală, venind mereu dintr-o comentarii critice, unul de aforisme, unul de geografie (fizică) a… marginii? Care sînt cîș- dialoguri cu Dumitru Augustin Doman. Dar, tigurile, care renunțările? în primul rînd, textele colaborărilor mele cu – Deci, cum ar veni, o contabilitate. Nu termen, la revistele literare. Colaborări care- o dată, confrați care viețuiesc (neapărat) în mi marchează scurgerea timpului aidoma unui „centru”, găsesc cu cale a mă asigura că mă calendar căruia îi rup filele. socotesc un ins fericit, care hălăduiește într-un

Interviu realizat de Olimpiu NUȘFELEAN.

Mişcarea literară ♦ 35

Gheorghe GRIGURCU

„Scriu, improvizându-mi bibliografia”

– Ce desparte, în literatură, modernismul factor menit a complica speculativ problema, a de postmodernism şi cât de riguroase par o transforma într-o junglă de asociaţii care criteriile de plasare a unei opere literare în excită intelectul, dar limpezesc prea puţin unul sau altul dintre cele două -isme? temele specific estetice. Sincer vă spun că, deşi – Termenul de postmodernism mi se pare am parcurs o bibliografie cât de cât orientativă aproximativ, ba chiar un pic fandosit. Atâta asupra subiectului şi l-am comentat în mai multe vreme cât modernismul însuşi nu şi-a sleit pe rânduri, n-aş putea să vă indic care este deose- deplin caracteristicile (ca o curiozitate, Ion birea clară, demarcaţia netă dintre postmodern şi Barbu îl aprecia modern. Pentru a o percepe este poate nevoie de drept „un cuvânt o ureche de felină, de un ochi vulturesc. Poate impropriu sau, postmodernismul e, aşa cum am spus, un aplicat poeziei, clasicism în sensul acutizării autoobservaţiei de-a dreptul de modernului, clasicul fiind definit de Valery ocară”, cuvânt ca- drept „un scriitor ce poartă în el un critic, pe re nu se referă care îl asociază în mod intim la lucrările lui”. decât la un „aspect Deci figura unui scriitor purtând în marsupiu un secundar al re- critic, născut de acesta, care, paradoxal, îi centului proces de transmite învăţăturile sale spre a-i asigura limpezire şi con- „creşterea”. Dar, încă în zorii modernismului, centrare realizat un Poe, un Baudelaire, un Rimbaud şi mai cu de poezie: recâş- seamă un Mallarmé nu aveau o puternică tigarea unui sens pierdut de frumuseţe”), propensiune cerebrală, aspiraţia de a-şi observa postmodernismul nu e decât un apendice al său. şi analiza cu luciditate creaţia? De a şi-o Chiar dacă îi recunoaştem un caracter de domina, orgolios, printr-o „teorie”? Să nu pier- sinteză, o clasicizare sui generis, la care aspiră dem din vedere împrejurarea că însuşi termenul orice orientare literară. Teoretizat de Hassan, modern este fragil, abia însăilat, nu mai puţin Lyotard, Eco, Vattimo şi de mulţi alţii (la noi de angajant decât cel de contemporan, care se cere Liviu Petrescu, Magda Cârneci, Mircea reinvestit în fiecare epocă, prin aportul acesteia. Cărtărescu), el are, până la urmă, aspectul Postmodern nu sună mai fericit decât postcon- pitoresc al unui ghiveci. Compus din multe temporan! Ceea ce nu exclude posibilitatea ca el alimente şi ingrediente, sugerează o transgresare să se integreze mentalităţii curente şi să facă o a limitelor, o suspendare a canoanelor, o mai mult sau mai puţin lungă carieră... fraternizare a valorilor şi... nonvalorilor, – Care dintre romancierii de azi vă împinsă până pe plajele voluptoase pe care interesează în mod special? senzualitatea (celebra erotică postmodernă a – Romanul e o specie literară care iese din textului) riscă a anula diferenţa dintre ficţiunea raza practicii mele critice, întrucât... nu scriu inerentă produsului estetic şi prea tulburea roman. Nu mă simt, ca să zic aşa, în largul meu realitate. Şi, în consecinţă, a nesocoti categoria decât ocupându-mă de speţele pe care, în mai axiologicului. Se vorbeşte, e drept, şi de un mare ori mai mică măsură, le cultiv eu însumi context social-economic-industrial al postmo- (proza epică şi dramaturgia se exclud, din dernismului din artă. Ceea ce reprezintă încă un păcate, din rândul lor). Ceea ce nu înseamnă că

36 ♦ Mişcarea literară nu citesc (ori nu recitesc) romane. Simt astfel improvizându-mi bibliografia, în aşteptarea unei nevoia de a reveni la G. Călinescu, Camil zări de mântuire livrescă ce nu se mai arată... Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu (nu la – Imposibila neutralitate, volum apărut în Rebreanu!). Dintre contemporani, preţuiesc 1998, vă prezintă ca autor practicant al eseului îndeosebi pe Radu Petrescu (pentru calofilia şi politic, uneori şi al „filipicei” (Sfânta mare pentru înalta, docta sa conştiinţă literară, neruşinare). Ce se ascunde sub declaratul prelungită în jurnal, eseu, corespondenţă), pe I. apolitism? D. Sîrbu (mă bucur pentru „resurecţia” acestui relegat într-o provincie vecină cu a mea, debordant de vitalitate, vehement şi subtil în acelaşi gest), pe N. Breban (pentru complexitatea amară a compoziţiilor sale, din ce în ce mai stufoase, însă mereu provocatoare pentru sensibilitatea intelectului), mai puţin pe ultra- elogiatul Marin, da, ale cărui romane de inspi- raţie urbană mi se par forţate. Cinismul lui Petru Dumitriu pătează talentul pătrunzător al acestui prozator foarte cultivat. Paul Goma e inspirat de geniul pamfle- tului şi al rememorării sarcastice, cota sa literară urmând a-i crește, fără îndoială, când păienje- La Colocviile de la Beclean nişul nemulţumirilor personale prezente, iscat – Îmi dați ocazia de a-mi relua încredin- de diatribele sale, ce-l înconjoară, va fi sfâşiat ţarea că, în activitatea critică, în orice activitate (admit că şi eu particip, volens-nolens, la acest publică, în genere, neutralitatea pură nu e cu păienjeniş, dar sunt încredinţat că mult mai putinţă, şi cu atât mai puţin în momentul de faţă, trainice sunt firele care mă leagă decât ceea ce atât de agitat, de neclar, atât de decepţionant. mă desparte de copământeanul meu). Chiar dacă nu te angajezi într-o acţiune – Sunteţi ispitit să scrieţi o istorie a purificatoare nemijlocită, chiar dacă nu intri literaturii române? într-o formă instituţională a opoziţiei „la rău” – O istorie a literaturii, nu. O istorie a (partid, organizaţie etc.), nu te poţi sustrage unei poeziei româneşti, da. Ultima m-ar ajuta să-mi atitudini, nu te poţi situa într-un „unghi mort”. integrez destul de numeroasele analize asupra Într-un fel sau altul, trebuie să te aşezi pe poeţilor români de azi şi din trecut, dintre care o eşichierul vieţii cetăţeneşti, trebuie să adopţi o parte (cea consacrată poeţilor decedaţi, în poziţie faţă de chestiunile principale ce se pun în respectivul moment) a format obiectul cărţii faţa acesteia. Până şi tăcerea îşi are conotațiile ei, mele, intitulate De la Mihai Eminescu la nuanțele ei, precum culoarea neagră, în ale cărei Nicolae Labiş (Editura Minerva, 1987). Pricinile numeroase nuanţe chinezii sunt experţi (pour la care m-au oprit a elabora până acum o atare bonne bouche): „avea calitatea de-a rămâne tăcut carte sunt multiple. Mă limitez a o menţiona pe în mai multe limbi străine”, afirmă, despre un cea mai importantă şi anume – lipsa instrumen- personaj al său, John Dos Passos). Vreţi să mă tului de lucru principal, care este o bibliotecă de contraziceţi? Vreţi să-mi amintiți exemple rangul celor de care dispun exclusiv marile precum Radu Petrescu, Leonid Dimov, Mircea centre culturale ale ţării. Convorbitorul dvs. Martin? Dar aceştia şi-au exprimat dezacordul cu trăieşte înghesuit într-un apartament igrasios, regimul totalitar implicit chiar în transparenţa împreună cu cărţile sale, care putrezesc îngră- scrisului lor estet, chiar în refuzul de-a colabora mădite în stive uriaşe, fapt ce le face în bună nu doar deschis cu autorităţile opresive, ci şi cu parte inutilizabile, şi neavând în preajmă decât o colaboraţioniştii (o colaborare mediată, cum ar bibliotecă publică sărăcăcioasă (uneori caut veni, de la care nu se dă înapoi un poet de talia acolo cărţile pe care le posed, fără a le găsi nici lui Ştefan Aug. Doinaş, al cărui caracter nu e într-un loc, nici într-altul). Mă simt un urmaş al chiar „beton”, aşa cum căuta a ne încredinţa un lui Gheorghe Şincai, cel ce-şi căra manuscrisul clişeu, atâta timp cât acceptă a face parte dintr-o Hronicului în desagă. Glumesc şi nu prea. Scriu, Academie compromisă, în pofida promisiunii

Mişcarea literară ♦ 37 făcute lui I. Negoiţescu, şi atâta timp cât constatării lui ca atare. Să mai vorbim despre răul colaborează la Literatorul, inclusiv la ediţia-pirat pe care „apoliticii” îl aduc învăţământului, id est scoasă de Fănuş Neagu, sustrasă autorităţii formării tinerelor generaţii? legale, care e Ministerul Culturii). Aşa-zişii – Şansa literaturii unei limbi de circulaţie „apolitici”, indivizi care bat monedă din pretinsa restrânsă există cu adevărat? Care este cea a lor „independenţă şi „neangajare”, nu sunt, în literaturii române, în lume? schimb, decât nişte farseuri, adaptabli la toate – Creaţia are o valoare în sine, indiferent regimurile, la toate variaţiile de guvernare. Grija dacă e tradusă sau nu, dacă, la un moment dat, e lor „patriotică” de literatura care pasă-mi-te riscă mai mult sau mai puţin răspândită. Şansele ei a fi înăbuşită de „buruiana” politicii, e există pretutindeni şi în orice clipă, aşa cum contrafăcută. „Falsul patriotism, spunea oricine poate, teoretic, câştiga la loterie o sumă Ibrăileanu, maschează egoismul. În general, mai mare. Fără a fi dramatice, chestiunile traducti- totdeauna acei care vorbesc mai mult despre un bilității şi ale unei difuzări inteligente şi... noro- lucru sunt foarte departe de el; acei ce strigă coase, au o importanţă de netăgăduit. Limbă de sorginte latină, româna este una traductibilă fără mereu pentru altruism sunt în realitate cei mai dificultăţi deosebite, integrabilă mai întâi lim- egoişti”. Iar Jean Cocteau se exprima printr-un bilor romanice, apoi celorlalte idiomuri euro- sfat picant: „Dacă te razi în cap, nu păstra o pene, inclusiv prin trunchiul comun de cultură şi şuviţă pentru duminică”. Sub declaratul „apo- civilizaţie. Dar traducerile? Aci suntem în litism” nu se ascunde altceva decât carierismul suferinţă. Nu avem încă traduceri de valoare şi cel mai cras. Reprezentanţii săi au dovedit-o, iz- de mare circulaţie ale operelor noastre de seamă butind a ajunge în fruntea Academiei, a unor în principalele limbi ale lumii. Hai să ne reviste şi edituri şi fundaţii, spre a nu mai vorbi amintim câteva traduceri celebre, despre care se de Universitate. Răposatul Marin Sorescu a lăsat spune că ar fi egalat originalul! Fraţii Schlegel pilda supremă a adaptabilităţii din mers, atentă la şi Tieck au tradus din Shakespeare, André Gide toate direcţiile, gata de orice „sacrificiu” pentru şi Pierre-Jean Jouve tot din marele Will, a-şi împlini sfântul interes personal şi a lovi Baudelaire şi Mallarmé din Edgar Poe (în necruţător în indezirabili. Am fost uimit citind proză), Claudel din Sofocle (Orestia), Rainer undeva că bardul oltean ar fi murit de „inimă Maria Rilke din Louise Labe (Sonetele), Gerard rea”, din cauza lipsei de înţelegere din partea de Nerval din Goethe (Faust), Ştefan George contemporanilor ingraţi, el care a făcut o carieră din Baudelaire (Les Fleurs du Mal), Richard literară şi administrativă şi politică până la cotele Dehmel din Verlaine, T. S. Eliot şi Ungaretti din maxime, comparabilă doar cu cele ale unor Titu Saint-John Perse (Anabase) etc. Când vor avea Maiorescu, Nicolae Iorga sau Octavian Goga! parte operele, capodoperele măcar, ale literaturii noastre (căci avem şi câteva capodopere!) de Dacă s-ar republica integral publicistica sa, ne-ar traduceri la o atare treaptă, de o atare faimă? înspăimânta numărul mare de meandre, de Regretabil e că scrierile româneşti care s-au adulări, de meschinării şi perfidii pe care tradus în ultimele decenii în Occident au fost le-ascunde. Ne-am putea uita într-însa ca-ntr-un adesea orientate după criterii ideologice sau abis... Acoliţii „apolitismului” sunt îndeobşte inşi îngust personale. Antologiile de poezie, elimi- negociabili, tineri (sau mai vârstnici) autori nând nume de substanţă majoră, au abundat în cărora le pasă infinit mai mult de interesul minori cu funcţii administrative, în lachei lirici personal decât de principii. Ei formează o mică ai regimului. Unii autori s-au întrecut pe sine în turmă a oportunismului, gata a-şi vinde serviciile a se înfăţişa străinătăţii prin traduceri comandate unor „stăpâni” bine situaţi atât în legislatura şi plătite, fireşte, din banii statului român, Iliescu, cât şi în cea Constantinescu. Nu precum infatigabilul Zaharia Stancu, care cu al întâmplător „apoliticii” fac casă bună cu său Desculţ, transpus, dacă nu mă înşel, în peste extremiştii de tipul lui Adrian Păunescu, lăudat douăzeci de limbi, năzuia nu mai puţin decât la de E. Simion, inclusiv după 1989, de parcă ar fi Premiul Nobel. Sorescu a fost iarăşi un mare fost un inocent şi publicat cu mare consideraţie în reprezentant al ţelurilor sale de expansiune în Literatorul. Nu e neglijabilă nici aripa suburbană străinătate, strălucit ministru plenipotenţiar al a „apoliticilor”, relevabilă mai cu seamă prin interesului personal, în dauna altora (nu o dată contribuţia lui Fănuş Neagu, al cărui limbaj ponegriţi sau măcar daţi la o parte fără trivial interzice orice altă replică în afara menajament). E nevoie, la ora actuală, de o selecţie de texte reprezentative, care să stea în

38 ♦ Mişcarea literară atenţia unor buni traducători, pe cât posibil ciuni interne tot mai acute, sistemul comunist a scriitori cunoscuţi ei înşişi, şi de tipărirea lor la acceptat un aparent reviriment al esteticului, cu edituri de prestigiu, care să le impună cititorilor condiţia ca scriitorii să închidă ochii asupra şi criticilor. Ideal, să recunoaştem, îndeajuns de tarelor „socialismului real”. A luat naştere aşa- greu de atins, însă până la împlinirea lui să nu zisul „estetism de stat” (pandant al „misticis- ne nevrozăm la gândul că nu suntem traduşi! mului de stat”, promovat de Ioan Alexandru), a Deoarece există şi un snobism al traducerii, al cărui „glorioasă” moştenire a revenit „apoliti- circulaţiei imediate şi necondiţionate pe meri- cilor” şi „echidistanţilor”. Dezafectat, de fapt, diane, tangent la oficioasa „imagine a României de către forurile de control, „esteticul” s-a trans- în lume”. Să nu uităm că literatura română con- format lesne într-un canal al noilor tendinţe stituie un depozit de valori ce conţine latenţele ideologice, ultranaţionaliste şi protocroniste (v. unor traduceri, exegeze, influenţe etc. şi că, proza lui C. Ţoiu, D. R. Popescu ş.a.). Să mă indiferent de momentul în care vor avea loc întorc însă la miezul întrebării dvs.: încotro se asemenea fenomene de „actualizare”, acesta e îndreaptă literatura de după 1989? Am spus faptul hotărâtor. mereu că nu pot da răspunsuri oraculare. Pot fi – Încotro se îndreaptă literatura tranziţiei doar prevăzute (logic şi sensibil) câteva procese (dacă există una)? care, de facto, au şi început, deci, mai exact – Termenul de tranziţie e vag, prizărit, spus, continuităţile şi consecinţele lor. Mai întâi necăjit. Grotesc aproape, ca şi acele propoziţii se va petrece o unificare a literaturii române. faimoase, pomenite de E. Lovinescu: „Noi, oa- Autorii din diaspora, ale căror rânduri s-au menii Evului Mediu” sau „Mergem la războiul îngroşat considerabil în anii ’70 şi ’80, îşi vor de o sută de ani”. Asistăm la o eliberare de cen- recăpăta locul cuvenit, inclusiv în manualele zură, ceea ce e un lucru de-o însemnătate capi- şcolare şi în cursurile universitare, fără a mai fi tală. E principala noastră izbândă, după 1989. trataţi ca personaje de mâna a doua sau de-a Pe fondul atâtor frustrări şi tribulaţii, am putea dreptul ignoraţi. Scriitorii din direcţia dreptei, jubila măcar pentru această împrejurare la a trecuţi sub tăcere sau execraţi, vor avea parte şi cărei extraordinară semnificaţie nici nu ne mai ei de o analiză obiectivă (Nae Ionescu, Nichifor gândim. Avem astfel acces la expresia realului Crainic, Radu Gyr etc.). Va fi supusă unei nostru moral şi social, contrafăcut, culmea, de o atenţii aparte „literatura de sertar” (dacă Augus- propagandă perversă, care pretindea că-1 slu- tin Buzura sau alţi domni oficialmente foarte jeşte, refuzând abstracţionismul, „formalismul”, bine situaţi susţin că ea nu există, îi priveşte diversele forme de „evazionism”. Să-l cităm pe personal), acele numeroase memorii, confesiuni, Alain Besançon: „Realismul socialist poate fi scrisori, documente, poezii, romane, pamflete, pus în opoziţie simetrică cu abstracţionismul. cu o precisă adresă antitotalitară, care nu puteau Acesta recuza evidenţa simţurilor spre a face să vedea lumina tiparului până în 1989, însă care apară o realitate invizibilă. Cel dintâi recuză şi alcătuiesc, într-un fel, „sarea şi piperul” defunc- el evidenţa simţurilor, participând la refularea tei epoci. Va căpăta o pondere sporită literatura- realităţii comune şi vizibile, a cărei existenţă e document, întemeiată pe cunoaşterea directă a interzisă de regim. El pune în locul ei un fals realităţilor abominabile, pe care o vom primi nu vizibil şi anume utopia realizată (muncitori şi doar ca o corecţie a dezastruoaselor goluri de ţărani radioşi într-o lume dezvoltată tehnic...), informaţie provocate de cenzură şi întreţinute de ce are nevoie de toate resursele iluziei: perspec- producţia de tendenţioasă factură, ci şi ca un tiva, panorama etc. În plus, abstracţionismul se mijloc lustral, superior educativ şi formativ. vrea o ruptură totală cu arta trecutului. Realis- Această literatură realistă sui generis, aplicată mul-socialist pretinde, dimpotrivă, că reprezintă „socialismului real”, va constitui veritabila apogeul său natural”. Deşi, într-un anume mo- verigă a tranziţiei spre orizonturile nebănuite ale ment, sub presiunea unor contradicţii şi slăbi- creaţiei veacului XXI.

Interviu realizat de Victor şi Veronica ŞTIR.

Mişcarea literară ♦ 39

Gheorghe Grigurcu – date bio-bibliografice –

Gheorghe Grigurcu s-a născut la 16 aprilie 1936, în orașul Soroca (Basarabia-România). E absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Cluj, doctor în științe filologice al Universității din București, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A cunoscut două refugii, în 1940, din Ardealul de Nord, și în 1944, din Basarabia. Marginalizat și prigonit de regimul comunist, inclusiv de Securitate, din pricina atitudinilor sale neconvenabile acestora. În perioada 1974-1990 n-a avut dreptul de-a avea un serviciu și nici pe cel de-a se stabili într-un centru cultural. E profund dezamăgit de situația României după 1989. A fost redactor al revistelor Familia, Viața Românească, Contemporanul-ideea europeană și director al revistei Columna, care și-a încetat în scurtă vreme apariția din lipsă de susținere financiară. În prezent e director al revistei Acolada, din Satu Mare, redactor șef al revistei Confesiuni, din Tg. Jiu și colaborator al unui mare număr de reviste culturale din țară.

Distincții Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul de excelență pentru promovarea literaturii române al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiile Asociației Scriitorilor din București, ale revistelor Familia, Convorbiri literare, Poesis, (în două rînduri), Euphorion, Mozaic, Cuget liber, Porto-franco, Cafeneaua literară, Argeș, Premiul Festivalului internațional Tudor Arghezi (Tg. Cărbunești), Premiul orașului Bistrița, Premiul Serilor de la Brădiceni, Premiul Festivalului de poezie Emia (Deva), Premiul Asociației culturale Duiliu Zamfirescu (Focșani), Premiul orașului Beclean, Premiul de poezie (Desești, Maramureș), Premiul Virgil Mazilescu (Corabia), Premiul Consiliului județean Gorj, Diploma de onoare a Festivalului internațional Lucian Blaga (Sebeș, Alba), Premiul pentru Opera Omnia al Festivalului internațional Antares (Galați), Premiul național „Monica Lovinescu și Virgil Ierunca” (Suceava), Premiul Sandu Tudor pentru Opera Omnia, oferit de Direcția pentru Cultură a județului Neamț, Diploma de excelență, oferită de Primăria Oradea, Premiul pentru critică Liviu Petrescu al Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj, Diploma Casei de cultură Traian Demetrescu (Craiova), Premiul Național de poezie „Mihail Eminescu” pentru Opera Omnia (Botoșani). Ca rezultat al unei ample anchete realizate de România literară, a fost nominalizat, alături de alți nouă autori, pentru titlul de membru al Academiei Române.

Cărți publicate A) Poezie: Un trandafir învață matematica (1968), Trei nori (1969), Rîul incinerat (1971), Salută viața (1972), Înflorirea lucrurilor (1973), Apologii (1975), Rigoarea văzduhului (1978), Contemplații (1984), Cotidiene (1986), Oglinda și vidul (1993), Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996), Nimic n-ar trebui să cadă (1997), Amarul Tîrg (1997), Dealul purtat de scripeți (1999), Spațiul dintre corole (2000), Acul și steaua (2001), De unde pînă unde (2002), Natură moartă și vie (2003), Un trandafir învață matematica – ediție definitivă a creației poetice de pînă în anul 2000 (2004), Calendar (2004), Fiindcă (2005), Castele în Spania (2005), Șterge soarele de praf cu o cîrpă (2006), Șoseta cu bluesuri (2007), Muzeu (2008), Detaliile flăcării (2008), Flori de antracit/ Fleurs en anthracite, versiunea franceză: Elisabeta Bogățan, Linda Bastide (2009), Văzduhul din oglindă (2009), Flori neîmblînzite/ Fleurs indomptables, traducere: Miron Kiropol, prefață: Andrei Zanca (2010), Iubind uităm iubirea (2010), Extemporale (2011), Portretul vîntului (2011), Nimic n-ar trebui să cadă I, II (2011) – ediție definitivă a creației poetice de pînă în acel an, Uimită e viața (2012), Ilustrate din Amarul Tîrg (2012), Oglinda văzduhului (2012), Mîna ta se oglindește-n mîna mea (2013), Oglindă plină de zgomote (2014), Une rose apprend mathematiques, traduit du roumain par Miron Kiropol (2015), Febra zidului (2015).

40 ♦ Mişcarea literară B) Critică, istorie literară, aforisme, publicistică: Miron Pompiliu și Junimea (1969), Teritoriu liric (1972), Idei și forme critice (1973), Bacovia – un antisentimental (1974), Poeți români de azi (1979), Critici români de azi (1981), Printre critici (1983), Existența poeziei (1986), De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș (1989), Peisaj critic, I (1993), Peisaj critic, II (1997), E. Lovinescu între continuatori și uzurpatori (1997), Cum am devenit stalinist (1997), A doua viață (1997), Imposibila neutralitate (1997), Dialoguri crude și insolite (1999), Amurgul idolilor (1999), Peisaj critic, III (1999), Poezie română contemporană I, II, (2000), Amintiri din epoca de platină (2000), În răspăr (2001), Repere critice (2001), În jurul libertății (2003), În pădurea de metafore (2003), Post-texte (2003), Jocul literaturii și al sorții (2004), Vorbind (în colaborare cu Laszlo Alexandru și Ovidiu Pecican), (2004), De la un critic la altul (2005), La ce oră vine dentistul (2005), Jurnalul lui Alceste (2005), Fișele unui memorialist (2006), Opinii în genere inconfortabile (2007), Întrebări, răspunsuri, întrebări (2007), A fi scriitor în vremurile noastre (2007), Breviar Cioran (2007), Reflecții critice (2008), O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel (2009), Catalog liric (2010), Intelectualii față cu democrația (2010), Politicale (2011), Exerciții de adevăr (2011), Scut și lance (2014), Jurnal (2014).

Referințe critice „Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…) Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică”. „Poet și critic cu puternică originalitate” (Nicolae Manolescu). „Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp, mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” (Ana Blandiana). „Gheorghe Grigurcu este un nume de primă mărime al literaturii contemporane” (Mircea Martin). „Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…) Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu). „Gheorghe Grigurcu este o figură deosebit de importantă a criticii românești actuale, în tradiția ei cea mai înaltă și mai fecundă”. „Un lirism sever și foarte adînc, de parcă poetul privindu-se în oglinda neîndurată mereu o sparge cu o calmă asprime; cel ce privește și cel ce – dintre cioburile cu mare grijă și simplitate recompuse, dînd acum reflexe multiple, complicate, ca limpezi încifrări – nu pregetă să răspundă, întemeiază un dialog pythic” (Ion Negoițescu). „Grigurcu este, trebuie spus limpede, nu doar unul dintre criticii de prim plan al actualității literare, ci și un scriitor autentic, un portretist de mare forță expresivă, de obicei amar, corosiv, acid, îmbinînd o plasticitate verbală de factură argheziană cu înșelătoare abstractizări dospind sarcasme, în linia ironiei sceptice și intelectualizante a lui E. Lovinescu” (Mircea Iorgulescu). „Gheorghe Grigurcu nu este criticul care a scris mai întîi versuri, ca Perpessicius, nici criticul care poate scrie și poezie, precum G. Călinescu, ci criticul integral și poetul deplin” (Barbu Cioculescu). „Grigurcu este un cărturar și un om de literă și de cuvînt cu care s-ar mîndri orice altă comunitate europeană, cu excepția românilor” (Paul Goma). „Contemplațiile lui Gheorghe Grigurcu constituie bilanțul edificator al unei creații reprezentative pentru momentul actual al liricii românești” (Ion Pop). „Prin formula lui epigrafică, prin tenacitatea pervertirii contemplative a realului în senzații rafinate, Gheorghe Grigurcu e un solitar. Nu mai singur la Târgu-Jiu decît în poezie” (Al. Cistelecan). „Citindu-i volumele și articolele, prețuirea mea pentru talentul și simțul său critic a devenit admirație, iar această admirație e în continuă creștere” (Alexandru Paleologu). „Critica lui Gheorghe Grigurcu este un îndreptar etic și estetic fără seamăn în peisajul nostru literar” (Virgil Ierunca). „Cred că Gheorghe Grigurcu este continuatorul cel mai fidel al spiritului lui E. Lovinescu” (Monica Lovinescu).

Mişcarea literară ♦ 41

Meditaţie poetică sau O plimbare prin Amarul Omagiat la Zilele Revistei Familia, Oradea. În imagine: reflecţie critică? Tîrg Traian Ștef, Dimitrie Musca, Ioan Moldovan, Gheorghe Grigurcu, Ion Simuț, Vasile Dan.

La Gala Premiului Naţional Mihai Eminescu 2016, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu Botoșani

Foto-album Gheorghe Grigurcu

La Deseşti, cu Gheorghe Pârja şi Petre Got La Sighetu Marmaţiei, cu Olimpiu Nuşfelean, Daniel Corbu, Vasile Muste – organizator de festival, Ana Blandiana, Alexandru Uiuiu, Gabriel Cojocaru

42 ♦ Mişcarea literară

Ion Agârbiceanu – un puternic povestitor al Ardealului

Olimpiu NUŞFELEAN

Profesorul şi cercetătorul literar Ilie Rad din producţia perioadei. Desigur că o ediţie îşi continuă proiectul de aducere în actualitate critică ar avea de purces într-un orizont mult a celui pe care Blaga îl numea „Sfântul părinte mai larg al creaţiei scriitorului, dar cînd şi al literaturii române”, prin punerea în lumina cine să se încumete tiparului a încă două volume: Ion Agârbi- la o asemenea mun- ceanu – Opere. III. Schiţe şi povestiri (1923- că? Este de remarcat 1959). IV. Povestiri şi nuvele (1906-1964), justeţea şi claritatea ediţie pe care o îngrijeşte, alcătuind o notă cu care Ilie Rad ope- asupra acesteia, o bibliografie, note şi rează în această în- comentarii, referinţe critice şi un glosar. treprindere editori- Volumele, ca şi primele două, apar la ală. Academia Română/ FNSA, Bucureşti, 2015, Publicînd schi- în 1807 – 1408 pagini, în colecţia Opere ţe, povestiri şi nuvele fundamentale coordonată de acad. Eugen şi luînd în consi- Simion. Şi aceste două volume, III-IV, sînt deraţie şi accepţiu- dedicate prozei scurte. Primul volum conţine nea scriitorului, edi- schiţele şi povestirile răspândite în culegeri şi torul va trebui să se publicaţii între 1923 şi 1959, continuîndu-le confrunte la un mo- pe cele două anterioare (care se opriseră la ment dat cu relativi- anul 1922), iar cel de-al doilea, povestirile şi tatea delimitărilor dintre speciile literare în nuvelele dintre 1906 şi 1964. Interesant pentru proză. În volumul IV este inclusă naraţiunea această ediţie este că în vol. IV editorul Pustnicul şi ucenicul său, aflată la graniţa introduce, sub titlul Actualitatea lui Ion dintre nuvelă şi roman, pe care editorii Victor Agârbiceanu, şi cîteva ecouri critice la şi Mariana Iova au situat-o la „povestiri şi primele două volume, atent la unele observaţii nuvele”. Sînt reeditate, pentru prima dată, făcute de cronicari. Ţară şi Neam (1928), mai greu de definit ca În Notă asupra ediţiei la vol. III-IV, Ilie specie, şi Rană des- Rad aduce lămuriri utile atît pentru specialist, chisă (1942). Edi- Eveniment cît şi pentru un cititor obişnuit dornic să torul s-a confruntat cunoască însă cît mai bine opera scriitorului. şi cu situaţia unor texte care, de-a lungul Sînt definite criteriile şi modul de lucru. E de timpului, păstrîndu-şi conţinutul, şi-au observat cum editorul definește, deloc schimbat titlul sau altele cu titluri care apar şi polemic, rolul oarecum „reparator” al acestei pentru alte conţinuturi. ediţii, în sensul că, aşa cum spune acesta în Un subiect de istorie literară (şi de labo- „Notă”, dacă D. Vatamaniuc a inventariat în rator al scriitorului) ar putea fi dat de faptul că Bibliografia sa, pentru perioada 1923-1959, Ion Agârbiceanu nu-şi rescria textele. Asta 291 titluri apărute în ziare şi reviste, dintre făcea (poate mai face?) ca anumiţi editori să care 198 au fost cuprinse în volume, iar ediţia intervină în text şi să opereze anumite Pienescu a reţinut doar 47, ediţia Ilie Rad modificări, aşa-zise stilizări. În asemenea publică 151 de titluri, adică aproape jumătate cazuri, Ilie Rad consideră că ar fi prezumţios

Mişcarea literară ♦ 43 să urmăreşti metamorfozele unui text în cal. Parcă îl avem în faţă pe Bator, în ultimele diferite ediţii, deşi unele modificări stilistice lui zile de viaţă: fac textele de nerecunoscut în ediţii diferite (v. „Calul era înalt, deşirat şi bâtrîn. Verte- povestirile Prin ţigănie şi Morişti). Intri într-o brele cît pumnul împungeau prin pielea situaţie ambiguă da- pămîntie, bătucită, roasă – ca nişte bolovănaşi că în anumite cazuri de rîu. Coastele păreau grădelele unui părete te întrebi cine a cojit (...) // Rar îşi mai purta scheletul, făcut modificările, clatinîndu-se. Aproape ziua întreagă moţăia, autorul sau editorul. zăcînd pe pajişte. Mînjii tineri treceau, zbur- Scriitorul fiind tole- dînd, pe lîngă el – şi nu-i vedea, caii nechezau, rant cu modificarea săltînd în ropot de copite prin apropiere, şi nu-i textelor sale, poate auzea; armăsarul trecea în mers egal pe lîngă convins fiind că el – şi nu-i păsa. // Se apropia stăvarul şi încerca mesajul lor nu se să-l scoale, îndemnându-l şi cu vorba, şi cu schimbă, poţi să-ţi ghioaga, şi nu-l simţea. Se strecurau pe lângă pui întrebări legate el copii ştrengari, trăgîndu-l, din fugă, de de atitudinea scrii- urechile lungi, pleşuve, şi nu-i învrednicea cu torului în perioada nicio privire.” proletcultistă. Com- Cerşindu-şi odihna, cu trupul devenit o promisuri la nivelul povară imensă, „o ruină prăbuşită”, „singura-i scrisului nu cred că a făcut. Tendinţa etică, dorinţă era să se cufunde de tot” în pămînt, izvorîtă din trăirea credinţei şi susţinută „în odihna adîncă”, asemeni oricărui muritor. estetic, nu s-a lăsat înfrîntă. Din toate, „rodul ostenelilor trecut în muncă Editorul menţionează recuperarea a rămîne să fructifice viaţa.” cinci povestiri – Pisica sălbatică , Moşteniri Dacă Eugen Lovinescu vedea, în 1910, străvechi, Ciocănitoarea, Păpădia şi Salcîmii în Fefeleaga şi Luminiţa „adevărate podoabe în floare – din revista pentru copii Cravata ale literaturii noastre”, care îi deschidea roşie, unde au fost publicate în anii 1957- „drum nădejdii noastre asupra celor ce poate 1958, cînd revista era condusă de scriitorul să scrie acest puternic povestitor al Ardea- Ion Brad. Deşi apar spre sfîrşitul perioadei lului”, ediţia Ilie Rad deschide drum nădejdii proletcultismului, nu par tributare acestuia, de azi că opera „povestitorului” are încă multe menţinîndu-şi temele şi stilul prozei scurte a de oferit actualităţii noastre literare. Desigur povestitorului. Pisica sălbatică este un fel de că Ion Agârbiceanu a beneficiat încă din povestire în ramă, scrisă oarecum în nota timpul vieţii de o recunoaştere meritată şi că negaţiei, laudă frumuseţea agresivă. Merită o este şi pentru literatura de azi un mare scriitor, tratare aparte. În Salcîmii în floare, bădicul dar, apropiindu-te de opera scriitorului şi de Ionaş tot încearcă să taie nişte salcîmi bătrîni, exegeza dedicată acestei opere, ai senzaţia că dar nu-l lasă ai casei pe motiv că aceştia oferă lucrurile nu sînt duse pînă la cel mai înalt flori albinelor care culeg miere. Copilul nivel al receptării (critice), în raport cu ceea Petrişor îl întrebă pe Niculiţă, copilul din ce ar merita o asemenea operă, că opera vecini, de ce nu pune şi tatăl lui salcîmi în aceasta are încă multe de spus şi de inspirat. curte, ca albinele lor să culeagă de acolo, nu Ediţia Ilie Rad e piatră de hotar a receptării în de la salcîmii vecinilor. Povestirea cultivă mai actualitate şi se constituie astfel într-o măr- mult individualismul, decît „colectivismul”. turie că literatura română este un tot organic, Schiţa Spre odihnă, publicată în Tri- în care tradiţia se lasă mereu deschisă evalu- buna, 1958, este un frumos poem în proză ărilor şi reevaluărilor. Prin arta sa de poves- despre extincţie, care are ca protagonist un titor, Agârbiceanu depăşeşte zona de interes a Ardealului.

44 ♦ Mişcarea literară

Maria Pilchin și lirismul tantric

Andrei MOLDOVAN

Când, în 2013, apărea volumul de eseuri unei alte realități, a unui altfel de univers în critice ale Mariei Pilchin (De mână cu Marele care se regăsește, se redescoperă ființa. Joker, Editura Prut), am avut imaginea unui Cultivarea imediatului în majoritatea tânăr critic dezinvolt și responsabil în același poeziilor, coborârea în cotidian, perceperea timp, de o mare spontaneitate, dar și cu o sentimentului ca un bun comun (Pomelnic de pregătire teoretică solidă, ignorând clișeele sânge) sunt și ele evaluării în folosul unor perspective noi, de semne ale unei ati- natură să apropie textul literar de convulsiile tudini poetice rebe- lumii contemporane. O adiere de prospețime le, ale unei apropieri peste discursul critic amenințat mereu cu de avangardism. îmbătrânirea. Atâta doar că ele se Ceva mă făcea să cred totuși că autoarea află în Poeme pen- poartă în sine un poet care ar avea dreptul lui tru Ivan Gogh ală- la viață. Un prim indiciu era acela că unele turi de preocupările ecuații critice merg spre o rezolvare poetică, estetizante ale poe- dar nu impresionistă. Apoi, o doză sporită de tei, de valorile dura- subiectivism, printr-o afirmare dezinvoltă a bile în care se con- propriilor judecăți valorice, nu lipsite de inte- vertesc, ceea ce o res, dar fără a recurge la o riguroasă argu- separă net de direc- mentare, modalitate asumată deliberat, pro- țiile decadente. Mai babil pentru a da mai multă viață meta- mult, prin apropierea de caligramele lui Apol- textului, ceea ce nu este deloc rău. În general, linaire, mai degrabă ca un dialog (Timp de volumul, inclusiv prin titlu, trădează o mare asfalt), prin cultivarea confuziei ca stare poe- nevoie de autodefinire. Impresia mea, subiec- tică (Pupa rusa), prin spiritul dadaist șocant tivă și ea, era că toate acestea adăpostesc un (Happy-end. citind din Dumitru Crudu, Rodi- poet. online. cu alecsandri), iubitor de contraste Apoi, i-am întâlnit numele sub grupaje până la a-și nega propriile afirmații (Amintire de poeme în presa literară românească, pentru din anii ’80), a nega întâmplarea, hazardul ca, de curând, să apară și cartea de debut în (Salate cu ulei de poezie a Mariei Pilchin (Poeme pentru Ivan floarea-soarelui), la Cartea de poezie Gogh, Editura Paralela 45, 2015). Volumul, care am mai adăuga, alcătuit cu multă atenție, pare a fi de un pe lângă titlurile îndrăznețe, și o naturală pronunțat neoavangardism, pornind chiar de înclinație pentru ludic (Goodbye my love la titlul care, prin mixarea numelor a două goodbye), neoavangardismul Mariei Pilchin personalități diferite din toate punctele de pare să se accentueze, ceea ce conferă vedere (aparent printr-un hazardat joc al poemelor sale o mare libertate de mișcare, o atracției paronimice), este de natură a nega expresivitate aparte. orice tip de convenție, de a arunca orice A considera însă că universul poetic al întâmplare într-un spațiu surprinzător al autoarei ar putea fi definit prin toate cele mai hazardului, lucru care poate duce la nașterea sus arătate ar fi o mare eroare și ne-ar plasa în

Mişcarea literară ♦ 45 categoria marilor păcăliți. Sunt mai degrabă așa doar ajungi la absolut/ altfel nu/ altfel nu modalități lirice, nu și fondul poemelor sale. există/ tantra” (Mantra pentru gulag). Asu- Poezia Mariei Pilchin, aparent de o mare marea unei istorii spirituale (Geloziile erau de simplitate, fluidă, este una complexă și papirus) înseamnă și acceptarea unor stări profundă, de adâncimi care nu se etalează, abisale, precum disperarea și transformarea ei pentru că uneori, nu-i așa, „arta toată a fugit în durere identitară (Sixta. personaj de robert afară/ și acum face trotuarul” (Oraș fără merle). Este calea, nu simplă, a inițierii, a zăpezi), ci se lasă devoalate printr-o grilă a înțelegerii de sine în armonia generală, care va inițierii, chiar dacă nu putem vorbi de o duce la atingerea sacrului (De caelo). adevărată închidere a spațiului poetic în Autoarea vine ea însăși dintr-un spațiu simboluri intelectuale. de confluență a culturilor, a mentalităților, a Poeta concepe ființa ca o parte esențială comportamentelor, asumate biografic și poe- într-un univers al iubirii: „toți vor iubire amor tic. Există trimiteri frecvente spre realități sau/ măcar o noapte furtunoasă/ mai presus de sovietice (Maria Pilchin este din Basarabia), toate/ e tandrețea/ atingerea ce pare să fie/ chiar dacă uneori sunt mai greu descifrabile spiritul concentrat/ în vârf de degete// ce (Malenikaia Mașa). Poeta nu scapă de obsesii, tandru e/ amorul tantric” (În vârf de degete). de trecutul său sovietic, dar nici nu vrea să se Trimiterea spre iubirea tantrică nu este una lepede de o parte a ființei sale, ci să o singulară. Conceptul domină întreg volumul, armonizeze prin perspective care îi permit așa venind dinspre zorii civilizației umane, ca o ceva, fără patimă: „râzi de mine/ eu cea iubire de natură să apropie ființa de sacru, să scriind/ sms-uri e-mailuri/ dând telefoane/ armonizeze corporalul cu plăcerea spirituală și știind că se învie/ și fără aceasta// să râdem cu viața întregului univers, printr-o unificare a împreună/ de tine și de mine/ de noi cei componentelor contradictorii ale sinelui înviați/ din urss – ursul acela/ deloc de pluș/ al într-un întreg al echilibrului, al capacității de a copilăriei noastre” (Pascuale Bruni). Se se bucura de viață. Un asemenea mod de a realizează astfel interferențe nu doar cu înțelege ființa are capacitatea să subordoneze componenta sovietică, ci și cu valori culturale freamătul întregului volum și să îi dea sens. rusești, cum ar fi poezia eseniană, în postură Astfel putem înțelege asumarea unor secvențe de hipotext (Omul negru) sau poetul Pușkin de spațiu și timp („mesopotamia mea”) pre- cu care intră într-un dialog, evident liric, dar cum acceptarea unor cronotopi dezmembrați, de natură să imagineze reclădirea unor stări uniunea fiind de o altă natură, cea a iubirii ca ale ființei. Adresarea directă se face cu natu- formă superioară de manifestare a ființei (Nu ralețe, umor, dar nu este lipsită de o oarecare meridiane ci paralele). În acest sens, spațiul, căldură a comunicării: „dorogoi sașa pușkin/ ca și timpul se redefinesc precum o renaștere a să înțeleg că nu prea/ ți-au plăcut unii basa- unei realități locuite, mai generoasă acum rabeni/ deși la odesa l-ai cunoscut/ pe sașa (Ivan Gogh), cu toate că ea reprezintă și un stourdza/ și pe sora lui erudită/ știi la noi se spațiu al contrastelor, uneori al dezamăgirilor, bârfește că/ ai fi fost un fel de/ kgb-ist țarist prin căderea idolilor (Kilpatrick), dar și cu dar e o modă/ și bârfitul acesta/ …/ aș fi depus voluptatea trăirii în atemporal (Zi de luni în tot efortul/ ca să îți schimbi părerea/ în ceea ce urss). privește/ oamenii din gubernia noastră/ chiar Absolutul ca formă a iubirii tantrice dacă uneori/ ajung să-ți dau dreptate” (E-mail revine în forme diferite, complementare: „și el pentru Sașa Pușkin). era de stânga/ și zicea că știe ce știe// și îi De altfel, nu greșim dacă spunem că un doreai un gulag/ să vadă să simtă/ să mute transfer al lumii copilăriei în clipa complexă, pietrele/ așa pur și simplu/ să numere pescă- profundă și complicată a unui prezent etern rușii/ la ordinul nu știu cui/ să urle internațio- este o modalitate prin care poemul se redi- nala/ până să cadă în genunchi/ noaptea pe mensionează (Vitea lovely Vitea). Gama ger/ să nu cunoască femeie/ ani și ani/ să procedeelor poetice ale Mariei Pilchin este trăiască cu gândul/ la universuri de mantra// una bogată, extrem de variată, cu toate că am

46 ♦ Mişcarea literară fi tentați să identificăm o structură repetabilă tăcute femei/ taurul cipriot/ fiul lui io// esenin care pornește de la un element anecdotic de și vaca/ deloc sacră/ zeus taurul alb/ răpind cele mai multe ori, trece apoi prin ceea ce am fete// europa furată/ de tauri/ coridă dură/ în putea numi un delir liric, pentru a ajunge la o taurida// capul de zimbru/ sau de bour/ (depin- cugetare poetică, așa cum găsește de cuviință de ce va fi/ la tarabă în acea zi/ la piața cen- să o ofere: „vladimir a intrat în crimeea/ trală sau/ în piața marii/ adunări naționale)/ e (estragon ezită să o facă)/ nadia fata din orașul taurul meu” (Corida de Est). Toate curg spre lui petru/ a intrat în salonul de frumusețe/ și înțelesul tantric al existenței. s-a ras în cap/ părul ei roșu cădea/ cădea și Demersul liric al autoarei este unul cu cădea/ a regret/ a tristețe/ a neputință/ capul ei finalitate generoas ă, pentru că nu descriptivul chel/ de prunc supărat/ mă face să caut gâțele conferă sens volumului, ci prefacerea în poe- de foc/ tocmai în piața roșie” (Poem pentru N. zie a unui mod de locuire a lumii. Consec- B.). În pofida dezinvolturii cu care mânuiește ventă iubirii tantrice, ea o trece în spațiul fraza poetică, a cultivării contrastelor, chiar a poeticului, fie și prin contaminare: „ei scriau confuziei, cât și a etalării trăirilor potrivnice, cărți despre iubire/ cu o sută de ani cu fronturi într-un spirit neodadaist, surprizele sale lirice de (v)est/ noi ne iubeam de cădeau paturile// nu sunt rod al hazardului, ci al elaborării de frig am dat foc la cărți/ și la flacăra lor/ (Amintire din anii ’80). descoperisem/ orgasmul ca specie lirică” Limbajul poemelor Mariei Pilchin este (Iubirea ce ne protejează). Aerul detașat, plin de noutăți, dar nu este unul ostentativ, nu dublat de ironia căzută ca din întâmplare nu este în căutarea spectacularului. Este mai întâi exclud implicarea. Asumarea poeziei ca formă un limbaj pentru sine, în eforturi ale regăsirii, a existenței tantrice sau poate convertirea și abia apoi pentru alții. Așa înțelegem decu- universului liric se face și prin neașteptate pajele – le-am spune mai degrabă selecții! – și intersectări de planuri, prin reevaluarea remontările, alcătuiri noi cu nouă însuflețire timpului și spațiului, printr-o reasamblare a (Dumnezeul fără nume). Poeta esențializează cioburilor de viață. Ele se îndreaptă toate spre cuvintele, renunță la instrumente lingvistice armonie durabilă, armonie pe care, în cazul inutile și își alcătuiește discursul liric doar cu Mariei Pilchin am putea-o numi poezie acea parte care comunică în durabil: „sagrada/ tantrică.

Steyr a, detaliu

Mişcarea literară ♦ 47

POEZIA – ca un lup încolțit de mirare

Iacob NAROȘ

Un poet cu un palmares demn de Urmează un ciclu de nouă poeme reținut: 26 de volume de poezie, un volum de intitulate Dansul pe eșafod, ele sunt numero- antologie (Sfera de apă, 2012), două reeditări, tate din titlu cu cifre arabe de la 1 la 9, aici, un CD cu interpretarea actriței Miruna Gâdei eșafodul este chiar „năsălia lui” (Dans pe și în lectura autorului (Zăpadă timpurie, eșafod (1). În Dans pe eșafod (2), poetul este 2010), toate scrise acoperit de brumă, „țintuit în cuie și ca de într-o perioadă de ceară”, el învață cum să nu simtă durerea. patru decenii. Ca Dans pe eșafod (3) – preschimbă ceremo- romancier, Emilian nialul morții într-un bal la care invitații asistă Marcu este prezent „la târâtul prin noroi”, spre eșafod, a celui cu șase romane, din- condamnat, adică, umbra poetului. Acesta își tre care, Suburbii pune întrebarea cum să se îmbrace spre a municipale e la edi- c ălători spre moarte, doar pielea lui îi este ția a doua, apărut în curată, pentru a ajunge acolo sus, el invocă 2012, cu 650 de divinitatea ca să-l ajute, dar află că „securea-i pagini. Și, parcă de vină” – Dans pe eșafod (4). În Dans pe n-ar fi destul, în do- eșafod (5), autorul e victimă și călău într-un meniul criticii lite- dans, umbra lui e ciudată, în vis, umbrele rare, același Emilian îmbrățișate intră în „poemul nescris”. Dans pe Marcu apare cu aproape o mie de comentarii eșafod (6) începe cu portretul călăului: la cărțile apărute în perioada 2003-2013, într- „Nebun și disperat, îmbrăcat în chingi de un prim volum, plus cele ce vor urma, cu fier”, el vrea să-l învețe pe poet „cum se moa- plecare din revista Convorbiri literare, re”. Între călău și condamnat se naște un gol (rubrica Vitrina cărților). „care doare” Dans pe eșafod (7). În următorul Primele trei poeme ale cărții Dansul pe poem, Dans pe eșafod (8), apare pajura care-l eșafod și alte poeme (Iași, Editura Pim, 2015) scapă pe poet „din abisul securii”, dar îl au ca decor sumbru: eșafodul, noaptea și pregătește de zbor îmbrăcându-l în „haine de ghilotina. Deși va fi dus în moarte, poetul este nori” spre a fi iertat. Decapitarea se apropie sigur de un singur implacabil, viața depinde de tăi șul securii. În În oglinda lecturii lucru, doar vocea lui ultimul poem al ciclului, Dans pe eșafod (9), va mai rămâne vie, moartea este definită lapidar, ea este „ieri, adică poezia. Același motiv al trecerii într-un niciodată mâine”. Fiind sortită decapitării, ea t ărâm misterios, sub privegherea astrului e înlocuită cu noaptea pe care o așează cu nopții, este întâlnit în poezia Ca un miracol, teamă, „pe butuc.” chipul meu, unde tăișul ghilotinei este prezent, Ghilotina și călăul sunt reluate în poe- personificat, el intră „suspinând și în taină” în mul Tulbure și straniu mă va duce-n moarte: destinul autorului, a cărui umbră „se scurge-n „Tulbure și straniu lunecând spre moarte amintire.” Din nou, ghilotina este prezentă în Voi vedea călăul învelit în mirt. poemul Din ceruri, ghilotina, unde, pentru a Unde-i ghilotina, vom sorbi absint, treia oară, îl închide pe autor, „într-un sicriu”. Condamnarea fi-va, la singurătate.

48 ♦ Mişcarea literară Și cu câtă grijă rana mă-nlumine Voi umbra mi-o duceți la eșafod”. (Strig Pe când ghilotina vieții o să mă-nchine!” către voi). Dorința poetică de a dansa pe eșafod Alte poeme în care apar eșafodul, revine în poemul O, cât poate fi de târziu, deși ghilotina și umbra: Din somn aproape pe există riscul ca după acest dans, poetul să nu neștiute, Dansul pe eșafod, În golul dintre mai fie: două vise, Despre dezlegarea misterului ș.a. „O, cât poate fi de târziu Un alt grupaj de poeme poartă titlul de și mi-i dor să dansez pe eșafod, deși știu Dialog, ele sunt numerotate de al I la XI, dar că după dans n-o să mai fiu, așezate în volum tocmai invers: XI, X, XI, că mi se taie din viață un nod!” VIII, VII, VI, V, IV, III, II, I. Dialog IX este o Călăul și ghilotina încheie cea de-a meditație despre timp și moarte: „Dar golul cincea strofă: dintre azi și mâine/ Din moarte vrea să mă „Călăul, prin ghilotină, e gata să zboare”. amâne…”. Dialog X se preocupă de lumină și Motivul morții pe eșafod bântuie frec- umbră: „Călătorii incerte în tâmpla mea-s de vent poemele din prima parte a volumului, ceară/ Lumina scade-n fluturi și-n umbra mea vezi și În sicriu albastru de lumină. Dorința spre seară”. poetică este de a fi dus „în moartea lui curat”, Dialog VIII sugerează o șansă de scă- să fie purtat de îngeri, iar peste el să treacă pare, va veni cineva cu o asemenea veste, ca „biblice răni de nisip”, așa cum apare în urmare, călăul îl va dezlega și va trece „cu ultima strofă: trupul într-o stea”. „În sicriu albastru și-n lumină Dialog VII – într-un decor adecvat Să mă-ngroape-n zare spre înserat (nouri de gheață, așternut din frunze de arțar, Că-n tăcere eșafodului se-nchină fețe albe și umbre), decapitarea revine, ca Și călău și victimă în ziua de sabat”. atare, poetul va locui pe eșafod. Imposibila iertare reia eșafodul de unde Dialog VI – lanțuri de rouă, securi și poetul se întreabă care dintre cei de față este umbre înconjoară același decor trist, eșafodul Iuda. Chemarea eșafodului îl determină pe și călăul. Versurile din final excelează printr-o autor să creadă că va trece în moarte fără a-l imagine unică: „Și te tot privește, înnebunită cunoaște pe Iuda. În ultima strofă a poemului de frumos,/ Așteptând securea să mă Ca un zeu pe muntele de zăpadă, călăul și îmbrățișeze pe os”. ghilotina sunt prezente: Dialog V – călăul este închipuit „cu „O mască de eter îmi ține cald eșafodu-n spinare”; în așteptarea acestuia, și simt sub ea călăul cum se zbate. condamnatul caută în mulțime, cu privirea, pe Se lasă între noi un gol, eu cad cineva nedefinit, un alter ego, o ființă iubită… Sub ghilotina-n tragice păcate”. Dialog IV – o concluzie se desprinde, Poemul Călătorie spre e șafod aduce doar umbra va rămâne pe eșafod, ea va locui lămuriri asupra titlului cărții. Eșafodul nu este aici. altceva decât intrarea în moarte. Poetul se Dialog III – prezintă un dialog straniu simte învelit în umbră și purtat spre pod: între călău și condamnat pe eșafodul „de os”. „Mă poartă cineva, nu știu de-s viu, Dialog II – aflăm că eșafodajul e „din De umbra mea curată nu mă doare? piatră tăiată de lacrimi”, linia vieții se arată Sunt învelit în tainicul sicriu scurtă, moartea ar fi trebuit să vină de multă Dar pentru voi e-o mare sărbătoare”. vreme. Eșafodul reapare obsesiv: „Mă luminez. Dialog I – până la urmă, pe eșafod, are Văd eșafodul undeva în fund”. Strigătul poetic loc un joc de-a viața și de-a moartea, se e disperat, nimeni nu-l aude: decapitează doar umbra celui condamnat. „Strig către voi și parcă suntem în pustiu Volumul de față cuprinde și alte poeme, Și nimeni nu mă vede, e întâiul prohod iată câteva direcții ale acestora: iubirea, ființa Deși știți că acolo sus sunt încă, viu iubită, în: Iar ninge, iar ninge… („Iar ninge, iar ninge…/ Iubito, iar ninge, în noi se

Mişcarea literară ♦ 49 revoltă/ Depărtările care nu ne încap.”), O versificație impecabilă, clasică, (ri- Bucuria regăsirii, Până la tine, M-afund în mează, de regulă, versurile încrucișat), ceea ce umbra ta, Acum e timpul…, La noapte, În dă o anumită muzicalitate acestora; de fereastra tăcerii, Dac-aș fi putut, vezi bine…, semnalat și inovații stilistice interesante ca: Cu cenușă pe mâini ș. a. Nu se putea să „întomnare”, „înluminare”, „îniernare”, care lipsească țăranul român (Pregătire: „Pregătit înnobilează poemele. Existența altor poeme temeinic ca pentru sărbătoare/ Înfășat în mirul cu tematică diferită de cea a ghilotinei, plâns de pe colac/ Un țăran, când este gata de călăului și umbrei morții nu face altceva decât plecare,/ Își ascultă rănile pe cruce, blând, să echilibreze volumul, apropiindu-l de per- cum tac.”); tematica religioasă (Prin o mie de fecțiune. semne-mi vorbești sau motivul biblic al lui Ca semn de recunoaștere și prețuire a Ioachim); chipul mamei; motivul călătoriei; celor scrise de Emilian Marcu, trebuie să singurătatea, tristețea, tăcerea, visul, lumina, amintim peste 14 premii și două diplome de așteptarea și, nu în ultimul rând, arta poetică excelență, iar poezia sa a fost tradusă în: din POEZIA – LUP ÎNCOLȚIT DE MIRARE: Spania, Franța, Anglia, SUA., Elveția, „Ca un lup hăituit în tufișuri înalte Ucraina, Rusia, Serbia etc. Au scris despre Ca o pasăre în cădere cărțile lui peste 80 de critici dintre care Cu promoroacă pe aripi, amintim doar câțiva: Mihai Cimpoi, Bogdan Poezia – frunză-ntomnată legănându-se-n Baghiu, Liviu Leonte, A. D. Rachieru, Irina ram”. Petraș, Ion Rotaru, Aurel Ștefanachi, Marian În final, poetul conchide că poezia poate Popa ș.a. fi chiar „prima zăpadă”.

Steyr 1

50 ♦ Mişcarea literară

Remus Foltoş şi caruselul sentimentelor

Ionuţ CARAGEA

33 bis, una dintre cărţile mele de poezie, M-am liniştit imediat, fiind convins că ajungea în 2011, prin intermediul lui Ştefan- poezia mea se află pe „mâini bune”. După Doru Dăncuş, la scriitorul Remus Foltoş. Nu-l câteva săptămâni, Remus Foltoş m-a anunţat cunoşteam personal pe Remus Foltoş şi nici că a terminat cartea. nu ştiam ce scrie. Însă după ce am citit Spre surprinderea cronica domniei sale despre volumul amintit, mea, mi-a citit şi prima mea impresie a fost că am de-a face cu câteva poeme pe un om care iubeşte dezinteresat poezia şi îşi care mi le dedicase propune să descopere şi la alţi creatori „cum înainte de încheiere. trebuie să fie poetul”. Am remarcat limbajul Erau poeme cu care filozofic şi profunzimea cu care analizează rezonam puternic, poezia, aducându-mi aminte de eseurile lui poeme care păreau a Cioran despre lirism. Din curiozitate, i-am fi scrise chiar de căutat biografia. Am aflat că a absolvit mine însumi. Iar Facultatea de Istorie şi Filozofie, secţia acest lucru m-a fă- Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din cut şi mai curios, Cluj-Napoca, cu o teză din Husserl (1998), făcându-mă să mă având totodată şi un master francez cu o teză întreb ce fel de poe- din Husserl şi Lévinas (2008). Mai mult de zie a scris până atunci. Şi ca un făcut, Remus atât, în biografia dânsului erau menţionate şi Foltoş a decis să-mi trimită două cărţi, exact câteva cărţi de poezie şi filozofie, majoritatea înainte de sărbătorile de iarnă. fiind publicate la editura Zestrea din Baia Prima carte se intitulează Cele mai Mare. I-am transmis mulţumirile şi felicitările frumoase poezii sacre şi a apărut în 2013 la mele, tot prin intermediul domnului Dăncuş, editura Singur. Conţine 45 de poeme şi are şi cam atât a fost între noi. doar 28 de pagini. Poemele curg, între ele După câţiva ani, mai exact la sfârşitul fiind un spaţiu de numai două rânduri. Multe lui 2015, am primit un telefon de la Remus dintre aceste poezii „sacre” sunt ludice, fiind Foltoş, domnia sa anunţându-mă că scrie o vorba de o joacă fără reguli şi fără înregimen- carte despre poezia mea, aceasta fiind aproape tare tematică, cu toate că titlul anunţa altceva. de finalizare. Ba chiar mi-a citit şi câteva Însă două poezii, deloc ludice, mi-au atras în fragmente. Am fost foarte emoţionat. La 40 de mod special atenţia. Prima are nr. 8 şi se ani să afli că cineva îţi dedică o întreagă carte, aseamănă izbitor cu poeziile lui Vieru este ceva care te ia pe nepregătite. Am decis dedicate mamei. Iată câteva rânduri: „De n-ai să-i trimit şi alte cărţi de-ale mele, astfel încât fi fost tu, mamă/ Să mă-ngrijeşti cu trudă/ să aibă suficient material de analizat. Din m-ar fi izbit în faţă/ a vieţii soartă crudă// de curiozitate, am încercat să aflu şi mai multe n-ai fi fost tu, mamă/ eram demult pământ/ lucruri despre el şi am descoperit că în ultima nu-l mai ştiam pe este/ l-aş fi uitat pe sunt…”. vreme a mai publicat câteva cărţi la editurile A doua are nr. 21 şi este complet dife- Eikon, Singur şi Limes. rită ca stil. Poetul scrie liber, folosind uneori rima la distanţă. Filozofează stănescian despre

Mişcarea literară ♦ 51 iubire, iar versurile despre mare, briza sărată care se agită şi care într-o bună zi/ mă vor şi absenţă au ceva din nostalgia poeziilor trânti la pământ” (Declar). Există multă marine ale lui Elytis: „mi-ar fi mai uşor dacă singurătate, nostalgie, nefericire şi înstrăinare aş şti/ că niciodată îl are pe al său cândva/ că în versurile poetului. Iar singura dragoste care nu-ul are de rezervă un da/ că vieţile pot fi şi contează pare a fi cea pură, de la cincispre- perpetuate/ că moartea nu înseamnă/ atât de zece ani, care de altfel i-a ş i marcat tinereţea mult moarte/ mi-ar fi mai uşor dacă aş şti/ (Mai ţii tu minte şi Îmi depăn singurătatea). despre tine că rezişti/ că amintirea ta e încă Iar, prin acest carusel al sentimentelor, vie/ că ochii tăi nu sunt trişti/ că mă vezi din poetul caută mereu poezia, încercând să-i dea ungherul/ memoriei mele/ care e mult mai o definiţie, un sens, o explicaţie plauzibilă. înghesuit/ în opreliştea unei stele/ e mult mai „Poezia justifică/ tot ce-i mai tulburător în semnificativ/ în ceea ce priveşte evocarea/ fiinţa omenească” (Poezia e de un singur fel) decât gustul amar al brizei/ evocând marea/ al sau „poezia vine ca un ceva definitiv şi ire- brizei sărate ce se aseamănă unui cuvânt/ ce n- vocabil” (Cum vine poezia). Poetul mărturi- a fost rostit, dar va fi în curând…”. seşte că „tot ce poate fi mai rău/ mi se poate Cea de-a doua carte se numeşte Trilogia întâmpla din cauza/ viciului de a scrie poezie/ scrisorilor pe care nu le-am trimis niciodată de a vrea poezia/ de a trăi cu poezia/ de a nu şi a apărut în 2015 la editura Limes din Cluj- renunţa niciodată la poezie” (Dacă cineva mi- Napoca. Poeziile din carte sunt grupate în trei ar cere). Dar adevărata sa dorinţă reiese din cicluri scrise în perioade diferite de timp: versurile: „Poezie, tu, delir pasager/ de ce nu Floarea singurătăţii (2003), Escalada sinceri- vrei să fii tu o femeie frumoasă?/ să te pot tăţii (2005) şi Scrisori din exil (2007). Lirica arunca în aşternuturi albe/ şi să fumeg poetului este marcată de tragism, dar întâlnim împreună cu tine/ toată seninătatea de care aleatoriu şi un ludic asemănător (din nou) cu dispun” (O femeie frumoasă). cel stănescian. De fapt ludicul este un tragism Poeziile lui Remus Foltoş sunt, de fapt, deghizat, un fel de haz de necaz poetic prin scrisori către iubiri pierdute, iubiri neîmpli- care se încearcă îmblânzirea durerilor, a nite, scrisori către însăşi poezia pe care o absenţei şi a nepotrivirii cu lumea. Poetul caută mereu şi căreia încearcă să-i atribuie o căută „stropul de inspiraţie ca pe o iubită” calitate umană, pentru a o zidi, mai adânc, în (Căutând ce?), o căutare „ca pe o intrare, ca sine. Mai mult de atât, poetul ne aminteşte pe o ieşire din visul lumii” (Efigie). În jurul nouă, tuturor, că poezia poate fi o traumă care axului central al conştiinţei sale se învârte lasă cicatrici pe sufletul claustrat de dorinţe şi caruselul sentimentelor şi stărilor prin care a lacrimi în fântâna singurătăţii sfâşietoare. trecut: „totul e un carusel al sentimentelor/

Escape 5

52 ♦ Mişcarea literară

Focul din vatră

Ion POPESCU-TOPOLOG

Acest volum de versuri – Focul din de era noastră, respectiv a lui Hristos. Am vatră, Ed. Singur, Târgoviște, 2015 – al sărit apoi la Oul dogmatic barbian, care invită tânărului Victor-Nicolae Ciobanu – un nume la cunoașterea dogmei, zicându-mi că pe aici nou în poezia română de azi – va însemna se mișcă și dervișul – respectiv prințul mult, ca punct de pornire, pentru creația Makhavi al Layl – al tânărului nostru poet. poetică viitoare. Cum a fost, la data apariției, Mai apoi, am con- Joc secund, volumul unic al unui poet – cluzionat că inițierea matematician, Ion Barbu (alias Dan Barbilian, e în altă parte. Una creatorul spațiilor algebrice ce-i poartă ce ține, deopotrivă numele în matematica mondială). Dar dl. de știința monadelor Ciobanu nu cred că e matematician și, ca și a preceptelor atare, expresia poetică din poemele sale nu e coranice, de calea solemnă și sentențioasă, deci nu e de la orientală a inițierii granița, punctul înalt, luminos, unde poezia se umilului derviș. întâlnește cu poezia – cum se exprimă ilustrul Și-aici studiul tre- câmpulungean, definindu-și estetica proprie, buie să fie amplu, ci ipostaza sa e a umilului derviș, călugăr pentru a ajunge la cerșetor mahomedan, care se roagă lui Allah cunoașterea mona- să-i lumineze drumul și rostul vieții pe acest dei supreme care le pământ. Care drum și rost? Al cunoașterii, unește pe toate celelalte monade – respectiv desigur, al înțelegerii lumii dinlăuntru și din Allah – Dumnezeu, sau invers. Spre monadele afară, de sus și de jos, lumea mare și lumea esențiale – respectiv unități simple, materiale mică, precum în învățătura lui Hermes sau spirituale, din care e alcătuită lumea, Trismegistos, cel de „trei ori mare”. Poemul gândirea omenească s-a îndreptat de mult, de de întindere mai mare Dervish (pentru Jalal- la Pitagora, la Nikolaus Cusanus, Giordano ad-Din Muhamad Rumi) este, fără îndoială, Bruno și alții și, cu deosebire, Leibniz, în piesa centrală, programatică, a acestui volum veacul Luminilor. Cu monade își construiește de versuri, inedit, matur și inovator în fond și și Victor-Nicolae Ciobanu tot conceptul formă, atât de departe de poezia leneşă, cum poetic, fascinația focului devenind fascinația definea, același Ion Barbu, poezia vremii sale. universului înconjurător, pe care, de altfel, o Fiindcă, abia după a doua și a treia lectură, am descoperă și dervișul deschizând poarta primă intrat, cât de cât, în sfera deslușirii înțele- dincolo de care „Văzul a adormit orbind surilor. Într-o primă reacție, am zis: „aa!, e din cunoscutul/ fruntea s-a deschis cuprinzând sfera parnasiană a Cimitirului marin (Le nemărginitul,/ cuvintele au cedat trăirii,/ Cimetière marin) al lui Paul Valeri, pe ideea înțelegerea a cedat abandonului/ și am dansat din Pythicile III ale lui Pindar: „Nu năzui, o și m-am pierdut/ în focul ce-mi topea cheia,/ suflete, către viața nemuritoare, ci culege tot curgând în litere:/ Allah/ – termenul e ce-ți stă-n putința pământeștii tale alcătuiri” – înregistrat în poem în scrierea arabă – Pentru Pythicele III fiind a doua carte a Odelor o Clipă/ am urcat/ Allah/ Timpul și Spațiul./ triumfale ale geniului trăitor cu mult înainte Din vârful triunghiului/ am urcat iarăși,/ am

Mişcarea literară ♦ 53 pășit înspre prăpastie./ Știam că nu mai e cale dragul meu,/ iubite prieten,/ bun venit!/ De de întoarcere/ odată ce voi gusta,/ știam că mă Paști am lăsat ușa deschisă./ Noi încă mai voi pierde pe mine,/ acela, știutul,/ precum și auzim/ și te vom aștepta mereu”. Și tot așa, aș numele ce-l duc în spate”. Tot poemul se cita alte și alte titluri și fragmente din poemele înscrie în practica de adorație numită „sema” alcătuitoare ale acestui volum, unele mai a călugărilor din Ordinul Mevlevi, înființat de revelatoare ca altele pe drumul inițiatic pe Mevlana Rumi, ce a promovat sufismul care a pornit umilul derviș, respectiv respectiv, dimensiunea mistică a Islamului. În păstrătorul focului din vatră, respectiv prințul continuare, monadele se desfac, începând An – care locuia – după cum spune autorul chiar cu primul poem: Facerea Focului, de într-un text – prefață – într-o cetate încon- fapt, ars poetica ce deschide volumul: „Te-am jurată de munți: „Ajuns într-o mare cumpănă, aprins în ziua-ntâi/ și te voi ține până-n An își dădu seama că nu știa să vorbească cu ultima./ Te voi hrăni cu gânduri uscate,/ el însuși și să facă alegerea bună...”. Până la lemne vii voi pune pe tine,/ cu aer vorbit îți urmă, însoțindu-se de un caval, descoperă voi șopti./ Sufla-voi duhul înspre tine/ iar vorbirea lui: cântecul, respectiv versul, tu-mi vei lumina în piept./ Pe cântecul Cărții/ poezia: „Triști bieți copii/ nu plângeți uscat/ ai dansat/ cu slove citite din foc,/ te-ai unduit nu zgâriați văzul/ lacurilor voastre.../ Înecați flacără/ în mâinile mele./ Ai mișcat inima în în propriile/ personificări,/ nu vorbiți limba forma lui opt/ în încăperile destăinuite”. Sigur lutului, nici cea a vântului./ Vorbiți limba că avem o poezie încifrată, textul, respectiv gândului apă/ și a cuvântului undă”. Din gândirea poetică, mișcându-se sau consti- cântecul cavalului, cuvintele au început să tuindu-se cu fiecare poem în plan suprarealist, zboare, să se adune undeva într-un alt loc dar într-un timbru de mare sensibilitate luminat de lumina lunară – pentru a alcătui poetică, chiar cu elemente de melos autohton: poemele – întregurile monadelor spirituale și „Noi am ascultat focul din vatră,/ am cântat cu astfel prințul căutător Makhavi al Layl el,/ mâinile se unduiau,/ fl ăcările ne-nvățau,/ îngenunche în fața Marelui Mister și sufletul iar vocea era focul./ Doina sare pune pe foc.../ său se unește cu lumea, devenind partea Noi am privit îndelung luna –/ noaptea pe întregului, după cum ceea ce este sus, este și câmp – prima slovă din caval./ Luna se-nvâr- jos. Doar că până la acel Sus, trebuie parcurs tea,/ ochii se măreau,/ în spirale o cuprin- un drum. Desigur, al cunoașterii, fascinat deau,/ în interior jucau.” (Păstrătorii focului). mereu de lumina ei – inclusiv cea a iubirii, Se simt – după cum se vede, mai bine zis: cum e dezvăluită în foarte frumosul poem după cum se aud, ecourile din Miorița, dar Floarea, cu un desen diafan și grațios, ca în mai ales din Mănăstirea Argeșului, cu acele cea mai înaltă poezie de dragoste. Estetic, dl. tulburătoare zbateri ale meșterului – creator – Ciobanu elaborează într-un foarte temperat artist numit Manole, Manea, ce-și așează suprarealism – greu de înscris într-o anume soața-n zid, adică Ființa, Iubirea. „Ce știu grupare poetică contemporană, într-o direcție eu?/ Nimic.../ Umbra se-nvârte/ în jurul poetică la zi, de la noi sau din Occident și toiagului,/ ceasurile torc/ o zi – o noapte...” Orientul Mijlociu. E atât de original în se-ntreabă tânărul nostru poet într-un fel de a imagine și mișcare semantică, încât nu-mi doua ars poetica (Așteptări) și răspunsul e vine să -mi cred ochilor. Distilarea lirică, chiar undeva în timp și spațiu: „... Jos, tot mai jos,/ că se face la flacăra focului, ceea ce se se deschide o poartă,/ o aud cum adie – foșnet irizează la ceas de seară și-o văd păstrătorii de mâini cu pene,/ dans al ochilor sticloși./ Ei focului și călătorii spre absolut.

