Serie Nouă Septemvrie 1943 Anul III LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE REDACŢIE: VICTOR PAPILIAN, D
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
immmh•»,. Serie nouă Septemvrie 1943 Anul III LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE REDACŢIE: VICTOR PAPILIAN, D. D. ROŞCA, OLIMPIU BOITOŞ, MIHAI BENIUC Şl GRIGORE POPA Colaboratorii revistei : Ion AgârbiceanU, Nicolae Albu, Mircea Alexiu, Simion Anderco, Nicolae Balcă, A. P. Bănuţ, Zevedei Barbu, V. Beneş, Lucian Blaga, Lucian Bologa, Petre Bucşa, Alexandru Ceuşianu, Paul Constant, V. Copilu-Cheatră, Ilie Dăianu, Dimitrie Danciu, Romeo Dăscălescu, AL Dima, Petru Drăghici, loan Fruma, Virgil Fulicea, Ion Gherghel, Gherghlnescu Vania, Vasile Gionea, Victor Iancu, Zorica Laţcu, Şt. Manciulea, Grigorie T. Marcu, Aurel Marin, C. Munteann, Iosif Moruţan, Eugenia Mureşanu, Teodor Murăşanu, M. Nanu, Ionel Neamtzu, Al. Negură, Vasile Netea, Ionel Olteanu, Petre Pascu, Horia Petra-Petrescu, George A. Petre, Lieu Pop, George Popa, Iulian Popa, O. F. Popa, I. Popescu-Sibiu, loan Râmbu, Marcel Romanescu, M. G. Samarineanu, Constantin Sassu, Ion Şiugariu, Virgil Şotropa, I. V. Spiridon, Mihail Spiridonică, D. Stăniloae, R. Şorban, Octav Şuluţiu, Gabriel Ţepelea, Gh. Tulbure, Lucian Valea, Emil Zegreanu. Manuscrisele, cărţile şi publicaţiile periodice de recenzat se vor trimite pe adresa redacţiei. Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Cine reţine un număr din revistă, se consideră abonat şi este rugat să trimită abonamentul prin mandat postai, pe adresa administraţiei. * Redacţia şi administraţia: Sibiu, Strada Oituz Nr. 4. (Ore de birou: zilnic delà 4—6 d. m.) Abonamente: In ţară, pentru particulari, anual Lei 600.— pentru autorităţi şi instituţii „ 1500.— In străinătate dublu. Exemplarul Lei 60.— înscrisă în registrul de publicaţii periodice Ia Tribunalul Sibiu, Secţia II-a, Nr. 1469/1941 Tipografia „Dacia Traiană", S. A., Sibiu. Nr. S47, iunte. 1943. Secretar de redacţie : Olimpiu Boitoş. bucr. la Reg. Com. Fi 2|75|1931 Anul »II, Nr. 7 Septemvrie 1943 Aş vreä... de losif Moruţari Tinerilor condeieri Stlvani Aş urea, mâine, sa cinez cu păcurari în ţara plină cu ploi, Sa port de mână oremile şi din comarnice de stâni cu voi Să pornesc izbăvitor din slove de pravile scrise pe roate, Şi-apoi să şterg din răvaşe sărac rodul altaicei gloate. Aş vrea să urc iar Golgotele anilor cu svon de baladă, Să trec câmpean pe umeri cu zori de zodii încinse cu spadă, Din care să urce jertfe pe rugi în margini de păduri cu pace, Iar buzele mele să ducă mejdiei zării toate isprăvile dace. Aş vrea cu hodină cântările mele să treacă peste vămi de hotar, Să cresc mare, mare cât semnul Ioanei pe rugul din jar. Aş vrea pe umerii mei să duc cerul ţării dincolo de voi, Şi-apoi să cinez la mese cu Domnul în ţara plină de noi. 1 257 Tineri scriitori ardeleni de Eugenia Mureşanu Prezentarea aceasta nu e altceva decât o schiţă cu palori şi umbre. Nu va oferi nici măcar perspectiva unor concluzii şubrede, fiindcă îşi permite de a nu avea niciun itinerar dinainte sta bilit; aşa, o simplă şaradă, cu nişte nume fioros de necunoscute şi exasperant de tinere. Scriitorul e omul care poartă în el toţi germenii inutilului. Vieaţa lui e o sinteză de inu tilităţi şi utopii, pe care le poartă din carte în carte ca pe un vis stelar. Vagabond mereu flămând sub cerul lui, consumator de esenţe şi himere, demiurg de zădărnicii, ce pupile perfide trebue să-şi împrumute criticul care iscodeşte în acest blestem, în rănile acestea imense... Dar rămâneţi, rănilor I Undeva, departe, sub un cer de obidiţi, la ora aceasta ei sunt tari, îngemănaţi în durere ca într'un cântec paradisiac, amintirea lor e gravă ca o coroană mare de spini. Să nu impietăm prin cuvinte ! Nu e o simplă întâmplare că provincia aceea nordică, apăsată de duhuri streine, îşi poartă astăzi stindardul scrisului cu toată temeritatea războinicilor evului mediu. In scrisul acela e ceva mai mult decât lacrima încremenită sub pleoape ; numiţi-o cum vreţi, poate şi nepăsarea zilelor mari de aşteptare, când totul e grav şi liniştit ca o catedrală în plin sobor. Acolo, sub zidul negru, se cântă ciudat, se scrie în ţipete reţinute, de aceea poate, mai mult ca oricând, provincia, această sărmană cenuşereasă, se complace în misterul de a nu fi desvăluită uşor... Dar să dibuim. Valentin Raus. începem cu cel mai tânăr. Fără