In memoriam
ION CHIRIAC
ĂSCUT LA 5 octombrie 1941, poetul ION CHIRIAC debutează cu Nversuri în Iaşul literar (1961), alte poezii fiindu-i publicate în Luceafărul, Contemporanul, Amfiteatru, Cronica, Scânteia tineretu- lui, Flacăra Iaşului, Ateneu şi Ramuri. A lucrat ca redactor la ziarul Flacăra Iaşului (1967), apoi la Scânteia tineretului (1967-1969), în 1968 apărându-i şi prima plachetă lirică, intitulată Ce se numeşte toamnă. După debut, poetul a colaborat cu versuri, eseuri, cronici C şi articole pe teme de cultură îndeosebi la periodicele ieşene şi băcăuane, publicând volumele de poezii Răsărit de fată mare (1970), Lumina pământului (1973), Nopţi cu Ştefan cel Mare A (1974), Liniştea dintre nori (1977), Elegiile inimii (1979), Exact aşa vor cânta privighetorile (1982), Cenuşa de pe inimă (1984), Plopi fără soţ (1987). Acestora li se adaugă, după un interval mai lung, F A treia noapte după răstignire (2001), Monografie Augustina Vişan- Arnold (2009). A fost distins, în 1982, cu un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. É A încetat din viaţă la data de 1 septembrie 2013. Prin dispariţia lui Ion Chiriac, lumea scriitoricească românească suferă o dureroa- APOSTROFsă pierdere. NICOLAE MOTOC
A ÎNCEPUTUL lunii iunie a acestui an, a încetat din viaţă, după o PETRU URSACHE Llungă şi grea suferinţă, poetul şi prozatorul NICOLAE MOTOC. Nicolae Motoc s-a născut la Feteşti, în 1936, şi şi-a trăit toată IERCURI, 7 august 2013, a încetat din viaţă PETRU URSACHE, viaţa, cu excepţia anilor de studii, la Constanţa. A fost, în anii ’50, Metnolog, estetician şi istoric literar, membru al Uniunii Scrii- student al Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“, după care a urmat torilor din România, Filiala Iaşi. Petru Ursache s-a născut la 15 cursurile Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. A debutat cu poezii în mai 1931, în comuna Popeşti, judeţul Iaşi. A absolvit Liceul Na- revista Tânărul scriitor, în 1957. A publicat în continuare, mai ales ţional Iaşi în 1951, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. în revista Tomis, unde a fost, pe rând, secretar general de redacţie şi I. Cuza“ (1952-1956), fiind licenţiat în limba şi literatura română. redactor-şef adjunct. A fost prezent cu poeme şi articole în mai toa- În 1971 obţine titlul de doctor în filologie. A profesat ca bibliote- te revistele literare importante din ţară. Debutează cu o carte de re- car la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi“ (1956-1958), prepara- portaje, intitulată Orizonturi dobrogene, în 1964, iar în 1969 îi apare tor-asistent (1958-1960), lector (1960-1977), conferenţiar (1977- prima carte de versuri, Ceasul umbrei. Urmează volumele de versuri: 1992), profesor (1992-2001) la Catedra de literatură română şi la Elementele, 1974, Poem scris pe suflarea pământului, 1975, romanul Catedra de literatură comparată. Petru Ursache a debutat în revista Golful sălbatic, 1977, Erezii marine, 1980, Anamorfoze, 1983, Dimi- Scrisul bănăţean (1958). Dintre volumele publicate, amintim: neaţa nuanţelor, 1989, Fragilităţi, 1996, Dignidad, 1997, Provocări „Şezătoarea“ în contextul folcloristicii (1972), Poetică folclorică imergente, 2000. Poet delicat, Nicolae Motoc s-a retras din această (1976), Prolegomene la o estetică a folclorului (1986), Eseuri etnolo- lume discret, aşa cum a trăit. Colegii din Uniunea Scriitorilor din gice (1986), Titu Maiorescu: Esteticianul (1987), Camera Sambô: România îi vor păstra o amintire frumoasă. Introducere în opera lui Mircea Eliade (1993), Etnoestetica (1998), Mic tratat de estetică teologică (1999), Cazul Mărie: Sau despre fru- mos în folclor (2001), Sadovenizînd, sadovenizînd: Studiu estetic şi stilistic (2005), Înamoraţi întru moarte: ErosPoesis la Cezar Ivănescu ŞTEFAN IUREŞ (2006), Antropologia, o ştiinţă neocolonială (2006), Etnosofia (2006), Camera Sambô: Introducere în opera lui Mircea Eliade, edi- ÎNCETAT din viaţă, la începutul lunii iulie, scriitorul ŞTEFAN IUREŞ, ţia a doua, revăzută şi dezvoltată (2008), Mic tratat de estetică teo- Amembru al USR, Filiala Bucureşti. Ştefan Iureş s-a născut la Iaşi logică, ediţia a doua (2009), Omul din Calidor (2012), Mioriţa – în 1931. A fost elev al Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“ în anii dosar mitologic al unei Capodopere (2013). A publicat numeroase 1950-1951, după care a urmat cursurile Facultăţii de Filologie şi ale articole, studii şi eseuri în periodicele principale din Iaşi, Convor- Institutului de Limbi Germanice, Secţia engleză. A fost redactor la biri literare fiind una dintre revistele de suflet ale acestuia. Petru Amfiteatru (1966-l974) şi Viaţa studenţească (1974-1976). Ştefan Ursache s-a îngrijit de apariţia a peste douăzeci de antologii şi Iureş a debutat editorial cu volumul de versuri Cuvînt despre tinereţe ediţii critice, unele în colaborare cu Magda Ursache. Pentru activi- (1953), urmat de alte cărţi de versuri: Urmaşii lui Roaită (1953), tatea sa, a fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Fructe în mai (1956), În preajma lui Lenin (1957), Pe acest pămînt Universităţii „Al. I. Cuza“ (2001), Premiul de excelenţă al Uniunii (1959), Poema citadină (1963), Numai un flaut (1966). A publicat Scriitorilor, Filiala Iaşi (2001, 2006), Premiul Opera Omnia acor- eseuri în volumele Alt container pentru Osaka, 1974, Amatorul de dat de revista Convorbiri literare, Premiul Opera Omnia acordat de sîmburi, 1983, teatru pentru şcolari, scenarii de film şi radiofonice. Biblioteca „Vasile Voiculescu“, Buzău, 2001. Prin dispariţia lui Pe- De asemenea, Ştefan Iureş este autor al romanelor Plexul solar tru Ursache, Uniunea Scriitorilor din România pierde un creator (1977), Orbita planetei Eps (1987) şi al volumului de proză scurtă important, iar cultura română un specialist de marcă. Jumbo-Jet şi alte proze (1984). Din anul 2002 a fost redactor la Edi- tura Hasefer.
Unica responsabilitate a revistei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noştri. Ilustraţiile numărului: Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text PATRICIA NIKOLS îi aparţine, în exclusivitate, autorului. APOSTROF
2 APOSTROF Editorial Învăţămîntul nostru
Marta Petreu
013 NU E UN an mai bun decît anii te şi marginalizarea altora. A treia Nu am speranţa că-i pasă sau că-i 2răi care au trecut. hemoragie a elitelor se întîmplă acum, va păsa cuiva de aceste fenomene După o vacanţă scurtă, pe care sub ochii noştri: mulţi dintre cei mai corelate. Clasa noastră politică are alte ne-am petrecut-o care, unde, după buni absolvenţi ai noştri pleacă „afa- preocupări, foarte asemănătoare cu posibilităţi, ne începem munca. Începe ră“, aiurea, în căutarea unui loc de acela ale clasei politice descrise de şcoala, care mi-a ritmat viaţa. Chiar muncă. Nu ştiu de cîte ori poate o ţară Caragiale în 1907, din primăvară dacă pentru studenţi anul începe să îţi regenereze aproape de la zero pînă-n toamnă, adică: să se binenu- numai în octombrie, pentru cadrele elitele creatoare – deja de trei ori în trească din ceea ce ţara mai are şi mai didactice a început deja. Vom preda aproximativ trei sferturi de secol mi se poate fi însuşit repede şi fără efort. cursuri, cît de bune putem, vom pare prea mult. Şi mă tem că, odată cu Pentru că noi n-avem oameni de stat pregăti seminarii, vom citi lucrări de ieşirea din istorie a clasei ţărăneşti, – persoane lucide, cărora le pasă în masterat şi de doctorat. Vom pune fenomen care de asemenea se petrece primul rînd de ţară, de populaţia şi de încă şi încă o dată pe piaţa de muncă sub ochii noştri şi pe care nu-l observă viitorul ei, şi abia apoi de mijloacele – închisă – a României absolvenţi cît nimeni, o sursă principală din care s-au prin care şi-ar rotunji puterea, respec- de bine pregătiţi putem noi şi pot ei – regenerat elitele româneşti, ţărănimea, tiv averea –, ci doar politicieni, la iar realitatea mă obligă să spun că nu mai are mare lucru de oferit. Aşa viitorul ţării nu mai are cine să se învăţămîntul românesc nu e aşa de rău că... Am mai scris şi în altă ocazie gîndească. De la actualii politicieni pe cît se tot spune. Aceştia vor pleca, şi-mi pare rău că realitatea mă obligă n-avem ce aştepta, în afară de jafuri şi cei mai buni şi destul de mulţi, afară, să mă repet: asistăm la destrămarea dezbateri televizate. Nici în materie de în străinătate, să-şi găsească acolo un naţiunii noastre, care se împrăştie-n învăţămînt nu avem ce aştepta de la ei, loc de muncă pe care patria nu este în lume ca un bulgăre de pămînt pus lor chiar nu le pasă că absolvenţii pe stare să li-l dea. într-o găleată de apă. De: dacă ne care România îi pregăteşte pe banii În ultimii 75 de ani, România şi-a gîndim că formarea ei s-a încheiat, proprii îi pregăteşte de fapt nu pentru pierdut elitele intelectuale de trei ori la după cum spune unul dintre cei mai noi, ci pentru alţii. rînd: cu ocazia celui de al Doilea buni istoriografi ai noştri, Keith Război Mondial, apoi în timpul Hitchins, în jurul celui de al Doilea 7 septembrie 2013 comunismului – prin emigrarea unora, Război Mondial, a şi durat mult... prin închiderea în închisorile comunis- vreo 70 de ani.
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 3 JEAN-LOUIS COURRIOL
Marta Petreu: Dragă Jean-Louis Courriol, am dat de numele dumneavoastră pentru pri- ma oară în revista Steaua, cred, scriaţi foarte frumos şi plin de preţuire despre cultura româ- nă. Am fost atunci foarte impresionată că un francez poate vorbi despre noi mai frumos decît vorbim noi înşine. Vă rog să povestiţi, pentru cititorii revistei Apostrof, cum ati ajuns să cunoaşteţi cultura românească, să ne vorbiţi aşa de frumos limba...
Jean-Louis Courriol: Vă mulţumesc, mai întâi, pentru interes. O problemă impor- tantă a românilor este tocmai aceea pe care o semnalaţi indirect aici, anume că ei au, în marea lor majoritate, un complex de cultură şi de limbă mică. Mi se pare o aberaţie. România este, între ţările de Est, a doua Jean-Louis Courriol după Polonia ca număr de locuitori, se inte- grează ţărilor latine, majoritare în Europa. M. P.: Sînteţi profesor la Universitatea din dar şi după urechea şi sensibilitatea lui, tex- Limba ei este una dintre cele mai vechi de Lyon. Vorbiţi-ne despre munca dumneavoastră tul/muzica lui Eminescu. Ceea ce spun în pe continent, direct legată de limba-mamă, de profesor. prefaţă este mai ales că din Eminescu nu ale cărei caracteristici le-a păstrat mai bine trebuie să traduci mai întâi Scrisorile sau decât oricare altă limbă romanică. Cultura J.-L. C.: Munca mea la Lyon constă în a Luceafărul, care nu mai corespund cu gustul ei, literatura ei a dat capodopere încă netra- iniţia în secretele limbii şi ale literaturii ro- poetic şi aşa foarte limitat al francezilor de duse. Am ajuns, dintr-o pură întâmplare, să mâne studenţi de toate originile, francezi, azi, ci poezia de dragoste. Asta am şi făcut, iau contact cu România, cultura şi limba ei români, moldoveni-români etc. Sunt însă şi dorind o traducere exactă, melodioasă şi ci- într-o călătorie făcută prin anii 1972-1973, profesor asociat la Universitea din Piteşti, tibilă. Nu i se poate cere mai mult unui după ce devenisem Agrégé de Lettres Clas- care m-a primit cu multă căldură în 2000 şi traducător. Iar pentru a sugera cititorului siques, adică profesor de franceză, latină şi a acceptat propunerea mea, de a crea un francez valorile poeziei lui Eminescu, am greacă. Nu a fost greu deloc să trec de la Institut „Liviu Rebreanu“ de Cercetare în încercat o traducere din Glossă, care la prima latină la limba latină modernă care este ro- Traducere Literară şi simultană, ce funcţio- vedere este intraductibilă. mâna, după cum am trecut de la limba nează de atunci cu un master şi o medie de greacă veche la neogreacă. Atunci am învă- 30 de studenţi (deja profesori), pe doi ani. M. P.: Rebreanu – îl socotiţi, spre satisfacţia ţat limba citind romanele lui Liviu Rebrea- Aici, la Piteşti, munca mea constă în a-i mea, un mare prozator. Vorbiţi-ne despre el, nu, Zaharia Stancu, Camil Petrescu, pe iniţia în secretele traducerii literare şi simul- despre cum l-aţi tradus, despre ce-a însemnat când eram profesor de franceză la Iaşi, în- tane. această muncă... despre cum l-aţi publicat, tr-o universitate de calitate şi francofilă, pentru că apariţia la o bună editură nu este care mi-a încredinţat din start cursuri de M. P.: Aveţi traduceri importante din litera- un lucru foarte uşor... într-o cultură plină de traducere cu studenţi excelenţi, printre care tura română în franceză, aţi tradus Rebrea- ea însăşi. Se pare că dumneavoastră credeţi în se numără azi colegi de valoare certă. nu, Sorescu, Eminescu. În prefaţa la poemele valori nepieritoare. lui Eminescu, faceţi o foarte fermă delimitare M. P.: Aveţi viaţa legată de România, soţia de traducătorii mai vechi şi îl traduceţi pe J.-L. C.: Rebreanu este un monument lite- dvs. este româncă, aţi cunoscut-o la Iaşi, dacă Eminescu mergînd pe sens. Ce se cîştigă şi ce se rar! Este şi un personaj, un om de înaltă bine ţin minte. Mi se pare frumos că o poveste pierde la o asemenea alegere? calitate umană. I-am cunoscut şi fiica, pe de dragoste s-a transformat într-o istorie de Puia Rebreanu-Vasilescu, care, în ciuda tu- dragoste şi faţă de cultura originară a doam- J.-L. C.: Traducerea este pasiunea mea. turor bârfelor literare, a fost fiica lui de su- nei dumneavoastră. Este singura modalitate de a asigura o cu- flet dacă nu şi biologic şi care îl venera ca pe noaştere reciprocă a culturilor, de a transmi- un semizeu. Cu Rebreanu am sentimentul J.-L. C.: Pe soţia mea, Florica, am cunos- te valori apropiate, dar despărţite de limbi. unui fiu faţă de tată; tatăl meu, din păcate cut-o la Bucureşti, în timpul călătoriei A-l traduce pe Eminescu, declarat de netra- dispărut prematur, semăna foarte mult şi menţionate, dar am trăit „clandestin“ la dus de către Cioran, de pildă, este o datorie fizic cu el, şi moral. Îl iubesc deci la fel ca Iaşi, unde ne-am căsătorit după trei ani de de bază. Nimic nu este de netradus. N-aş Puia Florica... Romanele lui sunt ceea ce aşteptare a autorizaţiei, în 1977. Era şi nor- zice că merg numai pe sens traducându-l pe literatura română a produs mai de seamă în mal să mă interesez de limba şi cultura soţi- Eminescu, fiindcă sensul la Eminescu, ca şi secolul 20. M-am apucat să-l traduc în in- ei şi a familiei ei, care m-a primit cu braţele la Verlaine sau chiar Rimbaud, este partea tegralitate: am publicat deja Ciuleandra deschise şi înfruntând „legile“ stupide ale cea mai neînsemnată a poeziei. Poezia lui (Madalina), Amândoi (Deux d’un coup), sistemului comunist, care interziceau con- Eminescu se poate rezuma într-o pagină, ca Gorila (La bête immonde), Pădurea spânzu- tactele cu străinii... Am înţeles imediat că sens. Ca muzicalitate, ca melodie este unică. raţilor (La forêt des pendus). Adam şi Eva, pe un popor nu poate fi confundat cu un sis- Dar traducătorul trebuie s-o imite, mai care Liviu Rebreanu îl considera pe drept tem politic impus din exterior şi condus de exact s-o interpreteze ca un muzician care-l cuvânt ca pe cel mai bun roman al lui, este analfabeţi... cântă pe Chopin, restituind, după partitură, tradus de câţiva ani şi aşteaptă un editor
4 APOSTROF inteligent, dacă aşa ceva mai există... în J.-L. C.: M-am simţit dintotdeauna francez ce în România acum, după Revoluţie, Franţa. E greu să traduci... bine, e şi mai şi român. De altfel, mă paşte ideea de a cere Cioran a răspuns şiret: „Mon rêve a tou- greu să publici, mai ales dacă în ultimii zece cetăţenia română, la care cred că aş avea jours été de quitter la Roumanie“... ani clasicii au cam fost uitaţi. Să sperăm că dreptul. De când ne-am cumpărat un apar- noua conducere a ICR-ului va avea drept tament într-un bloc din anii ’36 (anii cei M. P.: Acest interviu al lui Sorescu... mai singur scop să sprijine proiecte culturale mai frumoşi aici), mă simt şi mai înrădăci- există?, îl mai aveţi? Nu vi s-ar părea potrivit adevărate. nat în România. Am impresia că trăiesc ca, după ce obţinem acordul familiei, să îl pu- alături de personajele lui Camil sau ale lui blicăm? Să vedem de ce anume se temea Sores- M. P.: Cum reuşiţi să introduceţi/să plasaţi Rebreanu ori Cezar Petrescu. Am mulţi cu şi despre ce este vorba? (ce formulă să folosesc?) o traducere dintr-un autor român? Cultura franceză este saturată de ea însăşi, de traducerile din alte limbi şi alte literaturi...
J.-L. C.: În primul rând, nu mă gândesc neapărat că voi publica. Doresc doar să traduc ceea ce-mi place şi are valoare certă. Pe urmă prospectez piaţa cu traducerea fă- cută şi o propun unor editori. Dacă aş aş- tepta să-mi propună ei, editorii, n-aş fi tra- dus niciodată nimic... Sistemul de funcţio- nare a editorilor în Franţa este un sistem pur parazitar. Ei nu publică mai nimic care să nu fie finanţat din exterior (de către CNL sau ICR), integral. Cu un atare sistem, lim- bile mici nu au decât o singură şansă: să-şi finanţeze traducerile, ceea ce este datoria unică a ICR-ului. Să vedem ce va face noul preşedinte, domnul Lilian Zamfiroiu, din acest punct de vedere.
M. P.: Am fost şocată – la fel mi s-a întîmplat cînd l-am cunoscut pe Marco Cugno şi, apoi, pe Roberto Merlo, românişti din Italia – de profunda cunoaştere pe care o aveţi asupra culturii române. M-a umplut de admiraţie – şi, prin comparaţie, de o anume ciudă la adre- Florica şi Jean-Louis Courriol sa noastră, care nu ne studiem decît în prea mică măsură propria istorie culturală. Spu- prieteni români, îmi place setea lor de poe- J.-L. C.: Da, bineînţeles. De ce nu? neţi-mi, vă rog, cultura română şi literatura zie şi spiritualitate, seriozitatea (mai ales la ei v mul umesc pe deplin? Dac ar fi s-o ca- ă ţ ă scris), dar şi umorul cu care trec peste toate. M. P.: Cum lucraţi acum? Cum lucraţi? racterizaţi sintetic, ce aţi spune despre ea? Descrieţi-mi tabieturile dumneavoastră de M. P.: Aţi cunoscut scriitori români pe care eu traducător, dacă vreţi... J.-L. C.: Cred că am răspuns deja la între- însămi nu am avut norocul să îi cunosc, Sores- barea dvs. Dar pot să dau precizări: litera- cu, Puia Rebreanu... mi se pare că şi pe Cio- J.-L. C.: Niciun tabiet... Un ordinator şi tura română este o literatură de mare valoa- ran, sau mă înşel? Vorbiţi-mi despre autorii nişte texte, atât. Când traduc texte care mă re, cu scriitori care nu pot fi ignoraţi şi care care v-au impresionat ca oameni... povestiţi- pasionează, nu mai pot să dorm şi mă scol trebuiesc traduşi bine! Din păcate, cum am mi întîmplări cu scriitori... devreme să traduc cu pasiune... spus, există o gloată de scriitori de mâna a Acum am descoperit (de fapt, el m-a doua care, prin ce miracol sau ce tertipuri, descoperit şi mi-a scris) un foarte bun scri- reuşesc să fie publicaţi în străinătate, când J.-L. C.: E adevărat. Pe Marin Sorescu itor român, stabilit în Geneva de 20 de ani, ei nu reprezintă decât foarte mediocru lite- l-am cunoscut foarte bine, am devenit prie- care mi se pare une des plus belles plumes rou- ratura română. Când ne gîndim că un Marin teni, a fost la noi acasă la Lyon şi la ţară de maines actuelles – cum l-am prezentat unui Preda nu a fost niciodată tradus în franceză multe ori. În ultimul an, 1989, mi-a şi dat editor fancez – şi care mi-a cerut să-i revăd – în afară de Marele singuratic, care nu poa- un interviu „în caz că“, cu rugămintea să-l romanul în varianta lui franceză, intitulat te fi socotit o capodoperă –, că Delirul nu public dacă i se va întâmpla ceva la întoar- Du rififi chez les bronzes... Scrie şi teatru, este tradus şi că pe rafturile librăriilor din cerea în ţară. ceva ce nu e departe de Ionesco. Franţa lâncezesc tot felul de romane de te Pe Cioran l-am văzut de două ori: o apucă o mare tristeţe şi te întrebi dacă nu dată în mai 1989, imediat după ce Mircea cumva editorii francezi sau nu citesc cărţile Dinescu dăduse un interviu de mare curaj Interviu realizat de MARTA PETREU (ceea ce mi se pare foarte probabil), sau că ziarului Libération şi Cioran ne-a întrebat există persoane care fac lobbying pentru a-şi de ce i se făceau probleme... S-a mirat şi organiza contracte mănoase. S-a impus un ne-a spus că atunci când scrisese într-un ziar soi de model narativ care – se crede – are din România că toţi bărbaţii de mai mult trecere la public. Nu aşa se face promovarea de 40 de ani ar trebui eliminaţi, lui nu i-a unei literaturi... Există o literatură actuală făcut nimeni, nimic... de calitate, există scriitori care şi-au înnoit Altă anecdotă, pe care o va gusta cea mai temele, ai caror protagonişti nu sunt cu ni- serioasă – şi normal, contestată – cunoscă- mic mai prejos de orice european, după toare a lui Cioran, am numit-o pe Marta chipul noii societăţi româneşti. Mă gândesc Petreu: după Revoluţie i-am dat lui Cioran la Corina Sabău, la Bogdan Popescu, dar si telefon spunându-i că Marin Sorescu şi Tu- la mai puţin tineri, ca Horia Ursu sau ca dor Gheorghe, veniţi la Lyon în ianuarie autoarea romanului Acasă, pe Câmpia Ar- 1990 să prezinte Revoluţia Română, ar dori maghedonului , ca să nu citez decât atât! să-l vadă. Ne-a primit – fapt însemnat şi rar la el – în mansarda lui confortabilă şi a înce- M. P.: Tr ăiţi la Lyon, veniţi des în România, put să vorbească româneşte, cu lacrimi în aveţi două patrii... Practic, sînteţi şi un bucu- ochi la cântecele lui Tudor. Amintire de ne- reştean, plasat în inima oraşului, chiar lîngă uitat... Ultimă anecdotă, pe care Florica ar Ateneu. Ce vă dă acest al doilea acasă pe care trebui s-o povestească, dar mi-a dat voie s-o îl aveţi? preiau eu: la întrebarea ei, dacă se va întoar-
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 5 Seninele voci ale mâniei
Irina Petraş