54 ♦ Mişcarea literară

Polemici și mentalități de azi și de altădată

Vistian GOIA

Sergiu Pavel Dan este un comentator și „jucător”, au valențe pamfletare. Ele sunt un istoric literar pasionat, cunoscut de multă situate în antiteză cu modul elegant în care vreme prin cărțile sale: Proza fantastică președintele Nixon a părăsit Casa Albă, românească (1975), Republică și uzurpare cerându-și iertare poporului american pentru (2007), Cărările diversiunii (2009) ș.a. culpa „Watergate”. Cartea semnată recent de Sergiu Pavel De cele mai multe ori, criticul este Dan – Învolburări și vremuieli politice, Ese- neiertător cu personalitățile din diferite epoci uri, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, și domenii. Corelațiile sunt neașteptate, 2015 – confirmă predilecția intelectualului surprinzătoare. De pentru operele literare și istorice care cuprind pildă, expresia unui chestiuni controversate, domeniu unde sătean din Răscoala polemistul se simte „acasă”. El nu preferă lui Liviu Rebreanu fenomenele așezate, sigure, ci tocmai pe cele (1932): „Să nu fii învolburate, care conțin sau au fost receptate boier că te-a luat neconform cu spiritul adevărului, așa cum îl dracul”, îi amintește vede și-l percepe profesionistul sigur de de catastrofalul am- gândirea și afirmațiile sale. Aproape toate basador american la chestiunile abordate ilustrează vechea „zicere” București, Mark românească: „Bună țară, rea tocmeală”!, pusă Gittenstein, diplo- ca un fel de motto prevestitor a ceea ce mat miop, neinspi- „cuprinsul” enunță și-l avertizează pe cititor. rat, nociv pentru Am parcurs cartea pe îndelete și cu funcția sa. Așadar, răbdare, pentru că S. P. Dan nu e preocupat acesta merita, din partea românilor, aceeași deloc de sistematizare dăscălească. Proble- imprecație: „Să nu fii Gitenstein că te-a luat mele tratate (literare, politice, morale și carac- dracul!”. terologice) se succed fără legături stricte între Mai aproape de preocupările criticului și ele și într-un ritm alert, asemănător cu cel al istoricului literar este studiul comparativ, ploilor torențiale din timpul verii. intitulat: „Răsfrângeri istorice reale în În prima secțiune, cu titlul, „Gândul Crăișorul de Liviu Rebreanu și în Iobagii- despre sfânta zi”, autorul se ocupă de „Imnul 1784 de Pavel Dan”. În timp ce opera nostru regal”, S. P. Dan fiind un vajnic romancierului e una, în esență, de imaginație monarhist și un creștin greco-catolic. Regretă și caractere, cealaltă e preponderent, operă de că „10 Mai” nu a fost păstrată ca zi națională reconstituire documentară a epocii respective. și-l condamnă pe Ion Iliescu, „descălecătorul” Iobagii, afirmă S. P. Dan, „rămâne un strălucit zilei de 1 Decembrie. Face o interesantă model de îmbinare a imaginației îndrăznețe cu comparație cu felul cum politicienii din SUA o fabulație capabilă să răsfrângă creator și-au păstrat ca Sărbătoare națională 4 iulie realitățile verificabile ale istoriei”. 1776. În alte comentarii, axate pe teme și Paginile în care compune portretul personalități politice de strictă actualitate, președintelui „ducă-se-pe-pustii”, președintele autorul se referă la justiție, tribunale, la tema

Mişcarea literară ♦ 55 „incompatibilității”, făcând referiri fugare la cel mai reușit, comentatorul critic are plăcerea președintele Iohannis, la Ponta, Alina Gorghiu și inteligența de a vedea și judeca mai multe ș.a. În plin comentariu politic, S. P. Dan își creații aparținând speciei literare amintite. amintește de ținuta sa de istoric literar și face Pentru S. P. Dan, Giovanni Boccaccio a rămas o analogie a ministrului Robert Cazanciuc, cel mai îndrăzneț și mai licențios nuvelist. „tăcut” pentru a respecta indicațiile premie- Creațiile lui cuprind „felurite păcăleli, ren- rului, cu Român Gruie, „mutul” din Vlaicu ghiuri, șiretlicuri” puse la cale de personajele Vodă! feminine îndeosebi. Unul din portretele reușite ale literatului Guy de Maupassant a practicat un este cel cu privire la „luptătorul anticomunist” „autentic realism”, fără urme de vulgaritate și Victor Papilian. Acesta a fost fondatorul obscenitate. Criticul român se rezumă la singurului cenaclu literar local interbelic, al câteva creații ale acestuia: Domnișoara Fifi, Asociației Scriitorilor români din Ardeal, Casa Tellier și, îndeosebi, Bulgăre de seu, subliniind, de asemenea, meritele reale ale insistând pe criza de conștiință a personajelor scriitorului prolific, ale directorului Teatrului feminine, pe suspansul narativ ș.a. Național, precum și ale magistrului pentru un Un mesaj asemănător, S. P. Dan găsește număr însemnat de medici, inițiați în tainele în nuvela Salonul nr. 6 a clasicului A. P. anatomiei. Cehov. Dacă Maupassant atribuia metaforic Polemistul S. P. Dan se angajează fără călătorilor (din Boule de suif) mentalitatea și opreliște în studiul Ortodoxia reală și apolo- conduita francezilor vremii, la fel, Cehov gia lui Lucian Blaga. Este un curaj riscant surprinde artistic „grija” conducerii țării față pentru el să polemizeze cu un filosof postmor- de pacienții vestitului salon. tem, numindu-l „apologetul” care a ridicat De cu totul altă factură este nuvela O „osanale”, în Spațiul mioritic, „duhului orto- întâmplare penibilă a lui F. M. Dostoievski. dox”. Sigur, istoricul literar aduce argumente Aci e urmărit pas cu pas praznicul unei nunți de ordin istoric, din specificul celor două din care se alege, la final, „praful și pulberea”. doctrine, apelând când la „răfuielile” din Cu un sentiment de compasiune, dar și spațiul bisericii romano-catolice, când la cele de umor sec, e urmărit personajul din nuvela din spațiul celei ortodoxe. Polemistul apelează lui Luigi Pirandello, Erezia catară. Aci, la sinteze istorice prestigioase pentru a pune la profesorul Bernardino Lamas e tipul savan- îndoială considerațiile pro-ortodoxe ale filoso- tului care și-a sacrificat viața, căs ătoria ș.a. fului clujean. În ce ne privește, cred că pentru a nu fi distras de la pregătirea cursului „cearta” dintre cele două culte va dura atât cât său despre erezia amintită, care se va sfârși cu va exista poporul vorbitor de limba română. un „fiasco” de pomină, pentru că a vorbit unei Alte studii clarifică, pentru cititorul săli goale! român, concepte precum „tactul diplomatic”, În nuvelele „exemplare” ale lui Miguel diferendele și confruntările coloniale franco- de Cervantes, criticul caută și află de ce britanice (din Canada și SUA), surghiunul lui autorul le-a numit astfel. Voltaire și lecția de toleranță dobândită de Materialele din cartea lui Sergiu Pavel acesta în Marea Britanie, mult discutata afa- Dan sunt variate, multisensuale, încât autorul, cere Dreyfus (cu intervențiile lui Clemenceau cu puțină răbdare, le putea grupa în două-trei și Emile Zola etc.). De asemenea, isprăvile lui cărți și nu într-un singur volum. Ceea ce nu i Napoleon Bonaparte și ale mareșalilor săi sunt se pot nega intelectualului – cultura lui vastă, tratate cu simpatie și adevăr. puterea corelațiilor și curiozitatea sa detec- Ultimul capitol al cărții, cu titlul Gân- tivistă. duri despre nuvelă, este, după opinia noastră,

56 ♦ Mişcarea literară

Un poet uitat

Ion BUZAȘI

Acești poeți uitați, cum este și Vasile redactor era George Barițiu, plecat în orașul Fabian-Bob-Reu (Rău), 1795-1836, au câteo- de la poalele Tâmpei din Blajul Școlii dată norocul, ca un publicist de obârșie comu- Ardelene. nă să se aplece și dintr-o prețuire afectivă Despre viața și activitatea lui au scris asupra vieții și operei lor. Un asemenea publi- mai întâi, cărturari din ținuturile în care a trăit: cist cu preocupări de istorie culturală locală năsăudeanul Ioan Marian, primul său biograf, este bistrițeanul Niculae Vrăsmaș, originar din urmat tot de un nă- Prundul Bârgăului, care în urmă cu câțiva ani săudean, Iuliu Moi- ne-a dat o frumoasă evocare a scriitorului sil, blăjeanul Ioan Radu Petrescu, profesor de limba și literatura Rațiu, care redac- română, după terminarea facultății, în ținutu- tează o micromono- rile bistrițene, la Petriș și Prundu-Bârgăului; a grafie consacrată editat cinci volume din Anuar bârgăuan, o acestui cărturar și crestomație de studii pe teme literare ce ieșeanul Filaret Scri- configurează o istorie culturală locală. ban, contribuții bio- Din aceeași pasiune pentru istoria grafice utilizate de culturală locală s-a născut și lucrarea Vasile către autorul acestei Fabian-Bob-Reu (Rău), Editura Casa Cărții de monografii, care se Știință, Cluj-Napoca, 2015, restituire literară a vrea o restituire li- puțin cunoscutului poet și cărturar Vasile terară. Fabian-Bob-Reu (Rău), născut în Rusu Care este meritul acestei restituiri Bârgăului, școlit în Ardeal, la Năsăud, Cluj și literare? În primul rând stabilirea numelui Blaj, nepot al episcopului Ioan Bob, știut de corect și complet. El se numea Reu sau Rău,– cei mai mulți numai ca prigonitor al nume frecvent în zona Bârgăului, dar înfiat de reprezentanților Școlii Ardelene, care ar fi unchiul său, după mamă, fratele episcopului vrut ca nepotul său să se preoțească. În blăjean, primește numele de Bob; însă, în Transilvania întâmpină greutăți în obținerea timpul studiilor superioare la Liceul Regesc unei cariere corespunzătoare pregătirii sale, și Academic din Cluj, refuză să se supună unei atunci când Gheorghe Asachi vine la Blaj să pedepse corporale, părăsește școala și își recruteze dascăli pentru școlile din Iași, Vasile latinizează numele prin traducerea celui pe Fabian-Bob-Reu (Rău) este bucuros să-i care îl are: Bob (lat. faba-bob). Așadar numele asculte îndemnul, devenind unul dintre primii lui corect și complet ar fi Vasile Fabian-Bob- cărturari blăjeni care răspândesc în Moldova Reu (Rău). Această „restituire” nu are sorți de ideile na ționale ale Școlii Ardelene. Este izbândă pentru că este și prea lung și neobiș- profesor la Gimnaziul Vasilian, apoi la nuit, așadar cu puține șanse de a se impune. Academia Mihăileană și colaborator la Albina Să fim mulțumiți dacă pasionații de începu- românească, publicație editată de Asachi, dar turile poeziei românești (sau paleopoezia a publicat frecvent și în Foaie pentru minte, românească, după cum zice dl. Niculae Vrăs- inimă și literatură, suplimentul literar al maș), ar reține acest nume: Vasile Fabian- Gazetei de Transilvania de la Brașov, al cărei Bob, care pe lângă manualele didactice scrise

Mişcarea literară ♦ 57 în perioada profesoratului la Iași, (Geografie Poezia Glasul viitorului de George Cre- elementară, o gramatică româno-latină și o țeanu, poet din generația postpașoptistă, multă aritmetică), a compus și câteva poezii, publi- vreme atribuită lui Vasile Fabian-Bob, autorul cate postum în Foaia pentru minte, inimă și o reproduce pentru că el consideră că a literatură. Versuri filosofice și elegiace în ma- influențat celebra poezie a lui Andrei Mure- niera lui Antioh Cantemir și Vasile Cârlova, șanu, Un răsunet. Pentru a demonstra această așa cum remarca încă Aron Pumnul în prima influență autorul reproduce cele două poezii, istorie a literaturii române, însoțită și de „pentru a demonstra diferența, cât și pentru a reproducerea unor poezii, Lepturariul româ- scoate în evidență posibila sursă de inspirație nesc. a versurilor Imnului Național” (p. 47). Dar, Dintre acestea merită să fie readuse în pentru a accepta această opinie, trebuie să atenția iubitorilor de poezie: Moldova la anul probezi anterioritatea poeziei lui Crețeanu, 1821 (în F.p.m.i.l., 1839, nr. 13) care începe față de Răsunetul lui Andrei Mureșanu; or, cu versul: „S-au întors mașina lumii, s-au poezia lui Crețeanu apare după și poate fi întors cu capu-n jos” – din care primul stih socotită un „ecou poetic” al celebrei poezii. „S-au întors mașina lumii…” este reluat de Dl. Niculae Vrăsmaș, cărturar bârgăuan, Eminescu în Epigonii într-un context poetic harnic și pasionat de trecutul istoric și literar ce luminează sensul antitezei eminesciene. local, a adunat între coperțile acestei micro- Însă expresia „mașina lumii” apare și în monografii tot ce s-a păstrat din lăsământul postuma La moartea lui Neamțu, scrisă tot în poetic al lui Vasile Fabian-Bob, alcătuind și o 1870, ca Epigonii, a cărei ultimă strofă are un amănunțită cronologie, reproducând opinii timbru poetic asemănător cu partea a doua a critice ale istoricilor literari, în facsimil cunoscutei poeme eminesciene: „În zadar ne poeziile din F.p.m.i.l. tipărite, evident, cu batem capul, triste firi vizionare,/ Să citim din litere chirilice, precum și semnele cinstirii sale cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,/ postume în ținutul Bârgăului. Se impunea însă Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oare- o recitire atentă a textului pentru evitarea unor care,/ Măsurăm mașina lumei cu acea măsură- repetiții și a unor neglijențe stilistice. toare/ Și gândirile-s fantome și viața este vis”.

Face to Face 1

58 ♦ Mişcarea literară

Puntea

Adrian LESENCIUC

În ceea ce privește cultura română, pers- Tâmpei și în aceeași încrengătură de relații pectiva etnoimagologică din interior este una interculturale. Să privim, așadar, o angajare dintre constantele produselor artistice contem- aparent monocronă, britanică, reorganizată după porane. Și literatura autohtonă contemporană normele angajării policrone, românești și preferă reinterpretarea unui spațiu cultural deja italiene. În cartea lui Adrian Tuchel spațiul este cunoscut în dauna construirii de spații literare cel care îmblânzește ficționale. Dar, începând chiar cu prima dintre timpul, cel care îl aceste perspective etnoimagologice, cea a lui reorganizează și, în Dimitrie Cantemir din Descriptio Moldaviae, ciuda apartenenței de lucrurile nu sunt foarte clare: principele moldav facto unui spațiu cos- și-a scris opera cu ochiul celui plecat sau cu mopolit, multicul- ochiul celui întors? Cum poate scrie cel plecat? tural, modelat după Poate pune în balanță o autoimagine (poate mai norma rigidă ger- puțin deformată de problemele traiului cotidian) mană (Brașovul), cu o heteroimagine, mai degrabă raportată la autorul este în sine realitatea faptică decât la cea spirituală? Și un ins modelat după totuși, cum poți vedea mai drept un popor norma fluidă, româ- vegetal germinând în bătaia vântului dacă nu nească. Dar însăși îndepărtat de lanul în pârg? Iată de ce ne-ar îngemănarea multiet- putea interesa o lucrare memorialistică a unui nică din genealogia autor așezat pe alte meleaguri, în bătaia altor sa poate constitui un bun punct de plecare în vânturi (a unui siroco uscat și călduț pe coasta descifrarea înțelesurilor complexe asociate auto- ligură, de pildă), sau sub apăsarea altor cețuri (a și heteroimaginii astfel consolidate. Tulburător, fogului britanic, de exemplu). De acolo privind, de pildă, este dialogul pe care prietenul său un popor rămas sub povara unor vremuri apuse italian, Sergio Dominis, îl inițiază pe marginea se transformă neînchipuit de mult odată ce înțelesului asociat termenului „străin”: vântul roșu din stepă încetează să mai bată. Este cazul lucrării lui Adrian Tuchel, The Bridge, Prietenul meu Sergio mi-a spus că eram publicată în 2016 la Libris Editorial.1 „străin” în patria mea deoarece eram fiul unei Lucrarea memorialistică amintită se așază minorități etnice. Asta era părerea lui, pe hârtie mai întâi în limba italiană, în Anglia, la exprimată la vreo doi ani după ce m-a Cambridge, sub influența amintirilor ordonate cunoscut. mult mai târziu cronologic, după anii parcurși Aș vrea să te corectez, dragă Sergio, într-o desfășurare reală, dar prinzând chip scris chiar dacă nu va fi ușor. Voi încerca să te fac într-o altă ordine, în care imediatul relației fili- să înțelegi ceea ce se poate numi „străin” în ale este mai apropiat decât îndepărtata copilărie mine. a autorului. Să privim această așezare pe hârtie Pot să afirm că în România nu mă sim- țeam „străin”, eram „de-al casei” aș spune, nici în limba română – limba primei ediții –, în chiar măcar al unei minorități, ci al unei majorități orașul din care izvorăște întreaga poveste: etnice, în sensul că nu mă simțeam ca și când Brașovul copilăriei, schimbat, rafinat, așezat sub aș fi avut originea în mai multe etnii deodată, alte auspicii ale climatului (politic, economic, niciuna nefiind cu adevărat dominantă. social), dar sub aceeași împădurită căciulă a

Mişcarea literară ♦ 59 Acest lucru îmi permite să răspund la măsură, dar nu numai atât. Căci cartea, structu- întrebarea „De ce naționalitate ești?” într-un rată în trei părți, Lămâie, Portocală și Măr, singur fel și cu deplină încredere: „Sunt descriind (și mai ales sugerând) fiecare în parte, european”! Acest concept de bază mi-a traiul cotidian în vremuri (1953-1982; 1982- permis, în Brașovul meu (ori Brassó sau 1993; 1993-prezent) și locuri (România, Italia, Kronstadt), să vorbesc trei limbi principale Marea Britanie) diferite, nu își propune un ale etniilor care se aflau pe teritoriul public țintă distinct, atins deopotrivă de mesajul românesc: româna, maghiara și germana, ei. Poate că, se trădează autorul, intenția scrierii permițându-mi să mă simt „acasă” peste tot. subiective și sincere a plecat dinspre nevoia (Străin, p. 50) unui dialog care nu a avut loc niciodată:

Acest „acasă” ubicuu – ubi bene, ibi Mi-am pierdut tatăl când eram tânăr și în patria, spune latinul – nu este, totuși, leagănul. acel moment mi-am dat seama de tot ce aș fi Sașii ardeleni utilizează un termen intraductibil, dorit să-i spun, să-i cer, să-l întreb pentru a Heimat, desemnând, aproximativ, „ținutul învăța să-l cunosc ca de la bărbat la un alt natal”, altceva decât Vaterland. Undeva, într-o bărbat, devenit deja matur. Din păcate prea patrie multiplă, o Europă complexă și încă în târziu ne dăm seama că atunci când trăiești căutarea de sine, Adrian Tuchel pornește în lângă o persoană crezi că o cunoști foarte bine căutarea propriului Heimat, într-o întoarcere și amâni pe mâine (un mâine care uneori nu livrescă amintind de cea odiseică, nu la o Pene- mai există), aprofundarea cunoașterii ei. Apoi, lopă în așteptare, ci la o Ithacă reconfigurată în cu o pocăință tardivă, se încearcă legarea mai multor amintiri, un mozaic fragmentat de timp. Această călătorie poartă în sine un cioburi care trebuie puse la locul lor. nedisimulat sentiment al apartenenței, și acest (Introducere, p. 10) sentiment călăuzește, în pagini și în viață, pașii autorului. Există, evident, rătăciți în chiar Aici, cred eu, se află cheia scriiturii lui spațiul în care locuiesc. De aceea e admirabil Adrian Tuchel: intenția de a crea o punte de felul în care Adrian Tuchel reușește să-și legătură, peste vremuri și locuri, cu cineva păstreze orientarea, spre a nu se rătăci interior, „străin” de acestea, dar aproape, foarte aproape, la întoarcerea după decenii acasă (mai aproape de cel care le-a trăit. Propriii săi copii sunt, mai de focul vetrei ar fi poate mai corect spus). degrabă, destinatarul acestei mărturisiri. Iar Din aceste considerente, apelul la memo- puntea – puntea care îi va lega, în timp – este rialistică este justificat. Doar că memorialistica cea îngustă de peste râul Cam, peste care au este genul de scriere care are o țintă, care se trecut de atâtea ori împreună spre școală, tată și adresează cuiva. De regulă, unui străin de tim- fii. O punte peste memorii, vremuri și locuri purile sau de locurile reconstruite. Memoria- deopotrivă, „(...) puntea dintre acest om de listica înseamnă „literatură subiectivă”, într-o maximă acțiune și fiii săi. De aceea lucrarea trăire retrospectivă, filtrată prin conștiința poate fi citită și în cheia străvechilor cărți de omului matur (la peste șaizeci de ani, în cazul învățătură” (G. Ursachi, p. 14). a nostru), în încercarea unei rectificări a trăirii, Cât despre ceilalți cititori ai cărții, cei de unei justificări a parcursului, sau, mai degrabă, care autorul nu se leagă prin punți, ci prin fire în încercarea îndrumării unor pași, posibil afective, aceștia rămân cu bucuria unei lecturi rătăciți prin vremuri și locuri. Cui se adresează, despre oameni diferiți, despre timpuri și spații atunci, lucrarea lui Adrian Tuchel? Românului diferite, toate aduse prin parcursul unui om zilelor noastre, care nu a apucat, poate, să călăuzit de valori morale și culturale de invidiat. trăiască dincoace de Cortina de Fier? Italianului Și cu tabloul unei perspective etnoimagologice, sau britanicului încercând să identifice un spațiu deopotrivă din interior și exterior zugrăvit. cultural oarecum ascuns privirii, dosit preț de decenii după cortină? Fiecăruia în parte, în mică

Notă: 1. Adrian Tuchel. (2016). The bridge. Memorii din timpuri și locuri diverse. Povestiri. Prefață de Sergio Dominis și de Gabriela Ursachi. Brașov, Libris Editorial.

60 ♦ Mişcarea literară

Despre poezia postmodernă împreună cu Virgil Diaconu

Icu CRĂCIUN

Cartea d-lui Virgil Diaconu Poezia cele ale operei literare moderne; de partea postmodernă. Anchetă (Ed. Feed Back, Iași, modernismului: romantismul/simbolismul, 2015, 308 pp.) este împărțită în două: I. forma (conjunctivă, închisă), finalitate (scop), Critica poeziei postmoderne și II. Anchetă structură (model), ierarhie, perfecțiune/logos, asupra poeziei postmoderne. obiect de artă/operă finisată, distanțare etc., În prima parte, autorul caută răspunsuri iar de cea a postmodernismului: patafizică/ la întrebarea „Cum se naște literatura auten- dadaism, antiformă (disjunctivă, deschisă), joc tică?” comentând opiniile exprimate de criticii (luciditate), întâm- americani Harold Bloom și Ihab Hassan prin plare (hazard), anar- prisma modernismului și postmodernismului. hie, epuizare/tăcere, Din opera profesorului H. Bloom este analizat procesualitate/ per- volumul Canonul occidental. Cărțile și Școa- formanță/happening, la Epocilor (publicat în 1994 și tradus în participare etc. românește în 1998) căruia îi găsește două Esențială pentru li- principii estetice constitutive: stranietatea și teratura postmoder- anxietatea, cea dintâi putându-se explica prin nistă este indetermi- originalitate, iar cea de-a doua prin neliniște, narea, adică „un tulburare afectivă sau tensiune afectivă, într- referent complex” un cuvânt prin lirismul acestuia, ambele obți- format din alte șapte nându-se din operele literare predecesoare, domenii referenți- adică, după cum scrie Bloom, „operele literare ale: „domeniul poli- de azi se fac din operele literare de ieri, prin tic, lectură, scriitură, carte, gen literar, teorie interpretarea greșită a acestora”. Nu întot- literară și chiar literatură”, acestea, fiind, la deauna ideile americanului concordă cu cele rândul lor definite prin 26 de alte concepte ale lui V. D., care îi reproșează opinii precum: diverse, nonestetice: „ambiguitatea, disconti- „falsificarea modului în care este creată opera nuitatea, nonortodoxismul, pluralismul, hazar- literară modernă/postmodernă estetică, (…), dul, revolta, perversiunea, deformarea, ironia, neconcordanța dintre canonul (conceptul) de ruptura, tăcerea, decreația etc., care tind să operă literară occidentală și lista ilustrativă de desființeze obiectele literare postmoderne, ele opere, cvasiliterare și extraliterare (canonul/ neavând valoare literară. Totuși, criticul lista culturii scrise), de la sfârșitul cărții, și american acceptă conviețuirea în comuniune a îndatorarea excesivă a literaturii moderne lite- trăsăturilor estetice cu cele – să zicem – raturii clasice, tradiționale”. Din teoreticianul nonestetice, făcându-ne să înțelegem că Ihab Hassan interpretează eseul Postfață 1983 operele literare postmoderne sunt în același de la a doua ediție a cărții Sfâșierea lui Orfeu. timp atât nonvalorice, cât și valorice, ceea ce Spre o literatură postmodernă (The Dismem- reprezintă, de fapt, un paradox năucitor. De- berment of Orpheus, Toward a Postmodern abia în final, vom constata că toată polologhia Literature, 1982). Foarte interesante mi s-au americanului este o persiflare la adresa litera- părut cele 33 de trăsături esențiale ale postmo- turii postmoderniste care a eșuat totalmente dernismului literar prezentate în opoziție cu din punct de vedere valoric.

Mişcarea literară ♦ 61 Un subcapitol aparte îl constituie cel tarul Ihab Hassan) și Magda Cârneci cu intitulat Literatura postmodernă, unde criticul sincretismul tutelar al poeziei postmoderne Virgil Diaconu își propune să discute despre din ancheta Poezia tânără din Caiete critice, literatura postmodernă estetică și literatura nr. 3-4/ 1983. Concluzia lui Virgil Diaconu postmodernă pseudoestetică. El trece în revis- este că „cele unsprezece chipuri ale literaturii tă cele șase principii de compoziție ale operei postmoderne prezentate mai sus (…) repre- literare postmoderne din concepția lui David zintă ipostazele uneia și aceleiași literaturi Lodge (contradicție, permutare, discontinu- postmoderne modeste, precare estetic”, la care itate, hazard, exces și scurt-circuit) și, cu subscriu și eu, deși citează și două întruchipări obiectivitate, recunoaște că, aplicându-le, nu ale literaturii postmoderne estetice prin John poți crea „o literatură performantă, viabilă Barth cu eseul Literatura reînnoirii: Ficțiunea literar”. Aceeași concepție o regăsește și în postmodernistă, tradus în Caiete critice, nr.1- Homo aestheticus (1977) al lui Luc Ferry, 2/ 1986, și Matei Călinescu (în același studiu: unde scriitorul postmodernist „nu mai are un Cinci fețe ale modernității, din 1987) care canon, ci o mulțime de canoane, de concepte consideră că operele literare ale lui Borges, individuale”, iar arta lui „nu mai este legiti- Nabucov, Beckett, Milan Kundera, Garcia mată ca artă decât de el însuși”, lumea sa fiind Marquez, Julio Cortazar, Italo Calvino, „artificială, fără sensibilitate, dramatism și Umberto Eco, John Fowles etc. se încadrează vibrație”. Pe aceeași linie se va înscrie și opi- într-un „corpus internațional de opere literare nia lui Matei Călinescu, căruia i se comen- postmoderne”. tează cartea Cele cinci fețe ale modernității Recomand cititorului două subcapitole: (1987), unde postmodernismul popular „pune Generatita, boala poeziei moderne cu Feno- sub semnul întrebării unitatea și atribuie menul poetic generaționist, unde Virgil Dia- valoare părții în detrimentul întregului”. conu definește conceptul de generație literară, Urmează apoi concepția ușor nuanțată a lui și Critica poeziei generaționiste, unde vorbeș- Guy Scarpetta cu postmodernismul impur din te despre poezia supraevaluată scrisă de poeți volumul Impuritatea (1985), Hayden White minori sau de poeți „generaționiști” perfor- cu postmodernismul destructurat din eseul manți. Modernismul american, postmodernismul și Partea a doua a cărții (cea mai stufoasă) avangarda, cuprins în cartea Modernism și se intitulează Anchetă asupra poeziei postmo- antimodernism (2008), Terry Eagleton cu derne, anchetă realizată de revista Cafeneaua postmodernismul reciclărilor parodice din literară în perioada iulie 2012 – august 2015, volumul Teoria literară (din 1983, tradus la la care au răspuns favorabil sau defavorabil noi în 2008), Jean-Francois Lyotard cu eseul (cei mai mulți fiind indeciși sau ambigui) la Răspuns la întrebarea „Ce este postmoder- cele 8 întrebări ale lui Virgil Diaconu 66 de nismul?”, publicat în 1982 și tradus în Caiete scriitori, dintre care amintesc: Liviu Anto- critice, nr. 1-2/ 1986, Nicolae Manolescu cu nesei, Cristian Bădiliță, Gellu Dorian, Adrian postmodernismul sincretic ironic în volumul Alui Gheorghe, Gheorghe Grigurcu, Emilian Despre poezie (2002), unde modelul este Marcu, Ioan Moldovan, Olimpiu Nușfelean, ilustrat de Mircea Cărtărescu prin a sa epopee Nicolae Prelipceanu, Daniel Săuca, Liviu Ioan eroicomică și burlescă Levantul (1990), (în Stoiciu, Robert Șerban, Lucian Vasiliu, Călin 1999, Cărtărescu va teoretiza el însuși acest Vlasie, Radu Voinescu etc. „ism” în volumul Postmodernismul românesc Consider că volumul acesta va rămâne – amplu comentat în această carte –, împru- unul de referință pentru critica românească, mutând conceptul de poezie postmodernă dar și pentru aceia care doresc să știe mai mult românească indetermanentă de la universi- despre acest „curent” literar.

62 ♦ Mişcarea literară

„Bătrâne, eşti un tip colosal!”

Aurel PODARU

Pe Radu Mareş l-am cunoscut la înce- blugii erau un articol vestimentar incompatibil putul anilor ’60 ai secolului trecut. La cu ţinuta unui salariat la ziarul de partid. I s-a cenaclul tinerilor scriitori din Cluj, unde parti- cerut expres de către secretarul cu propaganda cipau, printre alţii: Ana Blandiana, Augustin să-şi schimbe pantalonii sau, dacă nu, va fi dat Buzura, Romulus Rusan, Ion Cocora, Ioan afară. Şi i-a schimbat! Alexandru, Romulus Guga, Nicolae Prelip- „Datorită vârstei, mi-a mărturisit peste ceanu, Ion Papuc, Aurel Dragoş Munteanu, ani, într-un interviu, am cedat greu, cu sân- Dumitru Mureşan, Gheorghe Pituţ, Emil gerări interioare, Bunea. Toţi, la vremea aceea, studenţi. Radu deşi devenisem intervenea în discuţii aproape de fiecare dată, cal de bătaie al dar niciodată nu vorbea doar „ca să se afle în şedinţelor, deşi treabă”, sau de dragul de a vorbi. Sau pentru a m-am luat de ieşi în prim-plan. Vorbea fiindcă avea ceva de piept cu toţi, în spus. Şi o spunea răspicat, fără echivoc. timp ce, în jurul Opinia lui era întotdeauna luată în seamă. Dar meu, cercul de nu ştiu dacă în acei ani am avut vreodată o fier se strângea discuţie particulară cu Radu Mareş. Nu-mi inexorabil. După amintesc. Atâta doar că ne cunoşteam de la două demisii şi cenaclu. un an de şomaj După vreo doi ani de la terminarea mi s-a pus în facultăţii, ne-am întâlnit la Suceava, pe stradă, vedere să pără- şi am avut plăcuta surpriză să mă recunoască sesc judeţul (ne „din prima”, cum se zice. El era redactor la aflam deja după cotidianul Zori noi, condus de scriitorul Pla- noua împărţire administrativ-teritorială din ton Pardău, iar eu, inginer agronom la un 1968, n.n.), unde nu aveam nici o şansă de gostat de pe malul Prutului. În calitatea pe slujbă, nici chiar în învăţământ, la ţară. Am care o avea la ziar, realiza periodic (lunar, venit la Cluj, din fericire. Unde mi s-a părut dacă nu mă înşel), un supliment literar şi că am intrat în Paradis.” artistic. O adevărată revistă de cultură, mă La Cluj (unde grăbesc să adaug, încât te şi mirai cum de revenisem şi eu la In memoriam apare aşa ceva tocmai în „fieful lui Bodnăraş, începutul anului Radu Mareş al călăului Ţurcanu de la Piteşti şi al gene- 1967) ne-am întâlnit ralului Macri”, după cum el însuşi se exprima din nou. În redacţia revistei Tribuna, de data când vorbea despre Suceava: „Vârful de lance aceasta, unde Radu s-a angajat după ce s-a al stalinismului”. întors în Ardeal şi unde a rămas timp de 26 de Dar toate acestea au durat până într-o zi. ani! M-a publicat şi pe mine, în acei ani, ţin să Din păcate. Ziua în care, într-o şedinţă a precizez, şi am devenit prieteni. O prietenie biroului regional de partid a fost discutat care a durat până în ultimele lui zile de viaţă. „cazul Mareş”. În ce consta el? În faptul că După evenimentele din decembrie 1989, Radu tânărul ziarist purta blugi şi, pe vremea aceea, a fost „să ltat” în funcţia de redactor şef

Mişcarea literară ♦ 63 adjunct al revistei Tribuna, funcţie din care a pentru mine, şi un bun exerciţiu în realizarea demisionat după trei luni. „Eu nu am vocaţie altor volume de critică şi istorie literară, de lider, şi-a justificat gestul într-o discuţie pe activitate încununată (ca să mă laud puţin!) cu care am purtat-o în faţa reportofonului, nu ediţia critică integrală PAVEL DAN, elevul sunt bun pentru funcţiile de conducere. Asta e preferat al profesorului deja pomenit. aşa cum unii nu pot fi cu nici un chip şoferi În anii 2000, Radu Mareş a fost unul buni, pentru că sunt daltonişti. Nu oricine dintre invitaţii de marcă ai Colocviilor de la poate fi orice decât în comunism. Visul meu Beclean, manifestare de anvergură naţională. secret a fost să ajung odată să fac o gazetă O prezenţă absolut remarcabilă, cu intervenţii cum vreau eu. Mi-am văzut visul cu ochii consistente, incitante, memorabile. Una dintre între ianuarie şi martie 1990. După asta a acestea a avut loc la ediţia a V-a din devenit iarăşi ca şi înainte, imposibil. Tribuna 30.05.2003, cu tema: Putere – Cultură – înseamnă totuşi pentru mine o şcoală de proză Politică. Iată doar un scurt fragment din unde am intrat târziu şi unde încă mai încerc intervenţia lui Radu Mareş: „Eu vreau să rela- să învăţ câte ceva. Mai înseamnă 20 de ani de tez foarte succint două experienţe care au viaţă (la data realizării interviului nostru – oarecare relevanţă pentru tema în discuţie. O n.n.), ceea ce e enorm. În nici o slujbă n-am experienţă e trăită nemijlocit de către mine şi rezistat atât, statornicie din care deduc şi că, una… îmbătrânind, am devenit conformist şi mai Cea trăită nemijlocit a avut loc în temător de marile riscuri ale oricărui început. Kracovia. În Kracovia există, în centrul ora- Noroc cu revoluţia. Datorită ei sunt tot mai şului, o biserică veche, foarte frumoasă. În sigur că nu de la Tribuna voi ieşi la pensie, pe subsolul acestei biserici sunt două morminte care şi aşa nu prea am speranţe s-o prind.” superbe de marmură. Unul este al regelui Sobietski, alăturat, imediat lângă primul, este al poetului Miczkievics, un Eminescu al polonezilor. Un prieten polonez m-a dus să le vizitez ş i mi-a atras atenţia că pe aceste morminte în fiecare zi sunt flori proaspete şi, într-adevăr, am verificat: aşa era. Mormintele erau acoperite integral – asta fiind iarna – cu flori proaspete. În paranteză fie spus, acest prieten care m-a dus acolo avea o foarte proastă părere despre români, încercând să-mi atragă atenţia că noi nu avem aşa ceva şi în La Colocviile de la Beclean, cu Ioan Pintea, acel subsol al bisericii am recunoscut că Olimpiu Nușfelean, Aurel Podaru, Cornel Cotuțiu, Virgil Rațiu, într-adevăr această cultură a recunoştinţei Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican valorilor şi a respectării valorilor, care nu sunt strict scriitoriceşti, a marilor valori simbolice După 26 de ani, Radu Mareş a plecat de noi nu prea avem. la Tribuna, înainte de a se pensiona. „Anco- Eu eram foarte tânăr şi m-am dus şi a rând” la editura Dacia, unde a „zăbovit” încă doua zi, fiindcă nu l-am crezut. Am zis că e vreo cinci ani. În funcţia de director (în ciuda imposibil ca o aşa mare cantitate de flori să fie zisei sale că nu are vocaţie de lider!). În aceas- schimbată zilnic. Însă a doua zi erau alte flori tă perioadă, şi la această editură, mi-a apărut proaspete pe cele două morminte. Tot n-am şi mie prima carte de istorie literară, în încer- fost convins şi m-am înţeles cu un coleg de-al carea de a-l scoate dintr-o nedreaptă uitare pe meu, care stătea mai mult în Kracovia, să profesorul, poetul, prozatorul, traducătorul, verifice şi el în zilele următoare. S-au confir- animatorul cultural de rară vocaţie şi, nu în mat cele susţinute de prietenul polonez. ultimul rând, mentorul meu spiritual: Aşadar, un mare rege şi un mare poet – TEODOR MURĂŞANU. O carte care a fost, deci Puterea şi Cultura – se înscriu în eterni-

64 ♦ Mişcarea literară tate alături. Şi se condiţionează reciproc. Unul lumea se va mira. O chestiune completamente fără altul ei nu ar exista”. suprarealistă. Dacă ungurii ar avea un tip ca La ediţia a VI-a a Colocviilor, 2006, cu Adrian Marino, pe toate străzile din Buda- tema Memorialistica între realitate şi ficţiune, pesta, Szeghed, pe autostrăzi şi prin Europa, Radu Mareş şi-a lansat volumul Manual de peste tot ar fi numele lui. Şi poza. La noi, sinucidere, „romanul unei reviste” (Andrei însă, trebuie să aducem douăzeci de oameni la Moldovan), „o carte provocatoare, necesară şi Beclean ca să-l omagiem pe Adrian Marino, absolut folositoare pentru uituci” (Ioan acest extraordinar de modest cărturar colosal”. Pintea), o adevărată dezbatere pe marginea Ultima noastră întâlnire (n-aş fi crezut acestui volum, la care au mai participat nici în ruptul capului că va fi ultima!) a avut Adrian Dinu Rachieru, Ion Radu Zăgreanu şi loc la Saloanele Culturale Liviu Rebreanu din cel ce semnează aceste rânduri. 26-27 noiembrie 2015 (Bistriţa şi Chiuza), „Bătrâne, eşti un tip colosal!”, mi-a spus unde lui Radu Mareş i s-a acordat Premiul Radu Mareş la finalul acestei manifestări. pentru proză. Un Radu Mareş vizibil marcat Acelaşi lucru mi l-a spus şi după ediţia din de boală, pe care a mascat-o cu discreţie şi a 2005 a Colocviilor, care avea ca temă: dus-o cu demnitate până în ultimele clipe ale „Adrian Marino şi integrarea europeană a vieţii sale. Vorbeam mereu la telefon, dar culturii româneşti”, la care Radu Mareş a ținut niciodată nu mi s-a plâns de starea sănătăţii să remarce, printre altele: „Faptul că un oraş sale. Tot timpul îmi spunea că se simte bine şi mic, cu potenţial intelectual redus, organi- că abia aşteaptă să vină primăvara şi să-şi zează o astfel de manifestare este o provocare scoată maşina din garaj. formidabilă pentru marile oraşe, înţelegeţi? La începutul acestui an, m-a sunat la Academia nu va organiza nici în următorii 5-6 telefon şi mi-a spus că are o nouă carte ani în Sesiunea de Ştiinţe Filologice o astfel pregătită pentru tipar. O carte de publicistică, de manifestare, atâta timp cât el nu este agreat pe care ar dori s-o scoată la Editura acolo; el are şi nişte duşmani îngrozitori. Charmides din Bistriţa. M-a rugat să mă ocup Clujul cu tânăra generaţie, ilustrată de profe- eu de această chestiune. Mi-a trimis şi cartea, sorul Ovidiu Pecican şi ceilalţi, nu-l agreează, pe suport electronic. Am citit-o cu sufletul la ei simulează doar. Vorbesc de tânăra gene- gură, o carte fascinantă, o carte despre raţie, să fiu bine înţeles. Eu am fost apropiat Bucovina lui dragă. Şi despre prietenii lui de Adrian Marino, am fost şi vecin cu el şi-l bucovineni. I-am spus la telefon că e o carte ştiu din ’71. Nu e meritul meu, faptul se colosală și că mă simt onorat de misiunea pe datorează revistei Tribuna, unde am lucrat care mi-o încredinţase. atâţia ani, iar Marino avea o rubrică şi Pe la jumătatea lunii martie, l-am sunat colabora cu noi. El şi-a donat biblioteca şi un eu şi i-am spus: „Bucovina bate la uşă! La fond colosal de corespondenţă şi manuscrise sfârşitul acestei luni vom sărbători evenimen- Bibliotecii Centrale Universitare. Şi asta chiar tul.” După câteva secunde de aşteptare, vocea vreau să-i spun lui Podaru, să facă un cât de lui Radu, greu de recunoscut: modest dosar de presă şi să-l predea Biblio- – Bătrâne, eşti un tip colosal! tecii Centrale Universitare, ca să fie acolo, să Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a apară în bibliografia instituţiei. Ei vor scoate adresat Radu Mareş. În ziua de 16 martie Caiete şi Buletine informative şi o să fie cu- 2016. prinse şi Colocviile de la Beclean cu mani- Din păcate, n-a mai apucat să-şi vadă festarea aceasta. Becleanul va fi nr. 1 în ceea cartea tipărită. ce priveşte omagierea lui Adrian Marino. Şi

Mişcarea literară ♦ 65

Ion HOREA

Jurnal

Gândul Uitând că-n tine doare, rămas pe cruce, gândul, El singur, în sfinţire învinsul şi uitatul, Răstorni peceţi, sigilii, febril, în aşteptare, Prin lume să-ţi mai poarte blestemul şi păcatul! Auzi şoptiri de-aproape şi voci din depărtare, Ai vrea să-ncepi, şi nu ştii cu ce. Dar spune ceva, Pragul De-ar fi să-ncepi povestea de la Adam şi Eva, Numai că, dus prin Biblii, de-ai vrea să spui Călcat cu nepăsare, cu teamă, cu sfială, oricâte, După ce tragi zăvorul ori învârteşti o yală, Ceva din lumea asta tot stă să te-ntărâte, Hotarul casei, semnul de trecere, întâiul, Cu-ai tăi, dintre hotare, cu valea şi Vaideiul, O scândură din care-i făcut şi căpătâiul, De cum duceai pe coastă, ca un păstor, boteiul, Pe care poţi să-ntârzii, să cauţi, să asculţi, De cum se strânge caşul, de cum se-alege urda, Oprit în faţa celor de-a buşilea, desculţi, Din anii tăi de şcoală pe la Aiud şi Turda... Tăinuitor, de-afară când vii şi l-ai trecut, Numai de tine, martor de-ar fi, doar patrafiru-i, Cel de sfârşit în toate şi cel de început, Oricâte-ai vrea din urmă să iei şi să înşirui. De care doar o dată nici nu te-atingi când treci De-ai sta să te dezvălui, încetul cu încetul, Umbratic, pe deasupra, spre locul tău de veci. Din tine-ar mai rămâne doar umbra şi Şoptiri întârziate, suspine ori sărut, scheletul, Atoateştiutorul, el le aşteaptă mut, În clătinare, una, şi altu-n risipire, Şi când încet şi uşa se-nchide, nici nu-i pasă Cât n-ar mai fi în stare pe nimeni să mai mire. De ce-i lăsat afară, de ce-i adus în casă. Te spovedeşti, şi-n ceasuri de taină te Îl poţi sări în grabă, ca-n joaca unei mingi, cumineci, Ai grijă doar la dunga de sus, să n-o atingi, Poezia E grinda lui, oprire şi loc de-nvăţătură Celùi care soseşte, celòr care-l trecură. Mișcării literare Făpturi neştiutoare, prin curte, ca la şatră, La sărbători, în posturi, în sfintele Dumineci, Doar el le ştie plânsul când miorlăie şi latră, Iei carnea Lui de pâine şi-I sorbi, de sânge, Şi-n nopţi de iarnă, nimeni nu stă cu el să vadă vinul, Cum vântu-ngrămădeşte holâmburi de zăpadă. De crucea Lui alături, la sfatul Lui, Divinul, Pe el îţi pui lămpaşul când vii de la poiată Şi vrei să fii mai altfel, şi vrei să fii mai altul... Şi-ai căutat la poartă, să vezi de-i încuiată... Biserica-n penumbră, şi Biblia, şi psaltul, E-n gândurile tale, în amintiri, alături Şi-n jur cu alte feţe, şi din pereţi, vitralii, De ştiob şi de găleată, pe care-l tot mai mături, Luminile-nvierii la Paşti şi la Rusalii, În scârţâiri de uşă, parcă-n rostiri de-a dragul, Şi te petreci în toate, cuminte şi de-a rândul, El, fratele din urmă în uşa casei – pragul!

66 ♦ Mişcarea literară Carul De tine ştiutoare, mai ale tălpii tale, Dinsus, printre gruieţe, în rât, pe lângă vale, Să fie Carul Mare – se-ntreabă uricarul, Ori prin ogradă, iarna, tăiate cu lopata Rămas la gura şurii din timpul lui, precarul? Sfârşeau unde-i fântâna, ocolul şi poiata. E-o însemnare-n uric, dinjosul unei pagini Cărarea bătucită, spre vii, pe Coasta Turzii, Cu cel uitat de drumuri, lăsat printre paragini Pe care-o ştiu din zboruri şi graurii, şi sturzii, Dintr-un pustiu de lume, prin veacul douăzeci, Cărarea ce te duce din rât, pe Calea Bunii, Urzici să-l împresoare, şi brusturii buieci. Să-ajungi printre pământuri la marginea Ogradă-a nimănuia, şi anii trec, uitucii, comunii, Pe roţi ce-şi mai arată prin buruieni butucii Cărarea începută de jos, din curtea popii Cu spiţele căzute mai mult de jumătate, Îl ia pe om şi-l duce la marginile gropii. Sub dricul ros de vreme, şi loitrele-nclinate Cărări pân’ la oblişte, la ţurcă şi la poarce, Pe lèucile strâmbe, cum stau acum tuspatru Cărarea către casă, cu cel ce se întoarce, Ca-n rugăciune, parcă, solemn şi idolatru, Risipitor, ce pare că-n veci nu se mai gată... Aceleaşi, neclintite, de ninge ori de plouă, Cărări prin nicăirea, cărări în niciodată! Cu martorii de-alături, ceaglaiele-amândouă. Dar oiştea ori altfel, cum spunem noi, dar ruda? Destin Aproape nu se vede, culcată-n iarba, cruda, Ea, peste tot stăpâna ogrăzii, pân’ la drum. Sunt zile-n care totu-i pornit să mă deprime, Şi, mai departe, jugul se vede ca prin fum, Confraţii se mai miră că scriu în ritm şi rime Lăsat fără resteie sub nalbă şi sub rugi. Şi criticii ignoră destinul meu sisific Dar unde-i vita blândă, la locul ei s-o-njugi? Prin lumea postmodernă trecând, să mai Şi vin din urmă gânduri ce nici nu pot să versific. moară, Bolnav de mine însumi, e greu să-mi aflu De cum mergeam la târguri, la Mureş ori la leacul moară, Când nu-nţeleg în juru-mi ce pregăteşte Să stau pe saci, ori, seara, în carul cu lucernă veacul, Şi tata să-mi arate puzderia eternă, Şi-n timp ce pretutindeni se urlă şi se ţipă Din carul meu, pe drumul ceresc din Carul Eu cred că mi se cere să zbor într-o aripă Mare. Şi aşteptând un cântec s-aud, o melodie, Dă-mi locul tău din uric, bătrâne uricare, Trecutul iluzoriu se-amână sine die. Să spun de-o vreme dusă cu spaime şi injurii Cotidian mă dărui pe-ntregul ori pe sfertul Uitat şi eu în carul rămas la gura şurii. Atâtor certitudini, din locul meu, incertul,

Şi par normal în toate şi chiar un om de treabă Cărările De care câte-un prieten din când în când întreabă Laşi totul, drumul ţării, autostrăzi, şosele, Şi nu-nţeleg pricìna şi care-ar fi motivul Cu tot ce poate gândul vitezei să înşele, Trăind în ciberspaţiu să fac pe primitivul. Când nu eşti tu, sunt alţii străfulgerând Cu-ai mei, cu toţi ai casei, de-aici şi de departe, pe-aproape Sunt cel ce se pricepe în toate şi se-mparte Şi-ntr-o secundă poate oricine să te-ngroape, Mai drămuindu-mi timpul, s ă-mi dau cât pot Când alţii-s înainte şi vin din urmă alţii, şi mie Robiţi de-aceleaşi patimi, flămânzi Adeverindu-mi gândul pe-o foaie de hârtie, de-aceleaşi spaţii, Întors în amintire, adus din amintire Şi-alegi o altă cale, şi-ajungi printre hotare Nădăjduind că toate le scriu spre-a se citire Pân’ la chicui, de unde te uiţi în depărtare. Dintr-o dorinţă numai ori poate la-ntâmplare, De-aici începe lumea, spre Mureş cum coboară Oricum, în versuri drepte şi vorbe foarte clare Şi-n zarea ei tu însuţi te pierzi întâia oară. Din cât mai pot în scrisul mărunt să mai Cărările! Prin ierburi verzui ori ceaţă sură, exprime Nu-s drumuri, când le umbli desculţ, mai cu Sonore, aceste ritmuri, alese, aceste rime. măsură,

Mişcarea literară ♦ 67

Vasile DÂNCU

Anul trecut, în vară, primesc vizita lui VASILE DÂNCU la Librăriile Aletheia. Ca de obicei, am vorbit despre toate cele din lume. El avea treabă prin Bistriţa, să cumpere ceva pentru prisaca lui. Vasile Dâncu, la Runc, păstoreşte şi albine. Când îmi vorbeşte despre albine, Vasile pare că este alt om. Imediat se arată luminos, ca intrând în alt spaţiu. La finalul întâlnirii, ca să-l aduc pe poet la vatra lui, îl întreb când o să dea nişte poeme pentru reviste. „Dragă Virgil, asta e foarte greu. Încă nu ştiu”... În acest an, 2016, la început de aprilie, intră în micul meu birou, ocupând tot spaţiul, Vasile Dâncu. Vasile e un ins masiv, cred că o companie de soldaţi dacă s-ar arunca pe el nu l-ar răpune. M-am bucurat tare. Din nou am discutat despre câte sunt pe Pământ şi pe Lună... Până la Marte nu am ajuns, însă nu era mult să ajungem şi acolo... La un moment dat, scoate din geantă un teanc de file scrise de mână. Astea se numesc manuscrise. Aşa arată adevăratele manuscrise. Pare că textele sunt trecute pe hârtie cu cerneală din toc cu peniţă. „Ţi-am adus nişte poezii. Vezi dacă merită... Dacă nu merită, nu-i niciun bai... Ştii bine...” (Virgil RAŢIU)

Cântec Cântec

Dealuri, păduri La marginea lumii, şi culmi nevinovate la marginea lumii deasupra noastră, pe un platou la zece mii de metri, din piatră şlefuită zboară avioane toţi îşi lasă cu iadul în motoare comorile furate. şi-o enciclopedie Tot ce s-a strâns de personaje-n pântec. din munca celor slabi nu primeşte viză de ieşire. Evul mediu Aici, cum să mai reziste, odată cu imensa prăbuşire colibele lui se înfăptuieşte au putrezit demult. atât de mult blamatul Un fluier, un fluier comunism... de s-ar auzi trecutul n-ar rămâne definitiv învins... Discursul regelui

Eu, regele X, suveranul vostru,

68 ♦ Mişcarea literară domnesc peste această ţară Altfel ţin aceştia în exclusivitate frâiele puterii, din mila divină. au sacul veşnic plin, Judecătorii mei mitraliera, sunt cei mai cinstiţi, numai la nevoie... oştenii mei sunt cei mai viteji. Tot timpul Umbra au grijă de voi Aici în Ardeal, aşa cum Dumnezeu Când e vreme bună, are grijă de persoana mea. Umbra lui Iancu Nicicând nu spunea Se vede de pe lună. că pentru activarea Când vântul de toamnă pravilei cereşti Suflă norii suri, avea instrumente de tortură Fluierul lui confecţionate Mai cântă prin păduri. de însuşi Leonardo...

Dacă limbi şovine Cântec Emit în aer fiere, Îi auzim chemarea: O, copilărie, „Hai, şi-om mere!”... o, copilărie, bancnotă vetustă Nihil din secolul trecut, la nici un ghişeu În versul liber, nu eşti luată-n seamă. suprema libertate, Încă te păstrez, dar şi aceea floare presată, de-a nu spune nimic. într-un carneţel plin de naivităţi. Un tulnic se aude Dacă nu erai, câţiva kilometri, nu aveam motive un post de radio să-mi pierd vremea până-n Honolulu. scriind un rând aici. Şi unul, şi altul lansează semnale Cântec de stat pe loc ori de plecat aiurea. Stau bine la capitolul bruioane. Vechile credinţe Realitatea s-au spulberat în vânt. Au dispărut În aparenţă acei ce băteau tobe satul e acelaşi şi ne serveau în pieţe, doar casele-s mai mari la zi aniversară, şi hainele schimbate. ridicolul Gândurile zboară înveşmântat în cântec. peste mări şi ţări, Au venit alţii în Italia, în Spania-nsorită ocărâţi pe vremuri să-şi vândă forţa muncii în toate cărţile cu orice fel de preţ. unui bărbos senil. Încet abandonăm

Mişcarea literară ♦ 69 tot ce-am avut mai bun în care nu credea. fiindcă nu ne aduce Gloata îngrozită banii necesari. îl numea Tătuca Coborând din cosmos şi atâţia poeţi undele lui Hertz, îi închinau poeme. ne arată alte lumi, să o uităm pe-a noastră. Cel abandonat

Cântec La optsprezece ani, demult fără părinţi, Frunzele poemului nu ştie ce capcane de amar îi pregăteşte viaţa. se urcă-n creierul Va părăsi casa poetului bătrân. unde-a crescut cu alţii, O imensă poartă ce i s-a spus aici i s-a închis în faţă nu va mai fi aşa. după care Vor trece ani se cântă, se dansează până va înţelege şi zburdă tinereţea că-n false ambalaje de la lună-n sus. e învelită lumea. Cândva şi el O, dacă ar ajunge dictator, trecuse pe acolo, ar umili pe toţi când câştigător câţi l-au minţit, la loteria vie, dar şi pe cei rămaşi când cioban în starea lui de-acum... cu oile pierdute. Era vară verde, erau ploi cu soare, Bietele cuvinte nu avea cum crede că aşa se vor sfârşi... Pe vremea Când cuvântul Era arestat Portret în cărbune Îl iubeam mai mult. Nu-l lăsam Domnul cu mustaţă Să umble ce nu purta cravată Dezbrăcat pe străzi ştia că trăieşte Nici să-şi arate doar dacă omoară. Zonele intime. În fum de tabac, Erau substantive în aburi de vodcă Ce nu aveau dreptul visa cum omul De a se mişca să umble-n patru labe. Nici în curtea temniţelor Pentru adversari Unde erau închise. avea congelator Acum sunt libere, unde cadavrele Dar multe dintre ele putrezesc mai greu Au ajuns preşuri decât ale sfinţilor La uşi de lupanare.