-AM MIRAT nu o dată temeam să presupun, acum, scos la suprafa- cărei existenţă nu răspunde vorbelor cu care Mcum încap alături, ţă, chiar şi într-o atipică formulă romanescă, îşi descrisese ea însăşi viitorul, pot explica în acelaşi trup subţiratec, se reorganizează, prinde contururi, dezlea- preţul la fel de disperat al fiicei pe cuvânt lucida, tăios-abstracta, in- gă toate (?) enigmele. („M-am construit din cărţi şi cuvinte“), dar teligenta şi trufaşa eseis- Spuneam, de pildă, despre psalmii Mar- şi oscilarea spasmodică între trup ca unic tă, necruţător-fierbintea tei Petreu că sunt de o violenţă aproape in- adăpost al fiinţei şi trup ca vizuină de păca- poetă adâncind „cicatri- suportabilă. Se aude, ca un uruit subteran, te cumplite. Structura oximoronică, încer- cea“ metaforei şi fragil- ceva din nimicul înalt al nomothetului Bla- care încăpăţânată de a echilibra contrarii patetica, vulnerabila, in- ga şi din exasperarea argheziană („Te-am ireconciliabile, e vizibilă în toate manifestă- comoda şi prăpăstioasa căutat peste tot. Am râvnit măcar urma ta / rile scrisului Martei Petreu. La fel de vizibi- luptătoare pentru diverse cauze, pierdute vreun sens mărunt încifrat în bărbat în tri- lă îmi apare acum zbaterea între libertăţile uneori din start. Toate „părţile“ sale – poe- misul tău pe pământ / / Apoi n-a mai urmat dezinvolt controlate de o minte deschisă, ta, femeia, profesoara de filosofie, directoa- nimic…“). Psalmii se aşază, firesc, într-o bine mobilată, independentă, şi spectrele rea de revistă şi editură, luptătoarea pe ba- tradiţie şi-şi asumă o ascendenţă. Poeta ameninţătoare ale păcatului şi blestemului. ricade donquijoteşti etc., etc. – interferează, împrumută programatic, cu o ironie scrâş- Tabita creşte sub ameninţarea pedepselor fiecare răsfrângând, după reguli proprii, nită, un vocabular scriptural – despre ierta- de pucioasă. Pentru ea, Dumnezeu şi Legea „domeniul“ celorlalte. Singurătatea ei fun- re, milă, ispită, mântuire –, pe care-l surpă morală nu sunt constructe, încercări ale ciară stă alături de incapacitatea, la fel de sistematic. Domine, cel invocat cu aproape omului de a se îndepărta (iluzoriu) de ani- funciară, de a fi singură de îndată ce se re- ireverenţioasă constanţă, este o absenţă malitate, ci porunci egale cu Adevărul cu cunoaşte om. Retractilitatea aproape dure- pregnantă, cu sensul ivit din chiar absenţa majusculă, căci rostite, invocate şi apărate roasă a celei pentru care timpul propriu e sa. E un Domine al nepăsării (negândirii), de autoritatea paternă. Mărturiseşte scurt mereu foarte scump se înfruntă permanent nelucid şi care şi-a pierdut Sophia. „Meca- într-un interviu cu Dora Pavel: „D. P.: Poe- şi nu de puţine ori crizic (presupun) cu vo- nism în luptă cu sine“, poeta sfidează Divi- me neruşinate, Cartea mâniei, Apocalipsa inţa superbă de a fi în cetate. Spuneam altă- nitatea repetat, ca-ntr-un canon, marcat pe- după Marta sunt cărţi de răfuială şi cu dată că se scrie, cu fiecare intervenţie a riodic de acel Oho! al ţipătului lui Munch: Dumnezeu. / M. P.: Da, sunt cărţi de răfu- Martei în spaţiul scriptural, o biografie a „Eu doar îmi port scâncetul Domine / ială“. Cu atât mai mult, adaug, romanul angoasei, însă una tonică. Angoasa se în- (oho! scâncetul meu sub tălpile tale crăpa- autobiografic: „Eram sub aripa neagră a vinge pe sine prin nemiloasa, lucida, aproa- te) / Cu scâncetul meu / eu doar izbesc în Apocalipsei, încleiată, ca un cărăbuş în pe senina, aş zice, autoanaliză. inima ta apărată şi grasă“; „Unde eşti Do- smoală, în delirul de un nesfârşit sadism al Odată cu apariţia romanului Acasă, pe mine?… Am martori pentru nepăsarea ta Armaghedonului, şi-asta îmi contorsiona şi Cîmpia Armaghedonului, m-am simţit so- faţă de cele lumeşti“… Revin acum şi îmi veghea, şi somnul. […] Decât un asemenea mată de autoarea însăşi să-mi reconsider zic: n-am bănuit că psalmii traduceau (poa- Dumnezeu, mai bine golul. Mai bine cerul perspectiva. Dacă îl citesc ca pe o carte fun- te!) şi relaţia de violentă apropiere/respin- gol şi negru ca un sac de păr, către care damental autobiografică şi cred că Tabita/ gere a fetiţei faţă de tatăl ei iehovist. Că să-mi îndrept, ca lupii, urletul meu de urât Marta „dă din casă“, cu voia ei ori câteoda- vocabularul nu era „împrumutat“, cum omenesc“. tă fără voie, cum spunea, la lansare, Doru credeam eu – fiindcă scriitoarea fusese ani Descărcarea mâniei are loc printr-o ges- Pop, atunci îl pot folosi pentru a-mi revizui, în şir foarte reticentă la capitolul dezvăluiri ticulaţie egocentrică, de înălţare a propriei într-o nouă lumină, mai rece, mai crudă şi, biografice –, ci moştenit, că tema psalmică existenţe pe un piedestal al unicităţii. Toată poate, mai adevărată, fişele scrise despre nu era una de frecventare benevolă, intelec- cartea e străbătută, de altminteri, de urme cărţile Martei de-a lungul anilor. Poate că tuală şi detaşată a unui mare motiv liric, ci de „roman familial“, în sensul pe care îl dă poeta şi eseista, cu datele şi semnalmentele de căutare în propria biografie accidentată sintagmei Marthe Robert: pasta neagră în lor accentuate, aveau nevoie de o biografie a unui răspuns. care sunt lucrate portretele părinţilor e con- care să explice şi să scuze, eventual, excese Tot astfel, tema cuplului. Violenţa cu trazisă de frecvente inserţii (intarsii, aş zice, („Eu am nevoie să comunic. Să comunic, să care e negată valabilitatea lui vine, poate, şi de esenţe rare, horbote fastuoase în abano- explic“ – spune într-un interviu). din experienţa fetiţei martore a unei mame sul greu şi sumbru al fundalului) dovedind Cred că avem de-a face cu o maturizare nefericite. Nu fiindcă viaţa i-ar fi fost anume unicitatea, nobleţea, altfelul acestora („Mica a scriitoarei, un fel de instalare în chiar per- tragică, din motive concrete, pipăibile, ci fi- nu semăna cu nimeni“ – e începutul unui sonalitatea sa hărţuitoare de sine. Platoşa indcă ea nu corespundea visurilor copilei de portret din superlative luminoase). Tabita/ textuală („Biografia – cea dorită deci singu- odinioară, descrisă acum de fiică precum o Marta îşi arogă monopolul suferinţei şi al ra reală“ se petrecea sub semnul discreţiei prinţesă, frumoasă, inteligentă, răzvrătită, trădării de către ceilalţi. Comentatorii au de neatins: „Am râvnit această existenţă captivă în iubirea unui soţ pe care nu şi l-a reţinut, majoritatea, forţa întunecată a per- perfectă: / să mă adăpostesc în propriul dorit. Orfanitatea (ca mare temă a poeziei) sonajelor centrale, neatenţi la ceea ce se creier / ca-ntr-un uter matern / Şi să tac apare la Marta Petreu şi fiindcă între cei doi spune în fiecare pagină despre partea albă dracului“), infinit interpretabilă, dar cu în- părinţi, incompatibili în miezul lor adânc, (luminoasă, luminată) a aceloraşi persona- doieli şi presupuneri, cade acum, măcar ca copilul se putea simţi nedorit şi abandonat. je. De aceea, Tania Radu, de pildă, are ficţiune, şi te lasă descoperit/descumpănit Refugiul nu mai putea fi decât în interior. În dreptate să spună că Acasă, pe Cîmpia Ar- tocmai fiindcă întrebările suspendate pri- fantasmă. Fie ea şi neagră. maghedonului e „ceva ce nu s-a desprins mesc (sau par să primească) un răspuns. Deprinderea cotidiană cu textele biblice, total nici de memorialistică, nici de poezie, Tot ce n-am înţeles cândva pare să se limpe- citite, recitate şi comentate pe urmele tată- ba pe alocuri nici chiar de eseu“, iar autoa- zească. Ceea ce îmi rămăsese ascuns şi mă lui, şi disperata, surda eşuare a mamei, a naliza, mărturisirea sunt scrise „cu un patos
6 APOSTROF năucitor, într-un diluviu inform după stan- aş spune că e ceva din Tabita în proba de- Eul insomniac, hărţuit – „pe muchie stau“ dardele romanului cu pedigree […] Cea moniei lui Nae Ionescu pe care o aduce – încearcă sincronizarea unor „zone“ deja care povesteşte, Tabita, rămâne un travesti Marta Petreu: aşa spusese una dintre apropi- sincronice. Îmi dau seama că proza urmea- ratat. Prea impregnată de convingerea că a atele acestuia, „e diavolul“…). Blestemul ză acelaşi scenariu – are acest curaj şi aceas- fost nedreptăţită de soartă, nu mai poate („Mai bine nu v-aş fi născut, să fiu aicea de tă ştiinţă de a privi în faţă, câteodată nesă- pleda întotdeauna convingător“. Însă o durere! […] Să n-aveţi parte de ce vi-i buit, dar întotdeauna profund şi zguduitor lectură mai atentă, mai detaşată va desco- drag!“) stă alături de amintiri precum: de tabieturi, materia neagră a existenţei. peri cu totul altceva: cartea are şi calmul „Când te schimbam – îi povesteşte Mica –, Câmpia Transilvaniei e eclipsată de îm- obiectiv al autorului, şi detaşarea necesară te pupam şi pe faţă, şi pe spate, că râdeai, pletirea vocilor poveştii, dar se conturează construcţiei sim-fonice. Cea care vorbeşte e erai un copil bun. Liniştit. Şi mama m-o până la urmă ca personaj el însuşi împletit când Tabita, când Marta, amândouă perso- sfădit, o zâs: Te-nchini la ea ca la idoli!“ sau cu celelalte şi vinovat de accentele lor acute. naje ale Martei Petreu. Ele intră şi ies din portrete ca acestea: „Mica a fost o fetiţă Cu descrieri îngroşat expresioniste şi cu o scenă fără să semnalizeze anume. O fac ca frumoasă, drăcoasă, cu ochii numai lumină artă specială în a găsi comparaţii uimitor de alteri ai unui eu care îşi construieşte în sea- […] ochii ei de fetiţă strălucesc atât de tare, expresive, ca la Rebreanu, să zicem, cerul e ma lor integrarea. Cartea nu e doar a mâni- încât, oriunde este ea aşezată, devin centrul mereu coborât, ţinând captive fiinţe spe- ei şi a răfuielii, ci şi a împăcării, a echilibru- fotografiei. Am avut şi eu cândva ochii ei rând zadarnic luminări din înalt: „Jos să îl lui. Trudnic, fragil, dar echilibru. În acest lucioşi. […] văd faţa de fetiţă deşteaptă a atingi cu mâna, cerul căpătase culoarea unei fel, cartea iese din fragmentarea impusă de Mamicii. Este îmbrăcată ca o principesă vânătăi enorme, prăbuşite sub propria-i voci incongruente şi timpuri fluctuante deghizată în ţărancă […] are cei mai pătrun- greutate peste platoul larg. Peste noi“; „Sub pentru a accede la sfericitatea general-uma- zători ochi pe care i-am văzut în viaţa mea la cerul vânăt-cenuşiu ca un capac de cenuşă nului. vreun om, fie pe viu, fie într-o fotografie: udă, dealurile teşite şi sterpe îşi arată rănile Tabita învaţă (prea) curând că un cuvânt sînt încărcaţi de o asemenea intensitate a de eroziune. Nu poţi şti ce e mai posac, poate răni, lovi, ucide. Nu mai contează că aşteptării unor miracole, încât îţi vine să îi cerul leşios sau pământul mâncat de pecin- relaţia dintre părinţi e una în limitele nor- aduci grădina raiului şi să i-o pui la picioare. gine în care înaltul îşi prelinge culoarea. Pe malităţii, fie ea şi fisurată, că ceea ce se pe- Privirea ei aşteaptă o Bună-Vestire“; „Era ger uscat, cât vezi cu ochii sînt numai dea- trece între ei – aşa cum apare şi în roman, de într-adevăr frumoasă, şi aşa a rămas şi după luri sterpe. Valea Plângerii şi-a amintirii aici altfel – nu e de consistenţă tragică. Tragicul cincizeci de ani, când şi-a purtat cu speranţă se află. Din noiembrie până-n aprilie, lumea se naşte însă din receptarea minţii de copil, şi cu mânie văduvia, şi după optzeci de ani, e sură şi deznădăjduită“. Pe acest fundal pe care prozatoarea o păstrează în roman ca când şi-a pierdut svelteţea, dar faţa ei mă încap întâmplări de altădată ale unor oa- element contrapunctic. Cele două voci: una mai făcea încă s-o alint: Mica mea frumoasă meni „slabi şi prăpădiţi“, încercaţi de Isto- care descrie prezentul intersectându-l cu şi înşelată de viaţă, Mica mea cu ochi strălu- rie, dar răzbind deasupra ei: „între Castel şi meditaţii şi cu rememorări înduioşate, ca citori!“; „La sfârşit a trăit într-o permanentă Căminul Călugăriţelor, cum îi spuneau cut- orice rememorări din vremea copilăriei (aces- intimitate cu moartea şi a dorit cu o aseme- canii, se aflau dependinţele Castelului: graj- tora li se adaugă excelente pagini de mono- nea pasiune să moară, încât numai pasiunea durile şi bucătăriile. Peste ani, în timpul grafie prozastic-poematică a Câmpiei tran- lui Ticu pentru mântuire şi dorul lui după socialismului, clădirile joase aveau să devină silvane, cu decor, costumaţie şi partituri Apocalipsă şi Armaghedon i-au fost egale“. grădiniţă, dispensar, farmacie, cabinet sto- atent reproduse); cealaltă, vocea traumei, Nu sunt foarte greu de identificat aici cele matologic, sală de naşteri şi locuinţa moaşei care răbufneşte în verbalizări violente, sunt trei voci care ţes în canon povestea: Tabita, comunale. Ai mei n-aveau ce căuta la Castel profund imbricate. Cea de a doua voce are Marta, Marta Petreu. De remarcat şi fina sau la Curte, o vrăjmăşie veche, datând din stridenţe necenzurate tocmai pentru a fi mai glisare a portretului spre autoportret, recu- anul 1906, când Tica, grăjdar la Curte, ră- dramatică, în sensul texturii romaneşti şi al noaşterea fiicei în portretul mamei teribile măsese fără un picior, îi ţinea departe. […] efectului ultim, contradicţia. Opoziţia nu e care încetează a mai fi teribilă, ci doar deo- Piciorul lui de lemn mi-l amintesc bine, cu între realitate şi ficţiune, ci între mai multele sebită în spectrul larg al normalităţii ome- istoria lui cu tot: era angajat la Curte, îngri- interpretări ale aceleiaşi realităţi. Amintirile neşti: „Mica avea un «ambiţ» fără măsură, jea caii grofului. Într-o zi, pentru că nu-i îndelung înăbuşite ale fetiţei nu concordă ajungea să i-l zgândări numai un pic ca s-o ţesălase bine, administratorul l-a împuşcat nici cu ceea ce poate povesti acum, înţele- faci să se pună-n mişcare. În plus, era isteaţă cu arma de vânătoare în picior. O încărcătu- gând altfel, omul matur, nici cu depoziţiile şi i se vedea asta pe faţă. Nu-i vorbă, nici nu ră de alice. O întâmplare de Transilvanie celorlalţi doi fraţi ai Tabitei, martori supuşi încerca, cum făceau altele, mironosiţele sa- prelungit-feudală maghiară, o întâmplare ai aceluiaşi mediu familial. Doar pentru ea tului, s-o ascundă, ci îşi folosea limba ca să din 1906…“ Dar „noi am învăţat la Castel“. mama e teribilă şi tatăl cumplit: „Pentru răspundă, măsurat dacă era o discuţie, ascu- Repetat, enunţul e semn de victorie al unui mine – dar numai pentru mine –, tatăl meu ţit şi muşcător dacă i se părea că i-ar atinge neam sărac. Tot aici, obiceiuri vechi, senine, a fost un Tată Cumplit“ (Noica derivă cum- cineva onoarea“. Şi: „Atunci mi-am dat câmpuri cu flori, cărţi, jocuri. plitul din completul tiranic, care nu mai în- seama că iubirea mea pentru ea e plină de Şi faţă în faţă cu chestiunea religioasă găduie intervenţii, negocieri, remanieri). mânie, că grija pentru ea şi suferinţa pe care situarea e triplă. „Biblia mică, legată în mu- Marta intervine: „Am fost uluită, cu ani în mi-o produce sînt împletite, ca plesnele şama verde, pe care o am de la Ticu. Biblia urmă, când eu şi sora mea ne-am «bârfit» unui bici, în aceeaşi funie cu remuşcarea şi de care nu m-am despărţit niciodată, din părinţii, să aflu ce imagini diferite avem, eu ciuda“. septembrie 1970 şi până acuma, deşi am şi ea, despre ei. Pentru Ana, Ticu era un om Spuneam despre poemele Martei că, fi- altele, mai bune; dar asta, cea mai modestă bun, iar Mica ar fi fost rea“. Iar Marta Petreu ind construite, cerebrale, deloc „naturale“, dintre toate, e Biblia pe care i-am cerut-o conchide detaşat, din off: „Cine ştie, de fapt, ricoşează producând, premeditat poate, lui Ticu când am plecat la liceu“, e Biblia cum au fost ei“. Reconstituirea traumei, efecte inverse. Limitarea e fastuoasă, ţipătul Martei, cea care încearcă o reconciliere cu conservată întreagă prin neverbalizare, se armonios, de o lugubră, dar prozelitică me- tatăl prin reluarea fără spaime a textelor lui. Marta Petreu, în schimb, alege mai degrabă petrece fără bemoli: „Erau grozavi ei, părin- lodie; greaţa e semnul sigur al setei de viaţă, atitudinea princiară a mamei: neclintită în ţii noştri, cu războiul lor religios şi amoros, strâmtoarea cheamă necuprinderi, le pro- propria credinţă, acceptă şi înţelege Dum- schijele sfintelor şi lumeştilor lor proiectile mite negându-le, singurătatea e blazon al nezeii tuturor religiilor. O face însă cu o treceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne“. unicităţii, al superbiei. Ritualul supunerii urmă nevindecată din spaimele Tabitei: o Enunţurile apocaliptice intonate fortissimo proclamă autonomii absolute, trufaşe. Sen- înclinaţie specială pentru zeii mângâietori. sunt – câteodată, contrariant – subminate şi zualitatea e una sublimată, descrierea recu- Mă opresc aici. Cartea are forţă şi citită tulburate de amintiri de alt accent şi cu al- perând şi agonisind lacom experienţe ver- oarecum aburit, cu receptarea tensionată şi te sensuri. Secvenţa tocmai citată continuă bale. Valenţele net subiective capătă tran- inconfortabilă a mesajelor ei contradictorii, astfel: „şi era şi foarte distractiv, cel puţin zitivitate prin scindarea brutală a fiinţei. dar şi defragmentată, cu identificarea celor pentru mine“ („Eu n-am avut o copilărie Trup şi creier în dezacord clamat drept ire- trei voci şi a împletirii lor abile şi hărţuite fericită. Dar sînt şi lucruri foarte frumoase“ mediabil, dar tragedie îmblânzită de oglin- într-un canon legănat (trăgănat) între fizic – spune în interviul deja amintit). Mama direa reciprocă, de o insistenţă unificatoare. şi metafizic. blestemându-şi copiii e înfricoşătoare doar Iubirea însăşi nu e decât proiecţie a iubirii/ pentru cineva care nu face diferenţa dintre urii de sine. Expansiv şi retractil deopotrivă, cuvânt şi faptă. Care crede în valabilitatea eul are „o realitate cât se poate de fictivă / şi absolută şi în urmarea concretă şi i-mediată complet nelocalizabilă“. O biografie a an- pe care o are un cuvânt rostit (în paranteză goasei, da, însă, cum spuneam, una tonică.
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 7 În anii 1970-1972 însă, profesorul – afir- Din păcate, privită astăzi, această con- mat şi recunoscut ca o valoare deja – se afla fruntare a lui Marian Papahagi cu firea înaintea marilor întreprinderi literare din proprie, care a prilejuit succese eclatante – ultima parte a vieţii (dicţionarul şi Jurnalul). mai cu seamă în rândul celor care îi audi- Ataşat de eminentul lui student Marian Pa- au prelegerile sau care îi admirau cozeriile pahagi, plecat la Roma cu o bursă de studiu, strălucite –, s-a dovedit o constantă a vieţii el i se confesa cu măsură acestuia, îi împărtă- lui. Angajat în multiple direcţii, încercând şea impresii de actualitate literară clujeană şi să îşi onoreze la cote înalte vocaţia pedago- chiar făcea planuri de viitor împreună cu el, gică, scriindu-şi cărţile, dar ambiţionându- încercând să îl încurajeze în direcţia formării se să participe frenetic şi la administrarea ambiţioase pe linie literară şi universitară. universităţii clujene (ca prorector), şi la re- Tocmai acest episod îl surprind cu deplină forma educaţiei de după 1989 (ca ministru credibilitate şi prospeţime scrisorile, com- adjunct), şi la reînvierea Accademia-ei di Chef de Lucru pletând o pagină de mare interes, încă insu- Romania de la Roma, conducând o editură ficient documentată (deşi Petru Poantă a şi dorind să lanseze mari proiecte în dome- scris un volum memorialistic despre Echinox niul italienisticii, Papahagi a plecat prea de- Ovidiu Pecican deja), şi permiţând cunoaşterea portretelor vreme într-o lume mai bună, pe când abia în mers ale celor doi corifei. împlinise cincizeci de ani, în plin angaja- EMNIFICAŢIA apariţiei Las pentru alt prilej însă stăruinţa asupra ment profesional şi existenţial promiţător volumului de cores- S rândurilor lui Mircea Zaciu pentru a mă re- de mari performanţe. pondenţă O insulă de clu- feri, mai departe, la profilul studentului Impresionează retrospectiv tocmai aceas- jeni-neclujeni la Cluj: Co- promiţător care era Marian Papahagi. Vor- tă capacitate de autoevaluare, cu bune şi cu respondenţă Mircea Zaciu bind despre corespondenţa lui cu profesorul rele, a tânărului studios din anii 1970-1972, – Marian Papahagi (Bu- rămas la Cluj, Papahagi se angaja: „Din în dialogul epistolar cu profesorul său favo- cureşti: Ed. Muzeul Lite- rit. Ea accentuează asupra unui anume dat raturii Române, 2012), la parte-mi promit o sârguinţă pe care îndeob- şte nu o pun în toate lucrurile“ ([16] Roma, existenţial şi a unui tragism personal, căci circa un deceniu de la una este să te laşi sedus de jerbele luminoase stingerea celor doi prie- 24 noiembrie 1970, p. 70). El îşi autode- nunţa o nestatornicie care profesorului nu îi ale culturii care explodează ameţitor în jurul teni angajaţi în schimbul de scrisori adus în tău, şi alta să lupţi cu o mobilitate interioară atenţie de editoarea Lucia Papahagi, nu părea credibilă. „Cunoscându-ţi perseveren- ţa şi puterea de muncă, în ciuda unei dezor- şi cu o senzitivitate culturală de excepţie, pe poate scăpa celor care cunosc istoria cultu- care încerci în zadar, pe parcursul întregii ti- rală a Transilvaniei ultimelor decenii. Se dini de care te plângi şi a «lipsei de voinţe (?)», sunt convins că vei duce la bun sfârşit nereţi şi al maturităţii, să o disciplinezi până evocă în prim-plan două dintre figurile de la cotele cele mai favorabile. Încleştarea cu lideri informali ai vieţii literare clujene şi totul...“ ([17] Cluj, 18 decembrie 1970, p. 73), spunea acesta referindu-se la munca sine însuşi la care cititorul de astăzi este – transilvane din anii 1970-2000, cu ecouri retrospectiv – martor nu lasă indiferent. Ea vibrante pe plan naţional, fiecare cu profilul intelectuală de anvergură în care partenerul lui de discuţii se declarase angajat. Acelaşi vine mai puţin dintr-un nărav de bidiviu de său distinct. Primul dintre prieteni, magis- rasă insaţiabil în faţa marilor izvoare ale vita- trul şi criticul literar Mircea Zaciu, s-a afir- însă revenea, notând: „Mă bucur de un sin- gur lucru: pot să mă ocup de o singură lităţii culturale europene – limbă, creaţii, in- mat în decadele postbelice ca un tânăr şi stituţii, personalităţi, elanuri creatoare –, cât apoi deplin afirmat scriitor, preţuit şi pentru problemă timp mai îndelungat, lucru pe care nu mi l-am putut permite niciodată; ori dintr-o vocaţie de constructor accentuată de cariera lui universitară, dar mai ales pentru stavilele ideologice care, în mod evident, fă- corifeii de care s-a ştiut înconjura, apropiin- dată fiind predispoziţia mea «naturală» spre împrăştiere, faptul acesta este aproape de ceau totul pentru a-i pune surdină. Progra- du-şi-i. Într-o primă generaţie, aceştia au mul lui nu lasă îndoieli: fost chiar liderii revistei studenţeşti Echinox, valoare curativă“ ([28] Roma, 10 octom- brie 1971, p. 105). Recunoscuta predispo- Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic. Îm- Parcă e totuşi mai bine să fim la Cluj cât mai preună cu ei a ajuns să alcătuiască unul din- ziţie vădea, cu siguranţă, în primul rând o dorinţă vie şi mereu înflăcărată de a parcur- mulţi oameni care să aibă chef de lucru, şi tre polurile de opinie ale Clujului, într-o să contribuie cât pot la aşezarea Clujului la vreme când a face şcoală literară era în sine ge experienţe de cunoaştere cât mai variate un nivel pe care-l merită. Clujul ar trebui să ceva suspect pentru autorităţile Partidului şi mai diverse; dar nu numai atât. Peste încă fie Oxfordul şi Cambridge-ul nostru, ceea Comunist şi pentru poliţia politică a regi- un timp, Papahagi revenea, adăugând încă o ce Coimbra este pentru portughezi; ceea ce mului de tristă memorie. Ulterior, Mircea nuanţă: „Într-un fel – acum îmi dau seama sunt universităţile mici (de exemplu Pisa şi Zaciu şi-a continuat conduita, apropiindu-şi – îndârjirea cu care citesc are în ea ceva mai Padova) pentru Italia. Eu cred că s-ar putea încă o generaţie echinoxistă, în primul rând mult terapeutic, pentru că îmi anihilează ajunge la aşa ceva; cu câteva condiţii. [...] alte gânduri. [...] Mi-am dat seama că în În primul rând, o mare severitate la nivel pe Al. Cistelecan, pe Virgil Podoabă şi pe universitar (adică exigenţă susţinută de fapte Ioan Moldovan, gravitând în jurul revistei afară de multe alte calităţi care-mi lipsesc pentru a putea într-adevăr să scriu ceva seri- şi nu de vorbe). Apoi constituirea de nuclee orădene Familia, iar pe urmă şi al publicaţiei de cercetare foarte solide şi nu fantome fără târgumureşene Vatra; dar mai apoi şi pe ti- os este o anume senzaţie a importanţei pe valoare ca filiale din Cluj ale Academiei, di- nerii adunaţi în jurul altei reviste de extrac- care actul de a scrie o poate avea, care la verse institute de cercetări (mă refer la cele ţie echinoxistă, Apostrof (Marta Petreu, Li- mine e total absentă“ ([32] Roma, 6 de- umaniste) care nu cercetează nimic; ci co- viu Maliţa şi subsemnatul). De fapt însă, cembrie 1971, p. 124, 125). Din Cluj însă, lective de cercetare care să se ocupe serios Mircea Zaciu a contat ca voce sonoră şi, cu deplină susţinere şi delicateţe, Mircea de lucru. Apoi pentru comunicarea cu alte uneori, chiar ca factor influent sub raport Zaciu îl liniştea: „Am o desăvârşită încredere universităţi şi instituţii similare din străi- cultural, şi la Ed. Dacia, unde a coordonat o în tine, în capacitatea ta, chiar în această nătate, publicarea unei reviste universitare Studia Universitatis Restituiri «fugă» a ta, absolut entuziasmantă, chiar în serioase, nu o varză ca prestigioasă colecţie de din opera Babeş-Bolyai, în care cu rarissime excepţii se inedită ori mai puţin cunoscută a autorilor ceea ce tu numeşti o risipire, firească şi ea pentru structura inteligenţei tale. Cu tim- găsesc numai prostii... [...] Cu o riguroasă români (au apărut aici, de-a lungul anilor, selecţionare a materialelor publicate, prin circa optzeci de titluri), şi la revistele Steaua pul, cu vârsta, te vei aduna, te vei putea publicarea doar a celor într-adevăr originale şi Tribuna, după împrejurări. Coordonând, concentra, dar revărsarea de acum e necesa- şi demne de interes. ([42], Roma, 23 martie împreună cu Marian Papahagi şi cu Aurel ră, e, cred eu, o garanţie a sintezei pentru 1972, p. 157-158) Sasu, lucrările unei echipe de circa şaizeci de care eşti făcut“ ([34], Cluj, 19 decembrie inşi la Dicţionarul scriitorilor români (oprit 1971, p. 128). Greu de depăşit însă convin- În ciuda atâtor paşi înainte făcuţi în atmo- cu documentarea în 1985 şi publicat cu gerile, de-acum ferme, ale mai tânărului şi sfera fluidă şi permisivă de după căderea enorme greutăţi abia după schimbarea regi- efervescentului apropiat, motivate acum şi… comunismului, programul formulat la tine- mului), Zaciu a contat în geografia literară astrologic: „ Niciodată nu se întâmplă să nu reţe de Marian Papahagi mai are destul până a epocii atât ca lexicograf de referinţă pen- scriu din cauza ocupaţiilor. Motivarea e să devină o etapă depăşită în evoluţia cultu- tru aducerea la zi a înţelegerii literaturii vii totdeauna într-un fel de incapacitate psiho- rală a metropolei transilvane de pe Someş. din România, cât şi ca autor-martor la o logică de a face ceva. Nu izbutesc să mă epocă, prin cele patru volume ale Jurnalului obişnuiesc cu aceşti «alti e bassi» care ţin de său; asta pentru a nu mai vorbi, aici, de ro- zodie...“ ([46], Roma, 11 mai 1972, p. busta lui operă de exeget literar. 165-166).
8 APOSTROF Poeme de ION POP Cămăşile Deltă
Mă uit la cămăşile mele Marea suferinţă se pare că a trecut. adunate prin ani, Din larg aşezate pe umeraşe, parcă ar fi vin numai amintiri de valuri, în marş, aliniate, în pas tăcut. de stânci izbite, Trupul meu nu e în ele, mi-l pot de cam retorice gemete. numai imagina, Ce-a fost până nu demult cu inima mea veche, bătând lacrimă, sânge, în dreptul buzunarelor stângi. e-acum doar amintirea, pe limbă, aproape ştearsă, Par că se umflă totuşi, din când în când, a sării de-odinioară. uşor. Ai ajuns, în sfârşit, în Deltă, Ca la o adiere de Dincolo. calm, sub ţipete amicale de pescăruşi. Muzeu Dar, dacă vrei, poţi desena chiar vulturi, inofensive steme, Ce întâmplare, astăzi, în Muzeu! solemne-n zadar, O mică, jenantă stridenţă, pe cerul nou. când mi s-a părut că aud, la mijloc de contemplaţie, chiorăitul maţelor din eroul Pace stând drept şi demn pe calul etern. Pace totală, – poetului târziu-modernist i se pare că aude, încă o dată, Şi totuşi, nu ţineam în mână cum se trag, în stânga, în dreapta, decât un măr, doar unul, deasupra şi dedesubt, dar roşu, foarte roşu. necruţătoare linii.