70 ♦ Mişcarea literară

Ion IACHIM

Operație cu discuri de patefon

Ilarie Oncilă, medic militar, opera Doctorul Oncilă știa prea bine că Nike nu mai într-un bordei, mai mult sau mai puțin are nici un fel de aripi glorioase, ci pășește înzestrat. Aici se stabilise – pe cât timp? – prin ploaia cu gust de oțel cu picioarele de ambulanța batalionului. Din el răzbătea un plumb, roase de bocanci soldățești, picioare miros dulceag, fetid de corp mort. Cea mai degerate, cangrenate, picioare pe care el le-a valoroasă piesă care-l asista în intervențiile amputat cu sutele... chirurgicale complicate era un patefon marca Solomon Boubătrân a ajuns pe mâinile „Metrom”, făcut la uzina din Brașov, și câteva lui Ilarie Oncilă după ce a călcat pe mustățile plăci. Cântecul Frumoasa mea cu ochii verzi unei mine. O mină foarte parșivă. Odată era nelipsit la operațiile de tot felul ale ascunsă în pământ, i se văd doar trei sârmulițe doctorului. În loc de catgut, în loc de de-asupra, mustățile. Calci mustățile, detona- pansament și instrumente sterile, în loc de torul lovește în capsulă, aprinde praful, mina hexanol, medicul de batalion le administra saltă de asupra pământului împrăștiind bile de bolnavilor un mijloc de anestezie universal: șrapnel în toate părțile. șlagărul despre o fată cu ochi verzi. Nici Când a țâșnit sângele, Solomon Boubă- Cincinat Pavelescu, autorul textului, nici trân n-a simțit nici o durere, dar s-a speriat: Dorel Silvianu, interpretul șlagărului, n-aveau sângele îi năboia din burtă ca un izvor. De ce de unde ști că pe malul Donului cântecul se s-a temut mai tare Solomon, de aceea n-a bucura de mare răsunet. Explicația era simplă: scăpat. Se îngrijora să nu fie rănit în burtă. când doctorul nu mai avea la dispoziție vreun Când pomenea cineva de un glonte în pântece, analgezic ce produce narcoza, când nu dispu- îl treceau frisoane respingătoare. Desigur, era nea nici de cloroform, nici de spirt, preamărit conștient că un de doctor „făcătorul de minuni Spiridon”, (of, glonte în căpățână Proza ce fabrică de spirt a rămas la Kamensk! sau în piept nu-i cu Mișcării literare Aproape intactă), nici de whisky, nici de nimic mai bun, dar șnaps nemțesc, deci aproape întotdeauna, dacă ar fi să aleagă, ar fi ales unul în cap. Și atunci punea placa Frumoasa mea cu ochii iată că acum e rănit grav în abdomen. Noroc verzi și urletele muribundului erau estompate că l-au dus repede la Ilarie Oncilă în bordei. de melodia de-acasă. Medicul a luat aminte că sângele are o culoare Atunci cei răniți o vedeau pe Nike, mai deschisă, deci e sânge arterial, și-a zis în personificarea victoriei (sau li se părea că o sinea sa: „Aorta abdominală îi este ruptă”, dar văd), zburând în viteză pe deasupra oștirilor. s-a apucat să-l opereze pe rănit, dându-i o

Mişcarea literară ♦ 71 șansă. Medicul a fost, în 1941, distins cu sa gândea: „Tot corpul rănitului este acoperit Ordinul „Coroana României” cu Spade, clasa de furunculi, care apar din cauza foamei şi a a V-a și Panglica de „Virtute militară” pentru frigului”. De fapt, trupul lui Boubătrân era o curajul de care a dat dovadă când și-a condus plagă totală, mâncat de râie, căreia doctorul plutonul, rămas fără comandant, respingând nu i-a acordat nici o atenţie: rana din burtă era un contraatac inamic în luptele de la Epureni, acum pe primul plan, nu o acarioză ordinară, în Basarabia. de care sufereau toţi ostaşii). – Măi Solomon Boubătrân, era pe tim- Ion Iachim, născut în 1950. Este prozator, poet și puri un mareşal francez, contele de Saxa îi publicist. Cărți esenţiale: Cu jăraticul pe buze (fragment zicea. Apoi el era foarte voinic. Ca să-şi publicat în Mișcarea Literară, nr. 3-4, 2009), O istorie demonstreze virtuţile în faţa prietenilor săi, a a expansiunilor rusești, Decameron basarabean, Cireșe pentru Mareșal (Premiul Romanul Anului la Salonul intrat la un fierar, aşa ca tine, sub pretextul de Internațional de Carte – Chişinău, 2012), Amintirile a-şi potcovi calul. Potcovarul îi puse la vedere pițigoiului Zbanț (diplomă și premiul la Salonul de mai multe potcoave. Contele întrebă: Carte pentru Copii – ediția a XI-a, Chișinău, 2007) etc. – Păi, bine, dar n-ai mai bune decât Laureat al Premiului de Stat din Republica Moldova (în domeniul pedagogiei) ș.a.m.d. A scris circa 40 de cărți: acestea? proză, versuri, lucrări metodice etc. – Sunt excelente, sire. Atunci contele luă potcoavele şi le Până la război a fost prieten cu vestitul frânse rând pe rând. Potcovarul admiră pute- medic Vasile Voiculescu. Vestit pentru că rea contelui, dar nu zise nimic. În cele din Voiculescu mai era și scriitor, mai avea și urmă, mareşalul se prefăcu a găsi o potcoavă anumite ciudățenii. Era un căutător pasionat mai bună şi îşi potcovi calul. După care îi de plante medicinale. Mai avea şi alţi sticleţi. aruncă potcovarului o monedă de şase franci Pe lângă faptul că nu bea, nu fuma, trăia ca un pe nicovală. schimnic, nu consuma deloc carne, ci era – Mă iertaţi, domnule, îi spuse potco- pasionat de fasole, orez fiert cu dulceaţă, varul, v-am dat o potcoavă bună, trebuie și măsline şi miere. Oncilă glumea: „Mănânci dumneavoastră să-mi daţi o monedă bună. fasole ca un brazilian sau ca Vasile Voicu- Spunând acestea, frânse între degete piesa de lescu”. Îi plăceau versurile lui Voiculescu, îşi şase franci. La fel făcu şi cu alte cinci. aminteşte şi acum Balada fiului pierdut: – Drace! Ai dreptate, n-am decât piese „Frunze una peste alta/ în troian-inel se- proaste, îi spuse contele. Dar iată un ludovic aşează./ Fiul tău cu-ntreg troianul,/ aiurind se- de aur, care sper să fie bun… ncoronează”. Solomon Boubătrân zâmbi stins. Clă- Patefonul cânta: „Frumoasa mea cu bucii roşii de pe buze arătau că ostaşul e pe ochii negri,/ Ca două mistice smaralde,/ Te sfârşite. Medicul îi porunci: duci spre alte ţări mai calde/ Melancolia să ţi- – Nu te da! Acuşi termin operaţia! o pierzi…”, iar Boubătrân gemea sub cuţitul Nu-i spuse fraza devenită celebră printre doctorului, n-avea putere să ţipe. Nici n-a fost ostaşi: „Să sperăm cu disperare/ Că te punem nevoie să-i pună în gură un băţ gros, pe care pe picioare”. Nu mai spera nici chiar cu răniţii îl muşcau, când îi durea foarte tare: disperare, ştia că ostaşul va muri. Pielea i se Boubătrân era sleit de puteri, că doctorul și-a făcuse atonică…, şi melodia aceasta nu se mai zis: acest ostaş ori moare în timpul operaţiei, termină: „Dar, dacă vrei să mă dezmierzi,/ ori leaşină, dar nu are vigoare să ţipe. Mai fă o dată să mă scalde…” şi acest fă-ă-ă- Medicul îl cunoştea pe potcovar şi ă-ă se întinde nesuferit de lung, obsesiv, acum, detaşat, îi spunea o istorie cu un vestit doctorul simţi un fel de ciudă neputincioasă confrate potcovar de pe timpuri, fie ca să-i împotriva lui fă-ă-ă-ă-ă, deşi cântecul în aline durerea, fie ca să-i dea curaj (iar în sinea ansamblul îi plăcea… „Priviri din ochii tăi cei verzi,/ Ca două mistice smaralde…”

72 ♦ Mişcarea literară Rănitul şoptea ceva. Ilarie Oncilă se s-a luat la luptă cu oastea tatălui său. Bătălia aplecă spre el. s-a dat într-o pădure şi Absalom, care era – Doctore, doar trei picături de ulei de călare pe un catâr… ah, da, pe un catâr, ceea levănţică… ce înseamnă că era pe jumătate măgar, pe – Ce? Ulei? jumătate cal… oricum, Absalom, călare pe – Trei picături… Uleiul de levănţică catâr, s-a pomenit în faţa oştilor lui David. lecuieşte de infecţii, nu lasă cicatrici… Trei Animalul a intrat sub un stejar şi capul lui picături… doctore… Absalom, care era foarte flocos, s-a prins de „Ce aberaţii. Vrea ulei de levănţică. Da ramuri. Catârul s-a dus înainte, lăsându-l pe cuie de la crucea lui Hristos nu doreşti?... călăreţ spânzurat între cer şi pământ. Una din Aromaterapie, iar eu n-am în stepa rusească căpeteniile lui David i-a înfipt trei săgeţi în trei picături de cloroform. Nici hexonal, ca să inimă… te fac să dormi, să dormi, să nu mai simţi Ilarie Oncilă medită pentru sine: „După durerea ce-ţi rupe corpul în bucăţi… Am uitat cum zborul este atribuit păsărilor, tot aşa şi ce înseamnă un elementar emplastru cu piper, moartea este proprietatea oamenilor”. o simplă soluţie cu sulf, care te-ar lecui de Se reţinu lângă muribund. Îl întrebă cu scabie, iar tu îmi ceri ulei de levănţică…” un zâmbet trist: Operaţia luă sfârşit. Faţa lui Boubătrân a – Dar ştii tu ce înseamnă Solomon? devenit cenuşie, până şi vocea, când răspun- – Un nume… dea la întrebări: „Da”, „Nu”, îi era cumva – Da, un nume. Solomon înseamnă cenuşie. Pace… Boubătrân mai făcu un efort şi şopti: – Da ce înseamnă numele…, potcovarul – Doctore, iată calul şi măgarul sunt, se înăbuşea. Nu-i mai ajungea putere să-şi cum s-ar zice veri drepţi… De ce au fost aduşi termine întrebarea. Doctorul îl ajută: la război mii de cai şi nici un măgar? – Vrei să mă întrebi ce înseamnă nu- „Uite unde-l poartă gândul. Dar de, e mele meu? Păi, să vezi: Ilarie înseamnă bucu- potcovar.” ros, vesel… Nu mai pot de veselie, când… – Caii sunt mai voinici, iar măgarii nu-s Doctorul se opri. Îşi spuse în gând: „… atât de vânjoşi. când văd cum mor oamenii şi eu nu-i pot – Nu. Caii sunt mai docili. Sunt supuşi, ajuta”. ascultători. Ca soldaţii. Nu protestează. Cu- Muribundul şopti ceva. Doctorul îşi minţenia lor a ajuns să fie înnăscută. Iar apropie urechea de buzele lui. Desluşi: măgarii reacţionează puţin la dresaj. Sunt – Atoatevăzătorul… s-o păzească pe încăpăţânaţi, îndărătnici. Nu se supun ordinii. Ozana… De aceea nu i-au luat la război… Măgarii au Făcu un ultim efort, încercă să cânte! rămas acasă, în spatele frontului… – „Anii care mi-au rămas/ La nevastă Spuse multe vorbe. Îl părăseau puterile, am să-i las…” i se atrofia limba. Doctorul îl asculta, îl ascul- Şi îşi dete sufletul. Ilarie Oncilă rezumă ta, apoi, mai mult pentru sine, zise: în voce: – Da eu am cunoscut un caz când şi – A mai murit încă o dată Pacea, şi măgarii au fost luaţi la război. În Biblie se aşeză pe piept palmele ca nişte lopeţi de bou- spune că frumosul Absalom, fiul lui David, de-mare ale lui Solomon.

(fragment)

Mişcarea literară ♦ 73

Acad. Alexandru SURDU

Pe marginea gândirii speculative

– Travaliul intelectual pe care îl urmăriţi, şilor antecesori presocratici, în frunte cu stimate Domnule Acad. Alexandru Surdu, Heraclit Obscurul din Efes. Dialectica a fost pleacă de la câteva premise: una este aceea a adoptată de istorici, sociologi şi naturalişti, de unei filosofii sistematice de ultimă oră, matematicieni, fizicieni şi chimişti, de către aflându-se de strajă pe vechile metereze ale evoluţioniştii de toate speţele, de la antropologi, filosofiei parcă dintotdeauna, impunând o nouă cum se zicea în glumă, până la antropofagi. disciplină – autologia supercategorială – ceea Dar cele mai multe semnificaţii moderne ce ilustrează faptul că, dacă nu sunteţi un ale termenului nu mai corespund cu cele auten- „trimis al cerului” precum Hegel, cu siguranţă tice. Gr. dialektike provine de la dia şi legein şi un explorator ingenios al raţiunii speculative pe înseamnă a „vorbi contra”, ca şi lat. contra- tărâm românesc sunteţi. Ca atare, stimate dictio, de la contra şi dicere. Dar, începând cu Domnule Acad. Alexandru Surdu, ce loc şi rol Hegel şi continuând cu Marx şi Engels, s-a tot ocupă logica dialectico-speculativă faţă de vorbit despre „dialectica naturii” şi despre logica simbolico-matematică şi cea clasică a „contradicţiile obiective”, în loc de antitetică şi raţiunii în elaborarea filosofiei pentadice? opoziţii, dar şi despre „dialectică la nivelul – Filosofia Pentadică este un sistem categoriilor”, în loc de en(antiologie), şi despre dialectico-speculativ în terminologia filosofiei „contradicţiile dintre categorii”, în loc de clasice germane, termenul „dialectico-specu- contrarietăţi (gr. enantia). Ceea ce a extins cu lativ” referindu-se la metoda de expunere a mult (şi nepermis) sfera dialecticii. sistemului, şi nu la adoptarea unei eventuale Până la Hegel nimeni nu l-ar fi numit pe logici dialectice în opoziţie cu celelalte logici Heraclit „dialectician”, căci el nu vorbeşte (clasico-tradiţionale sau simbolico-matematice). despre contradicţii, ci despre opoziţii, şi nici pe Aceasta, din mai Platon care, luptând contra sofiştilor, era Dialogurile multe puncte de ve- adversarul oricărei contradicţii, dar vorbea Mișcării literare dere. Cel mai impor- despre contrarietăţile dintre genurile supreme. tant se referă la sem- Dar termenul actual de „dialectică” le nificaţia termenului „dialectico-speculativ”, şi, cuprinde şi pe acestea, ceea ce ne-a obligat să-l mai ales, la semnificaţia termenului de „dialec- utilizăm în ciuda distincţiilor amintite, pe care tică” pe care îl conţine. noi le facem la fiecare pas. Dar mai este ceva, „Dialectica” a devenit, în ultimele două de care se face abstracţie în zilele noastre, de secole, una dintre cele mai „puternice” categorii semnificaţia negativă a dialecticii, pe care o tot filosofice. I-au dat forţă şi amploare filosofi de evidenţiază Kant (oarecum tot pe linie platoni- talia lui Fichte, Schelling, Hegel, Marx, cu o ciană), şi anume aceea de eristică, făcând mulţime de epigoni până în zilele noastre, dar şi abstracţie aici de semnificaţia aristotelică a cu extinderi spre antichitatea greacă a presupu-

74 ♦ Mişcarea literară „dialecticii” referitoare la probabilitatea opi- şirii propriilor limite. La care mai trebuie niilor. adăugat şi faptul că termenul „transcendenţă” în Acestea sunt câteva dintre motivele genere mai are şi alte semnificaţii implicite. Cea pentru care nu am optat pentru o logică de tip mai apropiată este aceea, în accepţiune kantiană, dialectic, în sens modern, opusă celor tradi- de Transcendentalitate, căci ceea ce este dincolo ţionale şi simbolice. Metodologic vorbind, şi de Existen ţă, cu semnificaţia de „în afara” pentru faptul că „dialecticile” moderne sunt, de Acesteia, poate să fie şi dincoace de Ea. Tot regulă, triadice şi, eventual, binare, faţă de kantian vorbind, primei îi corespunde Divini- perspectiva pentadică a filosofiei noastre. Dar şi tatea transcendentă, ultimei, Sufletul transcen- pentru faptul că sistemul filosofiei pentadice nu dental. Dar există şi alte semnificaţii ale terme- este disciplinar, ci categorial-filosofic. Din nilor, chiar contrare acestora, în accepţiunea această cauză, întrucât logica tradiţională este o filosofiei orientale, de exemplu: Sufletul trans- teorie a raţiunii, cea simbolică, a intelectului, iar cendent, universal şi Divinitatea transcen- ultima, a speculaţiunii, în cadrul sistemului ele dentală, individuală (Brahman şi Atman). vor fi tratate ca facultăţi ale gândirii, la Teoria Fiinţei, care cuprinde: Intelectul, Raţiunea, Speculaţiunea, Intelectul Raţional şi Raţiunea Speculativă. Primele trei sunt facultăţi fundamentale ale gândirii, iar ultimele două, facultăţi hibride, fiecare dintre ele referindu-se la domenii distincte ale Existenţei Nemijlocite: Intelectul – la stări de fapt şi situaţii obiectuale; Raţiunea – la esenţa obiectelor şi fenomenelor, iar Specu- laţiunea – la totalităţi şi procesualităţi infinite. Fiecare îşi dovedeşte utilitatea în domeniile corespunzătoare. Autologia supercategoriilor ţine, în mod evident, de tărâmul Speculaţiunii, ca şi întreaga Filosofie Pentadică, în măsura în care aceasta este o teorie a trecerii (ca Acad. Alexandru Surdu și Teodor Vidam procesualitate) de la Subsistenţă şi Existenţă la Existenţa Reală prin intermediul Fiinţei şi al Transcendenţa însă, prin trans-, care Realităţii. Acesta este motivul pentru care înseamnă şi supra-, adică „mai presus” de sistemul Filosofiei Pentadice poate fi numit Existenţă, în ambele sensuri (dincolo şi din- dialectico-speculativ, fără să presupună adop- coace), poate să însemne Supersistenţa, în tarea unei logici speciale. accepţiunea Filosofiei Pentadice, adică Divini- – Am remarcat adesea „greutatea valo- tatea Absolută, care presupune cele cinci rică” a Teoriei Subsistenţei. Aici, într-o supercategorii autologice: Unum, Totum, Infini- manieră categorică, susţineţi că Divinitatea nici tum, Aeternitas, Absolutum, adică Subsistenţa, nu este, nici nu există, ci subsistă, adică care constituie prima parte a Filosofiei reprezintă Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Pentadice. Absolutul. Uneori, nu întâmplător, repetaţi Spre toate acestea tinde şi filosofia obsesiv această formulă. Căci, pornind de la contemporană; o dovedeşte existenţialismul, cu aceste „coordonate”, schema dialectico-specu- toate variantele sale, care alunecă spre transcen- lativă capătă viaţă. În consecinţă, coborând de dentalism. O spune, în limbaj poetic, şi Lucian la abstract la concret, ce loc şi ce rol îi acordaţi Blaga prin caracterizarea metafizicii contempo- Transcendenţei? rane ca încercare de a trage cu săgeţi aprinse în – Problema Transcendenţei este tratată în bezna transcendenţei. O dovedeşte şi poticnirea primul volum al Filosofiei Pentadice, fiind un filosofilor tradiţionalişti în faţa „censurii fel de continuare a Introducerii. Aceasta, transcendente”, cum îi zicea tot Blaga, şi, dato- datorită faptului că Transcendenţa, prin poziţia rită lipsei de „curaj”, în special categorial- Sa faţă de Existenţă, pe care o transcende, adică filosofic, complacerea lor în tăcerea neproduc- trece dincolo de ea, reprezintă şi o tendinţă tivă a postmodernismului. fundamentală a filosofiei contemporane, ca şi a Pe de altă parte, strădania filosofilor de ştiinţelor moderne, care au ajuns în faza depă- orientare neopozitivistă, care tot mai aleargă să

Mişcarea literară ♦ 75 „prindă ştiinţa de coadă”, cu sau fără voia lor, se Ce-i drept, şi speculatio a decăzut la îndreaptă către „salturile” savanţilor din majo- „speculă” din limba română, motiv pentru care ritatea ştiinţelor peste limitele lor tradiţionale: în îi spunem Speculaţiune. Oricum însă, tocmai matematici, către infinităţile mari şi mici şi către prin echivalările latino-greceşti, ne dăm seama numerele transfinite; în fizică, depăşirea vitezei şi de „gravitatea” rădăcinii ariene spec-, ca şi de luminii şi consecinţele sale; în cosmologie, semnificaţiile sale gnoseologice, independent de problema transcendenţei cosmice (ce este din- aceea originară, căci spec-tacol şi spec-tator colo de universul observabil?); în cosmogonie, traduc şi ele, ca şi spec-ula (=afrondă), cuvinte spre cele două întrebări: ce a fost înainte de big- greceşti provenite din theatron (=teatru), la bang? şi ce va fi după implozia finală?; în început cu semnificaţia sacră, iar theora= microfizică, cum poate fi concepută diviziunea specula se aducea, la oficierea divinaţiei prin infinită a particulelor elementare?; în psiho- oracol, zeului Apollon. logie, problema transpersonalităţii şi a transcen- În fine, din rădăcina spec- provine şi denţei parapsihice. corespondentul grecescului theos, respectiv lat. Toate acestea, datorită modului de gândire specus (=peşteră, cavernă). S-ar zice, la prima tradiţional, conduc la situaţii paradoxale, care vedere, că specus a pierdut atât semnificaţia determină contradicţii inacceptabile. Am mai sacră, cât şi cea gnoseologică. Aici intervine spus-o şi o repet: trebuie să ne schimb ăm modul însă replica acustică a oglinzii, ecoul. Acesta acesta de gândire, căci altfel ajungem în situaţia, reproduce sunetul, după cum şi oglinda atât de frecventă, de a respinge noutăţile sau de reproduce imaginea. Dar ecoul se produce în a le ignora. În Filosofia Pentadică, dimpotrivă, peşteră, unde era iniţial şi „locuinţa” zeului. tocmai problemele Transcendenţei, cu aspectele Pe frontispiciul templului din Delphi al lui lor antinomice, sunt cele care ne interesează în Apollon era un epsilon. Enigmaticul epsilon de mod special. Mai mult, aici Transcendenţa, are la Delphi, după care urma celebra gnoti se auton următoarele componente: Transcendentalitate, (=cunoaşte-te pe tine însuţi). Dar toate Supersistenţă, Proto- şi Episistenţă care sunt şi inscripţiile erau răspunsuri ale zeităţii, ceea ce componentele Subsistenţei, despre care tratează înseamnă că şi epsilon (E) era un răspuns, şi Filosofia Pentadică. Componente spre care ştiin- anume prescurtarea lui (sy)ei, adică „tu eşti”. ţele fac numai încercări timide de a se apropia, Explicaţia este că acolo, la Delphi, era o peşteră, ceea ce confirmă butada noastră că „filosofia, o falie în stâncă din care se auzeau ecouri de alergând după ştiinţe, are uneori prilejul să le glasuri, iar la întrebarea tis esti? (cine este?), apuce de coadă, dar şi să le-o ia cu mult ecoul răspundea sy ei (tu eşti), cunoaşte-te pe înainte”. tine însuţi! – Rolul dv. de Cicerone nu încetează pe Aceasta este replica auditivă a întreg parcursul lucrărilor elaborate. În reproducerii. Platon a încercat să plaseze şi dreaptă consecinţă, specificaţi că gândirea replica vizuală tot în peşteră (specus), printr-o speculativă nu înseamnă nici înţelegere, şi nici reprezentare de tip „cinematografic” a oglindirii raţionare, ci reproducere, oglindire (de la lat. obiectelor şi a persoanelor prin umbrele acestora speculum = oglindă). Nu cumva, prin verbul la pe „ecranul” de piatră al pereţilor, care producea infinitiv, care vă aparţine „speculativizare”, şi ecoul. Mai sugestivă este însă legenda eroului riscaţi să ajungeţi la „complexul oglinzilor” care a ridicat vălul de pe altarul zeiţei Isis din despre care vorbeşte psihanaliza, ocupându-se templul acela bine păzit şi înconjurat de ape. În de conştiinţă? spatele perdelei, în locul statuii, era oglinda în – Termenul latin speculatio provine, care eroul s-a văzut pe sine însuşi. într-adevăr, de la speculum, care înseamnă Acestea sunt cele două aspecte originare, „oglindă”, dar traduce grecescul theoria, care nu mitologice, ale cunoaşterii speculative: să te mai provine din gr. cathoptron (=oglindă), iar asculţi şi să te vezi pe tine însuşi. Fireşte că aici rădăcina ariană the- are o „gravitate” deosebită, este şi primejdia, dar şi misterul acestei mai ales în forma theos (=zeu). În română a fost cunoaşteri. Primejdia este aceea de a te vedea preluată traducerea latină care, cel puţin etimo- pretutindeni numai pe tine, ca un fel de logic, ne conduce spre o „activitate” de cunoaş- „complex” maladiv al oglindirii de sine sau al tere. În timp ce cuvântul „teorie” a rămas opusul autoascultării. Ultimul este mai frecvent, căci lui „practică”, decăzând până la sărmana „teorie sunt mai mulţi cei care se aud numai pe sine, a chibritului”. adică nu-i mai aud şi pe ceilalţi, ca în cazul logoreei patologice, decât cei care se văd numai

76 ♦ Mişcarea literară pe sine, ca în cazul patologic al complexului acestora, cum este, de exemplu, tabela platonică Narcis, cu sau fără oglindă. a celor cinci genuri supreme, teoria aristotelică a Misterul rezidă însă în faptul că, în ciuda celor zece categorii sau tabela kantiană a celor cunoaşterii de sine, speculaţiunea este dătătoare patru triade categoriale. Care dintre ele este cea de seamă într-o măsură evident superioară adevărată? Fiecare este adevărată în cadrul inteligenţei şi raţiunii, nu numai despre ceea ce sistemului de gândire al autorilor respectivi, şi, se petrece aici şi acum, ci, mai ales, despre ce în ciuda faptului că se exclud reciproc, dintr-o s-a petrecut, chiar de la începutul lumii, şi ceea perspectivă speculativă superioară, ele pot fi ce se va petrece, până la sfârşitul acesteia. acceptate şi ierarhizate, cum o face Constantin „Speculativizarea” sau „speculativarea” înseam- Noica, în Douăzeci şi şapte de trepte ale nă tocmai încadrarea Existenţei în Protosistenţă realului. şi Episistenţă. Să punem oglinda în faţa lumii, cum zicea Wittgenstein, dar să vedem în ea, şi, respectiv, să auzim, şi ceea ce nu se mai vede, şi ceea ce nu se vede încă. Şi, cel mai ciudat, uneori se dovedeşte că această autocunoaştere şi oglindire de sine reprezintă tocmai adevărul, să- i zicem, speculativ. Căci depinde cine pune oglinda în faţa lumii, cine se uită în ea şi, fireşte, cine şi ce vede. Deoarece nu oricui îi este dat să vadă ceea ce trebuie văzut, auzit, respectiv, cunoscut. Şi noi, zicea Hegel, de când e lumea, ne uităm pe cer şi vedem norii; când se uită însă Goethe, el vede diversitatea norilor şi face din aceasta o ştiinţă „norologia”. Iar când se uită la Există, desigur, şi reguli speciale după feţele oamenilor, vede asemănarea lor cu dife- care se face „oglindirea” speculativă sau rite animale şi deduce caracterul fiziognomic al speculativarea fiecărui domeniu în parte, adică acestora. Aşa i se întâmpla şi lui Eminescu. El încadrarea lui în contextul unor totalităţi sau auzea „mândra glăsuire a pădurii de argint”. procesualităţi cvasiinfinite. Reguli care să fie în Ce-i drept, Eminescu nu se ocupa cu defrişarea conformitate cu formele gândirii speculative: pădurilor... categoriile filosofice sau supercategoriile, rapor- Adaosurile acestea vizuale sau auditive turile intercategoriale şi schemele dialectico- (ceea ce este valabil şi pentru celelalte simţuri: speculative (binare, triadice, tetradice şi penta- „cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ”) la dice). Schemele pentadice fiind cele mai elevate Universul observabil „oglindesc”, fireşte, mai îi conferă şi filosofiei pentadice demnitatea mult concepţiile şi sentimentele, cunoştinţele şi cuvenită ca număr de aur al dreptei filosofări. credinţele autorilor, savanţi, filosofi sau scriitori, decât „date” verificabile vreodată, cu excepţia unor presupuneri referitoare la un Încheiem momentan acest dialog deschis trecut nu prea îndepărtat (ca și cele ale lui „Pe marginea gândirii speculative”, comemo- Heinrich Schliemann despre Troia, bazate pe rând data de 24 februarie 1938, ziua în care și-a credinţa acestuia în adevărul povestirii lui început ciclul existențial o personalitate de Homer), sau la un viitor apropiat (ca prevestirile marcă a filosofiei românești, care, împreună cu lui Orwell, bazate pe studiul tendinţelor din D. D. Roșca și Anton Dumitriu, a asigurat tre- regimurile totalitare). cerea de la condiția de minorat la cea de majorat Nu este de mirare că multe dintre adevă- a filosofiei românești în prag de secol XXI. rurile speculative poartă numele celor care le-au Amintim în final îndemnul cifrei de aur elaborat şi, mai mult, ele sunt valabile numai în descoperită de academicianul Al. Surdu „Pentas cadrul doctrinelor (sistemelor) speculative ale super omnia”.

Interviu realizat de Teodor VIDAM.

Mişcarea literară ♦ 77

Mihai Beniuc: memorii şi pagini de jurnal

Ilie RAD

În arhiva regretatului prof. univ. dr. V. Fanache, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, autorul exegezei Poezia lui Mihai Beniuc (1972), s-au aflat şi câteva caiete cu însemnările (relativ) zilnice ale poetului Mihai Beniuc, pe care profesorul V. Fanache le-a obţinut de la poet, în anul 1974, probabil în semn de recunoştinţă pentru teza elaborată. Caietele cu însemnări zilnice (format A5) sunt intitulate Însemnările unui om de rând şi mi-au fost oferite de profesorul Fanache în 2011, cu îndemnul de a le publica. Primul caiet cuprinde însemnări din intervalul 2 martie 1965 – 4 aprilie 1965, ultimul caiet conţinând notaţii din 1974. Debarcat de la conducerea Uniunii Scriitorilor (între 1949- 1965 a fost secretar, prim-secretar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor), Mihai Beniuc îşi aşterne în aceste caiete impresiile sale „la cald”. O face cu intermitenţe, evadând uneori din realitatea imediată în anii interbelici sau în cei ai războiului (cu interesante amintiri despre Diktatul de la Viena, poetul fiind translator la convorbirile româno-maghiare, de la Turnu Severin). Ce e important de menţionat este faptul că cele mai multe notaţii din aceste caiete nu se regăsesc în volumul Sub patru dictaturi. Memorii (1940-1975). Ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu. Prefaţă de Ion Cristoiu, Editura „Ion Cristoiu” S.A., Bucureşti, (1999), ceea ce le sporeşte interesul literar şi documentar. Caietele sunt scrise cu pixul sau cu stiloul, destul de citeţ. Micile modificări sunt făcute ad- hoc şi nu ulterior scrierii lor. Am acordat cea mai mare atenţie transcrierii textelor. Am aplicat, la transcriere, normele ortografice actuale, păstrând însă toate particularităţile de limbă specifice epocii sau scriitorului. Astfel, cuvinte precum abea, câteodată, creiat, de-o cam dată, desbatere, femee, hasnale, ideia, sgomot au devenit abia, câteodată, creat, deocamdată, dezbatere, femeie, haznale, ideea, zgomot. Unele nume proprii au fost păstrate în ortografia autorului (Ulise), altele au fost corectate tacit (Garda de fier > Garda de Fier; Nicolaie Iorga > Nicolae Iorga). Numeroasele iniţiale, folosite exclusiv din graba condeiului, au fost „deconspirate” ori de câte Arhiva literară ori acest lucru a fost posibil: R= Răutu, Z. St. = Zaharia Stancu, B. Z. = Barbu Zevedei ş.a. Rămânem recunoscători domnului prof. univ. dr. V. Fanache pentru acordul de a pregăti o ediţie din aceste însemnări ale unui scriitor talentat, căzut în uitare şi dizgraţie, din cauza activităţii sale politice şi a funcţiilor pe care le-a avut la Uniunea Scriitorilor, ipostaze în care, cum spune Eugen Simion, „poetul a tăcut când trebuia să vorbească şi a vorbit când trebuia să tacă”. Fragmentul de mai jos surprinde pregătirile pentru celebra Conferinţă pe ţară a scriitorilor, din 21-23 februarie 1965, când Mihai Beniuc a fost debarcat de la Conducerea Uniunii Scriitorilor din România, moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, momentul arest ării sale în anii războiului etc. Subtitlurile aparţin editorului.

78 ♦ Mişcarea literară

Mihai BENIUC

„Eu parcă am murit de o lună de zile sau parcă m-aş găsi în celula morţii”

Mai are rost să-mi duc mai departe – O lună, două. memoriile acestea, pe apucate? Cred că nu. – Prea mult. Conferinţa trebuie să aibă Dar populez cu ele imensul gol din jurul meu, loc cel mai târziu la 15 februarie. După două- îl populez cu umbre. zeci nu mai sântem liberi noi. Vin apoi alege- Deci, tov. Răutu m-a primit. Vorbea el. rile. După alegeri încep pregătirile pentru Nici nu mă lăsa să ajung la cuvânt. Congres. Deci… – Stai! Vreau să-ţi spun ce intenţii avem – Se poate face şi la 15 februarie. Dar la Congresul IV al Partidului. Dinule, să-l ţii atunci am şi eu o condiţie de pus. la curent cu toate documentele. Auzi, Beniuc, – Să auzim. dumneata eşti în stare să organizezi o confe- – Să fiu eliberat din funcţia de preşe- rinţă pe ţară a scriitorilor? Trebuie s-o facă dinte al Uniunii. toate Uniunile în cinstea Congresului. – Ce ţi-a venit? – Sânt în stare. O am notată de altfel pe – După 16 ani… De altfel, e un gând planul de acţiuni al Uniunii pe 1965. Apoi mai vechi. Nu ţ i-l exprim întâia oară. Şi-apoi sântem obligaţi statutar s-o ţinem. nu vreau să mor sectar… – Nu aşa, orice conferinţă, cu probleme Răutu şi Vasile Dinu au râs. organizatorice. Gândeşte-te, e o conferinţă în ‒ Da, tot singur lucrez, în general. Fireş- cinstea Congresului Partidului. Ar trebui să fie te, cu aparatul Uniunii. Dar dintre scriitori, nu centrată pe problemele mari ale literaturii. se înhamă nimeni bucuros la treabă de condu- – Nu e aşa greu. Avem pregătită o ple- cere. nară cu aceste probleme. O vărsăm în Confe- – M-ai luat à l´improvista. Cred că ai rinţă, dându-i amploarea şi nivelul cuvenit. Va totuşi dreptate, după 16 ani. Dar nu văd cine urma după raportul activităţii comitetului pe să te poată înlocui. ultimii trei ani, raport scurt, de fapte, bineîn- Am rămas toţi pe gânduri. Apoi Răutu a ţeles critic şi autocritic. Rapoartele pe genuri reluat discuţia. literare sânt gata. Dar ar trebui să ne ajutaţi în – Un singur om nu te poate înlocui. Gă- vederea Congresului, să apară mai multe cărţi seşte-ne o formulă cu mai mulţi inşi şi atunci de actualitate, căci editurile, ca să-şi realizeze sânt de acord. Dar să nu-mi vii cu fantome ca cifrele de plan, prevăd în primul semestru al Demostene Botez, Zaharia Stancu, Eugen anului clasici şi traduceri, pentru care nu se Jebeleanu sau alţii. Să fie o formulă valabilă. plătesc drepturi de autor. Vezi, Dinule, gândiţi-vă! – Vezi, Dinule, controlează. E o proble- – Vom găsi-o, zic eu. Şi mai am o mă importantă. Şi cât timp îţi trebuie ca să cerere. Anul trecut, în decembrie, când am pregăteşti Conferinţa? fost în Italia, la Conferinţa Europeană a

Mişcarea literară ♦ 79 Scriitorilor, mi-am întrerupt călătoria, care Într-o şedinţă de birou al Uniunii, inter- trebuia să continue la Paris. Aveam acolo de mediară între cele două ş edinţe de comitet, rezolvat problema antologiei române şi o ţinută la CC, cu Vasile Dinu, I. Roşianu1 şi culegere de versuri ale mele la Pierre Seghers. Manea Mănescu, care luase locul celui dintâi Aş vrea să rezolv aceste probleme. Aş pleca la şefia Secţiei de Ştiinţă şi Artă, acesta din numai pe o săptămână. urmă a anunţat şi el oficial biroul că CC a – După conferinţă, imediat. Fă-ţi for- acceptat plecarea mea din postul de preşe- mele. dinte, drept care nici nu m-a mai numit aşa, ci – De mâine, mă ocup de conferinţă. simplu tov. acad.[emician]. Zis şi făcut. Şedinţa ultimă o condusesem cu oare- Le-am mai atras atenţia de atmosfera ce care vehemenţă, căci trebuia să impun anu- s-a creat în oraş, în jurul meu, mai ales după mite puncte de vedere, primite ca indicaţii de ce am fost scos de pe lista candidaţilor de la CC, de exemplu scoaterea de pe lista deputaţi. premiilor Uniunii a lui Ion Gheorghe, care – Dumneavoastră prea daţi atenţie la insultase, dragă doamne, într-o strofă pe Geo toate zvonurile! Bogza. Într-adevăr, era risc de scandal. Geo N-am mai stăruit, iar de a doua zi mă Bogza, care nu venea la şedinţe, venise de găseam în plină activitate. data asta, dar evident cu capsa pusă. Am convocat repede Biroul şi Comitetul Eu indicaţiile le primisem de la Vasile Uniunii, anunţând ambele organe de plecarea Dinu, cu cinci minute înainte de începerea mea din postul de preşedinte. La Comitet am şedinţei, chemat de urgenţă pentru aceasta, de avut chiar de grijă să anunţ că e ultima sa la Casa Scriitorilor. şedinţă cu mine ca preşedinte, iar pe 15 Manea Mănescu a dat indicaţii cum tre- februarie ne vom prezenta ca și comitet în faţa buie să se desfăşoare şedinţa din 15 februarie, conferinţei, demonstrându-le de ce conferinţa în orice caz principial şi la un înalt nivel trebuie să aibă loc la 15 februarie. ideologic, desigur şi spirit critic şi autocritic. Şedinţ a am condus-o tot eu, citind * înainte proiectul de referat al Comitetului, pe care-l redactasem. Ieri, 19 martie 1965, orele 17,40, a înce- Şedinţa s-a desfăşurat cu scuipaţi groşi. tat din viaţă Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- N-am zis nimic. Ştiam că-i numai începutul. Dej. * * Prima zi a Conferinţei s-a desfăşurat Eu parcă am murit de o lună de zile sau normal. parcă m-aş găsi în celula morţii. Rar mă sună A doua zi a început congresul caniba- cineva, şi mai rar trece pe aici cineva şi în nici lilor. Era douăzeci şi trei februarie. O oră am un caz scriitori. Singur Perpessicius mi-a discutat înainte de [a] începe. Manea Mănescu trimis o scrisoare de compasiune – e cavale- încă odată [a spus] că speră să se desfăşoare rismul şi nobleţea sufletească ce vorbesc din conferinţa la un înalt nivel, fireşte în spirit ele. critic. Geo Bogza a ţinut un lung speach, În orice caz, 15 februarie, „ultima” arătând că trebuie să se termine cu felul de şedinţă de comitet (zic ultima, căci eu decla- conferinţe de până acum. Protestele n-au rasem şi se acceptase ca atare precedenta) n-a servit. Ne-am ridicat să intrăm în şedinţă, sub fost altceva decât o repetiţie generală pentru preşedinţia lui Zaharia Stancu, indicat mai conferinţa pe ţară a scriitorilor. Atunci rolul dinainte. (Eu fusesem exclus din rândul celor principal şi l-a asumat Zaharia Stancu, Geo ce trebuiau să conducă vreo şedinţă.) Bogza mulţumindu-se cu mai puţin. Dar – Tovarăşi, a zis în ultima clipă, fiind pentru mine era clar de-acuma ce va urma. de-acuma toţi în picioare, Ion Pas, tovarăşi,

80 ♦ Mişcarea literară ceea ce vrea Geo Bogza înseamnă a te ridica împotriva îndrumării partidului! * – Asta şi vrea Geo Bogza, am spus eu întorcând capul spre el. Apoi am plecat, in- Ca membru al Consiliului General trând primul la masa prezidiului, care, din ARLUS, al Comietului Naţional pentru acea clipă, a devenit pentru mine banca de Apărarea Păcii şi al Academiei RPR, am fost acuzare. şi eu chemat la mitingul de doliu, în memoria Judecătorul era Zaharia Stancu, procu- tov. Dej. N-am putut lua parte decât la rorul prim – Geo Bogza! ARLUS şi la Academie, din cauza orelor prea Ceea ce a urmat a [avut loc] în Sala apropiate, ieri, 20 martie. Tot ieri, în cursul mică a Palatului Republicii, în faţa a peste 600 serii, am trimis următoarea telegramă: de persoane. Halal conferinţă în cinstea Congresului IV al PMR! Ce era să răspund calomniatorilor şi defăimătorilor mei? De exemplu, lui Brad, că-i un intrigant şi un mincinos de cea mai joasă speţă. Lui Stancu Zaharia, că a fost agent de siguranţă şi spion internaţional, şi ca atare la ce se poate aştepta omul de la el. Lui Geo Bogza, că-i o tenie fără sfârşit, care s-a lungit în intestinul tuturor regimurilor ce s-au perindat în această ţară, iar legenda cu lupta lui din Spania, ca antifascist cică, a fost [a]dusă din cafenelele Parisului. Că nu e legendă faptul că şi-a trimis, lui N. Iorga, ca s ă-l insulte, fotografia în stare de totală şi integrală nuditate, cu vorbele: „Tu ai? Noi avem!” Că prin 1940 a ameninţat pe G. Maco- vescu, G. Dinu şi nu ştiu mai pe cine, că, dacă mai îndrăzneşte vreunul să-i vorbească de partidul comunist, îl dă pe mâna Siguranţei. „Vă bag în pizda mamii-voastre, cu partidul vostru cu tot!”, a spus. Puteam să angajez un astfel de dialog? Era o cinste pentru scriitori şi pentru ţară? Mă Geo Bogza, Maria Banuș, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Nestor mai puteam considera un comunist? Ignat, Mihail Davidoglu, Moscova, 1950 Aşa, am vrut să cred că am ascultat „Europa Liberă” de la München, la subnivelul de trivialitate, pe care [nici măcar] acest post „Comitetului Central al Partidului Mun- n-a reuşit să coboare. Acelei „Europe Libere” citoresc Român. nu merită să i se răspundă. Dragi tovarăşi, De la pauza de prânz am plecat şi nu Primiţi expresia profundei mele îndu- m-am mai întors la acei oameni. N-am mai rerări pentru pierderea suferită de partidul şi putut sta alături de acelaşi prezidiu, la aceeaşi de poporul nostru, prin moartea iubitului masă, cu nişte antropofagi ca Geo Bogza şi tovarăş Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim- Zaharia Stancu. secretar al Comitetului Central al PMR şi Epilogul acestei afaceri murdare, dusă la Preşedintele Consiliului de Stat. capăt peste hotărârile şi intenţiile conducerii Cu profund devotament de comunist, partidului, va mai avea şi urmare, şi urmări. Academician Mihai Beniuc.”

Mişcarea literară ♦ 81 Telegrama a fost transmisă la telefon, Problemele de organizare a bibliotecii şi orele 20.05, şi primită de funcţionara „nr. 18”, a scrisorilor şi manuscriselor [le] voi face pe cum ea mi-a comunicat. îndelete, când nu voi avea chef de scris. Numai să fiu lăsat în pace. * *

Şi totuşi, mă mai gândesc la întâmplarea aceea de la Cluj, a doua, rămasă nelămurită pentru mine. Or, poate că nici nu este aşa de nelămurită. Mi se pare numai mie, poate. M-am gândit mult la ea când am fost arestat. Arestat cât? Vreo două zile şi două nopţi. Dar suficiente pentru lungi meditaţii, în răgazurile dintre interogatorii şi confruntări. Adică să nu mint, au fost vreo patru zile în total. Dar mai lungă a fost aşteptarea, care a durat vreo treizeci de zile şi treizeci de nopţi, pentru ca, până la urmă, arestarea să se facă ziua şi destul de mascat, cu o simplă invitaţie la Comenduirea Pieţii Capitalei, invitaţie făcută de un sergent, care, cică un „cunoscut”, mă aştepta afară. – Dom’ Biniuc, dom’ Biniuc, vine gră- bit plantonul, un ţigan sfrijit şi de treabă, vă aşteaptă afară un pretin! Era sergentul în chestie, cu o condică subsuoară, un ploieştean, cum mi-a spus ulterior. Nu-l văzusem niciodată. Am refuzat să-l urmez şi, prin prietenul meu, Iulian Jura, locotenent rezervist, mobilizat cu mine în acelaşi loc, am anunţat pe comandantul serviciului nostru de filare a Deocamdată, important ar fi să mă scrisorilor din Poşta Gării de Nord, pe lt.- concentrez asupra activităţii mele literare, colonelul Rădulescu. Acesta a chemat pe lăsând mai domol orice problemă de editare, sergent şi l-a expediat scurt. Sergentul s-a chiar a celor două volume de versuri inedite întors nu peste mult [timp] cu un ordin de predate2, şi stăruind asupra lui Horea3, de arestare. Comandantul nu mai avea ce face. atâţia ani, peste douăzeci, în aşteptare de a fi – Dragul meu, trebuie să te duci. Nu ştiu scris. Fireşte, nu trebuie să-mi neglijez ce ai făcut. Eşti arestat. activitatea de poet şi de prozator, nici pe cea Era o minunată zi de duminică, la ştiinţifică. Poate îmi voi face chiar un mic începutul lui noiembrie 1943. Soare, oameni laborator cu acvarii, în camera de la subsol, pe stradă, iar eu mergeam alături de sergent, dacă voi găsi un mijloc de încălzire termo- vorbind, ca doi oameni la plimbare. statică nepericuloasă. Betta splendes Regan, Comandantul Pieţii era un colonel. peştele combutant cu care am lucrat pe vre- După ce m-am prezentat, i-a spus sergentului muri, acuma sânt 32 de ani, la Hamburg, are să mă ducă la închisoarea Comenduirii. Mie nevoie de o temperatură a apei de 25°-28°C. nu mi-a adresat nicio vorbă mai aspră. – Tu ştii ce ai făcut. Vei fi trimis sub escortă la Sibiu.

82 ♦ Mişcarea literară Du-l, sergent! – Niciodată n-am mâncat aşa bine, zise În drum, îl conving pe sergent să trecem la sfârşit sergentul. Dar acuma hai! pe la Gara de Nord, că am uitat ceva acolo. De fapt, voiam să-l anunţ pe Jura că, deocamdată, * voi fi la închisoarea Comenduirii, dar nu ştiam nici dacă e o singură închisoare, nici Astăzi, 22 martie, se împlineşte o lună unde e. de la Conferinţa pe ţară a scriitorilor. – Tu e bine să ştii, totuşi. De-atunci literatura a suferit o mare pierdere, – Am vorbit [cu] comandantul, după ce prin moartea lui ai plecat. Îi pare rău de toată întâmplarea. G. Călinescu6, şi Mi-a spus că, dacă eventual te mai văd, prin toată ţara şi po- cine ştie ce minune, să-l iei pe „nu ştiu” în porul a fost zgu- braţe. Ţine minte: „Nu ştiu, n-am văzut!” duit de moartea Ne-am despărţit, ca de obicei, ca să nu atât de neaştep- dăm de bănuit cuiva dintre militari sau dintre tată a lui Gheor- mobilizaţii civili ce se întâmplă cu mine. ghe Gheorghiu- Militarii nu-i amintesc deocamdată. Dej. În Vietnam Printre civili erau personalităţi de sea- se aprinde tot mai mă: profesorul de Bizantinologie Bănulescu4, mult focarul de profesorul de Istoria artei, Oprescu5, şi alţii, război. America- ingineri bătrâni, profesori secundari, toţi buni nii întind coarda. cunoscători ai limbilor franceză, germană, Sovieticii iau mă- engleză, maghiară, turcă, rusă etc., fiecare cu suri de apărare specialitatea sau specialităţile sale. Erau internă a populaţiei. Din Voshod-27, colonelul desigur şi oameni fără nicio specialitate, ca Leonov a ieşit în spaţiul cosmic şi eu… stau şeful Restaurantului „Bavaria”, apoi agenţi, şi-mi aduc aminte, fără chef. spioni, fete tinere şi frumoase, bătrâni pensionari, cine vrei şi nu vrei, plus noi, * militarii, o parte ajunşi din întâmplare acolo, ca mine, altă parte ambuscaţi, fie ofiţeri, fie Mâncase deci bine sergentul meu. sergenţi sau caporali. Totuşi, a strâmbat din nas când i-am spus că Dar să ne continuăm drumul. vreau să dau un telefon, cu atât mai mult cu – Nu eşti flămând? îl întreb pe sergentul cât telefonul era în fundul unui coridor, lângă care mă ducea. Nu avea puşcă sau altă armă. Pasajul Victoria, cam vizavi de Biserica Enei. – Din cauza ta am pierdut masa! A verificat întâi dacă nu cumva este o ieşire – Ştiu eu un restaurant bun. Fac cinste. prin fund. Nu era. Dar nu m-a crezut pe Ai să mănânci ca un popă. cuvânt. N-a stat lângă mine cât am vorbit. – Nu vin ofiţeri pe-acolo? – Alo! Aici Mihai. Plec din Bucureşti, – Este o cameră separată. La ora asta e probabil pe timp mai lung. Mă însoţeşte goală. O luăm noi. cineva. Anunţă-l pe prietenul meu. Era la „Viticola”, pe str. Câmpineanu. Îmi închipui ce speriată o fi fost, la Ginerele proprietarului, profesor, îmi era celălalt capăt al firului, Fl. M. prieten, fuseserăm colegi de an la În orice caz a înţeles de ce e vorba, căci Universitatea din Cluj. Făcuserăm aceeaşi n-a pus întrebări. Numai după 23 august 1944 facultate. Dar acum speram să nu-l întâlnesc. a ţinut să anunţe Comisia Controlului de Nu l-am întâlnit. Partid că n-am fost „conspirativ”. A mai spus O găină întreagă, o sticlă de vin, un desigur şi altele, tot rele, ca şi alţii. litru, nişte ştrudel – toate acestea, după ţuică, Sergentul mă aştepta. măsline, icre şi bere. Eu n-aveam poftă de – Ei, acum direct la închisoare! mâncare. – Mergem, zic. Dar unde e?

Mişcarea literară ♦ 83 – Pe strada Atena undeva, într-o pivniţă. – Nu se poate, domnule profesor. E o închisoare de trecere pentru dezertori. Stai Trebuia demult să vă predau. Apoi mai am şi o zi-două, apoi, legaţi cu sârmă la mâini, câte eu gagică. Nu vreau să vin prea târziu la ea, că doi, vă duce din post în post. Tu ce ai făcut? pleacă te pomeneşti cu altul. – Nimic. Sânt în controalele armatei, la – Asta-i treabă serioasă. Dar n-are să-ţi Sibiu. Între timp, am fost concentrat la pară rău, dacă vii cu mine. O sută, două n-are M[arele] S[tat] M[ajor], ăia au mobilizat la să-ţi strice. Sibiu şi eu, neprezentându-mă, am fost dat – Zău! O sută? dezertor. – Precis. – Asta trebuie să fie. Şi ce meserie ai? – Da, dar atuncia repede şi după aceea – Sânt profesor. imediat la închisoare. – Profesor? Unde? Ne grăbim, cât putem, pe strada – La Universitate. Bastiliei, apoi pe Roma 55, tocmai aproape de – Măi, atunci altceva trebuie să [fie] cu Piaţa Confederaţiei Balcanice. dumneata. Iau un palton mai solid, las o parte din Deodată m-a luat cu „dumneata”, apoi a bani gazdei, spunându-i că plec într-o misiune trecut la „dumneavoastră”, după ce i-am mai specială şi că poate lipsesc mai mult timp. spus că am învăţat în Germania, înainte de Pe sergent îl prezentasem ca pe un văr al Hitler, şi nu am mai continuat sub Hitler. meu şi-l lăsasem singur în camera mea. Pe Văzându-l că mă ascultă atent, intru pe mescioara de lângă pat era briceagul meu. alt fir cu el, mai ales că, până la închisoare, nu Când m-am întors, nu mai era. Dar n-am zis era prea mult. nimic. – Ia, ascultă, zic. Dacă ţi-aş da ceva, ai – Gata? veni cu mine până acasă, pe strada Roma, ca – Gata, zic. Putem pleca la închisoare. să-mi iau un palton mai gros?

(Din vol. Însemnările unui om de rând, în curs de apariţie.)

Note:

1. Roşianu era adjunct al şefului Secţiei de Ştiinţă şi Bucureşti, membru corespondent al mai multor Artă a CC al PMR. academii străine. 2. Probabil poetul se referă la cele două volume de 6. George Călinescu a murit la 12 martie 1965, iar versuri, apărute în 1965: Colţi de stâncă, Editura Gheorghe Gheorghiu-Dej la 19 martie 1965. Tineretului, Bucureşti, 1965, şi Zi de zi, Editura 7. Voshod 2 (în rusă: Восход-2) a fost o navă spaţială pentru Literatură, Bucureşti, 1965. sovietică, lansată în martie 1965, cu doi membri ai 3. Horea, poem dramatic, va apărea abia în anul echipajului la bord, Pavel Beliaev şi Alexei 1986, la Editura Cartea Românească din Bucureşti. Leonov. Această misiune spaţială a fost o premieră 4. Nu am identificat numele acestui profesor (nota în explorarea spaţiului cosmic, în sensul că Alexei editorului). Leonov a devenit prima persoană care a părăsit 5. George Oprescu (1881-1969) – critic şi istoric de nava cosmică într-un costum special, efectuând o artă, membru de onoare al Academiei Române „plimbare” de 12 minute în spaţiul cosmic. (1948), profesor al Academiei de Belle-Arte din

84 ♦ Mişcarea literară

Gela ENEA

Gela Enea este absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie, şi profesoară de limba şi literatura română la Liceul de Arte „M. Sorescu” din Craiova. Debutează în revista Liceului Pedagogic din Craiova, Năzuinţe, 1979. Debut în volum, Daţi-mi voie să trec, Ed. AIUS, Craiova, 1997. A mai publicat volumele de poezie, Steag alb într-un cântec negru, Editura AIUS, 2015, şi Măşti, Ed. Scrisul Românesc, 2015, şi are volumul de poezie neurophobia în curs de apariție. Este prezentă în mai multe antologii de versuri şi a primit în ultimii ani mai multe premii literare la festivaluri de poezie. Colaborează la reviste literare precum: Convorbiri literare, Vatra veche, Mozaicul, Ramuri, România literară, Argeș ş.a., dar şi la diferite site-uri literare.

păsări împăiate împreună tragem de carnea cofrată a cuvintelor acest poem stă întins pe hârtie ca în povestea despre ridichea uriașă ca o femeie trecută de 50 de ani / pe plajă metaforele nu țâșnesc supersonice mai cu spatele spre soare nu lansează racheta veșniciei mai ferit măcar au o elice razele (privirii ) să-l mângâie învârt viața altfel urmează mimăm transcendentul ritualul trecerii în lumea celor drepți liberi lacrimi pe țărmul fidelității liberi și efemeri vorbe usturătoare Poezia podul suspinelor moartea vine Mișcării literare delete sprințar fără nicio premoniție îi intră pietre în pantofi mă alătur alor mei nu întrerupe mersul dintr-atâta grafomani calcă postaci pe grumazul prematurilor noștri monozigoți administratori de rețele nici rețeaua nu stă cu braț ele-ncrucișate cu enterul crescut din buricele degetelor adună biberoane cu like-uri și retina ferfenițită pe monitoare e timpul să-mi injectez morfina dulcei fraternități

Mişcarea literară ♦ 85 pleoapele se umflă toate saloanele sunt goale ochii capătă consistența și albeața cojii de ou mamă doctorul care te-a tratat s-a dus și el halucinez a rămas numai asistenta asta tâmpită… se crede maica tereza pretutindeni stâlpi își ține umbra în fiole în vârful lor pe grătarul de sus al frigiderului păsări împăiate țin în cioc poeme din care am rămas și noi – era să uit… cuvintele cad ploaie cu grindină eu i-am vorbit inimii tale Doamne celor douăzeci de bătăi pe minut n-o să mai rămână nimic le-am vorbit plămânilor… pleurei… ficatului traversat de icter m-am adresat stomacului înecat de balta neurophobia glucozei am vorbit splinei tale mărite a venit vremea să pleci fierii sparte prin spații carnale mamă fii senină te rog ultima oară botul catifelat al tristeții nu se mai lasă mamă mângâiat fii senină nu-i înghesui pe gât iarbă uscată voi trage cât de ușor pot fii senină cablurile îți spun de zece ani de când vin în salonul acesta capitonat cu liniștea groasă a neurophobiei târziul nu-ți îngreuna singură drumul ce rost are să cari geamantane vechi e o corabie al cărei căpitan şi-a lăsat inima pe în care bulendrele miros a urină de animal ţărm fricos într-un miez de pepene galben printre incisivii iubitei mamă încearcă să uiți târziul e cămaşa de forţă nu-i nicio scofală că uneori ni se-ntoarce tenia din pântecul secundei plânsul sub pleoape o molie ce roade tunica aezilor mai plin de sare şi iese prin mânecă porumbel cu răvaş la că nu ne-am ținut în brațe la timpul potrivit piciorul rănit ceasul funcționa înapoi pentru amândouă târziul al tău e un tren de plăcere oprit între staţii cu limbile mai scurte numai aşa ca să te facă să-l pierzi... nu mi-a arătat ora exactă întârzierile s-au contabilizat închide ochii, Maria știu acum zadarnic te chinui să-l repari prin masca cunoştinţele noastre despre tenebre de oxigen au devenit manifeste romantice, că nu-i nicio scofală să stăm așa de vorbă le spulberă vântul pe străzi... oamenii-şi oferă libertatea de-a lua câte unul bolnavul de la salonul 5 s-a dus acasă, bolnava de la salonul 8 s-a dus fără să-l înțeleagă, Maria;

86 ♦ Mişcarea literară sunt vremuri grele, vremuri de criză, vremuri dacă vei simţi un ropot de mitralieră în piept, în care murim de poezie ca dintr-o boală, să-ţi desfaci atentă cămaşa, visul se naşte conspirativ, vom da dragostei noastre ultima şansă, când noaptea face sex în grup şi nu-i pasă al se va întoarce visul cu polenul altor vise pe cui e bastardul; aripi, înghite dimineţile ca pe nişte prune uscate, îl vei creşte la sân, Maria Maria, şi va avea un nume, îi place gustul toamnei, electricitatea din doar noi să-l ştim. sâmburi a lumii;

Escape 1

Mişcarea literară ♦ 87

Diana Teodora COZMA

Diana Teodora Cozma s-a născut la data de 16 octombrie 1993 în Baia Mare. Este absolventă a Facultății de Litere din cadrul UTCN-CUNBM și actualmente urmează masteratul „Literatura română și modernismul european” la Centrul Universitar Nord din Baia Mare. Este membră a Cenaclului Scriitorilor din Maramureș. A publicat poezii în câteva reviste și antologii literare, printre care se numără: Nord Cultural, Nord Literar, Izvoare codrene, Popasuri culturale românești, Glasul Maramureșului, antologia Iubirea dincolo de vis, Editura Studis, Iași 2014, antologia Pași împreună, Editura Gutinul, Baia Mare 2014 și antologia româno-albaneză Anotimpul iubirii, (traducere în albaneză, de Baki Ymeri). A fost premiată în cadrul Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu” ediția a XIX-a, cu premiul Revistei Poesis, Satu Mare, și cu premiul Mihai Olos în cadrul Festivalului- concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș. (M.L.)

Despre urât… timp de 10 ani și le-aș implanta cipuri asemenea animalelor. Nu mă gândesc să scriu despre frumos, viață Apoi, i-aș obliga să-și privească încontinuu veșnică chipul bolnăvicios și despre perfecțiune. într-o oglindă spartă, în timp ce, voi avea Vreau să scriu despre urât, amărăciune și satisfac ția ucigătoare impuritate! de-ai batjocori perpetuum când vor striga Diformul mă atrage într-un mod plăcut, puternic: Perfecțiunea? Perfecțiunea m-ar enerva la Am îmbătrânit! culme! Iar atunci, îmi voi deschide din nou Impuritățile, haosul și greața existențială mă geamantanul putred și le voi cutremură vârî pe veci osemintele îngălbenite, de care, până în măduva oaselor dar ador să vorbesc va mai spânzura doar despre ele carnea putrezită a unei civilizații infecte! în timpul lungilor ore de somn tomnatic în care prefer să stau trează! În schimb, frumosul și omul perfect m-ar Alunecare în vid plictisi de moarte! I-aș încuia pe schizofrenicii perfecți într-un Cu capul plecat, cu ochii înfipți în pământ geamantan vechi, urmăream gropile de pe trotuarul condimentat cu

88 ♦ Mişcarea literară tăciune… ca să poți cânta până ce Auzeam trenul cum gonește în grabă, șuierând adormi de trei ori …………………………………………… în semn de protest. Ce tango superb! E-un dans nebun al din șine ieșeau scântei, în urma roților desfătărilor… rămăsese un Nu mai bine te-ai legăna și tu puțin în văpaia miros de praf de pușcă și de fier încins în focului aprins? cuptor. Poate așa, vei reuși să dormi liniștit. Pasărea cu roți de plumb a fost spintecată de ghearele unui corb negru care croncănea într-una… Eclipsă Pasagerii își cărau servietele mai greoaie decât propriul Eclipsa de lună mă transformă în ceea lor trup, pășind în grabă ca nu cumva să ce nici eu nu credeam c-am să ajung piardă și al sunt precum un fir de nisip în bătaia doilea tren buimac… vântului meschin ce mă desparte de Picioarele lor sunt lipite precum coada unei seva brută a pământului tată. sirene ce-și acesta mă împrăștie în locuri pribegite cântă durerea pe-o piatră din mijlocul Mării unde grotele reci ascund în întunecimea lor Egee. oglinzile paralele ale neființei iar sticla lor Să ne punem dopurile în urechi! zise Ulise… sângerie și rece surprind perfect chipul meu ca nu demonic… care cumva să alunecăm în moarte neliniștiți. Dintr-o dată simțeam în mine o putere ciudată care lua dimensiunile unui câmp magnetic Somn căci toate obiectele de care mă apropiam intrau în Spre meridianele viselor e greu să te îndrepți posesia acestei forțe uriașe care a pus cu ochii deschiși… stăpânire pe ești străpuns de glasul șocant al unei viori ființa mea. în miez de noapte, căci strunele i-au rămas viața din mine parcă se scurgea ca un izvor dezacordate și neatinse de multă vreme. nesecat simți cum pleoapa ți se îngreunează, începând chiar să-mi creionez conturul morții cum pupila se micșorează… cu îți imaginezi cum somnul își deschide brațele mâna fatalității care azi nu mă mai ascultă. doar pentru a te primi, dar sunetul viorii ………………………………………… bântuite Eclipsa e o altă metamorfoză a ființei mele îți cutremură timpanul. cu fiecare eclipsă de lună devin un alt om, mă Apoi, vrei să te transformi într-un greier, să regăsesc într-un alt om, și-acela e demonicul iei vioara din mine! și să o acordezi după ureche,

Mişcarea literară ♦ 89

O iubire a lui Cioran

Gheorghe GLODEANU

În 2005, la Editura Est din București, în se decide să îi scrie maestrului și, spre surprin- traducerea Norei Iuga, a apărut volumul semnat derea ei, acesta îi răspunde. În felul acesta se de Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O declanșează un dialog epistolar ce va continua iubire a lui Cioran. În aparență, cartea ilustrează timp de un deceniu. În fruntea cărții se găsește un caz tipic prin care o femeie obișnuită un citat semnificativ din Colette, în care aceasta (transformată în mu- vorbește despre maniera în care octogenara ză) încearcă să devi- Marguerite Moreno știe să își trăiască senec- nă cunoscută profi- tutea: „Pentru nimic în lume n-ar fi renunțat să- tând de relația ei cu și savureze în stilul ei liric și boem toamna un bărbat celebru. extremă”. Scris pe un șervețel de către Cioran în Gestul rămâne ris- data de 19 iunie 1981, textul trădează condiția cant deoarece, pe filosofului ajuns la senectute. lângă o popularitate Înainte de toate, doctoranda în filosofie discutabilă, poate să simte nevoia să precizeze maniera în care l-a atragă și oprobiul cunoscut pe autorul Silogismelor amărăciunii. public, dezvăluind Mai întâi, în 1979, are loc întâlnirea cu opera. coordonatele unei Profesoara este surprinsă de strălucirea aforis- pasiuni menite să tică inegalabilă cu care Emil Cioran vorbește rămână „sub pecetea despre problema morții, iar acest lucru îi tainei”. Lucrurile nu amintește de un pasaj dintr-o carte chinezească stau, însă, chiar așa. de spirite, citat de Kafka într-o scrisoare din Friedgard Thoma nu 1920 adresată Milenei. Friedgard Thoma este o femeie oarecare. Nu este numai foarte recunoaște că Cioran nu a încetat toată viața să frumoasă, în măsură să îl cucerească pe filosoful vorbească despre moarte, sinucidere, insomnie, aflat la senectute, dar are și o remarcabilă melancolie și degradare. Reconstituie pentru cultură filosofică, literară și muzicală. cititori fișa biografică a maestrului și constată Publicarea corespondenței erotice a lui existența unor discrepanțe între ideile acestuia și Cioran a stârnit numeroase controverse deoarece modul lui de viață. Astfel, cel care „s-a consi- prezintă o fațetă inedită a moralistului, total derat întotdeauna cel mai singuratec individu- diferită de imaginea alist”, a avut tot timpul lângă el o devotată Eseu ce se desprinde din tovarășă de viață în persoana Simonei Boué. scrierile sale. În via- Urmează elogiul operei, care demonstrează ță, misoginul sceptic faptul că Friedgard Thoma nu este numai o se dovedește un mare admirator al frumuseții femeie frumoasă, ci și una cu lecturi temeinice, feminine, care a avut șansa să își trăiască viața în măsură să se pronunțe asupra ideilor insolite lângă o tovarășă de excepție care îl și întreținea, ale maestrului. Profesoara menționează că lui Simone Boué. În momentul primei lor întâlniri, Cioran i-au trebuit mulți ani până și-a putut citi în 1981, Cioran avea 70 de ani, iar Friedgard în fața publicului francez „ariile funebre” care Thoma, frumoasa doctorandă în filosofie, 35. Ca sunt aforismele sale. După ce a refăcut de cinci într-un roman de Anton Holban, dialogul ori Tratatul de descompunere, „a fost decretat epistolar este declanșat de operă. Intrigată de cel mai mare stilist al limbii franceze în viață”. ideile pesimistului incurabil, tânăra cercetătoare Deja titlurile cărților demonstrează faptul că, în

90 ♦ Mişcarea literară opera lui Cioran, nu poate fi vorba de un prin- tatori mult mai pertinenți decât muza scriitorului cipiu al speranței, deoarece a spera înseamnă a aflat la senectute. Niciunul, însă, nu a reușit să dezminți viitorul. Recunoaște că, în trecutul ajungă atât de puternic în intimitatea omului. filosofului, există o pată de care acesta nu i-a În 1989, când apare traducerea germană a vorbit niciodată și anume trecutul lui legionar. cărții sale de debut (Pe culmile disperării), Deși este catalogat un gânditor situat în Cioran îi scrie următoarele cuvinte, relevând descendența lui Nietzsche, autorul Silogismelor funcția terapeutică a scrisului: „Dacă nu aș fi amărăciunii a refuzat sistemele și clasificările, produs în tinerețea mea aceste urlete, aș fi recunoscând amestecul de filosofie, poezie, părăsit scena demult”. Cum gânditorul nu a teologie și mistică din opera sa. El este părăsit scena, a rămas cu o rană mortală, să zacă gânditorul care a împins arta destrucției până la și să urle, transformându-și durerea în cântec. punctul ei maxim, afirmând că trăiește doar La 12 decembrie 1981, filosoful îi scrie că doar pentru că stă în puterea lui să moară oricând. Cu muzica poate să creeze o complicitate indestruc- alte cuvinte, viața nu ar fi suportabilă fără ideea tibilă între ei. O pasiune este perisabilă, se sinuciderii. Nu întâmplător, inamicii i-au repro- uzează ca tot ce ține de viață, în timp ce muzica șat faptul că, făcând o viață întreagă apologia reprezintă o esență superioară vieții și morții. sinuciderii, poate a împins pe cineva la fapte, în Autoarea confesiunilor recunoaște faptul timp ce el nu a recurs la această soluție. Desti- că a început să se îndoiască de aforismele gândi- nul i-a jucat o festă ironică lui Cioran, făcându-l torului încă înainte să-l cunoască. O cunoștință să petreacă ultimii doi ani într-un cămin spital, ce s-a transformat, curând, în obsesie, iar apoi redus la instincte, vegetând în deplină incon- într-o prietenie profundă. Profesoara de filosofie știență. Toate acestea pentru că a refuzat este sedusă de ideile gânditorului. În viziunea sinuciderea. lectorului entuziast, arta aforismului trebuie să Deși, în esență, este un volum de cores- strălucească prin pregnanța surprinzătoare a pondență, Pentru nimic în lume se abate de la celor rostite, nu prin adevăruri naive. Afirmația poetica tradițională a genului. Cartea nu reu- maestrului că „o carte este o sinucidere amâ- nește – așa cum ne-am aștepta – doar schimbul nată” o face să înțeleagă faptul că cel care scrie epistolar dintre septuagenarul îndrăgostit și această propoziție este orice altceva decât un tânăra profesoară de filosofie din Köln, ci ne sinucigaș. Friedgard Thoma nu crede în celebrul propune o structură mai puțin obișnuită. pesimism cioranian. Intrigată de afirmațiile Scrisorile nu fac decât să ilustreze povestea filosofului, îi trimite o scrisoare la editură. Își insolită rostită de către Friedgard Thoma. În redactează epistola în limba germană și rezumă felul acesta, volumul de corespondență se conținutul ei, fără să o reproducă. Îi scrie transformă într-un inedit roman epistolar de gânditorului că, în sfârșit, dă de un scriitor care dragoste, în care narațiunea explică și nuanțează scrie „obrăznicii tonifiante”, care nu au asupra golurile dintre scrisori. Dincolo de ineditul ei, ei niciun efect distructiv. Nu împărtășește ideea procedeul rămâne susceptibil, autoarea putând fi jurnaliștilor că tristețea cioraniană de dimen- acuzată de manipularea informației. siuni cosmice ar putea declanșa stări depresive. În ciuda numeroaselor comentarii maliți- Dimpotrivă, recunoaște faptul că, în momentele oase, Friedgard Thoma nu este doar o femeie de tristețe copleșitoare, opera lui avea asupra ei frivolă (o „capr ă metafizică” după cum afirmă chiar un efect tonifiant, „o acțiune stimulativă și unii) care vrea să facă senzație de pe urma regeneratoare”. Răspunsul la epistola trimisă la relației sale cu Cioran. Deși nici acest aspect nu începutul anului 1981 sosește foarte repede. trebuie ignorat, muza de la Köln are ambiții mai Friedgard Thoma redă mesajul primit, fără să mari. Altfel, ea s-ar fi mulțumit cu simpla corecteze ușoarele stângăcii în utilizarea limbii tipărire a scrisorilor, fără tentativa mult mai germane. pretențioasă de a explica opera. Friedgard Prima scrisoare a filosofului este datată 6 Thoma se apropie de om pornind de la operă și februarie 1981, 21 rue de lˈOdéon. Cioran îi de la semnificațiile acesteia, scopul fiind acela mulțumește pentru rândurile pline de căldură și de a semnala diferențele semnificative dintre apreciază trimiterile la Lenz și Robert Walser. omul care trăiește și cel care gândește. Desigur, Se bucură că Friedgard Thoma nu îl consideră scrierile filosofului au avut numeroși comen- un „distructiv”. Recunoaște că a încercat să vină

Mişcarea literară ♦ 91 în ajutorul oamenilor, arătându-le maniera în orașul „dezabuzat”. Apoi, încercând să dea o care poate fi suportat insuportabilul. Dar nemții definiție a fericirii, afirmă că aceasta este ceea îi suspectează expresia ironică. Despre Paris, ce simte ea atunci când primește o scrisoare de vorbește ca despre un oraș „dezabuzat”. Cu la filosof. toate acestea, mărturisește că i-ar face plăcere să Punând la cale detaliile întâlnirii, Cioran o cunoască. Recunoaște că a ajuns un om bă- vorbește despre condiția lui de „semi-însurat”, trân, care se află în aceeași stare de „dezabu- făcând aluzie la relația cu Simone Boué. În zare” precum celebra capitală în care trăiește. același timp, moralistul se pregătește să își În data de 12.02.81, tânăra doctorandă revadă fratele din România după o despărțire de este fericită că filosoful îi acordă atenție. patruzeci de ani. Este preocupat, deoarece Menționează că prima dată a auzit despre el de trebuie să suporte reîntâlnirea cu trecutul, cu la fostul ei soț, Günter Schulte care, la începutul copilăria lui. Lucrul cel mai rău este întoarcerea cărții sale, a postat un citat din Cioran. Își cere forțată la limba lui maternă, pe care a scuze pentru insistențe și atașează la scrisoare o abandonat-o de câteva decenii. fotografie pentru ca filosoful să își poată forma Amestecul de confesiuni și de scrisori o imagine despre cea care îi scrie. Recunoaște provoacă o senzație stranie. Cititorul simte că că își dorește enorm să îl cunoască personal și asistă la un dialog insolit al formelor literare, promite să îl viziteze la proxima ei descindere la mai rar întâlnit în cazul genului epistolar. Paris. Există, totuși, un avantaj în maniera în care Corespondența continuă într-un ritm Friedgard Thoma și-a conceput insolitul „ro- constant, cei doi trimițându-și săptămânal câte o man” de dragoste. Este vorba despre relatarea scrisoare. Introducerea odată făcută, profesoara acelor întâmplări care nu apar în scrisori și care de filosofie intervine mai rar în text, lăsând să se dovedesc esențiale pentru înțelegerea vorbească schimbul epistolar. De altfel, aceste faptelor. Un asemenea eveniment este prima paranteze au valoare explicativă, contextua- întâlnire cu Emil Cioran. Friedgard Thoma își lizând și nuanțând mesajul scrisorilor. La 19 povestește descinderea la Paris din data de 14 februarie 1981, Cioran îi mulțumește pentru aprilie 1981 și face portretul filosofului mesaj, pentru fotografie și pentru cartea lui septuagenar: „Cu zece minute mai devreme, la Günter Schulte. De asemenea, răspunde la câte- intrarea hotelului, a sosit din zbor un bărbat va din observațiile doctorandei. Moralistul fragil cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de declară că toată viața lui a constituit o confrun- aceeași culoare, parcă picat din lună, dar eu tare cu propriul său trup. De aici afirmația: l-am reperat imediat. După cum formulează el „Mâini și metafizică; o întâlnire semnificativă și însuși într-unul din aforismele sale, puteai să-ți originală. Spre ce mister arată toate aceste imaginezi cu ușurință că poartă discuții cu degete!” În încheiere (scrisoarea rămâne, totuși, propriul schelet, ceea ce carnea lui, se pare, că destul de succintă), epistolierul își exprimă nu i-o va ierta niciodată”. dorința de a face o plimbare prin Paris în Conștientă de farmecele ei, femeia încân- compania noii sale admiratoare. tătoare e gata să îl seducă pe bătrânul moralist. Formulele introductive și cele de înche- Cu toate acestea, într-o primă fază, discuția iere reflectă apropierea treptată a celor doi. Sub decepționează. Autorul aforismelor vorbește de acest aspect, apelativul „Dragă Friedgard chiria extrem de mică pe care o plătește pentru Schulte-Thoma” devine, începând cu 20 martie mansardă, apoi trece la profesia de dascăl și la 1981, „Dragă prietenă”. Cioran scrie de la norocul că nu a trebuit să o exercite niciodată. Dieppe, unde se retrage, din când în când, Filosoful recunoaște deschis: „Am fost întotdea- pentru a scăpa de „coșmarul parizian”. În înche- una un pierde vară”. Norocul lui s-a numit iere, o roagă să îl anunțe din timp când vine la Simone Boué, femeia care l-a întreținut și care Paris, deoarece de Paști, prin tradiție, se avea șansa să primească și o pensie substanțială. întâlnește cu vechii săi prieteni. Profesoara este intrigată de faptul că străbate Femeia știe să își utilizeze farmecele, Parisul în compania unuia dintre spiritele cele seducându-l pe bătrânul gânditor. Mai întâi, mai luminate și discută probleme minore vorbește de o plimbare în care speră să fie luată precum chiriile sau salariile profesorilor. Cioran de mână pentru a fi purtată în siguranță prin ține să o ducă la muzeul Carnavalet, unde îi

92 ♦ Mişcarea literară vorbește despre paznicii de culoare, dar și Dumneavoastră”. De aici și exclamația: „Ce despre istoria Revoluției franceze. În sfârșit, mortale pot fi anumite lucruri”. La fel ca în femeia poate admira analizele lui pertinente și cunoscuta nuvelă a lui Mircea Eliade O fotogra- extraordinarele cunoștințe de limba germană. fie veche de 14 ani, imaginea este cea care Comentează mai multe tablouri, un portret al lui declanșează apariția sentimentelor. Mai exact, Liszt tânăr și frumos amintindu-i de Walter, ochii. Filosoful aflat la senectute are curajul să prietenul pe care l-a lăsat la Köln. Acest lucru îi vorbească despre înclinația perversă pe care i-o relevă faptul că, în timp ce la Paris se afla la stârnește trupul femeii, pervers fiind sinonim cu muzeu în compania unui septuagenar, acasă își arzător. Scriitorul știe că stările interzise cer juca viitorul. Vizita la muzeu este urmată de o expresii ne-naturale. Mai mult, se gândește la cină la locuința lui Cioran, prilej de a descrie faptul că, dacă Friedgard ar fi fost mai celebra mansardă din Rue de lˈOdéon: „Curi- binevoitoare, acum ar fi mai puțin obsedat. oasă și conștientă că trăiesc un moment istoric, Septuagenarului îndrăgostit îi este frică de urc în urma lui Cioran cele 95 sau mai multe decepțiile viitoare și de gelozia teribilă care trepte până sus într-o mansardă minusculă (cu începe să pună stăpânire pe el. Conștiința toaleta pe casa scării, de folosință comună); pe faptului că femeia de care se simte atras în mod ușa de la intrare stă scris cu pixul pe un bilețel irezistibil are un prieten cu care trăiește este mai numai numele de familie al prietenei lui: Boué. mult decât ceea ce poate suporta. Recunoaște că, În vestibul aproape că trebuie să te apleci, de pentru a se sustrage acestui chin, trebuie să își asemenea pe coridorul ce duce la bucătărie. depășească obsesiile și să se gândească altfel la Cioran este (ca și mai târziu, de fiecare dată din ea. Cioran afirmă că, de regulă, nu are înclinații nou) îngrijorat ca nu cumva să mă lovesc cu senzuale față de femeile cu care se simte înrudit capul de tavan sau de tocul ușilor sau să mă din punct de vedere spiritual. Cu acestea preferă împiedic de prag. Până și bucătăria are formatul – asemenea personajelor lui Camil Petrescu – să unui dulap și e utilată cu două ochiuri de aragaz discute filosofie în pat. Bucuria întâlnirii cu și o chiuvetă”. frumoasa nemțoaică i se pare a fi un test și chiar Serile petrecute în compania magistrului o lovitură de trăsnet. Ar vrea să își încheie îi apropie semnificativ pe cei doi, care ajung să observațiile cu un aforism ironic, dar nu se vorbească foarte intim, ca doi prieteni. Femeia simte în stare. După cum se poate constata, își amintește de duioșia lui, iar sărutul senzual simpla prietenie intelectuală nu îl mulțumește pe primit pe urechea dreaptă o tulbură. În ziua bătrânul moralist. În plus, explică faptul că a plecării o sună foarte devreme, dar nu își mai renunțat de mult la prenumele său, folosind doar aduce aminte despre ce au vorbit. Consideră că numele de familie. Femeia remarcă maniera primul mesaj pe care l-a primit de la Cioran copleșitor de simplă și totuși atât de viril egoistă după întoarcerea ei acasă este cel mai de preț a confesiunii bărbatului. O sună la telefon dimi- bun pe care îl posedă, a cărui pierdere ar însem- neața la ora nouă, dar închide imediat atunci na și uitarea unei importante și necunoscute când are surpriza neplăcută să constate că ea nu părți din calitățile lui omenești. Chiar dacă, ulte- este singură. Friedgard Thoma este puternic rior, nu ar mai fi scris nimic, scrisoarea aceasta mișcată de scrisoarea filosofului îndrăgostit, ar fi în măsură să îl facă viu în memoria ei. Într- simțind nevoia să o citească iar și iar. Puternicul adevăr, epistola redactată de către Cioran în efect erotic îl simte și peste ani, când duminica de Paști (19.04.1981) exprimă întregul dactilografiază textul în vederea publicării lui. tumult sentimental al bărbatului îndrăgostit. Ca Deși Cioran nu mai este, îl are lângă ea întreg și cum s-ar găsi în fața unui preot, filosoful prin intermediul forței de evocare a scrisorii. simte nevoia să își mărturisească păcatele. Nu Este epistola ce marchează schimbarea relației poate dormi și se gândește la ceea ce s-ar fi dintre cei doi, scrisorile fiind dublate de lungi și putut întâmpla între ei dacă ea nu s-ar fi frecvente convorbiri telefonice ce țineau ore în împotrivit. Rememorează scenele intime și șir. Aproape de fiecare dată, Cioran își aborda simte nevoia să se scoale pentru a nu-și pierde iubita cu formula „Domnul să te salute” (Grüss mințile. Își recunoaște dependența senzuală de Gott!). De multe ori, cele discutate la telefon tânăra profesoară, de unde și afirmația: „aș vrea sunt reluate și nuanțate în interiorul schimbului să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta epistolar.

Mişcarea literară ♦ 93 Femeia îndrăgostită răspunde în data de dă și o definiție a scrisorii, care este considerată 25.04.1981 la scrisoarea care a marcat-o pe un „document”, „o lacrimă împietrită”. Familia- viață. Recunoaște faptul că, de când a citit ritatea dintre îndrăgostiți crește în mod treptat, destăinuirea filosofului, nu mai poate lucra. Nu astfel încât septuagenarul celebru este numit a fost pregătită să primească un asemenea „Dragă Cioran”. Femeia vorbește de nenumă- mesaj, deci tulburarea ei este firească. Îl roagă ratele experiențe pe care au trebuit să le trăiască pe Cioran să o considere un om care îl iubește, până au ajuns unul la celălalt. Ori de câte ori dar care are nevoie de mai mult timp ca să poată sună, Cioran o smulge din banalitatea cotidiană, trece peste anumite bariere. În definitiv, s-au dar acest lucru nu se întâmplă, de regulă, atunci întâlnit doar de câteva ori, insuficient pentru o când și ea vrea să îi spună ceva. În plus, există relație serioasă. Mărturisește că este complet un serios decalaj temporal până când el îi bulversată și aleargă să își ducă scrisoarea la primește gândurile. Spre deosebire de alți poștă. Semnificativă se dovedește și formula de oameni care se întâlnesc întâmplător, ei s-au adresare, Friedgard Thoma începându-și scri- întâlnit în mod conștient. Mărturisește că ar fi în soarea cu apelativul: „Dragule”. Deși apropierea stare să călătorească șase ore cu trenul ca să îi dintre epistolieri crește, cei doi continuă să nu se strecoare scrisoarea pe sub ușă deoarece, altfel, tutuiască și să utilizeze o serie de formule proto- ea riscă să își piardă actualitatea, deoarece ziua colare. În final, semnează: „a Dumneavoastră următoare va vedea altfel lucrurile. Epistoliera Friedgard”. atrage atenția asupra uneia din trăsăturile Cu toate că, aparent, își asumă postura esențiale ale scrisorii: efemeritatea, ancorarea în unui om lipsit de complexe, sinceritatea femeii prezent. nu este totală. Aceasta deoarece, pe lângă Între 8 și 10 mai 1981, după numeroase scrisorile pe care le face publice, există și altele târguieli la telefon, filosoful o vizitează la Köln. care sunt cenzurate, dovedindu-se mult prea Cioran recunoaște că a fost prima lui călătorie intime pentru a fi tipărite. Locul lor este marcat mai lungă după ani de zile. Femeia dornică de în text, specificându-se data redactării. De reclamă nu este sinceră până la capăt nici acum. exemplu, scrisoarea lui Cioran din 29 aprilie Nu dezvăluie detaliile vizitei, mulțumindu-se să 1981 o continuă pe cea scrisă cu o zi înainte, dar noteze că poetul insomniei a dormit foarte bine la care cititorul nu are acces. În felul acesta, în apartamentul ei. Pe de o parte, nu putea să nu unele lucruri îi scapă. În încheierea meditațiilor recunoască faptul că Cioran a stat la ea, suge- sale, filosoful vorbește despre experiențele neîn- rând intimitatea la care au ajuns. Pe de altă chipuite pe care le-a trăit fratele lui în România parte, pentru a salva aparențele, refuză detaliile ultimilor 40 de ani. Totul i-a fost povestit fără picante. Dar și Cioran trebuie să salveze aparen- amărăciune, fără ură, fără răzbunare, ceea ce țele în fața Simonei Boué, astfel că pretextul vorbește despre înțelepciunea unui popor de călătoriei este oferit de un șir de interviuri și de sclavi. Cu toate acestea, dacă ar fi știut ceea ce conferințe organizate la Baden-Baden și la Lau- îl așteaptă, ar fi ales sinuciderea, adică soluția sanne. Filosoful își exprimă admirația pentru proclamată de fratele lui din Occident. limba germană și se gândește să se stabilească o În răspunsul ei din 28 aprilie, Friedgard jumătate de an la Köln, pentru a-și elabora Thoma își numește interlocutorul „Dragul meu opera. prieten neajuns!” Apoi vorbește despre posibi- La 10 mai îi scrie din Baden-Baden. Înde- litatea întâlnirii lor la Köln, unde Ionescu este părtarea de Köln și implicit de ființa iubită i se prezent cu o expoziție de pictură. Recunoaște că pare o veritabilă alungare din paradis. Deși s-a despărțit de prietenul ei, despărțire provocată celebrul oraș balnear este frumos, spune că nu de apariția filosofului, și că există în ea o se poate gândi decât la ea. Departe de ființa neliniște profundă, un dor care ar fi mai ușor de iubită, se consideră un veritabil lepros. După ani suportat dacă și el ar fi acolo. În acest context, îndelungați, simte din nou impulsul de a se telefonul este instrumentul magic care poate refugia în alcool și se întreabă cum de a ajuns face suportabilă depărtarea, îmblânzind catas- un om blazat precum el într-o atitudine atât de trofa naturală de care sunt loviți cei doi. puțin sceptică. Îi mulțumește pentru cele două În finalul confesiunilor sale din zile inegalabile petrecute alături de ea și 3.05.1981, Friedgard Thoma, în mod indirect, recunoaște faptul că nu poate aștepta mai mult

94 ♦ Mişcarea literară de la această lume aparentă. Și cum dialogul asigură că, de acum încolo, nu mai trebuie să îi dintre cei doi ia o turnură tot mai personală, fie frică de apropierea lui. Cioran îi indică o adresă la care îi poate trimite Din păcate, la acest moment al poveștii de corespondența necenzurată, pentru a o feri de dragoste, locul epistolierului este preluat de ochii vigilenți ai Simonei Boué. către povestitor. Acesta rezumă evenimentele, Scrisoarea trimisă peste două zile din vorbește succint despre convorbirile lor tele- Lausanne este scrisoarea unui bărbat îndrăgostit, fonice și despre schimbul lor epistolar. Cenzura care suferă teribil deoarece este departe de femeii intervine din nou. Friedgard vrea să se iubita lui. Se plimbă pe malul lacului și plânge știe de relația ei cu Cioran deoarece acest lucru din greu, demonstrând faptul că dragostea nu îi poate împrumuta ceva din celebritatea are vârstă și nici nu este apanajul exclusiv al gânditorului, dar nu dezvăluie totul. Drept unei anumite vârste. Nu înțelege ce mai caută pe consecință, unele epistole sunt rezumate, în timp lumea aceasta în care fericirea îl face și mai ce altele pur și simplu lipsesc. În formulări nefericit decât nefericirea. Recunoaște faptul că ambigue, femeia vorbește despre diferența de Friedgard a devenit atât de importantă pentru el vârstă dintre ei și mărturisește că nu îl poate iubi încât se întreabă cum se va sfârși întâlnirea lor. așa cum o iubește el. Cu toate acestea, nu Reiterând povestea cuplului originar, recunoaște încetează să își exprime sentimentele față de că ar dori să evadeze în compania ei pe o insulă maestru. pustie și să plângă toată ziua. Nu și-a imaginat La 26 mai, Friedgard primește o carte că va suferi atât de mult din cauza iubirii și poștală enigmatică, în măsură să sugereze drama afirmă faptul c ă fotografia ei a avut un efect îndrăgostitului ajuns la senectute: „Am încercat terapeutic, insuflându-i un fel de frică seducă- – prin toate mijloacele – să Vă uit. Dar, vai, nu toare. Apoi, când ea a venit la Paris și a vorbit mi-a reușit”. Pentru cei doi îndrăgostiți despăr- despre prietenul ei, a suferit prima înfrângere. țiți de convențiile sociale, iubirea reprezintă, în Tot ceea ce îl ține departe de ea echivalează cu mod simultan, atât o binecuvântare, cât și un o stare asemănătoare exilului. În ciuda suferin- blestem. La 30 mai, filosoful divulgă faptul că, țelor îndurate, are tăria să mărturisească faptul de patruzeci de ani, în momentele de cumpănă că apariția ei reprezintă o necesitate nesperată. ale existenței sale, citește poezia lui Shelley, Semnificativă se dovedește și scrisoarea chiar dacă aceasta poate să pară demodată. trimisă de către Friedgard în data de 14 mai. Afirmă că este un romantic întârziat, care trebu- Aceasta răspunde la epistola „copleșitoare” ie privit cu îngăduință. În plus, norocul de a fi expediată de Cioran din Lausanne. Scrie că și cinic l-a părăsit de când a cunoscut-o pe tânăra pentru ea a fost o lovitură să afle că filosoful femeie-fatală. Filosoful bolnav de iubire își trăiește într-o relație atât de strânsă și crede că exprimă sentimentele prin recursul la citatele tovarășa lui de viață e cu ochii pe ei. Pe de altă livrești. parte, trebuie să ascundă totul și de prietenul ei, Deși i se adresează cu apelativul „Dragul Walter. Se reîntoarce la cele două zile petrecute meu Cioran”, simțim că lucrurile nu mai sunt la împreună, când a fost surprinsă de exaltarea fel. Alungarea din paradis a avut loc, iar reve- maestrului. Are impresia că afecțiunea lui nirea nu mai este posibilă. Iubita mărturisește că arzătoare a transformat-o într-un obiect, în timp are obiceiul să își ascundă nevoia de a spune ce ea aspiră la o legătură de ordin spiritual. Are ceva prin citate răsunătoare. Apoi se gândește la nevoie de afecțiunea lui Cioran, se simte foarte ceea ce îi ține împreună și totul i se pare apropiată de acesta citind și scriind, dar o enigmatic. Nu recurge la analize, deși analiza e blochează prezența lui fizică. o terapie sau o depășire a lipsei de explicații. Relația dintre maestru și discipol începe Pornind de la convorbirile lor telefonice care nu să ia o nouă turnură începând cu scrisoarea lui pot fi sincere de față cu iscoditoarea Simone, Cioran din 16 mai 1981. Filosoful simte că între definește relația lor drept o relație fals ă, care se ei s-a rupt ceva pentru totdeauna. Promite să ascunde în spatele cuvintelor, născută din rămână prieteni, dar conștientizează faptul că frustrări și plictiseală. vraja inițială dintre ei s-a destrămat. În plus, o

Mişcarea literară ♦ 95 Cei doi se întâlnesc pentru a treia oară la motiv pentru care o și prezintă Simonei drept Paris, în data de 17 iunie 1981. În prealabil, „femeia care scrie despre Cioran”. Friedgard Cioran îi trimite o carte poștală nedatată, în care nutrește convingerea că el s-ar bucura foarte își exprimă bucuria că o poate revedea și în care mult că proiectul se împlinește acum, dar promite să fie un gentleman. În schimb, prin regretă că lucrarea vede lumina tiparului abia farmecele de care ea dispune, ar trebui să îl după trecerea în neființă a celor doi tovarăși de vindece de toți gărgăunii lui sinucigași. Și de viață. Afirmația rămâne, însă, dubitativă, această dată, evenimentele sunt relatate, deoarece e greu de crezut că Simonei i-ar fi povestirea întregind informațiile din scrisori. plăcut o carte în care se vorbește despre relația Este cazată la hotelul „Bresil”, unde a locuit tovarășului ei de viață cu o altă femeie. În Sigmund Freud în secolul trecut. Nu o întâlnește grădina Luxemburg, Cioran îi propune să îi nici de această dată pe Simone, tovarășa de viață administreze mai târziu moștenirea literară, dar a lui Cioran, deoarece aceasta pleca adesea la ea refuză sub pretextul cunoștințelor sale St. Gilles Croix de Vie, orășelul ei natal de pe insuficiente de limbă franceză. Se bucură, însă, malul Atlanticului. Aici își va găsi sfârșitul la că, prin această carte, poate să transmită ceva doi ani după moartea lui Cioran, înecându-se în rămas de pe urma lui. apele oceanului. Accident sau sinucidere? Iată o Confesiunea femeii îndrăgostite nu intră întrebare firească. Jucându-se cu cuvintele, și în tainele de alcov. Nu întâmplător, scrisorile Friedgard remarcă apropierea dintre Boué, cele mai îndrăznețe sunt cenzurate. Cu toate numele de familie al Simonei, și „bouée”, care acestea, toate detaliile ce țin de un mare înseamnă „noroi”. De asemenea, locul în care își gânditor pot să intereseze. Un subiect captivant găsește sfârșitul femeia se numește Croix de vizează celebra lenevie a moralistului. Acesta a Vie, în traducere, Crucea Vieții. ocolit orice serviciu și nu și-a finalizat nici Rememorând evenimentele, epistoliera studiile doctorale, pentru care, în tinerețe, a demonstrează faptul că păstrează cu sfințenie beneficiat de o bursă. A preferat toată viața să obiectele ce amintesc de iubirea de odinioară, fie un „Jules”, adică un întreținut, lăsându-se inclusiv tichetul de metrou cu care a călătorit, „hrănit” de Simone. În loc să îi provoace crize salvat și el în interiorul teancului de scrisori. de conștiință, această idee îl entuziasmează Sărbătoresc ziua ei de naștere la „Procope”, nespus. Friedgard se întoarce la Köln în data de unde Cioran îi scrie pe un șervețel cuvintele 21 iunie, iar despărțirea se dovedește zgudu- memorabile din Colette ce aveau să se trans- itoare, plină de lacrimi. În aceeași zi, Cioran îi forme în motto-ul cărții. Descrie întâlnirile lor, scrie o scrisoare, pe care ea o primește în data gelozia lui Cioran considerată un fel de de 24.06.1981. Este vorba de o epistolă care vampirism balcanic și prezintă plimbările lor vorbește de importanța tinerei femei în viața într-un Paris pe care filosoful îl cunoaște foarte bătrânului filosof. Recunoaște că prezența ei i-a bine. Adevăratul lui cartier general era, de mai schimbat viața, învățându-l să râdă. Nu ar fi bine de 40 de ani, Jardin du Luxembourg. bănuit că, într-un asemenea moment al existen- Friedgard vorbește tot acum și de faptul că a ței sale, cineva ar fi putut să joace un astfel de îngrijit ediția germană a volumului Despre rol. Credea că singura lui tovarășă de viață este neajunsul de a te fi născut. Cititorul se întreabă oboseala. Se consideră un om vulnerabil și dacă Nora Iuga vrea să fie o bună traducătoare afirmă că nimeni nu îl poate răni atât de ușor din germană sau chiar nu cunoaște versiunile precum ea. Găsește o adevărată voluptate în impuse în limba română din cărțile lui Cioran, amintiri și începe să creadă în progres din cauza traduse din limba franceză în care au și fost telefonului care le facilitează dialogul. Recu- redactate, nu din germană. Din păcate, în mod noaște că ochii ei au făcut din el un fanatic. frecvent, titlurile propuse de către traducătoare Mărturisește, apoi, că nu ar judeca niciodată un diferă (mai mult sau mai puțin) de variantele scriitor după ideile lui politice și, în acest sens, intrate la noi în conștiința publică. îl dă drept exemplu pe Chateaubriand. Opiniile Profesoara vorbește de faptul că filosoful lui Cioran se dovedesc ferme: „Ultrapolitizarea era convins că, într-o zi, ea îi va dedica o carte, spiritelor e o catastrofă fără egal. Mai bine

96 ♦ Mişcarea literară diletantism decât ideologie, mai bine să nu dar adaugă că este vorba de o soră pentru care depinzi de nimic”. simte o înclinație incestuoasă. Prin 25.06.1981, Friedgard redactează un Pe Simone o cunoaște în timpul vacanței text despre „chilia” lui Cioran, în care a aruncat la reședința de vară Soglio din Bergell. Cioran o privire curioasă la ultima ei descindere la este invitat de către editorul lui, în timp ce ea Paris. Studiu pentru Cioran reușește să trezească este însoțită de o suită numeroasă, alcătuită din: interesul Simonei. Peste patru ani, el va fi Günter Schulte, fostul ei soț, fiul lor Leontin, publicat pe ultima pagină a volumului de fetița lui Günter dintr-o altă legătură, prietenul interviuri realizat de Cioran cu Gerd Bergfleth. ei, Walter, și fiul acestuia, Florian. Și de această Urmează alte două scrisori cenzurate, care fac dată, schimbul epistolar se transformă în roman ca cititorul să nu aibă, totuși, acces la intimitatea sentimental. Friedgard descrie întâlnirea ei cu celor doi. Este reprodus, însă, textul de pe o Simone, tovarășa de viață a lui Cioran, întâlnire carte poștală din 29 iunie, în care Cioran decisivă în privința relației lor. Mai târziu, vorbește despre emoția pe care o resimte atunci filosoful avea să mărturisească faptul că, când sună telefonul, al cărui țârâit îl poate începând cu prietenia ei pentru Simone, totul se arunca într-o stare de fericire totală. Pentru a sfârșise. Într-adevăr, scrisorile devin mult mai clarifica lucrurile, Friedgard menționează faptul rare, iar Friedgard le scrie la amândoi. Merită să că atunci când nu era singur acasă, Cioran o reținem portretul pe care îl face profesoara de suna de la un telefon public cu vedere spre filosofie rivalei sale, portret în care – în mod grădina Luxemburg. Urmează alte trei scrisori paradoxal – nu există nicio urmă de invidie sau cenzurate, iar atitudinea autoarei începe să de răutate feminină: „Începuse bine. Acum o devină agasantă. priveam pe Simone după ce ne-am îmbrățișat cu În data de 17 iulie 1981, Cioran vorbește toți: o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, despre metamorfoza pe care a trăit-o începând la vreo șaizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui cu prima ei călătorie la Paris. În ciuda foarte calzi”. numeroaselor argumente sarcastice din cărți, Asistă la discuțiile lui Cioran cu editorul omul triumfă asupra filosofului. De aici lui și constată cu surprindere faptul că, în ciuda afirmațiile: „De când mă știu am încercat să mă principiilor sale, filosoful pune un accent eliberez de «Creatură». Starea de a fi singur era deosebit pe problemele financiare. După scurta religia mea. Și, într-adevăr, eu m-am simțit ședere la Soglio, cei doi se reîntâlnesc la întotdeauna singur – firește, cu unele excepții: Dieppe, unde Friedgard face tot posibilul ca să cea mai ciudată e cea de acum”. Gânditorul demonstreze că nu a intrat în viața lui Cioran ca mărturisește faptul că, pentru el, ființa iubită a să le tulbure existența. Cu atât mai mult cu cât devenit centrul existenței sale: „Ați devenit Simone era o femeie superbă, cu care filosoful centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în se putea mândri. „Ceva s-a spart” spune Cioran nimic, cea mai mare fericire și nefericire după această vacanță de vară. Vraja, iluziile se întâlnită vreodată. Sau? Când rostiți acest destramă și nimic nu mai rămâne la fel. Acest cuvințel, dacă aș fi mort, aș învia pe loc”. sentiment este exprimat și în succinta scrisoare a Moralistul consideră că ceea ce i se întâmplă filosofului, care afirmă că, deși a iubit viața în este o pedeapsă pentru faptul că, ani la rând, a mod pătimaș, a găsit-o, totuși, lipsită de sens. vorbit cu sarcasm despre lucruri grave precum Iar acum, în absența ființei iubite, i se pare iubirea. Acceptă, însă, pedeapsa cu bucurie și complet lipsită de sens. recunoaște că, după ce a zăcut inert timp de mai După ani de recluziune, Cioran își reia mulți ani, în viața lui au intrat muzica și poezia. călătoriile, atât în Franța, cât și în străinătate. Nu Toate acestea datorită femeii iubite. Cei doi uită, însă, să îi trimită scurte scrisori celei pe meditează asupra semnificațiilor cuvântului care o numește fie „zeiță periculoasă”, fie „dor”, pentru ca pe urmă – repetând mitul Perse- „vrăjitoare”. Abia scrisoarea din 6 octombrie fonei – femeia să îi propună să stea jumătate de 1981 devine mai consistentă, deși formulele de an la Köln, jumătate de an la Paris. Cioran vede adresare („Către Friedgard”) și de încheiere în Friedgard un suflet înfrățit (une âme-soeur), (E.M.C.) arată o distanțare certă petrecută între

Mişcarea literară ♦ 97 cei doi. Filosoful își exprimă regretul că nu a între două ființe, deoarece ea este de esență așternut pe hârtie, în fiecare ceas, ceea ce ea divină, fiind superioară vieții și morții. Iar reprezintă pentru el. Este vorba de cele mai reîntoarcerea la muzică i se datorează ei. contradictorii impresii, care traduc frica teribilă Afecțiunea nu dispare, deși cei doi încep de a o pierde. Apariția ei l-a vindecat de plicti- să își scrie tot mai rar. Friedgard îl vizitează, în seală, astfel încât îi este recunoscătoare pentru compania lui Walter, în vacanța de Paște a toate bucuriile pe care le-a adus în viața lui. anului 1982 și este impresionată de ochii lui Septuagenarul îndrăgostit trăiește o anxietate obosiți, umezi și triști, semn c ă, datorită pasiu- continuă legată de nestatornicia femeii care nii, suferința din aforismele filosofului a trecut trăiește alături de un prieten, iar cuvintele sale în viață. se dovedesc emblematice privind sentimentele În data de 20 iunie 1982, Cioran scrie că a sale: „Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât avut un asemenea acces de disperare încât a binecuvântarea de unul singur. Sunteți bleste- trebuit să se întindă pe pat. A vrut să o sune, dar mul meu indispensabil”. Friedgard este pentru nu era singur și presupunea că și ea se găsea în Cioran o adevărată „catastrofă” deoarece, ase- compania prietenului ei. Gânditorul vorbește menea unei zeițe din Olimp, este „capricioasă, apoi de „cursul subteran al evenimentelor”. nestatornică, împărțind după bunul plac Acestea continuă să trăiască în secret chiar și blestemul cu binecuvântarea”. În schimb, pentru atunci când te crezi eliberat de ele, înaintând iubita nestatornică, filosoful reprezintă o aproape independent de noi. Voiajor neobosit, întruchipare a continuității, un important punct dă în „patima turismului”. Pleacă în Elveția, dar de sprijin. Chiar dacă datorită diferenței de nu știe dacă va vărsa sau nu lacrimi. Este sigur, vârstă pot să îi placă și alț i bărbați, acest lucru însă, că se va gândi la ziua ei de naștere. În nu impietează asupra afecțiunii ei indestruc- continuare, Friedgard este văzută în dualitatea ei tibile, asemănătoare cu dragostea de patrie. de înger și demon, de binecuvântare și blestem. Profesoara recunoaște că nimic nu ar putea să se Următoarea scrisoare vine după o tăcere compare cu ceea ce îi oferă septuagenarul îndră- de aproape un an, la 23 iulie 1983. Formula de gostit. Mișcat de cuvintele iubitei, bătrânul adresare se dovedește mult mai distantă și mai filosof îi spune, la telefon, câteva cuvinte protocolară decât în scrisorile precedente: memorabile: „Pentru mine sunteți cea mai „Chère Madame Thoma”. Este ciudat faptul că, profundă realitate”. Îi cere să rostească ceva în dup ă atâta timp, filosoful nu o numește pe limba română, dar filosoful îi răspunde că a numele ei mic, ci pe cel de familie. Pretextul renunțat de mult la ea. Cu toate acestea, își înce- scrisorii este oferit de apariția, în Neue Züricher pe următoarea scrisoare cu apelativul românesc Zeitung, a unui articol însoțit de o poză făcută „dragă”. Apoi recunoaște faptul că scrisorile ei de către ea, în vara anului 1981, în grădina sunt un drog de care nu se poate lipsi. Luxemburg. Cioran afirmă că iubește limba Cioran primește o invitație de la Centrul germană și îi place sonoritatea ei. Dacă nu ar fi European Cultural și Lingvistic din Köln, unde prea bătrân, ar fi chiar ispitit să scrie în acest sunt citite și comentate mai multe din aforismele idiom. sale reprezentative. După recepția care are loc la Odată cu trecerea timpului, după 1982, casa ei, Friedgard îl anunță, fără drept de refuz, Friedgard Thoma începe să rezume tot mai mult că, în ceea ce o privește, relația dintre ei nu evenimentele. Îl vizitează pe filosof de mai poate să fie una trupească. Cioran rămâne multe ori, dar cei doi își scriu foarte rar. De la contrariat, deoarece credea că are de-a face cu o scrisorile săptămânale, se ajunge la o ritmicitate femeie lipsită de prejudecăți. A trăit cu impresia de o scrisoare pe an. Cioran se plânge că începe că reprezintă pentru ea mai mult decât ceilalți să fie asaltat de vizitatori, în timp ce majoritatea bărbați și că între ei totul este posibil. Drept oamenilor de vârsta lui trăiesc singuri și părăsiți. consecință, autorul aforismelor mărturisește Deși în interviurile sale pune accent pe traiul lui îndurerat că pasiunea este perisabilă, se degra- solitar și cele mai multe invitații le onora singur, dează, ca tot ceea ce participă la viață. Doar Cioran și-a dus existența mereu – în ciuda apa- muzica poate crea o complicitate indestructibilă rențelor – într-o relație de cuplu. Iar Friedgard

98 ♦ Mişcarea literară nu pregetă să îi laude partenera de viață șarman- de an, urmează un tratament chinuitor. În loc să tă și inteligentă, foarte citită și cu mult umor. îi propună ca soluție a ieșirii din impas sinu- Doar în ultimii ani ai vieții a început și Simone ciderea, Cioran o încurajează. Îi spune că merită să participe la evenimentele sociale, când să trăiești, „fie și numai pentru decepțiile pline filosoful își savura gloria târzie, obținută cu de surpriză pe care le întâlnești la tot pasul”. dificultate. În mod paradoxal, odată cu trecerea Filosoful începe să aibă neplăceri cu ochii, anilor și cu răcirea sentimentelor, asistăm la o motiv pentru care este operat de cataractă. Își schimbare a relației dintre cei doi îndrăgostiți. anunță prietena că prima lui carte scrisă în limba Puternica legătură senzuală de odinioară devine română tocmai a apărut în versiune germană, tot mai mult una paternă. dar nu i-o trimite deoarece „ar putea să deprime La 18 august 1987, Cioran își anunță prie- și un elefant”. tena că a ajuns un fotograf celebru, notorietatea Friedgard își vizitează din nou maestrul în fiind conferită de portretele pe care i le-a octombrie 1990, împreună cu un grup de prie- dedicat maestrului. În continuare, filosoful afir- teni, motiv de a relua plimbările mână în mână mă că nu își mai face niciun plan și nu va mai prin grădina Luxemburg. Face o poză împreună scrie niciun rând. Este de părere că cele cu filosoful, dar simte că de-acum este vorba de cincisprezece cărți – tot atâtea cadavre – ajung. despărțire. La 3 decembrie 1990, după operația În schimb, presupune că ea duce, în continuare, de cataractă, Cioran îi vorbește de faptul că este o existență aventuroasă, fapt pentru care o umilitor să fii bolnav și că întreaga existență invidiază. este înjositoare. Se gândește, însă, cu plăcere la La un moment dat, Friedgard însăși este farmecul irezistibil al muzei sale. surprinsă de turnura pe care a luat-o schimbul La 19 octombrie 1992, cei doi pleacă la lor epistolar. Explică absența epistolelor prin plimbare, prilej cu care Cioran vrea să își arate faptul că nu și-a mai copiat scrisorile și găsește locul de veci din cimitirul Montparnasse. Ima- tot mai puține însemnări în jurnal. Concluzia ginea filosofului căutându-și propriul mormânt tristă la care ajunge sună în felul următor: „Așa este copleșitoare. se stinge viața”. Pe de altă parte, din confesi- În ultima perioadă a existenței sale, unile femeii aflăm că ea ține și un jurnal intim gânditorul măcinat de boală scrie laconic câteva în măsură să salveze evenimentele de uitare. cuvinte în continuarea scrisorilor semnate de Acestuia i se adaugă numeroasele fotografii către Simone. Friedgard Thoma descrie boala și dedicate filosofului, tot atâtea mărturii despre un agonia lui Cioran. Îi reproșează că nu a fost în timp revolut. stare să se sinucidă, părăsind astfel în mod demn În data de 15 iunie 1988, Cioran îi mulțu- scena, fără umilințele teribile provocate de mește pentru fotografiile în care arată mult mai maladie. sănătos decât în realitate. Recunoaște că ceva Cartea tipărită de către Friedgard Thoma s-a frânt în el, dar nu știe exact ce anume. Se surprinde un episod pasional din existența tom- gândește că totul e din cauza vârstei și mărtu- natică a filosofului. Spre deosebire de numeroa- rise ște că a privit întotdeauna bătrânețea ca pe o sele studii docte dedicate operei lui Cioran, rușine. scrisorile și confesiunile ne ajută să pătrundem Filosoful revine la 20 august. Descoperă în intimitatea omului. Un om care poate să fie că are 77 de ani și este de părere că numărul fericit, în ciuda ideilor pesimiste ale filosofului. anilor săi este excesiv de mare. Drept conse- Din păcate, Pentru nimic în lume. O iubire a lui cință, se consideră un ins terminat. Citește mult Cioran rămâne o carte trunchiată. Autoarea vrea în continuare, dar nu mai scrie nimic. Ceva s-a să prezinte lumii întregi iubirea ei pentru Emil rupt în forul său intim după ce o stranie obo- Cioran, dar excesul de sinceritate o sperie, mo- seală a pus stăpânire pe el. Din fericire, scep- tiv pentru care se oprește la jumătatea drumului, ticul iremediabil nu a uitat să râdă. cenzurându-și atât propriile sentimente, cât și Dar ceva se rupe și în Friedgard. Se scrisorile maestrului, publicate doar parțial. descoperă că are cancer și, timp de o jumătate

Mişcarea literară ♦ 99

Spre o certitudine „odihnitoare” prin Subiectivisme de epocă

Valentin MARICA

A venit îngerul – scria Nichita Stănescu istoria literaturii române, cu originale articu- – şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te laţii, în opinia lui Gheorghe Tomozei, susţi- veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până nând taina acelei speranţe umane care se acum n-ai inventat nimic! Cum să nu; am numeşte limba română, sunt o continuare inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o firească a „muncilor” poetice stănesciene. În este atât de subtilă, încât uneori se confundă publicistică „regăsim imaginea multiplicată cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică caleidoscopic a poetului unic”, eseistul şi scrierea cu tine însuţi.1 gazetarul (a publicat în Contemporanul, Scrierea cu sine însuşi va însemna şi Luceafărul, Argeş, Manuscriptum etc.) făcând scrierea cu ceilalţi. „Hemografia – scria „din proza sa un fluid confundabil cu Nichita Stănescu în Dintr-un abecedar poezia”.5 Aşadar, şi paginile de publicistică marţian – este abstractă şi practică totodată. ilustrează stănescianismul ca „veritabil feno- Te scrii pe tine pe dinlăuntrul sufletului tău men socio-cultural”, ca mod „de a vorbi şi de mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dina- a trăi „poetic”6, unul sincer şi autentic. Res- fară sufletele altora.” Astfel, prin Subiecti- pingând căutările sterile în textul literar, acel visme de epocă din antologia Respirări,2 „a căuta pentru a căuta”, Nichita Stănescu se Nichita Stănescu este autorul unui compendiu referă, nu o dată, la sinceritatea şi autenti- de artă. Prin cei numiţi „urmaşi de Văcăreşti”, citatea operei literare, constând în ocolirea vestindu-i, literatura, muzica, pictura, teatrul, locului comun, „a expresiei obosite, a repe- ca forme superioare de comunicare şi regăsire tării extenuante a unei metafore...”7. Descope- a existenţialului, poartă subtilitatea şi firescul rind autenticitatea operei literare, prin fondul „dulcelui stil clasic”, la care Nichita Stănescu său intelectual şi, în acelaşi timp, prin se întoarce mereu „ca la o certitudine odih- substanţa poetică ce-l individualizează ca nitoare după insuportabila tensiune la care se receptor al artei, Nichita Stănescu rămâne în expune în necunoscutul teritoriu pe care-l paginile de publicistică autorul unor surprin- prospectează inventându-l.”3 În acelaşi timp, zătoare similitudini culturale. În respirările subiectivismele de epocă, alături de alte pagini critice stănesciene, scrisul lui Zaharia Stancu de publicistică, cele din Cartea de recitire şi aminteşte de penelul lui Goya, o antologie a Amintiri din prezent, exprimă fascinaţia lui Gheorghe Tomozei, cu inspirată mânuire libertăţii interioare a poetului, oferind „un de „ansambluri poetice”, este asemuită cu exemplu de deschidere spre o întinsă arie de tehnicile sculpturilor arhaice şi lucrările lui experienţe (...), o permanentă interogaţie cu Fidias, romanul Alexandrei Târziu, Nu se privire la posibilitatea limbajului de a se poate preciza, e comparat cu un menuet de afirma ca forţă constructivă.”4 Cel atras de Mozart, poezia lui Ion Horea e ca scoarţele poemul Ghilgameş, de Cartea lui Iov şi de olteneşti care prin forţa culorii pot împodobi Odiseea, îi simte lui Ion Neculce ceea ce şi odaia şi altarul bisericii, timpul liric fiind ca George Călinescu numea sforţarea de con- porţelanul de Sèvre ş.a.m.d. strucţie poetică, usturătura cuvântului din Respirările critice sau subiectivismele povestirea domniei lui Dabija sau savoarea de epocă ale lui Nichita Stănescu se alimen- anecdoticii din O samă de cuvinte. Glosele la tează din „plasma limbii naţionale”8 şi marea

100 ♦ Mişcarea literară tradiţie venind din Mioriţa, ca matrice şi amplifică tiparul elogios din prima parte a spirituală. Vorbind despre Vasile Alecsandri, poemului eminescian Epigonii. De fapt, pen- născut „din cântecul ţării”, model al poeziei tru Nichita Stănescu, Eminescu, „sâmburele sociale sublime, cel care a creat prin pasteluri limbii” care „a făcut pat” din creierul său, este un stil în poezia românească şi a fixat în citire şi gândire neîntrerupte: „Nimic din ce „patria literelor” Mioriţa şi Hora Unirii, este bun în destinul unui scriitor supus acestei Nichita Stănescu numeşte Mioriţa „Iliada şi dulci limbi româneşti nu poate să nu Odiseea genetică a poporului român”. În De amintească de marele întemeietor al nobleţei ce Mioriţa şi de ce numai ea, balada este scrisului românesc, de Mihai Eminescu...”11. numită „rezumat” şi „nume lung purtat de o Nichita Stănescu reia, aşadar, tiparul nesfârşire”, loc de răstignire a Sinelui, aidoma metaforei critice din Epigonii, numele din scrierii cu tine însuţi.9 „Un nume lung purtat compendiul său de artă fiind sugestiv cuprinse de o nesfârşire” sunt cei care i-au dat limbii în propoziţii critice metaforice: Călinescu a expresivitate şi patriei slavă, Nichita Stănescu fost un obuz cu aripi de înger, Fănuş Neagu e citându-i, la modul generic, pe Eminescu, vorbitorul neîntrerupt în urzici şi crini, Eugen Sadoveanu, Rebreanu, Bacovia, Arghezi, Jebeleanu stă singur ca un iatagan înfipt Blaga, Labiş şi, în crochiuri critice, pe Ion într-o grindă, Eugen Simion e creator de Neculce, Alecsandri, George Călinescu, ramură cu umbră, versul lui Ion Horea dă Zaharia Stancu, Gheorghe Tomozei, Fănuş verdeaţă ierbii, Ion Drăgănoiu e gingaş, aido- Neagu, Ion Horea, Cezar Ivănescu, Ion Băieşu ma unui corn de melc. Aceste poeme critice ş.a.m.d., „urmaşi de Văcăreşti”. într-un vers timbrează ingenios, aproape ludic, Ceea ce numea Mihai Eminescu, în Epigonii, „zilele de aur a scripturelor româ- respirările în care sunt semnalate şi analizate ne”, prin cei cu spusa sfântă şi frumoasă, în opere importante ale literaturii române sau compendiu de artă stănescian îşi află geneza creaţii reverberante ale artei plastice, muzi- în testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu, cale, teatrale, întruchipând „tendinţa spre sensurile profunde ale operei marilor scriitori sublim a gândirii şi simţirii româneşti”. constând în „creşterea limbii româneşti ş-a În Închina-m-aş şi am cui, pentru Ni- patriei cinstire”. Nu există mare scriitor român chita Stănescu balada Toma Alimoş stârneşte, de după Ienăchiţă Văcărescu care să nu fi de fiecare dată, acelaşi sentiment magnific, aprofundat „cele două principii sublime”, unic şi indicibil, fixat definitiv, ca „dimen- reprezentând „luarea cunoştin ţei de sine”. siune verticală a specificului nostru naţional” Astfel, marii noştri scriitori, „cu toţii, fără şi ca „manifestare a antologicului”. Balada are nicio excepţie” fiind „urmaşi de Văcăreşti”, o forţă tutelară asupra sentimentelor, „obli- apără „valoarea de lege imuabilă” a testamen- gându-şi interpreţii, cititorii şi împrejurările în tului lui Ienăchiţă Văcărescu, care împreună care este reluată să adere la ea, mereu în cu Scrisoarea lui Neacşu sunt acte de luci- acelaşi fel”.12 ditate ale destinului literaturii române. Respirările critice devin colocvii de Respirările critice îmbracă, pe rând, idei. Inefabilul ca formă „prescurtată” a mitu- arderi de conştiinţă, etalând ordinea spirituală lui, perfecţiunea artei prin perfecţiunea „sco- pe care o poartă operele urmaşilor de Văcă- pului”, pulsul sentimentelor fundamentale, reşti, activând fondul esenţial al poporului dialogul dintre poezie şi realitate, „creşterea şi român şi profunzimile rostirii româneşti. Urmaşii de Văcăreşti sunt în opinie stănes- descreşterea timpului liric” sunt idei ilustrate ciană urmaşii esenţiali, cei care perpetuează prin poezia lui Gheorghe Tomozei, după cum, precepte morale, le re-creează energiile: „Nu în aprecierile operei lui Bacovia, Nichita pot să cred că acel spectacol al unei existenţe Stănescu dezvoltă ideea „misterului consec- unice trasă din esenţa unui popor nu se poate venţei” cu tine însuţi sau, cuprinzându-l pe întoarce în replicile sale, în urmaşii săi Zaharia Stancu în urare aniversară, detaliază esenţiali.”10 Subiectivismele de epocă preiau pe ideea prestanţei scriitorului. În Ion Băieşu

Mişcarea literară ♦ 101 sau adevărul ca minciună, comentând, subtil, exemplificări ale gândirii în noţiuni şi ale volumul Sufereau împreună, defineşte râsul – gândirii în imagini la care se referă în Câteva de fapt „măreţia râsului” – ca formă a elemente de estetică. Acurateţea şi cordiali- dragostei, ce înnobilează fiinţa sau o vindecă tatea lor, bucuria ce le însoţeşte, o anumită de traume, propunându-ne un punct de vedere religiozitate chiar, nu exclud, însă, exerciţiul original şi realist în receptarea dramaturgului: intelectual sever, permanent la fel – responsa- să nu ne grăbim să-l naştem pe Băieşu „cu de- bilitatea în receptarea artei. Comentând a sila” din Caragiale, cel care „ne-a rupt cu frumuseţea „meditativă” a poemului Piatra al dinţii starea de a fi caraghioşi”.13 Alte subiec- lui Constantin Abăluţă, conchide: „...eu nu fac tivisme de epocă prezintă ideea de viziune în altceva decât atrag îngrijorat atenţia asupra poezie, rolul fanteziei ca element declanşator lui, colegial şi admirativ, căci m-aş simţi în artă, inefabilul în poezie, tensiunea creată stânjenit de faptul că un adevărat poet cum e în nenumăratele ipostaze de comunicare Constantin Abăluţă ar putea fi trecut cu scriitor-cititor, definiţia poeziei prin ea însăşi, vederea de oamenii cinstiţi, când eu, om de unde „intitularea unui şir lung de culegeri cinstit, nu-l trec cu vederea”.16 A nu trece cu de versuri cu orgoliosul şi modestul totodată vederea litera vie a celor „scrişi în cărţi”, însemn: Poezii...”14. urmaşi de Văcăreşti, este, pe lângă festinul În respirările critice stănesciene, poli- „de a revedea taina comunicării”, provocarea crome, dezinvolte şi surprinzătoare, se întâl- cititorului. În Avant-sentimente la un volum de nesc culorile personificate ale lui Ţuculescu, versuri, semnalând cartea „bizuită” pe sub- spiritul atârnat de prapuri al lui Horia Bernea, stantive, O casetă cu şerpi, a lui Petre Stoica, conştiinţa care „fărâmă” limita trecătoare a notează, aproape ludic: „Nu citez, citiţi-l şi secundei, încremenind-o în memorie, în opera veţi vedea că am dreptate”. Alteori, respi- artistului Aurel Stroe, „prezenţă masivă şi rările critice se impun prin francheţea iradiantă”, privirea de sine, „din afară spre în- surprinzătoare şi instituirea unor concepte lăuntru”, din tablourile lui Sorin Dumitrescu, critice cu valoare de unicitate. O aniversare sentimentul istoriei din volumul Monede aduce în prim-plan icoana luciferică a lui daco-getice şi efigii romane al dr. Ion Eminescu ce devine în timp „un prototip, ca Donoiu.15 Generoase şi tandre, respirările să nu spun un prototimp (subl. n.), al frumu- critice alternează notaţia exactă, analiza pe seţii, al specificului naţional de nobleţe fizio- text, citatul sugestiv, comentariul elocvent cu gnomică”. Cu referire la Eminescu, într-un alt superlativul admirativ sau insertul incanta- text, O placă de marmură, respirările stănes- toriu. În atelierul maestrului Vasile Kazar, ciene alternează tonul molcom, de evocare, cu nebun după desen, ca Hokusai, Nichita Stă- cel încordat, citind în Piaţa Amzei cuvintele nescu are revelaţia artei ca proces continuu de înscrise pe o placă ce aminteşte că acolo a gândire, stare afectivă care naşte, ca o conclu- locuit Eminescu găzduit de Slavici. Placa i se zie, un haiku: „Linie-n zbor/ este pasărea/ pare lui Nichita Stănescu „neruşinată”, amin- linie-n zbor e privirea.” Alteori, poematicul tindu-i de scrisoarea doamnei Slavici trimisă precede comentariul strict, anticipându-i lui Maiorescu, cu cuvintele: „Luaţi-mi-l de pe punctul de rezistenţă. Înainte de a numi cap pe domnul Eminescu, căci a înnebunit de prapurii lui Horia Bernea ritualul „fără de tot!”17. ritual”, în Scrisoare de aer, configurează ase- Respirările critice stănesciene nu urmă- mănarea nori-prapuri: „Norii mi-apar adesea resc ierarhii, ci mai degrabă marcarea zonelor ca nişte prapuri, cu precădere seara, când se de sensibilitate „accesibile şi nouă, cititorilor rup, şi luna, dureros de rece şi de albă, ca o de poezie moderni.” În Subiectivisme de hernie a iernii, ne doare cu singurătate”. Nicio epocă, Nichita Stănescu e cititorul, desigur constrângere în respirările critice ale lui acel cititor obişnuit „cu interiorul poeziei”. Nichita Stănescu. Nici atunci când acestea par Lectura confraternă are graţie şi rigoare,

102 ♦ Mişcarea literară aproximare şi precizie, paradoxuri şi adevă- căderii eului în lume din 11 Elegii se încheie ruri: „A închide un autor într-o formulă e cu suprema invocaţie a matricei lumii din care treaba didactică a criticului de specialitate, dar provenim: «A te sprijini pe propria ta ţară/ e un aide-mémoire al cititorului de poezie. când, omule, eşti singur, când eşti bântuit de Stingheriţi, cu sentimentul aproximaţiei nece- neiubire»”.19 Chipuri, opere, vieţi, conştiinţe, sare, pentru a fixa totuşi în cuvinte ceea ce avataruri, revelaţii, pe care „foamea de ideal ţine atât de puţin de cuvinte (poezia), vom şi-a ridicat stemele”, subiectivismele de epocă încerca ideea aproximativă, care este posibilă transcriu veşnicirea sentimentului ţării în operei lui Eliot: Eliot este precursorul neiertătorul pantha rei: „...numai tu/ în mijloc «poeziei-eseu».”18 de vieţi stai, ţară/ pururea atunci şi-acu”. În Subiectivismele de epocă, acoperind zo- viziunea sentimentelor stănesciene, cel al ne sacre ale artei, sunt argumente ale sensu- patriei aparţine unei porniri autentice20, rilor profunde pe care sentimentul patriotic, alimentându-se din matricea eminesciană neconvenţional, le-a primit în viziunea stănes- „care ne însămânţează perpetuu talentul şi ne ciană. Şi aici – consemna Alexandru Conde- obligă de a fi datori celor care ne citesc, nu escu – ne dă o lecţie de iubire, oferindu-ne o numai în speranţa noastră de sublim, ci mai „etica magna”: „Nu întâmplător drama etică a ales în speranţa noastră de firesc”21.

Note:

1. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, ediţie – Ion Băieşu, sunt convins, ne-ar putea arăta o îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul nouă măreţie a râsului (...) Minciunile lui Ion autorului, Editura Cartea Românească, 1985, p. 5. Băieşu ne merg la inimă şi ne-o spală. 2. Nichita Stănescu, Respirări, Bucureşti, 1982, pp. 14. Ion Horea în Op. cit. în Note 2, p. 230. Vezi şi: 180-272. Poezia, în esenţa sa, nu poate fi definită, dar în 3. Vezi Op. cit. în Note 1, prefaţa editorului, aparenţă poate fi delimitată ca dimensiune Modernitatea esenţială, p. 8. existenţială (din unghiul receptorului) şi ca mod de 4. Ion Pop, Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile existenţă, din unghiul emiţătorului. poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, 15. Uite, ce albastru tragic, Calea Lactee, Scrisoare Colecţia Monografii, p. 261. de aer, Starea de spirit a locului, Un sentiment al 5. Gheorghe Tomozei, Însemnare finală la volumul istoriei în Op. cit. în Note 2, pp. 261-265, 266-269, Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, 271, 272. Bucureşti, 1985, p. 390. 16. Piatra în Op. cit. în Note 2, p. 251. Vezi şi p. 250: 6. Daniel Cristea-Enache, Epica magna. Eseu despre Comentariul la frumuseţea nobilă, meditativă şi poezia lui Nichita Stănescu, în Observatorul întristată a unor versuri ca acestea, pe care le-am cultural, nr. 661, 15 februarie 2013. transcris cu o mână de alt poet, pe care le-am 7. Op. cit. în Note 2, Marcel Mihalaş – Nume, pp. gustat cu ochi de o altă culoare, pe care le-am 245, 246. resimţit într-o altă inimă mai violentă şi mai 8. În Câteva elemente de estetică, Nichita Stănescu obosită totodată, comentariul acestor versuri nu detaliază despre cum se naşte cuvântul naţional. poate fi decât o adăugare unei stări de spirit Vezi Op. cit. în Note 2, p. 161. făcându-şi rugăciunea înainte de somn. 9. Op. cit. în Note 2, p. 182. Vezi şi: Neputând să se 17. O placă de marmură în Op. cit. în Note 2, p. 205. descopere pe sine însuşi, sinele îl visează pe însuşi 18. Un menhir de aer în Op. cit. în Note 2, pp. 257, şi stă de se răstigneşte pe crucea unui cuvânt. 258. 10. Vezi Gheorghe Tomozei, în Op. cit. în Note 2, p. 19. Alexandru Condeescu, Libertatea de a-ţi iubi 219. propria patrie, în Caietele Nichita Stănescu II, 11. Idem, Ibidem. Biblioteca de ţărână, editor Biblioteca Paul 12. Închina-m-aş şi am cui, în Op. cit. în Note 2, p. Iorgovici, Reşiţa, 1995, pp. 13, 14. 211. 20. Apud Alexandru Condeescu, Op. cit. 13. Op. cit. în Note 2, p. 237. Vezi şi: Încurajat, pe 21. Op. cit. în Note 2, p. 219. drept şi pe bunul-simţ triumfător al lumii noastre,

Mişcarea literară ♦ 103

Descoperirea întunericului

Zorin DIACONESCU

Întunericul nu este o simplă absență a pentru a asigura o participare mediatică luminii, este mai degrabă rodul elaborat al corespunzătoare. Au fost agresați şi câțiva celor care împiedică lumina să ajungă până la reporteri şi imediat spațiile acordate relatărilor noi. şi comentariilor au devenit mai mult decât Vasilescu se opri o clipă din discursul generoase. său, lăsând impresia că savurează cuvintele. Deznodământul s-a produs la urne, Poate că era cu adevărat încântat de discursul alegerile s-au desfășurat sub semnul voinței său, ipoteză plauzibilă dacă ținem cont de de lumină, iar izbânda celor care porniseră cotele răspândirii narcisismului în societate. lupta împotriva hoților de lumină a fost Publicul începu să recunoască piedicile covârșitoare. artificiale care îi împiedicau pe oameni să se Următoarele luni au trecut cu procese bucure de lumină. Înțelegerea dreptului răsunătoare, justiția îşi făcea din plin datoria universal la lumină pătrundea tot mai adânc în împotriva celor care privaseră cetățenii de conștientul colectiv împreună cu germenii dreptul lor la lumină, iar media transforma revoltei împotriva celor care încălcau acest fiecare etapă într-un meci între forțele binelui drept. Indivizi care treceau drept oameni cum- şi cele ale răului, cu detalii şi fast, cu decoruri secade, la locul lor, unii chiar simpatici, alții şi înscenări care aminteau de arenele romane. banali, dobândeau subit un profil nebănuit. Poporul se distra şi primea regulat rația de Vasilescu trecu la detalii. Ele nu pâine. conțineau nimic deosebit şi tocmai de aceea Cât despre lumină, aceasta a refuzat să erau credibile. Mesajul nu se găsea în aceste sporească în armonie cu speranțele încolțite amănunte, ci în aranjarea lor, o plasă de pe vremea luptei inițiate de discursurile dom- conexiuni care l ăsa să apară, limpede ca râv- nului Vasilescu. Acesta ocupa o funcție publi- nita lumină a zilei, complicitatea unei conspi- că atât de importantă încât devenise aproape rații. Cine ar fi bănuit legăturile de rubedenie inaccesibil. Rarele apariții publice relevau un şi de interese, cumetriile şi posturile bine personaj mai degrabă tăcut, frământat de plătite de la buget, chestiuni atât de grave încât aveai o senzație Confesiuni contractele pe bani de jenă în raport cu banalitatea preocupărilor incomode publici, confreriile celor mulți. şi clanurile despre Într-un târziu, de fapt nici nu era chiar care oratorul părea să ştie mai multe decât atât de târziu, trecuse mai puțin de un an de la spunea. alegeri, s-au făcut auzite şi vocile care susți- Avantajul unui astfel de contact cu un neau că până la urmă nu doar că oamenii nu se om mai bine informat se manifestă prin bucurau de mai multă lumină, întunericul sentimentul reconfortant pe care ți-l asigură devenise chiar mai consistent, mai dens. apartenența la o elită inițiată în taine care le Doar că aceste discursuri treceau pe scapă celorlalți. lângă urechile mulțimii avertizate între timp Mișcarea prindea contur şi consistență, de pericolul care amenința gramatica. Limba de la conferințele lui Vasilescu s-a ajuns la națională era supusă unor influențe, unor per- demonstrații de la care nu a lipsit violența vertiri de neadmis pentru un adevărat patriot.