Şi nu mai e scăpare. O albină Se ia măsură pentru pânze de fier, O albină învârtindu-se-n cerc pentru cămăşi însorite, pe geamul ferestrei mele, se prind în plase, precum fluturii de pe vremuri, ea, cea obişnuită cu labirintul ţipetele de-acum. fiecărei zile, derutată acum Vei străluci pe veci, de neaşteptata opacitate în auriile chihlimbare, da. a aceleiaşi transparenţe. Dar pentru alţi ochi. Agresiune de nicăieri, neştiinţă pură, – şi mila asta a mea, nemilosul începând dintr-odată să-şi plângă de milă.
Moment
La un pahar de vin cu prietenul tânăr, ca să sărbătorim un premiu pentru bătrâneţe, – o faşă în plus, la intrarea în piramidă.
Vorbim de toate, destinşi, vorbim, vorbim, până ajungem la fraza în care „s-au rărit cam mult oamenii“.
În tăcere şi foarte încet ne sorbim apoi vinul roşu, până foarte târziu, ca şi cum am bea din cupa ultimei Cine. Patricia Nikols, Nud
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 9 In memoriam PETRU POANTĂ
LAB ŞI OSOS, un pic adus de spate şi cu mutat în acelaşi cartier în care locuiau Străsături apăsate cum era, semăna cu un ei, Petru şi Irina Petraş, i-am putut ţăran transilvănean. Iar cînd i-am citit car- întîlni pe amîndoi pe stradă, la ore tea despre Echinox am aflat că el chiar era, nu chiar aşa de precise ca plimbările ca şi mine, de la ţară, şi am recunoscut în lui Kant, dar în mare mereu aceleaşi, unele reacţii de-ale lui de copil de ţăran ve- fie mergînd spre centru, fie întorcîn- nit la oraş, la şcolile cele înalte, propriile du-se – întotdeauna pe jos. mele reacţii la contactul cu oraşul şi şcoala. A rămas şi după 1990, cînd Ari- Fuma enorm, cu sete. Ochelarii cu rame zona şi Pescarul au dispărut, iar Li- groase mi s-au părut al doilea element ca- brăria Universităţii s-a transformat racteristic. L-am cunoscut spre sfîrşitul ani- într-o ciudată Diverta, în aceeaşi arie lor 1970, cînd eu încercam să debutez, iar centrală, mai nou la cafeneaua Klau- el era redactor la Steaua şi scria splendide senburg, bîndu-şi cafeaua-filtru şi cronici la cărţile de poezie. A fost un croni- fumîndu-şi cu poftă ţigările. Dacă te car literar înnăscut, unul dintre cei mai buni aşezai la masă cu el şi aruncai un titlu PETRU POANTĂ (7 aprilie 1947, Cerişor, Hunedoara – şi mai talentaţi pe care i-a avut Clujul: nu de carte, îţi făcea, în jumătăţi de fra- 7 septembrie 2013, Cluj-Napoca) numai că el citea cărţile despre care scria, ze, cu exclamaţii şi mormăieli inter- dar citea multe altele – era un extraordinar calate – nu era un bun vorbitor, cred nox, ba memorialistică despre Clujul său. cititor, cu o curiozitate lacomă, şi asta pînă că şi din cauza timidităţii –, cea mai bună Din cartea lui despre Echinox mi-am dat la capăt –, aşa că avea termen de compara- prezentare de carte, finalizată într-o judeca- seama că, în contra curentului general, care ţie; pe deasupra, Petru Poantă a avut o cali- tă axiologică precisă. A fost un diagnostici- rescrie trecutul în culori alb-negru, într-un tate rară – divină, îmi vine să spun: gustul an sigur, poate şi pentru că era cu totul lipsit exces de curaj anticomunist postum, Petru literar nativ, pe care şi l-a educat sistematic de invidie. Iar de scris – scria splendid, mai Poantă se situează în afara clişeelor, ca mar- şi care i-a permis să diagnosticheze valoarea ales despre poeţi şi poezie, aşa că mi-a părut tor, ca om care, spune el, „am fost acolo“. la sigur, fără să aibă nevoie de modele, fie mereu rău că n-am reuşit să-l fac să-şi ia o Din volumele lui despre Cluj mi-am dat ele chiar de la „centru“, după care să se ia. rubrică permanentă la Apostrof. Oricum, seama că numai el, cu sufletul lui generos, Cînd l-am cunoscut eu era deja o figură după 1990 el n-a mai scris sistematic cro- putea idealiza în aşa măsură oraşul acesta caracteristică a Clujului literar şi putea fi nici de carte, ci şi-a făcut cărţile lui, ba rece şi conservator pînă la inerţie, încît să văzut, alături de alţi scriitori şi redactori de despre Cercul Literar sau despre Coşbuc vadă în el o cetate vie şi luminată precum la Tribuna şi Steaua, în centrul oraşului, în (acesta, descris de Poantă, devine intere- Ierusalimul ceresc. zona Librăria Universităţii, Arizona, Pesca- sant, apărînd într-o lumină nouă, pe care rul. Iar spre sfîrşitul anilor 1980, cînd m-am cred că o merită din plin), ba despre Echi- MARTA PETREU
MEDIAT DUPĂ ce mulţimea a început să ia- ză tăcere în astfel de momente, firesc, ni- era în faţa noastră la câţiva paşi şi Petru mă Isă din capelă, unii luând din coroanele de meni nu se grăbeşte să deschidă discuţia. prinse de braţ: flori ce se ridicau într-un morman uriaş, al- – S-a vorbit frumos, spuse până la urmă – S-o lăsăm mai încet, nu vreau să mă ţii praporii sau crucea, alţii ieşind fără să omul. Eu n-am răspuns, nu era neapărată întâlnesc cu tipul ăla. Trebuia să-i fac... ştie ce să facă cu mâinile, vârându-le în bu- nevoie. Petru se uita pe geam afară. Dădu din mână, nu mai avea importanţă zunare şi după aceea scoţându-le imediat, – Aici e bine? întrebă omul şi opri în ce anume trebuia să-i facă. Am luat-o la dreap- unii şoptindu-şi câte două cuvinte, aştep- faţa Casei Studenţilor. Eu trebuie să mai ta pe lângă Institutul de Istorie, apoi la stânga tându-se ca să se înşire în convoi, formând trec pe la birou. şi iată-ne în faţa cafenelei. Mai trebuia să tre- convoiul în urma preotului şi familiei şi au Era bine. Am rămas amândoi pe trotua- cem strada, m-am uitat dacă vin maşini şi am luat-o pe aleea cimitirului, imediat după rul larg. Lume multă şi grăbită, deocamdată făcut un pas pe carosabil. A refuzat să treacă aceea cum spuneam am dat colţul şi l-am nici un cunoscut, rămăseseră toţi sus în ci- prin alt loc decât pe trecerea de pietoni. găsit pe Petru. Fuma. mitir. – N-are rost să riscăm. Cu nebunii ăştia – Gata? mă întrebă el. – Ce facem? mă întrebă el. de la volan nu se ştie niciodată. – Gata, i-am confirmat eu. Mai încăpea vorbă? Ne înţelegeam fără Pe celălalt trotuar, ghinion: grăsunul cu A stat un moment şi a ezitat. Ştiam ce-i cuvinte. Mai rămăsese timp pentru o cafea, mustaţă ajunsese şi el aici, dar m-a văzut trecea prin cap. a treia pe ziua de astăzi. numai pe mine. Petru a răsuflat uşurat şi a – Păi, eu zic s-o ştergem. Nu prea-mi – Mergem la cafea, am sugerat eu. zâmbit. plac chestiile astea. Şi acuma e totuna. – Cam aşa mă gândeam şi eu. Mai ales Am ajuns la cafenea, am deschis uşa de Înţelegeam. A fost şi primarul, ţin eu că acum nu riscăm să ne întâlnim cu nimeni sticlă şi ne-am privit satisfăcuţi, cafeneaua să-i spun. care să ne bată la cap. Toţi sunt încă la în- era aproape goală, erau locuri berechet. – Ştiu, pe lângă mine a trecut, dar nu mormântare. Dar a preferat ca de obicei masa din spate. m-a văzut. Se grăbea, întârziase. Este pe – Cum a fost? îl întreb. Nu-i plăcea să stea în vitrină, să ne vadă aici o scurtătură pe undeva, dac-o găsim. Se opreşte din mers, înţelege întrebarea, toată lumea ca la panaramă. Ne scoate direct în oraş. se gândeşte, apoi: Televizorul cafenelei mergea fără sonor, – Discursurile au fost frumoase, ţin eu – Nu pot să-ţi spun, şi nici n-ar avea un ecran mut pe care se perindau ştiri care să-i adaug. rost. Aici – fiecare. O să vezi tu când îţi vine nu ne interesau. Dădu din mână: Ştiu. Sunt specialişti. rândul. S-a apropiat chelneriţa, care ne cunoştea Am luat-o în jos încercând să ne descur- Am luat-o spre centru, el înainte cu mer- foarte bine. căm prin labirintul de alei. Am fost noro- sul acela al lui care părea întotdeauna grăbit. – Poftiţi. coşi, câţiva dintre cei care fuseseră la în- Chiar şi când mergeam la cafea el o lua la pas – Două cafele, am cerut eu. mormântare se strecuraseră la maşinile grăbit de parcă ar fi fost vorba de-o urgenţă. Ea m-a privit uimită: care-i aşteptau în mica parcare de jos. Un pic aplecat, părea zgribulit. – De ce două? – Vii în oraş? mă întrebă un cunoscut în – E frig, sau mi se pare mie? Apoi a ridicat din umeri ca în faţa unui timp ce se urca la volan. Nu prea suporta frigul, mai ales în tim- excentric. La urma urmelor, dacă două – Venim, am spus eu. pul tratamentului şi după tratament. voiam, ea două o să-mi aducă. M-a privit nedumerit, dar a deschis uşa – E destul de frig, l-am asigurat eu. din spate. Ne-am strecurat amândoi pe N-am avut noroc să nu întâlnim pe ni- ALEXANDRU VLAD banchetă. Pe drum n-am vorbit, se păstrea- meni cunoscut. Un tip bondoc, cu mustaţă
10 APOSTROF Poeme de VERA MEDREA Absenţă i s-a rupt unghia până la carne Casa e goală carnea ei ce nu mai e nici pisica mă doare praful în oglindă ridurile ei ca o boare peste toate îmi sapă obrazul nu e pâine în ochi mă priveşte laptele e acru toamna de-o bună vreme cu cearcăn îniernat buretele în baie să mă fardez oleacă? pietrificat. dar plantele – crescute poamele-n grădină pârguite Dali mesaje multe din altă lume ce pentru o vreme n-a fost nisipurile brune îmi astupă nările şi ochii a mea – cuvântul se usucă în gâtlej a crescut fără mine uscate sunt poamele ca părul şi unghiile când murim braţele se scorojesc întinse spre păsări sumbre ce rotesc spre nicio pradă. Aproape noiembrie goale-mi rămân căuşurile mâinii – nu strâng nimic – îmi văd mâinile străine pe iarnă ce voi pune? mă dor degetele mamei în cerul gurii-cochilie înserarea se-ncolăceşte: aici mai are melcul casă.
Muzica
timp măsurat culoare zburătoare te-nfăşoară, te despoaie te cuprinde şi desprinde te închide fără margini în auriu fum de vară în funigei de toamnă te-nfloreşte şi te ninge te cerneşte şi te creşte este nimic şi tot este cea mai amară dintre mieri
Scafandru
mă scufund în algele minţii să caut în adânc mai întunecos să urc cu prada la lumină apoi înşirând pe malul hârtiei încâlcite lanţuri giulgiuri zdrenţuite ruginite răbojuri sumbre pietre fără nume să le botez pe-nţelesul tău să mi le fac de fiecare zi cadou şi celor ce se tem de adânc – (de darul durerii)
Patricia Nikols, Nud
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 11 Golul dintre paralele
Gelu Ionescu aceste „scripte“. Dosarul „Secu“ din roman Cît despre „trivialitatea“ fundamentală începe să urmărească viaţa poetului nebun a discursului literar, ea vine din felul cum e încă din... 1883, cînd, în camera sanatoriu- tratată substanţa epică în împletirea datelor lui de boli mintale vienez, unde a fost inter- istorice cu ficţiunea şi din contaminarea nat Eminescu, e introdus un informator, un limbajului literar, de o varietate prodigioa- oarecare Filipescu, spion „implantat“ de... să, cu jargonul poliţisto-totalitar. Dacă este ĂRĂ ÎNDOIALĂ, Florina Securitatea comunistă din anii ’50! O parte vreo virtuozitate în literatura Vieţilor para- Ilis a făcut un mare F deci a acţiunii se dezvoltă din acest anacro- lele, atunci e aceea a parodiei şi pastişării efort pentru a parcurge o nism care urmează să se dezvolte, să-şi con- kitsch-ului – situaţii, limbaj, apariţii, gîn- imensă (practic, inepuiza- struiască o altă istorie, paralelă cu aceea a duri; ea absoarbe aproape totul –, numai că bilă) bibliografie Mihai poetului. Intrăm, totuşi!, într-o confuzie pe ironia ce stă la baza pastişării şi parodiei Eminescu: arhiva, manu- care textul de peste 600 de pagini (lung şi debordează într-un sarcasm al derizoriului. scrise, contribuţii biobib- uneori anevoios) o cultivă sistematic, o am- Amuzamentul se subţiază sub exces, insis- liografice, studii, articole plifică pînă a nu mai şti cum să o încheie – tenţa creează o artificialitate care progresea- – adunînd, în consecinţă, mai puteau fi adăugate, la final, oricîte „jo- ză pînă a produce un efect contrar: senzaţia un enorm „dosar“. Îmi curi“ intertextuale, textuleţe mizînd pe e că autoarea plusează, că a pierdut „jocul“ închipui că această „întîlnire“ va fi fost ex- aluzii şi clişee denunţate, complicităţi, jo- din mînă. Totuşi! prea mult urît, atîta mi- trem de interesantă, captivantă şi tulbură- curi cu absurdităţi destinate lectorilor avi- zantropie întristează... promiscuitatea mo- toare – aşa aş deduce din ceea ce a rezultat. zaţi, chiar şi puţină băşcălie ca din emisiu- rală şi cea din decor sunt deprimante. Dra- Intenţia de a scrie un nou roman inspirat de nile de satiră şi umor. ma e redusă la notă informativă, tragicul viaţa lui Eminescu era şi ea mai mult decît Există însă un viciu fundamental în su- evacuat fără speranţă. Cititorul riscă să intre ispititoare şi tot atît de riscată: pericolul prapunerea celor două tipuri de „dosar“: un sub ascuţişul ironiei autorului dacă şi-ar „genului“ este, cum ştim, de a cădea în „tri- viciu care ţine nu de literatură, ci de... viaţă. manifesta explicit compasiunea... Dez-eroi- vialitatea“ vieţilor romanţate. Florina Ilis Dosarul Eminescu, alcătuit de autoare prin zare? De-mitizare? cred că o bună doză din l-a evitat, preferînd „trivialitatea“ deriziu- documentarea ei migăloasă, a fost făcut din ele ar fi oricînd şi oricum necesară, ca răs- nii. O provocare, deci. Romanele despre curiozitate intelectuală, umană şi „artistică“; puns la prea multe şi prea toxice deliruri viaţa lui Eminescu (eu nu ştiu decît două – cu certitudinea imposibil de evitat că adună encomiastice. Căci şi „delirul“ fanaticilor cel al lui Lovinescu şi cel al lui Petrescu – nu date despre unul dintre polii culturii româ- pseudoeminescieni poate fi comic sau, dim- Camil, deşi n-ar fi fost imposibil) au fost neşti, despre numele cu care e identificată potrivă, sinistru. puerile, avariate mai ales de ridicolul invo- deseori chiar „esenţa“ literaturii române sau În consecinţă, personajul principal nu e luntar. „Romanul“ lui G. Călinescu a făcut chiar geniul naţional, chiar dacă formula de deci nici eroic – şi nici nu trebuia să fie egal una dintre cele mai impozante cariere din poet naţional – şi altele asemeni, statornic cu geniul operei lui –, nici, în viziunea literatura noastră şi a impus „monumentul“ ironizate în roman – a creat destule confuzii Florinei Ilis, prea conştient de valoarea lui în umbra căruia tot ceea ce s-a adăugat a şi îi displace Florinei Ilis, ca şi mie, de altfel; în momentele de luciditate, puţine, pe care părut minor. Şi a şi fost, de cele mai multe cu conştiinţa inevitabilă că viaţa poetului a autoarea le înregistrează. S-au păstrat şi ori. Revenind: Florina Ilis, aşadar, a adunat stat sub zodia tragicului, care face parte din consemnat unele dintre semnele nebuniei un imens dosar al vieţii nefericitului poet – conturul ei esenţial. Cum ştim, dosarele Se- – ele erau frapante şi au emoţionat nu nu- căci, atunci cînd închizi Vieţile paralele, cam curităţii nu au nimic de a face cu curiozitatea mai pe martori. Sînt evocate, rece, şi alte cu asta rămîi: penibila şi trista viaţă a unui intelectuală, ci cu aceea de a găsi cheia unui segmente din viaţa sa, nu multe şi nu legate sărman poet, lovit de nebunie. Un „dosar“ posibil şantaj; ele au fost alcătuite din un- de creaţie. Eminescu e singurul cruţat de deci – şi, de aici, iată ideea: în România de ghiul suspiciunii, al unei vinovăţii potenţiale ridicol, chiar şi în episoade care ar face să după ’89 s-a vorbit atît de mult despre „do- a celui urmărit, adunînd fapte ce ar putea lăcrimeze adolescentele de ieri (nu cele de sarele“ de la Securitate, cuvîntul „dosar“ a deveni oricînd probe ale unei „implicări“ de azi...). Penibilul suferinţelor, consemnat do- fost atît de tăvălit prin mii şi mii de texte şi orice natură. Dosare, potenţial, de vinovaţi cumentar, copleşeşte prin realism al felului discursuri, încît... de ce, la urma urmei, nu – sau de periculoşi –, un produs fundamental cum e relatat – Florina Ilis are aici o intuiţie ar putea fi scris un fel de „roman“ care ar al totalitarismului, cu toată încărcătura de exactă: Eminescu bolnav nu mai e Emi- semăna cu un „dosar“, chiar de la... Securi- resentiment, ticăloşie şi degradare umană. nescu, ci un sărman om lovit de nebunie tate; mai mult, mai riscat: un roman care să Ideea unei suprapuneri, chiar parţială, poate care îndură mizerii teribile şi delirează. Mi- semene cu un dosar pe care Securitatea ar fi chiar incitantă (deşi total gratuită) a dosare- am amintit, aproape fără voie: Ilina Gregori putut să-l facă poetului naţional! Zis şi fă- lor – care este, cred, încă de la titlu, „cheia“ avea dreptate cînd se întreba, în cartea sa cut – nu fără eforturi şi desfăşurare de ta- cărţii – creează o situaţie schizoidă şi nu avea intitulată Ştim noi cine a fost Eminescu? Şi e lent, Vieţile paralele a devenit titlul unei cum nu produce un eşec de substanţă, pe chiar uimitor cît de puţine ştim despre viaţa scrieri intitulate roman (deşi, cine mai ştie care orice tip de literatură îl poate masca, şi suferinţa lui. De altfel, cred că Florina Ilis azi ce e un roman?), care de la p. 175 ia dar, finalmente, nu ascunde. De fapt, pro- nici nu şi-a propus un portret al poetului, ci forma, cu intermitenţe, şi a unui dosar de blema nu ţine de literatură – aceasta suportă o consemnare a fişei clinice, căreia i-a adău- Securitate: autoarea a studiat la fel de bine orice, dar nu poate legitima orice. Simpla gat „ficţiuni“ pe potriva unor deliruri co- şi de-cea-mai-tristă-amintire tehnică de al- alăturare a dosarelor e o eroare de existenţă, respunzătore sau a unor împrejurări de viaţă, cătuire a dosarelor de urmărire, „faimoasele nu de „valoare“, nici de inspiraţie. Eu văd cînd mai dramatice, cînd mai melodramati- surse“, a proceselor-verbale din şedinţele deci o incompatibilitate profundă, existenţi- ce, cînd mai şocante. Mă întreb dacă „ideea“ organizatorice, de „prelucrare“ sau de „de- ală şi... metafizică în această suprapunere. cu dosarul de Securitate nu i-a venit autoa- mascare“, a documentelor de partid şi a Aşa că opţiunea luată lasă cale liberă oricărui rei chiar pentru că „materia“ dosarului de sentinţelor din procesele unor inculpaţi mai exces, oricărei licenţe literare, oricărei inter- documentare nu i se părea suficientă... mult sau mai puţin literari – un imperiu al pretări. O libertate care e mai mare decît Lăsînd, deocamdată, „ficţiunea“ dosa- limbajului de lemn în varianta lui cea mai responsabilitatea artistului faţă de opera sa, rului de urmărire a poetului naţional la o agresivă: material poate amuzant pentru ci- Vieţile paralele, faţă de „subiectul“ ei şi faţă parte, în afară de acest Eminescu propus, neva care nu mai poate fi ameninţat de de semnificaţia ei. celelalte personaje clădite din date reale şi
12 APOSTROF acoperite de vălurile ficţiunii sînt împinse fică: tonul e, destul de des, de relatare pru- au avut parte de ea, cenzura reseristă. Ast- – uneori cu agresivitate – în ridicol. „Scene- dentă, parcă suspectînd exactitatea. Atitu- fel, observaţii ca şi cele de mai sus, care-mi le“ cu Veronica Micle, urmînd date biogra- dine, de fapt, plauzibilă. O bună parte din aparţin, ar cădea sub semnul cel mai de fice exacte sau fraze din corespondenţă, fac întreg cuprinde, cum era normal, adaosuri- dispreţuit: ar fi identice cu cele pe care in- un spectacol de telenovelă, relatarea adoptă le ficţionale, unele sînt cu totul aberante – stituţia de tristă amintire le-ar fi putut şi ea limbajul ţaţelor. „Ficţiunea“ îi e şi mai puţin un bal mascat la ospiciul de nebuni de la face: iată cît de ridicol e acesta (adică sub- favorabilă muzei. Corespondenţa reală din- Viena, altfel colorat cu o stăpînire a stilului scrisul comentator, în cazul de faţă), identic tre cei doi, pe care am recitit-o cu acest şi epicii pe care o admirasem în Cruciada în observaţii cu... cenzura de cea mai tristă prilej, nu are, adevărat, nimic literar şi ea copiilor. Sînt încă şi alte scene groteşti, chiar amintire... E ca şi cum autoarea ar spune: exprimă o dramă cît se poate de omenească. sinistre şi nu chiar străine de un anumit sa- am scris rău ca să se vadă cît de bine am Directă, „banală“ şi cerînd a fi respectată dism. Altele sînt cam îndoielnice ca gust şi scris... Nu o cred. Deşi mi se pare evident şi aşa cum e – cum poate fi a oricăruia dintre semnificaţie: la înmormîntarea mamei poe- caracteristic: întregul roman, în orice „situ- noi. Nu e. Veronica Micle din Vieţile parale- tul participă cu cortegiu... „din natură“ care aţii“ şi contexte, e destinat lecturii unui ci- le e un fel de coconiţă cam bovarică şi oare- vine din... Călin, file de poveste..., unde, cum titor competent, „de profesie“ cum s-ar cum versificatoare (mai cultă, dar citeşte ca ştim, însoţea o preafericită nuntă. Sau o spune, cititor care pentru a „adera“ trebuie: Ziţa, şi Tragediile Parisului), ambalată într- insistenţă – fireşte, ironică – în „traducerea să ştie destule despre viaţa lui Eminescu şi un amor mai mult decît flatant (se cam uită în viaţă“ a anecdotei Luceafărului, cu iden- epoca lui; să ştie destule şi despre operă, că a fost şi dezastruos); nu i se contestă re- tificările de personaje care fac deliciile pro- pentru a recunoaşte citatele, uneori puse ciprocitatea de care a avut parte în amor, fesorilor de liceu ameninţaţi de repetenţie. pentru a susţine o ridiculizare; să înţeleagă dar suferinţa aferentă e expediată, luată din Revenind la personaje, ceilalţi contempo- parodia din textele melodramatice, unele scurt. Prima întîlnire „romanţioasă“ cu ti- rani nu au parte decît de scurte prezenţe, chiar destinate mahalalei simţitoare ce pre- miditatea poetului se sfîrşeşte cu îndemnul necesare completării unui „peisaj“ al epocii feră romanţa cîntată versului citit; să fie profitabil: „Du-te şi scrie!“ Cînd începe – faptul că acesta e destul de sumar îmi pare iniţiat în aberaţiile literare ale propagandei drama, nici limbajul, nici relatarea nu ies, convergent cu intenţionalitatea romanului. realist-socialiste ale anilor ’50-’60, altfel nici de fapt, din zodia ironiei. Intrăm de multe În ceea ce priveşte dosarul „Poetul naţi- nu poate gusta „satira“ şi mai ales notele ori în ficţiune, ni se descriu toalete şi poze, onal“, el se deschide cu... notele informative (nu puteau lipsi tocmai notele); să accepte uneori ficţiunea o surprinde într-o intimi- din 1883 (!) ale lui Filipescu şi ale Elisei „trucul“ cu dosarul ca pe o „salvă“ de in- tate cam indecentă: „vedem“ pe Veronica (soră de caritate la Viena, dar, de fapt, nea- tertextualitate şi ingeniozitate postmoder- masturbîndu-se (p. 294) sau declarînd că în oşă turnătoare curviştină pe nume Elisabeta nă; şi încă altele. Prin urmare, un cititor concubinajul „eroilor“ femeia avut numai Badea, aflată în misiune) şi se încheie după compatibil, absolut elitar. Criticii compe- de trei ori un orgasm (p. 386). Fapte uma- multe întortocheli epice, schimbări de nu- tenţi s-au grăbit să-l înlocuiască sau să se ne, la urma urmei – cu toţii sîntem umani şi me, de personaje (Filimon Ilea, oglindă de- recunoască, cum era şi normal – fapt scon- avem intimităţi... nu? O scenă în care apare formantă) sau de identitate, după trecerea tat, ţintă atinsă! şi „canalia“ de Caragiale e şi ea de roman- în revistă a receptării realist-socialiste a Nu, nu voi deplînge pe cititorii cei foileton. Lui Maiorescu nu i se contestă, ci operei lui Eminescu prin anii ’50-’60 (de mulţi, de zi cu zi, cei care vor fi chiar „re- consemnează marile merite în ajutorarea care eu am avut, din plin, parte!), apoi prin voltaţi“ de „batjocorirea Luceafărului“ sau, bolnavului – nu i se contestă nici conştiinţa strunga interpretărilor naţionaliste şi a celor mai cult, a „omului deplin“ etc. Pe aceştia valorii lui Eminescu –, dar profilul „patro- conspiraţioniste, a „interpretărilor“ şi reco- Florina Ilis a reuşit să-i provoace, dacă vor nului“ e binişor tulburat de egoisme, mon- mandărilor colonelului Mărieşeanu (ce nu- avea răbdarea de a parcurge întregul – ceea denităţi, chiar de unele mici grosolănii: me perfect ales!), ajungem la un capăt nesi- ce recomand. O reuşită magistrală. Însă nu „Eminescule!“... „Ia mai lasă-mă, domnule, gur – un final care se prelungeşte, după ei sînt, cum spuneam, adevăraţii destinatari cu lada aia!“ (e vorba de lada cu manuscrise succinta înmormîntare, mai mult pentru a ai operei, ci competenţii, compatibilii. La ur- pe care „egoismul“ lui Maiorescu a lăsat-o satisface plăcerea autoarei. ma urmelor, şi rîndurile de faţă (ale sub- posterităţii), căci „Pe mine a căzut măgă- Încă din primele pagini, mai ales în ele, semnatului) sînt destinate tot lor. reaţa“. Întîlnim, cum era şi normal, scene dar pînă la sfîrşit, textul pare a fi mai mult o În fine: pe coperta ultimă a cărţii cineva, din întrega viaţă „atestată“ a poetului, la ciornă, o primă variantă „de lucru“ care ar care nu semnează, spune că romanul care revenim cu diverse prilejuri şi fără or- trebui să fie revăzută ulterior, pentru publi- Florinei Ilis „va lua prin surprindere... chiar dine cronologică – ceea ce povestirea justi- care. Se ezită între două cuvinte, în ideea şi teoria şi istoria literaturii“. Numai că ba- complementarităţii, într-o bele astea două se lasă greu surprinse... şi singură frază naratorul schim- vor fi zîmbit, obişnuite cu gogomănii şi bă persoanele şi vocile, relata- mai mari. Mi se pare totuşi destul de jenant rea ezită în ton. Autoarea, aşa faptul că Florina Ilis a lăsat să... treacă aces- cum „se poartă“ de o bună te fraze. Vieţi paralele este, aşadar, în opinia bucată de vreme, ţine să ne mea, o construcţie textuală mult elaborată, spună, însă abia la pagina flamboaiantă (ca să zic aşa), redundantă, pe 556, că această ezitare şi ne- care am parcurs-o cu multă curiozitate, claritate narativă i-a fost chiar chiar cînd eram deziluzionat de artificiu sau intenţia, strategia: de prost gust sau de confuzii involuntare; viciul ei fundamental este că totul e clădit Ca gen nu este o operă realistă, pe un „gol“ (golul dintre paralele...), pe ci, prin maniera de prezentare absenţa unei idei, gol pe care autoarea, un a evenimentelor, este un roman autentic şi marcant scriitor, a încercat să-l de fantezie biografică... o suită de umple cu tot ceea ce i-a trecut prin cap şi „momente“ care îmbină scene din viaţa reală a poetului – pre- prin... talent: multe exerciţii literare, unele texte pentru construirea unei alte virtuoase, un adevărat depozit de recuzită existenţe paralele – cu scene în- din care se face literatură. Chiar şi pentru chipuite sau inventate de autor... atîta ambiţie, aşarnare, merita măcar unul Viziunea auctorială este neclară, dintre premiile ce i-au fost acordate. sistemul complicat de naratori provoacă dificultăţi de lectură, punînd unele probleme deose- bite (cine scrie?). Se recomandă definitivarea ultimului capitol care lipseşte.
Sînt atribuite aceste precizări, nici mai mult, nici mai puţin, decît Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor – cu al- Patricia Nikols, Nud te cuvinte, pentru cei ce nu
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 13 locul ridicolei mustăcioare a lui Hitler, vigu- locuite de oameni incapabili să iasă din O profeţie roasa mustaţă a cardinalului Richelieu“. rînd. Autorului nu-i lipseşte răutatea deloc Lumea Antichristului e lumea regelui-ser- „monstruoasă“ mascată: „Filosofia italiană, o mozzarela a gent. spiritului…“ Sau: „Dacă l-ar fi întîlnit în * Farkas Jenø vremea Revoluţiei, Sade l-ar fi otrăvit pe Cei vechi îi suprimau imediat pe monştri şi Sartre din motive pur estetice: l-ar fi socotit încercau să le şteargă amintirea pentru tot- OUA CARTE a lui prea urît…“ deauna. NCiprian Vălcan, Amiel În carte apar toate nuanţele şi accepţiile şi canibalul, continuă seria unor termeni ca nebunie, canibalism, mon- Nu mai sîntem în stare să-i lapidăm pe mon- reflecţiilor din volumele struos, ea poate fi socotită o lungă, aproape ştri, dar ne aratăm oricînd pregătiţi să le de- precedente (Elogiul bâlbâ- interminabilă profeţie „monstruoasă“: molăm dormitorul... ielii, Teologia albinoşilor, Logica elefanţilor, ultimele Filosofii secolului XXI vor mai avea un singur Profeţiile, viziunile lui Ciprian Vălcan ne două în colaborare cu Da- subiect: biografiile monştrilor. par la prima vedere exagerate, însă reflec- na Percec) cu aceeaşi luci- tând la starea actuală a lumii, cartea poate fi * considerată de o actualitate dureros de ditate dureroasă, forţă de Breivik şi Fritzl sînt figuri paradigmatice provocare, de deriziune şi autoderiziune, stringentă, pentru că monştrii sînt printre pentru Occidentul contemporan, care a ajuns noi sau noi înşine sîntem pe cale să devenim de „răutate binevoitoare“, de coborâre a să oscileze între demenţă şi perversiune. „sublimului“ în zone infraumane. Iată un Occidentul nu mai e în stare să dea mari oa- monştri. singur exemplu: meni, ci doar monştri, figuri tipice de sce- leraţi. Îmi plac tot mai mult scriitorii-hienă, cei care adulmecă duhoarea descompunerii şi * o descriu într-un stil impecabil, fără milă şi Istoria omului rezidual va fi istoria monştri- fără dezgust. Cel mai adesea, ei sunt scriitori lor pe care i-a produs. bătrîni, imunizaţi împotriva tuturor iluziilor Începînd cu secolul XXII, nu se va mai acorda de decrepitudinea atent studiată a propriului Premiul Nobel, ci Premiul Breivik. trup, precum şi de micimea sufletească pe care o descoperă cu repulsie în ei înşişi, exhi- * bînd-o apoi ca într-un ritual de exorcizare. Lumea Antichristului e singura lume fără monştri. Antichristul e seniorul unei lumi Oximoronul conferă astfel scrisului lui C. uniforme, simetrice, incolore, al unei lumi Vălcan un caracter poetic, malgré lui. Faţă de celelalte volume, observăm aici trăsături caracteristice importante de semnalat. În primul rând se observă o mai mare concen- trare asupra construcţiei aforismului. Tema nu se mai descrie îndelung, expoziţiunea ei fiind evitată în funcţie de necesităţile eco- nomiei maxime de declanşare a exploziei aforistice. Vorbim de „explozie“ pentru că majoritatea „pieselor“ explodează spectacu- los în clipa sesizării intenţiei gânditorului. Din această cauză am numi acest gen de scriitură un fel de idei încrucişate (după modelul cuvintelor încrucişate), dezlegate, clarificate, înţelese, şi pe urmă recompensa- te cu un clin d’œil binevoitor al autorului. (În acest sens, aş propune ca la licee sau la facultăţi aforismele lui Vălcan să fie subiec- te de examen la proba scrisă.) Fără să negăm originalitatea autorului nostru, argumentul cioranian (din Cahiers, 1969) ne poate da o cheie pentru lectura acesti cărţi admirabile:
J’ai mis dans mes livres le pire de moi-même. Heureusement, car autrement quelle quan- tité de poisons n’aurais-je pas accumulée! Mes hargnes, mes humeurs d’assassin, mes rancunes, mes livres en débordent – mais cela était peut-être nécessaire, sans quoi je n’aurais pu sauvegarder quelque apparence d’équilibre, de „raison“.
Construcţia riguroasă la Ciprian Vălcan cere esenţializare şi abstractizare mai elabo- rate pentru a realiza deschiderea spre joc, spre absurd, spre irealitate, ceea ce va mul- tiplica efectul de şoc al aforismelor sale: „Dacă Lenin ar fi reuşit să sodomizeze un cangur, toţi locuitorii Uniunii Sovietice ar fi fost obligaţi să-şi petreacă viaţa într-un marsupiu“. Ironia fină joacă un rol decisiv în carte, de pildă cu rolul de a sugera diferenţe sem- nificative dintre germani şi francezi, valabile de sute de ani, de care germanii suferă şi azi: „Ca să devină un imperiu de 1000 de ani, Germaniei i-a lipsit un singur detaliu: în Patricia Nikols, Nud
14 APOSTROF La 27 august 2013,
ar fi împlinit 85 de ani!
ELE TREI SCRISORI ale lui Mircea Zaciu, pe care le publi- Ccăm în paginile de faţă ale revistei Apostrof, trimise prie- tenului său, Octavian Şchiau, datează din anul 1958, când profesorul Şchiau (alintat Bubu, Bubulică) era lector de ro- mână la Institutul de Romanistică din Berlin. Scrisorile sunt, prin urmare, din perioada tinereţii lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale şi culturale, ceea ce le măreşte considerabil interesul. Detalii aparent nesemnificative (lipsa locuinţelor, imposi- bilitatea de a călători în străinătate, lipsa unor medicamente, a unor aparate electronice etc.) refac imaginea ţării noastre, în primul deceniu postbelic. Referinţele de ordin istorico-li- terar (unele marcate de poncifele ideologice ale epocii), anii primelor iubiri, intrigile din mediul universitar, bucuria celor dintâi succese literare, dorinţa de afirmare sunt tot atâtea secvenţe inexistente în alte volume de scrisori de la Mircea Zaciu – un împătimit al genului epistolar (uneori scria şi zece scrisori într-o zi!). Mircea Zaciu şi Ion Agârbiceanu
* Faţă de contemporanii săi, Mircea Zaciu a adoptat, se 1. „Trecerea scriitorului [LIVIU REBREANU] ştie, o atitudine ironic-zeflemitoare, incisivă, vizibilă atât în spre fascism nu s-a făcut deodată, scrisori, cât şi în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa profesorilor, prietenilor şi ci cam de prin 1933-35“ colegilor nu trebuie să ne surprindă. 1 Fiind vorba de o restituire istorico-literară, am acordat Tribuna cea mai importantă atenţie transcrierii textelor. SĂPTĂMÂNAL DE CULTURĂ CLUJ, Str. Puşkin nr. 1. Scrise la cinci ani de la reforma ortografică din 1953, Telefon: 31-71 epistolele respectă aproape integral noile reguli ortografice, în primul rând folosirea lui î din i. Forma sunt alternează cu Cluj, 18 II 58 sînt (care a fost transcrisă sânt, cum ne obligă DOOM-2). Dragă Bubule, Rămăşite ale vechii ortografii (bănueşti, construesc, dela, trăesc, trebue) au devenit bănuieşti, construiesc, de la, trăiesc, iartă-mă că-ţi răspund cu oarecare întârziere, primisem încă de trebuie. Forma nicio a rămas aşa, dar nici un a devenit niciun, vreo trei zile prima ta scrisoare, iar azi-dimineaţă mi-a sosit şi a tot conform normelor din DOOM-2. Am păstrat, pentru pati- doua. Voiam între timp să mă interesez în chestiunea Rebreanu, na epocii, forme precum aşi fi calm, aşi bănui, humor, totuş, tocmai trebuie să sosească fratele scriitorului2 pe la noi, de la el aş februar, octomvrie, salarul. fi putut culege cele mai sigure şi autentice informaţii. Însă cum, Am actualizat punctuaţia (virgulele, în special), pentru a până în momentul când îţi scriu, el n-a sosit, şi pentru a nu pre- lungi tăcerea, îţi scriu totuş, urmând ca eventual, ulterior, să com- sugera mai bine nuanţele şi volutele gândirii autorului. În pletez informaţiile, pe care tu evident că le vei putea însera în pre- acelaşi scop, am folosit din abundenţă alineatul, rar utilizat faţă3, chiar în stadiul de „şpalt“ tipografic sau la revizie, cerând ca în scrisori, parcă pentru a folosi la maximum spaţiul pentru aceasta să ţi se trimită, s-o faci singur. Nu? scris. Ca să încep cu „afacerile“ (de data aceasta de ordin literar), iată Domnul Profesor Octavian Şchiau a avut un rol esenţial care e chestiunea Rebreanu, aşa cum am reuşit s-o reconstitui întru- în elaborarea notelor explicative, identificarea unor persona- câtva: trecerea scriitorului spre fascism nu s-a făcut deodată, ci cam je, explicarea unor aluzii contextuale etc., motiv pentru care de prin 1933-35, îndată după Răscoala4, unele simpatii ale scriitoru- îi aduc sincere mulţumiri. (ILIE RAD)
DOSAR Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 15 lui alunecau spre mişcarea de dreapta. Cu toate acestea, în Gorila5, de pildă, există şi o satiră la adresa legionarilor, aşa că nu se pot stabili graniţe riguroase, epoci distincte în concepţia şi opera scriitorului. E clar că alunecarea lui spre fascism a avut ca primă repercusiune, pe planul creaţiei, o progresivă sterilizare, ceea ce s-a verificat în condi- ţii similare şi la Goga sau la Brătescu-Voineşti. E ciudat că toţi trei, după trădare6, n-au mai scris deloc sau au scris foarte slab. La Re- breanu există o potenţare a elementelor naturaliste în scrisul său de la sfârşitul vieţii, adică din faza în care devenise colaboraţionist şi slujea dictatura fascistă. Articole, cărţi, în care să-şi fi teoretizat pozi- ţia politică adoptată în acest răstimp, nu cunosc şi nu cred să fi scris, fiind prea ardelean, deci prea prudent. (Spre deosebire de Brătescu- Voineşti, care a scris mult şi senilităţi, despre huliganism şi alte tâmpenii.) A ocupat funcţii importante, ca director al Naţionalului din Bucureşti, director al ziarului fascist Viaţa.7 Explicaţii prea ample nu se vor putea da într-o prefaţă, oricât ar dori-o editorii nemţi. Trebuie să li se explice că nici la noi în ţară ele nu se etalează într-o prefaţă, fiindcă răscolesc amintiri mult prea neplăcute şi fiindcă ci- pe I. A. Bassarabescu – din care ţi-aş recomanda pe Don Bazil, În- titorul de azi e interesat mai degrabă de mesajul viu al operei lui tr-un orăşel de provincie (mai ales!), Hoţul şi Un om în toată firea Rebreanu decât de umbra trădării lui. De altfel, un jurnal intim ex- (ultimele două cred eu că exprimă mai bine ceea ce se înţelege prin trem de important pentru lămurirea tuturor tribulaţiilor scriitorului humor, în compoziţia căruia intră şi o picătură de tragic) sau Spre se află depus la Academie, cu interdicţia de a fi deschis şi dat publi- Slatina. Din D. Zamfirescu aş lua, pe aceeaş linie, amintită la cităţii până la nu ştiu ce dată (interdicţie prescrisă testamentar).8 Bassarabescu, Conu Alecu Zăgănescu. Ar veni Brătescu-Voineşti, Cineva care l-a răsfoit totuş spune că ar cuprinde lucruri senzaţiona- din care aş alege Călătorului îi şade bine cu drumul. Din Rebreanu, le. Orice afirmaţie categorică ar fi, prin urmare, nu numai prematu- Dintele (neapărat!). Din Agârbiceanu (dacă vrei), Un naţionalist ră, ci şi riscată. Eu, contrar nemţilor, consider că studiul lui Croh9 e sau Năravuri (se găseşte în ediţia mică „Bibl[oteca] pt. toţi“, scoa- suficient de bun, cu toate lipsurile ce le are în mod inerent. să de mine10). Din Topârceanu alege ceva din Scrisori fără adresă Despre Răscoala. Ţi-aş fi trimis lecţia mea, însă ea nu e decât o sau din Pirin Planina (din prima poţi lua, de pildă, Focul de la compilaţie şi n-ar avea rost să te ghidezi după ea, mai cu seamă că a Moreni) sau, mai bine, din postume, Minunile Sf. Sisoie. Nu-l uita fost întocmită în 1950, deci acum 8 ani, şi judecăţile de valoare s-au pe Arghezi, fie din Manual de morală practică, fie din Poarta nea- modificat mult de atunci. Nu ţi-ar fi servit la nimic şi pe urmă nici nu gră, fie din Pagini din trecut etc. sau un fragment din Cimitirul ştiu dacă ţi-ar mai parveni la timp. Cât priveşte nedumerirea nemţilor Buna Vestire... Înfine, nu e voie să lipsească Al. O. Teodoreanu, cu privire la atitudinea lui Rebreanu faţă de ţărănime-boierime, cred care e cel mai bun humorist actual (nu cunosc altul). A apărut re- că editorii se înşeală. Simpatia scriitorului nu lunecă spre boierime, cent o culegere din el, Berzele din Boureni.11 Îţi recomand cea mai asta e cert. Feciorul de învăţător ardelean nu avea cum simpatiza cu grozavă bucată de tradus, Inelul Marghioliţei, luată din Hronicul boierimea ruginită a vechiului regat. Miron Iuga nu-i era simpatic, măscăriciului Vălătuc, reprodusă şi în Berzele..., nemţii o să se ţină asta e clar. Fiul lui, prin atitudinea sa liberală, îi atrăgea oarecare apro- de burtă de râs! bare. Dar e evident că simpatia scriitorului merge spre ţărănime şi Cred că îţi ajunge şi chiar depăşeşte posibilităţile. E bine însă să asta e foarte clar, izbucneşte clar, în episoadele represiunii. insişti să se lărgească spaţiul. Acum nu e mai puţin adevărat că e destul de dificil să te descurci Iată-mă ajuns la capătul hârtiei şi n-am discutat decât afaceri. în hăţişul romanului, deoarece scriitorul, postându-se pe poziţiile Mă bucur că te-ai reaclimatizat, că ai de lucru, că îţi merge bine. unui realism obiectiv, voia să prezinte cu perfectă indiferenţă faptele, La noi, după o primăvară înşelătoare şi timpurie, acum e zăpa- să devină un cronicar exterior, să facă abstracţie de propriile lui gân- dă de vreo 50 cm. Ninge cu încăpăţânare zi şi noapte. duri şi sentimente. Scriitorul vrea să fie absent, prezenţa lui nu trebu- Eu, cum mă ştii. Am avut o scurtă vacanţă, Tanti12 a fost la ie să se facă simţită în niciun fel, pentru ca iluzia vieţii trăite să fie cât Oradea, Floricel13 a fost pe la noi şi cu Mia14 împreună au plecat la mai puternică. Fireşte, asta venea de la Flaubert, venea din lectura Bucureşti, apoi la Predeal, de unde s-au întors bronzate şi vesele. realiştilor occidentali. De aceea sânt atât de perfect motivate acţiunile Locuinţă tot n-am. Ar fi multe să-ţi scriu, dar poate e mai bine fiecărui personaj, a[le] fiecărei grupări de clasă. Tot ce face şi între- să le amân pentru la vară. Evident, un cort cu pneumatice ar fi prinde Iuga e perfect motivat din punctul de vedere al clasei lui, al grozav! Ceilalţi sunt bine, sănătoşi, dar ne vedem tot mai rar. poziţiei lui. Rebreanu pleacă de la ideea că fiecare erou (în calitate de Bătrânul15 e foarte rău, a recăzut şi nu ştiu dacă se va mai scula. reprezentant al unei grupări sociale) are dreptatea sa, pe care o apără Eu stau mai mult în casă şi încerc să scriu, citesc sau ascult muzică. cum se pricepe. Scriitorul ne demonstrează acest lucru, dar demon- În general sunt cam trist şi mahmur, având motive destule. Îmi straţia nu trebuie confundată nicio clipă cu aprobarea. Eu cred că o pare foarte rău că nu se alege nimic cu vizita16, dar eram de altfel singură dată izbucneşte această aprobare, ţâşneşte de dincolo de crus- convins dinainte că nu se va aranja. Eu să am norocul ăla? Numai ta obiectivităţii, pe care şi-a impus-o Rebreanu: în epizoadele repre- că, dacă ţi se flutură în faţa ochilor o asemenea perspectivă, sigur siunii. Nu se poate contesta autorului lui Ion dragostea şi sincera lui că pe urmă, când n-o mai ai, rămâi foarte trist. părtinire a cauzei ţărăneşti. Dacă simpatia lui ar fi lunecat spre boie- Cu drag, al tău, rimea conservatoare, ce rost mai avea să scrie epopeea de la 1907? /ss/ Mircea Poţi face o paralelă cu D. Zamfirescu, la care, da, simpatia se îndreaptă spre boierimea veche, în a cărei regenerare morală şi p.s. Îţi trimit alături ultima mea schiţă, Marile Speranţe, apărută materială scriitorul credea sincer. Totuş, în calitate de realist, nici săptămâna trecută în Tribuna.17 Fireşte că aş fi bucuros dacă ar Zamfirescu n-a putut decât să prezinte cum boierimea cade dobo- putea apărea într-o revistă germană, dar eu nu îţi cer asta, în fond râtă de Tănase Scatiu, iar acestuia îi prevesteşte un sfârşit nu mai ţi-o trimit doar să o citeşti şi tu şi, eventual, să te amuzi. puţin tragic: răscoalele ţărăneşti. p.p.s. Zăidăloaia18 n-are de ce să se supere, dar treaba ei! La Rebreanu însă e altceva. Nu mai e pătrunderea adevărului p.p.p.s. Am aranjat să ţi se trimită revista19 direct, pe adresa locuinţei. obiectiv împotriva concepţiei lui sociale şi politice (vezi ce spunea Engels despre Balzac sau Lenin despre Tolstoi). Rebreanu porneşte 1. Scrisoarea are antetul Tribunei, Mircea Zaciu fiind membru în colegiul redac- conştient cu ideea de a glorifica ţărănimea, dar impune simpatiei lui ţional al revistei. manifeste zăgazul unei concepţii literare, estetice, care-i pretindea 2. E vorba de fratele lui Liviu Rebreanu, Tiberiu Rebreanu. 3. Octavian Şchiau i-a cerut lui Mircea Zaciu precizări privind orientarea politică sublimarea tendinţei şi reconstituirea obiectivă a faptelor istorice. a lui Liviu Rebreanu, în vederea apariţiei unei antologii din opera acestuia, în Cât priveşte antologia. Nu cred că alegerea e cea mai fericită. limba germană, editorii est-germani cerând în mod expres aceste clarificări. Caragiale, evident, trebuie să rămână pe primul loc (deşi, după pă- 4. Romanul Răscoala apăruse în 1932. rerea mea, el nu e un humorist, ci un satiric şi un comic, ceea ce e 5. Gorila, roman al lui Liviu Rebreanu, apăruse în 1938, la Editura Universală simţitor altceva, humorul şi ironia fiind categorii estetice aparte). Alcalay din Bucureşti. Dar, în fine. 6. Mircea Zaciu se referă la orientarea de dreapta, pe care au avut-o, la un moment dat, cei trei scriitori (Goga, Brătescu-Voineşti şi Rebreanu). Pe locul doi sigur că trebuie pus Creangă. Însă nu cu fragmente 7. Catalogarea, de către Mircea Zaciu, a cotidianului Viaţa (31 martie 1941-20 din Amintiri, ci cu Moş Nichifor Coţcariul (dimensiunile trebuie august 1944, subintitulat „Ziarul de dimineaţa al tuturor cetăţenilor“, apărut lărgite, nemţii trebuie convinşi de asta). Pe locul trei l-aş pune fie sub egida Ministerului Propagandei, director fiind, într-adevăr, Liviu Rebrea-
16 APOSTROF DOSAR nu), drept „fascist“, era un reflex al climatului politic al epocii. În articolul con- cu ei şi să le spui să anunţe Budapesta (probabil redacţia lor de sacrat publicaţiei respective, din Dicţionarul general al literaturii române (Ţ/Z, acolo) că subsemnatul trăieşte în R.P.R. şi la Cluj, str. Şincai 10, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2009, p. 279), Mircea Popa face nu- 7 anţările de rigoare, arătând că ziarul, cum se scria şi în articolul-program, era unde să-i roage să trimită aparatul (am auzit că ar fi un electrofon „o tribună vie“, pentru „servirea ţării şi a neamului“. sau aşa ceva – habar n-am). În orice caz, pentru mine ar fi orice 8. Jurnalul lui Rebreanu a apărut, într-o primă variantă, abia în 1984, desfigurat binevenit, căci probabil că l-aş vinde. de soţia şi fiica scriitorului, Fanny şi Puia Rebreanu. „Această barbarie a aco- Cu magnetofonul. Buba-néni8 – cu care am vorbit de atunci de modării textului unui jurnal la interesele familiei nu o întâlnim decât în cazul mai multe ori – s-a alarmat degeaba. În adevăr, a venit Floricel, a stat jurnalului lui Rebreanu, procedeu incalificabil din partea a două doamne (Fan- 9 ny şi Puia Rebreanu“ (Z. Ornea, Jurnalul lui Rebreanu, in România literară, aici mai mult timp şi apoi a plecat cu Mia la Predeal, Bucureşti. Jean , nr. 21, 1999). care a avut şi el partea lui în maşinaţia cu bătrâna, mi-a spus pe urmă 9. Ovid S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, Bucureşti: ESPLA, 1954 (colecţia că, de vreme ce l-am dus, să-l ţin la mine, că probabil e... mai mult „Mica bibliotecă critică“). loc. Eu am înţeles că el se teme să nu fi stricat eu aparatul şi să cadă 10. E vorba de ediţia Ion Agârbiceanu, Schiţe şi povestiri, Bucureşti: ESPLA, 1954 beleaua pe capul lui. Drept pentru care l-am încuiat în dulap şi dacă (colecţia „Biblioteca pentru toţi„). tu zici să i-l duc plocon, i-l duc, dacă dispui că poate sta la mine în 11. Al. O. Teodoreanu, Berzele din Boureni: Bucăţi alese, Bucureşti: Editura Tine- retului, 1957. casă, încuiat, stă. Fac cum zici tu, Jean ştii că e cam sucit şi poate are 12. Mătuşă a lui Mircea Zaciu, de la Oradea, mutată la Cluj. şi el dreptate (având în vedere antecedentele), aşa că nu vreau să mai 13. Flora Şuteu, lingvistă. reiau discuţia cu el, am impresia că vrea să se eschiveze. 14. Verişoara lui Mircea Zaciu. În momentul respectiv, Zaciu locuia împreună cu Să ştii însă altceva: toate benzile aduse de la Floricel (şi care se cele două rude. auzeau prost) erau întoarse!! Nu ştiu, tu, când le-ai debobinat, sau 15. Profesorul Ion Breazu. Puiu Şuteu10, când le-o fi copiat sau cum, dar erau pe dos şi Flori- 16. E vorba de o proiectată călătorie a lui Mircea Zaciu în Germania, la invitaţia cel a râs, văzând că noi le ascultam pe dos. Le-a întors şi acum se lui Octavian Şchiau, vizită care nu s-a mai realizat, Mircea Zaciu neprimind paşaportul solicitat. aud minunat, aşa că ai să te bucuri. Plus am făcut 2 înregistrări noi 17. Mircea Zaciu, Marile speranţe, in Tribuna, februarie 1958. (o bandă cu calypso şi una cu rockuri) şi am primit de la Floricel 18. Zăidăloaia – creaţie lingvistică a lui Zaciu, de la Seidel. Familia Seidel se refugi- încă două benzi noi absolut, urmând ca la primul meu drum la ase din Germania în România, după preluarea puterii de către Hitler, stabilin- Buc[ureşti] să-mi mai dea. Eşti mulţumit? du-se la Bucureşti. Prin bunăvoinţa rectorului Emil Petrovici, au fost încadraţi Herr Bubu, văd că eşti un gentilhomme campagnard în toată le- la Universitatea „Victor Babeş“, cunoscându-se astfel cu Mircea Zaciu. După război, s-au repatriat în Germania. gea: călăreşti, te fotografiezi cu miei primăvărateci – într-un cuvânt 19. E vorba de revista Tribuna. trăieşti un fel de pastorală gen sec. 18. Dar unde-s păstoriţele? Eu te invidiez profund, dar, pe de altă parte, mă gândesc că poate ai dreptate: viaţa printre străini tot nu e viaţă. Aici e primă- vară, ploioasă, cu soare, cu vânt, cum dă D-zeu. Şi noi, tot aşa: 2. „Viaţa printre străini tot nu e viaţă“ plângem, râdem, ne întristăm. Am ajuns rival cu Schvartz11, Clara12 (care e o fată foarte şic) s-a Cluj, 26 II 58 îndrăgostit de mine şi l-a părăsit. Iar eu... În fine!