104 ♦ Mişcarea literară În acel moment s-a produs revelația. alții au plecat, încercându-şi norocul sub alte Cetățenii îngrijorați au aflat că nimeni altul zări. Globalizarea, spunea şi domnul Vasi- decât domnul Vasilescu lucra de ani de zile şi lescu, nu poate fi zăgăzuită. cu maximă discreție la o gramatică modernă, Iar poporul consumator a început să se adaptată cerințelor unei comunicări eficiente pregătească seară de seară pentru marea în spațiul virtual. bătălie salvatoare a gramaticii, fără de care noi Rezervele exprimate de unii universitari nu mai suntem ce-am fost, indiferent dacă e s-au risipit cât de curând, unii şi-au revizuit lumină sau întuneric. opiniile, gest benefic pentru cariera lor, iar

Escape 2

Mişcarea literară ♦ 105

Despre curăţenia sufletească a Părinţilor deşertului

Menuţ MAXIMINIAN

Cu o binecuvântare şi o prefaţă semnată într-adevăr, lepădarea lor ascetică nu trebuie de Mitropolitul Andrei, volumul Duhul a înţeleasă ca fiind una de natură strict mate- suflat în pustie, semnat de Daniel Lemeni, rială, ci una mult mai adâncă, de ordin apărut la Editura Renașterea, aduce în faţa spiritual, o lepădare pe care trebuie s-o înţele- cititorilor pilde de viaţă sacră despre tradiţia gem în sensul unei neataşări lăuntrice faţă de pustiei, având în centru trei exemple marcante valorile acestei lumi. Asceţii au trăit în chilii – Avva Antonie, Avva Macarie Egipteanul şi extrem de simple, făcute de mâna lor, iar Avva Arsenie. mâncarea era compusă din pâine, ierburi şi Profesor la apă. Aveau o singură haină, iar ca pătură Universitatea de foloseau o piele de capră. O lecţie dură de Vest din Timişoara, viaţă, pe care nu mulţi sunt dispuşi să şi-o Departamentul de asume, în urma căreia Avva dobândeşte o Teologie Ortodoxă, forţă lăuntrică impresionantă. Sfântul Antonie Daniel Lemeni nu a petrecut aproape 20 de ani fără să fie văzut este la prima carte, de nimeni, iar când uşa chiliei sale a fost publicând şi volu- forţată de unii, Antonie a ieşit ca dintr-un altar mul Tradiţia pater- în care era scufundat în taine şi purtat de nităţii duhovniceşti Dumnezeu. în spiritualitatea Astăzi, singurătatea omului se datorează creştină răsăritea- faptului că nu mai ştie să fie o persoană, o nă, un studiu asupra fiinţă deschisă spre comuniune, alegând să se îndrumării spirituale limiteze la ipostaza unui simplu individ întors în antichitatea creş- doar spre sine însuşi. Cultul mândriei îm- tină târzie (Editura Reîntregirea, Alba Iulia). piedică deschiderea spre celălalt şi ruperea Capitolul I vorbeşte despre părintele oricărei comuniuni cu aproapele, motiv pentru duhovnicesc în tradiţia pustiei egiptene, regă- care este nevoie de o relaţie cu un părinte sind în centru remarcabilii asceţi din Egiptul duhovnicesc, vitală pentru salvarea omului secolului IV, care şi-au consacrat viaţa în mod contemporan. În trecut, cuvintele pustnicilor integral lui Dumne- nu erau căutate în vederea vreunei explicaţii Lecturi zeu. „Vieţuire şi mai teologice, ci mai degrabă ca o sursă de viaţă, plină de râvnă” a deoarece ele erau „cuvinte ţâşnite din viaţă şi fost viaţa asceţilor, cei care au devenit adevă- întrupate în viaţă”. rate exemple pentru comunităţi, de multe ori Capitolul al II-lea prezintă instantanee fiind deranjaţi din rugăciunea lor de pro- biografice şi spirituale din viaţa pustnicilor, blemele vieţii cotidiene a oamenilor, atunci amintind aici pilda lui Avva Macarie Egip- trebuind să se mute în altă parte. „Părinţii teanul (Sfântul Macarie cel Mare), comerciant pustiei au fost bărbaţi în adevăratul sens al de natron, care renunţă, la un moment dat, la cuvântului, deoarece ei şi-au asumat cu contrabandă şi se retrage la marginea satului adevărat postura unor luptători duhovniceşti, său. Este acuzat de o tânără că a lăsat-o câmpul lor de luptă fiind însăşi inima lor”. Şi, însărcinată, stârnind furia sătenilor, care l-au

106 ♦ Mişcarea literară bătut şi l-au târât pe uliţele satului, „atâr- Printre deformările omului modern este nându-i de gât mai multe vase înnegrite de şi amputarea sfinţeniei din vocabular, dar şi funingine, tigăi afumate şi urechi de oale”. din viaţa sa. Astăzi, nu mai luăm exemplul Deşi o acuzaţie falsă, el nu a negat-o, scu- părinţilor din pustia egipteană, care au aban- tind-o pe localnică de o ruşine mult mai mare, donat duhul lumii pentru a se dedica lumii învăţându-ne să răbdăm şi nedreptăţile cu duhului. convingerea că la un moment dat vinovatul, Din păcate, după cum aflăm şi din fiind chinuit de conştiinţa sa, va mărturisi cartea apărută la Editura Renaşterea, din adevărul. Aşa s-a şi întâmplat în momentul în Capitolul III, Senectutea la Părinţii pustiei, o care a sosit vremea naşterii, femeia nu a putut teologie a longevităţii ascetice, astăzi credem să nască şi, chinuită de durere, a spus cine este că nu mai avem nevoie de înţelepciunea adevăratul tată. Sătenii au realizat greşeala pe bătrânilor, devalorizând trecutul, negând toate care au făcut-o faţă de Avva Macarie şi au obiceiurile şi tradiţiile noastre. Nu mai există venit să-şi ceară iertare, însă era prea târziu, el bunul obicei de a căuta compania şi tovărăşia fiind plecat spre alte locuri de rugăciune. celor mai în vârstă, deoarece omul contem- O altă pildă din care trebuie săă învăţ m poran e mai degrabă preocupat de exigenţele a este aceea în care un frate s-a dus la Avva, ceea ce e la modă. Nu ne mai interesează pilda cerându-i un cuvânt de învăţătură, iar acesta lui Avva Antonie, Avva Sisoie sau Avva l-a trimis în cimitir să se certe cu morţii, iar a Pimen, ci, mai degrabă, răsturnând priorităţile doua zi l-a trimis în acelaşi loc să-i laude. noastre, nu adăpăm sufletul, ci ne preocupă Bineînţeles că morţii nu au zis nimic, nici viaţa materială. Şi astăzi, figurat, ne-am putea când au fost certaţi, nici când au fost lăudaţi, retrage în pustie, pentru a ne reevalua prio- iar pilda lui Avva Macarie este următoarea: rităţile propriei vieţi, a schimba sistemul de „La fel şi tu, dacă vrei să te mântuieşti fii referinţă şi traiectoria destinului nostru. mort, neluând în seamă nici nedreptatea Prin acest glas al deşertului, prezent în oamenilor, nici lauda lor, precum morţii. cartea lui Daniel Lemeni, revedem încă o dată Astfel vei putea să te mântuieşti”. Este o pildă marile frumuseţi ale spiritualităţii ortodoxe, şi pentru noi, cei care reacţionăm la tot felul una dintre acestea constând în faptul că glasul de stimuli exteriori din cauza orgoliului, deşertului nu a tăcut niciodată. Şi atâta timp dovedind că substanţa vieţii noastre îşi trage cât vor fi cărări între oameni, credinţa va fi seva mai mult din exterior decât din interiorul luminătoare de suflete. nostru.

Steyr b

Mişcarea literară ♦ 107

Printre astre și zile

Persida RUGU

Hieratică și ancorată într-un real de găsește/ cel rătăcit/ în hățișul adânc/ ne este dincolo de real, poezia Luciei Sav ne întâmpină îndurarea Ta.// Mâna întinsă/ ființei surpate de în pragul unui ținut de pulberi astrale, de impon- cel rău/ în veșnic însetatul abis/ ne este miluirea derabilități luminiscente, de fantasme îmbie- Ta.// Cunună de spice/ așezată pe creștetul toare printre care aluneci neauzit, ca într-un vis. nostru/ ne este binecuvântarea Ta.// Rosa În cartea atotcuprinzătoare, adunând șase Mystica,/ speranță ne ești,/ credință,/ iubire!” volume de versuri sub titlul Lumina Melan- (Rosa Mystica). coliei. Antologie (Editura Casa Cărții de Știință, Solare flori inundă pașii, înlănțuindu-le Cluj-Napoca, 2011), mișcarea cu spinii trandafirilor (Trandafirii cuvintele curg, de poetului), cu pleoape arse de ger într-o lumină nedetectat în sin- alb-viorie (Adumbrire), cu vrejuri aspre, sân- gularitate; înșirate pe gerii (Macii), cu „văluri grele de neguri” (Toam- nevăzute fire, ele se nă), într-o copleșire edenică. îmbină aparent ale- Autoarea pășește maiestuos printre cuvin- atoriu, spre a izvodi o te, alegându-le molcom, cu atenție și cu grijă, ca atmosferă ispititor pe niște diamante de preț, căutând culorile pen- chemătoare, charis- umbrei, nuanțele estompate, filtrate prin fumul matică prin ecoul oglinzilor de Murano, fragilitatea țesăturilor imaginilor create, înmiresmate de timp, precum petalele pulve- ocult fastuoasă, cu rizate de pașii molateci ai toamnelor târzii. penumbre înfiorate Torturată de un spleen carnal, de o de catifea și mătă- regalitate languroasă, poeta se înveșmântează în suri, cu „irizări de-al- hlamida propriilor cuvinte, căutându-le esența. bastre cristale”, cu E un ținut exotic acolo, în miezul propriilor poe- „amfore și sarcofage/ sub vaierele vântului”. me, există în carnea rozalbă de sub crusta Sunt aduceri-aminte din îndepărtatul „solitar silabelor o continuă sublimare a realității încon- Pont Euxin”, 93 (din volumul Imagini reale/ jurătoare, ajungându-se la o punte de curcubeu, Real images, 2002). „temută punte” (Rugăciune) a simțirii umane, la Un an mai târziu, în volumul Rosa incandescența unui deșert umbrit uneori de roua Mystica (2003), lumina, ca un alter-ego al zefirului dinspre ancora divinității. Distanța autoarei, se dăruiește vegetației florale, sine dintre om și dumnezeire, ca între două ființe vir- întru sine, unindu-se neamestecat cu aceasta, tual îndrăgostite una de cealaltă, devine tot mai flacără de scăpărătoare ape, izvorând răcoroasă greu de străbătut. „Dorul de Dumnezeu”, după din „salvatorul liman” al neștiutei mântuiri: cum se exprimă John Breck, e tot mai intens, „Privirea Ta/ e ca mătasea fluidă a mării:/ mai covârșitor și amplu, ca o teandrică durere ce mistice, undele ei/ ne spală de țărâna impură.// traduce o chinuitoare și neîncetată sete de Abso- Mângâierea Ta e zefirul:/ răcoarea râvnită/ de lut: „Tot mai greu ajungem la Tine/ și sângeră-n cel sufocat/ de incendiul supliciului.// Precum piroane/ depărtarea dintre noi./ Și firavă sufla- raza/ pe care-o zărește/ cel ce-și caută/ rea/ abia dacă topește/ raza de gheță/ din cununa salvatorul liman/ ne este mântuirea Ta.// Mirul Muntelui/ pe care timpul/ și, hain, Anotimpul/ turnat/ peste rănile fărădelegilor noastre/ ne este l-au prăvălit/ între noi.” (Muntele de gheață). iertarea Ta.// Asemeni drumului/ pe care-l

108 ♦ Mişcarea literară „Descoperirea lui Dumnezeu inimii omu- țigară,/ un câine latră la trecători,/ un copil lui” (Serafim Rose) sau „vederea lui Dumne- aleargă,/ un bătrân își plimbă câinele/ sau mai zeu” (Vladimir Lossky) implică o frățietate cu degrabă câinele îl plimbă pe el,/ doi îndrăgostiți, elementul cosmic și, totodată, o „împărăție uitând de lume,/ merg alături, înlănțuiți,/ și-n lăuntrică” (Kallistos Ware) transpusă în armonia urma lor, la câțiva pași,/ o femeie-n «luciri de naturală, arcadiană, a mediului ambiant; autoa- amurg»/ (...)” (Semper idem). rea se visează evadând, printr-o adâncă „înnoire Această comuniune spirituală cuprinsă a spiritului” (Paul Evdokimov), în paradisul între cele două universuri, cel de pulbere de primordial: „De-o viață trăiesc în cetăți de be- curcubeu și cel de trăire concret-diurnă, se ton,/ în cuști de beton,/ respirând aer greu de continuă și se accentuează dramatic, tragic beton,/ sub un cer de beton,/ printre semenii chiar, în volumul Testimonii (2004), volum scris mei,/ ei înșiși uneori de beton.// Detest lumea „In memoriam Vasile Sav”, poet vizionar, cel mea de beton,/ mă revolt împotrivă-i/ și fug...// care i-a fost reazem și vis, prunc și stăpân, Nevăzute aripi/ mă poartă departe-ntr-o lume/ mentor și prieten și soț. Motto-ul acestui volum cu pereți transparenți de cascade/ și acoperiș de de versuri este semnificativ și dezvăluitor de suple liane,/ căpriori din arbori de santal/ și mistere: „Fluture plăpând,/ mistuit de gând,/ în ferestre –/ cerești orhidee.// Voi trăi împăcată,/ noaptea senină,/ vino de te-alină/ în lumină îmi spun,/ printre oameni tăcuți/ ce înșiși în pace lină.” (Vasile Sav, Solilocvii, 11). trăiesc/ laolaltă cu blânde jivine.// O copilă/ cu o Poeta Lucia Sav se caută pe sine, căutând vidră sprințară se joacă./ Un băiețandru poartă pașii altui ev afectiv, ai acelui „ieri” de negrăit, pe creștet/ un pui drăgălaș de maimuță,/ altul de negăsit decât în meandrele memoriei și în mâncarea-și împarte/ cu un simpatic bursuc./ Un ungherele imaginației retroactive: „S-ar zice/ că pui de urs rănit/ altul din pădure aduce,/ prins în totul e la fel ca înainte:/ se-nalță toate odată cu capcana întinsă/ pentru altcineva./ Îl vor adopta soarele,/ toate se-aștern odată cu Luna,/ numai și pe el,/ deși o gură în plus de hrănit.// În acest mie pustiul/ îmi mușcă/ inima.” (Testimonii, paradis imperfect/ există și șerpi, desigur,/ dar 1)... sau: „În neguri,/ zilele-mi par fiorduri,/ ce paradis nu-și are/ șarpele său!// Vulnerabilă sorbite de Lună,/ nopțile-mi sunt/ albite câmpii;/ creatură,/ căprioara nu are scăpare:/ «suavă jert- soarele meu,/ fără lumina ta sfântă,/ îndurerată,/ fă»,/ hrană nesătulei făpturi./ Apropiindu-se cu în mine mă surp.” (Testimonii, 2). pași tăcuți,/ vânătorul o țintuiește/ cu o sarba- Iată, în continuare, autoarea rostește: cană;/ dar odată cu ea/ și inima mea a căzut...// „Gerul năprasnic/ gându-mi înghea ță,/ câmpia Mi-am revenit:/ zăceam zbuciumată/ în, strâmtă, de zgură/ mi se-așterne în față;/ cu strigătul lor,/ cușca mea de beton.” (Cușca de beton). păsări cernite/ de suflet mi-anină/ pustiul” Dar iluzia se spulberă, cu viteza unei vieți (Testimonii, 7)... ori: „În chingile strâmte,/ se de efemeridă, și trezirea este dureroasă, ca o zbat/ tulburatele ape,/ țărmii/ ritmic răsfrâng/ „fugă de Dumnezeu” (Max Picard), zbuciumată valuri în falduri;/ înlănțuită/ în matca străveche,/ luciditate retrasă „în cușca de beton”... marea își desferecă urletul.// Sub bolta- Între tărâmul de aici și tărâmul de dincolo, ntunecată,/ vântul șuieră/ prin ierburi uscate și există o indestructibilă punte a suspinelor, un prin pelin;/ ici-colo se ivește,/ sfios, câte un pod de flori, de gând și iubire, în așa fel încât spin./ Aici nu se zăresc/ săltărețe izvoare/ sau dialogul poate fi inițiat, comunicarea este umbră de frunziș;/ aici nu te duc în ispită/ permanentă, asiduă în clipele de emoție și dor, îmbujoratele mere/ sau, dulce, ciorchinul.// Sub consumată prin întrebări și răspunsuri, prin vaierele vântului,/ ponticul țărm/ și-așterne discuții purtate între diferite variante de alter- pustiul.” (Testimonii, 8). ego-uri sau între ego și propriul sine... „Într-un Printre personajele traduse din vechi amurg de vară,/ rătăceam fără țintă/ pe străzi slove1 ale vremurilor din care ne tragem și noi, lăturalnice,/ atent ă la ce se petrece în jur./ Mă în parte, seva poetică (Cynthia, Delia sau urmărea statornic un gând:/ de-aș fi pierit ieri/ Tibullus, Propertius, Catullus), se mișcă acum, sau acum un an/ și m-aș fi întrebat/ din precum o regină în vechiu-i regat necunoscut, recele-mi mormânt/ ce se petrece-acuma pe autoarea noastră, căutându-și alinarea fără de pământ,/ printre altele,/ poate aș fi aflat că:/ o alinare în acest exil, încununat cu tristețea unor femeie udă florile,/ un bărbat își aprinde o „pontice neguri”...

Mişcarea literară ♦ 109 Cântecele Sulpiciei sunt împletite cosițe Natura pătrunde prin „tumultul metropolei de gând, răsfirate printre zimții vântului, strigăte cosmopolite”... Ici-colo, câte o șopârlă sau o de dragoste alunecând cu bărcile amurgului pasăre adăpostită într-un cuib atrag privirile peste noian de dureri, printre stâncile ascuțite și călătorilor din teluricul Infern. Nemaivăzute colțuroase, adânc irizate cu scântei multicolore, „flori princiare”, din loc în loc „un ochi de apă ale nostalgicelor aduceri aminte, peste nisipurile clară” ori „mari boboci de lotus” înmiresmează bântuite de umbra fantasmelor melancoliei, trecerea, înluminând cu fragilitatea lor spasmele dincolo de orice atingere de smalț. „Nicicând agonice ale vieții terestre. n-am să uit/ tristețea adâncă/ ce-ți licărea în O călătorie își împlinește menirea dacă îți priviri/ chiar înaintea plecării;/ te priveam pe restructurează sinele, aducându-l mai aproape, furiș/ cum fumai dus pe gânduri/ și te uitai pe întotdeauna mult mai aproape de tăcutele coor- deasupra lucrurilor./ N-am îndrăznit/ să te întreb donate ancestrale ale marelui Sine. Versurile nimic,/ într-atât de adâncă/ și de nepământeană/ cuprinse în Suwannaphumi. Avataruri stau măr- îți licărea tristețea/ în privirea curată.” turie a ecoului acestei transformări din sufletul (Cântecele Sulpiciei, 68) „Nălucile gândului/ mi autoarei. Prințul-poet Thammatibes, Dante, se surpă-n somn,/ și eu rătăcesc printre umbre/ Eminescu își împletesc silabele graiurilor într- asemeni sângelui/ prin labirintul inimii;/ din un dialog fără de moarte, „în cristalul dimi- potirul viselor te sorb/ tămăduitoare licoare/ a neții”, acolo unde, „incendiind totul”, „adânc nopții.” (Cântecele Sulpiciei, 70) „În visul meu,/ străluminează ochiul nevăzut”... dormeai cu fața în jos/ pe podea;/ te-am ridicat,/ Printre „mreje de aur, rug și satin”, „am te-am așezat încet în pat;/ într-atât de ușor îmi cules violetul/ unui câmp de lavandă/ și ți-am păreai/ precum pasărea aceea albastră,/ ce-n desenat umbra/ profilată pe aurul clipei” (din mâinile mele,/ rănită, s-a stins.” (Cântecele Suwannaphumi. Avataruri, 33, 34), rostește Sulpiciei, 71) „Din lumea reală,/ mă voi muta/ poeta Lucia Sav, cu tandrețea, cu suavitatea, cu cu totul în vis:/ numai acolo,/ fără cuvinte,/ îți gravitatea unui înger în luptă cu entropia, parcă vorbește,/ nestinsă,/ iubirea-mi.// Învârtejire de „însetând după Dumnezeu” (Matthew Gallatin). raze/ mă împresoară,/ pe aripi albe ea mă ridi- „Pierdută privirea i se-ngroapă în noapte,/ voa- că,/ pe drum de lumină/ înapoi mă petrece,/ în late imagini se țes din adânc,/ contorsionate zare,/ poarta-i deschisă,/ mă cheamă.” (Cânte- fantasme./ Pustiul hrănește constrângeri,/ gâtuite cele Sulpiciei, 72) „O primăvară-n loc de toam- suspine, apropiate dezastre./ Sub pecetea clipei, nă/ ți-a hărăzit azi/ Trandafirul cel tainic,/ o zi lăuntric renasc/ zbateri, confuzii, temeri, neli- într-atâta de calmă,/ o zi într-atâta de blândă,/ niști.// Punți suspendate peste prăpastia singură- precum inflexiunile glasului tău,/ atunci când, tății,/ cuvinte și gesturi agonic se sting” (Suwan- trecut miezul de noapte,/ tu ai văzut Lumina.” naphumi. Avataruri, 42). Și toate converg spre (Cântecele Sulpiciei, 73) același punct mirific, „Suwannaphumi, tărâm de Acestor cuvinte, învăluite în zbucium aur,/ lotus celest,/ trecere și avatar” (laitmotiv tainic, le răspunde un glas adumbrit, venit parcă din Suwannaphumi. Avataruri, 43, 58). de dincolo... „Și timpul mut își întinde aripa în Cu iz de 1001 de nopți, versurile se impun cugetul nostru cotropitor...”. cu pregnanță imaginației noastre fascinate de Aripa albă alunecă mai departe, pe alte Orientul misterios, de atmosfera acelui esoteric meandre de suflet, risipite sub necunoscute zări. spațiu-timp ascuns dincolo de îndepărtatul De la o filă la alta, printre „acoperișuri cenușii” orizont... ori „turnuri albastre de sticlă”, „aurul templelor Un alt registru poetic este prezent în volu- și stupelor” poartă, deodată, exotice nume: mul Revelație, (2009), în care poemele în proză Bangkok, Ayutthaya, Krabi..., reunite în volu- (Darul, O zi obișnuită, Serată literară, O zi de mul de versuri intitulat Suwannaphumi. Avata- iarnă, Floralia) se îmbină, prin pași de menuet, ruri (2006). Pe aceste misterioase tărâmuri, se cu versurile propriu-zise (Văile înserării, arată „calea de la întuneric la lumină,/ suspen- Tăcerea, Metamorfoză, Steaua albastră, Nava, dată/ între altitudini de cristal/ și talazuri împie- Răsfrângere). Volumul are ca motto, un frag- trite”, acolo unde, iată, „icoana Ta,/ triunghi de ment din Psalmi: „Quare tristis es, anima mea, astre-n/ transparență,/ m-a vegheat”. et quare conturbas me?/ Spera in Deum, quo-

110 ♦ Mişcarea literară niqum confitebor illi./ Haec est confessio mea. învăluit de o necunoscută și tainică lumină, ca o Salutare vultus mei, Deus meus” (Psal. XLI).2 auroră boreală a inimii. „În dimineața aceea,/ Harul autoarei de a înțelege lumea când roua-n priviri/ va înceta să-mi fie spulber aceasta, cu ecouri, lumini și umbre, nostalgii și de raze,/ sau în noaptea aceea,/ când Luna-n angoase, flăcări de suferință și extaz, înalt/ se va fi stins,/ singură/ străbătând câmpia halucinante întrebări și agonice răspunsuri de neguri,/ Lumină vie îmi va fi:/ o stea albastră nerostite, darul acesta reiese mai ales din –/ trandafir.” (Lumina) poemele în proză, anterior amintite. Ele sunt Comentate pozitiv de confrați și de critica flash-uri răsfrânte de multicolorele cioburi ale literară (dintre care-i amintim pe Adrian Po- realității înconjurătoare, printre care te miști, pescu, Michaela Bocu, Ștefan Damian, Mircea rănindu-ți tălpile goale până la os. Arborii inimii Popa, Dan Damaschin, Alexandru Jurcan, Ioan cresc din durerea sângelui risipit printre ierburi. Negru, Nastasia Maniu, Gavril Moldovan, Ei sunt cu atât mai înalți, cu cât sfâșierea este Adrian Țion, A. I. Brumaru, Ștefan Manasia, mai crudă. Și frunzișul umbros al lacrimilor Ion Faiter) și bine primite de cititori, atât atinge filele următorului volum cu care se antologia, cât și volumele din care au fost alese încheie Antologia poetică; este vorba despre poemele din antologie, se impun printr-o inspi- volumul Symposionul astrelor și rozelor, rată selectivitate a versurilor, unite într-o viziu- (2011). Aici, lumea spiritului își găsește salva- ne care transcende sintagma „hic et nunc”, rea în artă și în cosmosul care devorează cuprinzând-o plenar, în ipostaza sa afectivă. fruntariile oricărei limitări umane. Cu ecouri Înscriindu-se în același areal estetic, autoarea a florale macedonskiene, versurile ne aduc publicat volumele ulterioare de poeme, Flori de aproape dezmărginite cărări năpădite de petale migdal (2013) și Epistole (2015), comentate înmiresmate și de umbre cosmice. Acum, favorabil de Andrei Moldovan, în prefața la poemele curg în ritm clasic (Lyra, Cygnus, Epistole, de către Vasile Vidican, în presa de Vega, Melancolie, Diadema, Vega și Altaïr, actualitate ș.a. Cassiopeia, Andromeda și Perseus, Luna și Iată ce ne spune, de exemplu, Ion Cristo- Orion, Eridanus, Pasărea Soarelui, Feerie for, despre poezia Luciei Sav: „Prin nervura fină nocturnă, Selene, Ceață de mătase, Pescărușul, a versurilor transpare, ca printr-o prețioasă Selene, Roza celestă, Crinul, Triangulum), piatră translucidă, o cultură bine asimilată, fără arareori în vers alb (Arcturus II, Algol II, ca poeta să fie neapărat o livrescă. Suflul vieții Antares II, Vis II, Toamnă, Icoană). se simte în aceste versuri transcrise cu o peniță Dialogul diurn (flori)/ nocturn (astre) fină și discretă, caracterizate adeseori printr-o unește în sufletul poetei Lucia Sav cele două grație a lucrului șlefuit îndelung, cu pasiunea și tărâmuri (cer/ pământ) între care, precum un precizia unui orfevru”. nou Orfeu, în ipostază feminină, autoarea își Lucia Sav își scrie versurile, așa cum ar caută iubirea pierdută într-un alter-univers, de cânta la harfă, colindând melancolic și stăpâ- negăsit. Și cel căutat îi este mereu alături, nitor printre astre și zile.

Note:

1. Traduceri realizate de poetul Vasile Sav... 2. Sf. Augustin, De magistro./ Despre magistru. De beata vita./ Despre viața fericită. De immortalitate animae./ Despre nemurirea sufletului., Ediție bilingvă, Text român-latin, Traducere, note introductive, note și comentarii de Vasile Sav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 53.

Mişcarea literară ♦ 111

Adrian Țion – un scriitor al citadinului contemporan

Icu CRĂCIUN

Eticheta anunțată în titlul acestei cronici presa de doi bani, care o marchează și o sti- este justificată. De vreme ce s-a născut în mulează negativ, încât, la un moment dat, Turda, a copilărit, s-a școlit și trăiește de-o debusolată total, o bântuie gândul de a da foc viață întreagă în Cluj, mi se pare firesc ca, în chioșcului de ziare pentru a deveni cunoscută cărțile sale, Adrian Țion să scrie despre orășe- aidoma monstrului suedez promovat fără nii săi, vecinii și ve- scrupule, la vremea respectivă, de mass-media cinele sale cu des- mondială; din păcate, la întoarcerea acasă, își tine neîmplinite, fe- va da duhul din cauza stresului și a solicită- mei divorțate, fieca- rilor la care a fost supusă în acea zi anume re cu ticurile sau predestinată. defectele sale, cu O călătorie cu autobuzul (vezi Mașină- bucuriile și singu- rie infernală) înseamnă și o ieșire din cotidi- rătățile sale, despre an, care îi dă posibilitatea orășeanului să re- piețele urbei inva- memoreze scene din copilărie și adolescență, date de zburătoare, ba chiar să fabuleze „productiv” – cum se piscinele în care își exprimă autorul – pe această temă, ca și când găsesc refugiul fe- ar fi fost însoțit de Moarte, devenită personaj mei divorțate cu nelipsit din realitatea excedată de rutină comportamente ciu- autorului participant la acest carnaval bizar al date, văduve care existenței umane vulnerabile în care colcăie suferă de sindromul colecționării de obiecte, necunoscutul cu nesfârșitele sale abisuri. pictori cu veleități de grădinar profesionist, Descrierea detaliată a autobuzului îi prile- vitezomani aroganți care curmă vieți nevino- juiește, de asemenea, să gliseze vag spre o vate etc. etc. Uneori, cum se întâmplă chiar în uș oară filozofie înțeleasă rapid de cititor, povestirea care dă titlul cărții Fluturi în paralela dintre forma mașinii și „cutiile” în stomac (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2015), care sunt nevoiți concitadinii săi să trăiască forfota și agitația străzii au un efect terapeutic este memorabilă. benefic, pentru că toate personajele sale suferă În general, povestirile din acest volum de lipsa de comunicare, singurătatea fiind, vizează amănuntul nesemnificativ, însă el va mai cu seamă pentru persoanele ajunse la rămâne în memoria cititorului prin talentul, vârsta senectuții, cea mai cruntă boală, știut acuratețea și fidelitatea cu care a fost redat de fiind faptul că unicul antidot al ei este scriitorul clujean. Vă îndemn să poposiți câte- amintirea. Așa că octogenara d-nă Aneta o va clipe în plus pe descrierea lipirii și dezli- înlocuiește cu plăcere pe Nineta, titulara pirii gumei de mestecat de pe talpa sandalei vânzătoare de la chioșcul de ziare, numai pen- din „excremente.com” sau a prezentării luptei tru a auzi povestindu-se una alta, având, săr- dintre Tom și Jerry dintr-un film de desene mana, și ea cu ce-și spăla ochii, decât să stea animate (vezi Bilă albă, bilă neagră) și vă solitară într-o cameră de bloc construit pe veți convinge. vremea Împușcatului. Ajunsă în pragul senili- Ultimele proze scurte (vezi Mașinărie zării, bătrâna este influențată de tabloidele și infernală și, în special, Clandestin) mi-au

112 ♦ Mişcarea literară atras atenția prin propozițiile scurte, deseori o posibilă izbăvire.” Și „În locul resemnării eliptice până la esențializare, cred, una din s-a instalat definitiv dispariția. Dispariția ei. virtuțile nesesizabile de criticii care s-au aple- De pe străzi, din viață. Pașii mă duc spre locul cat mai mult asupra cărților lui Adrian Țion. despărțirii. Regăsesc doar plânsul ei sugrumat. Iată două fragmente: „Fără spectatori, curajul Seara alienată, brăzdată de umbre rău preves- lui ar fi nul sau șters, neînsemnat. Nu are țintă titoare. Ce a mai rămas?”. decât merele de aur. Nălucire perpetuă, Membru al Uniunii Scriitorilor din Ro- imposibil de înlăturat. Basm reiterat, fantasme mânia – filiala Cluj, prozator afirmat viguros toarse din carul imaginarului și răsucite în fire după 1989, dramaturg, reporter, autor de subțiri pe fusul poveștii. O poveste ca oricare rafinate cronici literare și eseuri, bine apreciat alta. O poveste tristă de dragoste. Toate po- de critica actuală în reviste de prestigiu, veștile de dragoste sunt triste sau sfârșesc dovadă mulțimea premiilor naționale pe care trist. Când sunt fericite, devin consum: casă, le deține, Adrian Țion are și alte cărți în BMW, odrasle. O poveste așteptată ca justi- manuscris, care urmează să vadă lumina ficare majoră în fața vidului înconjurător, tiparului. Eu le aștept cu același interes. nesfârșit. O târăsc după mine ca suport pentru

Voyeur 1

Mişcarea literară ♦ 113

Douăzeci de ani în Siberia

Florentina TONIŢĂ

Am citit cartea Aniţei Nandriş-Cudla, teză cum rar întâlneşti în mediile educaţionale 20 de ani în Siberia, după o alta, tulburătoare româneşti. şi motivaţională (deşi nu agreez foarte acest Paginile Aniţei par a fi scrierile unui cuvânt!), a scriitoarei Parinoush Saniee, Cel soldat pe front. Ce uimeşte peste măsură este care mă aşteaptă. acurateţea informaţiilor, numele persoanelor Destinul a două fe- cu care a interacţionat, numele locurilor, ima- mei, prima o ţărancă ginile reconstruite cu o fineţe extraordinară, din Bucovina de cu elemente de descriere care scot la iveală un Nord, a doua o fe- simţ al cuvântului neobişnuit. Cu toate aces- meie educată din tea, ţăranca din Mahala (de lângă Cernăuţi) Iran. Aniţa înşiră în dovedeşte o inocenţă a trăirii îmbinată cu o 200 de pagini pro- îndrăzneală a firii care fac, laolaltă şi fiecare pria poveste, Pari- în parte, să vezi în Aniţa nu doar femeia cu noush Saniee cre- trei clase, ci un om care trage după sine ează personaje, con- întreaga înţelepciune şi aristocraţie înmaga- struieşte situaţii, te zinată în destinul a generaţii întregi până la ea. poartă prin istorie Copilă, trăieşte ororile primului război mon- alături de eroina dial. Refuză să se refugieze din calea armatei romanului, urmează pentru că părinţii aleg să lase în urmă vaca un parcurs psihologic al femeii sub toate familiei, întrucât avea de târât după ea şi un aspectele ei: îndrăgostită, deznădăjduită, re- viţeluş. Aniţa refuză şi rămâne acasă până semnată, mamă, soaţă a unui bărbat indiferent, când ai ei se întorc, după mai multe zile de iresponsabil şi militant comunist, din nou pribegie. Refuză şi atunci plecarea, tatăl îndrăgostită, iarăşi deznădăjduit ă şi resem- văzându-se nevoit să urce viţeluşul în căruţă. nată. Este lupta pentru supravieţuire, dar mai Spre sfârşitul războiului, urmăreşte pe geam mult o luptă a câştigului social, o zbatere cum soldaţii vin să le ia caii din bătătură. pentru existenţă, libertate, pentru recunoaştere Copiii năpădesc în curte şi văd cum soldaţii le socială. bat mama cu un bici care avea la capetele Dacă Cel care mă aşteaptă este o carte sforilor nuci ce lăsau pe piele urme adânci. În copleşitoare sub aspect emoţional, psihologic, urma bătăii, mama Aniţei va rămâne ţintuită care sfâşie sufleteşte cu fiecare pagină par- la pat până la sfârşitul zilelor. Ca soţie, se cursă, 20 de ani în Siberia te cutremură. mărită cu un bărbat care acceptă să rămână în Scoasă în lume ca o mărturie a ororilor comi- sat şi să îi îngăduie să îngrijească de neferi- se de sovietici, aşezată sub semnul cruntei cita-i mamă. Cu preţul neajunsurilor mate- autenticităţi, scrierea Aniţei Nandriş este o riale, pentru că tatăl îi dă drept zestre doar carte de istorie predată într-un alt sistem decât strictul necesar, întrucât fata refuzase să se cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru că ţăranca mărite după un altul mai bogat, dar din alt sat. Aniţa, cu cele trei clase ale ei, dovedeşte o Ca mamă a trei băieţi, este despărţită de mama memorie excepţională şi o capacitate de sin- bolnavă şi de soţ (nu avea să-i mai revadă niciodată!) şi deportată împreună cu copiii în

114 ♦ Mişcarea literară Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde vreme îndârjire, ci prin înfrânarea gândului nefolo- de 20 de ani va duce o viaţă de umilinţe, de sitor. Îşi menajează forţele şi mintea pentru a foame, de restricţii de tot felul. O luptă în care lua deciziile cele mai bune, nu se răzvrăteşte izbânda era a fiecărei zile câştigate, a fiecărei acolo unde înţelege că revolta îi pune în bucături de pâine furişată în mâna copiilor săi. pericol copiii. Munceşte cu sârg, ţărăneşte, îşi Un manual de supravieţuire, în care sfinţeşte truda cu nădejde şi rugăciune. învaţă cum să mănânce fărâma de pâine „ca Mi-a plăcut să găsesc în scrierile lui pe o bomboană” (suptă în gură cât mai mult Lazăr Puhalo termenul askesis (în slavonă timp, „udată” cu câte un fir de apă caldă că- podvig) folosit deseori cu sensul de luptă, reia îi spuneau ceai), umblă kilometri întregi făcând trimitere la a lupta după regulile jo- pentru a aduna fructele ce aveau să îi apere de cului. Desigur, în înţeles deplin, duhovnicesc, bolile mistuitoare. Munceşte la minus 40 de finalitatea nu înseamnă să dobori duşmanul, ci grade în nopţile polare, adună bucăţi de sfoară să îl determini să respecte şi el regulile de la persari, le înnoadă şi le face copiilor jocului. Pentru că scopul nu este să învingi, ci haine groase. Croieşte rochii şi pantaloni din să supravieţuieşti în duh. Cei care au intrat în saci, vânează, se bate cu batalioanele de pă- lupta trupească au sfârşit trupeşte. Cei care au duchi care le invadează culcuşul. lucrat cu mintea şi cu duhul au renăscut şi au Cartea trebuie citită, simţită, trăită, izbândit. transpusă în imaginile minţii şi continuată în „După o asemenea carte, orice complex vieţile noastre, ceas cu ceas. Pentru că Aniţa de inferioritate a noastră ca români ar trebui să nu oferă numai modelul supravieţuirii fizice, dispară”, scria Monica Lovinescu. Eu aş spu- ea ne lasă moştenire un adevărat îndrumător ne că, după o asemenea carte, orice drept al spiritual în sens christic. Ţăranca din Mahala altor neamuri de a ne menţine într-un complex nu poartă ură, nu judecă, nu se împovărează de inferioritate ar trebui să înceteze. cu ţinerea de minte a răului. Răzbate nu cu

Transitions 3

Mişcarea literară ♦ 115

Context poetic european la Yvonne Rossignon

Maria VAIDA

Ungaretti sau poezia ca provocare a Când aflu tăcerii la hotarul a două lumi în această tăcere a mea un cuvânt găunos mi se cască în viaţă Dintre poeţii liricii universale, cel mai 3 apropiat de poeta Yvonne Rossignon ca destin un fel de abis. şi teme ale creaţiei, ca gândire metafizică este Giuseppe Ungaretti, căruia poeta noastră îi va Graţie cuvintelor extrem de puţine, un lua un interviu pentru Gândirea şi din asemenea poem spune efectiv – ca elocinţă – versurile căruia va traduce şi publica în revista foarte puţin; în schimb el lasă aproape totul pe condusă de Nichifor Crainic în perioada seama sugestiei: căci întreg spaţiul alb din jur războiului, în martie, 1943.1 apare populat, ca orice tărâm necunoscut, de În perioada la care facem referire, poetul creaţii ale fanteziei noastre, de himere pe Giuseppe Ungaretti era profesor de literatură măsura închipuirii cititorului. Într-o lectură italiană contemporană la Universitatea din orală, acestor spaţii albe de pe pagină le vor Roma, catedră pe care o va conduce până în corespunde mari spaţii de tăcere, de între- 1958. E posibil ca românca noastră, care-şi rupere a rostirii, ca în primele poezii ale lui luase cu brio un examen de licenţă în limba Lucian Blaga. Spuneam că poetul şi eseistul italiană la Universitatea din Cluj, să fi fost italian născut la Alexandria, în Egipt, avea un acolo studenta lui Ungaretti. De fapt, anul destin similar Yvonnei: născut în altă parte (8 1943 este acela al debutului italian al poetei, febr. 1888, în Egipt), unde părinţii fuseseră lucru foarte rar pe vremea aceea ca un poet a transferaţi la construcţia Canalului de Suez, cărui limbă maternă era româna să publice face şcoala elementară şi liceul în Alexandria, poemele debutului în limba italiană, aspect studiază apoi la Sorbona şi la Collège de subliniat de Paolo Toschi, cel care semnează France; aici se împrieteneşte cu Apollinaire, prefaţa volumului La vendemmia di Pan. Picasso, Max Jacob şi alţi artişti ai avan- „Poemele poetului italian, dispuse ca nişte gardei. În 1914 este trimis pe front ca infan- picături de vorbire curgând dintr-o streaşină terist, eveniment care marchează opera sa invizibilă, seamănă lirică şi perspectiva asupra morţii, iar volumul Eseu cu siluetele subţiri, de debut este sugestiv în acest sens: Il porto descarnate şi rugoa- sepolto/ Portul înmormântat, care apare în se ale sculptorului Giacometti”.2 O astfel de 1916 la Udine. Urmează, pe rând volumele: poezie este cea intitulată Refuz: Allegria di naufragi (1919), L Allegria (1931), Sentimento del tiempo (1936), toate Gentile apărute înainte de întâlnirea cu Yvonne Ros- Ettore Serra signon pentru interviul din Gândirea. Indis- poezia cutabil, la Ungaretti atenţia se îndreaptă este lumea umanitatea asupra cuvântului, nu asupra versului. Poetul propria viaţă considera viaţa ca „o profundă familiarizare înflorite-n cuvânt cu moartea, un naufragiu fără sfârşit, oglindit limpida minune în fiecare obiect din jur”. Suferinţa lui era a unui ferment delirant aceea de a se crede în dizarmonie cu lumea; în timp ce siguranţa de sine, certificarea esenţei

116 ♦ Mişcarea literară sale umane, fericirea vieţii izvorau, pentru el, deliberat al oricărei emfaze verbale etc. ţin de din conştiinţa de a se simţi „o fibră docilă a o anumită vârstă poetică a sa. O poezie cum e universului”. Poezia, ca exerciţiu spiritual, i se Final dovedeşte ambiţia târzie a autorului de a părea „un mestiere perduto”, pe care fiecare recupera ceva din tradiţionala melodicitate a generaţie e chemată să-l înveţe din nou, pe poeziei italiene (Şt. Aug. Doinaş, p. 456). cont propriu: ucenicie tragică, după cum „Acesta e Isonzo/ şi-aici mai bine ca oriunde/ însuşi adaugă, căci „poetul de astăzi participă m-am cunoscut din nou/ o fibră docilă a la evenimentele cele mai teribile ale istoriei”. universului/ (...) Acesta e Serchio/ din care Nostalgia sa după originaritate nu e confe- poate/ două mii de ani s-a adăpat/ viţa mea de sarea unei peregrinări între repere geografice, ţărani/ şi tatăl meu şi mama/ Acesta e Nilul/ ci aspiraţia spre un tărâm al obârşiilor pure, ce m-a văzut/ cum m-am născut, cum am spre o dulce patrie ontologică. Drama cuvân- crescut/ şi cum am mers în neştiinţă/ tului a fost clară pentru poetul italian: „Poezia pe-ntinderi fără margini/ Aceasta e Sena/ şi-n – spune el – e un fruct al unui moment de acea tulbureală a ei/ din nou m-am răscolit/ şi graţie, căreia totuşi îi este necesară o solicitare m-am cunoscut”, răbdătoare, disperată, mai ales în limbile de „şi viaţa mi se pare/ o corolă/ de-ntune- veche cultură”. Este cazul limbii italiene şi cimi” (Fluviile, p. 459). franceze, unde poeţii au de luptat, de câteva „Nu mai mugeşte, nici murmură marea,/ veacuri, tocmai cu tradiţia propriei lor poezii. Marea.// Câmp incolor, fără de vise-i marea,/ De aici, la Ungaretti, căutarea neîntreruptă a Marea.// îţ i face milă chiar şi marea,/ Marea.// ritmului, a acelui ritm interior adecvat, care Nori în răsfrângeri mişcă marea,/ Marea// „să pună în mişcare articulaţiile delicate, Fumului trist îşi lasă patul marea,/ Marea// E pârghiile imateriale ale unei maşini supreme”. moartă, uite, chiar şi marea,/ Marea.” (Idem p. Pentru poetul adevărat, orice cuvânt găunos 462). este simţit ca un abis în propria-i viaţă. „Foarte apropiat de natură, ca şi grecii, Lirismul este un drum spre origini, spre dar şi de păcat, ca şi creştinii, Ungaretti vor- esenţialitate: „Godere un solo/ minuto di vita/ beşte de la hotarul a două lumi, cu famili- iniziale...” Deşi par ţâşnite din cea mai genu- aritatea contemporanului, aşa cum vorbeşte ină sensibilitate, din cea mai necontrafăcută din zonele memoriei, aproape totdeauna la suferinţă a omului încleştat cu demonia prezent. Înălţarea lui constantă şi neîntreruptă istoriei, versurile lui Ungaretti sunt rezultatul în cercuri concentrice spre perfecţiune, eleva- unei duble meditaţii lucide: asupra inspiraţiei ţia lui prin imagini de puritate către care tinde şi asupra gramaticii: „Sper să fiu acuzat – zice cu nostalgie, unghiul pământean al sufletului el – că mă deplasez atât de des şi atât de brusc său, copilăria cerului pe care el o invocă mă din planul sufletului în cel al tehnicii sau fac să-mi imaginez că ar fi putut fi un Plotin viceversa. Dar sunt oare planuri opuse? Forma liric.”4 şi substanţa nu sunt ele, când e vorba de Poetul Giuseppe Ungaretti moare în poezia veritabilă, amestecate una în alta de 1970 la Milano, deci e posibil ca el să se fi aceeaşi soartă? Atât de intim unite, oare nu întâlnit cu românca noastră şi după anul 1943. aceeaşi furie le face să ne emoţioneze?”. Cu siguranţă undeva, în arhive sau biblioteci, Evoluţia liricii lui Ungaretti arată, totuşi că ascunse privirilor, zac nişte epistole sau ma- despuierea verbală deplină, lapidaritatea de nuscrise ce aşteaptă lumina tiparului... inscripţie (care sfidează orice cântec), refuzul

Note:

1. Yvonne Rossignon, Pe urmele poetului Giuseppe Ungaretti, în Gândirea, martie, 1943, on-line. 2. Ştefan Aug. Doinaş, Atlas de sunete fundamentale, Ed. Dacia, 1988, p. 455. 3. Giuseppe Ungaretti, Refuz, în Ştefan Aug. Doinaş, Atlas de sunete fundamentale, Ed. Dacia, 1988, p. 461. 4. Odysseas Elytis, în Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998, p. 81.

Mişcarea literară ♦ 117

Nicula – prin ochii Arhimandritului Dumitru Cobzaru

Menuţ MAXIMINIAN

Zeci de mii de La Nicula, rugăciunea se ridică încă din pelerini iau în fiecare anul 1326, în pădurea de aici, în imnul an drumul Mănăstirii Sfântului Nicolae, patronul pustnicului cu Nicula, fie la Praznicul acelaşi nume care se ruga pentru credincioşi Adormirii Maicii cu mult înainte de apariţia mănăstirii. Domnului, dar şi în Atestată în 1552, în lucrarea lui Kadar zilele obişnuite pentru Jozsef, mănăstirea va ieşi, în anul 1699, o dată a se ruga la Icoana pentru totdeauna din negura veacurilor, când Făcătoare de Minuni a ochii pictaţi ai Maicii Domnului devin vii, Fecioarei Maria. Arhi- izvorând lacrima dătătoare de viaţă. „În lacri- mandritul Dumitru Cobzaru, exarhul mănăs- mile ei şi-au găsit ecou bucuria şi tristeţea, tirilor din Mitropolia Clujului, oferă celor care speranţa şi deznădejdea, iubirea şi visele”. vin să se roage la mănăstire Monografia Mă- Nicula a devenit un miracol, fiind, poate, prea năstirii Adormirea Maicii Domnului – Nicula, vizibilă pentru a fi distrusă de generalul apărută într-o ediţie de colecţie la Editura Bukow (cel care din ordinul împărătesei Ecclesia. Maria Tereza i-a convins pe unii români orto- Cartea a ajuns la ediţia a V-a, revăzută docşi să accepte uniaţia). Trece sub jurisdicţie şi adăugită şi, aşa cum este normal, are în greco-catolică, iar în anul 1767, Papa Clement centru povestea Icoanei Făcătoare de minuni, al XIII-lea dă indulgenţă celor care vizitează pictată de preotul Luca din Iclod în 1681. Mănăstirea Nicula. Setea de sacru a apropiat pe ardeleni, Vremurile trec, iar în 1973, în urma dar nu numai, de această mănăstire, unde unui incendiu, unul dintre cele mai importante aleargă pentru mângâiere şi întărire. Atestată monumente ale arhitecturii arde din temelii. documentar în 1552, trecând prin multe Rămâne biserica din piatră, construită între încercări, Mănăstirea este, de sute de ani, anii 1875-1879. Locul bisericii de lemn a fost locul în care ne plecăm genunchii, sărutând luat, în 1974, de biserica din Năsal-Fânaţe, ce icoana Maicii Domnului în clipele grele ale datează din anul 1650, fiind locul în care vieţii. Nicula e locul în care te întorci mereu, astăzi oamenii cu necazuri se roagă încon- un colţ ca un Acatist prelung spre comuniunea jurând Sfântul Lăcaş în coate şi genunchi. cu cerul. Astăzi, prin cei 25 de vieţuitori, Mănăstirea se extinde, vorbind astăzi şi despre mănăstirea cunoaşte o adevărată renaştere, o casă a creaţiei aici, pe lângă stăreţie. Muzeul având încredere în oferă o perspectivă largă şi autentică asupra Raft viitor şi un stâlp de dimensiunilor şi constantelor arte populare, nădejde în istorie. colecţionarea obiectelor începând încă din „Rugăciunea coboară în sufletul omului timpul Arhimandritului Cleopa Nanu. Printre odată cu lumina crepusculară a amurgului şi cărţile vechi care, alături de icoanele pe sticlă pătrunde în minte cu primele raze ale zorilor. sau pe lemn, sunt admirate în muzeu, amintim Rugăciunea doarme şi trezeşte sufletul, ea îl „Cazania sau cartea românească de învăţă- hrăneşte şi oglindeşte viaţa. Rugăciunea se tură”, din 1643, a Mitropolitului Varlaam, un ridică către Dumnezeu şi întâlneşte gândul liturghier de la Mănăstirea Hurez din 1711. trimis ca un răspuns, la jumătatea drumului”, Şcoala de la Nicula a fost, de-a lungul vremu- spune, metaforic, părintele Dumitru Cobzaru. rilor, un adevărat exemplu pentru lumea monahală, se spune că o vreme Fecioara

118 ♦ Mişcarea literară lăcrimândă a stat ascunsă în biserica română lovit de cal, a soţiei căpitanului Barri, care din Nicula, iar mai apoi încredinţată spre urma în scurt timp să-şi piardă vederea, a păstrare preoţilor Ordinului Iezuit şi mutată la soţiei căpitanului Horn, care avea tumori Cluj. Arhimandritul Dumitru Cobzaru vine cu interne şi nu putea înghiţi nimic, existând documente care spun că diferenţa între icoana pericolul de sufocare, a unei fetiţe vindecată care se află acum la Nicula şi icoana de la de icoană, în urma rugăciunilor, umflătura Cluj este absenţa celor doi arhangheli de pe mâinii drepte, socotită de doctori incurabilă, cea de la Cluj. Se vorbeşte, de asemenea, des- fiind retrasă. Frecvente vindecări de cancer pre faptul că în perioada 1712-1782, icoana ar sunt relatate de-a lungul vremurilor, prin fi fost îngropată din cauza pericolului străin şi rugăciunea curată adresată Maicii Domnului. că în anul 1948, odată cu retragerea călugă- Pornind de la această icoană, vorbim la Nicula rilor greco-catolici, icoana a fost ascunsă în de un adevărat atelier al picturii, fiind renu- Lunca Bonţului, la ţăranul Chezan Vasile, şi mită şcoala de aici şi dată mereu exemplu în în anul 1964, bolnav fiind, la insistenţele istoria iconografiei româneşti. stareţului Serafim Măciucă, aceasta a revenit Cartea este o meditaţie prelungă asupra la mănăstire, fiind ridicată după patru ore de minunii de la Nicula, părintele arhimandrit organele de securitate şi transportată la Cluj, Dumitru Cobzaru reuşind, cu binecuvântarea la sediul Arhiepiscopiei. După restaurarea Mitropolitului Andrei, să aducă în faţa noastră dificilă din anii 1990, la 24 martie 1992, într-o povestea spiritului de la Nicula, acolo unde, zi ceremonie impresionantă, icoana va reveni de zi, se aud rugăciunile adresate Maicii pentru totdeauna la Sfânta Mănăstire Nicula. Domnului, dar şi cântările prin care este cin- Dintre minunile făcute de-a lungul vremii, stită, convinşi fiind că Maica Domnului este amintim cea a vindecării unui băieţel de 6 ani mama noastră, a tuturor.

Tănase și a’lui

Ion BUZAȘI

Această amplă jale, blestem și autoportret: „Aaaaai, de-ar hi povestire, microroman trăznit Dumnezău/ muntele de la Brașău,/ de fapt (Tănase și talpa la leagănu’ meu,/ cari m-o legănat pe a’lui, Editura Buna mine,/ om făr’de noroc pe lume”. Stihurile Vestire, Blaj, 2016), acestei doine constituie prologul unei este cea de-a doua car- povestiri secvențiale. Tănase este un copil te de proză a lui Ion orfan din Ocnișoara pe care-l urmărește ura Moldovan, urmând vo- bicisnică a bunicului, ce-i dezmoștenise tatăl, lumului Strada Petru însurat fără voia lui. E ajutat însă de săteni, Groza nr. 3, în care oameni cu frica lui Dumnezeu, și harnic și una din teme era depo- cinstit – ajunge ciurdarul satului. Văzându-i pularea satelor ardelene în preajma colectivi- vrednicia, o femeie fruntașă din sat, nu ezită zării – un exod rural forțat spre oraș, spre afla- să-i dea de soție pe fata sa, Mărioara. Tot cu rea unor locuri de muncă. Cronologic, Tănase ajutorul sătenilor și a Mitropoliei blăjene își și a’lui precede volumul de debut al autorului, întemeiază o gospodărie și, vorba poetului, pentru că în primele pagini este înfățișat un are „casa-n rând cu toți”. Trăiește drama sat așezat încă în rosturile lui tradiționale. În pierderii primului copil și o vreme trăiește acest sat, Ocnișoara, se desfășoară drama unui însingurat; femeie cuminte și iubitoare, soția țăran, pe care-l urmărește un destin vitreg, și, lui, Mărioara, are răbdare, convinsă că în clipele de năduf sufletesc, cântă o doină de bărbatul ei își va reveni la rosturile sale de

Mişcarea literară ♦ 119 „stâlp al casei”. Viața curge liniștit, departe de părăsească, nu fără durere în suflet, satul său zvârcolirile politice și sociale din preajma și să se stabilească la oraș. Este ultima sec- celui de al Doilea Război Mondial, al căror vență a povestirii și cuvintele lui Tănase din ecou abia răzbate în satul așezat ca într-o final: „Acum asta-i casa noastră… Mărioară, căldare între dealuri. Vine însă războiul și suflă-n lampă” – sunt ca o cădere de cortină Tănase cu alți tineri din satul lui pleacă pe peste trecut și ca o sugestie pentru un viitor front. Multă vreme Mărioara și soacra lui nu încă incert. știu nimic despre el. Întoarcerea în sat, în Ca și în volumul Strada Dr. Petru Gro- ajunul Crăciunului, pe o vreme de iarnă za nr. 3, Ion Moldovan este și aici un poves- geroasă, cu nămeți mari și cu urlete sinistre de titor din stirpea scriitorilor ardeleni Agârbi- lupi, constituie una din cele mai izbutite ceanu și Pavel Dan, la care oralitatea conferă pagini ale cărții. Vede satul, cu locurile știute un farmec aparte narațiunii faptelor. Rândurile și neschimbate, întocmai ca în poezia lui scrise propun cititorului imaginea unui Blaga: „Câte-s altfel, omul, leatul –/ Neschim- povestitor care, în graiul popular din partea bat e numai satul.”/ În acest context, un topos locului, dar fără exces de regionalisme, ne precum „Murătoarea”, izvorul cu apă sărată, înfățișează destinul lui Tănase. Un grai capătă semnificația statorniciei. Dar în sufle- popular, un stil indirect liber și mai ales un tul său, Tănase este muncit la gândul celor dialog firesc, în care parcă-i vezi pe cei văzute în timpul războiului, amintindu-și de angajați în convorbire, căci limbajul este – se colectivizarea satelor din Rusia sovietică, de știe – unul din mijloacele frecvente de carac- bolșevismul ateu, despre care și preotul din terizare a personajelor, sunt trăsături stilistice sat le vorbise sătenilor cu un curaj însuflețit ale acestei povestiri. de credința Arhiereului din Blaj. Și gân- Cu aceste calități literare Tănase și’a lui dindu-se ce vremuri o să vină se hotărăște să înseamnă încă o reușită în proza lui Ion Moldovan.

Râul şi apa

Maria VAIDA

Apariţia volu- Irimia, Dincolo şi dincoace de râu, se situează mului Dincolo şi din- în sfera unui roman minimalist, deoarece: coace de râu al fiecare naraţiune este o operă epică de factură Marianei Irimia, Ed. neomodernistă, cu o problematică actuală, Karuna, Bistriţa, 2014, adresată unor indivizi tineri; complexitatea este deosebit de recon- personajelor ilustrează verosimil o persoană fortantă pentru cititorul din lumea în care trăim; personajele nu obişnuit cu stilul alam- depăşesc numărul de cinci şi parcurg cicluri în bicat al tinerilor proza- dinamica lor, ori ca o întoarcere lentă spre tori. Spre deosebire de origini, ori ca aplecări asupra sinelui; poves- aceştia, tânăra prozatoare aduce în faţa lecto- tirea-roman sparge tiparele prin tehnici ale rilor o scriere epică suavă, limpede, delicat- simplicităţii; autoarea facilitează descoperirea orientală, asemeni prozatoarelor japoneze din unui nou univers, semi-acvatic, situaţie secolul al X-lea, situând acţiunea în arealul verosimilă, dar aparte; planurile narative tainei, pe care nu o dezleagă până la finalul interior-exterior se intersectează, rezultând un povestirii, ci lasă aceasta în seama lectorului, proces de interdependenţă; arată relaţia dintre implicându-l astfel în firul epic al naraţiunii, eul creator al autoarei şi semnele lumii pe care chiar după terminarea lecturii, cu un final o propune, bazându-se pe spontaneitate, deschis. Am putea spune că fiecare dintre revelaţie, cititorul reuşind să deconstruiască povestirile incluse în volumul Marianei textul în variante infinite; fiecare povestire are

120 ♦ Mişcarea literară perfecţiunea unui haiku în proză, delicat- care prefigurează apa, ploaia, sugerând orientală; naraţiunile respectă o „lege”, trans- frământările psihice ale eroinei, mereu în mit o învăţătură care poate influenţa viaţa consonanţă cu elementele naturii: „O pânză de nori negricioşi se zărea în partea de sus a indivizilor, redându-le încrederea în sine; iată 2 un decalog pe care îl respectă povestirile ferestrei din faţa fotoliului”. Mai departe, pe tinerei autoare. firul epic, Abee, eroina apare în mijlocul Ştiu că autoarea n-ar fi de acord cu acestui simbol, alături de Nano, un prieten al argumentele mele, dar faptul acesta este soţului ei, personajul absent numit Jakob: „Încă de dimineaţă începuse o ploaie măruntă, aleatoriu, iar Mariana Irimia, în pofida rece, cu totul nepotrivită iernii. Norii grei se tinereţii sale, poate fi aşezată în şirul autorilor ridicau din spatele valurilor spumoase, din lista ce urmează: Hemingway, Dealuri ca cuprinzând cerul ca o plasă uriaşă, murdară elefanţi albi sau Zăpezile de pe Kilimanjaro, de pescuit. În stânga, casele de pe plajă păreau Sandra Cisneros, Grace Paley, Peter Handke, cuprinse de o pâclă alburie până departe în Alessandro Baricco ş.a. Dintre scriitorii zare. În dreapta, oceanul în depărtarea rece cu români amintim pe Urmuz, Pâlnia şi Stamate, valuri furioase ce scoteau un vuiet înfundat, o Dimitrie Grama din Diaspora, Gheorghe Pituţ realitate certă în peisajul murdar al acelei cu Oficiul universal, Vasile Voiculescu, dimineţi de ianuarie.”3; Lumea se topeşte în Iubire magică ş.a. Sau, dacă ne gândim la apa care vine din nemilosul cer „de deasupra afirmaţiile criticului Alex Ştefănescu, nucleul noastră, curgea necontenit o ploaie îngheţată unui mare roman palpită în fiecare povestire a ce-mi lovea acum obrajii cu putere, căzând ca tinerei scriitoare, unde jocul minţii cititorului un bici subţire, aspru, dinspre înalt” (p. 20); creează arabescuri, după cum spune Ovidiu Cadrul natural, prin fenomenele sale, participă Pecican; indirect, criticul clujean aduce un la trăirile eroinei: „Vântul începuse să bată argument care sus ţine afirmaţia noastră, cum nebuneşte, iar norii masivi alergau pe cer cu o că aceste povestiri sunt romane minimaliste. viteză uluitoare” (p. 21), ori: „Lacrimi mici, Povestirile (dacă le numim astfel) au o calde mi-au umezit colţul ochilor şi adâncul sufletului” (p. 21); „...eram udă leoarcă. Din acţiune uşor alambicată, dar toposul naraţiu- păr îmi curgeau şiroaie de ape reci, hainele nilor este recognoscibil în spaţiul nostru îmi erau îmbibate bine şi mi se lipiseră de românesc, cu excepţia numelor personajelor, corp, iar frigul îmi intrase de-a binelea în cu alură occidentală. Lectura volumului mă oase. De pe alee, casa părea mică în dosul duce cu gândul la povestirile lui Gabriel cerului plumburiu din care ploaia curgea Garcia Marquez din volumul Incredibila şi necontenit.” (p. 22); „Abia atunci am zărit uşa trista poveste a Candidei Erendira şi a bunicii băii deschisă şi apa curgând din robinetul sale fără suflet, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, cadei dat la maximum” sau „...apa începu să traducere din spaniolă de Tudora Şandru treacă de marginea căzii pe gresia colorată – Mehedinţi, unde se află şi povestirea Un domn ideea Carlei.” (p. 23); „Atunci, ca o secundă foarte bătrân cu nişte aripi uriaşe. Scriitorul oprită din timpul ce nu mai avea timp, ochii laureat al Premiului Nobel pentru literatură mi-au căzut în zarea plumburie ce se aduce în povestire tema căderii sau decăderii deschidea spre largul oceanului dinspre îngerilor, bazându-se pe simbolul apei: „După fereastra mică a băii” (p. 24); „alergând spre trei zile de ploaie omorâseră atâţia crabi în fantomă în valurile reci” (p. 32); „Sau poate casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată doar ceaţa era de vină pentru lumina curtea inundată ca să-i arunce în mare, căci tenebroasă ce se scurgea tot mai mult în dosul nou-născutul avusese toată noaptea fierbin- caselor şi clădirilor de pe bulevardul principal. Ploaia se oprise, însă cerul părea că se ţeală şi se părea că din pricina duhorii. Lumea prăbuşeşte peste lume într-o explozie gri- era tristă începând din ziua de marţi. Cerul şi dramatică” (p. 35); „Se făcuse ora amiezei şi marea erau un amestec de cenuşă, iar nisipul un soare palid începu să-şi facă simţită tărmului, care în martie strălucea ca pulberea prezenţa dincolo de norii încă pregătiţi de de lumină, se prefăcuse într-o mocirlă de 1 ploaie” (p. 40); „O nelinişte sinistră se fructe de mare stricate”. strecură ca apa în nisip în adâncul meu” (p. Ape întunecate este prima povestire din 41); „Când am ajuns pe podul suspendat ce volumul Marianei Irimia, unde simbolul apei traversa de-a latul râul, era mirific. O ceaţă este predominant, dar debutează cu simbolul diafană se ridica în straturi suprapuse imediat

Mişcarea literară ♦ 121 de deasupra apei până la jumătatea malului” întregului univers, este o lume a ceţii, oamenii (p. 43). Tânăra scriitoare preferă comparaţia ascund cuvintele de iubire în ceaţa densă, amplă, homerică, prin care caracterizează adevărul acestora în apa care mereu se plastic o situaţie, un loc, iar acest fapt prelinge asupra lumii, ca un potop. contribuie la poeticitatea textului literar: ideea Cu migală şi pricepere, autoarea creează din subconştientul eroinei se fixase: „ca o un univers semi-acvatic, unde până şi lumina moluscă rece şi udă pe pielea caldă într-o zi este opacă, tenebroasă, venită din cerul ca o ploioasă de toamnă”; sau cu feminitate calmă: prelată murdară, cum foarte ingenios şi inedit „Gândul la ea mi s-a fixat atunci ca un nasture face ea comparaţia. Macularea luminii este în gaica potrivită” (p. 21); „Lumina opacă se semnul care ne duce cu gândul la înţelegerea strecura dinspre cerul ca o prelată murdară evenimentelor de către eroină; după un an de spre asfaltul negricios, oprindu-se acolo într-o la moartea soţului, Abee înţelege că în viaţa strălucire nefirească” (p. 45). Chiar şi în acest lui mai exista o femeie, Meva, despre care aspect stilistic aduce a caligrafie japoneză ştiau toţi prietenii lui Jakob, mai puţin soţia feminină din secolul X, deşi acţiunea este sa! Căderea şi decăderea îngerilor apare ca conturată într-un timp actual, care adesea nu temă şi în opera epică a Marianei Irimia. mai avansează, ci rămâne într-o încremenire a Jakob este un înger căzut, Meva la fel, iar secundelor sale fără timp, ca un stop-cadru Carla şi Abee plătesc datoriile lor karmice, o cinematografic. vreme, câtă, oare? Întrebarea rămâne, Apa e văzută ca un simbol al vieţii, dar personajele sunt vii şi dinamice, verosimile, şi al subconştientului din perioada intrauterină iar dialogurile lor sunt aproape monosilabice, a fătului, plutind în lichidul amniotic, iar în schimb trăirile sufleteşti atestă existenţa secvenţa narativă în care ni se prezintă pisica unor monologuri interioare profunde, mai ales moartă cu puii încă vii, mişunând în burta la Abee, eroina primului text epic. Nici sfâşiată a mamei, este edificatoare în acest personajele, nici autoarea nu spun mai mult sens, mai ales că perechea Abee şi Jakob erau decât trebuie, cu parcimonie parcă, doar împreună în situaţia aceea stranie. După strictul necesar, bazându-se pe capacităţile de moartea lui Jakob, sinele eroinei este biciuit înţelegere ale lectorilor. Ploaia (apa) este necontenit de apă, fie ea ploaie, ceaţă sau uneori un diluviu care inundă universul creat lacrimi; toate vin asupra ei ca un bici subţire de autoare. Peste toate întâmplările tainice, şi aspru, dinspre înaltul cerului, ca o datorie suveran este simbolul ploii; ea topeşte karmică pe care o plăteşte fără a înţelege de sentimentele, acutizează trăirile, spală fiinţele ce: asaltarea devine mai clară când află de mundane, ajută la căderea îngerilor în păcat, existenţa Mevei, cealaltă femeie din viaţa fapt sugerat încă din titlu: Ape întunecate. soţului ei; dar şi fiica lor, Carla, plăteşte Dincolo şi dincoace de râu, fie el şi Styx, nu datoria asta: mereu îi apare o fantomă care o mai există decât ploaia, leagăn al vieţii şi al atrage înspre largul oceanului, prin valurile morţii. Restul e tăcere. Vă recomand să citiţi reci, în timpul iernii, ori trezind-o noaptea din cartea Marianei Irimia, un nume despre care somn, din cauza coşmarurilor. Apa care spală vom mai auzi, pentru că mai are multe de spus totul, păcatele şi vina, este ca o autoflagelare, în direcţia prozei româneşti contemporane. Şi a trupului ce se simte viu, chiar în absenţa spunerea ei înseamnă talent, prospeţime, fiinţei iubite; suferinţa se răspândeşte asupra fineţe şi feminitate.