Dragă Bubulică1,
Ultima ta scrisoare (din 12 II) a sosit în timp ce eram plecat pe vreo 3 zile la Oradea. Am găsit-o aseară, la întoarcere, şi mă gră- besc să-ţi răspund: nu cred că e nevoie să introduci pe G. Brăescu în antologie. Idem pe Mironescu şi – eventual – pe Damian Stănoiu. Eu ţi-am scris un alt proiect, sper că l-ai primit şi cred că materialele propuse acolo erau mai de calitate. Necazurile părintelui Ghedeon nu prea merge. Ar fi mai bună Recăutarea unei parohii sau Cum s-au certat maica Eulaupia cu maica Vitalia (cam aşa ceva), din volumul Călugăr şi ispite2, însă nu ştiu dacă se pot fragmenta – nu mai au nici sens, nici haz – şi aşa, în întreg, sunt foarte lungi. E mai bine deci să renunţi. După socotelile mele deci, va trebui să-ţi dau la dactilografiat Călătorului îi şade bine cu drumul de Brătescu-Voineşti (volumul lui recent de Proză3, ap[ărut] în 1957, n-a venit la Berlin?). În orice caz, eu o dau la dactilografiat şi ţi-o trimit. Cred că ar fi bine să rămâi la următorii autori (în concluzie): Caragiale, I. A. Bassara- În încheiere – ţin să-ţi amintesc că oricând, cu toată plăcerea, te bescu, Brătescu-Voineşti, Rebreanu (Dintele), Arghezi, Topârceanu, ajut în afacerile tale literare. Nu ştiu dacă indicaţiile mele îţi servesc Al. O. Teodoreanu. Cel din urmă, fiindcă trăieşte şi scrie şi azi, la ceva, dar eu le fac din toată inima şi mă bucur că apelezi la mine! poate fi socotit autor actual. Căci altul... zău nu văd. Cât despre corespondenţe, una cred că apare [în] numărul ăsta, În privinţa acestui din urmă proiect, poate Vlad să-ţi fi scris cealaltă în proximul. Şi nu mai face mofturi, căci eu am fost sincer vreo sugestie, zici că te-ai adresat şi lui. Eu am căutat să-l întâlnesc, când ţi-am spus: scrii binişor. Şi prin exerciţiu, tot mai bine! Wei- să-l întreb, dar de mai bine de o lună nu l-am văzut decât o dată, marul13 e mai bun ca precedentele! Te rog să mă crezi c-o spun în treacăt, era cu soţia. Trăim aici foarte separaţi unii de alţii. foarte sincer. Dragul meu, aşadar, să nu crezi că neglijez problema acestei an- Te îmbrăţişează al tău Mircea. tologii, care, deşi platonic, mă interesează totuşi şi te rog să mă crezi Scrie! că nu mi-e indiferent cum suntem reprezentaţi în ochii străinătăţii. Promit să-ţi scriu mai des! Cred însă că trebuie să dai nume mari, fiindcă am impresia că Miro- nescu, Brăescu et ejusdem farinae4 – sunt totuşi prea mărunţei şi nu le-ar şedea bine într-o antologie mondială – mai ales că nici în istoria 1. Scrisoare scrisă cu mâna. literaturii române nu prea ocupă un loc de frunte. 2. Titluri de Damian Stănoiu. 3. E vorba de ediţia Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Întuneric şi lumină. În lu- Şi acum să trecem la ale noastre. mea dreptăţii, ediţie şi prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti: ESPLA, 1957. Cred că eşti cam supărat pe mine că-ţi scriu abia a doua oară şi 4. ejusdem farinae (lat.) – „din aceeaşi făină“, adică „din acelaşi aluat“. că în prima am fost cam zgârcit cu aprecierile personale. Explicaţia 5. terre à terre (fr.) – lumesc, mediocru. mai largă şi mai (era să zic „exhaustivă“, vorba lui Pervain!) o s-o 6. Tineretul Lumii – un concurs de proză, organizat de o revistă care avea redacţia ai la vară. În orice caz, există una generală şi una imediată. Sunt la Budapesta şi la care Mircea Zaciu a câştigat un premiu, fără a intra vreodată cam necăjit de la o vreme, însă trebuie să mă resemnez şi probabil în posesia acestuia. că în curând – fie omul de bun-simţ din mine (fiu al unor oameni 7. Electrofon – pick-up. sănătoşi şi cam terre à terre5), fie filistinul din mine – va învinge şi 8. Gazda la care locuiau prieteni ai lui Mircea Zaciu. 9. Ion Pulbere, viitor cadru didactic la Facultatea de Filologie. atunci iar aşi fi calm şi aşi glumi ca înainte. Până atunci va mai 10. Valeriu Şuteu, lingvist. trece o bucată de timp. Ce să-i faci, fiecare om cu norocul lui! 11. Ion Schwartz – asistent la Facultatea de Chimie, prieten cu Mircea Curticeanu. Te-am rugat (trec la altele) să te interesezi ce e cu premiul acela 12. Studentă la Facultatea de Filologie. 6 de la Tineretul lumii. Mi-ai spus că s-a expediat. Să ştii însă că s-a 13. Articol trimis de Octavian Şchiau din Germania şi publicat în revista Viaţa oprit la Budapesta, după cum îmi scrie Brad de la Bucureşti. Te-aş studenţească. ruga, dacă nu te incomodează prea mult, să mai încerci să vorbeşti
DOSAR Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 17 frumoasă, e ceea ce numim noi „fată modernă“, adică sportmenă, vorbeşte englezeşte, îi place jazzul, dansează f[oarte] bine, e sufici- ent de citită (fără a fi cultă), e de familie foarte bună (fără a fi 3. „Nu-mi închipuiam că sufletul feminin parvenită sau snobă) etc. Dar totuş nu e ceea ce căutăm noi, dracu e aşa de complicat“ ştie cum! M-am vindecat şi eu acuma, aşa că pot privi lucrurile mai rece şi mai detaşat. Dar am avut şi eu ce suferi, ce să-ţi spun de 8 III 58 bietul Schvartz! Mai ales că el insista, iar fata nu mai voia să stea de Dragă Bubule, vorbă cu el! Ea se îndrăgostise de mine, venea la cursurile mele (oricât o rugam, că nu e bine), făcea şi alte imprudenţe etc. Ce ieri după-masă am primit, cum zici tu, a cincea scrisoare, tot mai să-ţi mai spun? Idila s-a terminat în prag de primăvară. Poate că intrigată, de la tine. Ai toată dreptatea să te indispui, după cum eu, totuş voi reveni la ea, poate la cealaltă, care pare totuş mai potrivi- să mă mir, căci ţi-am scris cinci scrisori, dar văd că până la data de tă. Ce deosebite sânt aceste două fete! Doamne, nu-mi închipuiam 19 februar, când îmi scrii ultima ta corespondenţă, nu primiseşi că sufletul feminin e aşa de complicat. Şi nu numai sufletul. nimic. Nici de atunci nu ţi-au parvenit? M-ar îndurera acest lucru, În rest, am destule pe cap. Dar mai ales gânduri. Cu Jean şi căci ar însemna că scrisorile mele s-au rătăcit definitiv, ori eu îţi ceilalţi ne vedem tot mai rar. Mie îmi pare rău, mai mult pentru că scrisesem acolo indicaţiile cerute pentru prefaţa la Rebreanu, pen- ei îşi închipuie că eu mă port cu aere de superioritate faţă de ei, că tru antologia humorului universal, precum îţi anexasem într-una i-aş dispreţui, dragă doamne etc. Nu ştiu cum să le explic că nu e din scrisori şi o scurtă schiţă (zi-i cum vrei), a mea, apărută în asta, că era inerent să ne despărţim odată, că fiecare îşi alege odată săptămânile trecute în Tribuna. Să fi supărat pe cineva indicaţiile calea intimă în viaţă, când trebuie să se despartă şi de prieteni, şi de mele istorico-literare sau faptul că am trimis o producţie în străină- tot. Că eu nu-i iubesc mai puţin, mă gândesc cu dragoste la fiecare tate? din ei, dar că nu-mi mai pot potrivi programul cu al lor şi că, în În plicul de faţă îţi trimit Călătorului îi şade bine... a lui Brătescu- general, nu ne mai potrivim. Aş vrea mult ca ei să nu mă înţeleagă Voineşti, pe care am decupat-o din cartea mea. Iată de ce: la redac- greşit, însă ştiu că nu se poate asta, că ei vor crede totdeauna că eu ţie dactilografa (una a mai rămas, că cealaltă e bolnavă şi în i-am părăsit fiindcă mă cred mai grozav ca ei. Mă mai întâlnesc din concediu) e supra-aglomerată. Dna Onişor1, pe care aş fi rugat-o şi când în când cu medicii amici pe care-i ştii şi tu, m-am împrietenit în numele tău, urmând să-i remunerez eu munca sau să te revanşezi în ultima vreme mai mult cu Nicoară3, la care am fost la revelion tu, e de asemeni bolnavă, cu o congestie pulmonară gravă. Am (de câte ori mă gândesc cu plăcere la noaptea aceea! Tu nu?). El e apelat atunci la Livia-grasa2, făcând însă imprudenţa de a-i spune singur, fiindcă Livia e plecată peste săptămână la circumscripţie, că e pentru tine, atunci a avut pretenţia să-i aduci o pereche de vine numai sâmbătă şi duminică, uneori nici atunci, aşa că Nik e ochelari etc., ceea ce am crezut că e exagerat şi am hotărât că tot liber şi uneori mai vine pe la mine sau mă caută pe la redacţie. mai bine ar fi să-ţi decupez textul, ca să-l aibă traducătorul aşa, Ce să-ţi mai spun? Că n-am încă locuinţă, că alţii au primit şi eu căci tot n-are nevoie de text dactilografiat. Dacă mai ai nevoie de nu? Asta nu e o noutate. Aş vrea să-mi instalez telefon. Te-aş che- ceva material sau de indicaţii, cu toată dragostea şi fără nicio obli- ma atunci uneori, să stăm de vorbă. Dar până atunci, fiindcă se gaţie, te rog să-mi spui, căci sunt bucuros să te pot ajuta măcar sub apropie ziua ta, dragul meu, te rog să primeşti urările mele cele această formă foarte puţin costisitoare pentru mine. Nu ştiu acuma mai sincere. ce a ajuns la tine din indicaţiile mele, eu îţi repet, în linii mari, că, Dragă Bubulică, chiar dacă n-ai primit scrisorile mele şi chiar în privinţa antologiei, aş fi voit să modifici lista autorilor, renun- dacă le-ai primit şi ele au fost mai scurte sau mai seci ca-n alţi ani, ţând la Brăescu, Damian Stănoi[u] şi N. Mironescu, introducând să ştii că asta nu e din pricină că prietenia noastră ar fi suferit o cât în schimb pe Rebreanu (Dintele), pe Arghezi, Topârceanu, D. D. de mică zgârietură. Poate dragostea să mă fi ameţit puţin şi să mă Pătrăşcanu, I. A. Bassarabescu. Dacă n-au bucăţile, o să ţi le procur fi făcut mai neglijent cu amicii. Însă tu fii convins că mă gândesc la de asemenea, fireşte voi găsi atunci o soluţie de dactilografiere, n-ai tine şi ţin să te ajut cât pot mai mult, căci am faţă de tine destule grijă, n-o să-mi mutilez biblioteca. obligaţii. De altfel eşti prezent mereu la noi, când Tanti, când Mia Te rog însă să-mi scrii degrabă dacă ai primit vreuna din scriso- te pomenesc (ele sânt mai sentimentale, îţi seamănă deci), pe urmă rile mele şi dacă te-ai lămurit sau să-ţi indic din nou autorii şi titlu- pe masa mea am pus fotografia ta cu mielul, care-mi pare tare rile exacte la fiecare, precum şi volumele, eventual, unde pot fi nostimă. De altfel nu mai e mult şi ne revedem şi sper să petrecem găsite. Sunt necăjit că n-ai primit veştile mele la timp. Eu îţi scrise- bine vacanţa. Tu însă gândeşte-te bine ce vei face la anul, te rog să sem şi relativ la prefaţa Rebreanu, deşi, fără să-ţi trimit vreun ma- nu gravitezi spre facultate numai din nostalgie, că ai să te saturi terial informativ, ţi-am explicat eu de ce. Să nu fi primit nici aceas- tare repede. tă scrisoare? Bătrânul e f[oarte] grav şi cred că-l vom pierde (Doamne fereş- Îţi mulţumesc mult că te-ai gândit la mine pentru prefaţa te!), iar [XX] e cea mai desăvârşită lichea din câte am văzut, aşa că Istrati. În câteva zile o să ţi-o expediez, refăcută şi, sper, tradusă. te rog să nu ai pic de încredere în el. Dacă poţi să te aranjezi altfel, Dificultatea este că aici trebuie să găsesc totuş un german care să nu pregeta şi încă o dată îţi spun, măcar în afacerea asta nu fii cunoască la perfecţie româna şi să-mi facă o traducere frumoasă. sentimental! Cred că voi găsi la catedra de germană de la noi. Aş fi teribil de Încă o dată „La mulţi ani!“, dragul meu, şi mai scrie-mi. Mă fericit să-mi apară o prefaţă în RDG (la vară o să-ţi explic mai pe larg bucur că în anul ăsta eu primesc mai des scrisori de la tine, mă în- de ce), nu numai din considerente financiare, te asigur. Evident că tristez însă că ale mele nu ţi-au parvenit şi îţi promit în schimb să-ţi acestea nu-mi sunt nici ele indiferente. Sigur că n-am pretenţia scriu mai des. unui transfer de bani, ceea ce ştiu că nu e posibil, aş fi chiar mai În curînd trimit prefaţa Istrati (a, mi-ai cerut şi lista operelor bucuros să ridici tu banii şi să-mi cumperi ceva. Ai ghicit oare ce? mai importante: Kira Kiralina, Moş Anghel, Codin, Ciulinii Bără- Asta depinde şi de sumă: ori un cort cu pneumatice pentru 4 per- ganului – acestea ar fi cele mai realizate şi toate, plus câteva, au fost soane, ori, dacă suma va fi mai mare, evident, un magnetofon! adunate în volumul Kira Kiralina, apărut în 1957, la Buc[ureşti], Dar, de ce să vindem pielea ursului din pădure? la ESPLA, plus Ciulinii, pe care tu îi ai, mi se pare, în ediţia mea (?)8 Eu premiul de la Tineretul Lumii nu l-am primit. După demer- Scrie-mi dacă volumele acestea se află la voi sau să fac tot posibilul suri şi informaţii, am aflat că e vorba de un electrofon (?), care s-a să ţi le expediez prin poştă, căci aici se mai găsesc în librării. Volu- oprit la Budapesta, unde am scris, dându-mi adresa exactă. Sigur mul ESPLA e suficient pentru a alege o frumoasă antologie Istrati că, dacă aş fi ştiut asta dinainte şi dacă tu erai în Germania înainte pentru nemţi. Evident, ei pot traduce şi din franceză aceste poves- de a se expedia premiul, poate reuşeai să-i convingi să-l schimbe cu tiri, căci majoritatea n-au fost scrise în româneşte sau n-au fost re- un magnetofon. Dar, în fine, să-l văd şi pe ăsta sosit odată. traduse de Istrati însuş. Trec la chestiuni mai personale. Am fost cam amărât săptămâ- Cu drag al tău nile din urmă, din multe pricini. Unele o să ţi le comunic la vară, /ss/ Mircea altele le scriu, căci, dacă nu le scriu, ştiu că nu ţi le mai spun, căci şi noi sântem ca fraţii: puţine confidenţe îşi fac când se întâlnesc, 1. Secretara Facultăţii de Filologie. preferând, oricât ar ţine unul la altul, să vorbească banalităţi. 2. Dactilografă la redacţia revistei Tribuna. Iată ce e: m-am despărţit de fata pe care o ştii şi am avut o 3. Asistent la Facultatea de Medicină. scurtă (dar costisitoare!) aventură cu... Clara, care l-a părăsit în prealabil pe Schvartz. A fost o mică tregedie, Schvartz fiind pe punctul de a suferi cumplit. Acum s-a resemnat, iar eu m-am des- părţit şi de Clara. A fost o scurtă idilă, nu lipsită de farmec. Fata (o cunoşti oare?) e o fiinţă simpatică sub toate aspectele. Fără a fi
18 APOSTROF În amintirea Profesorului
Într-o zi din noiembrie 1995, Mircea Zaciu a venit la redacţia noastră, pe atunci pe strada Ia- şilor, nr. 14, în fundul unei curţi cu găini. Purta sub braţ un dar pentru noi: propria lui fotografie, înrămată. Ne-o dedicase. Pe dosul fotografiei, tot cu scrisul Profesorului, datarea precisă şi locul unde a fost făcută. Mircea Zaciu ar fi vrut „Uitării, uitării să nu mă daţi toţi!“ Dorinţa lui va fi şi în viitor ascultată. APOSTROFII
DOSAR Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 19 Romanul căutării
Florin Eduard
altă întrebare, întâlnirea cu un personaj viaţa trăită a celorlalţi, poate da impresia că deschide o altă pistă a confesiunii, o altă romanul se reduce la caleidoscopul propriei viziune asupra lumii. Cert este că mâna interiorităţi. Răsturnările de situaţie, ca în- autorului este condusă de o minte renas- tr-o adevărată tragedie, vor reconstrui exis- centistă şi de o cultură a acumulărilor: citi- tenţa lui Gomboş, din întâlnirea cu viaţa, la torul este provocat la cunoaştere, la sonda- confluenţa dintre un răsărit al alegerii şi un OMANUL Arhitecturi rea profunzimilor de care trebuie să fie apus al dezvăluirii. Aici Zeno îşi pune am- Rmesianice, apărut în capabil pentru a citi romanul. Din citiri şi prenta, iar cititorul, parcă şi mai multe în- 2102 la Editura Charmi- recitiri, romanul poate fi identificat drept trebări, într-o istorie a continuităţii care se des, avându-l drept autor unul al miturilor, de la cele ale istoriei creş- cere a fi retrăită: „Iar străbunicul a fost bine pe Ovidiu Pecican, uni- tine la cele ale modernităţii, în sens barthi- mersi pe frontul din Dalmaţia, în primul versitar şi om de litere, an. Satana şi descrierea sa, Dumnezeu şi război... Şi cine ştie câţi de-ai noştri n-au este o propunere auctoria- rolul său în istorie, cea personală şi cea co- mai fost cu baioneta la armă, prin gropile şi lă de un gen aparte. Origi- lectivă, cea naţională şi cea regională, con- noroaiele Europei... Că doar n-oi fi eu mai nalitatea nu constă numai cretul lumii, precum şi marea întrebare a puţin breaz“ (p. 157). într-o frescă a modernită- cărei voce este Gomboş: Ce vrea să facă Dincolo de aceste mituri culturale pe ţii româneşti, ci şi în universurile concentri- Dumnezeu din această lume? Situarea lui filieră iudeo-creştină, pot fi recognoscibile ce ale unor personaje pe un drum al căutării. Zeno între Iugoslavia ce se dezintegrează şi miturile modernităţii. De la omul turmen- Aceasta depinde de perspectiva cititorului, propria sa istorie, pe care o vrea reîntregită tat de schimbările sociale şi politice, un ce are ocazia de a construi câteva interpre- prin căutarea originilor, poate fi un posibil destin pe care nu-l mai stăpâneşte, la mitul tări, fără a suprainterpreta, ci a căuta la rân- răspuns. Care este destinul omului, cu toate oraşului tentacular. Clujul modern, oraşul dul său propriile căi. meandrele modernităţii, prins în păienjeni- în care personajele modernităţii, expresive Romanul însuşi este arhitectural, pe câte- şul cotidianului, de vreme ce imprevizibilul pentru tipologii dintre cele mai diverse, se va paliere de construcţie a lumii, susţinute de nu-l mai salvează de la tragedia revelaţiilor depersonalizează, după cum toată lumea istorii personale diverse, dar nu divergente. chiar sub oblăduirea Tatălui nici măcar pe mănâncă la McDonald’s nachos, figură a Acestea se întâlnesc în cea a existenţei unui preotul Gomboş, tată fără de voie? modernităţii galopante. Mallul, prezent şi preot – ascet modern într-o lume tulbure şi Există şi probabilitatea ca romanul să fie el, devine noua catedrală a omului modern tulburată –, Laurenţiu Gomboş. Greco-cato- citit într-o cheie a miturilor propusă deja de care se caută pierzându-se într-un labirint lic, poate un mod pentru autor de a situa din G. Călinescu. Arhitecturile sunt o reinterpre- ale cărui fire par a fi în mâinile unor forţe prima alegere sinteza culturală pe care o pro- tare modernă a legendei Meşterului Manole, necunoscute şi nenumite. pune, viziunea asupra Transilvaniei, deci şi prin câteva repere, unele dintre ele evidente: Două lumi concentrice, o trecere prin asupra istoriei sale, cea a întâlnirii dintre Ori- „Era, probabil, în firea lucrurilor ca fiecare alunecare din spaţiul sacru în cel profan, ca entul ortodox şi Apusul catolic, Gomboş este arhitect să întruchipeze, într-un fel sau altul, o obligaţie în serviciul modernităţii: „Gura vârful de lance al romanului. Începe şi sfâr- arhetipul meşterului ale cărui construcţii se Iadului se putea deschide şi cu nişte scări şeşte trama acestuia, irizează spaţiile secun- surpă, cerându-se reluate încă şi încă o dată, rulante. Nu degeaba contraziceau ele, cu dare, pluteşte prin existenţa şi alegerile sale în până la deplina reuşită; angoasele şi speran- logica lor, ordinea instituită de Creator, celelalte istorii: „Părea să aibă o capacitate ţele lui“ (p. 60). Construcţia interioară a subminând regimul firesc al deplasării specială de a se mobiliza de câte ori se afla în personajului central se dislocă neaşteptat, umane prin efort muscular şi osos propriu prezenţa nemijlocită a vreunei persoane, re- aşa cum surparea din catedrală pecetluieşte prin instituirea unui răgaz imobil“ (p. 29). trăgându–se îndărătul unei cortine şi arbo- un destin al cărui deznodământ este recu- Chimi este în căutarea propriului drum, rând un aer anonim de fiecare dată când re- noaşterea: cea a propriului trecut prin pre- dar oare va putea afla calea tocmai în mall? cădea în solitudine“ (p. 12). Construieşte zentul unui căutător, Zeno. Ca să devină el însuşi pare că trebuie să se pentru cititor, din pagină în pagină, arhitec- De această dată însă, nu meşterul con- scufunde în marea istorie a lumii în mişca- turi nebănuite, dar arhitecturi mesianice. structor îşi frânge aripile, ci un substitut, re, o lume americanizată într-un Cluj mul- Mesianice, deoarece aşa cum şi etimologia un ţap ispăşitor, ca şi cum păcatul este expi- ticultural. poate susţine, starea presupune aşteptare, dar at prin înlocuitorul la care poporul biblic Pe aceeaşi linie, romanul poate fi citit şi şi împlinire prin venirea cuiva, un ales sal- făcea apel anual pentru iertarea păcatelor ca o descriere realistă, cu repere mitice, a vator, sau o istorie mântuitoare. Cine este colective. Monologurile lui Gomboş nu Vestului românesc, ce coboară prin experi- acesta, care sunt acestea? Cititorul are ocazia pot susţine la nesfârşit, într-o luptă a încer- enţa lui Zeno până în Iugoslavia fragmen- de a le descoperi în figurile personajelor ce cării continue, catedrala interioară ce se tată de război. Zeno cu o viaţă fragmentată construiesc nu numai o istorie personală, prăbuşeşte sub loviturile erozive ale realită- participând la istoria spartă în bucăţi a Bal- subiectivă, ci şi una obiectivă: cea a unei ţii: „Ce deosebire era între Marta şi sutaşul canilor, ce ironie a sorţii! Aici autorul are provincii ce se defineşte prin diversitarea pe roman veniţi, deopotrivă, fiecare cu durerea meritul său, nu numai într-o documentare care o respiră prin fiecare participant la marea lui, la Isus? Ce deosebire avea el dreptul să precisă, prin acumularea unor detalii diver- istorie a regiunii. Transilvania coboară şi se facă între Elvişi şi colonelul Zarie de la se, de un realism necruţător (sintagma se lărgeşte reconstituind ca un personaj fără de «Doi şi un sfert», care îl căutase cu respect potriveşte multor pagini din roman), ci şi glas, prin alegerile lui Zeno, atât istoria re- şi evlavie, deşi auzise despre el că înainte în adecvarea personajului cu lumea la a că- centă, cât şi Balcanii, în confruntările anilor vreme fusese o bestie dezgustătoare?“ (p. rei reconfigurare participă, probabil pentru ’90. Cu traumele formării şi ale reconfigură- 98). Lumea lui Gomboş, deşi articulată a uita că mai întâi trebuie să-şi refacă pro- rii, ca şi cum Zeno, un alter ego al lui Gom- printr-o voinţă de ordonare a lumii – iar pria lui istorie. boş, ar participa la tulburata istorie a reconfi- preoţia îi oferă cotidienele răspunsuri nece- Tramele secundare sunt potecile ce-l gurării regionale într-un propriu parcurs al sare –, nu rezistă în faţa realismului existen- plimbă pe cititor pentru a ajunge la drumul căutării identităţii şi al formării. ţei, mult mai tragică decât se poate bănui şi principal: familia de ţigani şi istoria „olan- În acest sens, romanul Arhitecturi mesia- mult mai puţin domesticită decât s-ar dori. deză“ a femeii. Realismul şi modernismul, nice poate fi citit ca unul al cercurilor con- Gomboş, ce-şi trăieşte propria istorie expresivitatea crudă nu sunt doar subterfu- centrice: răspunsul la o întrebare naşte o într-o lume pe care o descoperă zilnic, prin gii de literator; acestea fixează istoriile în
20 APOSTROF lumea însăşi a romanului. A arhitecturilor. mânt, căci schela surpată va fi agentul pe- Este, de fapt, imaginea universului cotidian depsei divine, al unei morţi, chiar dacă nu Poeme de confruntat cu realitatea: imigraţia, sărăcia, fizice. Trecutul său se prăbuşeşte asemenea promiscuitatea, lupta de zi cu zi într-un ca- schelei: lumea reală se descoperă prin inter- VICTOR PERPELEA pitalism sălbatic, est-european, fără regle- mediul dezvăluirii propriului secret. Rare mentare etatică minimă. Sărăcia este atât de sunt în literatură personajele asemenea lui firească, încât nici nu se mai observă. Ca şi Gomboş. demonic city opulenţa, de altfel. Ieşirea din comunism, Zeno, un fiu rătăcitor, cu singura dife- neconsumată după douăzeci şi trei de ani, renţă că îşi caută însă tatăl. Rătăcirea prin se înserează lent atinge personajele, ca aripa unui înger al lume, prin istorie, prin propria sa viaţă un cearcăn uriaş acoperă cerul morţii; dispariţia este lentă, chinuitoare, funcţionează ca o imgine a umbrei ce-şi ca o eclipsă trasă pe sfori asemenea secretelor acestor personaje sub caută dublul. Un dublu paternal. Dintre de nebuni jurământul tainei confesiunii. toate personajele romanului, Zeno este în- sunt singur în cameră În plus, acestea vor să se schimbe, să carnarea tragicului. O tragedie a naşterii, a în sicriul de beton intre pe o cale a unei mântuiri, aceasta fiind copilăriei, a războiului la care participă de ce reciclează zilnic figurat oferită prin apelul la agentul lui parcă ar vrea să-şi uite identitatea, cea a că- acelaşi univers cenuşiu Dumnezeu, preotul Gomboş. Este ceea ce utării, în realitate. Detaliile acumulate fac mă dezbrac cred personajele tramelor secundare, căci din el, printr-o tehnică a mozaicului, un & mă ghemuiesc până realitatea cu care el însuşi se va confrunta va personaj rar, foarte rar, de forţă. Nu numai ce-mi ating genunchii fi mult mai dură: mântuirea este un act forţa fizică pe care o are, ci şi forţa de a pă- cu buzele personal, iar agenţii lui Dumnezeu care pot trunde în existenţa cititorului, în cea a ce- în curând oraşul condamna faptele sunt şi ei oameni, deci, lorlalte personaje. Romanul parcă devine va începe să fojgăie posibil, condamnabili. Un preot aflat în fa- dintr-odată unul al lui Zeno, al fiului în că- pregătindu-se ca-n ţa propriului secret nu mai are nimic din utarea tatălui. Zeno caută şi orbecăie prin fiecare seară să ne răpească sfinţenia agentului divin, este şi el un om lumea păcatului, într-o voinţă nestăpânită viitorul & visele supus păcatului şi greşelii, ca ţiganii căzuţi de a-şi găsi Tatăl ceresc, nu numai pe cel în promiscuitatea băuturii şi a sexului pe părintesc. Două lumi, cea a propriei naşteri nevăzute, ca „olandeza“ ce vrea răscum- şi cea a redempţiunii. Încercarea este o tato- 1001 de nopţi în Berceni părare. nare a căutării identităţii, ca şi cum, pentru Personajele participă ele însele la propria a-şi găsi tatăl, Zeno trebuie să descopere locuiesc într-o arhitectură ca şi la a cea a romanului. Nu lumea, deşi parcursul se transformă într-o garsonieră igrasioasă este un Babel al amestecului limbilor, deoa- confruntare continuă: „Adică, vreau să confort trei rece acestea converg, urmând o linie nevă- spun, dacă ai prilejul, ucizi, ca să nu fii ucis. am două pisici năpârlite zută, la preotul greco-catolic. Gomboş are Sau te ucid alţii. Dar fără dramă, fără texte & o nevastă obeză impresia că trăieşte într-o lume pe care o şi lacrimi. Ci cu un fel de încrâncenare mu- un monstru diform cunoaşte, pe care ar vrea să o recunoască tă, mohorâtă, cu plictis aproape. Probabil aproape mitologic prin acte. Deşi trăieşte aici, viaţa lui este că asta e cel mai bizar“ (p. 160). dar seara când adorm departe de lumea aceasta, trăind ca un ascet Confesiunea lui Zeno atinge excepţio- cu capul pe burta ei în vâltoarea timpului istoric. Arhitecturile nalul, cititorul fiind convocat la un adevărat uriaşă & moale pot fi citite, cu certitudine, ca romanul pre- festin al cunoaşterii modernităţii. E ca şi mă simt ca & cum aş fi otului. Toate datele personajului sunt în cum ar participa la istoria lui Zeno. Dezno- pe un pat cu apă consonanţă cu prototipul slujitorului divin. dământul are un reper auctorial, dar este în Burj Al Arab Ficţiunea însă îşi are legile ei, căci revelaţia bine învăluit în faldurile potecilor care se din final acţionează ca deznodământul din- bifurcă: „Răbdare şi stăruinţă, tenacitate şi tr-o tragedie greacă: prăbuşirea personală. perseverenţă, iar apoi, chiar şi în mijlocul Corespondenţa ţese pânza acestui deznodă- celei mai aspre mizerii, răsare de sub ori- în plină zi/în plină stradă zont globul incandescent al iubirii, filia şi agape. mă îndreptam spre serviciu Chiar şi eros“ (p. 104). O îmi cumpărasem obişnuita lume desparte personaje- gogoaşă cu gem le: un preot ataşat de de fructe de pădure agape şi de filia, prima la & începusem s-o halesc modul concret (împărtă- când exact la intersecţia şeşte ajutorul...), iar a do- Elisabeta cu Brezoianu ua prin Chimi, fiul de acolo unde pe zid e scris substituţie. Iisus te iubeşte Roman al căutărilor, am simţit un fir de păr cu drame ale confesiunii, în gură Arhitecturi mesianice res- piră modernitatea şi rea- lismul. Cititorul se des- *** coperă şi redescoperă, îşi pune întrebări, aşteaptă aprind lumina deznodământul, dar şi moliile execută continuări. Fresca lumii zboruri neînchipuit de frumoase noastre defineşte radical mă aşez pe scaun o alegere auctorială spe- îmi pipăi scalpul cifică noilor voci, fără a & râcâi cu patimă uita o tradiţie a sensului crustele de mătreaţă alegerilor din marile ro- trag o râgâitură mane. Pe când şi conti- & sting lumina nuările? un viitor de aur îmi dă târcoale
Patricia Nikols, Nud
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 21 amestec de energie vitală şi de pasiune inte- nienţei noastre comune „din Pitar Moş“. lectuală pe care doar juneţea îl face posibil; Ajunsesem amîndoi la Litere, în clădirea is- eu-unul nu l-am cunoscut decît la maturitate torică a Universităţii, venind de la Limbi şi şi către senectute, profesor şi cercetător sobru literaturi străine, el – slavist, eu – anglist şi şi de o incredibilă modestie. În Universitate, americanist. Urmasem ca specialitate se- în viaţa culturală, într-o lume de mari orgolii, cundară Româna, drept care-i citisem car- de egouri hipertrofiate, era la antipod, încît tea despre baroc, probabil în 1977-1978, în funcţiile pe care le-a ocupat păreau să nu i se anul I, cînd se face „literatura începuturi- potrivească. N-avea comportament autoritar, lor“, şi-l reperasem pe culoarele Facultăţii. nici nu ridica vocea. Dimpotrivă, era calm, Trebuie să fi fost pe atunci asistent sau lec- imperturbabil. Tăcut, retras în spatele oche- tor (cei aproape paisprezece ani care ne des- larilor cu groase rame şi lentile, se impunea părţeau mi se păreau foarte mulţi; de fapt, prin constanţa prezenţei lui blajine şi prin cînd mi-am început studenţia, avea doar 34 seriozitatea tenace, eficientă. Ca prodecan, de ani...). Pe urmă, absolvent în 1981, l-am trebuise să se ocupe şi de „problemele stu- pierdut din vedere, i-am citit, la apariţie, şi denţilor“ şi, rezolvîndu-le cu înţelegere şi cu cartea despre Renaştere, dar nu l-am mai conştiinciozitate, le cîştigase simpatia şi sus- reîntîlnit decît în 1990, după căderea regi- „Complicele“ meu ţinerea, fără să „fraternizeze“ cu ei, rămînînd mului comunist, cînd, în loc să mă duc îna- ITAR OŞ oarecum distant, închis în el însuşi. La fel era poi în clădirea din strada Pitar Moş, am din P M şi în relaţiile colegiale, atît cît l-am ştiut: afa- devenit asistent „în Edgar Quinet“, după bil, dar cu aer singuratic, dînd replici scurte, un deceniu în care, abandonîndu-mi speci- Ion Bogdan Lefter pe ton şters, aproape şoptit. (Mă-ntreb cum alizarea primă, mă exersasem critic asupra se va fi descurcat în amfiteatre, obligat să li- literaturii autohtone. „Trădase“ şi el slavis- vreze monoloage de cîte două ore...) Avea cu tica, drept care ne-am regăsit între „româ- ERIOSUL, DISCRETUL, harnicul Dan Horia toată lumea relaţii bune, de amabilitate poli- nişti“ şi, fără să discutăm despre asta, s-a Mazilu (20 aprilie 1943-16 septembrie S ticoasă. S-ar putea să fi fost cel mai neconflic- creat între noi un soi de solidaritate neştiu- 2008) a fost – şi va rămîne – unul dintre tual intelectual public pe care l-am întîlnit tă altora, ca-ntre nişte secreţi „complici“. „vechiştii“ noştri de frunte, specialist atot- vreodată. Evita confruntările, îndepărta as- Cred că a contat şi asta în focul competiţiei ştiutor şi totodată reformator al domeniu- perităţile. Nici măcar atunci cînd s-au acu- decanale din anul 2000, cînd, după ce s-a lui, autor al unor interpretări şi reinterpre- mulat în Facultate tensiuni şi s-au stîrnit oa- reales, deşi susţinusem destul de vocal ten- tări decisive pentru înţelegerea secolelor recari furtuni, pînă şi cînd s-a aflat el însuşi în tativa celeilalte „facţiuni“ de a-l detrona, a XVI-XVIII autohtone; pe scurt: un veritabil mijlocul lor, în alegerile pentru funcţia de venit cu propunerea surprinzătoare ca eu cărturar (cum li se spunea pînă nu demult să-i fiu prodecan, într-o încercare de a con- savanţilor umanişti), mare medievist, per- decan din 1992, cînd a pierdut, şi în cele din 2000, cînd s-a reales cu cîntec, după ce obţi- strui o conducere „bipartizană“ (zic ameri- sonalitate de anvergură a cercetării literare canii). N-au fost între noi resentimente, dar româneşti în genere. nuse un prim mandat în 1996, nu s-a agitat decît pe dinăuntru, bine disimulat în spatele nici nu m-am putut integra în reţeaua din Despre cariera şi cărţile lui am scris la un jurul lui, aşa că m-am retras după un an şi moment dat, descriindu-i evoluţia de la stu- gesturilor la fel de paşnice ca-ntotdeauna, al frazelor la fel de potolite, de tărăgănat-cere- jumătate. Aş fi făcut-o şi mai rapid, însă în diile aplicate şi de la sintezele „europeiste“, pragul verii anului 2000 l-a lovit un infarct consacrate versiunilor locale ale marilor mo- monioase. A făcut parte dintr-o anumită „facţiune“ profesorală, însă păstrînd mereu Şi – fireşte – l-am suplinit pînă cînd, către dele care au dominat cultura occidentală a mijlocul toamnei sau spre iarnă, a putut Evului Mediu tîrziu, la uimitoarele explorări punţi de comunicare cu ceilalţi, cu noi toţi. Ba chiar mi s-a părut că apartenenţa la grupul reveni. tematiste şi „mentaliste“ dinspre final. Prima În 2003 am scris articolul despre el, nu serie: Barocul în literatura română din secolul care-l susţinea nu era chiar opţiunea lui fer- mă, că, din cauza felului său defensiv de a fi, atît o recenzie, cît un portret integrator. Mi-a al XVII-lea (1976), reluată în Literatura româ- mulţumit modest, în trecere, pe culoarele nă barocă în context european (1996), şi Lite- le cedase celor mai insistenţi, mai interesaţi, care-l înconjuraseră, neştiind, la rîndul lui, să Facultăţii. ratura română în epoca Renaşterii (1984), sub În 2007, ca membru al comisiei care m-a acolada Vocaţiei europene a literaturii române se apropie el de colegii care, din decenţă sau doar din grabă, furaţi de-ale vieţii, gravitau la promovat la gradul didactic de profesor plin, vechi (1991). A doua: Noi şi ceilalţi: Fals tratat a compus un referat foarte frumos, cu o căl- varii distanţe. de imagologie (1999), O istorie a blestemului dură pe care pînă atunci doar i-o bănuisem, Era mai tot timpul în Facultate, în biroul (2001), Voievodul dincolo de sala tronului cu o abia ascunsă mîndrie că mă poate lăuda. lui de decan sau pendulînd între secretariate. (2003), Lege şi fărădelege în lumea românească Păstrez o fotocopie a hîrtiilor cu scrisul lui de Asculta tăcut tot ce i se spunea, accepta mai veche (2006) şi Văduvele sau Despre istorie la mînă, ordonat, acoperind cuminte paginile. toate doleanţele, găsea soluţii bune, înţelepte. feminin (2008). În paralel, se adunaseră şi La începutul lui 2008, cînd, înaintea încă Cînd îl căutam în partea a doua a zilei, cu contribuţiile sistematice de specialist în do- unui rînd de alegerile decanale, ne-am de- cine ştie ce mici motive, după ce se stinsese meniu, de la articolele şi studiile de tinereţe şi semnat în Catedra de literatură română re- agitaţia dimineţii şi a orelor din jurul prînzu- de la debutul în volum, cu monografia des- prezentanţii în Consiliul pe Facultate, ne-am lui şi se lăsase liniştea pe culoarul administra- pre Udrişte Năsturel (1974), şi pînă la Studii clasat tocmai noi doi... la egalitate pe ultimul tiv de la parter, după-amiaza sau şi mai tîrziu, de literatură română veche (2005), cu destule loc, deci la balotaj! N-a mai fost nevoie de un titluri pe parcurs, unele consacrate anumitor către seară, îl găseam singur, aşezat nu la bi- vot suplimentar, fiindcă m-am retras imediat, autori, epoci sau tematici, altele de panora- roul „oficial“, ci la capătul mesei lungi de şe- lăsîndu-l pe el în joc. Doar nu era să-l concu- mare medievistică, din perspectiva titularului dinţe, în dreptul ferestrei din dreapta încăpe- rez pe „complicele“ meu din Pitar Moş! Cred de curs academic, precum Recitind literatura rii, cu cîte o carte deschisă şi cu fişe mici de că era de pe-atunci bolnav, avea glasul română veche (I-II, 1994, 1998, publicate – hîrtie în faţă, lucrînd. Fuma mult, scrumiera stins... semnificativ – la Editura Universităţii din era plină de mucuri de ţigări. La un moment După cîteva luni, în pragul verii, cînd Bucureşti). O operă impunătoare, cu cele dat, cînd începuseră să se adune, unul după l-am întîlnit pe un culoar, nu mi-a venit să-mi două serii proeminente proiectate pe funda- altul, tomurile masive ale seriei ultime de cred ochilor: era şocant de slăbit, boala fina- lul cercetărilor metodice ale autorului asupra cărţi, pentru care ar fi trebuit să se izoleze ani lă atacase devastator. S-a stins la începutul textelor Evului nostru de mijloc. de zile la masa de lucru, l-am întrebat cînd le toamnei, în septembrie. scrie, de vreme ce stă în şcoală de dimineaţa U FAC – însă – aici analiză; încerc un por- pînă seara. „Aici, Bogdane!“, mi-a răspuns, -AM VĂZUT şi zîmbind de-a lungul anilor, Ntret al autorului, al unui om special. arătîndu-mi cu mîna colţul mesei de şedinţe Ll-am văzut în multe situaţii, însă rămîn Deşi era şi profesor, deci „actor“ la cate- şi teancul de fişe de acolo... cu amintirea chipului mai degrabă trist, ex- dră, deşi a jucat şi roluri de conducere la Li- presiv dar aproape imobil, cu ochi umezi, terele bucureştene, întîi ca prodecan, apoi U I-AM FOST niciodată foarte apropiat, parcă gata să lase să curgă o lacrimă din decan cu două mandate, devenit ulterior, în Naveam trasee profesionale destul de di- spatele lentilelor mari ale ochelarilor, cu di- ultimii săi ani, director al Bibliotecii Acade- ferite, şi în Facultate (el – „vechist“, eu – optrii minus, îndepărtătoare. Marele medi- miei, era mai degrabă un introvertit. Va fi mai ales „postbelic“, „contemporaneist“), evist părea să ascundă o enigmă... fost cîndva un adolescent idealist, un student şi în lumea literară şi culturală, însă a existat şi un absolvent devorator de cărţi, cu acel între noi o simpatie aparte, datorată prove-
22 APOSTROF tăţi, uniuni de creaţie, biblioteci, institute în 1966 de Const. Popescu – Punct, contra- de cercetare, organizaţii culturale, universi- punct), Faulkner, Hemingway, Maugham şi tăţi, camere de comerţ, firme de export- Tennessee Williams. O cerere mai neobiş- import şi şcoli din şase ţări ale Pactului de la nuită a venit de la un profesor care a explicat Va r şovia (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, că lucrează la o carte – contractată la Editu- România, Bulgaria, URSS). Distribuirea se ra Ştiinţifică – despre viaţa şi opera lui făcea prin organizaţii-paravan care acope- Benjamin Franklin, dar că în bibliotecile reau ingenios adevărata identitate a expedi- Academiei nu a găsit lucrări despre figura torului. lui Franklin reflectată în arta universală. Proiectul a fost iniţiat efectiv în 1956 Prin urmare, el cerea reproduceri – chiar sub coordonarea lui Sam Walker, jr. I-a color – după tablouri, sculpturi etc. înfăţi- succedat George Minden, care a condus de şându-l pe Benjamin Franklin. La puţin fapt acest program timp de aproape 30 de timp corespondentul din Bucureşti îşi pu- ani, până în 1991. George Căpuţineanu blica rezultatele cercetării – cf. Ion Sava Minden avea origini româneşti (mama sa Nanu, Benjamim Franklin, Editura Ştiinţi- era româncă) şi chiar a absolvit Facultatea fică, 1967. de Drept din Bucureşti în 1943 (p. 39-40). Au existat şi efecte secundare nesconta- Datorită paşaportului său britanic a putut te. Instituţiile româneşti au oferit şi varianta părăsi România în 1946 şi ulterior a do- schimburilor de carte; mai mulţi sponsori bândit cetăţenia americană (p. 17). A deve- ai PSPD au intrat în aceste înţelegeri de Spre o istorie politică nit peste câţiva ani şef de departament la schimb cu instituţii din România (uniuni Free Europe Press’ Book Center şi director de creaţie, institute, biblioteci) – p. 460. Îi a cărţii sub comunism al diviziei care se ocupa de operaţiunile vi- întâlnim în această corespondenţă inedită şi zând blocul comunist (p. 40-41). Referirile pe propagandiştii Partidului Comunist (p. Cristian Vasile la România – reunite în principal în cap. 461); un redactor de la Lupta de clasă mul- 17: „Letters from Romania under Ceauses- ţumeşte pentru volumul Political Ideologies of the Twentieth Century, de Hans Kohn: ĂZBOIUL RECE a ge- cu regime“, p. 439-480 – sunt impresio- „lucrez în prezent în domeniul filosofiei şi nerat o vastă literatu- nante. În plus, ne permit reconstituiri şi R sociologiei religiei şi îmi lipseşte complet ră de specialitate, care s-a identificări deosebit de utile. Sigur, unele literatura de specialitate americană. Voi fi îmbogăţit după 1989, scrisori de mulţumire sosite din România şi îndatorat mai ales dacă m-aţi putea ajuta cu odată cu declasificarea trimise „sponsorilor“ (paravan pentru or- expedierea celor mai importante titluri mai multor arhive în Eu- ganizaţii sub umbrela CIA) nu sunt deloc americane din acest domeniu“. Un preot- ropa de Est şi în fosta spontane, poate poartă povară oficială profesor de la Institutul Teologic de la Sibiu URSS. Cu toate acestea, (partid, poliţie secretă); dar altele – scrise descoperă cu uimire un autor nonconfor- anumite subiecte au ră- de studenţi, învăţători, profesori – reflectă mist precum Teilhard de Chardin (p. 460). mas puţin studiate, chiar pur şi simplu foamete de carte, de cunoaş- În dialogul epistolar cu Occidentul intervi- ocultate. Şi totuşi, „nu există secrete pe care tere, după 15-20 de ani de întuneric spiri- ne şi un apropiat al lui N. Ceauşescu, timpul să nu le dezvăluie“. Maxima lui Ra- tual şi îndoctrinare. Până prin 1964-1965, Manea Mănescu, care răspunde pe un ton cine a tot fost repetată din secolul al XVII-lea românii care primeau scrisori din Occident oficial şi propune „un schimb sistematic de şi până astăzi. Vorbele de duh sunt reluate cu astfel de oferte de carte gratuită s-au publicaţii“ (p. 462). Totuşi, din unele scri- şi într-o carte foarte recentă – extrem de bi- dovedit mai degrabă reticenţi sau înspăi- sori răzbate autocenzura corespondenţilor ne documentată – datorată lui Alfred A. mântaţi. Probabil Declaraţia din aprilie români sau înăsprirea politicii etnice a regi- Reisch, specialist în ştiinţe politice şi relaţii 1964 şi eliberarea deţinuţilor politici au mului comunist – spre exemplu, unii cetă- internaţionale: Hot Books in the Cold War: avut efectele unei uriaşe descătuşări (coro- ţeni români de origine maghiară au început The CIA-Funded Secret Western Book Distri- borate fireşte cu un regim mai permisiv la să solicite expedierea de cărţi la rude din bution Program Behind the Iron Curtain, nivelul funcţionării regimului poştal). Du- Ungaria, pentru a-i evita pe cenzorii din Budapest – New York: CEU Press, 2013. pă numai câţiva ani, situaţia s-a schimbat mesagerii (p. 467). Interesant este că şi A fost o istorie multă vreme neştiută; o radical, iar „companiile de distribuţie“ (In- Securitatea – fie că ştia, fie că nu detalii poveste care a început să iasă încet-încet la terpress Ltd. London, Galerie Lambert despre acest program occidental de distri- lumină abia în urmă cu un deceniu. Este Paris etc.) sunt pur şi simplu sufocate de buire a cărţilor – îşi răsplătea în anii 1960 şi vorba despre o operaţiune secretă sprijinită solicitări din România (dicţionare, manua- 1970 informatorii nu doar cu sume de şi finanţată din umbră de Central Intelli- le de limbă engleză, albume de artă ş.a.), bani, ci şi cu lucrări de specialitate, unele gence Agency, care a constat în expedierea astfel încât sunt constrânse să facă o listă de publicate chiar în Vest. către URSS (ţările baltice) şi Europa Răsări- priorităţi (mai întâi vor expedia cărţile ce- Abordând un subiect insolit, volumul teană a aproximativ 10 milioane de cărţi rute către profesori, studenţi, „clienţi“ mai lui A. Reisch ne invită la reflecţie în legătu- timp de peste trei decenii (din 1956 până în vechi). Cei mai obtuzi, aparent, sunt „spe- ră cu mai multe teme relevante pentru isto- 1989/1991). Un program secret de distri- cialiştii în ştiinţe politice“ (p. 472), mulţi ria politică a cărţii sub comunism. Au fost buire a cărţii către ţări şi popoare aflate sub dintre ei prea apropiaţi de partid, prea te- cărţile cele mai importante arme ale propa- regimuri comuniste, lipsite de opţiune (po- mători, prea lipsiţi de abilităţi lingvistice gandei strategice pe durată lungă? Au avut litică şi culturală). Un adevărat Plan Mar- pentru a trimite măcar o scrisoare de mul- capacitatea de a molipsi elitele est-europene shall consacrat gândirii libere – cum s-a ex- ţumire generosului distribuitor. cu virusul schimbării? Subiectiv poate, primat şi John P. C. Matthews, un insider, În 1965, PSPD (Press and Special Project Reisch conchide: „cărţile au jucat un rol ca şi A. A. Reisch. Autorul cărţii a lucrat Division) decide să trimită în România – la unic, decisiv, în victoria Occidentului în între 1960 şi 1974 ca analist şi consilier pe 100 de adrese – nu doar cărţi, ci şi formula- Războiul Rece“ (p. 525). problema modalităţilor de expediere a pu- re, adică cereri tipizate pentru comandă de blicaţiilor în Ungaria (p. 4). Cum spune şi carte, fără ca beneficiarul să fie obligat să Mark Kramer în prefaţa volumului, a fost achite contravaloarea publicaţiei. Însă cu un război neconvenţional menit să modifi- rugămintea către destinatar de a-şi informa ce percepţii, atitudini, emoţii, precum şi prietenii de existenţa programului de distri- comportamentul politic al populaţiilor de buire a cărţii. Iniţiativa are succes (p. 443). dincolo de Cortina de Fier (p. ix). Iar cartea Din Londra trimitea cărţi spre România lui Reisch este prima abordare aprofundată Direct Book Service – instituţie care a pri- a acestui război cultural-politic dus contra mit 400 de scrisori prin care i se solicitau URSS et co., un conflict care s-a derulat cărţi gratuite de la studenţi, profesori din aproape neobservat în Vest. Programul fi- învăţământul preuniversitar, critici literari nanţat de CIA a constat în distribuirea gra- (erau cerute îndeosebi cărţi de critică şi is- tuită de cărţi – în majoritate nonpolitice torie literară, precum şi manuale). Prin (pentru a putea trece de cenzorii poştali şi 1966 erau solicitaţi foarte mult autori pre- vamali comunişti) – către diverse personali- cum: Aldous Huxley (tradus de altfel chiar
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 23 exemplul de moralitate ce a reprezentat lui sunt efectiv premonitorii: în toate do- VLADIMIR STREINU, Maiorescu în vremea sa.“ Adăugăm, exem- meniile (cultură, politică, economie), sunt plu, care, vai, continuă să ne lipsească. semne sigure despre „moartea unui ev de analist politic Autorul Radiografiilor politice se referă plăcere personală, de fantezie, de individu- într-un loc la regimul democratic versus alism, precum sunt vestiri ale unei civilizaţii Al. Săndulescu regimul antidemocratic, invocând antiteza severe, fie că această civilizaţie va fi înfăptu- dintre luptătorul pentru libertate paşoptist ită de statul burghez naţionalist [fascist, LEANA IORDACHE-STREINU a avut ideea, A. Russo şi cei ca A. C. Cuza (extrema n.m.] sau de statul proletar sovietic“. Vla- Ilăudabilă, de a strânge într-un volum, in- dreaptă), care vor „restrângerea şi chiar su- dimir Streinu pune încă o dată un semn de titulat Radiografii politice, grumarea libertăţii“. Ideea revine şi atunci egalitate între cele două totalitarisme, pe însoţit de un minuţios şi când comentatorul caracterizează cotidia- care le regăseşte într-un fel şi atunci când foarte util tabel cronolo- nul Gazeta, la care colabora. El face parte revine la situaţia politică de la noi din acei gic şi de o prefaţă a lui din generaţia Cenzurii, aceasta părând ele- ani. El constată că destui preoţi, desigur, Barbu Cioculescu, o par- ment de tradiţie al jurnalismului românesc, legionari, sunt admiratorii lui Hitler, care te dintre articolele politi- şi constată o simetrie dintre cele mai triste: ar fi iniţiat frontul anticomunist, însă igno- ce ale tatălui ei, criticul, cenzurii ruseşti de la începutul ei (al presei) ră faptul că biserica e tot atât de urâtă în istoricul literar, teoretici- îi răspunde cenzura Partidului Liberal de la Rusia Sovietică precum în Germania hitle- anul şi poetul Vladimir sfârşit. Nu era deloc sfârşitul (autorul nu ristă. Streinu, unul dintre puţi- avea cum să prevadă): după mai puţin de La acest sfârşit de ciclu spiritual, arta va nii condeieri de frunte aparţinând perioadei un deceniu, va urma una şi mai necruţătoa- deveni o amintire, căci va pieri prin natura interbelice care s-a angajat în viaţa publică. re, cenzura comunistă. ei, care respinge „dirijarea“ externă, ca şi A fost membru al Partidului Naţional Ţără- În multe dintre articolele sale, Vladimir prin ideea de utilitate colectivă ce se insta- nesc din 1928, fiind ales deputat în 1932, Streinu discută despre atmosfera politică lează în zilele noastre pretutindeni. Nu va cel mai tânăr din Parlament. În acelaşi timp, tensionată din Europa (eram în anii 1936- pieri, se va degrada. În acelaşi timp, analis- criticul şi-a exprimat opiniile şi în acest do- 1937), când se anunţa războiul şi cînd, tul, care era un raţionalist, dar nu un ateu, meniu, ca lucid gazetar democrat, al cărui alături de dictatura comunistă din URSS, se umple de tristeţe când vede cum în acest stil distins nu era străin de al cronicarului li- apăreau dictaturile fasciste. Semnele sunt apus de ev a slăbit credinţa religioasă. Şi o terar. Comentariile lui sunt de regăsit acum, mai mult decât evidente: atacul lui Musso- spune cu ocazia Crăciunului: „Am pierdut în anii 1935-1937, în cotidianul Gazeta, lini în Etiopia, ocuparea de către Hitler a sensul viu al Sărbătorilor. Le aşteptăm noi condus de scriitorul Alexandru Kiriţescu. zonei demilitarizate din Renania, războiul orăşenii, adică factorii de suprafaţă ai naţiei, Vladimir Streinu se arată solidar cu ide- civil spaniol. „Europa fierbe“, caracterizea- oamenii luminaţi, le aşteptăm pentru orice ile din eseul Despre noocraţia necesară din ză situaţia într-o concentrată metaforă poe- altceva decât pentru ele însele, pentru bu- volumul Teze şi antiteze de Camil Petrescu, tul Vladimir Streinu. Şi în acest timp, state- curii de orice alt fel, decât pentru bucuria punând în vedere „primatul spiritualităţii“ le democratice mai cred în utopia păcii, intimă a conştiinţei creştineşti“. Şi mai de- în conducerea de stat, unde preponderenţi lăsându-se şantajate. Marile puteri, Franţa parte: „Suntem indiferenţi şi indiferentis- să fie intelectualii (Statul noocratic). Din şi Anglia, „au cedat mereu, au tranzacţionat mul de azi prefigurează stările atee de mâi- păcate, ideea, pe cât de nobilă şi de ideală, neîntrerupt până ce toată lumea a căpătat ne“ (Sărbători triste). era pe atât de utopică. Politica presupune convingerea că diplomaţia tunului e singura Vladimir Streinu nu e totuşi un negati- pragmatism, luptă între viziuni şi concepţii eficace“ (Marele şantaj al vremii). Lucid, vist, el apreciază şi lucrurile bune, ca, de şi mai ales luptă pentru putere şi între inte- alături de alte spirite ale epocii, autorul ve- pildă, patriotismul lui N. Iorga, care în Isto- rese. Vladimir Streinu schiţează o tipologie, de ca necesară „trezirea la realitate din nar- ria literaturii române (partea veche în speci- care îşi păstrează valabilitatea şi azi, făcând coza pacifismului integral cu orice preţ“. al) şi în Oameni care au fost „a scris pagini în o distincţie („distinguo“, va spune el şi mai Mai mult, ridiculizează intenţia falimentarei care se reflectează cel mai fierbinte geniu târziu) între omul de stat, om politic şi politi- Ligi a Naţiunilor de a crea o armată pro- românesc“ şi care, într-o conferinţă la radio, cian, în eseul cu chiar acest titlu. Omul de prie: „Ce stupidă este această academie a l-a condamnat pe Mussolini, pentru atitu- stat, pe plan social, e „vizionar, care îşi trage Păcii, care se îmbată cu tot felul de contro- dinea lui inamicală faţă de interesele noastre prestigiul şi autoritatea din unitatea viziunii verse între tunuri fumegînde!