Note: 1. Gabriel Garcia Marquez, Incredibila şi trista poveste a Candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, traducere din spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi, p. 6. 2. Mariana Irimia, Dincolo şi dincoace de râu, Ed. Karuna, Bistriţa, 2014, p. 14. 3. Idem, pp.17, 18.

122 ♦ Mişcarea literară

Trenul orfanilor sau despre aventura migraţiei

Anastasia DUMITRU

Christina Baker Kline este o autoare lume). Pe lângă aceste ssurse de documentare, contemporană din SUA care a scris romanele ce îi dau o perspectivă amplă asupra temei, Bird in Hand, The Way Life Should Be, Sweet autoarea cercetează fenomenul migraţiei din Water, Desire Lines, Orphan Train (2012). America, mentalitatea unor bătrâni indieni Ne vom referi la cea mai recentă carte, Trenul care credeau în Marele Spirit, dar şi proce- orfanilor, tradusă de Mihaela Doagă, Editura durile de adopţie. Trei, Bucureşti, 2015. După cum mărturiseşte Cartea este actuală, mai ales în con- autoarea, „firele acestui roman au fost ţesute textul migraţiei asiaticee spre Europa, ceea ce laolaltă ccu ajutorul mai multor oameni”, dde la demonstrează că oameniii au fost mereu tentaţi care a aflat despre povestirea „They Called it să caute fericirea, tinzând să atingă mereu Orphan Train: And It Proved There Was a „paradisul terestru”. Home for Many Children on the Prairie” (I s- Nu întotdeauna visul a spus „trenul orfanilor”: Şi a dovedit că şi realitatea se su- preria le putea oferi un cămin multor copii). prapun, de aceea Christina Baker Kline a fost impresionată de cartea este un sem- amploarea mişcării trenurilor pentru orfani. nal de alarmă pentru Cititorul află că în perioada 1854-1929 două noi, toţi, îndem- sute de mii erau duşi spre Vestul mijlociu; nându-ne să cuge- erau orfanii imigranţilor poposiţi pe Coastta de tăm la drama fami- Est din Irlanda sau din alte regiuni sărace ale liilor dezrădăcinate, Europei. Pe lângă informaţiile despre orfanii dar mai ales a orfa- de atunci, autoarea se documentează cu nilor deznădăjduiţi, privire la călătoriile de explorare şi strămu- ajunşi la mila socie- tarea femeilor amerindiene, aşa cum apaarre în tăţii şi a comunităţii antologia Voices Yearning to be Heard: de la care aşteaptă Acadia SSenior College Students Pay Tribute integrarea lor. Alte- to the Missing Voices of History (Voci care ori, istoria ne aminteştte că erau trenuri ale tânjesc să fie auzite: Studenţii din ultimul an deportaţilor spre Siberia sau ale copiilor nimă- de la Colegiul Acadia omagiază vocile uitate nui, împinşi la cerşit, aşa cum aflăm din măr- de istorie). Conceptul strămutării a fost firul turisirile şi jurnalele celor care au cunoscut roşu prin care a unificat povestea, infor- calvarul deportărilor. mându-se despre subiect din alte publicaţii ca: Oamenii au ales Cartea străină Women of the Dawn (Femeile zorilor), de exilul de bună voie Bunny McBride; Inn the Shadows of the Eagle: sau de nevoie, au pllecat prin deşert cu A Tribal Representative in Maine (În umbra cămilele sau cu asinii, au plecat călare sau în vulturului: Un reprezentant al triburilor în carele cu boi, aşa cum au venit basarabenii în Maine), de Donna Loring; Wabanakis of România năpăstuiţi de puterea sovietică, aşa Maine and the Maritimes (Nativii Wabanaki cum au luat calea pribegiei impuse cu din Maine şi provinciile canadiene), editat de trenurile morţii spre Polul Nord bucovinenii American Friends Services Committee (Orga- etc. Soarta lor a fost decisă numai de Cezarii nizaţie pacifistă fondată în 1917, care deru- vremelnici, dar credinţa în Dumnezeu a fost o lează programe de voluntariat în întreaga constantă a tuturor osândiţilor. Indiferent de

Miişcarea literară ♦ 123 epocă, omenia comunităţilor a avut un rol imigranţi, „vorbind în limbi ce-i aminteau de esenţial. hărmălaia animalelor de curte”. Prima impre- Autoarea americană face o paralelă între sie a fost dezamăgirea. În loc de „lanuri undu- soarta orfanului din 1929 și a celui din anul itoare de grâne şi portocale uriaşe”, au dat de 2011. Copiii de atunci, transportaţi de către oameni nepăsători, care le întorceau spatele Societatea pentru Ajutorarea Copiilor în sau îi scuipau. Un incendiu îi spulberă familia, condiţii uşor de imaginat, erau daţi spre copila rămânând singură, fără ajutor, la mila „adopţie” asemenea unor animale sau robi la Societăţii pentru Ajutorarea Copiilor. târgurile de sclavi, ei erau coborâţi din vagoane în anumite oraşe în care se făceau Într-ajutorarea orfanilor. Deşi erau cu opriri pentru a fi expuşi ca o marfă de toţii copii, cei mai mărişori îi sprijineau pe cei vânzare, de aceea trebuiau să facă impresie mai mici. Copila de nouă ani a avut grijă de bună la coborâre spre a fi luaţi de localnici. micuţul Carmine, venit din Italia, care îşi Familiile îi primeau gratis, fiind folosiţi la muşca degetele de foame. Au trăit cu toţii muncă. Rari erau orfanii care nimereau în emoţia noului, incertitudinea, umilinţele, familii unde se bucurau de iubire, de condiţii frica, foamea, au luptat pentru supravieţuire și bune de trai. Personajul principal este Niamh, au nădăjduit la o viaţă mai bună. Cei mai o orfană din cei două sute de mii, este o norocoşi vor fi luaţi în grijă, iar cei care nu supravieţuitoare, fiind vocea celor din tren. La vor fi doriţi din diverse motive se vor plimba vârsta de nouă, fetiţa de origine irlandeză, până vor avea parte de reuşită. Eroina cărţii se ajunsă în America, rămâne singură, devenind împrieteneşte cu un băiat mai mare, Olandezu. o victimă certă. Ea este nevoită să se spună Carmine este luat de o familie care îşi doreau regulilor, iar 1929 este urcată în Trenul cu ardoare un copilaş, Olandezu, care le-a orfanilor, călătoreşte în condiţii mizere, abia reproşat „binevoitorilor” să nu-i jignească, va are ce mânca, dar i se spune „sunteţi norocoşi fi selectat pentru muncă asemenea unui rob, că vă aflaţi în tren. Lăsaţi în urmă un loc al noul proprietar „îi bagă un deget jegos în răului, plin de ignoranţă, sărăcie şi vicii, gură” ca să se asigure că e sănătos. Niamh pentru virtuţile vieţii la ţară. Cât timp vă aflaţi este luată de o familie care deţinea o croitorie. la bordul acestui tren, veţi respecta nişte Majoritatea orfanilor sunt puşi la muncă, nu reguli simple. Veţi fi cooperanţi şi veţi asculta au parte de şcoală, aşa cum li s-a spus iniţial şi instrucţiunile”.1 nici de un trai decent. Ajunsă la familia Byrne, îi stă inima în loc, când află că nu va fi Mirajul. Niamh Power descrie tentaţia dată la şcoală, simte o mare dezamăgire şi irlandezilor de a ajunge în tărâmul făgădu- teamă, fiind mereu certată, înfometată, inţei. „Peste tot în jurul nostru lumea pleca slăbeşte foarte mult, îndură frigul. Copila este spre America: auzeam poveşti despre porto- şocată că familia de croitori o abandonează, cale cât cartofii de copt, lanuri de grâne unul din motive fiind că fetiţa mănâncă mult. unduindu-se sub cerul însorit, case curate şi Criza economică o duce la altă familie. Orfana uscate din cherestea, cu baie în casă şi curent este deznădăjduită, nefericită, uitată de toţi. electric. Slujbe din belşug ca fructele în Această stare i se pare de neîngăduit, mai ales copaci, într-un ultim gest de generozitate faţă că ea nu vrea să uite trecutul, familia, nu vrea de noi – sau poate spre a scăpa de povara să îşi nege propria persoană. „Nimeni nu mă preocupării constante –, părinţii şi surorile compătimeşte pentru că mi-am pierdut fami- tatei au pus mână de la mână să ne acopere lia. Fiecare dintre noi are propria lui poveste preţul călătoriei peste ocean”.2 Deşi nu tristă; altfel n-am fi aici. Sentimentul general cunoşteau decât un nume „mâzgălit pe un e că e mai bine să nu vorbim despre trecut, că petic de hârtie”, familia a plecat în marea uitarea ne va aduce cel mai repede alinarea. aventură a exilului, unde spera să găsească un Societatea pentru Ajutorare ne tratează ca şi rost. Ajunşi la New York, au văzut ceaţa din cum ne-am născut în momentul în care am care abia se zărea „silueta fantomatică a fost aduşi la ei, ca şi cum, precum fluturii care Statuii Libertăţii”. Nou-veniţii au fost mânaţi ies din cocon, ne-am lăsat în urmă viaţa înspre cozile kilometrice ca să fie verificaţi şi dinainte şi, cu voia Domnului, vom începe în interogaţi, fiind admişi printre sutele de curând o viaţă nouă,” sunt alte gânduri ale

124 ♦ Mişcarea literară fetei. Câteva semnături către Societatea pentru sub douăzeci şi unu de ani, de aceea s-au Ajutorarea Copiilor şi ajunge într-o familie maturizat mai repede. „Mă simt cu zece ani foarte săracă, mulţi copii, o mamă mizerabilă, mai în vârstă decât sunt de fapt. Ştiu prea ignorantă care cu greu avea grijă de ea. Abia multe, am văzut oamenii cu ce au ei mai rău, are cu ce supravieţui, dar se duce cu atâta drag în momentele lor de disperare şi egoism la şcoală încât pare o adevărată binecuvântare maxim, şi conştiinţa acestui fapt mă face pre- să fie înconjurată de căldură şi oameni caută. Aşa că învăţ să mă prefac, să zâmbesc zâmbitori. şi să dau din cap, să exprim o empatie pe care n-o simt. Învăţ să trec drept altcineva, să par Maturizarea precoce a orfanilor. Con- ca restul lumii, deşi simt că s-a rupt ceva în diţia de orfan înseamnă dependenţă de oameni mine.” aproape necunoscuţi şi vulnerabilitate, de aceea Molly nu aştepta nimic de la nimeni. Adolescentul orfan postmodern. Un S-a obişnuit să i se uite ziua ei de naştere, să alt nivel al cărţii este cel referitor la Spruce se descurce cu ce i se oferă şi ce i se oferă Harbor, Maine, 2011, eroina fiind Molly coincide rareori cu ce a cerut. Naratoarea o Ayer, o adolescentă de şaptesprezece ani care descrie pe Molly ca pe un erou ce a „învăţat se trezeşte brusc în grija familiilor adoptive. că îşi poate controla emoţiile imaginându-şi Rămasă fără tată, mort într-un accident, şi propria cavitate toracică sub forma unei cutii neglijată de mamă, aflată într-o fază autodis- uriaşe cu lanţ şi lacăt. Deschide cutia, îndeasă tructivă din care nu şi-a mai revenit, ajungând în ea orice sentimente stinghere, greu de la închisoare, ajunge în grija statului, o cifră stăpânit, orice undă de regret sau speranţă pe listele lor interminabile. „Amuletele sunt rătăcită, şi o închide bine la loc.”3 Viaţa a tot ce i-a rămas din viaţa ei de odinioară”.5 Se învăţat-o să-şi pună ordine în lucruri, pentru impune prin nonconformism, deşi totul este de că s-a mutat prea des dintr-un loc în altul, să faţadă. Ea are toate caracteristicile adolescen- se maturizeze şi să citească „semnele pe ţilor din mileniul III, piercing în nas, mai chipurile părinţilor de împrumut”. „Molly a multe perechi de cercei în urechi, vopsită descoperit demult că ea s-a confruntat deja cu negru la păr şi cu o şuviţă albă deasupra. mare parte din nenorocirile şi dezamăgirile cu Învaţă bine, citeşte cu pasiune „pe holuri, la care alţi oameni se întâlnesc de-a lungul unei cantină”, preponderent romane cu protagonişti vieţi. I-a murit tatăl. Maică-sa a luat-o pe care au nelinişti existenţiale: Sinuciderea câmpii. A fost plimbată de colo-colo şi fecioarelor, De veghe în lanul de secară, respinsă de nenumărate ori. Şi, cu toate astea, Clopotul de sticlă. Dintr-o prostie, fură cartea respiră, doarme şi se dezvoltă”4, sunt alte Jane Eyre, faptă ce o duce fie la şcoala de reflecţii privitoare la orfană. corecţie, fie la munca în folosul comunităţii. Cu ajutorul lui Molly, care a fost Salvarea ei vine de la Jack, iubitul ei şi nevoită să facă muncă neplătită („fiecare oră persoana cea mai apropiată, care o roagă pe de muncă o aduce cu o oră mai aproape de mama lui să pună obrazul pentru Molly, libertate”), cititorul este uimit să afle că la singura condiţie este să facă curăţenie în cursul de istorie americană li se spune că podul unei bătrâne în vârstă de nouăzeci şi doi Statele Unite au fost fondate „cu mână de de ani. Compromisul este făcut, îşi pune în lucru neplătită” („indentured servitude” se minte să îşi facă treaba cu meticulozitate şi referă la sistemul prin care tinerii fără cele cinzeci de ore de muncă vor trece repede, posibilităţi materiale, doritori de a emigra în numai că întregul ei efort, nu este deloc un America, în secolele XVII-XVIII, se angajau efort. Va ajunge să cunoască o doamnă spe- să muncească un anumit număr de ani în cială, cu amintiri, care a avut norocul de a slujba unui patron care le acoperea preţul trece peste probleme şi a se bucura de o viaţă călătoriei peste ocean). Profesorul Reed împlinită, fericită. Deşi este singură, ea nu povesteşte că aproape două treimi din este izolată, iar deschiderea cuferelor va coloniştii englezi au venit în America cu acest deschide şi trecutul dureros. Molly este statut, vânzându-şi libertatea pe un număr de circumspectă şi atentă la tot ce i se întâmplă, ani în schimbul promisiunii de-a avea un regretă că dintre toţi cei care vorbesc despre viitor mai bun. Cei mai mulţi dintre ei aveau ea, „nimeni nu-i cerea părerea, nici n-o asculta

Mişcarea literară ♦ 125 când şi-o exprima”6. Ea avea nevoie de iubire, scrie copilul ce regretă că nu are sprijin, că nu se trezea noaptea şi se ridica din pat să-şi are un „refugiu din calea străinilor”. Exilatul caute părinţii doar spre a-şi da seama, odată este un străin, care nu numai că este îndepărtat ajunsă în mijlocul holului, că nu mai avea de casă şi de ţară, ci şi de propriul eu. „În părinţi. Kinvara, oricât de săraci am fi fost, măcar Nici Molly, nici alţi orfani din trenurile aveam rudele aproape, oameni care ne anilor 1930 nu acceptă teroarea superiorilor cunoşteau. Aveam aceleaşi tradiţii şi acelaşi asupra celor slabi, detestă discriminarea, mod de a vedea lumea. Nu ne-am dat seama reamintind drama de mai bine de patru sute de decât după ce-am plecat că noi consideram că ani a indienilor din America, omorâţi, înşelaţi, acele lucruri se cuvin”,8 sunt gândurile fetei îngrădiţi, siliţi să trăiască în rezervaţii, cărora „lipsite de familie şi de identitate”.9 li s-a spus „indieni jegoşi”, „piei roşii”, „sălbatici”. Unul dintre personaje, născut pe Credinţa – speranţa orfanilor. Singu- Indian Island, precizează că drama indienilor rul simbol pe care şi l-a păstrat din Irlanda a este similară cu cea a irlandezilor, aflaţi sub fost cruciuliţa celtică de Claddagh, moştenire stăpânirea britanică. Ambele popoare au fost de la bunica, având conturul în relief al inimii. umilite în lupte nedrepte: pământurile le-au Această bijuterie tipic irlandeză, asemănătoare fost furate, li s-a interzis să-şi practice religia, crucii celtice tradiţionale, reprezentă două au fost obligaţi să se supună stăpânirii străine. mâini ce ţin o inimă stilizată, cu o coroană Nedreptatea socială şi istorică accentuează deasupra. Orfana le spune primilor părinţi suferinţa celor lipsiţi de ajutorul părinţilor. adoptivi, care sunt atei şi nu merg niciodată la biserică, semnificaţia lănţişorului ei irlandez: Lupta pentru identitate. Deşi avea un mâinile împreunate simbolizează prietenia, nume, identitatea ei se schimbă în funcţie de inima e dragostea, iar coroana reprezintă toanele aşa-zişilor „părinţi adoptivi”. Numele loialitatea. Aceste valori spirituale nu sunt de Niamh va fi schimbat de noii „părinţi” în înţelese de toţi din vestul Americii, a celor Dorothy, apoi în Vivian. Aceste măşti ale aflaţi acolo pentru îmbogăţire. Este o mare aceleaşi fiinţe sunt simboluri ale dramei diferenţă între cei puşi pe căpătuire şi orfanului, nevoit să-şi ţină ascunsă suferinţa. membrele asociaţiei de ajutorarea copiilor Pentru orfan, era ceva ruşinos a explica lumii care îi învaţă să se roage. Aflaţi în tren, copiii ce înseamnă experienţa din tren, „atâţia copii cântă, doamna Scatcherd citeşte Psalmul 121, trimişi cu trenul spre Vestul mijlociu adunaţi preferatul mamei: „Ridicat-am ochii mei la de pe străzile din New York ca nişte gunoaie, munţi, de unde-mi va veni mie ajutorul./ nişte deşeuri strânse pe o şalupă, spre a fi Ajutorul meu vine de la Domnul, Cel ce a trimise cât mai departe cu putinţă, unde nu le făcut cerul şi pământul...” (Psalmul 120 în mai poţi vedea”.7 Copiii neajutoraţi văd cel versiunea ortodoxă a Bibliei), moment în care mai bine tendinţa de dominare şi „oprimarea aflăm că Niamh Power este printre puţinii omului de către om”, de ştergere a trecutului copii din tren care ştiu să citească. Doamna care există de la începuturile timpului. Scatcherd cere ajutorul Maicii Domnului ca Babilonul limbilor şi al naţiilor, lipsa să-şi reverse mila asupra copiilor, să-i reperelor, a rudelor sunt impedimentele cărora binecuvânteze şi să-i călăuzească. Ajunsă la trebuiau să le facă faţă toţi exilaţii, dar mai cealaltă familie credincioasă, după ce trece ales orfanii care simţeau o strângere de inimă. prin toate greutăţile posibile, protagonista îşi „Părinţii mei au plecat din Irlanda în speranţa găseşte liniştea într-o casă care îi dăruieşte unui viitor mai bun, cu toţii ne-am închipuit iubire. Povestind o scenă din Hemingford, că ne îndreptam spre un tărâm al abundenţei. Minnesota, 1930-1931, naratoarea descrie Dar soarta a făcut să dea greş în această ţară atmosfera din casa familiei Nielsen, pregă- nouă, au dat greş cam pe toate planurile cu tindu-se să meargă duminica dimineaţa la putinţă. Poate c-au fost oameni slabi, care nu biserică. Lăcaşul de cult Grace Luthran, lipsit erau făcuţi pentru rigorile vieţii de imigrant, de podoabe, îi dă orfanei un sentiment de pentru umilinţele şi compromisurile pe care le pace, de apartenenţă la comuniune. „Îmi place presupune, pentru cele două condiţii comple- când ne reunim apoi în sala de adunare şi se mentare – autodisciplină şi spirit de aventură”, servesc cafea cu prăjitură cu migdale şi

126 ♦ Mişcarea literară biscuiţi cu scorţişoară. Şi îmi place să fiu două sute de mii de copii care au călătorit cu văzută lângă soţii Nielsen, pe care toată lumea acele trenuri, că sunt scrise cărţi şi articole pare să-i considere membri de nădejde ai prin ziare, piese de teatru, că există şi un comunităţii. Pentru prima dată de când mă Muzeu Naţional al Trenurilor cu Orfani, în ştiu, mă simt inclusă şi învăluită în emoţia Concordia, Texas, care are şi un site, cu caldă a acceptării altora”10, sunt mărturisirile mărturiile supravieţuitorilor şi fotografiile lor, sincere ale celei care nu a simţit niciodată chiar şi un link către pagina de FAQ. („între- apartenenţă la un grup sau la un cămin, dar a bări puse frecvent”, că există un grup numit tânjit după iubirea „comunităţii”. New York Train Riders. Vivian îl găseşte pe Simbolul cruciuliţei celtice primite de Carmine, la pagina de internet cu titlul acasă este un motiv arhetipal, care îi aduce Carmine Luten – Minnesota – 1929, băiatul aminte copilului de trecut. Lipsită de fotogra- scrie povestea tatălui său din tren, care, deşi fiile cu membrii familiei biologice, cruciuliţa orfan, fusese înfiat şi a fost iubit de familia îi aduce aproape de inimă pe cei dragi, adoptivă, tatăl murind împăcat la 74 de ani. dispăruţi în fumul trecutului. Copila a trăit Christina Baker Kline ne prezintă trage- mereu cu gândul de a nu fi iar abandonată, aşa dia orfanilor din anii 1930, dar noi, cititorii, ar cum aflăm şi din prolog. „Am coşmaruri în trebui să ne reamintim că dramele sunt eterne, care mă aflu singură într-un tren care goneşte iar, în sângerosul secol al XX-lea, cu cele spre nicăieri”11. Ea se vedea într-un labirint de două războaie mondiale, cu foametea impusă, baloţi de fân sau pe străzile unui oraş mare, cu deportările unor întregi naţiuni, copiii au uitându-se cu jind la ferestrele luminate, avut mult de suferit. În noul mileniu, în văzând familiile dinăuntru, scenă care apare şi contextul migraţiei actuale, copilăria multora în Mizerabilii şi în Fetiţa cu chibrituri, lumina are de suferit. Ştirile şi internetul ne oferă fiind simbolul speranţei pentru cei rămaşi multe imagini ale copiilor dezrădăcinaţi din singuri pe lume. Numai iubirea unor oameni familiile lor de oriunde, dar mai ales din Asia, şi credinţa au contribuit la salvarea copilului din America Latină ori Africa. Precum orfanii orfan, la transformarea din Niamh, irlandeza, irlandezi, sunt numeroşi alţi copii… Oare vor în americanca Dorothy şi apoi în Vivian, cea avea ei soarta lui Vivian, care să învie la reînviată. Chiar dacă îşi pierde iubitul în sfârşit? Sau vor sfârşi ca Olandezu, într-un război, fiind nevoită să îşi dea spre adopţie război fără niciun sens, iniţiat de paranoia şi copilul, pe May, simţind iar că nu are parte de megalomania unor dictatori? Mereu vor fi o familie, de stabilitate, totuşi ea are puterea drame, mereu ne vom reflecta propria copilă- să continue lupta cu necazurile vieţii. Ajutată rie (ne)fericită în alte şi alte poveşti, pe care le de Molly, Vivian nu numai că îşi găseşte dorim cu happy end. Istoria ne dovedeşte că copilul, dar ia legătura şi cu American luptele sunt biruite de unii şi pierdute de alţii, Association of Retired Persons, o organizaţie iar copiii, indiferent de ce parte a baricadei îi non-guvernamentală din Statele Unite care le prinde soarta, au dreptul la fericire. De aceea, oferă informaţii utile persoanelor trecute de scriitorii ne amintesc de suferinţă, care este un 50 de ani. Tânăra Molly o învaţă să caute pe fir unificator al rătăcitorilor, al orfanilor, Internet comunitatea foştilor pasageri ai uneori uitaţi şi de Dumnezeu, abandonaţi pe trenurilor cu orfani şi descendenţilor acestora. Terra, dar şi de speranţa într-un viitor mai Aflăm că mai trăiesc aproape o sută din cei bun, al oamenilor înţelepţi.

Note:

1. Trenul orfanilor, tradusă de Mihaela Doagă, 6. Ibidem, p. 114. Editura Trei, Bucureşti, 2015, p. 44. 7. Ibidem, p. 222. 2. Ibidem, p. 32. 8. Ibidem, p. 48, 49. 3. Ibidem, p. 16. 9. Ibidem, p. 65. 4. Ibidem, p. 20. 10. Ibidem, p. 251. 5. Ibidem, p. 16. 11. Ibidem, p. 264.

Mişcarea literară ♦ 127

„Viitorul ne privește”

Adrian LESENCIUC

În 2015, cu prilejul Zilei Internaționale a Cărții și Drepturilor de Autor (23 aprilie), Uniunea Scriitorilor din România, prin filialele sale, a marcat întâlnirea simbolică dintre scriitorii români și cititorii lor tineri. La inițiativa vicepreședintelui Gabriel Chifu, scriitorii români au donat cărți din creația proprie bibliotecilor unor colegii naționale din Alba Iulia, Arad, Bacău, Brăila, Brașov, București, Cernăuți, Chișinău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Novi Sad, Oradea, Pitești, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Târgu Mureș și Timișoara. Alături de Colegiu Național „Iulia Hașdeu” din București, de Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca, de Liceul Teoretic „Al. I. Cuza” din Iași sau de Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timișoara, printre gazdele acțiunii s-a numărat și Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. În urma „desantului” scriitorilor Cezar Boghici, Mircea Brenciu, Daniel Drăgan, Adrian Lesenciuc, Claudiu Mitan, Mircea Moț, Cristian Muntean și Vasile Oltean în sala de lectură a bibliotecii colegiului „Andrei Șaguna” și a donației de carte, a fost lansată ideea instituirii unui concurs de creație literară, având drept scopuri transmiterea de valori educaționale prin intermediul literaturii și promovarea literaturii brașovene contemporane. Interesul generațiilor actuale de creatori literari din Brașov pentru viitorul literaturii brașovene, respectiv perspectiva tinerei generații asupra creației literare a autorilor consacrați, au fost surprinse în chiar numele concursului: „Viitorul ne privește”. Concursul s-a adresat elevilor colegiului și a constat în realizarea unor creații literare reprezentând recenzii/ cronici/ comentarii pe marginea cărților donate de scriitorii brașoveni. Revista Mișcarea literară din Bistrița, fondată în 1924 de Liviu Rebreanu, a devenit partener al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România în organizarea concursului. Juriul, format din prof. Nicolae Savin, inspector de specialitate (limba română) în cadrul Concurs de Inspectoratului Școlar Județean Brașov – președinte, și din scriitorii Ion creație literară Topolog și Mihaela Malea Stroe, a decis să acorde premiul I la concursul de creație literară „Viitorul ne privește” elevei Alina Camelia Stanciu din clasa a X-a C, pentru lucrarea Modelul și oglinda, comentariu pe marginea cărții Povești în oglindă, autor Mircea Moț, publicată la Editura Eikon din Cluj-Napoca în 2008.

Modelul și oglinda

Alina-Camelia STANCIU

În anul 2008, Editura Eikon din Cluj- implicând o simbolistică ce merită luată în Napoca publică volumul Poveşti în oglindă al atenție. domnului Mircea Moţ, pentru ca, în anul Trimiterea spre imaginar, spre un următor, aceeași editură să publice ediția a univers care, fără a sfida realul, se impune cu doua, cu o remarcabilă prezentare a poetului o ușoară ostentație ca prezență autarhică, Dan Damaschin. „poveștile” sugerează acceptarea convenției Titlul Povești în oglindă sugerează artistice de către un autor care lasă impresia că esența întregii cărți, cele două substantive se detașează de specie cu o ușoară nostalgie,

128 ♦ Mişcarea literară totuși. La rândul ei, „oglinda” se constituie acestuia”). Acestui motiv consacrat i se aso- într-o replică dată realității, într-un fel „o a ciază puterea magică a cuvântului („Să revină doua realitate”, deoarece ea concretizează o toate la rostul lor, Stăpâne!”, rostește Verbul nouă lume, un nou univers și presupune, cu aerul că, stăpân el însuși al Logosului, ar fi totodată, dualitatea: ceea ce se reflectă în în stare să reia actul creator din începuturi). oglindă și ceea ce este reflectat; în aparență, Efectul este evident, cuvântul nu-și trădează ultimii doi termeni semnifică unul și același forța, din moment ce totul revine în matca lucru, dar, în esență, oglinda a permis impusă inițial. descompunerea materiei în două elemente Cel de-al doilea basm, Poveștile celor distincte, primul aparținând planului realității, doi paji, conține, de fapt, două povești dis- iar cel de-al doilea făcând parte din imaginar – tincte, ale celor doi paji: Adjectivul, pajul cu alte cuvinte, este vorba de o similitudine împăratului Substantiv și Adverbul, pajul aparentă. Verbului. În incipit, este conturat un tablou de Afirmat ca remarcabil exeget al Aminti- iarnă, naratorul insistând că această perioadă, rilor din copilărie (după cum observă Dan a încremenirii, a înghețării, este una a poveș- Damaschin în prefață), Mircea Moț respectă tilor, care compensează prin imaginar mono- spiritul creației lui Creangă din cel puțin două tonia realității înghețate. Astfel, prima poveste puncte de vedere: pe de-o parte, reușește să este cea a Adverbului. Acesta relatează că, prezinte „o materie văzută uneori ca o grădină demult, a existat o oglindă care asigura nemu- a supliciilor” (gramatica) într-o manieră jovi- rirea, dăinuirea veșnică a ceea ce se reflecta în ală, atrăgătoare, care să placă oricui, iar, pe de ea, dar care a fost furată de zmei. Din această altă parte, își îngăduie libertate față de basm, cauză, elementele precum soarele, stelele, restructurând elementele stereotipe conform iarba, copacii etc. își pierdeau treptat puterile. viziunii sale artistice și artei narative proprii. Verbul este cel care a pornit în recuperarea Primul basm, intitulat Povestea lui acesteia, pentru restabilirea echilibrului uni- Substantiv Împărat, conturează cadrul unde se versal. În drumul său, el este călăuzit de vor desfășura celelalte întâmplări. Mircea Moț puterea gândului („Numai gândul tău poate realizează imaginea convingătoare a împără- birui răul...”), dar și de rațiune (trecerea prin ției lui Substantiv Împărat încremenită în apele otrăvite ale zmeilor), reușind în final să urma unui cumplit blestem. Detaliile sunt readucă armonia în lume. În continuare, Ad- sugestive, impresionând prin plasticitatea lor. jectivul își prezintă, la rândul său, povestea: Apariția voinicului „cu părul lung de aur și cu Soția lui Substantiv Împărat, plimbându-se fața albă ca spuma laptelui” (portret specific prin târg și, modestă fiind, refuză să se eroilor basmelor) oferă o rază de speranță privească în oglindă, atrăgând blestemul pentru revenirea la normal a lucrurilor. vânzătoarei de oglinzi. Puterea cuvântului nu Scriitorul formulează expresiv („Din când în poate fi subestimată nici de această dată, când urechea îi prindea vreun sunet singuratic deoarece blestemul se adeverește, împărăteasa rămas în aer”), sugerând amintirea unui real fiind „înghițită” de oglindă, după nașterea ce își cere dreptul la condiția normală, dăinui- fiicei ei. După ce primește sfaturi de la înțe- rea elementelor din trecut, în ciuda bleste- leptul de la marginea împărăției, împăratul mului și a trecerii timpului. Reține atenția, Substantiv reușește să pătrundă în oglindă, pe aici, motivul ochiului ca garanție a spiritului urmele soției sale. Aici, însă, deși pare că a treaz; „Lumina din ochii lui era atât de nimerit în aceeași lume, nu este așa: împăratul proaspătă” și „Ochii sfetnicului i s-au părut apare ca un străin în lumea oglinzii, fapt ce umbriți de o tristețe pe care încremenirea nu o evidențiază existența a două universuri para- putuse șterge” evidențiază ideea potrivit doxale. Totuși, intrarea în această lume căreia ochii sunt cei care trădează întotdeauna reflectată reprezintă salvarea din labirint. adevărul. Mai mult, vraja și-a făcut efectul Eliberarea persoanei iubite din ghearele doar la „suprafață” („vraja aceea atinsese nu- oglinzii se face atât prin sângele considerat mai trupul bărbatului [...], nu și cugetul

Mişcarea literară ♦ 129 sacru, semn al vindecării, cât și prin dragostea este aceea de a se mai bucura, fie și numai pe care i-o poartă împăratul. pentru câteva clipe, de perioada de început a Povestea doamnei singuratice, cel de-al copilăriei. Prepoziția, însă, povestește despre treilea basm al cărții, o are ca protagonistă pe două gemene care au avut ghinionul de a fi Interjecție. Domnul Mircea Moț maschează despărțite la naștere: una a fost crescută de un prin intermediul vizunii sale artistice, rolul biet tăietor de lemne, iar cea de-a doua de un interjecției („castelul ridicat pe un colț de prinț. Cele două fete tră iesc vieți total diferite: stâncă, deasupra zbuciumului și a frămân- cea dintâi ia contact direct cu lumea, tărilor omenești”), dar și o particularitate a sa: bucurându-se de aceasta în toată diversitatea aceea că este „izolată” de restul propoziției de ei, pe când cea de-a doua cunoaște lumea două virgule („Nu-i mai deschidea de multă indirect, prin intermediul cărților. Și de vreme nimeni ușa, în afara celor două vir- această dată, oglinda reprezintă un mijloc de gule”). Dar, Interjecția mai avea doi prieteni comunicare, nepermițând înstrăinarea celor care o vizitau o dată pe an: Num și Art (cum îi două fete. Bufnița, cunoscută ca fiind un alintă autorul). Gazda s-a dus să pregătească o personaj înțelept, îi aduce la cunoștință fetei licoare pentru cei doi, lăsându-i singuri, timp pădurarului ceea ce trebuie să facă pentru a-și în care Articolul îi relatează Numeralului întâlni sora. Umorul autorului este evident în povestea prieteniei lor. Aceasta a învățat ce secvența: „ursul l-a luat pe străjer subsuoară și înseamnă suferința încă de mică, rămânând a intrat cu el cu tot în palat”. Poveștile orfană de tată la o vârstă fragedă. Răutatea copilelor cu inimă de aur se încheie cu o societății sau inconștiența acestora față de întrebare retorică determinată de faptul că cele anumite necazuri de care nu este, de fapt, două fete nu știu dacă elementele din realitate nimeni vinovat, este reliefată în secvențele sau cele din universul cărților sunt cele „Copiii nu vor să se joace cu mine” și „Fetele adevărate: „Oare care este cel adevărat?”. nu vor să se prindă cu mine în horă”. Oglinda Ultimul basm al volumului lui Mircea se constituie, în acest caz, într-un mijloc de Moț, Sfetnicul de încredere, înfățișează comunicare „primitiv” între cei vii și cei care întâmplările cărora a fost supus Pronumele nu mai sunt, condiția fiind iubirea și dorul când l-a substituit pe împăratul Substantiv, cel necondiționate. După ce și mama sa trece în din urmă călătorind în viitor, călătorie ce se neființă, Interjecția duce o viață singuratică, încheia mereu cu dobândirea unor cuvinte noi mulțumindu-se doar cu observarea lumii în- de către acesta (cuvinte ce se dovedesc a fi, de conjurătoare, motiv pentru care a și dobândit fapt, neologisme – „constituție”, „pueril”). capacitatea de a imita sunete și zgomote. Dacă în primele două zile, Pronumele a Penultimul basm, Poveștile copilelor cu trebuit să meargă la vânătoare și să scrie un inimă de aur, are la bază relatările celor două răvaș pentru supușii săi, ei bine, în cea de-a „surate”, Conjucția și Prepoziția. Conjuncția treia zi, când trebuia să îi primească să le povestește o întâmplare care are în atenție o asculte păsurile, la curte își fac apariția... cine temă relativ tristă: curgerea ireversibilă a credeți? Nu veți ghici niciodată: personajele timpului. Un tată își privește fiica crescând și din povestea lui Ion Creangă, Capra cu trei începe a duce dorul clipelor din copilăria fetei, iezi! Prin introducerea personajelor unei alte în care naivitatea și curiozitatea predominau povestiri în povestirea sa, domnul Moț („Mărul când se întoarce înapoi pe crean- urmărește crearea unui univers literar abstract gă...?”, „Unde pleacă zăpada în fiecare care să îl uimească pe cititor. Faptul că an...?”). Afirmația „Fiecare om mare este acestea și-au citit propria poveste determină o mormântul unui copil” are o conotație pro- întorsătură radicală pe care o ia opera lui fundă, sugerând că, odată ajuns la maturitate, Mircea Moț. Introducând elemente ale se pierde, din nefericire, cam orice urmă a cotidianului („Adidașii, blugii decolorați”, copilăriei, a ceea ce a fost odată. Dragostea „lupul răspândind un miros de after-shave”), fără limite a tatălui pentru copilul său este dar și încercarea eșuată a personajelor de a fi subliniată prin faptul că singura dorință a sa protocolare, elegante (de fapt, stârnesc amuza-

130 ♦ Mişcarea literară mentul celui care lecturează cartea) autorul Substantiv Împărat. În substanța ei, Sfetnicul inițiază ceva nou față de banalul operelor care de încredere este o poveste tristă, o profundă respectă, în mare, același tipar monoton. parabolă a omului care nu are drept la propria Pronumele, pentru a soluționa nemulțumirea identitate. acestora, le scoate din poveste („În poveste Poveștile din volumul domnului Mircea vor rămâne doar umbrele voastre!”); în acest Moț au ca trăsătură comună sentimentul care fel, ele vor dăinui în poveste doar din punct de irumpe în tiparul basmului, ca un strigăt vedere simbolic. În plus, tulburarea oglinzii în disperat al conceptelor către viața, cu bucurii momentul în care Pronumele se privește în ea și mari tristeți, preferabilă încremenirii ca subliniază faptul că acesta nu va putea variantă a morții. niciodată să acopere pe deplin calitățile lui

Escape 6

Mişcarea literară ♦ 131

Scrisoare către Reporter

„Raţiones, aş dori mult să includ acest interviu în Rebreniana. În perspectiva istorică, pune punctul pe i şi explică veci pururi de ce, când şi cum s-a întrerupt o activitate ce s-ar fi cerut realizată. E mai ceva decât bustul lui Rebreanu realizat de Oscar Han. Busturi se mai găsesc, iar cel oferit pe gratis a fost cumpărat cu bani grei de Muzeul Județean din Cluj. Dacă vrei, pot spune/nota „Convorbire telefonică consemnată de însuşi Alfonz al XIII-lea” (care, prin cifra fatidică, explică dezastrul). Uite ce frumos sună convorbirea noastră. Dacă o citești, poți fixa şi data interviului. N-ar fi rău să profiţi de lipsa partenerului operat la mărul lui Adam, Căpcăun, nu doar din pricina vreunei floricele sârmoase în gât, ci şi pentru că bea iarna în cârciumi sordide, fără sobă, în care rage, din cauza clientelei zgomotoase.” (Niculae,10 mai 2016) Reporter: Virgil Raţiu

De vorbă cu Niculae Gheran (Convorbire telefonică)

– Ne obişnuiserăm ca manifestările volume –, singura din cultura interbelică literar-artistice prilejuite de aniversarea lui începută şi terminată. În consecinţă, orice Liviu Rebreanu să vă aibă în centrul progra- prostie aş face, prin moarte mă izbăvesc, dar mului ca organizator şi moderator al sesiunii de ediţia rămâne, chiar şi în ochii celor care m-ar comunicări. Din surse demne de crezare aflăm dori decedat de pe acum. că, deliberat, aţi renunţat la colaborarea cu – De data aceasta ce v-a mai supărat? bistriţenii. – Acest „mai” – scăpat de dvs. – mă obli- – Cu bistriţenii în niciun caz, cu auto- gă la adnotări. Da, într-adevăr, cu 25 de ani în rităţile locale da. Ele fluctuează din patru în urmă, în preajma Centenarului Rebreanu – patru ani şi, indife- stabilit să aibă loc la Bistriţa –, am fost invitat să Caietele Liviu rent de culoarea lor, vorbesc în faţa unei mari adunări, în prezenţa Rebreanu nu pot avea pretenţia multor conducători ai administraţiei centrale. că reprezintă în Zis şi făcut! Numai că, servil, Comitetul Jude- eternitate opiniile locuitorilor de pe malurile ţean PCR a insistat să-mi prezint cuvântarea la Someşului şi cu atât mai puţin ale întregii ţări. control. „Şi dacă vorbesc liber?” – am replicat – Eu însă am şansa (se poate citi şi neşansa) de a „Aveţi toată libertatea, dar puneţi pe hârtie ce fi în afara oricărui partid, de a fi votat numai cu vreţi să spuneţi!” Bineînţeles, am refuzat. Drept Rebreanu, pe care şi acum îl consider mai viu urmare, nici măcar să particip la adunare n-am decât mulţi muribunzi ce se cred nemuritori. Că fost chemat. Mai mare râsul, câtă vreme n-am greşit o dovedeşte existenţa ediţiei critice volumele mele se aflau pe masa prezidiului, iar de Opere ale romancierului – realizată în 23 de doamna ministru Suzana Gâdea se mândrea cu

132 ♦ Mişcarea literară ele ca o realizare a regimului multilateral Gheorghe Marinescu, preşedinte de Consiliu dezvoltat! În acest context, am întors spatele Judeţean, şi Mircea Prahase, directorul Com- autorităţilor locale, nicidecum bistriţenilor, plexului Muzeal. Graţie lor s-au creat condiţii refuzând ani de-a rândul să răspund la invitaţii pentru finalizarea ediţiei de Opere, prin oficiale. N-aş fi însă cinstit, dacă n-aş spune realizarea vol. 19-20 (2000), 21 (2002), 22 adevărul până la capăt. Peste ani, mă pomenesc (2003), 23 (2005), şi a unor studii comple- trimis de Ministerul Culturii la Bistriţa pentru mentare precum: Cu Liviu Rebreanu şi nu soluţionarea unor probleme de resort, însoţit de numai (2007), Liviu Rebreanu prin el însuşi Radu Constantinescu, directorul editurilor. Nici (2008) – apărut în colaborare cu Andrei Mol- vorbă de Rebreanu. În gară, ne aştepta un dovan. Cu secţiunea Rebreniana din volumul reprezentant al răposatului Comitet pentru Sertar (2004), începusem să explorăm uriaşul Cultură şi Artă, care ne-a luat cu o maşină, fond documentar din arhivele Academiei, ca îndreptându-ne spre o destinaţie necunoscută. probă peremptorie a viitoarelor înfăptuiri. Să Străbătusem de mult străzile oraşului, iar maşina amintim că două cărţi ce poartă efigia forurilor alerga continuu pe drumuri de ţară, fără nicio bistriţene au primit Premiul Hasdeu al Acade- lămurire din partea însoţitorului. Intrasem la idei miei Române şi al Uniunii Scriitorilor (filiala – deloc senine –, când ne-am oprit în dreptul Cluj), soldate pe malurile Someşului cu unei şcoli săteşti, unde eram aşteptaţi de acordarea titlului de cetăţean de onoare al secretarul cu propaganda, Constantin Răducu, o oraşelor Bistriţa şi Năsăud, plus diplome şefă a Comitetului de Cultură şi Artă, un înrămate, două pixuri şi felicitări de Anul Nou. profesor din localitate şi o masă de revelion, Noroc că ultima decoraţie primită pe plan indecentă pentru vremurile de-atunci şi de azi. central la Bucureşti îmi acordă, prin decret Răducu şi-a cerut iertare pentru neghiobia prezidenţial, dreptul la o groapă şi fanfară la subordonaţilor săi, cu rugămintea să uit inci- înmormântare. Să tot trăieşti! În spiritul dentul de la Centenar, dând vina pe „tovarăşii de actualului regim de economii, mă gândesc să la CC”, adevăraţii responsabili. Nu minţea, căci renunţ la fanfară şi să cedez groapa (nu pot să-ţi acelaşi incident s-a repetat la Bucureşti, în sala spun cui, că ştii). Ateneului Român. Nu şi la Academia Română, – Şi tocmai aceste succese, chiar şi unde Zoe Dumitrescu-Buşulenga m-a rugat să neonorate material, să fi dus la despărţirea particip, după ce în prealabil fusesem invitat amintită? nominal la Budapesta şi Roma, în cadrul unor – Domnule dragă, un om care după Marea manifestări similare. Răzbunarea mea a fost Revoluţie din Decembrie (sau ce-o fi fost ea) creştinească: „Cele rele să se spele!”, dar am renunţă la oferta unui titlu de senator nu poate fi băut cu dl. Răducu până s-a făcut cui, de nu mai acuzat de căpătuială. Ca să pot lucra exclusiv la putea să vorbească. Întrebaţi pe cei care au realizarea unor lucrări monumentale, prin asistat la „marea împăcare”. Din cei cinci valorificarea uriaşei arhive Rebreanu, studiată participanţi, n-oi fi singurul în viaţă. pe parcursul a 40 de ani de cercetări asidue, – De data aceasta, cine v-a mai cerut mi-am dat demisia din funcţia de director al cuvântarea la control? Editurii Institutului Cultural Român, instituţie – De-ar fi făcut-o, nu era rău. Într-o ţară cu multe filiale pe toate continentele. Demisia în care se citeşte din ce în ce mai puţin, o lectură mi-a fost respinsă de Augustin Buzura şi face mai puţin rău decât o alegere frauduloasă. acceptată de Horia Patapievici. Am demisionat, Grav este că nu pe mine m-a afectat, că n-au pentru a deveni un simplu muzeograf la Bistriţa. cum, ci un întreg plan de cercetare ştiinţifică. Întrevezi în această deliberată autoretrogradare – Curios, în repetate rânduri aţi scris administrativă vreo doză de arivism? numai de bine despre colaborarea cu bistriţenii. – Nici vorbă, dar în Arta de a fi păgubaş – – Am scris şi vorbit adesea despre acest ca să citez un titlu din cărţile dumneavoastră – adevăr. Ceea ce n-am izbutit să rezolv cu un aţi acţionat, ca şi altădată, din proprie voinţă. prim-ministru (Radu Vasile), doi miniştri – Într-adevăr, am fost somat să aleg între (Răzvan Teodorescu şi Ion Caramitru), plus un a fi pensionar sau muzeograf, calităţi care, peste şef de comisie parlamentară (Gabriel Ţepelea), noapte, au devenit în România incompatibile. am izbutit să înfăptuiesc cu doi bistriţeni: Prin această opţiune, statul realiza o economie

Mişcarea literară ♦ 133 lunară de 1601 lei. Despre avantajele acestor Nu zâmbi: o privată publică în oraş v-ar fi costat măsuri înţelepte ne-a vorbit insistent un de o sută de ori mai mult. parlamentar îmbrăcat în haine negre, cu cămaşă 2. Scrisori către Liviu Rebreanu (4 neagră, cravată neagră, ciorapi negri, pantofi volume), selecţie de circa 2000 de epistole din negri – poate chiar şi cu izmene negre –, al cărui uriaşul documentar aflat în depozitul Acade- nume nu-l pronunţ, de teamă să nu dea miei, cu înscrisuri de la Arghezi la Zarifopol. Ca dispoziţie subordonaţilor lui – pricepuţi ca şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, dânsul în treburi culturale – să nu mi se mai director general al Teatrului Naţional, director al ridice gunoiul din faţa casei. Educaţiei Poporului, director de ziare şi reviste, – Şi care-i vina acarului Păun? autorul lui Ion a stat în centrul vieţii culturale – Nu-i chiar acar, ci ditamai preşedinte de interbelice, aşa încât epistolarul amintit este o Consiliul Judeţean. Nu-i dau nici lui numele, să panoramă a culiselor literar-artistice din epoca nu se zică mâine-poimâine că am ceva cu ruşii. amintită. În loc ca subalternii lui să mă întrebe la telefon 3. Biobibliografia Rebreanu, cu circa pentru ce optez între funcţiile amintite, m-au 5000 de titluri. Inventarul fotografia temelia chemat la Bistriţa, unde am fost pus să prezint bibliografică a unei munci de decenii, evitând ca în faţa unei adunări stadiul lucrărilor din planul viitorii cercetători să umble pe drumuri de cercetare ştiinţifică al Muzeului Judeţean, bătătorite, pornind spre alte orizonturi. plan pentru valorificarea fondului arhival „Acarul Păun”, de care vorbeai, m-a Rebreanu, aflat la Bucureşti, nicidecum la dis- asigurat că pot lucra liniştit mai departe, că poziţia localnicilor voştri. Proiectul cuprindea există posibilitatea legală de a remunera munca trei lucrări deosebite. Vi le prezint, ca să nu vă mea şi a celor pe care, cu răbdare, îi pregăteam zic, precum Dan Diaconescu de la OTV, că „nu pentru preluarea ştafetei. Considerând că-i om ştiţi ce pierdeţi”. serios – la prima vedere aşa pare – am continuat 1. Reluarea ediţiei critice Rebreanu (opera câteva luni să lucrez pe daiboje. Am trimis cca magna, în 11 volume), tipărită între anii 1968 şi 250 de scrisori adnotate din volumul 1 de 1984) – care nu mai există nici în anticariate –, Corespondenţă (literele A-C), plus transcrierea într-o serie corectată de autorul ei şi într-o altora, pentru listarea în calculator. Între timp, formulă nouă: Opere, scrise şi prezentate de acarul tău a schimbat macazul, fără să-mi spună Liviu Rebreanu. Recolaţionasem toate textele o vorbă. Mult sub nivelul lui Răducu, ins care, romanelor, nuvelelor şi pieselor de teatru, cel puţin, a simţit nevoia să-şi ceară iertare putându-se corecta greşelile de tipar. De aseme- pentru încurcăturile provocate de subordonaţi. nea, dispuneam de toate mărturisirile autorului – Ce-ar fi de făcut? despre propriile creaţii, ca să putem oferi o – Un singur lucru. Să nu uitaţi! Şi dacă ediţie definitivă. În plus, într-o Addenda urma să acum sau peste ani veţi simţi lipsa lucrărilor reproducem caietele de creaţie ale fiecărei amintite, să v-amintiţi cui se datorează ea. lucrări, plus variantele lexicografice, rod al – Sincer, regret! comparării tuturor versiunilor antume. Cunoşti – Să nu regreţi nimic. Mie şi lui Einstein pe mapamond vreo serie de opere realizată în ne-au făcut un serviciu. Obligat de autorităţile această formulă? Închipuieş te-ţi cum ar arăta voastre să renunţ la Rebreanu, m-am aplecat nişte ediţii de opere similare, în prezentarea asupra prozei proprii şi de curând am predat la unor Balzac, Dickens sau Dostoievski. Toate tipar un nou volum, Oameni şi javre, din ciclul costurile materiale urmau să fie preluate de Arta de a fi păgubaş. Editura Academiei, potrivit angajamentelor – Şi lui Einstein? luate de directorul ei general, D. R. Popescu. Ca – Bucuria postumă de a nu fi profesor de şi până acum, Judeţul Bistriţa-Năsăud nu fizică la vreun liceu din România, că ar fi fost participa cu nicio copeică, dar, prin noile somat să aleagă între funcţia de dascăl şi cea de măsuri, realiza o economie lunară de 1601 lei. pensionar.

(Septembrie 2009)

A consemnat Virgil RAŢIU.

134 ♦ Mişcarea literară

Oleg LIŞEGA

Oleg Lişega s-a născut pe data de 30 octombrie 1949, în oraşul Tâsmenâţea, regiunea Ivano-Frankivsk. Este autorul volumului Marele pod (1989), a misteriei Prietenul Li Po, fratele Du Fu (1992) şi a culegerii de poeme Marele pod (2012). În 1987, Teatrul „La MaMa” din New- York a pus în scenă un spectacol după poemul lui Corbul. Împreună cu James Brasfield a primit premiul PEN-clubului pentru traducerea în engleză a volumului Poemele alese ale lui Oleg Lişega (2000). A tradus din engleză din Eliot, Ezra Pound, Sylvia Plath, David Herbert Lawrence. A murit pe 17 decembrie 2014.

Carasul Prea potolită şi sfioasă... Poate ceasul? dar l-am ascuns... Cum îmi plăcea să prind peşte în ploaie! Bătaia era exact la nivelul capului... Din prag – dând buzna în casă S-a depărtat... iarăşi e pe aproape... mai Doar ca să îmi ung nişte pâine cu untură aproape... Să o presar cu sare, să apuc o roşie mai Seamănă un pic cu amarul rumenă... Plescăit de limbă al mamei: Sau în căldarea din pridvor Fiule, ce ai? v-a-ai. Să arunc plescăind crapul, strigând din toţi Adormeam în orăşelul meu depărtat bojocii – Şi maşinile şi-au stins vuietul. Încă unul, oglindă! Toate stau întinse şi deodată din depărtări Şi iarăşi în ploaie... De sub pământ a dat glas o bătaie domoală şi potolită – ...Undeva am găsit un cârlig, un fir de pescuit Peste apă, podul de lemn, peste Piaţă. Mai gros ca părul de cal Şi iarăşi la scurt timp exact la ureche. Şi am mers la un lac din apropiere, Întreaga noapte... călăreţul pe un cal Căci ce mai puteam să fac într-un oraş străin potcovit... şi mare? Straja de noapte Îmi amintesc cum ud leoarcă în amurg împotriva tătarilor... Poeți ucraineni M-am întors ducând carasul în mână Un plescăit domol şi contemporani Şi i-am dat drumul într-un borcan de sticlă încet... Mi-am aşternut pe parchetul luminat de lună În întuneric am deschis ochii: la nivelul capului Şi l-am pus la capul meu... Aproape vertical se legăna bombat Ultimele maşini ne-au căutat mult timp, Mărit de sticlă corpul peştelui, Luminile lor rătăceau pe pereţi... Lipit cu buzele de suprafaţa apei Ud, eu mă încălzeam şi adormeam... În borcanul mare, ca toate cele sumbre, Şi când toate s-au liniştit şi a aterizat În camera cu tavanul înalt pe fundul căreia Ultimul avion în Juliani, Sta întins corpul meu... De undeva de sub pământ s-a auzit o bătaie... Într-un sfârşit am adormit... Nu, nu era inima... M-am trezit de frig... pe parchetul

Mişcarea literară ♦ 135 Lăcuit, lângă pernă lucea Inima lui nu va rezista nici la salturile tale... Apa stropită, el era alături... Nici la greutatea voastră, primelor furnici, Potcoava buzelor închisă... Când vă urcaţi cu repezeală Ochiul lui mă privea Pe acest bolovan abia înc ălzit... Cu un luciu direct, sticlos... El se poate ridica şi scutura... L-am ridicat... mai mic Sau poate să fie acoperit de urzici decât o palmă... un corp slab, Ca un bulgăre de zăpadă cernită. Părea să fie obosit, Atât de liniştit mi s-a culcat între degete, Ca să poată măcar să aţipească puţin cântul 212 După o noapte de strajă... Dar apa nu îl va mai primi la ea... Atât de multe superstaruri acoperite de stuf. Am ieşit în curte Undeva pe acolo Tom Jones Şi, mijind de atâta lumină, Cântă despre iarba cea verde-verde... L-am pus pe pământul reavăn, la umbră... În nopţile cu lună prin pădurici Fac hore ghebele Presărate cu scorţişoară... * * * Cât de mult mi-aş dori să mă arunc din nou În acea Cale Lactee, Prima ploaie torenţială mi-a smuls amintirile Să ar praful cel cald al stelelor... Şi tot ce mai simţeam în zorii zilei În astfel de nopţi Era oboseala: totul deja se întâmplase... Se deschid cele mai cunoscute teatre de operă, Mi-am întins mâna spre lăstarul ud Pentru cei care sunt pe mare, pentru cei care Şi nu l-am recunoscut... nu dorm. În jur mai erau băltoace înspumate... însera... Ella Fitzgerald În spate a trecut o păsăruică neagră cu pete... Se unge cu argilă albastră... Săltând, ca într-un film mut... Nu ne vom pierde în această lume!... A îngheţat, pene zbârlite... Să nu disperăm, niciodată, niciodată, Mi-am ridicat din nou mâna spre lăstarul Ca un copac ce s-a aplecat deasupra apei... lunecos Şi m-am pus pe plâns...

cântul 551

Câinele Încă nu e târziu să te dai cu capul de gheaţă! Încă nu s-a-ntunecat să te dai cu capul de El zăcea în pădure ca o piatră, gheaţă! Cu capul cumva ridicat Răzbate, străbate Cu craniul înţesat de păienjenişul venelor... Şi vei vedea lumea cea minunată!... În bătaia vântului, blana năpârlită e smocuri şi Crapul din contră, se va scufunda în adâncuri, laţe... Se va lăsa la fund – Din adâncul frunzişului putred, da, crapul serveşte pentru ca Ca dintr-o scaldă a copilului, priveşte rugător: Într-un târziu să fie prins odată şi odată... Nu te apropia... lasă-mă să stau singur... Dar tu eşti om, nu te va prinde nimeni, În pădurea abia trezită Iar crapii, ei sunt altfel... Se tămăduiesc rănile vechi... Secole la rând se depun încet Încheieturile plesnite cresc la loc... Cârdurile lor speriate şi negre, Muşchii se umflă de apă ca şi copacii... Ei înoată în direcţia opusă Îngălbeniţi de frig, ochii Priveşte, veacul nostru de mult le urmează Rupându-se de pământ, calea? Iarăşi la orizont văd un iepure mare... De parcă mâna lui le atinge înotătoarele cu Tânără urzică, ai milă de el, auzi, înotătoarea

136 ♦ Mişcarea literară Se depărtează... eşti părăsit? Încă nu e târziu să te dai cu capul de gheaţă!... Dar eşti un om, O lume nemărginită frumoasă şi înzăpezită... Nu dispera, vei răzbate...

Mark LIVIN

Mark Livin s-a născut pe data de 14 ianuarie 1988 în oraşul Ivano-Frankivsk. Este autorul cărţii Viaţa şi cealaltă chimie (2011), Carte (2013), Oamenii buletinelor meteo (2015). Este laureat al concursului literar organizat de editura „Fakel”. A fost tradus în germană, engleză şi rusă. Locuieşte la Kiev.

A iubi nu pot uita „Să iubesc nu pot să uit”. Lăsând semnele de punctuaţie pentru sfârşitul Tu nu mai vezi în mişcările mele acestei istorii. încrederea de sine. Iarăşi zici: astăzi mă doare capul, hai Şi iată el aproape că a sosit. să o facem altă dată. Tăcută te întorci După geam e noapte, e într-o luminoasă la perete şi adormi. derivă în cer zborul spre Istanbul... Aşa de parcă pentru tine a distruge Universul Eu iarăşi şi iarăşi învârt în capul meu meu această ecuaţie cu câteva necunoscute, este ceva obişnuit. între care este o prăpastie. Cel mai mult pe lumea asta nu vreau să ştiu ce Dar eu l-am construit pentru tine luni la rând. este punctuaţia. Am învăţat să fac ceaiuri gustoase şi să îmi calc cămaşa. Se întâmplă (să nu) Am început să citesc cărţile tale preferate şi am adăugat ceva piper în relaţiile noastre, Când ziceam că te urăsc, eram beat. în răstimpuri făcându-ţi şi isterii de gelozie. Când ziceam că părinţii tăi sunt insuportabili, era adevărat. Am învăţat să fac liste, Când ziceam – iartă-mă – mă refeream la să planific, faptul că să merg la doctori, tu ştii, toţi oamenii fac prostii să îmi placă spectacolele şi aceasta presupune o posibilitate de creştere. şi să fac un milion de alte lucruri deja inutile mie. Când îţi doreai amor, eu dormeam. Când mi-l doream eu, dormeai tu. Într-un an am reţinut în capul meu cu litere de Când ne certam din această cauză, eu plecam tipar ostentativ o formulă simplă: în altă cameră,

Mişcarea literară ♦ 137 aşa cum a striga mai tare ca tine este posibil doar cu Până când odată un difuzor. într-o seară târzie de mai după un al treilea pahar de whisky Când îţi ziceam că te iubesc, mă refeream la ţi-am permis să găseşti nişte fire negre şi lungi faptul că de păr în fiecare atingere, în fiecare „ah” şi „te vreau” în patul nostru e mai mult respect şi sinceritate aceasta însemna decât la poporul celei mai democratice ţări că o eroare beată pentru preşedintele lor. poate deveni echivalentă cu toate bugetele Universului. Când te sărutam pe tine – pe tine te sărutam. Când vorbeam cu tine – eram deschis la De aceea, când eu zic aveţi grijă de iubite, maximum. mă refer la faptul că Când îţi mângâiam pletele tale blonde, o să vă doară mult timp. încă o clipă, Şi niciun doctor House nu va putea stopa acest şi ai fi mieunat. chin.

Anna MALIGON

Anna Maligon s-a născut pe data de 4 iunie 1984 în oraşul Konotop al regiunii Sumî. Este autoarea volumelor: Soneria de la intrare (2013), Transfuzia de sânge (2012), Corăbiilor abandonate (2012), Ploaia dintâi (2013), a romanului Învaţ-o să facă asta (2013). Este laureata mai multor concursuri literare: „Vinul cel Nou”, „Granoslov”, „Revanşa Culturală”, „Încearcă”, „Iubiţi Ucraina”, „Fakel”, deţinătoarea premiilor „Blagovest”, „Vaterlinia” şi a premiului internaţional ucraineano-german „Olesi Gonciar”. Locuieşte la Kiev.

Ţi-am iubit femeile pe vechii tăi prieteni, din care se forma, ca un puzzle, trecutul Ţi-am iubit femeile... vostru Pe cele pe care le cunoscusem şi pe cele din comun, fotografii cu ei aş fi putut să vorbesc despre tine. care nu ştiau de mine şi despre care mi-au Îi apropiam de sufletul meu, unul după altul, vorbit prietenii tăi. îi pândeam şi îi atacam, ca un maniac, pentru Dar cel mai mult le iubeam pe cele imaginate ca... alintate în amurgurile cele albastre ale să mă împrietenesc. insomniei. Încă mai ating arborii tăi, Mă crezi? am căutat prietenii, găsind strada unde ai crescut.

138 ♦ Mişcarea literară Aş putea găsi şi casa, nu îmi produce durere dar mi s-a făcut ruşine. deoarece eu sunt copacul de plută Vecinii de mult nu mai sunt aceiaşi. copacul demonic... M-am obrăznicit într-atât încât am început să să mă excludeţi din lista cerească a femeilor mă strecor în visele tale şi auzeam cum strigi, dar ea te ţinea de cap şi te calma Inima unei insecte şi eu, încolăcită la capul tău, totuşi eram visată de tine. Ştii cum se opreşte minuscula inimă a insectei Ţi-am scris şi cărţi, dar... mai bine să lăsăm astea. în lacrima de pin? Lasă, am găsit pe cine să uimesc. Aşa mă opresc şi eu în răstimpuri lângă casa ta, pentru ca să mai învii o dată Încercam să ascult muzica ta. până când paşii tăi nu vor atinge praful Aici să am iertare, nu a ieşit nimic. dimineţii.