“ (Să nu te naţionale în problema Ardealului. De ase- sale“. La o mare distanţă morală, sub el, se miri). menea, elogiază „echipele regale studen- găseşte omul politic, căruia comentatorul îi Ce mai constată analistul politic? „Peste ţeşti“, organizate de profesorul D. Gusti, acordă parcă şi mai multă atenţie, zugrăvin- tot bate un vânt de radicalism, cum se spu- pentru caracterul lor constructiv, dezinte- du-i cu minuţie portretul: „De regulă, îi ne pe numele cărturăresc smintelii publice“. resat, prin aceea că „mai pune în contact lipseşte viziunea originală, idealismul, forţa Nu se mai face nicio deosebire între stânga mintea tinerilor, câţi n-au mai rămas netur- morală şi autoritatea. Îi lipsesc adică atribu- şi dreapta, „grava confuzie a făcut ca ziarele buraţi de politica zilei, cu zăcămintele fol- tele omului de stat, iar ceea ce îi prisoseşte să-şi piardă total caracterul informativ“, si- clorice în care ne oglindim noi concepţia de e pasiunea puterii. Căci omul politic trăieş- tuaţie pentru noi valabilă, în mare măsură, viaţă, sensibilitatea, românismul – în sfâr- te pentru şi prin exerciţiul puterii. Şi totuşi şi azi. şit“. Cuvinte bune are despre regele Carol el nu e cel mai respingător exemplar al fau- Un spaţiu destul de larg acordă Vladi- al II-lea, care a înfiinţat Uniunea Fundaţiilor nei politice“. Există o speţă cu mult mai mir Streinu războiului civil din Spania, care Regale, rege cult şi modern. Cu toate scă- numeroasă şi cu mult mai respingătoare, a devenit un război european în miniatură, derile lui, pe alte planuri, a fost numit pe aceea a politicianului. Acesta e fioros de in- ruso-italo-german. Ar fi apărut o Internaţio- drept „regele culturii“. teresat, „pune în slujba interesului propriu nală a V-a, cu sediul la Berlin, tot atât de Volumul Radiografii politice întregeşte toate infamiile, toate intrigile şi toate fără- primejdioasă ca Internaţionala a IV-a a lui fizionomia criticului şi profesorului Vladi- delegile“. „Politicienii, spune sugestiv Vla- Troţki. Se confundau cele două totalitaris- mir Streinu cu un aspect semnificativ, mai dimir Streinu, sunt muşiţa vieţii publice“. me, fascist şi comunist. Cu privire la acesta puţin sau deloc ştiut, şi merită salutată ini- Şi câtă dreptate avea! din urmă, analistul vine cu o precizare ex- ţiativa fiicei sale, Ileana Iordache-Streinu. Luând în consideraţie această clasificare, trem de importantă: „noi credem că URSS a S-ar cădea continuată cu o culegere a arti- un adevărat om de stat, chiar dacă nu-l nu- vrut să profite de zdruncinarea statului spa- colelor din Dreptatea, unde membrul de meşte „en toutes lettres“, îi apare Titu Maio- niol, pentru ca în caz de izbândă a guverna- marcă al PNŢ a fost unul dintre principalii rescu, situându-se prin întreaga lui gândire mentalilor, doctrina comunistă să aibă un colaboratori. Ideile lui, de un larg orizont, şi acţiune între conservatorism şi liberalism. nou câmp de experimentare, dacă nu de depăşesc obişnuitul jurnalism, iar scrisul Spirit superior, cu o largă viziune filozofică definitivă aplicare“. De fapt, Rusia Sovieti- său ni-l aminteşte nu o dată pe critic şi pe şi politică, judecând lucrurile echilibrat, el că voia să-şi creeze un cap de pod în Occi- poet. se opunea oricărui fanatism, fie el conser- dentul european. vatorist, fie liberalizant. Şi luându-l drept Toate numeroasele fapte alarmante care model pe fondatorul Junimii, Vladimir anunţau războiul îl fac pe Vladimir Streinu Streinu aduce lucrurile la zi. „Pe lângă frâna să mediteze asupra viitorului civilizaţiei celor două demenţe politice, una de dreapta europene, prefigurându-l parcă pe Lucian – alta de stânga, cum se spune azi – mai Boia, viitor care îi apărea sumbru, ca fiind lipseşte vieţii noastre publice contemporane sfârşitul unui ciclu spiritual. Observaţiile
24 APOSTROF fără încetare pielea şi tot nu e mulţumită. discerne în pliurile fiecărui moment repre- „Preotesele viitorului“ Despre Ada nu ştiu nimic. Şi Nicole? De ce zentări ale feminităţii, de fapt, nostalgia blonda Nicole iese atât de bine în evidenţă după o feminitate ideală, răsfirată în toate Irina Georgescu în acelaşi albastru de genţiană? N-are nimic colţurile lumii: „Mă gândesc la sutele de dintr-o femeie-floare, nu cred că moare după ipostaze ale naturii feminine ascunse stra- miresmele vegetaţiei şi viaţa în natură, n-are PĂRUT POSTUM, roma- o piele atât de palidă încât, pentru a da fru- turi-straturi în orice femeie adevărată“ (p. Anul Femei albastre. museţii ei de adolescentă obraznică un aer 260). Frumuseţea romanului nu stă în con- Femei din gama sensiblu. de-a dreptul fatal, să prefere culorile închise, strucţia personajelor ori în sofisticăriile na- Femei albastre, dinţi tociţi aristocratice, proprii acelor misterioase per- rative, ci în căutarea – aproape obsesivă – a (Iaşi: Polirom, 2013, sonaje feminine din palatele renascentiste cu vitalităţii fiinţei, dincolo de singurătatea şi 262 p.) de Gheorghe ziduri roşcate de piatră poroasă. (p. 53) fragilitatea ei. Crăciun înfăţişează o lu- me imperfectă, dar uma- Roman al gesticulaţiei interioare şi al reflec- Femei albastre nă, ale cărei deraieri nu ţiei vorace de senzaţii, (des) fac decât să-i confirme compune şi recompune în egală măsură re- complexitatea; naratorul aspiră la o iubire prezentări diverse ale corpului în aşteptare, eternă, însă nu are decât şansa de a vedea resorturile intime ale privirii, mărcile specifi- Caligrafii „perfecţiunea“ prin transparenţa peliculei ce ale celuilalt, care devin mărci ale sinelui, care o înfăţişează pe actriţa preferată, prin printr-un proces perpetuu de oglindire: caragialiene panoplia de identităţi ascunse care surprind Mă fascinează neclintirea pleoapelor, muş- zvâcniri interioare imprevizibile. chii încremeniţi ai gurii, starea de aşteptare Iulian Boldea Prins între frivolităţi, femei cu nume binevoitoare a cuvintelor celuilalt marcată simbolice (Ondina) şi simple apariţii fulgu- de uşoara curbare a sprâncenelor. Mă tulbu- rante, care justifică fantezia faţă de Nicole ră mai ales chipurile imobile, cu pielea tâ- CARTE PRECUM cea a Kidman şi pasiunea faţă de Ada Comen- nără, în care se acumulează tăcerea placidă O lui Dan C. Mihăi- schi, bărbatul pendulează mereu între o de dinaintea furtunii. Tu vorbeşti şi priveşti, lescu, I. L. Caragiale şi soţie detaşată, o „stafie de celuloid“ şi o ştii bine că vorbele tale sunt auzite doar pe caligrafia plăcerii: Despre prezenţă diurnă, la care se adaugă „blonda jumătate, pe sfert, că ele curg în urechile eul din scrisori (Editura şi pistruiata Adriana Moraru“, cu ochii al- celuilalt ca bucăţelele mărunte de fruct din- Humanitas, 2012), nu baştri şi mari, Stela, Viky şi toate celelalte tr-un lichid energizant. (p. 64) poate să nu atragă aten- femei care şi-au pus amprenta într-un fel ţia. Volumul continuă, în Arhitectura romanului este destul de com- sau altul asupra existenţei lui. Schizoidia fond, demersul de căuta- pozită, iar pendularea între vis şi realitate, retorică a protagonistului planează în jurul re a omului din scrisori accesibilă prin însufleţirea amintirilor, nu nuanţelor de albastru, de la culoarea tactilă (Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu, face decât să sporească sentimentul înstrăi- a florilor de genţiană la sălbăticia cromatică Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei), prin nării: „Eu trăiam totul ca pe o halucinaţie, a rochiilor albastre, până la mişcările som- relevarea disponibilităţilor afective şi expre- ca pe un vis palpitant în care nu mai există noroase ale privirii: „Ar mai trebui poate să sive ale dialogului epistolar, fapt mărturisit, rău şi bine, azi şi mâine, căldură şi frig, eu spun că albastrul e culoarea preferată şi a de altfel, de autor: priveam totul ca pe un vis monstruos, se- Ondinei, nu doar a subalternei mele de la ducător şi atroce, în care nu mai exişti decât birou. Dar la Ondina e pe bune, cum se În ce mă priveşte, fidel campaniei pentru tu“ (p. 91). Arma letală a seducţiei este neobiografism la care m-am angajat de zice. Poartă cercei albaştri, inele cu piatră câţiva ani, ca şi plăcerii de a interoga „eul albastră, ciorapi albaştri, pulovere, fuste, sursa naraţiunii: atracţia fizică faţă de actri- ţa frivolă, eterată dincolo de ecranul tele- epistolar“ al Scriitorului român, îmi voi în- genţi, eşarfe, agrafe. Aceeaşi culoare şi în gădui, în cele ce urmează, să cutreier prin fardul de pleoape“ (p. 52-53). vizorului sau falsificarea prezentului, prin mobilitatea de a-şi schimba amantele de- corespondenţa lui Caragiale, cu convinge- Titlul, uşor ironic, face apel în mod in- rea lui Cioran că „adevărul despre un autor monstrează nu loialitatea faţă de soţie, ci direct la identităţi încapsulate într-o exis- se află în corespondenţa, nu în opera sa“. tenţă banală, trimiţând la imaginea păpuşi- incapacitatea personajului de a trăi singur; Complexele – de inferioritate (mai des) şi de lor ruseşti, pe care o remarcăm nu doar în aderă la o singurătate consimţită, trăind superioritate (mai rar) –, prieteniile (când Pupa russa (2004), ci şi în Frumoasa fără aventură după aventură. De aceea, „femeile caustic-hachiţoase, când intens derulate sub corp (1993) şi Compunere cu paralele inegale albastre“ ale lui Gheorghe Crăciun dezvălu- zodia generozităţii), surprinzătoarele elanuri (1988) sau în Acte originale, copii legalizate ie fiinţe din regnuri diferite. erotice, histrionismul, cabotinismul, dar şi (1982), accentuând, deopotrivă, „repre- Gesturile consecvente ale personajului sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colaţiunii zentarea sinestezică“ a lumii, aşa cum ob- care rătăceşte pe străzile bucureştene accen- tuează o existenţă precară, resemnată, iar (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor servă Carmen Muşat în prefaţa romanului, român din toate timpurile), odată cu impul- şi singurătatea absurdă, la fel de acută în modificarea decorului îi produce convulsii, amintindu-şi de obidele patriotice, de eşe- surile egocentrice, dar şi altruiste, alambi- suferinţă ca în dragoste. Investigaţia narati- cat-patriotice, dar şi necruţător sarcastice la vă a senzaţiilor, a stărilor de spirit, a sexua- curile lamentabile ca „nişte piese de teatru adresa butaforiei naţionaliste –, toate focali- lităţii, dar şi negocierea deficitară a solitudi- bulevardier“ (p. 165). Naratorul devine ar- zează epistolar esenţele operei literare. nii constituie două puncte de interes ale hitectul şi „posesorul unei întregi colecţii naraţiunii. Întoarcerea în trecut reactivează de femei“, compusă din improptuuri îndrăz- De ce sunt scrisorile lui I. L. Caragiale ex- imagini ceţoase, care merg în tandem cu neţe, regizând o lume de femei care fertili- presii ale unei caligrafii a plăcerii? Înainte iluzia „mai binelui“, a regăsirii de sine prin zează interstiţiile unei lumi indiferente la de toate pentru că în ele epicureismul, vo- experienţa celorlalţi. O parte esenţială este frumuseţea, curajul, disponibilitatea şi pu- luptatea rafinată a scrisului şi a trăirii pri- reprezentată de femeile care inundă imagi- terea lor: mesc o amprentă mult mai fermă decât în narul narativ, „femei din gama sensiblu“, opera literară propriu-zisă: aşa cum sunt numite în subtitlu, femei că- Mă întâlnesc cu ele zilnic, le sunt şef. Fiecare în felul ei caută ceva, încearcă să descopere Pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales rora li se îngăduie să reziste prin magnetis- cu exactitate ce ar trebui să caute cu şi mai mul nuanţelor de albastru: cele din epoca berlineză, constituie cea mai multă consecvenţă. Toate sunt un fel de pre- strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plă- otese ale viitorului lor cel plin de iluzii. [...] cerii din literatura română. Nicăieri în cores- Pentru Ada, în schimb, albastrul acelei zile Trăiesc într-o lume de bărbaţi şi o femini- care mi-a marcat atât de tare sensibilitatea pondenţa autorilor noştri nu mai există atâta zează din instinct. N-au altă cale. N-au altă epicureism fervent alintat, atâta sfântă vitalitate vizuală a fost probabil o alegere întâmplă- plăcere. (p. 183) toare. Aşa mi-a şi rămas în memorie. Ca o a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi culoare care uneori i se potriveşte de minu- Femeia adevărată nu este nici ultrasofistica- ne. Şi totuşi, ce i se potriveşte ei de fapt? drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Ondina e născută în zodia peştilor, e o fe- ta „femme fatale“, nici arhetipala „dona Pe scurt: atâta spectacol de sine! meie de apă, de privit în oglindă, de pus în angelicata“; extremele se contopesc în bro- rama de porţelan a unei căzi. Ondina se spa- deria panicilor şi a tăcerilor pline de regrete Structurată în opt capitole (Un veac de post- lă tot timpul ca o pisică. Se găteşte, se aran- şi de aşteptări ale unui bărbat reflectând la eritate; Dracul gol şi dracul scris; „...Extrema jează, se dă cu creme şi loţiuni, îşi lustruieşte caducitatea propriilor senzaţii. Naratorul
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 25 Fiinţă a contrastelor, Caragiale e un scriitor mă va duce/ lângă tablouri cu feţe/ ce nu se nesocotire sub apărarea căreia am îmbătrâ- şi un om ce se defineşte printr-un cumul de mai întorc. Şi iarăşi/ negru pe negru“. Sor- nit...“. Cheia unui destin; Mimetism şi egofilie trăsături paradoxale, astfel încât bul funcţionează implacabil, de aici, suspen- în febra epistolară; „Sunt nebun de amor, sufăr darea timpului şi viziunea prezentificată, aliajul de sociabilitate şi mizantropie, sub- halucinantă a materializării/ mortificării in peste poate, parcă sunt turbat“; Un histrion textele adeseori ironice, parodice, autopersi- actu mizantrop, cu „ştiinţa fericirii“; Berlin: îmbă- flante cu care sunt sistematic dublate puseu- (un poem se intitula, în culegerile pre- trânirea ca voluptate şi eliberarea ca năpastă; rile sentimentale şi elanurile melodramatice cedente, Privire în trup), ambele menite să Sentenţe, momente, încruntări... Şi iar plă- nu sunt decât armele bunei relativizări prin absoarbă celelelte două cercuri – solitudinea ceri), cartea debutează cu o incursiune isto- care spiritul liber simte instinctiv nevoia fi- p s i h o l o g i c ă şi s o c i a l ă. „Stenograf rico-literară, Un veac de posteritate, funda- surării oricărui soclu ce ameninţă să-ngheţe al abisalităţii lăuntrice“ şi al „materialităţii mentată pe volumul Studii şi conferinţe cu întru absolutism. agresive“ (Al. Cistelecan), eul care se autoe- prilejul centenarului I. L. Caragiale, din viscerează, nimicitorul – de fapt un dublu 1952. Dan C. Mihăilescu trece în revistă, Această etapă a corespondenţei caragialiene abstractizat al poetului – „a întâlnit subiec- prin decupaje sugestive, receptarea critică a nu solicită într-un grad prea înalt calităţile tivitatea scrum“ adesea într-o cadenţă de operei lui Caragiale în sumbra eră proletcul- hermeneutice ale criticului, expunând efigia apoftegmă ca un corelat stilistic al prezenti- tistă. Amuzante azi, pretins serioase atunci, unui eu care îşi etalează cu voluptate histri- ficării şi cu trimiteri uneori subtextuale la o aprecierile lozincarde din anii ’50 fac din onică înfăţişările şi contradicţiile, fapt recu- vizualitate ce aminteşte parcă de galbenul autorul Scrisorii pierdute un exponent exem- noscut de critic: bolnav din pânzele lui Van Gogh: „Cade în plar al proletariatului, „o călăuză de mare noi grăuntele conştiinţei morţii,/ tu şi eu preţ în lupta pe care o ducem împotriva Odată ajuns în vârful muntelui la peştera suntem tare departe şi privim/ lanurile în- cosmopolitismului, a naţionalismului şi a minunilor, adică la corespondenţa caragi- aliană din anii berlinezi, misia glosatorului tinse şi secerătorii,/ în moartea mare, creş- tuturor ismelor decadente în ştiinţă, în artă“ din zilele noastre se uşurează considerabil. te desfrânarea,/ floarea pilduitoare“. Alteori (Maria Banuş). Ce să mai spunem de faptul Paradox: exact când ar trebui să-ţi încordezi „Dragostea cade cu gura în ţărână“ sau de că Ion Vitner aprecia că Scrisoarea pierdută toţi muşchii exegetici, observi că e preferabil pe ea, care „are o vârstă mai tânără// cade este nici mai mult, nici mai puţin decât o (şi consult) să te-ntinzi în hamac, să-ţi con- uneori sărutul negru“, totul consumându-se „palmă usturătoare aplicată pe obrajii acelor centrezi auzul către forfota nevăzutelor şi să într-un plonjon spre inform. De altfel, un «români mai mult sau mai puţin oneşti» contempli hârjoana norilor. subsol explicativ din Negru pe negru (2009) care au jefuit ca-n codru de-a lungul deceni- trebuie reprodus măcar parţial, pentru că ilor ţara şi poporul, cu concursul binevoitor Plăcerea textului caragialian e dublată, în aici se prefigurează Nimicitorul (2012), că- al imperialismului occidental“. cartea lui Dan C. Mihăilescu, de o nedisi- ruia Aurel Pantea ar fi dorit, iniţial, să-i dea În capitolul al doilea (Dracul gol şi dracul mulată plăcere a lecturii. O lectură vie, dis- un alt titlu (Nimicitorul vorbeşte). Aşadar, scris), criticul realizează o distincţie, nece- ponibilă, ce fixează detalii neştiute, lumini sară, între scrisoarea ficţională (inserată în şi umbre, extaze şi capricii ale paginilor Nimicitorul vrea să numească, aici, un sta- tectonica operei literare), care are un impact epistolare caragialiene, paradoxală „oglindă diu al negaţiei la care a ajuns imaginaţia mea distructiv, întrucât „destabilizează ordinea, de sine“ în care se reflectă una dintre cele poetică. Relaţia gândirii poetice cu ceea ce declanşează avalanşa, determină rezolvarea mai tulburătoare conştiinţe artistice din li- nimiceşte a fost prezentă încă în cartea mea conflictelor, încheie şi reîncepe totul“, şi cea teratura română. de debut [...] Până la această carte, la care lucrez, nimicirea era percepută ca o conse- din existenţa cotidiană, ce are conotaţii be- cinţă a unei activităţi pe care imaginaţia o nefice, însumând o serie de caracteristici recepta şi o exprima [...] Dacă până acum euforice, întrucât e marcată de „alintări nos- imaginaţia poetică păstra o anume distanţă talgice, prilej de reverie, schimb de entuzias- în raport cu acea activitate, de aici încolo me, bunăvoinţă, sfaturi înţelepte, afabilitate, [...] imaginaţia a descoperit că poartă în ea şi asiduităţi epicureice intens împărtăşite“. Negaţia însăşi germenii negaţiei pe care, până acum, Scrisorile îi oferă lui I. L. Caragiale prilejul o percepea lucrând într-o exterioritate. Ne- gaţia, cu toate vocile ei, vorbeşte, acum, în de a manipula o serie întreagă de stiluri şi care vorbeşte poeme [subl. ns.] [...] Descoperind-o în ea tonalităţi ale scriiturii, de a asuma şi valori- însăşi imaginaţia se intuieşte pe sine ca fiind fica atitudini şi forme verbale diverse, regis- chiar nimicitorul. Iar nimicitorul nu are ne- tre ale limbii de o deconcertantă varietate. Mircea Muthu voie nici de subiect, nici de obiecte [...] În Iată de ce „omul din scrisori“ nu poate fi această relaţie, deşi eclipsat, suportând ane- definit decât prin aproximarea unor posibile NTIRETORICĂ, antibi- antizări parţiale, există tot timpul un subiect chei de lectură pe care epistolarul le oferă Aografică, însă cu un ce nu cunoaşte nimic mai presus decât con- întru cunoaşterea unui creator greu de prins efort dramatic de imper- fesiunea până la capăt. într-o singură formulă, greu de fixat într-o sonalizare şi, în consecin- Deloc întâmplător, într-o lucrare doctorală, dimensiune unică a existenţei şi creaţiei: ţă, de ascensiune inversă Poeţi ai transcendenţei pline, cu subtitlul „complexul originilor, bovarismul politic şi spre capilarele materiei, Epifanii ale indeterminatului (ediţia a II-a, autolamentarea (nu atât resentimentar-vin- lirica de excepţie a lui 2005), exegetul de astă dată preciza că dicativă, cât mai degrabă compensator-fan- Aurel Pantea ilustrează „imaginaţia poetică întreţine relaţia spiritu- tasmatică) sunt prima legătură de chei pe adevărul că poezia adân- lui cu o substanţialitate“ analizată din per- care epistolarul ne-o pune la dispoziţie în ceşte rănile provocate de spectiva antropologică a lui Gilbert Durand cazul destinului caragialian“. Proteismul „lu- raţiune. Deja în Persoana de după amiază la un număr de zece poeţi din perioade di- xuriant“ al scriiturii caragialiene din scrisori (1983) dimensiunea saturniană se anunţa în ferite. Sunt interpretări în care se identifică, se bazează, în viziunea criticului, pe două oscilaţiile „între psihic şi ontic, între viaţa la poetul Mateiu Caragiale de pildă, „un trăsături fundamentale: mimetismul şi ego- lăuntrică şi viaţa din adâncuri“ (Gh. Peri- melancolic ce-şi găseşte o interioritate in- filia, epistolarul definindu-se printr-o „desă- an). După La persoana a treia (1992) şi mai fernală, foarte activă, încărcată de fantasme vârşită artă a echivocului, cu fandări de spa- ales cu volumul Negru pe negru (1993), am- nemântuite“, sau la voluptuosul Emil Bru- dasin îndelung exersate în bine-cunoscuta plificat în ediţiile din 2005 şi 2009 şi apoi maru „pasta originară“ şi „retragerile în re- locvacitate de maestru al şuetei“. cu poemele-sinteză, unele reluate – în limbi- gimul amniotic“. Opusă conceptului de Demn de atenţie este capitolul Berlin: le română şi latină – din Nimicitorul (2012), „transcendenţă goală“ în lecţiunea lui Hugo îmbătrânirea ca voluptate şi eliberarea ca nă- neoexpresionismul transilvan atinge pragul Friedrich, „transcendenţa plină“, ca „reali- pastă, în care accentul e plasat, firesc, pe tragicului absolut, lipsit de speranţa vreunei tate indeterminată“, este aproximată epifa- corespondenţa cu Zarifopol. Dan C. Mihă- resurecţii. Mai exact, fraza lirică, spartă în nic şi în imaginarul lui Aurel Pantea, care, ilescu constată, în scrisorile expediate din bucăţi – asemenea aisbergurilor plutind în eliminând acum reveria, se resoarbe drama- exil, că derivă după ce s-au desprins din calota po- tic în „integralitatea originară a lumii“, în dincolo de excesele euforice şi, inevitabil, lară – şi în plus, fals constatativă, circum- izomorfismele acvaticului şi ale terestrităţii. accesele disforice, exilul berlinez caragiali- scrie ultimul cerc al solitudinii omeneşti, cel Iată de ce „confesiunea până la capăt“ an rămâne [...] cea mai caligrafică imagine o n t o l o g i c: „O singurătate cu gesturi transmite şi mai ales întreţine – la modul a plăcerii din literatura noastră confesivă. Şi lente, atotstăpânitoare/ e substanţa ce ne sincopat, dar şi pulsatil – „senzaţia cea mai cea mai strălucitoare împăcare cu sine, a îm- vorbeşte/ dar înghite enorm. Până şi privi- apropiată a fiinţei întru moarte“ în inter- bătrânirii cu voluptate. rea aceasta,/ după o scurtă luminiscenţă, pretarea heideggeriană. Numai că „în sim-