Şi dacă niciodată nu voi mai putea Ştii, cum ciupercile acelea încăpăţânate erup la să te ating, suprafaţă să ştii, prin moalele aromat al nisipului de pădure cu mine vor fi toate femeile tale frumoase, cum respiră şi cresc acestea fidelii negăsite de viermi? prieteni Aşa şi amintirile cresc de fiecare dată prin arborii cei vechi, mine: astea sunt suficiente ca să nu mor. una am otrăvit-o, zece au răsărit, cele albe mă apasă, cele roşii dor, Copacul de plută iar cele negre s-au pitit şi aşteaptă... Ştii cât de greu îi este ceţii să părăsească ultimul timp beau prea mult rămurişul leşin cald şi înlemnesc acoperişurile, mă transform în vechituri şi mă ofer rochiilor simţind cu fiecare picătură un şuierat asurzitor mele al bolţilor de bronz? pătate Aşa şi mie îmi e de fiecare dată mai dureros mă simt vinovată în faţa lor să mă întorc şi să merg înainte, aşa cum de mult nu mai sunt o femeie să mă împiedic şi să cad, sunt un arbore mut să merg prin insectele agasante, îndreptat mai înainte nu ştiu de ce ciupercile de la margine de drum, ceţurile largi, de nişte mâini „prietenoase” tot mai departe şi mai departe, care nu m-au lăsat să cresc fără dreptul de a mă împuşca. de sine stătător consum prea multă vlagă, Mângâiam spatele catifelat al balenelor ca să nu mă usuc şi ascultam cum acestea plâng şi din ultimele puteri încerc să nu putrezesc noaptea, iată un băieţel duce un cuţit când într-un sfârşit am aflat face crestături pe pielea mea întărită pe ce în realitate se ţine lumea. vrea să îmi altoiască un ram de rod Balenele tremurau ca nişte copii, fugi se topeau sub mâini, fugi de aici seducătorule iar eu înţelegeam că nu pot face nimic,

Mişcarea literară ♦ 139 pe nimeni nu chemam în ajutor. „Jean Cocteau!” Eram fidelă, dar şi mai mult obosită, Ah, cum ne mai delectam! am dat drumul Rămâi, aşteaptă, şi am jurat iar mâine vei pleca la ea, să nu mai caut vreun sprijin. pentru ca să îţi pui spatele drept sprijin şi să ţii lumea cea nou creată. Te jucai cu o brichetă argintie în cadenţa fulgerului de după geam, Eram deja undeva sus acela era zeul meu de pelin şi nu auzeam cum se opreşte powerballul şi ochii tăi erau de culoarea absintului după coastă, de aceea m-am îmbătat de ei şi nu vedeam cum abonatul din afara ariei de am şi încetat să mă rog. trezie stropeşte patul cu benzină Şi unde vei pleca pe aşa o furtună? apoi priveşte cum se aprind Vrei să deconectăm telefoanele şi lumina, nopţile petrecute împreună vom lăsa doar filmul francez cum dispare după colţ „Toyota” cea gri prin şi mirosul de scorţişoară, şuvoaie ca atunci, îţi aminteşti? de averse. Atunci cineva a bătut la uşă Doar umbrele balenelor şi eu am întrebat: „Care-i acolo, de factó?” pluteau deasupra pârjolului... Şi el îmi zice:

Din antologia Facerea lumii continuă (poeţi ucraineni contemporani), coordonator Leo Butnaru.

Prezentare şi traducere în limba română de Maria PILCHIN.

Pretender 1

140 ♦ Mişcarea literară

Ioanna BOURAZOPOÚLOU

„...desigur, vei fi înţeles deja ce înseamnă aceste Ithaca1”

În literatura universală contemporană, pornind de la Odiseea grecească a lui Homer, drumul către Ithaca a fost un motiv abordat de mulţi scriitori. Ithaca lui Ulisse, ştim deja, este de fapt drumul către aceasta, drumul plin de aventură, meandre, pericole, curiozitate şi risc. Nume răsunătoare, ca James Joyce, Konstantinos Kavafis, Nikos Kazantzakis şi Panait Istrati, ca să le amintim pe cele mai cunoscute cititorului român, au reuşit să ne arate în operele lor că oricât de diferiţi suntem noi şi drumurile noastre mai mult sau mai puţin întortocheate, ceea ce contează de fapt este scopul propus şi că suntem cu toţii identici; pentru că, în ciuda diferenţelor dintre noi, în călătoriile interioare şi exterioare, cu toţii dorim să găsim acelaşi lucru: ,,Fiecare viaţă e alcătuită din multe zile, zi după zi. Umblăm prin noi înşine, întâlnind tâlhari, fantome, uriaşi, bătrâni, tineri, soţii, văduve, cumnaţi. Dar, întotdeauna, întâlnindu-ne pe noi înşine.”(James Joyce, Ulise). În plus, marele Goethe a inventat termenul de „homerid”, care este probabil cel mai mare titlu de glorie ce-l poate revendica un poet. Poeţii greci ca Solomos, Kalvos, Valaoritis, Karyotakis, Skarimbas, Leivaditis, Elytis, Seferis, Sikelianos, Palamas, Empeirikos, Vretakos şi alături de ei, Nikos Kavadias, reprezentant marcant al „generaţiei anilor 30” (în volumele Marabou şi Pousy/ Ceaţa), au călătorit metatextual împreună cu noi, cititorii lor, în locuri interioare pe care nici măcar nu le bănuiam. Drumul către Şi tocmai când poate se credea că tema a fost epuizată, cel puţin Ithaca de scriitorii suprarealişti greci – „protoporia” –, Ioanna Bourazopoulou publică în 2012 o povestire minunată în care încearcă să refacă Odiseea cea dintâi, matca mitică a tuturor marilor călătorii, a experienţelor care depăşesc limitele umanului, drama omului atras fără încetare de duhul revoltei şi de nevoia de a domestici forţe care îi sunt superioare. (A. B.)

Stăteam, înainte de ivirea zorilor, cu pe căpitan, care avea singurul ochean şi nu îl fochistul şi camarotul pe lăzile din magazie, dădea nimănui altcuiva. fierbeam cu năduf ceai şi visam la uscat, când Acesta, solemn, a deschis şi închis a intrat şeful de echipaj, ieşit din minţi „Se binoclul marinăresc şi ne-a sfătuit să nu ne 2 vede Thiaki ”! Ceaiul s-a vărsat, ne-am pripim, ceaţa la ora aceasta înşeală, este şi împiedicat şi am căzut printre cartofi şi ceapă ajunul Sărbătorii Fecioarei Binecuvântate şi şi am alergat pe puntea superioară să privim – spiritele se agită înfuriate. Popa-Lavrentis a întuneric de smoală! Au venit şi ajutoarele şi aprins tămâie pentru a descânta, dar i-a luat-o mecanicii şi oamenii de serviciu, şi toţi înainte soarele care se rumenea la orizont şi, împreună ne-am repezit pe punte să-l găsim iată! crestele muntelui Anagogi şi ruinele

Mişcarea literară ♦ 141 castelului franc şi insuliţa Lazaretto în spatele aştepte pe ţărm şi când debarcă la mal se nostru, cu pinii şi farul, şi oraşul Vathý cu simte ca un naufragiat în mijlocul mulţimii: acoperişurile roşii în faţa noastră. O, Doamne, Patria este numai atunci când i-e dor de intrasem cu totul în golf, la nici o jumătate de ea milă de posturile de acostare! Thiaki a sa, atât de iubită, Ne-am spânzurat de balustrade la prova când o ajunge, devine insula Feacului şi am tras în piept aerul de uscat şi, cu frumoasă, generoasă, dar străină. nerăbdare, măsuram distanţa cu ochii, când, Şi treceau zilele cu motoarele stinse, „scârţ-scârţ”, s-a auzit ancora coborând şi corabia nemişcată, turele păreau să nu mai motoarele cum se sting. Vasul a încremenit şi aibă nici un sens şi Thiaki, iubita Thiaki, la o a sunat clopoţelul să ne adunăm pe puntea de distanţă de o sută de lovituri de braţe doar de la pupa. Căpitanul, în vârful scărilor, cu la proră. Mirosurile de pini şi cimbru mă binoclul strâns la subsioară, a spus că cel mai epuizau, l-am găsit pe secund beat şi bun mod de a ajunge la destinaţia noastră este binevoitor şi m-am plâns lui: „Când vom de a ancora chiar aici, în mijlocul golfului, acosta?”. „Nu mă grăbesc deloc, blestema- atingând două obiective simultan, econo- tule”, a bâlbâit, „îmi urăsc propriul meu misirea de combustibil şi distanţa necesară de debarcat!” Alta, acum!, m-am minunat. Lucru la obiectivul final, pentru o evaluare misterios, mi-a mărturisit, cât timp Ithaca cumpătată a situaţiei. Ne-am uitat unul la altul rămâne un punctişor de pe hartă, speranţa ei îl confuzi şi am întrebat de ce să nu acostăm la ţine treaz, responsabil şi demn, un luptător în ţărm. Căpitanul a explicat c ă, în conformitate viaţă; cum pune piciorul pe uscat, se cu normele de navigaţie, dar şi ale poeziei, pe transformă în animal, ca un porc mănâncă, drumul către Ithaka nu trebuie să grăbeşti doarme ca un bou şi se împerechează ca un călătoria deloc şi s-a retras în cabina lui, ţap. Şi Miris cel orb pe jumătate, cânta: lăsând echipajul ursuzului secund. Acesta a Odată îndeplinită misiunea împărţit treburile, ca în fiecare zi, și m-am şi viziunea, realizare devine trezit că spăl preocupat puntea, cu privirea a Circei insulă Thiaki începe să fie. lipită de dig. A venit toamna, au venit primele ploi şi noi, înţepeniţi în centrul golfului, să ne Ioanna Bourazopoulou s-a născut în Atena şi a buruienim ca un recif. La pauza turei am studiat în Rhodos, făcând studii postuniversitare împăr ţit o igară cu camarotul, că suntem din ulterioare la Universitatea din Buckingham, Anglia. Scrie romane şi piese de teatru: acelaşi sat şi mă înţelege. „Numeri orele până (2014) Valea de noroi: balaurul din Prespa/Η legăm?” l-am întrebat. „Deloc”, a gemut κοιλάδα της λάσπης: Ο δράκος της Πρέσπας, Εκδόσεις orfanul chinuit. „Când călătoresc îmi lipsesc Καστανιώτη cei vii şi asta este ceva dulce şi reconfortant, (2011) Vina de nevinovăţie/ Η ενοχή της dar când ajung, îmi lipsesc cei morţi şi acest αθωότητας, Εκδόσεις Καστανιώτη (2010) Buduarul lui Nadir/ Το μπουντουάρ του lucru, consătene, este de nesuportat.” Şi Miris Ναδίρ, Εκδόσεις Καστανιώτη cel orb lega sforile cântând: (2009) Călătorie de troli/ Το ταξίδι των τρολ, Când ajunge a socotelii oră Εκδόσεις Καστανιώτη Theiaki devine a Cimerienilor ţară. (2007) Ce a văzut femeia lui Lot?/Τι είδε η În ziua dinaintea Sărbătorii Crucii am γυναίκα του Λωτ;, Εκδόσεις Καστανιώτη (2005) Apa secretă/Το μυστικό νερό, Εκδόσεις căutat consolare la popa-Lavrentis: „Mi-e dor Καστανιώτη de casa mea, moşule”. „Ce nu-ţi lipseşte?” a (2003) Buduarul lui Nadir /Το μπουντουάρ του vrut să ştie acesta. Am ridicat din umeri. „Să- Ναδίρ, Εκδόσεις Καστανιώτη ţi spun eu, de ce nu mi-e dor”, a spus el cu amărăciune, împăturind patrafirul, „nu mi-e Noaptea, Miris cel pe jumătate orb, care dor de femeile pe care nu trebuie să le ating, matisează sforile şi croşetează versuri, cânta de mâncărurile pe care nu trebuie să le durerea căpitanului care nu are pe nimeni să îl mănânc, de scenele pe care nu trebuie să le văd, de hainele pe care nu trebuie să le port,

142 ♦ Mişcarea literară dar mai presus de toate, de minciunile pe care executori judecătoreşti, procurori...”. Şi Miris voi fi obligat să le spun când neg toate cele de cel orb, cânta: mai sus. De o mie de ori pe apă.” Şi Miris Pentru cel ce a-ncălcat şi cuvânt şi cânta legând: reguli Mai bine liniştit şi amnezic în Theiaki este plină de Lestrigoni. mânăstirea plutitoare A venit iarna, au apărut lâneturile şi eu, decât la Theiaki, pe insula cu sirene. înfundat în manta, fumam într-o după-masă pe De Sân Dumitru priveam portul cu ochi punte. Cheiul de vis-a-vis se deosebea puţin înlăcrămaţi, m-a adunat bucătarul şi m-a de orizontul de neatins pe care-l priveam luni cinstit cu ravani, prăjitură grecească cu griş. întregi pe Pacific. M-a văzut nostromul şi s-a „Pentru debarcare”, a urat mestecând. „Nu oprit, „Ce te macină, pui de marinar?”. vrei să debarci?”, m-am mirat. „M-am gândit „Theiaki, am răspuns, de ani buni bat mările la asta. Uscatul este sclavie, aici, în această ca să o revăd, dar m-am îmbarcat pe un vapor bucătărie, sunt rege”. Şi mi-a spus despre care nu ajunge la ea”. S-a aplecat pe balu- taverna socrului lui şi despre casa pe care o strade. „Mâine ridicăm ancora, a spus-o căpi- împart şi că bătrânul îl priveşte cu un ochi tanul”. „Spre Ithaca?”, am întrebat cu spe- doar şi oricât de înzestrat şi de capabil s-ar ranţă. „Totdeauna spre Ithaca”, a zâmbit cu dovedi, pentru acesta va fi totdeauna un Outis. melancolie, „prin Gibraltar, Cape Town, Şi moş-Miris lega, în timp ce cânta: Japonia...”. Am aruncat ţigara şi m-am căţărat Dacă eşti în a altuia casă şi muncă pe copastie. „(U)lise”, m-a avertizat nostro- Theiaki devine a Ciclopului peşteră. mul înainte a mă plonja în apă, „nimic nu vei Până să vină noiembrie mi-am adunat găsi cum l-ai lăsat, pentru că nimic nu s-a tot curajul şi m-am prezentat la secund. „Ce schimbat, în afară de tine însuţi. Ştiu asta toţi vrei, măi, idiotule!”, a lătrat sadicul. „Aţi spus marinarii”. Şi moş-Miris a secondat printre că ne vom opri la Theiaki”. Mi-a dat un dinţi: bobârnac, „Şi ce este aia de vis-a-vis, nu e Ceea ce ascunzi în cochiliile inimii Theiaki?”. Dar aşa, fără ancorare, fără acostat, Este şi Theiaki, este şi Caribda şi Scila. fără debarcare? M-ar fi făcut bucăţi câinele, „S-aveţi o bună Ithaca, tovarăşi!”, am abia am apucat să mă îngrop în colacii de strigat, „Sân Nicolae să vă apere de furtuni!” salvare. „Nu are pe nimeni care să-l aştepte?”, şi am sărit în apă. „Pe tine să te apere, neto- l-am întrebat pe radiotelegrafist. „Dimpotrivă, tule!”, şi-a şters lacrima nostromul, „adevărata îl aşteaptă mulţi”, mi-a şoptit acesta, „poliţişti, călătorie spre Ithaca începe când ajungi”.

Note:

1. Konstantinos Kavafis, Spre Ithaca – traducere. A. E. Baconski „Itaca ţi-a dăruit deja o călătorie minunată; fără Itaca , niciodată nu ai fi plecat. Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat. Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă, să nu gândeşti că te-a înşelat pentru ca vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină, şi acesta este înţelesul Itacăi.” 2. Thiaki= Ithaca

Traducere din limba greacă şi prezentare Angela BRATSOU.

Mişcarea literară ♦ 143

Anatoli LEONOV

Acolo unde nu am fost... O miniatură

Sunt în drum. Ce fericire că omul are un voce lină şi, în acelaşi timp, cumva intimă, caldă drum! Nu. Nu... Nu o Cale, ci anume un drum. şi apăsătoare a preferatei mele franţuzoaice cu Nu o direcţie de mişcare, care se poate măsura un nume frumos – Marie Laforêt. Ea cântă: în spaţiu şi timp, nu o abstracţie filozofică de L’amour Qu’il Fera Demain..., iar eu ascult pur genul unui Tao chi- şi simplu, fără niciun gând, mă delectez pur şi nez, ci pur şi simplu simplu cu muzica din vocea ei. De altfel, în un drum, drumul pe conştiinţa adormită de desfătare, gândurile sunt care oricine dintre prezente. Şi unul dintre ele mă surprinde în noi poate să meargă, momentul pe care „vechii” greci, probabil, l-ar în cel mai bun caz, numi catharsis: oriunde, însă de – Eu doar niciodată n-am fost la Paris! obicei – măcar acolo „Niciodată!” – ce cuvânt neplăcut. E unde poate. Drumul categoric, ca o sentinţă. Există în el disperarea şi este ceva grozav! golul unui diagnostic mortal. Niciodată... Este Drumul este întot- chiar trist să te şi gândeşti la aceasta, dar să o şi deauna ceva necu- pronunţi e apropare insuportabil... noscut şi, desigur, el De fapt, nu am fost în mai multe locuri, este speranţa. Încer- însă la Paris nu am fost în mod special. Ah, cât caţi să-i luaţi omului de rău îmi pare! O viaţă întreagă a trecut, o viaţă speranţa şi ce va face întreagă ca un vis aberant plin de acţiuni el atunci cu al său ridicole şi de evenimente absurde. O viaţă Tao? Însă, atâta timp cât el va avea drumul, el întreagă în lumina unor victorii nesemnificative va avea şi calea, va avea şi speranţa, şi, deci, pe fundalul general al unor nereuşite absolut încrederea în ceva mai bun. nemotivate... La Paris însă n-am mai ajuns! O Ce este acolo, viaţă întreagă, într-o clipită, a fost brusc Zborul în faţă, cum este aruncată de mine pe un taler de cântar, pe imaginației acolo, după cotitură... celălalt stând visul neîmplinit! Omul nu ştie, dar O-o, cât de mult voiam să merg la Paris! crede, speră că acolo îi va fi bine! Şi dacă nu, la Visam la acest oraş de mic copil. Studiam harta ce bun să mai trăieşti? Parisului pe o pagină ruptă fără milă din manu- Sunt în drum, îmi văd mereu de drum. Se alul de limbă franceză pentru clasa a 7-a. Ştiam prea poate, fug de ceva... Bineînţeles, nu încape pe de rost toate străzile şi bulevardele. Să mă fi nicio îndoială că fug, însă tot atât de adevărat trezit cineva noaptea şi să mă fi întrebat cum să este că eu mereu mă apropii de ceva... Nu-mi ajungă pe Place de la Concorde sau pe Boule- dau seama, dar nu văd cum putea fi altfel? vard des Capucines, putea fi sigur că răspunsul Sunt în drum. Din boxele player-ului auto, urma să fie unul mai mult decât exhaustiv. drept în suflet, direct în sângele din inimă, ca o Eu am fost cel care stătea pe treptele din aromă picantă a unui vin de Bourgogne, curge o Montmartre la poalele Bazilicii Sacré-Coeur,

144 ♦ Mişcarea literară înălţate, cum spune legenda, pe banii donaţi de găsească în libertatea personală un băieţel dintr- prostituatele locului. Eu am fost cel care îşi o familie aproape săracă de intelectuali care cu făcea studiile la Sorbona la Facultatea de istorie greu o scoate la capăt. Îi strica cuiva capacitatea şi locuia în Cartierul Latin într-o mansardă chiar de a visa şi a gândi? Se pare că îi strica şi nu-l sub acoperişurile Parisului. Eu am fost cel care lăsa să doarmă liniştit! Deoarece „a gândi şi a se plimba pe Champs-Élysées şi respira aerul visa” în copilărie se transformă uşor în „a vedea umed al Senei de la cheiul de vizavi de Notre- şi a trage concluzii”. Cuvinte îngrozitoare Dame şi Conciergerie. Mai hrăneam porumbeii pentru acei pentru care libertatea celuilalt este pe Place Pigale, urmărindu-i pe artişti şi pe calea spre propriul eşafod! târfe. Apoi beam cafea într-o cafenea mică de Să ne înţelegem bine! Există diferite vară la o măsuţă aflată direct pe trotuar, grade ale libertăţii. Şi libertatea prostimii care urmărind cum soarele se aşeză după case, colo- păşeşte triumfător prin ţară sub lozinca: „Fac tot rând cu nuanţele ciudate ale amurgului timpuriu ce vreau!” este libertatea unui sclav care şi aşa bulevardul Raspail, care îmi mângâia auzul cu nu a înţeles nimic sau nu a vrut să înţeleagă. numele său aproape rusesc. Într-o toamnă târzie Este „libertatea” realităţii noastre, „libertatea” eu beam Beaujolais nouveau într-o cârciumioară vagabonzilor şi cea a oligarhilor, libertatea unui din apropierea cimitirului Père Lachaise cu un Mitocan şi a celor care forfotesc în jurul său. nume cu adevărat franţuzesc „Mai bine aici, Libertatea Bădăranului victorios care până la decât vizavi”, strigând „Votre santé!” şi urmă va distruge rămăşiţele unui popor care nici ciocnind cupele cu o caledoniană tânără şi nu a observat propriul sfârşit. Or, există şi o altă smolită, păstrând speranţa ascunsă a unui libertate. Libertatea adevărată, blândă şi nobilă, erotoman tânăr pentru faimoasa dezinhibare a iar lozinca ei: „Nu fac ceea ce nu vreau!” nu va pariziencelor în privinţa chestiunilor sexuale. fi înţeleasă niciodată într-o societate unde nu Eu, în general, le găseam pe parizience foarte există respect pentru personalitate. Chiar dacă atrăgătoare, de altfel, ele, probabil, aşa şi sunt! este vorba despre personalitatea unui mic băiat. Iar băiatul voia doar să nu facă ceea ce nu Anatoly O. Leonov este scriitor rus, scenarist şi voia. Şi atunci când sufletul său se sufoca peste producător de film. S-a născut în Klimovsk, regiunea măsură, el se adâncea şi mai mult în vise şi îşi Moscova, în 1963. În anii ’90 ai secolului trecut a fost inventa Parisul. Se prea poate ca un astfel de un participant constant la seminariile pentru tineri Paris să nu fi existat vreodată. Ce mai, sigur nu scriitori ai Uniunii Scriitorilor din Rusia. Participant şi a existat! Era doar Parisul meu personal. cîştigător al unor importante premii la festivaluri şi Simbolul meu. Crezul meu. Imperativul meu concursuri literare ruse şi internaţionale. Este secretar al categoric! Libertatea mea personală! Consiliului Uniunii Internaţionale a Scriitorilor, membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia şi al Federaţiei Poţi să-l lipseşti pe om de tot ce are, poţi Internaţionale a Scriitorilor Ruşi (Londra / Budapesta). să-l cobori la starea de dobitoc, poţi să-i iei A fost publicat în Rusia, America, Australia şi Europa, ultimul codru de pâine şi ultimul gât de apă, dar fiind tradus în limbile germană, maghiară, italiană, nu poţi să-i interzici omului să viseze. Nu poţi suedeză şi japoneză. Povestirea alăturată face parte din să opreşti zborul imaginaţiei. Şi, deci, în sufletul sumarul volumului cu acelaşi titlu, apărut la Moscova în său omul este mereu liber. 2012. Nu am fost la Paris niciodată, poate nici nu voi ajunge vreodată la Paris, n-are nicio Atunci trăiam cu Parisul, iar Parisul trăia importanţă. Parisul meu este un vis! Iar în visele în mine. Îmi spuneam: încă puţin şi totul se va mele eu sunt liber și nimeni nu poate să pună îndeplini aşa cum îmi doresc; realitatea şi peste această libertate o labă murdară. fantezia, se pare, nu se deosebesc prea mult. Sunt iarăşi în drum, îmi văd mereu de Adică, realitatea este, de fapt, fantezia împli- drum. Mereu... Atunci când mă voi opri, voi nită?! Aici deja, cum îţi va fi norocul. Nu am muri, deoarece atunci, în sfârşit, nu voi mai avea avut noroc şi, totuși, atunci eram în stare să unde să merg. Însă aceasta, se pare, nu va fi atât visez şi în visele mele eram liber, iar libertatea de curând, deoarece Drumul meu începe în aceasta mă făcea fericit. gânduri! Iar în gândurile mele nu există limite Libertate! Libertate... Cine nu a atentat la şi, prin urmare, drumurile mele, la fel, sunt fără ea? Or, se pare, ce folos ai din ea? Ce interes să limite!

Traducere din limba rusă de Ivan PILCHIN.

Mişcarea literară ♦ 145

Când scriitorii coboară din raft

Virginia NUȘFELEAN

John Freeman, scriitorul convins „de vrea „să afle ce-i face cine sunt, ce-i mișcă și puterea poveștilor de-a schimba lumea”, a fost tulbură, cum văd lumea și de ce” (John prezent în octombrie anul trecut la București Freeman, Cum să citești un romancier, Ed. ca să le vorbească cititorilor români despre Vellant, 2015, p. 305). Mai aflăm de la Anca cartea sa How to Read a Novelist (Cum să ci- Fronescu, dar și din prefața cărții, că John tești un romancier), tradusă de Anca Bărbu- Freeman s-a întâlnit târziu – după o lescu și publicată de Editura Vellant. Pe co- adolescență sportivă – cu literatura, dar a perta întâia și a patra a cărții, găsim o succintă primit-o în viața sa cu bucurie și definitiv. Nu scrie decât despre cărțile „care îl dau gata, care îl îmbogățesc spiritual. Însă scrie relaxat, foarte articulat, dar nu încărcat, elitist și doar pentru câțiva avizați; pare să se bucure și își dorește să invite mai mulți curioși în lumea că rții respective” (p. 307). Anca Fronescu se pricepe de minune, ca și cel despre care scrie, să ne incite curiozitatea de-a asculta vocile „interesante și ademenitoare” ale scriitorilor despre care John Freeman ne povestește de toate, cu naturalețe și har. În opinia autorului cărții, „Singurul lucru prin care intervieva- prezentare a autorului, aparținând traducă- torul poate să surprindă ce face cu adevărat un toarei. Aflăm astfel despre Freeman că este un romancier este să-l determine să vorbească, să om de litere premiat, un reputat critic și un gândească cu voce tare. Interviurile de față nu foarte implicat jurnalist. Nu lipsește de la sunt gândite ca portrete de viață definitive, ci nicio lansare de carte, dornic să o prezinte mai degrabă ca scene întrezărite printr-o fe- cititorilor, atât prin viu grai, cât și prin reastră în mișcare” (p. 15). Pare să ne recenziile trimise spre publicații din lumea surprindă, totuși, faptul că Freeman nu pune întreagă, recenzii ce ating cifra miilor în cei întrebări fundamentale nici măcar coloșilor 15 ani de pelerinaj literaturii, mai exact nu exploatează la maxi- Citirea în spațiul literar. mum șansa de a-i avea ca parteneri de dialog literaturii Vârsta – are doar 42 în momente decisive ale creației lor, rezu- de ani – n-a consti- mându-se la mulți dintre ei la anecdoticul ce tuit un impediment în ocuparea unor poziții- le înseninează sau întunecă viața. Nu putem, cheie în lumea literară: fost președinte la desigur, omite evidența că literații nu pot fi National Book Critics Circle și coordonator al separați de cărțile ce le „zboară din mâini” și antologiilor Granta. Din fișa-portret a Ancăi pleacă-n lume. Freeman ne amintește că Fronescu, prezentă la sfârșitul cărții, afl ăm cât „trupurile lor se află între coperte” și niciunul de împătimit cititor este Freeman, cât de mult nu scapă de cursa „împotriva timpului îl pasionează literatura și cei care-i dau viață, neiertător”, trimițându-ne, pentru a-și articula scriitorii. Prin interviurile realizate cu aceștia, aserțiunea, la un citat tulburător din John

146 ♦ Mişcarea literară Updike: „Gândul că dormim secole și secole de-a rândul, fără vreo scânteie de vis, în timp Nume grele ale literaturii ce trupurile ne putrezesc și se fac pulbere și chiar și piatra de mormânt ni se sfărâmă până Cartea de interviuri/ portrete se deschide nu mai rămâne nimic din ea, e în fapt la fel de și se încheie cu două scriitoare marcante ale înfricoșător ca anihilarea” (p. 16). literaturii americane, Toni Morrison și Jen- nifer Egan, ambele premiate cu Pulitzer, „Un context atmosferic în legenda prima și cu Nobel, vieții și operei scriitorului” autorul justificându- și alegerea prin do- Miza cărții de interviuri Cum să citești rința de a evita preun romancier, după cum mărturisește autorul judecăți și rânduieli ei în prefața Ce adevăruri grele am învățat ce țin de o anume venerându-l pe John Updike, nu este dezvălu- masculinizare a cul- irea vreunei tehnici savante de lecturare a turii literare și prin romanului, ci mai degrabă restabilirea „unui convingerea că rolul context atmosferic în legenda vieții și operei decisiv în profilarea scriitorului”. Din cele 55 interviuri cuprinse în vocației noastre de carte, doar patru apar în forma clasică în- cititori revine, în trebare-răspuns – Doris Lessing, Mo Yan, majoritatea cazu- Orhan Pamuk și Ayu Utami –, celelalte sunt rilor, pasiunii pentru prelucrate în stil narativ și animate cu citate lectură a celei ce ne- din intervievați, dovedindu-se a fi mai degra- a adus pe lume. bă portrete sau profiluri de autor decât Cine sunt scriitorii ce i-au oferit lui John interviuri. Inițial, textele din Cum să citești un Freeman prilejul de a sta de vorbă? Unii romancier au fost scrise – ne avertizează dintre ei au intrat deja în cartea Nobel (Toni Freeman – la solicitarea unor publicații pentru Morrison, Günther Grass, Nadine Gordimer, a marca un eveniment literar, o carte impor- Doris Lessing, Imre Kertész, Mo Yan și tantă ce și-a făcut intrarea-n universul Orhan Pamuk), alții figurează de ceva vreme literaturii. Așa se explică dimensiunea atât de pe lista nominalizaților la mult râvnitul diferită a textelor, între trei și opt pagini, chiar premiu (Haruki Murakami, Philip Roth, unsprezece în cazul lui Aleksandar Hemon. Salman Rushdie, Joyce Carol Oates, Margaret The New York Times Book Review, The Atwood, Don DeLillo, Ian McEwan), iar cei Guardian, The Wall Street Journal, Los mai mulți au fost premiați cu Pulitzer, Angeles Times, Herald Tribune, San National Book Award, National Book Critics Francisco Chronicle, La Repubblica, St. Circle sau Booker. Mare parte dintre cei Petersburg Times și La Vanguardia sunt doar intervievați sunt americani, dar descoperim și câteva publicații reținute dintr-o întreagă listă scriitori ce vin din alte spații culturale. Prea de titluri enumerate de autor. Observăm că puțin cunoscuți la noi sunt, presupun, cei aranjarea textelor în carte este aleatorie, nu s-a unsprezece scriitori încă netraduși în limba făcut după vreun criteriu riguros – nici română, cartea lui Freeman oferind, iată, cronologic, nici geografic, nici valoric. La oportunități traducătorilor. sfârșitul cărții Editura Vellant a oferit o listă cu 44 de scriitori traduși din cei 55 Acrobații stilistice intervievați de John Freeman. Mai găsim fișa de profil, la care deja m-am referit, De vorbă Prelucrarea interviurilor în texte nara- cu John Freeman, semnată de Anca Fronescu, tive e realizată de John Freeman prin verita- și mulțumirile autorului adresate celor care au bile acrobații stilistice. De la note biografice avut un cuvânt de spus în publicarea trece la observații critice legate de opera celui volumului de față. vizat, apoi revine la aspecte biografice, la

Mişcarea literară ♦ 147 detalii delicate ce-l coboară pe scriitor din raft inițiat. Fie că reevaluează criterii estetice ce pentru a ne crea acea senzație caldă că „viața țin de narațiune, intrigă și personaje sau că se îmbină perfect cu literatura”, de unde iar opinează despre ficțiune și non-ficțiune, face un salt spre vreun fragment – parcă despre roman, arta de-a scrie și limbaj, toți înadins amânat – din creația subiectului. romancierii intervievați menționează „cât de Exemplificările pot fi luate aproape de la orice provizorie li se părea propria operă în timp ce profil din carte. După succinta prezentare a o clădeau”, toți mărturisesc cât e de greu „a parcursului literar al scriitoarei nobelizate scrie cât mai bine”. Toni Morisson, al cărei „limbaj precis și „Pasiunea de căpătâi a vieții de autor” a poetic” descinde direct din William Faulkner, lui Salman Rushdie a fost întotdeauna Freeman ne dezvăluie programul de lucru al povestea, „atât în scrierile lui magice, cât și în scriitoarei, atât de matinal, apoi felul în care eseurile în care apară libertatea de exprimare; este îmbrăcată în timpul interviului – „tricou principala lui grijă a fost mereu să creeze voci alb, pulover negru și pantaloni negri largi” –, și să le facă auzite” (p. 237). revine apoi la „rutina spartană” de mamă În ciuda verdictului criticii literare că necăsătorită a intervievatei, îi sunt enumerate „narațiunea e învechită, că s-au spus toate cărțile publicate și premiile, trece brusc la poveștile”, Jeffrey Eugenides, autorul roma- detalii despre locuințele autoarei romanului nelor Sinuciderea fecioarelor, Middlesex și Iubire, revine iar la cărțile publicate de cea Intriga matrimonială crede că „a spune o care cunoaște atât de bine „nuanța aspră și poveste, a avea o intrigă și a fi profund muzicală a limbajului american de rând”, la ce implicat prin intermediul unor personaje care anume i le-a inspirat, apoi se referă la intrigă, să pară reale vor fi întotdeauna elemente personaje, la „structura profundă” ce definește importante” (p. 271). Sinuciderea fecioarelor arta scrierii unui roman, și din nou la are și intrigă, și narațiune, și e narat la întâia biografie: locul și data na șterii, studiile, ceva plural, „lucru care nu se mai făcuse niciodată despre partenerul de viață, despre profesia ei cu succes în literatura americană”. de dascăl, despre scris și cititori, despre prima A. S. Byatt, ale cărei romane – Posses- ei iubire – cărțile –, despre limbaj. sion: A Romance și Babel Tower – provoacă discuții pe teme intelectuale, iar nuvelele îi sunt „pură seducție”, continuă „mișcarea de reînviere a narațiunii demarată de Angela Carter și Salman Rushdie”. Harul de a povesti, misterul textelor sale nu pot fi desființate de niciun instrument critic, de nicio teorie. Norman Mailer, cel care afirma că lumea e condusă de triada Dumnezeu, om și diavol, e de părere că „rostul personajelor tale nu trebuie să fie să te facă fericit când le vezi cât sunt de minunate și de iubitoare și de umane – poți să scrii despre un monstru și, atâta timp cât îți face plăcere scrisul, îți va Despre roman și arta de a scrie face plăcere și să scrii despre el” (p. 202). Pentru Ian McEwan, menirea romanului După cum am remarcat mai sus, vorbind este să ne facă „să înțelegem cum sunt mințile de Toni Morisson, în fișele-portret întocmite celorlalți”(p. 225). John Freeman face salturi de la viața Cărțile lui Aleksandar Hemon – scriitorilor la opera lor, și invers, oferind cu scriitorul ce-și socotește pauzele precum un încântare mixturi de curiozități – din ambele poet silabele și care se aruncă în experiențe ce zone – atât cititorului obișnuit, cât și celui nu îi aparțin „ca să-și forțeze propriul limbaj

148 ♦ Mişcarea literară să-l prindă din urmă” – povestesc toate „des- convins până în adâncul sufletului, a unui pre greutatea de a trăi cu un sine fragmentat”, vizionar” (p. 67). iar Cartea vieților mele „nu e atât o autobio- John Irving, scriitorul ale cărui cărți grafie, cât o serie de hărți, interioare și exte- s-au numărat printre cele mai bine vândute rioare, care compun planeta ce trăiește în vreme de 40 de ani, a fost un fanatic al mintea lui” (p. 108). luptelor greco-romane. Într-o parte a casei și-a Când scrie ficțiune, Kazuo Ishiguro amenajat o arenă de luptă unde și-a antrenat pornește de la idei, nu se gândește absolut pe cei doi băieți, Colin și Brendan, din prima defel la gen, preocupat însă de perfecțiunea căsnicie. textului până în cele mai neînsemnate detalii. Proza lui Geoff Dyer, întorsăturile sale de frază, atenția acordată limbajului, îți înce- tinesc ritmul lecturii pentru a le savura în toate nuanțele. Amestecul de ficțiune și non- ficțiune prelucrat cu rafinament de scriitor face dificilă catalogarea. Joyce Carol Oates își mărturisește truda cu care și-a scris Fiica groparului, trecând romanul „prin mai multe revizii”. Primul capitol l-a refăcut de cinsprezece ori. „Când ajung la sfârșitul romanului – mai spune autoarea –, rescriu sfârșitul și începutul îm- preună. Pentru mine, asta înseamnă scrisul” Philip Roth sosește la interviu „cu o (p. 175). geantă de umăr, ca un om care tocmai se „... a scrie un roman de oarecare valoare întoarce de la sală. Are o privire puternică, presupune, probabil, să încerci să faci ceea ce intensă. Moartea nu-l sperie” (p. 125). E un nu poți face” (p. 292) – e de părere Michael jucător de baseball nemaipomenit, iar ca Cunningham, scriitorul ce-și „reinventează intelectual „e unul dintre cei mai activi (...) meșteșugul la fiecare carte”. Produce poveste după poveste, pur și simplu fascinante și teribil de comice”. Frânturi de portret Întrebările referitoare la personajele lui John Updike îl lansează pe acesta „în reverii John Freeman știe că nimic nu anco- în proză de câteva minute, punctate de mișcări rează mai sigur cititorii în lectură decât dezvă- ale ochilor, ridicarea sprâncenelor proemi- luirea unor detalii din existența scriitorilor; nente și gesturi ale mâinilor, care sunt roz și formulate în fraze fluente, uneori scânte- puțin noduroase, de parcă de o viață întreagă ietoare, aceste dezvăluiri îi umanizează, acce- vulcanizează cuvintele, nu le modelează pe lerând apropierea de cărțile lor, anulând dis- hârtie. Când găsește o întorsătură de frază tanțe și inhibiții impuse de talent și geni- deosebit de potrivită, ochii albaștri îi alitate. scânteiază de plăcerea jucăușă a lipsei de Mark Z. Danielewski, unul din cei mai modestie” (p. 173). inovatori prozatori americani, care „vibrează Don DeLillo e „greu de identificat pe de entuziasm” când vorbește despre Derrida, străzile New Yorkului. Nu pentru că foto- sau despre genialul său roman House of grafia care-i apare pe supracopertele cărților e Leaves (Casa de frunze), și-a câștigat traiul de acum câteva decenii, ci fiindcă nu arată cât cotidian ca bucătar și instalator; când își face de mărunt și firav este. (...) Dacă unii scriitori apariția în public până și aerul începe să se fac confortabili pe patul de lauri, el preferă vibreze, și asta nu datorită părului său să se furișeze la marginea societății, să albastru, ci faptului că „lasă impresia unui om observe fără să fie observat” (p. 185).

Mişcarea literară ♦ 149 Câteva exemple de fraze memorabile stil Freeman În loc de final

David Foster Wallace e „un observator Deși în Cum să citești un romancier atât de pătrunzător și de inteligent încât face cât John Freeman se lasă purtat mai mult de un echipaj de presă într-un singur om” (p. 54). impresii și sentimente decât de frământări Cartea de metafizice și semnificații existențiale când stă debut a lui Dave în fața unor somități ale literaturii, nu poate fi Eggers, Opera pusă la îndoială valoarea estetică și instructivă sfâșietoare a unui a volumului, semnificativ atât prin destinele geniu năucitor, literare prinse în cuvântul electrizant al este „o bombă cu autorului, cât și prin numeroasele cărți pe care neutroni care a acesta le comentează – în măsura în care distrus tot ce avea spațiul i-o permite – sau la care face doar genul (memoria- trimitere. Și ele sunt numeroase, cărțile. O listic, n.n.) mai grămadă de capodopere pe care John Freeman sfânt” (p. 127). le-a citit și despre care ne vorbește cu Cu această carte, entuziasm, dezmințind, iată, butada lui Dave Eggers „a Hemingway că „o capodoperă este o carte săpat un șanț ca despre care toată lumea vorbește și pe care de fortăreață, um- nimeni n-o citește”. plut cu ironie, în Stilul sprințar, bine ritmat al lui John jurul pierderii Freeman, detaliile pitorești din biografia celor ambilor părinți, intervievați, citatele bine plasate într-o morți de cancer la mai puțin de trei luni unul narațiune atrăgătoare dau savoare lecturii, de celălalt, și a refuzat să lase loc sfintelor înviorând-o și ferind-o de plictis și abandon. norme ale autobiografiei”. Cum să citești un romancier este, incon- Peter Carey are suficientă experiență testabil, un melanj interesant de referințe „încât să știe că, dacă te contempli prea mult, literare, opinii, argumente, mărturisiri, chiar s-a zis și cu munca, dar și cu fericirea” (p. dacă nu pe fiecare din cele 307 pagini, dar pe 154). suficient de multe pentru a te incita să Ian McEwan, autorul romanului Sâm- abordezi spre lectură măcar câteva din noianul bătă – care „răsucește cuțitul în rană” –, crede de cărți menționate. Și chiar dacă autorul ei nu că pentru mulți occidentali anxietatea „se a izbutit să-și mobilizeze aptitudinile literare întrețese cu plăcerile noastre ca într-o partitură în fiecare profil prezentat, printr-o narațiune de fugă” (p. 224). bine șlefuită, el reușește să-l ducă pe cititor Jeffrey Eugenides se întreabă „dacă a nu până la ultimul paragraf al cărții, facilitându-i avea dorințe nu e cumva, în sine, un fel de orientarea în biblioteci și librării și oferindu-i dorință” și „dacă nu cumva chiar și sfințenia e o consistentă hrană spirituală pentru ani de un fel de lăcomie” (p. 268). formare ș i vremuri de cumpănă.

Pretender 4

150 ♦ Mişcarea literară

Quentin Tarantino – viața și opera unui privitor de filme

Vasile VIDICAN

Date biografice (exceptând, poate, istoria, materie ce pare să nu-i fi fost întru totul „antipatică”), adoles- Există în biografia lui Quentin centul preferă să vizioneze filme sau să Tarantino câteva date semnificative în ceea ce citească comic books. Curând, renunță la privește cariera sa de regizor, scenarist, actor școală, iar prima lui slujbă este aceea de sau producător, date care ne-ar putea oferi plasator într-un cinematograf porno. Acest puncte de plecare în încercarea de a contura detaliu biografic explică poate absența acestui viziunea acestuia despre cinematografie. Vom element din filmografia regizorului. În chip încerca să le punctăm pe parcursul eseului de antihollywoodian și anticomercial, în conse- față, fără a pleca însă de la ideea că produsul cință, Tarantino nu a căutat niciodată erotis- artistic ar fi pe deplin explicabil și analizabil mul în producț iile sale, acest lucru fiind cu prin biografia autorului. Istoria culturii ne-a atât mai evident într-o creație precum Kill arătat că atari demersuri se pot dovedi pe Bill, unde ar fi existat o sumedenie de prilejuri alocuri găunoase și chiar păguboase. Iar acest în care să facă această concesie „publicului”, lucru este cu atât mai valabil în cazul unui fie și doar de dragul publicului. creator versatil și imprevizibil precum Dar punctul de cotitură din viața lui Quentin Tarantino. Tarantino îl constituie, fără îndoială, slujba la Intenția noastră este ca, prin intermediul Video Archives, un magazin în care erau unei treceri în revistă a filmografiei regizo- închiriate casete video, un loc cu adevărat rului (vom face referire aici la creația regizo- magic pentru un pasionat al cinematografiei. rală a cineastului), să evidențiem, deocamdată În tot acest timp, Quentin nu renunță la lecțiile doar în chip general, câteva trăsături specifice de actorie sau la scrierea unor scenarii proprii. ale acesteia. Ne propunem, în același timp, să În această perioadă sunt scrise scenariile trasăm, atâta cât vom putea, câteva linii gra- pentru TrueRomance (Tony Scott, 1993) și fice care să indice felul în maniera specifică Natural Born Killers (Oliver Stone, 1994). de a privi lumea și de a o reda prin interme- În plus, tot în acest interval, realizează diul filmelor a evoluat de la prima sa peliculă primul său film, My Best Friend’s Birthday, până în 2009, oprindu-ne momentan la Inglo- film la care lucrează, cu pauze, aproape patru rious Basterds (Quentin Tarantino, 2009). ani. Deși nu i s-a acordat o mare atenție din Născut la 27 martie, 1963, în Knoxville, partea criticii, scurtmetrajul constituie, înainte Tennessee,Tarantino este fiul lui Connie de toate, o mostră a McHugh (Zastoupil, după recăsătorire) și al entuziasmului cu Granițele actorului Tony Tarantino, care își abando- care Tarantino abor- cinematografiei nează familia înainte ca micul Quentin să se fi dează întregul pro- născut. Când băiatul avea 4 ani, mama sa se ces al realizării filmelor. Verva cu care mută în California. De aici începe, dacă putem personajul său vorbește în emisiunea radio, spune așa, aventura vieții lui Quentin acoperindu-și și ignorându-și de multe ori Tarantino, aventură ce nu poate fi separată în invitatul, nu este altceva decât entuziasmul și vreun fel de cinematografie, de lumea aceasta însuflețirea copilărească cu care tânărul cinefil aproape mistică pentru tânărul „privitor de tratează filmul. Personajul pe care îl inter- filme”. pretează este Tarantino însuși, încântat Este cunoscut faptul că Tarantino a urât aproape copilărește de gândul că vocea sa este școala. Corigent la majoritatea materiilor

Mişcarea literară ♦ 151 auzită, că mesajul pe care îl transmite are ecou Scurtă privire generală asupra în mintea ascultătorilor săi. operei Fără a insista în mod inutil asupra biografiei regizorului (întrucât consider că nu Regizorul debutează, după cum spu- neapărat aici se găsește cheia creației sale neam, cu My Best Friend’s Birthday, în 1987. cinematografice), aș stărui puțin asupra Consider că pelicula este pe nedrept ignorată perioadei în care Tarantino lucrează la Video aproape complet din creația cinematografică a Archives. Pasionatul de filme – de orice tip lui Tarantino, dat fiind faptul că o seamă de sau gen de filme – se pomenește (mai întâi în elemente din acest scurt-metraj anunță ten- calitate de client, apoi în calitate de angajat) dințe în filmografia regizorului și scenaristului într-un loc aproape fabulos, în care avea la (să nu uităm că părți din story-ul acesta vor fi dispoziție o imensă cantitate de casete video. regăsite și în scenariul filmului True Se spune că dacă era întrebat de vreun client Romance, 1993) de mai târziu. În volumul în legătură cu vreunul dintre filme, era în stare său, A. Barlow menționează doar în treacăt să interpreteze pasaje întregi din el sau să acest film, expeditiv chiar, scriind că „(...) emită pe de rost replici ale personajelor Tarantino a continuat să își dezvolte abilitățile (Barlow 2011, 65). Adolescentul care igno- prin cursuri de actorie, vizionări de filme și o rase și detestase școala își vedea visul tentativă de film, My Best Friend’s Birthday, împlinit. Căci, poate mai mult decât un la care a lucrat cu pauze, vreme de aproape creator, Tarantino a fost dintotdeauna un avid patru ani.” (Barlow 2011, 68) Sigur, vom consumator de filme. Aceasta este perioada în omite aici faptul că filmul la care facem care îl descoperă pe Godard. Iar Noul Val referire este „incomplet și nedifuzat”. Dar nu (Godard și Truffaut, cu precădere) are o putem să nu evidențiem acele elemente spe- influență importantă asupra viitorului regizor, cific tarantiniene. influență detectabilă în crea țiile sale ulteri- Ceea ce surprinde din capul locului este oare. Ca o paranteză, Tarantino își denumește „limbuția” nemaipomenită a personajului omagial casa de producție A band apart, după interpretat tocmai de Tarantino, entuziasmul numele filmului lui Jean-Luc Godard, Bande debordant cu care se exprimă. În cazul acesta, à part (1964). nu putem să nu ne gândim că exaltarea aceasta Dar, așa cum spuneam, cinefilul Taran- (invitatul său din emisiunea radio de-abia tino nu are preferințe radicale. El vizionează reușește să exprime câteva fraze legate, și aproape orice gen cinematografic, acumulând, acelea nebăgate în seamă) este transpunerea în înmagazinând. Din lista de filme vizionate nu plan cinematografic a vervei extraordinare cu vor fi excluse, desigur, nici filmele holly- care Quentin Tarantino se manifestă în plan woodiene de categoria B. Și aici, avem de creator. Personajul interpretat de Tarantino aface cu un element biografic elocvent din este aici Tarantino însuși, regizorul încântat mai multe privințe. O astfel de atitudine de ideea că vocea sa, mesajul său, indiferent estetică este, fără îndoială, specifică postmo- cât de incoerent, acaparator și locvace ar fi, dernismului. Coborârea esteticului pur, a artei este auzit! Mai poate fi menționat aici carac- în mundan este o trăsătură specifică acestei terul dramatic al unor secvențe, structura de tendințe culturale. Să ne gândim bunăoară la monolog a unor scene (în ciuda faptului că ele pop-art-ul american al anilor ’60, marca Andy sunt de fapt dialoguri...), conversația aparent Warhol. Intrigantă de-acum nu mai este doar fără noimă, aproape improvizată, aparența imixtiunea, imbricarea genurilor, ci eclectis- înjghebată pe fugă a scenelor (element recog- mul în ceea ce privește „calitatea” însăși. Este noscibil apoi mai ales în Reservoir Dogs) etc. recunoscut și adeseori menționat aspectul Toate aceste aspecte oferă o imagine, frustă, i- acesta în ceea ce privește postmodernismul, am putea spune, a manierei în care „lucrează” naturalețea cu care oricare dintre ariile Quentin Tarantino. artistice reușește să înglobeze ceea ce până Debutul regizoral recunoscut (aclamat și deunăzi era considerat minor, lipsit de vectori premiat) are însă loc în anul 1992 cu pelicula care țin de esența esteticului. Reservoir Dogs. A existat o suită întreagă de conjuncturi care a favorizat într-un fel sau

152 ♦ Mişcarea literară altul realizarea acestui film. Menționăm în vorbi totuși intens despre felul în care între- primul rând aportul semnificativ al lui Harvey buințează muzica, despre aspectele meta- Keitel, actor care a fost impresionat de narative și chiar relația regizorului cu genurile scenariul lui Tarantino, acceptând chiar să cinematografice. joace unul dintre roluri. Surprinde în acest film în primul rând punerea în scenă, aspectul de tragedie jucată pe o scenă – hala în care se petrece mare parte a acțiunii poate fi asemuită cu o scenă și, firește, maniera în care este redată violența. Goddardian din multe privințe, Reservoir Dogs propune privitorului imersiuni narative în fiecare scenă a peliculei. Cu toate acestea, „cusăturile” materialului sunt în mod subtil lăsate la vedere. Succesul și renumele regizorului conti- nuă să crească o dată cu apariția următorului său film, Pulp Fiction (1994), film în care Tarantino pare să își propună să redea povești cunoscute, povești cu gangsteri și polițiști într-o manieră mai puțin comună cinemato- Filmul care poartă cel mai pronunțat, grafiei acelor ani. Este limpede, dincolo de poate, marca Tarantino este, probabil, Kill Bill orice, faptul că Tarantino începe să integreze I și II (2003 și 2004). Producția aceasta, în în mod vădit (și chiar exuberant, am putea care eclectismul specific postmodernității, spune) postmodernismul cinematografic, cu verva regizorului, pastișa, stilizarea violenței, elementele sale în creația proprie. Story-urile narațiunea atipică, totul construit pe scheletul prezentate în film devin cumva pretexte unui basm, îi va aduce cineastului un succes pentru aplicarea unor tehnici postmoderne de imens. Poată fi adăugat ă aici maniera (antihol- redare e vieții în interiorul unui singur flux lywoodiană) în care tratează cineastul femi- imagistic. Trebuie menționat însă, că, plecând nitatea... Plecând de la acest film, opera din punctul acesta, trimiterile, referințele, cinematografică a lui Quentin Tarantino avea pastișa, înglobarea eclectică, stilizarea, pri- să devină cu adevărat „marcă înregistrată”! mesc o finețe cumva aluzivă. Întreaga struc- În 2007, Tarantino regizează filmul tură filmică pare îndreptată aici înspre o Death Proof, producție în care „cinefilul” narativitate descentralizată, fragmentată, me- Tarantino (mult mai vizibil aici) restilizează, nită însă, în mod paradoxal, să asigure o într-o manieră proprie, întregul gen grind- intensă globalitate a poveștii(lor). house. Fără îndoială, pelicula constituie, prin- Cu toate acestea, Jackie Brown (1997), tre altele, un tribut adus genului, în general următorul film regizat de Tarantino, poate fi considerat minor și filmelor de categorie B, considerat, din multe privințe, „un film cu- despre care am vorbit deja. Un element de minte”. Acest lucru se datorează în primul mare importanță în acest caz și în filmografia rând faptului că regizorul reușise în doar două Tarantino în general, îl constituie regândirea filme să ridice așteptările publicului în așa relațiilor actor/ personaj, realitate/ ficțiune, măsură încât, orice încălcare a lor ar fi fost operă/ public și nu în ultimul rând, cineast/ considerat ă un semieșec. După cum afirmă film. același Barlow, „narațiunea se desfășoară alt- În stilu-i caracteristic, în 2009, regizorul fel decât în cele două filme anterioare ale lui revine și insistă asupra relației ficțiune/ rea- Tarantino, iar regizorul își folosește materialul litate, apăsând asupra importanței și influenței brut într-o altă manieră față de cum o făcuse pe care o are (nu o poate avea...) opera ficțio- până acum, dar mai adecvată obiectivelor pe nală asupra realului. Vorbim aici, evident, care și le propune acest film.” (Barlow 2011, despre Inglorious Basterds. Răsturnarea ordi- 165) Cert este faptul că dincolo de elementele nii lumii, viziunea destabilizatoare a postmo- ce nu pot fi recunoscute în acest al treilea film dernismului conduce, iată!, la imixtiunea (violență, fragmentare narativă etc.), se poate imaginarului în istorie, în veridic în ultimă

Mişcarea literară ♦ 153 instanță. Răzbunarea este un motiv des întâlnit recognoscibile în creațiile lui Tarantino. Fie în filmele lui Tarantino (Pulp Fiction, Kill că vorbim despre apropierea cinematografiei Bill, Death Proof și nu numai), dar în struc- de televiziune, despre fragmentarea narativi- tura complexă a acestei pelicule răzbunarea tății filmice sau de autoreferențialitatea filme- este mai degrabă o formă de exprimare a lor postmoderne, toate aceste elemente le exaltării pentru cinematografie. Să nu uităm găsim inserate în opera regizorului la care că masacrarea naziștilor are loc într-o sală de facem referire aici. Dar parcă e ceva mai mult cinema. Literalmente, cinematograful este decât atât…, depășind granițele cinemato- topos-cheie în istorie, loc sacru în care ima- grafiei, Tarantino transgresează liniile post- ginația este dezbărată de orice limită, spațiu al modernismului însuși. Nefiind un simplu răzbunării justițiare și al dreptății. Cinefilul reprezentant al curentului, el devine o voce, Tarantino răzbună aici memoria lumii prin un auteur inconfundabil. Un creator de film în viziunea cinematografică. De data aceasta, opera căruia se simte consumatorul avizat de subtilitățile sau aluziile sunt lăsate la o parte, cinematografie, iubitorul de film. Iar lucrul trimiterile fiind mult mai directe. acesta este cu atât mai greu cu cât cinema- Urmărite în detaliu, trăsăturile postmo- tografia americană actuală tinde mai degrabă dernismului cinematografic, așa cum au fost să uniformizeze vocile creatorilor în scopul ele identificate și teoretizate de exegeți pre- satisfacerii nevoilor mai mult consumeriste cum Keith Booker (Booker 2007), devin decât estetice ale publicului.

Bibliografie:

Volume: McHALE, Brian. 2009. Ficț iunea postmodernistă. ARIJON, Daniel. 2013. Gramatica filmului. București: Traducere de Dan H. Popescu. Iași: Polirom. Oscar Print; BARLOW, Aaron. 2011. Quentin Tarantino: viața la Surse electronice extreme. Traducere de Codruța Vasilescu, Adrian Hassan, Ihab. 2014. http://faculty.georgetown.edu/ Cotora. București: IBU Publishing; irvinem/theory/HassanPoMo.pdf (15 decembrie BAUDRILLARD, Jean. 2008. Simulacre și simulare. 2015); Cluj-Napoca: Ideea Design&Print; PRICOP, Lucian. 2011. Engleza producătorului de BOOKER, M., Keith. 2007. Postmodern Hollywood. film. www.media-romania.eu/files/Engleza_produ- What’s new in film and why it makes us feel so catorului_de_film+.pdf (6 ianuarie 2016). strange. Westport: Praeger Publishers; CĂLINESCU, Matei. 2005. Cinci fețe ale modernității, Corpus filme Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmo- My Best Friend’s Birthday (Quentin Tarantino, 1987); dernism. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Iași: Reservoir Dogs (Quentin Tarantino, 1992); Polirom; Natural Born Killers (Oliver Stone, 1994); HUTCHEON, Linda. 1997. Politica postmodernis- Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994); mului. București: Univers; Jackie Brown (Quentin Tarantino, 1997); JAMESON, Fredric. 1997. Postmodernism,or, the cul- Kill Bill 1 (Quentin Tarantino, 2003); tural logic of late capitalism. Durham: Duke Kill Bill 2 (Quentin Tarantino, 2004); Uiversity Press; Sin City (Frank Miller, Robert Rodriguez, Quentin LAZĂR, Ioan.1987. Teme și stiluri cinematografice. Tarantino, 2005); București: Meridiane Grindhouse (Robert Rodriguez, 2007); LYOTARD, Jean-Francois. 2003. Condiția postmo- Death Proof (Quentin Tarantino, 2007); dernă, Cluj-Napoca: Idea Design; Inglorious Basterds (Quentin Tarantino, 2009). Martin, Marcel. 1981. Limbajul cinematografic. Prefață de Florian Potra. Traducere de Matilda Banu și George Anania. București: Meridiane;

154 ♦ Mişcarea literară

Nevoia de filozofie morală în prezent

Teodor VIDAM

(Urmare din numărul trecut)

Ne putem chestiona dacă identitatea de cărilor, toate aceste fapte, fenomene şi procese interese întemeiază morala în cazul grupărilor, sociale pun în evidenţă cultivarea cooperării şi categoriilor socio-profesionale, claselor soci- solidarităţii umane. ale, comunităţilor naţionale, statelor şi uni- Aceste procese sunt incontestabile, dar unilor de state în prezent. Departe ca normele ele nu-l îndreptăţesc pe E. Durkheim să con- morale să fie consecinţa identităţii de interese, sidere dimensiunea social-istorică a societăţii ele sunt o condiţie permanentă a funcţionării ca fiind superioară manifestărilor particulare. şi organizării social-umane şi spirituale a Individualitatea care acţionează moralmente omenirii. E. Durkheim explică morala prin trece dincolo de particular, se depăşeşte pe subordonarea individului societăţii. Astfel, el sine-însăşi pentru a se transforma în persoană trece din mobilitatea psihismului uman în şi/sau personalitate. Aceste însemne calitative perimetrul unităţii de schimbare a determi- ale fiinţării umane nu se pot dizolva în nismului social+istoric. Acordă importanţă anonimat, ca şi cum mersul istoriei ar fi croit procesului muncii, disciplinei implicate în de mase, iar prezenţa şi acţiunea persoanelor organizarea şi desfăşurarea acestuia, întreprin- şi/sau personalităţilor exponenţiale nu ar derilor economice, relaţiilor instituţionalizate conta. în impunerea obligaţiilor şi datoriilor în şi faţă Putem preciza fără îndoială că mora- de cele interpersonale, în cazul celorlalte litatea se instituie din perspectiva subiectiv- subsisteme (învăţământ, armată, biserică), obiectivă, pe când realitatea socială din pers- admiţând credinţele religioase ca scop supe- pectiva obiectiv-subiectivă. Această schim- rior. A explica viaţa morală, după E. Durk- bare de accent este foarte importantă în heim, înseamnă, la urma urmelor, a accede să teritoriul vieţii umane. De altfel, nu suntem înţelegem de ce consimţ im la sacrificii veri- moralmente buni decât dacă actele noastre tabile şi nu numai la sacrificii provizorii sau la sunt libere, responsabile şi demne. E. Durk- false sacrificii. heim consideră că primatul instituţional în Putem vorbi de o gradaţie a răului (rău- cazul realităţii sociale este determinant faţă de tate, fărădelege, rău); putem vorbi de o orice manifestare gradaţie a binelui (bunătate, bun, bine), dar nu umană. Suntem întru Filosofie putem detecta un raport inteligibil, un criteriu totul de acord cu E. infailibil în trecerea de la rău la bine şi invers. Dupréel când susţine că „Împotriva adevă- Viaţa morală depăşeşte în bogăţie şi comple- rului nimic nu trebuie să prevaleze”.3 xitate versiunile conceptuale restrânse, limi- Numai ţinând seama de complexitatea tate, simplificatoare. E foarte dificil să distin- fiinţei umane din mai multe perspective avem gem între ceea ce este onest sau recomandabil şansa de a accede la o sinteză concludentă şi de ceea ce nu este. Socializarea prin intercon- edificatoare despre fenomenul moral. Fiinţa diţionarea vieţii personale şi publice, acumu- umană constă într-un buchet de condiţii larea de cunoştinţe, împărtăşirea de norme şi esenţiale: întemeierea şi evoluţia sa organică; valori; socializarea prin tipologia comuni- procesul maturizării psiho-intelectuale; socia-

Mişcarea literară ♦ 155 lizarea fiinţei umane prin asociere, cooperare, continuă schimbare de la un regim politic la schimburi de activitate, legiferare şi nu în altul, nu pot defini sau suplini specificitatea ultimul rând procesul comunicării. Toate fenomenului moral. acestea concură la trasarea şi la afirmarea Evoluţia ontogenetică a fiinţei umane fenomenului moral ca dimensiune cardinală a prin complexificarea psihismului uman, fiinţei umane în univers şi în această parte de încerc ările multiple sau repetate de a desluşi şi lume pe care o locuim. consemna natura şi disponibilităţile proprii Din stratul iniţial al psihismului uman a acestuia, toate sunt mărturii reale despre avut loc ecloziunea simţămintelor religioase odiseea condiţiei umane. Este cert că nici care deţin un prius al intuiţiilor iraţionale psihologia, nici sociologia nu se pot lipsi de asupra celorlalte asocieri şi analogii ale sprijinul şi îndrumarea filosofică. Chiar dacă imaginilor concrete. Din aceste simţăminte avem în vedere şi celelalte ştiinţe socio- primare nemărturisite au rodit mituri, care umane, îndeosebi antropologia, estetica, s-au metamorfozat ulterior în arhetipuri ca lingvistica şi axiologia, cumulul certitudinilor leagăn al culturilor lumii. Filosofarea trăită filosofice abia capătă contur pentru deslu- este alvia primară în care s-au constituit şirea in extenso şi in cutae a fenomenului tipurile diferenţiate de însuşire a realului. moral. Numai ulterior, prin intermediul repre- Valenţele morale ale condiţiei umane se zentărilor dobândite pe calea intuiţiilor centrează în jurul a trei tipuri de demersuri: raţionale s-a ajuns de la limbajul noţional la dezvăluirea existenţei-în-sine a fiinţei umane, cel conceptual, la constituirea şi afirmarea cunoaşterea existenţei îngrădite a omului, ştiinţelor socio-umane. asumarea propriului statut de fiinţă conştientă, Numai cutumele, un fel de consimţă- liberă şi precară, subiectivă şi practică, minte nescrise, şi alianţele bazate pe respec- contradictorie, adică iraţională şi raţională tarea unor convenţii şi contracte ne permit să precum şi o fiinţă valorizatoare. Aşa cum evadăm din natură pentru a începe să o specifică J. Dewey, valorile vizează nu ceea explicăm. În acest context, E. Dupréel ne ce dorim, ci ceea ce e dezirabil, nu ceea ce propune o înţelegere realist-raţionalistă a preţuim, ci ceea ce merită să fie preţuit, nu bunului simţ. „A şti nu înseamnă a-ţi pierde ceea ce ne satisface, ci ceea ce e satisfăcător, libertatea, ci de a fi în curs de a o utiliza.”4 nu ceea ce interesează, ci ceea ce trebuie să ne Moralitatea, pe lângă dimensiunea sa psihică, intereseze. pe lângă condiţionările vieţii social-econo- Existenţa în general, alcătuită din ordi- mice, este marcată îndeaproape de legalitate. nea determinată, ordinea în curs de determi- La urma urmelor, legalitatea poate promova nare şi ordinea determinantă permite, dar nu bunăstarea şi rezolva situaţiile conflictuale poate justifica starea de moralitate. Trecerea generate de interese divergente. Dar între condiţiei umane de la statutul de agent natural aceste concepte există diferenţe cruciale. sau individ la acela de persoană (fiinţă umană Etica poate să judece anumite legi ca care se face) ne dezvăluie faptul că izvorul fiind imorale fără să nege că ele sunt valide. moralităţii este fiinţa umană. Aceasta dispune Legalitatea poate să permită discriminarea de substructurile necesare instituirii stării de injustă, pe când moralitatea o dezaprobă. Nu moralitate: inconştientul, preconştientul, con- toate aspectele moralităţii sunt acoperite de ştienţa şi conştiinţa; voinţa cu voliţiile ataşate lege. Legea este întărită de sancţiuni, adică un pulsiunilor, impulsurilor, tendinţelor, dorin- mecanism care ţine sub control social. Altfel- ţelor, preferinţelor şi aspiraţiilor; libertatea zis, legalitatea pune accentul pe constrângerile (subordonarea voliţiilor bunului plac coman- exterioare, pe când moralitatea pe cele damentelor raţiunii practice). interioare. Devine din ce în ce mai clar faptul Accedem acum la concluzia că teritoriul că nici trăirile psihice sub formă de tumult complex al moralităţii, a tipurilor de morală, sau amalgam, nici socializările multiple ale a eticii şi metaeticii nu poate fi înţeles fără fiinţei umane, nici legalitatea sau legislaţia în desluşirea conceptului de valoare. Punctul de

156 ♦ Mişcarea literară plecare în desluşirea termenului de valoare îl Scheler, deschiderea în lume (Weltoffenheit). reprezintă „matricea afectivă” a fiinţei umane, Existenţa fiinţei umane nu mai este legată de parte înnăscută şi parte dobândită, a priori-ul experienţa lumii înconjurătoare şi de instituit, emoţional şi a priori-ul raţional deopotrivă, ci este „deschisă lumii”, se ridică deasupra altfel-zis natura contradictorie a fiinţei-în- experienţei şi fiinţărilor existenţiale, circum- devenire, în acelaşi timp iraţională şi raţio- scrisă de lumea înconjurătoare, traversând nală. În acest context ideatic, se pune pro- dincolo. blema valorii şi valorizărilor, în vederea Prin înfiinţare, fiinţare şi desfiinţare înţelegerii cuplului central al gândirii etice ce fiinţa umană îşi manifestă expres natura este binele şi ce este răul. Nu întâmplător N. temporală, încropirea în cuprinsul relaţiilor Hartmann susţine „Valoarea morală şi reven- interpersonale şi instituţionalizate, conver- dicările sunt în pofida idealităţii şi atempora- siunea idealului în real, a energiei creatoare în lităţii, la limită, exigenţe ale realităţii.”5 acte de cultură. Fiinţa umană este esenţial Acolo unde se recunoaşte o valoare se problematică. Cursul unei vieţi este marcat de deschide o perspectivă de acţiune. Valorile obstacole şi suferinţi. Primele pot dezarma sau morale ne propun scopuri şi norme comune. înverşuna potenţialul creator. Suferinţa, la Solidaritatea în jurul aceloraşi valori şi idea- rândul său, poate înnobila viaţa. Nici o fiinţă luri e călăuza în acţiune. Valoarea morală nu umană nu poate refuza istoria şi trans- asigură doar unitatea eului cu sine însuşi, ci cendenţa. Limitele şi limitările fiinţei umane vizează stabilirea unui consimţământ unitar, ne obligă să ne raportăm la lumea în care într-un cuvânt formarea unui crez demn, lucid trăim, la ceea ce este aşa cum este, dar şi la şi responsabil. Ordinea morală nu se impune, lumea valorilor, dacă nu vrem să ne împot- ci se instituie prin liber consimţământ. Supor- molim în vreun impas sau înfundătură, dacă tul ontic al fiinţei umane, natura sa contra- dorim sau vrem să desluşim un sens sau rost dictorie, punctele nodale ale dezlegării aces- vieţii umane. tora ne fac să distingem între dialecticitatea Înţelegerea fiinţei umane, ţinând seama fiinţărilor umane realist-raţionale şi jocul de setul calităţilor sale diferenţiatoare în şi secund, dar nu secundar al valorilor lor. faţă de celelalte plante şi/sau vieţuitoare în Ele ne fac să urmărim ordinea-în-curs- perioada de criză a modernităţii se impune cu de-determinare în şi faţă de cea determinată, o acuitate de neocolit. Nici perspectiva vizând valorile în absolut, adică ceea ce determinării strict economice, nici subordo- trebuie să fie. Numai aşa credem, dispunem narea celorlalte valori sacrului nu ne scoate de spaţiul de joc al tuturor alternativelor din impas. Antropologia şi lingvistica în posibile. Nici o soluţie nu e făcută de-a gata calitate de ştiinţe socio-umane flexibilizează să se poată substitui situaţiilor pentru a ne viziunea asupra modalităţilor existenţiale ale putea împiedica să surprindem nuanţele ca- fiinţei umane. Fragmentarismul semnalat în zului particular. În mod indubitabil psihismul desfăşurarea cursului vieţii umane din pers- uman se află la baza cunoaşterii şi moralei, pectiva social-istorică şi profesat la noi de A. diferită de partea vizibilă, descriptibilă, lejer Pleşu accentuează pluralismul valoric, adân- identificabilă de privirea celuilalt. Spre deose- cirea crizei de identitate a fiinţei umane, bire de meandrele sinuoase, de potenţările şi dezarticularea oricărui ghid de înţelegere coe- depotenţările disponibilităţilor convergente rentă a vieţii şi comportamentului uman. sau conflictuale, spiritul este puterea de a Criza nu numai că se află în centrul raporta sinele la non-sine. existenţei noastre, subminând conştiinţa pro- Natura contradictorie a fiinţei umane prie sau colectivă, dar segmentează moda- atinge tensiunea maximă de incandescenţă lităţile unei voinţe publice. Această abatere de prin arderea şi rostuirea statornică a limbii şi la normativitate, această dislocare a legalităţii limbajului. Studiul filosofiei atinge cote şi moralităţii, iscă fracturi, distorsionări neper- supreme prin problematizarea şi esenţializarea mise între normal şi anormal, între legitim şi gândirii, prin sintagma nimerită a lui M. nelegitim, între autentic şi inautentic. Adân-

Mişcarea literară ♦ 157 cimea mizeriei materiale, manipularea unor atitudinea nihilistă ne inundă. Însă nimeni nu mari mase de oameni prin mijloacele mass- poate nega intricaţia dintre corp, suflet şi media, prin vânturarea unor ideologii popu- spirit în cazul fiinţei umane care se află la liste surprinde unele reflexe parţiale ale baza individuaţiei, adică individul este deopo- mizeriei morale în care suntem împotmoliţi trivă exemplar de serie şi fiinţă unică şi sau mai bine-zis prăbuşiţi. Ştim că orice irepetabilă. Persoana umană e individualitatea morală este mai mult sau mai puţin care se face prin sublimarea trăirilor psihice, perfecţionistă, că verbului a fi i se opune cel prin socializare datorită relaţiilor interper- care încearcă să dezlege ceea ce trebuie să fie, sonale şi instituţionalizate şi, de asemenea, dar încă n-am descoperit un raport inteligibil prin valorizare şi comunicare. Dezvăluirea şi de trecere de la un verb la altul, în planul cunoaşterea psihismului uman la cele patru realist raţionalist al vieţii şi în plan axiologic. niveluri distincte şi interconectate între ele, Scepticismul moral e generat de suita inconştient, preconştient, conştienţă şi eşecurilor în încercarea de a trece de la ceea conştiinţă, duc la mărturisirea singularităţii ce suntem deocamdată la o altă lume în care inefabile a fiinţei umane. să fim mai buni, experienţa morală se Cunoaşterea şi realizarea identităţii-de- constituie prin aderarea nemijlocită în şi faţă sine ca persoană permite subordonarea de viaţă, dar morala nu consună cu prea- egoismului şi individualismului în şi faţă de plinul elanului vital, ea vrea să-l descifreze ceilalţi semeni ai noştri. Altul sau celălalt nu pentru a-l înţelege, ea vrea să ştie orga- este un străin oarecare, ci semenul meu, căci nizarea şi funcţionarea legitimă a relaţiilor înţelepciunea înseamnă iubire şi nu detaşare interpersonale şi instituţionalizate pentru a de lume. Dar cursul real al vieţii umane de-a putea corecta şi transforma această partici- lungul secolelor şi a celor două milenii scurse pare şi integrare aşa cum se cuvine. Ea până acum a fost altul. Experienţa dureroasă a încearcă prin concursul deliberat al ştiinţelor răului, revolta faţă de nedreptate a premers socio-umane (psihologie, sociologie, antropo- oricărei posibilităţi de a defini binele. Corec- logie, lingvistică şi axiologie) să reconfigu- tarea şi îndreptarea relelor în planul vieţii reze aşezarea şi rostuirea articulaţiilor esen- social-istorice, precum şi eliminarea minu- ţiale ale vieţii, în vederea sublimării şi elevării surilor şi a greşelilor în planul vieţii perso- acestora. nale, într-un cuvânt ameliorismul străbate Criza nu mai este „tranzitorie”, nici epi- întregul curs al umanităţii fără să fi ajuns la centrul evoluţiei unei maladii, ci, intensitatea rezultate notabile. şi amploarea acesteia generează o subiec- Dacă ameliorismul rămâne o perma- tivitate marcată de frustrări şi sfâşieri, care nenţă a perfecţionării stării de moralitate, pune însăşi fiinţa umană sub semnul îndoielii. problema sensului vieţii, se impune cu Scepticismul moral lucrează subversiv şi insi- acuitate în momente de cotitură, atunci când, dios de la Descartes încoace, înainte sălăşluia după cum sesizează Hegel, viaţa este lipsită mai mult în procesul cunoaşterii şi al zice- de reguli sau regulile sunt lipsite de viaţă. În rilor. Pierzându-se consensul global asupra secolul XX asistăm la o schimbare în registrul valorilor acţiunii, sporind pluralitatea valo- conceptual al limbajului moral. Termenul de rilor şi relativismelor s-a pierdut autoînte- morală începe să piardă din frecvenţa meierea raţională şi instituirea politică rezo- întrebuinţării sale, impunându-se tot mai mult nabilă. După cum sesizează Ch. Taylor, termenul de etică ca şi construct teoretic. oamenii societăţii moderniste au tendinţa de a Disocierea între ethos şi etică constituie o submina bazele propriei legitimităţi. Scade necesitate de neocolit. Ethosul circumscrie priza reală asupra devenirilor social-istorice, obiceiurile şi moravurile, conotaţiile legate de conexiunea între spaţiul experienţei şi orizon- trăirile şi sentimentele dominante ale unei tul de aşteptare. spiritualităţi noţionale, pe când etica este o Scepticismul moral consideră că viaţa şi creaţie teoretică secundă dar nu secundară. fiinţa umană nu mai valorează nimic, iar

158 ♦ Mişcarea literară Etica nu precede moralelor (morala Potopul crizelor dezlănţuite de cele antică, creştină, modernă, modernistă şi două războaie mondiale, prăbuşirile în gol a contemporană), ci se constituie în siajul marilor ideologii, erodarea orizonturilor sim- acestora. Nu întâmplător M. Weber vorbeşte bolice, surparea treptată a certitudinilor şi în prima jumătate a secolului XX de etica punctelor de sprijin au nămolit până şi orizon- convingerilor şi a responsabilităţii. Crezul tul inocent al copilăriei. Scepticismul moral moral poate să fie de inspiraţie seculară, laică ne artă că manifestările diferenţiate ale spiri- sau de inspiraţie religioasă mărturisită sau tualităţii europene nu a depăşit faza experi- nemărturisită. În unele cazuri e vorba de mentărilor, că ne aflăm prinşi între prudenţa convieţuirea tacită sau explicită între aceste lui Horaţiu «Est modus in rebus» (există o convingeri. Spre deosebire de opinii sau măsură a lucrurilor – respect-o) şi precauţia păreri, convingerile sunt rezultatul unor trăiri lui Descartes (în caz de îndoială, abţine-te). şi sentimente conştientizate, convingeri ce se Filosofia moralei sau etica se află în exprimă în gesturi şi atitudini ce definesc un prezent într-un nou stadiu sau complex de comportament. situaţii când recurge la un nou principiu: chiar Etica responsabilităţii îşi asumă tipul de dacă nu ştii, totuşi acţionează. Dacă la aceasta participare şi integrare conformistă (fac şi eu adăugăm dislocarea convenţiilor dintre semni- ca ceilalţi), participare şi integrare de ficant (moral sau imoral) şi aderenţa la un conformitate, adică conştientizez minusurile şi conţinut al semnificatului (justiţie dreaptă sau plusurile realităţilor la care particip şi faţă de nedreaptă) ne dăm seama că s-au deschis care mă poziţionez într-o măsură critic- porţile arbitrarietăţii fiinţei umane. Am ajuns constructivă, şi comportament nonconformist, să nu mai avem încredere în conştiinţa morală adică nu recunosc nici o tablă de valori, n-am şi în caracterul salutar al gestului etic, întrucât nici un fel de crezământ, dând astfel dovadă ne-am pierdut identitatea şi încrederea în noi de anarhism şi scepticism moral, de înşine. Aceasta este rădăcina cea mai adâncă dezorientare totală. a scepticismului moral. Este cert că preceptele morale nu pot Nu considerăm ca fiind posibilă „O acoperi întreaga sferă a fericirii, dar trebuie să etică fără obligaţii şi fără suferinţă”.6 Exis- fie instanţe de control şi validare. Rostuirea în tenţa şi fiinţa umană nu pot fi concepute viaţă sub o formă sau alta poate avea loc, pe deopotrivă fără temei în sine şi fără transcen- când rostul sau sensul vieţii s-ar putea să nu-l denţă ca ultim punct de sprijin. Scepticismul desluşim niciodată. Avem aici o altă sursă a moral îşi trage izvoarele din cel filosofic. scepticismului moral. Sensul existenţei perso- Părerile sau opiniile noastre sunt relative, nale exprimă dorinţa de a conferi vieţii în personale şi subiective. Acest nihilism se răs- ansamblu o încărcătură valorică. Opţiunea frânge în mod negativ în domeniul moralei. pentru o anumită grilă valorică, fa ţă de care Scepticismul moral, după H. Hoffding persoana umană consimte un ataşament nu vede în valorizările morale şi intelectuale afectiv, capătă contur prin idealul de viaţă. decât simple convenţii. El se constituie lent, Şirul variabilităţii valorice a faptelor de insidios, pe măsură ce traversează sau trece viaţă depinde de munca de creaţie. Fiinţa prin experienţe cruciale. Noţiunile morale de umană ştie că nu trăieşte oricât, de aceea nu fericire sau scepticism, deşi se află la anti- poate trăi oricum. Stă la îndemâna fiecăruia să pozi, au unele note în comun, ele nu se reduc aibă şi să manifeste preferinţa pentru un la stări şi acte, ele pot fi înţelese dacă le model de viaţă sau altul. Modelul paideic circumscriem ca activităţi, dar nu ca activităţi propus de Socrate sau modelul Christic insti- practice sau teoretice, ci ele devin conclu- tuie unitatea practicii morale a momentelor dente şi capătă relief distinct când ating sau evenimentelor vieţii. Polarizările trăirilor pragul valorizărilor. afective sub forme de dorinţe, preferinţe şi Trecerea de la ceea ce este aşa cum este sentimente sunt nuclee de energie creatoare. sau de la nivelul realist empiric la ceea ce nu este încă, dar ar putea să fie, a încercat-o J. S.

Mişcarea literară ♦ 159 Mill, atunci când a elaborat următoarea jude- Dar prezenţa şi acţiunea acestui „terra inco- cată etică, despărţindu-se de hedonism şi gnita” nu ne poate împiedica să ne punem apropiindu-se de profesarea utilitarismului: probleme etice reale, precum pendularea încă „Mai bine un om nemulţumit decât un porc neoprită între căutarea fericirii şi dezvino- satisfăcut”. Nu dispunem încă de noţiuni văţirea parţială prin scepticismul moral de morale bine definite. Nu dispunem de judecăţi propria noastră neputinţă. etice la fel de sigure ca şi cele de existenţă.

Bibliografie

1. Dupréel E., 1967, Traité de Morale, Presses Universitaires de Bruxelles, Bruxelles. 2. Grünberg L., Ce este fericirea?, 1978, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 15. 3. Hartmann N., 1955, Vom Wesen sittlicher Forderungen, Kleine Schriften, vol. I, Berlin. 4. Lavelle L., 1997, Prezenţa totală, Editura Timpul, Iaşi. 5. Russell B., Cunoaşterea lumii exterioare, 2013, Ed. Humanitas, Bucureşti. 6. Russell B., Problemele filosofiei, 2004, Editura All, Bucureşti. 7. Sipovesky G., Amurgul datoriei, 1993, Ed. Humanitas, Bucureşti. 8. William Edward Hartpole Lecky, History of European Morals. From Augustus to Charlemagne, 1911, Longmans, Green, and Co., London.

Note:

3. E. Dupréel, Traité de Morale, Presses Universitaires de Bruxelles, Bruxelles, 1967, p. 680; 4. Ibidem, p. 690; 5. N. Hartmann, Vom Wesen sittlicher Forderungen, Kleine Schriften, vol. I, Berlin, 1955, p. 310; 6. G. Sipovesky, Amurgul datoriei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 25.

Steyr b, detaliu

160 ♦ Mişcarea literară

La o cafea cu Alina Staicu

Diana MORAR

Am întâlnit-o pe Alina Staicu în liceu, la Cluj, era cu un an mai mare decât mine, şi îmi amintesc clar importanţa sfaturilor şi a prieteniei ei încă de atunci. Ea poate a uitat, eu nu. Aveam acelaşi profesor de pictură şi era o plăcere deosebită să aflu mai devreme şi să văd ce lucrează cei mai mari. Acum, e la fel de frumos şi de uşor să înveţi de la Alina, deoarece face ca întregul proces artistic să fie accesibil tuturor: elevilor, studenţilor, artiştilor, admiratorilor avizaţi sau nu. Alina Staicu este un artist complet, este profesionistă în domeniul picturii şi este un mentor pentru studenţii ei, la Universitatea de Artă şi Design din Cluj, studenţi cărora reuşeşte să le inspire crezul în valorile necesare pentru a deveni artişti sau profesori care să îşi îndrăgească menirea. A avut până în prezent nouă expoziţii personale, peste douăzeci de participări la expoziţii de grup în ţară şi în str ăinătate, a curatoriat şi încurajat mai mulţi artişti tineri şi predă elevilor şi studenţilor de peste zece ani. În luna septembrie 2015 a fost prezentă şi la Bistriţa, cu ocazia expoziţiei de grup „Configurări” de la Galeria de Artă „Rapsodia”. În toată agitaţia în care reuşeşte să se organizeze şi-a făcut puţin timp şi pentru o discuţie, la o cafea.

– Dragă Alina, începem un nou an – Aş putea detalia, dar mă universitar; cum a fost pentru tine străduiesc să sintetizez. Pictez, pre- 2015 până acum? dau şi scriu. Am început proiecte – 2015 a fost ceea ce noi, pregătesc expoziţii noi şi, numesc eu un an dificil, anul în după cum mă ştii, nu prea care am avut examenul de vorbesc despre ele până nu sunt titularizare la universitate, în gata. Am început să predau ca care am încercat să împac să protejez pictura de presiunea pieţei sau a clientelei şi, toate domeniile vieţii mele, să acum zece ani, nu m-am le echilibrez – şi am eşuat. A gândit că o să îmi placă aşa de fost un an agitat, în care nu m- mult. Mi-am înfiinţat propria am simţit echilibrată, un an în şcoală acum cinci ani (în care s-au născut proiecte noi, curând se fac şase) – Atelier în care s-au încheiat proiecte Rafael, care se vrea şcoală de vechi, în care am alergat între arte şi deschidere de perspec- un domeniu şi celălalt, simţin- tive. Copiii şi adulţii care îmi du-mă vinovată că acord mai sunt cursanţi vin pentru a căuta multă atenţie unui aspect în detri- adânc în mentul altuia. Cred că anul 2015 a sufletul lor Plastică fost decisiv pentru a mă mobiliza pentru înainte de a-şi 2016, parcă a pregătit terenul. M-a făcut să dezvolta abilităţi. Lucrăm cu materialul gândesc soluţii, să mă organizez. 2015 m-a clientului, cum îmi place să spun, luăm ce e mai somat să mă cunosc mai bine, să lucrez cu mine bun şi dezvoltăm; nu pregătesc pentru admiteri, şi să merg în adâncime, să îmi reevaluez valorile nu pregătesc prin reţete, ci cred într-o formă de şi crezurile. Din acest punct de vedere, a fost un educare artistică de profunzime, nu de an bun şi necesar. conjunctură. Rezultatele apar şi mă bucură, dar – Ai o carieră în plină ascensiune, nu le caut pe cele de moment, ci sunt rezultatul unui proces firesc, în concordanţă cu structura desfăşurată pe mai multe paliere; ne poţi celui care învaţă. detalia?

Mişcarea literară ♦ 161 La Universitatea de Artă şi Design din această postură. Am fost curator la Visual Cluj predau disciplinele de didactică şi practică Kontakt Oradea şi Ulm, Germania, un an, am pedagogică. Şi îmi place şi lucrul cu studenţii şi mai curatoriat trei expoziţii ulterior, dar cred că partea de cercetare. Iar la Centrul Educaţional oricum am făcut-o într-o manieră subiectivă. Raluca pentru tineri cu sindromul Down fac Am ales artişti în care cred, cu o viziune voluntariat două ore pe săptămână şi este una coerentă, oameni minunaţi pe care am dorit să îi dintre cele mai frumoase și pline de căldură împărtăşesc cu publicul. Am găsit idei profunde experienţe ca profesor. în proiectele lor şi le-am reformulat încât să fie Scriu din când în când pentru Sinteza, înţelese şi să furnizeze noi întrebări şi noi scriu pentru mine şi visez să scriu o carte despre dezbateri. Am curatoriat expoziţii ale prietenilor experienţa de a fi profesor. Nu ştiu cât de foarte apropiaţi pentru că m-au rugat, am făcut o ascensională e cariera mea, am încetat să îmi selecţie, am ajutat să se păstreze coerenţa pun această problemă de când am început să conceptuală, dar nu mă consider curator în lucrez efectiv. O văd ca pe un aspect natural al adevăratul sens al cuvântului. Cred că nu am vieţii mele, care are un curs propriu. Ceea ce am luciditatea necesară şi sunt în mijlocul devenirii eu de făcut este numai să construiesc în deplin mele, care nu e cel mai senin sau comod proces acord cu mine însămi în fiecare zi. din punct de vedere psiho-emoţional. Şi am de – Activitatea ta ca artist este una bogată, ales dacă rămân în interiorul procesului sau mă te rog povesteşte-ne despre proiectul tău cel mai îndepărtez. Am ales să rămân în interior. Cât drag. despre promovarea unui artist, cred că e nevoie – Proiectul meu cel mai drag... N-aş putea să ştii un pic de marketing pentru asta şi să fie spune pentru că, oricâte proiecte aş avea, par să mai mult decât bazal. Eu pot promova pe cineva se subordoneze aceluiaşi statement, aceleiaşi doar pe baza principiilor şi criteriilor mele dar, preocupări, indiferent de formă sau mijloace dacă lucrezi pentru o anumită instituţie, îţi expresive. Aş zice că mă preocupă condiţia asumi criteriile acesteia. Curatoriatul mi-ar lua umană, paradoxurile sociale, fragmentariile ca timp şi energie pe care nu mai sunt în măsură să mod de a vedea lumea. Cred că pictura mea are le ofer. Le voi investi în pictura mea. A fost însă ca geneză un fel de lăcomie a experienţelor, o o experienţă fructuoasă, e bine ca uneori să poţi disperare că nu pot trăi tot, nu pot vedea tot, că avea o privire mai largă, dincolo de propriile există oameni şi locuri pe care nu le voi întâlni preocupări. niciodată, că vor exista mereu înţelesuri care îmi – Clujul se află pe harta internaţională a vor scăpa. Şi cred că cel mai drag proiect este artei cu nume sonore, dar, după părerea ta, acela pe care nu l-am început încă, The există o Şcoală de Pictură la Cluj? Innocent. Nu pot vorbi despre el pentru că îl – Da, cred că există o Şcoală la Cluj, acea simt, mă preocupă, mă tulbură. Statement-urile şcoală care mi-a oferit formare, profesori minu- mele nu sunt niciodată suficient de coerente la naţi şi în care mă simt onorată să predau. Uni- începutul unui proiect. Se conturează treptat. versitatea de Artă de la Cluj oferă deschidere, Pornesc de la o idee care are corespondenţă în libertate, opţiuni, devenire, nu reţete, curente ceea ce simt şi care, apoi, îşi găseşte sau trenduri. În acest sens cred că toţi îi datorăm corespondenţa şi în cum şi ce pictez. Nu pot enorm şi îi aparţinem. Există Şcoala de la Cluj disocia aceste aspecte. The Innocent îmi este cel nu în sensul unităţii stilistice sau al unei direcţii, mai drag pentru că va fi despre omul neajutorat, ci în sensul unei şcoli excepţionale care te ajută despre acea libertate a conştiinţei, specifică doar şi te provoacă să îţi găseşti drumul, să gândeşti omului, pe care nimeni şi nimic nu i-o poate lua. în profunzime. Este ceea ce o deosebeşte de alte – Ca pictor trăieşti foarte subiectiv viaţa şcoli, nu îţi impune, ci îţi propune, te provoacă artistică. Cum e din perspectiva curatorului să îţi asumi deciziile, te susţine în alegerile Alina Staicu? Cum alegi şi cum promovezi un proprii. Este o şcoală cu viziune şi, indiferent artist? cât de controversată ar fi apartenenţa la o şcoală, – Nu mai vreau să fiu curator pentru că nu poate fi ignorată provenienţa acestor nume trebuie să aleg, să selectez, să expun o idee mari de pe scena internaţională şi, categoric, nu despre artă. Cred că artiştii nu pot fi curatori. Un cred că este o coincidenţă. curator semnalează o nouă idee, este un fel de – Există o reţetă a succesului în arta producător, spune ceva despre artă dintr-o contemporană? perspectivă amplă, socio-culturală. Iar eu, ca – Nu există o reţetă a succesului în nimic. structură, sunt un pic în conflict de interese cu Există caracter, principii, coerenţă între scopuri

162 ♦ Mişcarea literară şi mijloace şi credinţă oarbă în ceea ce faci. Cel liber. Nu vreau sentinţe sau decizii, vreau să văd puţin acesta e crezul meu. Succesul este relativ, interes şi motivaţie. ca dovadă că este înţeles diferit – fie ca recom- – Cum a fost colaborarea cu elevii tăi pense financiare substanţiale, fie ca popularitate, care suferă de sindromul Down? notorietate sau vizibilitate în instituţii presti- – Centrul Educaţional Raluca are nevoie gioase. Şi eu, personal, nu îmi pun această de ajutorul comunităţii, are nevoie ca societatea problemă. Vreau să fac ceea ce fac, asta e tot ce să conştientizeze şi să încerce să integreze contează momentan. Nu pot să nu pictez. Nu pot adulţii cu sindrom Down în viaţa sa. Colabo- evalua ceea ce am făcut până acum în termeni rarea cu ei este una din acele experienţe în care de succes. Mi se pare firesc să expun, dar la fel dragostea necondiţionată şi căldura umană te de firească mi se pare şi continua transformare a înconjoară din primul moment în care i-ai ceea ce doresc de la pictura mea. Nu îmi pun întâlnit pe aceşti oameni minunaţi. Ei pictează problema succesului, îmi pun problema auten- cu emoţie pură, cu dragoste şi cu acea mirare pe ticităţii şi a coerenţei şi a luptei cu mine însămi. care noi o pierdem uneori în goana noastră Şi dacă voi avea succes, şi dacă nu, ştiu că nu nebună după diverse frivolităţi. Ei creează lumi regret alegerea făcută. Nu există un altundeva şi felul în care înva ţă, felul în care îţi oferă acea unde aş vrea să mă aflu, vreau să îmi continui încredere deplină, te face să îţi aminteşti mereu lucrul în ritmul meu, să fiu convinsă de ceea ce de modul în care oamenii sunt unici, de fac şi restul... îmi asum riscul. neînlocuit. Modul în care aceşti tineri învaţă e – Cum este relaţia ta cu studenţii de la prin conexiune profundă şi atunci când ai reuşit UAD, din perspectiva specialităţii tale didac- îţi dai seama că pentru ei a fost un efort imens, tice? Sunt interesaţi să devină profesori de Edu- dar acel efort e făcut cu bucurie, cu încredere. caţie Plastică şi Artistică? Cred că ei mă învaţă pe mine mai mult decât eu – Studenţii UAD sunt vii, dinamici şi în pe ei şi le mulţumesc că i-am întâlnit şi că mă plină creştere. Sunt interesaţi de experienţa de a iubesc şi mă acceptă. comunica, de a împărtăşi cu ceilalţi – şi asta este – Ce planuri de viitor ai? ceea ce contează. Sunt empatici, generoşi, – Vreau să pictez. Planurile sunt secun- umani şi încearcă să comunice cât mai bine. Şi dare, propunerile de anul nou veneau de obicei cred că, dacă doresc să devină profesori, ar fi ca o listă interminabilă de planuri, proiecte. minunaţi. Dacă doresc sau nu, cred că e Anul acesta mi-am dat seama că trăiesc viaţa pe prematur să spun. Eu nu doream. În ziua în care care o doresc, că sunt recunoscătoare şi fericită. am avut prima oră, acum 10 ani, am înţeles şi Planul de viitor major este să învăţ în fiecare zi responsabilitatea, şi energia pe care o ai de ceva. Restul va veni de la sine. Dar, momentan, investit, dar am avut sentimentul că este ceva ce la această cafea, îmi dau seama că vreau să trebuie să fac. A fost ca o revelaţie. Nu m-am pictez. plictisit nici o clipă, încă trăiesc din plin şi învăţ – Întotdeauna închei cu această între- de la elevii şi studenţii mei. Nu cred că există bare: care este după părerea ta rolul artistului ceva care să te pregătească pentru acel moment în „cetate”? în care eşti profesor, deci poţi să îţi declari doar – Cred că artistul este cel ce trebuie să o intenţie abstractă. Ca student practicant eşti schimbe modul de a vedea lumea. Cred că este protejat, nu poţi greşi, deci nu înţelegi complet cel mai liber individ al „cetăţii” şi mai cred că responsabilitatea pe care o ai. Cred că nu poţi şti cel mai important rol este cel pe care şi-l asumă. cu siguranţă până nu trăieşti acel moment în Cred că mai degrabă îşi asumă sinele decât rolul care tinerii aceia aşteaptă ceva de la tine. Şi nu e şi „cetatea” trebuie să trăiască cu asta. Şi îşi un rol, e o parte veritabilă din tine pe care o asumă riscul de a nu fi înţeles, acceptat sau de a împarţi şi pe care o supui transformărilor. Ei vor fi incomod şi rebel. Sunt artiştii implicaţi politic şti când va fi momentul, nu îi întreb pentru că şi social şi cred că ei au acest rol de a forţa nu vreau să fiu intruzivă, eu doar îi ajut să limite, de a pune pe gânduri. Nu cred că e un rol înţeleagă tot ce implică această meserie şi să predestinat, ci unul la care contribuie enorm de înţeleagă că absolut întotdeauna ai de ales, eşti mulţi factori.

Mişcarea literară ♦ 163

Lansare de carte la Năsăud: Vasile Dâncu – 75 de Lansarea volumului Doi ani mai devreme. Ardeleni, poeme, Editura „Școala Ardeleană”. Alături de poet – bucovineni și basarabeni în război. 1914-1916, de prof. Mircea Romocea – primar, Nicolae Bozbiciu, Ioan Pintea, univ. dr. Liviu Maior, apărut la Editura „Şcoala Ardeleană”. Emil Radu Moldovan.

Viorel Mureșan – invitat special, președinte al juriului la Scrisori de mai – concurs județean literar și artistic pentru concursul Scrisori de mai elevi, organizat de Palatul Copiilor Bistrița, la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud George Coșbuc. În imagine: Ioan Pintea, Viorel Mureșan, Mirela Orban, Olimpiu Nușfelean și organizatoarele concursului – Iulia Istrate, Foto-album Diana Morar, Ionela Silvia Nușfelean cu scriitori

Lansarea cărții de poeme O seară la restaurant, de Ion Ședință de autografe Urcan, Ed. Charmides, la BJBN. În imagine: autorul, Ion Pop, Al. Cistelecan, Ioan Pintea.

164 ♦ Mişcarea literară

Deschiderea Colocviului Național al Revistelor de Cultură, Mircea Mihăieş, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Arad, 6 mai 2016. În imagine: Vasile Dan, Nicolae Liviu Ioan Stoiciu Manolescu – preşedintele USR, Adrian Țolea – preşedintele CJ Arad, Răzvan Voncu.

Nicolae Manolescu, Vasile Dan, organizatorul Răzvan Voncu prezintă un Gabriel Chifu moderator colocviului, redactor-șef al argument la tema revistei Arca colocviului – „Vitalitatea unei instituții: revista literară”. Colocviul Național al Revistelor de Cultură, Arad

Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Gabriel Chifu, George Vulturescu, Traian Dobrinescu, George Vulturescu, Lucian Vasiliu Răzvan Voncu

Mişcarea literară ♦ 165

Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Daniel Săuca, Marius Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Adrian Alui Gheorghe, Chelariu Carolina Alui Gheorghe

Ovidiu Pecican, Amalia Alumei, Angelo Mitchievici Cristian Bleotu, Adrian Alui Gheorghe, Olimpiu Nuşfelean, Robert Șerban

Ariana Vulpe, Robert Şerban, Cornel Ungureanu, Lucian Vasiliu, Gheorghe Schwartz, George Vulturescu, Andrei Mocuța Gheorghe Pârja

166 ♦ Mişcarea literară

Gheroghe Pârja, Ioan Moldovan, Daniel Săuca, Ion Matiuţ, Marius Chelariu, Alice Valeria Micu Ovidiu Pecican, Marius Chelariu

Robert Şerban, Gheorghe Mocuţa Lucian Vasiliu, Gabriel Chifu, Nicolae Manolescu

Imagine din sala dezbaterilor

Mişcarea literară ♦ 167

Deschiderea Festivalului Internaţional Poezia la Iaşi, Copou, 19-29 mai 2016. În imagine: Cassian Maria Spiridon, Marius Chelariu, Adi Cristi.

Depunere de coroane de flori la statuia lui Eminescu. Valentin Talpalaru, Vasile Iftimie, Olimpiu Nuşfelean În imagine: Liviu Apetroaie, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Dinu Flămând, Serghei Biryukov.

Poezia la Iaşi 2016

Ileana Mălăncioiu Shu Dandan Serghei Biryukov Adam Puslojić

168 ♦ Mişcarea literară

La Primăria Iaşi: Cassian Marian Spiridon, Mihai Chirică – La Palatul Culturii, gazdele – Cassian Maria Spiridon și primar, Adi Cristi, Dinu Flămând, Leo Butnaru. Adi Cristi – şi grupul de poeţi din China – Xu Weifeng, Lei Yuhua, Wang Mingyun, Shu Dandan – cu traducătorii lor.

Maria Pilchin, Grigore Chiper, Vitalie Răileanu, Lucian George Vulturescu, Olimpiu Nuşfelean, Paul Gorban, Strochi Victor Munteanu

La Biserica din Copou Pe treptele hotelului Moldova

Mişcarea literară ♦ 169

Nora Iuga le vorbeşte elevilor despre poezia actuală. Aurel Pantea, Ioan Pintea, Emil Brumaru, Nicolae Panaite

Lucian Alexiu, Nicolae Corlat, Ioan Pintea, Olimpiu La Facultatea de Filosofie: Michael Friedrich, Olimpiu Nuşfelean, Aurel Rău, Nicolae Mareş Nuşfelean, Angela Baciu, Mihal Richter (Slovenia), Dan Petruşcă, Valentin Talpalaru, Vasile Iftimi, Bernie Higgins (Praga)

În Sala Voievozilor din Palatul Culturii La Palatul Culturii

170 ♦ Mişcarea literară

Nicolae Manolescu, preşedintele USR, deschide Gala Recital extraordinar Ion Caramitru Poeziei Române Contemporane – Lista lui Manolescu, Alba Iulia, 9 iunie 2016.

Ioan Moldovan Ioan Es. Pop Marian Drăghici Arcadie Suceveanu

Gala Poeziei Române Contemporane

Vasile Igna Robert Şerban Maria Pilchin Medeea Iancu

Mişcarea literară ♦ 171

Călin Vlasie Gabriel Chifu Ion Pop Vasile Dan

Ovidiu Genaru Ion Horea Olimpiu Nuşfelean Liviu Ioan Stoiciu

Horea Gârbea Nicolae Prelipceanu Aurel Pantea, gazda Galei

172 ♦ Mişcarea literară

Soprana Raluca Cîmpean Violonistul Liviu Cernat şi pianistul Ovidiu Pârjol

Poeţi şi spectatori Iubitori ai poeziei

Olimpiu Nuşfelean, Vasile Igna, Ion Pop, Robert Şerban, Gala Poeziei la umbra statuilor în floare Ioan Moldovan, Arcadie Suceveanu, Marian Drăghici

Mişcarea literară ♦ 173

Daniel Săuca, gazda Ion Cristofor transmite Mircea Popa Nicolae Coande Zilelor Revistei Caiete salutul USR Filiala Cluj. Silvane, Zalău

George Vulturescu Cornel Cotuțiu Nicolae Goja Olimpiu Nuşfelean

Zilele Revistei Caiete Silvane, Zalău

Radu Ţuculescu, Daniel Săuca, Imelda Chinţa, Nicolae Băciuţ, Nicolae Coande, Ioan Pavel Azap, Ioan Pavel Azap Olimpiu Nuşfelean, Marin Pop, Carmen Ardeleanu – gazdă, după întîlnirea cu elevii de la Liceul Pedagogic din Zalău.

174 ♦ Mişcarea literară

Deschiderea Festivalului Armonii de primavară, Vișeu de Lucian Perța citește o parodie. Sus, 14 mai 2016. În imagine: Nicolae Scheianu, Gheorghe Pârja, Olimpiu Nușfelean – președintele juriului, Adrian Filip – viceprimar, Vasile Coman – primar, Anuța Pop – director CCS, Gavril Ciuban.

Ioana Trica, Marele Premiu Enea Gela Nicolae Goja, Premiul I la Lenuța Rusu al Festivalului proză

Armonii de primăvară Vișeu de Sus

Recital de poezie și muzică susținut de Patricia Borbely, Participanți la Festivalul Național de Literatură și Folclor Adina Deac, Niculina Pop – Liceul Teoretic din Carei; prof. Armonii de primavară, Vișeu de Sus, 2016 coordonator Adrian Țineghe

Mişcarea literară ♦ 175

Lucian PERŢA

Gheorghhe GRIGURCU Citindu-mi poezia, acuma ca pe roţi Îmi fabrică recenzii elogiooase şi Acesta e platoul Mă cheamă în reviste cu orice poezii, Chiar dacă sunt sonete, chiiar dacă-s Aceasta-i literatura pe care o voiesc rugăciune, să fie curăţată de buruieni şi iarbă, Ei cred în certitudini, îmi spun şi cred că-s precum agricultorii ogoarele plivesc. bune. Şi e normal atuncea să cred şi eu la fel, Aceştia sunt poeţii ce bine-i recitiţi Că doar, în ce se scrie, avem acelaşi ţel. să fie de acuma (şi nu aşa-n răspăr Nu ştiu însă motivul, acestta mi-e necazul, cum se obişnuieşte de când suntem porniţi Care o fi pricina de au schiimbat macazul? spre-epoca de platină şi sânge de-adevăr) Să fi aflat c-am aur heraldiic, pus deoparte, Sau că am mâini de meşter şi mă pricep la aceasta-i literatura (rit multe? de iniţiere în arta supravieţuirii, Mai pritocind o carte, mai degustând pelinul între minusul şi plusul infinit Din viaţa literară, mi-am rostuit destinul. al istoriei omenirii) Nădăjduiesc acuma Mişcarea Literară Să-nlăture misterul şi să-mi ofere-o clară dar tu, bunule cititor cult, Privire de ansamblu asupra astei taine, desigur că ştiai asta demult. Că sunt acolo critici ce scrris-au lucruri faine. Dar de-or vedea ei cumva că asta nu prea pot, Parodii La Perţa s-apeleze, că ăsta ştie tot! pur și simplu

Ion HOREA Vasile DÂNCU

Destin Cântec

De câteva zile totul îmi iese ca la carte, Dealuri fără păduri Confraţii mă salută cu stimă, de departe, în Runcul Salvei toate Şi criticii-mi admiră căderea mea pe gânduri şi nu se iau măsuri Şi îmi dedică-n presă elogioase rânduri să fie replantate. Mă-ntreabă ce mă doare când cred că sunt Mai cad şi avioane bolnav din când în când, din zbor,, Şi se interesează de nu e ceva grav. ce-avut-au ghinioane Şi-n timp ce altădată cădeau pe gânduri toţi, să aibă prost motor.

176 ♦ Mişcarea literară În evu-acesta tehnic, De ceva vreme sunt indecişi chiar la nimic n-ai spor tinerii absolvenţi de la noi ce să facă de nu înveţi temeinic după terminarea unor facultăţi, să fii apicultor. îşi imaginează, majoritatea, că, dacă Să-nveţi de la albine au o diplomă, şapte cetăţi cum trebuie să fii, se vor bate pentru ei să-i primească. deprinzi ce-i rău şi bine Apoi, încet-încet se transformă-n şomeri. şi-apoi te-apuci să scrii! Eu nu, eu îmi iau concediu şi dintr-o firească pornire poetică scriu până adorm peste versurile adunate. Diana Teodora COZMA ……………………………………. Somn Poemul acesta-i superb! Totuşi mai sunt şi La douăzeci şi doi de ani e uşor şi interesant neplăceri: să visezi cu ochii deschişi… Şi-acuma mi-e somn, dar ce pot să fac, la o eşti absolventă de litere şi, şocant, adică? te-ai înscris şi la masterat. Poate voi reuşi să adorm la Facultate!

Transitions 1

Mişcarea literară ♦ 177

CITITOR DE REVISTE

Aurel PODARU

Poesis 300 (nr. 1-2-3/ „Poesis”: George Terziu evocă o vizită acasă la 2016). Revista lui regretatul George Astaloş. Premiul Naţional Vulturescu a ajuns, „Mihai Eminescu” – 2015, cu fotografii, note, iată, la numărul 300. poeme de Gheorghe Grigurcu, laureatul. Despre De 26 de ani, POESIS poezia lui scriu: Ştefan Augustin Doinaş, Ilie este „cârja mea de aur prin pulberile Nordului”, Constantin, Ion Pop, Ion Negoiţescu şi George dacă e să-i dăm crezare Şefului. Antologia 300 Vulturescu. Biblioteca „Poesis”: Madeleine POESIS e ceva demn de Cartea Recordurilor! De Davidson (Israel), un fragment din romanul Totul unde, Doamne iartă-mă, atâta poezie? Poezie despre Renata (traducere de Sandrino Gavriloaia). bună, fireşte! După editorialul lui George BOOKSTAND. Note de lectură: Eugen Cojocaru Vulturescu urmează un batalion întreg de poeţi (cu şi Ioan Ţicalo. POESIS INTERNAŢIONAL: doar un singur bistriţean, din păcate!): Marin Miroslav Bielik, Mario Borio, Marius Chelariu, Mincu, Radu Cârneci, Adam Puslovič, Ion Kyung Nyun KIM Richard. În fine, cei care Stratan, Cezar Ivănescu, Matei Călinescu, Pavel încheie Antologia 300 POESIS: Ioan Flora, Gătăianţu, Daniel Corbu, Olimpiu Nuşfelean Angela Marinescu, Ioan Baba, Valentin Taşcu, (născut şi trăitor pe meleaguri bistriţene). Andrei Zanca, Traian T. Coşovei, Cassian Maria Aceştia alcătuiesc doar primul pluton, ca să Spiridon, Ion Baias. În total, or fi (că nu i-am zicem aşa. Urmează Antologia „Orfeu”, cu Dinu numărat!) vreo 50 de poeţi. Unul şi unul! Iar Flămând (bistriţean la origine!) şi Liviu Ioan printre poemele lor se mai „furişează”, pe ici, pe Stoiciu, tot poeţi şi ei. Şi încă ce poeţi! Cronica acolo, şi alţi autori, cu însemnări sau fragmente literară este susţinută de Liviu P. Bercea, din referinţe critice. Gheorghe Simon, Nazaria Buga, Mihaela Oancea Revista este „îngrozitor” de elegantă. O şi George Vulturescu. Dumnealor îi iau la „bani ediţie de lux, am zice, la cel mai înalt nivel! mărunţi” pe Eugen Dorcescu, George Vulturescu, Elena Dulgheru, Mihai Doliu, Lidia Grosu, Dorina Nord Literar (nr. 3/ Stoica şi Gellu Dorian. Al doilea pluton al 2016) O revistă pe Antologiei 300 POESIS: Gellu Naum, Gabriela care eu o citesc, de Melinescu, Ilie Constantin, Adrian Popescu, câţiva ani, cu regularitate. Şi cu mare drag. Nu Ştefan Augustin Doinaş, Horia Bădescu. La doar pentru că ea merită să fie citită, ci şi pentru rubrica Poemul contemporan ne întâlnim cu faptul că de fiecare dată, în paginile ei, dau şi Ştefan Damian şi Ecaterina Negară (Chişinău). peste bistriţeni. Scriitori bistriţeni. E ca şi cum Cel de-al treilea pluton este format din: Şerban m-aş întâlni cu ei pe stradă: în Baia Mare, Cluj, Foarţă, Anamaria Pop, Iustin Panţa, Alexandru Oradea sau Timişoara. Nu ştiu alţii cum sunt, dar Muşina, Alexandru Pintescu, Viorel Mureşan. eu, în astfel de împrejurări, mă bucur sincer! Aşa Octavian Doclin, Ion Vădan. La capitolul Oameni cum mi s-a întâmplat şi de data aceasta. Mai ales, de cultură semnează evocări Viorel Câmpean de data aceasta, aş zice, fiindcă acum este vorba (Sătmarul lui Iosif Vulcan), Florina Iliş (Dreptul de o elevă de liceu, recomandată de profesoara la memorie… Nae Antonescu) şi Ioan Nistor Ionela-Silvia Nuşfelean de la Palatul Copiilor (Ocheanul critic al lui Nae Antonescu). Un eseu Bistriţa. Dar cel mai bine o recomandă, ca de Gheorghe Glodeanu: Jurnalul Ioanei Em. prozatoare, proza sa Evadări stradale, cu o Petrescu. Al cincilea pluton din Antologia 300 prezentare, elogioasă, a scriitorului Gheorghe POESIS: Saviana Stănescu, Ion Chichere, Ion P. Pârja, redactorul şef al revistei. Iacob, Grigore Scarlat. La Tineri poeţi: Diana Ce mai putem citi în acest număr? La Teodora Cozma şi Elleny Pendefunda. Confesiuni rubrica „Cronica literară” ne întâlnim cu Delia

178 ♦ Mişcarea literară Munteanu, Daniela Sitar Tăut şi Gheorghe EVOCĂRI: Tudor Nicolae – Jubileul celebrei Glodeanu, acesta din urmă scriind despre Cartea statui Eminescu de Gheorghe D. Anghel; Dan de la Satu Mare de George Vulturescu (Editura Ştefan – Eteria, Ion Sabin Cerna – Un poet uitat: Şcoala Ardeleană, 2016), care conţine 33 de N. Burlănescu-Alin; CRONICĂ: Gabriela Rusu- poeme dedicate cetăţii. „Vitrina” – cu patru cărţi Păsărin despre volumul Călătorie spre izvoare de comentate de Ioan Negru, Antoaneta Turda, Ioan Barbu; CRITICĂ LITERARĂ: Ovidiu Mircea Popa şi Gheorghe Pârja. Merită să ne Ghidrigan – Poezia ca joc; BIBLIOTECA DE oprim puţin asupra comentariului lui Mircea Popa POEZIE: Doi poeţi olteni: Ion Sabin Cerna (Un nou atentat la demolarea lui Eminescu) la (Singurătăţile) şi Virgil Dumitrescu (Paznic de cartea lui Lucian Boia: Mihai Eminescu, românul stele şi de pisici negre), ambele prezentate de absolut. Facerea şi desfacerea unui mit Mihai Duţescu. (Humanitas, 2015), despre care cronicarul spune că este „o carte dezamăgitoare, plată, falsă şi În România literară revoltător de schematică, în stare să mă convingă (nr. 16-17/ 2016): că tot ceea ce iese din mintea şi mâna acestui CERVANTES – 400. plastograf al culturii naţionale nu poate să Adică, Cervantes la 400 de ani de postumitate. depăşească complexul unui cărturar mărunt, cu Evenimentul este marcat de Dana Diaconu, Andrei preocupări meschine şi cu sufletul chircit”. Şi aşa Ionescu, Lavinia Similaru, Mariana Şipoş, Tudora mai departe, inutil să continuăm... Şandru Mehedinţi, Ioana Zlotescu Simatu. Plus un interviu cu Mario Vargas Llosa, realizat de Nicole Noul Literator (nr. Holzenthal şi tradus de Mariana Şipoş. Cronica 22/ 2016) apare tri- literară de Nicolae Manolescu se intitulează Viaţa mestrial, la Craiova, în ficţiune. Şi se referă la volumul lui Radu cu următoarea echipă Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa ficţiunii după o redacţională: Mihai Duţescu – redactor şef, revoluţie (Editura Polirom, 2016). Poemul Constantin Pădureanu şi Dumitru Duţă, redactori săptămânii: Primăvară la ostia antică de Adrian şefi adjuncţi, Virgil Dumitrescu – secretar general Popescu; poeme de Liviu Georgescu; F. Adera – de redacţie, Ion R. Popa şi Mirela Giodea – 125 de ani de la naşterea lui de Valentin Chifor. redactori. Multe rubrici, mulţi (şi buni!) Comentarii critice semnate de Marius Conkan, colaboratori. La ESEU, bunăoară, semnează D. R. Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghişor, POPESCU, Ovidiu Ghidirmic şi Loredana-Emilia Ioan Holban, Sorin Lavric, Marius Miheţ, Irina Neagoe. Eseurile lui D. R. Popescu: Urmuz, Petraş, Alex Ştefănescu, Grete Tartler, Răzvan parlamentul şi babiţa şi Libertatea de a trage Voncu. La Ancheta literară (Sita critică) răspund mâţa de coadă, savuroase şi de o straşnică Emil Brumaru, Gabriel Chifu, Dumitru Crudu, actualitate, sunt bune de înrămat şi păstrate să le Vasile Dan, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Horia poată citi şi cei ce vin după noi. Iată cum sună Gârbea, Ioan Groşan, Aurel Pantea, Adrian finalul primului eseu. „În consecinţă logică, Popescu, Nicolae Prelipceanu, Doina Ruşti, Dan Urmuz aşteaptă acum ca oierii, care le-au adus Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Toma. parlamentarilor brânză şi urdă pline de sonorităţi Cât de uşor poate cădea scrisul în derizoriu regionale, să se bucure din partea poliţiei şi a se intitulează textul (de mare actualitate!) semnat tribunalelor de elitismul danubiano-carpatic al de Olimpiu Nuşfelean, unde ni se povesteşte justiţiei independente şi suverane – libertatea despre „scriitorii” din puşcării. Pentru ca, în final, dâmboviţeano-bahluiană – libertatea aceasta fiind scriitorul bistriţean să pună degetul pe rană: un succes al democraţiei artificiale şi al „Scrisul devine astfel – în ochii lumii – un act cătuşeriadei ecologice. Urmuz mai aşteaptă cu o derizoriu. Dincolo de crizele proprii prin care mare încredere, ca justiţia, acest cotidian spectacol trece continuu. Scriitorii nu iau act de această de piaţă, cu incantaţii recitativi, să mărească situaţie gravă. Nu iau atitudine împotriva ei. O numărul de jujeie pe cap de câine ciobănesc privesc poate amuzaţi. Poate cu o anumită furajat de aleşii poporului.” POEZIE: Gabriel superioritate. O superioritate naivă, vinovată. Ba, Chifu, Nicolae Petre Vrânceanu, Cornel Ducan, mai mult, în vreme asta iscă – unii – certuri pe Petruş Andrei, Mircea Tutunaru, Constantin tema privilegiilor scriitoriceşti, aruncând şi mai Pădureanu, Virgil Dumitrescu şi Oana Manolescu. mult în derizoriu imaginea breslei şi a scrisului.” PROZĂ: Mircea Pospai, Teodor Oancă, Ana Vida Nimic de adăugat! şi Ion R. Popa. Toate sunt fragmente de roman.

Mişcarea literară ♦ 179 Apostrof (nr. 4/ 2016) teorie literară speriau la început pe „balicii” veniţi Scriind din rană ca din licee sau şcoli normale în care predarea dintr-o călimară se literaturii respecta rigidele canoane ale realismului intitulează eseul Martei Petreu dedicat Dosarului socialist, impresionând printr-un bogat lexic Herta Müller, o sinteză a operei scriitoarei născută neologistic de specialitate. Dar pentru autor, ca şi în Banat şi stabilită de mai multă vreme în pentru atâtea generaţii de filologi, aceste cursuri Germania. Laureată a Premiului Nobel pentru le-au întărit convingerea că prioritară în pregătirea literatură. Scrie, printre altele, Marta Petreu: lor profesională trebuie să fie literatura română şi „După ce-am citit romanele Hertei Müller, în însuşirea unui limbaj critic de specialitate. Iată-i scurtă vreme memoria inconştientă le-a aşezat fără pe tinerii universitari V. Fanache, I. Şeuleanu, voia mea într-o singură naraţiune, care nu respectă Gligor Gruiţă, Cornel Robu şi Vistian Goia într-o ordinea în care au fost scrise şi publicate; una ce pauză adunaţi într-un fel de moromeţiană «poiană acoperă cam cincizeci de ani din istoria a lui Iocan», antrenaţi într-o conversaţie amicală, germanilor români şi a României, de la al Doilea pigmentată de glumele şi calambururile Război Mondial pînă la căderea socialismului real inteligentului ironist V. Fanache, care le spune că românesc. Punctul de pornire şi reperul mereu profesorul Vlad şi-a luat doi asistenţi: un rob pomenit, chiar dacă adesea numai în mod aluziv, (Cornel Robu) şi un Mut (Mircea Muthu)”. este al Doilea Război Mondial, după care vine Emanuel Madoc („Profesorul de poezie”) deportarea germanilor români în Rusia, unde au comentează volumul Casa scărilor de Ion Pop. mîncat supă de iarbă, au trăit frigul, munca forţată, Cronica de film de Cătălin Pavel şi Cronica de păduchii, deci lagărul cu toate privaţiunile şi teatru de Ana Ionesei încheie acest număr, dens şi pericolele lui; iar, ceva mai tîrziu, strămutarea extrem de interesant al revistei „Apostrof”. acestora în Bărăgan, în plin cîmp, fără case, fără apă, fără nimic. În cele două pedepse succesive, ei Prăvălia culturală au cunoscut, precum Leopold Auberg (figurare a (nr. 69, 2 aprilie lui Oskar Pastior) şi Trudi Pelikan (foarte 2016) este editată de probabil, o reprezentare romanescă a mamei Asociaţia Taberna. Redactor şef: Cornel Mihai autoarei) din Leagănul respiraţiei, «Îngerul Ungureanu, iar ca redactori: Xenia Karo-Negrea, foamei» şi au delirat de sete, ca bunica Anastasia Adina Mocanu şi Tiberiu Neacşu. Concepţia din Astăzi mai bine nu m-aş fi întîlnit cu mine grafică este asugurată de Corina Bărbuică. însămi. Supravieţuitorii s-au întors în satele şi Interesante ni se par denumirile rubricilor: oraşele lor şi-au luat-o de la capăt – pînă au „la tejghea”, „delicatese”, „boabe pentru păsări început să emigreze în Germania. Iar pe măsură ce sălbatice”, „chibrituri bengale”, „balsamuri”, tot mai mulţi au primit paşaportul de emigrare, „sticle de lampă”, „odicolonuri”, „evantaie”, localităţile lor s-au umplut de români.” „alviţe”, „mirodenii”, „cartoline”. La prima Mai putem citi: 400 de ani de la moartea lui rubrică „se înghesuie” 17 semnatari. Cu alte Shakespeare de Gelu Ionescu; 100 de ani de la cuvinte, 17 variaţiuni pe aceeaşi temă: Despre Primul Război Mondial de Zorina Regman; 400 frumos, frumuseţe. Iată şi câteva titluri sugestive: de ani de la moartea lui Cervantes de Ovidiu Despre frumuseţe în folclorul românesc de Pecican; 30 de ani de la moartea lui Mircea Gabriela Boangiu; Vârstele frumuseţii de Andreea Eliade de Amalia Lumei. Poeme de Ştefan Bolea. Bratu; Epoca lingvistică a frumuseţii de Dan Irina Petraş: „O păpădie, un vulcan şi o ghilotină Gulea; Frumuseţea de Rodica Mixich; Viaţa albastră”, o cronică la cartea de poeme Nu m-au scriitorilor este frumoasă de Olimpiu Nuşfelean; lăsat să conduc lumea (Casa de Editură Max Frumuseţea şi o sârmă de rufe de Cristian Blecher, 2015); Iulian Boldea, „Scenografiile Pătrăşconiu; Frumuseţea unui nud de Ligia nuanţei”, despre volumul Radicalitate şi nuanţă. Pătrăşconiu. Şi lista ar putea continua, dar noi ne Despre recentul roman al lui Vasile Igna (Ora oprim aici cu exemplele, pentru că suntem curioşi închiderii) scrie George Neagoe: „Vinovăţii fără ce scrie bistriţeanul nostru Olimpiu Nuşfelean vină”. Mai semnează, printre alţii: Vladimir despre viaţa frumoasă a scriitorilor. Tismăneanu, Alexander Baumgarten, Kosztolánzi „Mă gîndesc, de exemplu, la Liviu Dezsõ, Alexandru Jurcan, Constantin Cubleşan, Rebreanu. Chipul său, ca şi sufletul de altfel, Mircea Muthu, Ion Buzaşi: Portrete literare poate dobîndi foarte uşor o funcţie estetică. (Vistian Goia, Nu trecem singuri prin lume. Profilul moral al scriitorului are un contur original Portrete şi evocări, Editura Şcoala Ardeleană, şi, desigur, estetic. Acesta poate fi citit ca un semn 2015), din care cităm: „Cursurile lui Ion Vlad de sugestiv.

180 ♦ Mişcarea literară Comportamentul moral al marelui nostru „cărţoi” de peste 500 de pagini! Cu un sumar prozator este unul firesc, hrănit de un bun-simţ extrem de bogat şi interesant, aşa cum ne-au cîştigat şi cultivat între oamenii simpli, printre obişnuit „ai casei”. Un sumar care începe cu care 1-au purtat copilăria şi tinereţea, însemnate editorialul redactorului-şef Rodica Lăzărescu căi ale vieţii. Moralitatea lui Rebreanu, cum cea a (Academia de coafură) şi se încheie cu Breviar lui Eminescu sau Bacovia, Ştefan Luchian sau editorial, două repere între care mai putem citi: D. Enescu, este un fapt natural ce înscrie obiecti- R. Popescu, Pomana electorală şi impozitul pe vitatea scrisului său în permanenţele lumii.” spermă (nu intrăm în detalii!); Magda Ursache, Revista oferă cu generozitate poezie, proză, Când istoria cade în politic, în timp ce Liviu Ioan teatru, interviu, note de călătorie, traduceri etc. O Stoiciu îşi vede liniştit de Jurnalul unei scrisori revistă care se citeşte cu plăcere şi, deopotrivă, adresate lui Dan Petrescu, iar George Bălăiţă dă interes. SEMNE (de ce a mai rămas din romanul unui student rătăcitor). Academia Română a împlinit în Paveldaniştii (nr. 2- această primăvară 150 de ani, bun prilej pentru 3/ 2016), revistă Rodica Lăzărescu de a adresa unora dintre semestrială (apare „nemuritori” câteva întrebări, la care răspund: primăvara şi toamna), editată de Asociaţia Răzvan Theodorescu, Gheorghe Păun, Basarab Culturală Pavel Dan, cu Aurel Podaru (redactor- Nicolescu, Ioan Aurel Pop, Ion Pop (membru responsabil) şi Mircea Ioan Casimcea (secretar de corespondent). La rubrica radiografia unei redacţie). Din sumarul revistei: Editorialul lui capodopere, Mircea Tomuş oferă cititorilor prima Aurel Podaru se intitulează O întâlnire parte a unui amplu eseu despre Enigma Otiliei, cel providenţială şi evocă întâlnirea sa cu profesorul de-al doilea roman al lui George Călinescu. universitar Ion Vlad şi, prin acesta, cu Pavel Dan; Andrei Moldovan propune cititorilor ca „temă la Mircea Ioan Casimcea, Pe urmele paveldaniştilor; alegere” romanul poeţilor. E rândul lui Emilian Ion Vlad, Exerciţii pentru un model narativ (Pavel Galaicu-Păun cu romanul său Ţesut viu. 10x10, Dan, Priveghiul); Mircea Popa, Pavel Dan, un Editura Crater, Chişinău, 2014. Comentariul său e scriitor al condiţiei umane; Maria-Daniela lung (cât o zi de post!), dar condensat, din care Pănăzan, Notele din Blaj ale lui Pavel Dan; Ion (din motive lesne de înţeles) oferim doar finalul Buzaşi, Jurnalul lui Pavel Dan; Vasile Vidican, acestuia: Jurnalul lui Pavel Dan, sau despre drumul „Romanul este dedicat «Memoriei lui scriitorului către propriul destin; Claudiu Gheorghe Crăciun (1950-2007), primul care ar fi Coroian, Imaginea satului natal în Jurnalul lui vrut să citească această carte” şi stă sub tâlcul a Pavel Dan; Gabriela Chiciudean, Traducerea două mottouri, din T. S. Eliot (Tărâmul pustiit) şi operei lui Pavel Dan; Maria Rodean, Şcolile Herta Müller (Leagănul respiraţiei), sortite să Blajului în corespondenţa lui Pavel Dan către amplifice vibraţia romanului lui Emilian Galaicu- Dumitru Dan; Andrei Moldovan, O antologie Păun, acestui rebel candid şi aristocratic, un necesară; Iulian Dămăcuş, Pavel Dan, o nouă surprinzător amestec de Micul Prinţ şi Baudelaire. lectură; Iacob Naroş, Doi prozatori ardeleni: Oare Micul Prinţ, dacă ar fi ajuns la Liviu Rebreanu şi Pavel Dan; Valentin Vişinescu, maturitate, ar fi semănat cu Baudelaire?” Înclinaţia lui Pavel Dan spre umor; Petru Tegla în Mai semnează: Cornel Ungureanu (Ileana dialog cu Victor Moldovan; Pavel Dan, culegător Mălăncioiu şi biografiile eroice), Petre Isachi, de folclor (2). Cântece din Tritu de Jos; Ioan (Curcubeul metafizic nietzschean [Mircea Latiş, Ţăranul de pe Câmpie şi locuinţa sa. Braga]), Constantin Cubleşan (Nina Cassian – TEODOR MURĂŞANU la 125 de ani de la frivolă şi partinică), Mircea Popa (Tristan Tzara – naştere şi 50 de ani de la moarte, evocări de un avangardist al avangardei) şi alţii. Mircea Ioan Casimcea şi Aurel Podaru. ECOURI ÎN PRESĂ încheie acest număr (dublu) al revistei Despre primele ediţii „Paveldaniştii”, o revistă aflată abia la început de ale revistei scriptor drum, cu colaboratori de marcă şi cu (deja!) largi am scris, la vremea ecouri în rândul cititorilor şi presă. respectivă, în această rubrică. Apoi, n-am Pro Saeculum (nr. 1- mai văzut-o, până 2/ 2016), o revistă acum, la nr. 5-6 (17-18)/ 2016. O deschid la grea, şi la propriu şi întâmplare şi primul care-mi iese în cale este la figurat: 262 de pagini, format A-4, adică un Iulian Boldea. Răspunzând la Chestionarul

Mişcarea literară ♦ 181 formulat de Lucian Vasiliu. La întrebarea: „Cum Revista Orizont se te raportezi la Dumnezeu, la Biserică, la Cartea află, fără îndoială, în Cărţilor?”, răspunsul e următorul: „Credinţa în „fruncea” revistelor Dumnezeu indică o problematică delicată, care din Banat, fiind şi una dintre cele mai bune şi mai ţine de intimitatea fiinţei, astfel încât, în această serioase reviste de cultură din ţară. Şi asta se sferă, a raportării la numinos, cuvintele sunt datorează, în primul rând, credem noi, faptului că sfioase, stângace, temătoare. Credinţa îmi dă în „fruncea” ei se află Mircea Mihăeş (redactor putere, echilibru, încredere – încredere în semenii şef), Cornel Ungureanu (redactor şef adjunct) şi mei şi în mine. Credinţa e o formă de convertire la Adriana Babeţi (secretar general de redacţie), alături de o echipă redacţională pe măsură. Dar şi frumos, bine şi adevăr. E o formă de trăire colaboratori de marcă. Dacă nu mă credeţi, luaţi profundă, iar apropierea de absolut sugerează colecţia şi răsfoiţi-o. Până atunci, însă, noi ne legitimarea identităţii noastre autentice. Prin oprim la recentul număr apărut: 6/ 2016, în care credinţă sunt mai aproape de Dumnezeu, dar mai semnează, printre alţii: Cornel Ungureanu, Robert aproape şi de mine, de adevărul lăuntric care dă Şerban (3 interviuri cu Marcel Tolcea, Andrei măsura esenţială a făpturii mele.” Pleşu şi Robert Kovacs), Alexandru Budac, Poezii de Daniel Corbu, Vasilian Doboş şi Cristina Chevereşan, Alexandru Bodog, Marian Gellu Dorian. Paginile de proză sunt semnate de Odangiu, Alexandru Oraviţan, Graţiela Benga, Iulian Filip, Mara-Magda Maftei şi Lucian Zup. Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Eseurile aparţin lui Ştefan Afloroaei, Leo Butnaru Mircea Cărtărescu, Daniel Vighi, Viorel şi Codrin Liviu Cuţitaru. Interviuri: Simona Marineasa, Paul Eugen Banciu, Alexandru Ruja, Modreanu cu rectorul Vasile Işan, Grigore Ilisei Radu Pavel Gheo. cu Valeriu Gonceariuc, Eugen Munteanu cu acad. De reţinut „Documentarul” lui Cornel Ungureanu, intitulat SAECULUM. DESPRE Viorel Barbu şi Alex Vasiliu cu Tiberiu Soare. LOCURILE LITERATURII, amintind mai întâi Urmează „o ploaie” de cronici, recenzii, comen- despre volumul lui Aurel Podaru, Gara Beclean tarii şi adnotări semnate, printre alţii, de Ioan pe Someş. Istorie şi cultură (în care semnează 60 Holban, Elvira Sorohan, Nicolae Creţu, Magda de scriitori din mai toate zonele ţării), continuă cu Ursache, Constantin Cubleşan, Radu Ciobotea, gruparea Cenaclului Saeculum, al cărei lider, Passionaria Stoicescu, Liviu Apetroaie. De neoco- incontestabil, a fost regretatul Radu Săplăcan, şi lit sunt şi cei care încheie acest număr, elegant şi se încheie cu câteva consideraţii pe seama doldora de subiecte „tari”: Eugen Simion, scriitorilor bistriţeni Olimpiu Nuşfelean şi Ioan Alexandru Zub, Alexandru Călinescu, Eugen Pintea, cărora le rezervă un loc mai aparte, Uricare, Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Oprea, Oltiţa binemeritat. O nouă pagină de istorie literară. Cântec şi alţii. O revistă de care mi-a fost dor!

Pretender 3

182 ♦ Mişcarea literară CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

„Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicaţiilor şi nici pentru conţinutul materialelor publicate.” 258 16

Nr. ( ), 20

AnulX1 V, nr. 2 (58), 20 6, BISTRIŢA