26 APOSTROF ţul meu neexersat al morţii“ scurtcircuitea- comunităţi cosmopolite, multietnice şi ză palpitul direct al visceralului iterativ cu A fost odată multiconfesionale. Nu este întâmplător sau epura abstractă, rezultatul fiind incandes- surprinzător faptul că documentele vremii cenţa de arc voltaic al poemului, precum o comunitate... consemnează la Hârlău prezenţa unor ma- „Memoria şi gustul morţii/ niciun nume/ în ghiari care se ocupau de cultura viilor şi de nicio gură“. O altă esenţializare este, de Lukács József la care, în 1470, Ştefan cel Mare a cumpărat pildă, a celor „trei realuri“ coprezente în o vie. Sau că în anul 1502 Ştefan cel Mare a „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace“ N ROMANUL Die Stadt fost tratat de gută de medicul evreu Şmil (Al. Cistelecan). Există astfel „trei realuri: Îim Osten al romancie- din Hârlău. Sau că Alexandru Lăpuşneanu unul care lucrează/ în noi devine noi, unul rului sas Adolf Meschen- rostea judecăţi „faţă de tot neamul de oa- ce se topeşte ne scapă/ şi unul care nu ne dörfer, apărut în anul meni care sunt aici de multe feluri şi de mii aparţine“ (versiunea latină, semnată de 1931, la final este între- de chipuri şi de multe cugete: armeni, evrei, Marcela Ciortea, amplificînd tonul aforistic zărită soarta saşilor din greci, moldoveni, sârbi, saşi”. al poemului). Ultimul dintre acestea, acela Transilvania. Ca într-o vi- Ce s-a întâmplat cu aceste comunităţi care „nu ne aparţine“, dar mereu circum- ziune febrilă apare preo- etnice de la Hârlău? Au dispărut aproape scris în mod paradoxal, angoasant, aduce în tul localităţii, care aran- fără urmă. În anul 1643, călugărul francis- prim-plan – nicidecum liniştitor sau com- jează foi cu cântece pe can Bartolomeo Bassetti a redactat un ra- pensativ – apelul la o Divinitate resimţită ca care nu le mai cântă nimeni; bătrânul medic port amănunţit despre situaţia catolicilor atare, dar şi, iarăşi paradoxal, prezumată, care „adună morţii“ adică pune laolaltă din Moldova, descriind bisericile lor şi ofe- chiar îndepărtată, prezentă şi aceasta itera- şi leagă în volum necroloagele ultimilor rind date despre numărul de enoriaşi din tiv în Nimicitorul. Iată: „Doamne, de vor- membri ai comunităţii ca să le poată preda principalele centre pe care le-a vizitat. Des- bărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi în ordine la arhivă. Sunt momente de isto- pre biserica catolică din Hârlău scrie că este groapă/ aş purta-o, în el, limbajul se întîl- rie, ultimele semne ale unei comunităţi care o ruină din care au rămas doar zidurile, că neşte cu sine şi înnebuneşte“; sau aproape se află în punctul de dispariţie. A fost oda- nu se mai ştie cărui sfânt a fost închinată, ca o imprecaţie: „Doamne, sunt îngropat, dar că avea încă două clopote mici. Pe vre- din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia tă... muri – scria Bassetti –, aici erau peste o învingătoare“, pentru ca în finalul Nimicito- Evreii reprezintă o altă comunitate mi- sută de case de catolici (adică în jur de 400 rului să citim această mărturisire dubitativă, noritară din România din care, în cursul de locuitori), dintre care au rămas patru antologică: „dar îmi pun problema nimici- ultimului secol, a rămas doar o palidă urmă. familii cu 16 suflete. După trei ani, în anul rii, ce se va întîmpla, Doamne,/ cu partea Profesorul Carol Iancu a scris câteva duzini 1646, episcopul misionar catolic Bandinus din mine care Te iubeşte şi va cunoaşte ni- de studii şi volume despre istoria acestei micirea,/ şi totul mi-e foarte aproape/ comunităţi, despre contribuţia ei la evoluţia a notat numele celor cinci catolici hârlăuani Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am şi îmbogăţirea ţării. A scris despre proble- rămaşi. Cinci nume dintr-o comunitate care învăţat să mor,/ arta asta nu e niciodată de- me de convieţuire, integrare şi emancipare, a trăit timp de secole în această localitate săvîrşită“. O asemenea mărturisire lirică despre cum au fost respinşi sau marginali- moldovenească. (Comunitatea catolică s-a nudă, în care atitudinea metafizică se întîl- zaţi, toleraţi sau acceptaţi de populaţia ma- format din nou abia la începutul secolului neşte contrapunctic cu frisonul religios, este joritară românească, despre contribuţia lor al XIX-lea şi apoi şi-a construit o biserică greu de încadrat într-o paradigmă generaţi- la viaţa economică şi zestrea culturală a ţă- nouă.) onistă, mai degrabă atitudinală şi estetică. rii. După cel puţin 38 de titluri de volume, În cartea profesorului Carol Iancu sunt Pentru că, văzut ca un ancadrament larg, studii şi culegeri de documente care se refe- amintite 4000 de nume de evrei care în neoexpresionismul din Negru pe negru şi ră în general la „marea istorie“ a evreilor decursul câtorva secole au făcut parte din Nimicitorul (titluri reprezentative pentru din România – şi nu sunt sigur că lista e comunitatea din Hârlău. Este puţin? Putem Aurel Pantea!) moşteneşte, prelungeşte din completă – Domnia Sa publică în premieră aprecia şi aşa, dacă ne gândim la numărul orientarea clasicizată în cheie germanică şi o carte de „microistorie“ în care sunt adu- total al evreilor care au trăit în această loca- sub raportul viziunii generale, caracterul nate mărturii despre o comunitate de evrei litate timp de secole. Este mult? Cu sigu- halucinatoriu, trăirea apocaliptică şi spaţiul dintr-un târg din Moldova. Este volumul ranţă, dacă le comparăm cu cele cinci nume paroxismelor psihice. Cuplurile, cu „singură- Evreii din Hârlău: Istoria unei comunităţi, cunoscute ale membrilor comunităţii cato- tăţile lor oxidante“, sunt „două abisuri lo- apărut la Editura Universităţii „Alexandru lice existente înainte de veacul al XVII-lea. godite“, iar comunicarea lingvistică se dez- Ioan Cuza“ din Iaşi în anul 2013. Nu este Evreii apar în Hârlău la cumpăna dintre integrează atunci când „realitatea nu mai o comunitate aleasă aleatoriu pentru cerce- secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Sunt mărturii încape în niciun limbaj“. Mai mult, până şi tare, ci aceea în care autorul a trăit până la care atestă prezenţa lor în această localitate „moartea e o deficienţă a/ limbajelor noas- vârsta de 17 ani şi căreia – cum recunoaşte încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Am tre, că, de fapt, totul este prezent“. Epui- fără echivoc la începutul volumului – îi da- amintit mai înainte medicul evreu Şmil, zarea comunicării lingvistice („scrisul ca torează totul: bazele sale intelectuale, dra- ce-l îngrijea şi pe marele voievod. osândă“), acest „lucru absolut transparent gostea de carte şi etica de lucru. Volumul Din anul 1742 avem izvoare scrise care ce te poate elimina/ dintr-o foarte simplă este un omagiu adus comunităţii din care se atestă existenţa unei comunităţi stabile de greşală“, este resimţită fizic, afină cu un alt trage. evrei în oraş. De exemplu, într-un memoriu desperados al liricii noastre contemporane Dacă ar fi să caracterizăm pe scurt Hâr- adresat domnitorului, evreii hârlăuani s-au – Ion Mureşan. Aici însă, Eului originar – lăul, am putea spune că este acel mic târg plâns că starostele lor nu aplica regulamen- indiferent că te afli „de o parte sau alta a care aproape că a devenit capitala Moldo- tul comunităţii lor. limbajului“ – din gramatica expresionismu- vei. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a Evreii din Hârlău erau negustori şi meş- lui îi ia locul, încercîndu-se chiar depăşirea existat aici o curte domnească unde a trăit teşugari care au contribuit la dezvoltarea modului epifanic, amintita „integralitate or- mama domnitorului Petru I Muşat, doamna localităţii şi care au servit cu produse comu- ganică a lumii“. Subiectul se confesează pâ- Margareta Muşata, unde mai apoi Ştefan nităţile rurale din zonă. Au jucat un rol nă la capătul de unde probabil că nimicitorul cel Mare a ctitorit biserica cu hramul Sfân- important şi în industrializarea ţării. De ajunge la punctul terminus pe verticala cu tul Gheorghe şi unde, în jurul anului 1535, exemplu, în 1768 domnitorul Ion Cali- sens descendent. un alt domnitor, Petru Rareş, a înălţat o machi a oferit facilităţi fiscale unui evreu altă biserică, cea cu hramul Sfântul Dumi- din localitate pentru a ridica o fabrică de tru. În vremea acestor domnitori, Hârlăul a sticlă şi una de hârtie. Este vorba despre cunoscut cea mai prosperă epocă din istoria prima manufactură de sticlă din Moldova. sa. S-a bucurat de toate avantajele oferite Tot evreii au întemeiat şi prima farmacie de faptul că s-a situat din punct de vedere din localitate. geografic în centrul Moldovei mari şi lângă Paralel cu evoluţia economică a localită- drumul comercial care lega Marea Neagră ţii, a sporit şi comunitatea evreiască. În de Marea Baltică. A devenit un târg cu po- 1860, Hârlăul avea 3476 locuitori dintre pulaţie formată şi din comercianţi şi meşte- care 1369, adică 39,38%, erau evrei. În anul şugari, o localitate care aspira cu toate şan- 1899, numărul lor a crescut la 2718. Era sele la rangul de oraş. Iar comunităţile apogeul acestei comunităţi: în acel moment urbane, peste tot în Europa de Est, erau
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 27 PAVEL DAN tic referitor la cultura tradiţională cu piese reprezentau 59% din populaţia oraşului. adunate în prima parte a secolului al XX-lea După un deceniu, în 1910, recensămintele în ediţie critică de tânărul Pavel Dan din comunitatea rura- consemnau doar 2032 de evrei. S-a întâm- lă căreia îi aparţinea. plat că în doar câţiva ani aproximativ 25% Pentru publicarea la un standard înalt de dintre evreii hârlăuani au părăsit localitatea, Amalia Lumei calitate, alegerea Editurii Eikon s-a dovedit mulţi plecând nu doar din oraşul lor, ci şi nimerită. Totuşi, fără ajutorul logistic al din România. Destrămarea comunităţii a AVEL DAN ESTE, s-a Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud pro- fost definitivată după al Doilea Război Pspus, prozatorul tran- iectul ar fi trebuit să fie amânat. Mondial, astfel că în 1977 în localitate mai silvan prin excelenţă. Des- De acum, opera lui Pavel Dan îşi aşteap- erau doar 260 de evrei şi până în 1984 nu- tinul lui a fost să moară în tă noii exegeţi. Neocolită de comentarea critică nici până acum – memorabile fiind, mărul lor a scăzut la 50 de suflete. După plină tinereţe creatoare, în acest sens, editarea criticului Cornel 1990, procesul a continuat şi în anul 2010 dar a lăsat în urmă o ope- Regman a unora dintre texte, punerea în din prospera şi numeroasa comunitate a ră- ră mai bogată decât s-a valoare a unor manuscrise de către Nicolae mas doar o obşte de 16 persoane, subordo- crezut iniţial. Tocmai Florescu şi, desigur, monografia lui Ion nată comunităţii evreieşti din Iaşi. Iar mica aceasta este surpriza pe care o aduce ediţia critică Vlad –, moştenirea prozatorului stă de obşte – aflăm din cartea profesorului Carol acum, în toată întinderea ei, la dispoziţia Iancu – are ca obiectiv principal salvarea a lui Aurel Podaru – însoţită de un studiu introductiv de Andrei Moldovan –, în trei celor pasionaţi de scrisul beletristic româ- Sinagogii Mari... nesc interbelic. Meritul profesorului Carol Iancu este volume. Sub titlul de Opere (Cluj-Napoca: Ed. Eikon, 2013), sunt reunite nuvelele pu- Din rândul prozei transilvănenilor au acela că a adunat într-un volum ştiinţific mai beneficiat, deocamdată, de ediţii am- documente, mărturii şi amintiri despre co- blicate în volum (vol. I), altele, din periodice sau neîncheiate (vol. II), şi jurnalul, cores- ple, uneori exhaustive, Ioan Slavici, Liviu munitatea evreiască de la Hârlău. A scris Rebreanu şi Ion Agârbiceanu. Cu Pavel despre viaţa religioasă şi culturală a comu- pondenţa, culegerea de literatură populară şi varia (vol. III). În ultimul volum, editorul Dan se completează şirul vârfurilor noastre nităţii, despre şcoala israelită locală, despre adaugă şi cuvenitele instrumente de lucru, literare din provincia vestică, active înaintea mişcarea sionistă şi tragedia Şoahului, des- stabilind glosarul, însoţind textele cu note şi celui de-al Doilea Război Mondial. Spre pre exodul membrilor comunităţii în timpul comentarii şi dotând ediţia cu necesarii in- deosebire de confraţii deja pomeniţi, Pavel secolului al XX-lea. Totul este fundamentat dici. De altfel, addenda, notele şi variantele Dan nu a apucat să scrie roman. Prozele lui pe o vastă documentaţie, adunată nu din nu lipsesc nici din celelalte două. sunt scurte, deşi vigoarea şi densitatea lor arhive locale, căci acestea s-au distrus în Aurel Podaru nu este de formaţie filolo- tensională anunţau posibilităţi exersabile şi ultimul an al războiului, ci din alte arhive gică, astfel încât deprinderea normelor de pe spaţii ample. Şansa de a putea parcurge din România şi din străinătate: Israel, Fran- editare şi aplicarea lor la cazul lui Pavel Dan nu doar prozele şlefuite şi aduse la stadiul ţa, Statele Unite. Şi pe numeroase mărturii au fost rezultatul unui travaliu pasionat, publicării de către conştiinţa artistică a au- ale evreilor originari din Hârlău şi răspân- asistat de criticul Andrei Moldovan. Pe de torului, ci şi pe acelea din atelier, neîncheia- diţi peste tot în lume. În volumul Evreii din altă parte, iniţiativa editării integrale a tex- te ori rămase la stadiul de simple eboşe, Hârlău, Carol Iancu a creat un adevărat telor edite şi inedite s-a născut şi a fost dusă permite reconstituirea mijloacelor unui ta- memorial al comunităţii evreieşti locale, la împlinire nu într-un centru universitar, ci lent febril, cu planuri ample, tenace, care publicând cele aproximativ 4000 de nume în oraşul Beclean-pe-Someş, în proximita- nu a făcut rabat de la chemarea lui artistică care ar fi fost uitate pe vecie dacă nu apărea tea efervescentului Cenaclu Saeculum, mu- nici în faţa sărăciei lucii, nici a bolii. cartea. Din păcate, nu se nasc personalităţi tat cu timp în urmă aici din Dej, unde luase Evenimentul apariţiei pe piaţa de carte de talia şi preocuparea Domniei Sale în fie- odinioară fiinţă. Printre atâtea degradări ale românească a Operelor lui Pavel Dan asigură care comunitate, şi astfel cele mai multe exerciţiului cultural datorate amatorismu- acestui tezaur în proză şansa unei receptări mărturii ale trecutului rămân necunoscute lui, ediţia Podaru-Moldovan face cinste de către noi generaţii de cititori şi critici, şi uitate. Carol Iancu ne aduce în minte autorului ales şi aduce un consistent oma- completând imaginea unei efervescenţe bătrânul medic din romanul lui Adolf giu implicit artei lui Pavel Dan. Efortul creatoare care şi-a găsit impulsul şi în emu- Meschendörfer: şi el a adunat mărturii des- acesta este cu atât mai lăudabil, cu cât edi- laţia de după Unirea românească din 1 de- pre cei dispăruţi. A scris istoria unei comu- turile specializate în editarea critică a clasi- cembrie 1918, când şcolile de rang univer- nităţi. Cum a fost odată... cilor literaturii române au încetat să mai fie sitar începeau să se deschidă şi pentru tinerii o prezenţă în viaţa culturală actuală odată proveniţi din areale săteşti paupere. cu dispariţia, cu câţiva ani în urmă, a Editu- Rămâne, la urmă, o nedumerire: de ce rii Minerva. Se poate isca întrebarea cu Opere, şi nu Opere complete? Răspunsul îl dă privire la fervoarea născută pe malurile So- Andrei Moldovan în finalul studiului său meşului, în Beclean, pe seama autorului însoţitor: „în cele trei volume s-a inclus tot editat. Dincolo de admiraţia pentru scrisul ce se putea include în acest moment, la 75 său, fapt este că editorul Aurel Podaru are de ani de la moartea scriitorului, iar dacă rădăcinile în satul de baştină al prozatorului anii ce vin vor aduce lucruri noi, cum nu mă şi este chiar rudă cu acesta. De altfel, cu îndoiesc că se va întâmpla [subl. A. L.], va ră- câţiva ani în urmă, el a editat pentru întâia mâne măcar o ediţie de referinţă“. oară folclorul cules de Pavel Dan, restituind încă o pagină din activitatea acestuia, dar îmbogăţind, totodată, patrimoniul arhivis-
Cãrþi primite la redacþie
Viaţa literară la Cluj: Evocări, Mihai medalioane, Zamfir, amintiri, Vasile Igna, Plecând de la Vasile Dan, cronologie, Locuri pustii, cărţi: Jurnal Critica de volum Bucureşti: indirect III, serviciu, alcătuit de Cartea Bucureşti: Arad: Irina Petraş Românească, Spandugino, Mirador, Cluj-Napoca: 2013. 2013. 2013. Eikon, 2013.
28 APOSTROF Poeme de MOËZ MAJED
Raoued Anonimă, Aliniaţi în curte. Dispari în nodurile obscure Totuşi, niciun zgomot. La Raoued, în octombrie, Ale străduţelor antice. Când se ridică vântul, Cineva a văzut vreodată o furtună Vine melancolia. Voi lansa pe urma ta Pe deasupra inimilor noastre? Haita vânătoare a dorinţei mele De câte ori încă nemişcate. Mă voi mai scălda Intrarea în port La Raoued? Malurile lacului Îmi amintesc De câte ori încă De o lumină de vară pe pleoapele mele Prima aversă de toamnă? În înaltul muntelui, Şi de un soare în declin. Un zeu bicorn, Abandonat… Uitat. Eu, călător aşezat Cafenea de seară Pe antebraţul tatălui meu. Oare nu se îmbrăţişează niciodată Aici, la piciorul puternicului ficus Îndrăgostiţii de pe malul Lacului? Rumoarea valurilor venindu-mi la Respiră o umbră eternă ureche din spate. Şi vântul… Cel mai sălbatic dintre amanţi. Nostalgie Cât de scump aş plăti Pentru a-l revedea pe tata aşezat la Şi zece mii de vrăbii La Kram, masă la cafeneaua Lido! Ridică pe şosea O smochină face un pelerinaj Stofele serii. Pe pământul strămoşilor săi. Decembrie Şi la intrarea în port Tulburare Pentru peştele cu ochi înspăimântaţi E oare cu adevărat mort Cât e de calmă piaţa Cel care e îngropat Ea trece semeaţă La ora vânzării! Sub o ploaie de toamnă? Prin dorinţă… Şi pofta. Cel mai mare orgoliu al meu? Veşnicie Acela de a avea încă curajul de a Oare vanitatea plânge. O face atât de frumoasă? La umbra lămâiului Se pune o masă Traducere din limba franceză de La întoarcerea de la plajă. LETIŢIA ILEA
La Limonada Cu savoare de vanilie A copilăriei.
Cum pot oare să moară Cei care adorm în fiecare seară Sub iasomie la Sidi Bou?
În Medina
Smochinele de Barbaria Se vând câte patru Dar se mănâncă de poftă.
Şi, mai departe,
Cinci mii de oameni Patricia Nikols, Nud
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 29 Revista APOSTROF se poate cumpãra în urmãtoarele puncte de difuzare: Librãriile HUMANITAS Piaþa Unirii, nr. 1 (lîngã Continental). BUCUREŞTI , Librãria Humanitas Kretzulescu, Calea str. Napoca, nr. 19. Victoriei, nr. 45. Piaþa Grigorescu (lîngã magazinul Profi). CLUJ-NAPOCA , Librãria Humanitas, str. Universitãþii, nr. 4. Piaþa Mãrãºti (staþia de autobuz). IAŞI , Librãria Humanitas 1, Piaþa Unirii, nr. 6. str. Fabricii, nr. 1. ORADEA , Librãria Humanitas „Mircea Eliade“, bd. Repu- str. Memorandumului, nr. 12. blicii, nr. 5. str. Plopilor (lîngã Hotelul „Babeº-Bolyai“). SIBIU , Librãria Humanitas, str. Nicolae Bãlcescu, nr. 16. str. Republicii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). TIMIŞOARA , Librãria Humanitas „Emil Cioran“, str. Florimund Mercy, nr. 1. Librãria de Artã GAUDEAMUS Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3. Reþeaua STANDARD PRESS DISTRIBUTION din Cluj str. Regele Ferdinand (lîngã magazinul Central). Librãria MUZEULUI LITERATURII ROMÂNE Calea Moþilor (vizavi de Primãrie). SC Orfeu Ed SRL, Bucureºti, bd. Dacia, nr. 12. Piaþa Unirii, nr. 17 (lîngã Diesel).
Cãtre cititorii revistei Apostrof Vã puteþi abona la revista Apostrof direct la redacþie. Preþul abonamentului pentru cititorii din strãinãtate este de: Pentru aceasta, vã rugãm sã plãtiþi contravaloarea 12 euro sau 15 USD pentru 3 luni, abonamentului, prin: 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni, 48 euro sau 60 USD pentru un an. Circulara Uniunii 1. mandat poºtal, pe adresa: Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere Scriitorilor din România Toroczkay-Lukács Iosif par avion. Fundaþia Culturalã Apostrof Conform prevederilor Statutu- Cluj-Napoca, CP 1095, OP 1 Cluj, cod poºtal 400750. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: lui, Uniunea Scriitorilor din Româ- nia nu este responsabilã pentru 2. virament bancar, pe adresa: Fundaþia Culturalã Apostrof politica editorialã a publicaþiei ºi Fundaþia Culturalã Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22 Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brãtianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 nici pentru conþinutul materiale- Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: lor publicate. Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Société Générale, Sucursala RO73BRDE130SV06534401300 (euro) Comitetul Director Cluj. RO58BRDE130SV06674381300 (USD), al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Preþul abonamentului, pentru persoane fizice ºi biblioteci deschise la BRD-Groupe Société Générale, Sucursala din România, este de: Cluj, bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, 15 lei pentru 3 luni, SWIFT: BRDEROBU 30 lei pentru 6 luni, 60 lei pentru un an. Preþul abonamentului include taxele poºtale de expediere.
Cuprins
CAFÉ APOSTROF DOSAR: MIRCEA ZACIU In memoriam Nicolae Motoc, Ştefan Iureş, La 27 august 2013, Mircea Zaciu Ion Chiriac, Petru Ursache 2 ar fi împlinit 85 de ani! Ilie Rad 14
EDITORIAL CU OCHIUL LIBER Învăţămîntul nostru Marta Petreu 3 Golul dintre paralele Gelu Ionescu 12 O profeţie „monstruoasă“ Farkas Jenø 13 CONVERSAŢII CU... Romanul căutării Florin Eduard 20 Jean-Louis Courriol 4 (interviu realizat de Marta Petreu) Spre o istorie politică a cărţii sub comunism Cristian Vasile 23 Vladimir Streinu, analist politic Al. Săndulescu 24 CRONICA LITERARĂ „Preotesele viitorului“ Irina Georgescu 25 Seninele voci ale mâniei Irina Petraş 6 Caligrafii caragialiene Iulian Boldea 25 VERTICAL Negaţia care vorbeşte Mircea Muthu 26 Chef de Lucru Ovidiu Pecican 8 A fost odată o comunitate Lukács József 27 Pavel Dan în ediţie critică Amalia Lumei 28 POEME Cămăşile; Muzeu; O albină; Moment; MICROLECTURI Deltă; Pace Ion Pop 9 „Complicele“ meu din Pitar Moş Ion Bogdan Lefter 22 Absenţă; Aproape noiembrie; Dali; Muzica; Scafandru Vera Medrea 11 BIBLIOTECI ÎN AER LIBER demonic city; 1001 de nopţi în Berceni; Raoued; Cafenea de seară; Tulburare; în plină zi/în plină stradă; *** Victor Perpelea 21 Malurile lacului; Nostalgie; Veşnicie; În Medina; Intrarea în port; Decembrie Moëz Majed 9 IN MEMORIAM (traducere de Letiţia Ilea) Petru Poantă Marta Petreu 10 Alexandru Vlad 10
30 APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vã oferã urmãtoarele cãrþi:
Mihail Sebastian. Dilemele identitãþii IRINA PETRAŞ, Teoria literaturii: ediþie îngrijitã de LEON VOLOVICI, 2009, 300 p. 25 lei Dicþionar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei
Colecþia „Filosofie modernã“ ªTEFAN BORBÉLY, Proza fantasticã a lui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de VASILE MUSCÃ, 2003, 128 p. 10 lei Scriitorul ºi trupul sãu, carte gînditã ºi alcãtuitã de MARTA PETREU, 2007, 264 p. 15 lei REDACÞIA: Colecþia „Filosofie extrem-contemporanã“ Cele 10 porunci, carte gînditã MARTA PETREU JOSEPH RATZINGER, Europa în criza ºi alcãtuitã de MARTA PETREU, 2007, 276 p. 15 lei (redactor-ºef) culturilor, traducere de DELIA MARGA, NICOLAE BÂRNA, Dumitru Þepeneag, prefaþã de ANDREI MARGA, 2008, 92 p. 15 lei 2007, 304 p. 7 lei LUKÁCS JÓZSEF VIRGIL LEON Colecþia „Filosofie medievalã“ AMALIA LUMEI Colecþia „Scrinul negru“ SF. ANSELM DIN CANTERBURY, IRINA PETRAŞ Monologion despre esenþa divinitãþii ZAHARIA BOILÃ, Amintiri ºi consideraþii Tehnoredactare: traducere de ALEXANDER BAUMGARTEN, 1998, 162 p. 15 lei asupra miºcãrii legionare CZÉGELY ERIKA prefaþã de LIVIA TITIENI BOILÃ, ediþie îngrijitã de Colecþia „Filosofia religiei“ MARTA PETREU ºi ANA CORNEA, notã asupra ediþiei HENRY CORBIN, Paradoxul monoteismului de MARTA PETREU, 2002, 160 p. 10 lei Vignetele revistei reprezintã traducere de JANINA IANOŞI, 1997, 216 p. 4 lei variaþiuni grafice de Mihai Barbu ZAHARIA BOILÃ, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei dupã desene de Franz Kafka. Colecþia „Filosofie româneascã“ Procesul „tovarãºului Camil“, ediþie îngrijitã de ION VARTIC, prefaþã de MIRCEA ZACIU, 1998, 96 p. 15 lei VASILE MUSCÃ, Spusul ºi de nespusul, ANA POP 2003, 146 p. 10 lei I. D. SÎRBU, Scrisori cãtre bunul Dumnezeu (contabilitate) D. D. ROŞCA, ediþie îngrijitã de ION VARTIC, 1998, 244 p. 15 lei Introducere la „Viaþa lui Isus“. Mitul utilului LUDOVICA REBREANU, traducere de DUMITRU ÞEPENEAG, ediþie ºi postfaþã Adio pînã la a doua Venire. de MARTA PETREU, 1999, 138 p. 15 lei Epistolar matern, ediþie îngrijitã, prefaþã ºi note EDITORI: BUCUR ÞINCU, Apãrarea civilizaþiei de LIVIU MALIÞA, 1998, 288 p. 15 lei Uniunea Scriitorilor ediþie îngrijitã ºi prefaþã de MARTA PETREU, din România 2000, 132 p. 15 lei ARTHUR DAN, Mituri cãzute (Din jurnalul unui Fundaþia Culturalã Apostrof LAURA PAMFIL, Noica necunoscut, psihiatru). Aforisme, prefeþe de 2007, 288 p. 20 lei I. NEGOIÞESCU, ION VIANU, ALEXANDRU PALEOLOGU; ediþie ºi notã asupra ediþiei de MARTA PETREU, 1999, 96 p. 15 lei PROIECT SPRIJINIT DE: Colecþia „Ianus“ DUMITRU ÞEPENEAG, Destin cu popeºti. ªotroane MINISTERUL OVIDIU PECICAN, Trasee culturale (în colaborare cu Editura Dacia), CULTURII Nord-Sud, 2006, 228 p. 15 lei 2001, 144 p. 10 lei CĂLIN TEUTIŞAN, Textul în oglindă: ALEXANDRU VONA, Esmeralda, fiºã de dicþionar Reflexii ale imaginarului eminescian, de FLORIN MANOLESCU, desene de GABRIELA MELINESCU, 2003, 162 p. 15 lei PRIMĂRIA ŞI 2003, 112 p. 10 lei PETRU POANTÃ, Efectul „Echinox“ sau CONSILIUL LOCAL despre echilibru, 2003, 176 p. 10 lei KONSTANTINOS ARVANITIS, Jurnal (1893-1899), CLUJ-NAPOCA traducere din neogreacã de CLAUDIU TURCITU, cuvînt- DORLI BLAGA, Tatãl meu, Lucian Blaga, înainte de MARTA PETREU, epilog de NICOLAE MÃRGINEANU 2004, 380 p. 20 lei (în colaborare cu Editura Polirom), GEORGE BANU, Uitarea, 2003, 80 p. 15 lei 2009, 83 p. + ilustraþii 15 lei ADRESA REDACÞIEI: NORMAN MANEA, Despre clovni Cluj-Napoca eseuri, 1997, 230 p. 15 lei Colecþia „Istoria filosofiei“ Str. I. C. Brătianu, nr. 22, cod 400079 NORMAN MANEA, Octombrie, ora opt CONSTANTIN RÃDULESCU-MOTRU, Tel., fax: 0264/432.444 prozã, 1997, 186 p. 15 lei F. W. Nietzsche: Viaþa ºi filosofia sa e-mail: [email protected] PHILIP ROTH, Animal pe moarte 2003, 128 p. 10 lei www.revista-apostrof.ro roman, traducere de IRINA PETRAŞ, 2001, 132 p. 15 lei SANDA CORDOŞ, Literatura între revoluþie Colecþia „Poeme“ Pentru corespondenţă: ºi reacþiune, ediþia a II-a, adãugitã, 2002, 284 p. 15 lei Revista Apostrof, CP 1095, OP 1, TRISTAN JANCO, Memoriile ªoahului, Cluj-Napoca, 400750 LEV TOLSTOI, Moartea lui Ivan llici 2006, 84 p. 15 lei traducere de JANINA IANOºI, prefaþã de ION VARTIC, 2003, 96 p. 15 lei Manuscrisele primite la redacþie GEORGETA HORODINCÃ, Duminicã seara, Cãrþi în coeditare cu Ed. Polirom nu se înapoiazã. 2006, 231 p. 20 lei (le puteþi comanda la www.polirom.ro): ALEXANDRU VONA, Sã mai fiu o datã ION VARTIC, Bulgakov ºi secretul lui ISSN 1220-3122 îndrãgostit, carte gînditã ºi alcãtuitã Koroviev: Interpretare figuralã la Revista este înregistratã la de MARTA PETREU, 2005, 188 p. 20 lei Maestrul ºi Margareta, OSIM cu nr. 45630/22.05.1996. ªTEFAN BORBÉLY, Despre Thomas Mann ed. a II-a, adãugitã, 2006, 160 p. 17,95 lei Revista APOSTROF este membrã a ºi alte eseuri, 2005, 172 p. 20 lei MATEI CÃLINESCU, Mateiu I. Caragiale: Asociaþiei Revistelor, MARTA PETREU, Conversaþii cu..., vol. II, recitiri, ed. a II-a, 2007, 168 p. 19,95 lei 2006, 132 p. 20 lei Imprimeriilor ºi Editurilor ION VIANU, Blestem ºi Binecuvântare, Literare (ARIEL), asociaþie cu R R UXANDRA CESEREANU, MARTA PETREU, 2007, 182 p. 19,95 lei statut juridic, recunoscutã CORIN BRAGA, VIRGIL MIHAIU, ON IANU de Ministerul Culturii. OVIDIU PECICAN, ION VARTIC, I V , Investigaþii mateine, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei 2008, 112 p. 19,50 lei Tiparul: ARTA ETREU EUGEN PAVEL, Între filologie M P , Despre bolile filosofilor. Centrul de Presã Reformat ºi bibliofilie, 2007, 170 p. 20 lei Cioran, 2008, 128 p. 19,90 lei
Puteţi comanda orice carte la adresa: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro
Anul XXIV, nr. 9 (280), 2013 31