îndoială, talentul real pe care acest nu velist îl dovedeşte cu volumul său de debut „Pe lângă păcat", e discursul unei tinereţi care trece de sensul ei comun, fiindcă zarea spre care se simte chemat e cea a satului transilvănean, atât de scumpă tuturor. întoarcerea spre acest motiv de plăsmuire cuprinde în sine ceva din restabilirea unui echilibru atât de necesar expansiunilor tinere literare, de obiceiu ispitite, la întâia vârstă a creaţiei, de melopeea suavă a versului. Găsim la Valentin Raus un indiciu de bun augur, că satul nu poate fi eliminat din motivele de plăsmuire, din contră, pentru o generaţie asuprită, el devine, la un moment dat, seva lui vitală. Astfel, satul lui Valentin Raus e un bun ancestral, e expresia participării directe cu mediul descris, un univers mic cu oameni buni şi răi legaţi şi stăpâniţi de forţele adâncului teluric... In ce priveşte structura nuvelelor sale, nu vom găsi nicio ciudăţenie aparţinătoare modei actuale, a literaturii fantastice. Avem în faţă un povestitor senin, detaşat de frământarea perso nagiilor, ceea ce favorizează varietatea subiectelor sale. Un optimism sănătos e nota fundamentală care dă nuvelelor aerul de sobrietate, de ţinută aproape clasică. In această privinţă e vrednică de citat nuvela „O suflat vântu" în care Moş Toader, sculat din somn de vorbele speriate ale femeii, porneşte să pedepsească pe hoţi. „Luă de sub masă săcurea, îmbrăcă sumanul şi cu grija ce ţi-o dă neprevăzutul, se stre cură pe sub straşină, în noapte. Moş Toader simţi, mângâind toporâştea, ceva din siguranţa pe care o avea pe când purta ştraifurile de strajemeşter şi făcea ibunguri cu feciorii printre decun- gurile din Galiţia. Ei, poate că numai amintirile acelea de cătană şi pândar îl făceau să păşească 238 acum incet ; trăgea cu urechea să dea de rostul sgomotului care i-a trezit baba. Pană la fereastra de după casă trebuia să înconjoare un perete şi jumătate şi acum ajunsese la colţul dintâi al casei. Ana n'a mai putut să-şi omoare teama. Şî-a îmbrăcat în grabă o treanţă şi, muncită de gând, a ieşit şi ea în noapte. — Toadere ! a murmurat, neştiind încotro s'o apuce. Şi, apoi dusă de paşi, a mai şoptit : — Aşteaptă... măi... Toader era trecut de colţul casei şi ea o luase în cealaltă parte, pe lângă perete. Cu paşi repezi Ana a ajuns în faţa ferestrei din dosul casei. Oblonul era deschis şi... noapte besnă. Toader nu se arătă încă şi Ana uitase acum şi de frică şi de moşneag, nu se mai gândia decât la pânzele ei. Se aburcă pe muchea bârnelor ca să ajungă la gardina ferestrei, apucă cârligul oblonului cu o mână, dar... să fi fost atât de slabă ? ori... Moş Toader adulmeca în noapte umbra din faţa ferestrei, sângele îi duduia în vine şi pălmile i se încleştară pe coada săcurii. Umbra era pe muchea bârnelor, după cum o simţia el, şi bâjbăia incet. Mai încet se ţâra Toader, doi paşi, un pas, gata. Iată-1 la spatele umbrei. — Feşnicu şi grijania ta, 'ţ arăt eu ţâe ! Umbra a căzut la pământ. — O suflat vântu... Toadere! şi Ana mai suspină; să nu faci poznă... Toader a înlemnit, săcurea coborî încet pe dupii de iarbă şi era curată, coborâse din Înălţime atât de încet că n'a fost în stare să taie un fir de iarbă. Undeva se auzea cântecul unui cocoş. Toader a luat din mâna Anii cârligul şi 1-a pus pe fereastră ş'apoi a cărat-o în pat s'o oploşească. Uşa delà tindă a rămas deschisă şi când, în zori, Ana căscă ochii întrebători, Moş Toader dădu din cap: — „O suflat vântu" — şi îşi făcu cu teamă cruce". Romulus Hatos. Un nume care a izbucnit dintr'odată grav, matur, trecând peste perioada de dibuire a începătorilor. Chiar dacă n'ar fi scris mai mult de cât acele două splendide poveşti de iubire şi tristeţe „Tamara" şi „Ileana", Romulus Hatos e o apariţie singulară, tocmai fiindcă a răsărit din nebănuita sursă a provinciei, cu un scris de intelectual nedefofmat de ornamentaţiile poetice de rigoare. Ascultaţi: — „Cum se poate să te cheme pur şi simplu Ileana? De ce nu Dochia, Veronica? Ce absurd! Cred că n'ar trebui dat un nume definitiv decât adolescentului. II botezi Cezar şi el e un linge-blide, îi dai numele de Demostene şi nu poate lega două vorbe. Nu, zău, ar trebui să mai aşteptăm. Când vor fi maturi, vom numi pe cei mediocri: Ţăndărică, Vasilică. Celor excep ţionali le-am trece caligrafic, într'un catastif special, nume ca: Democrit, Leucip. Nu pot suferi să te cheme pe dumneata Ileana. Sună ca o monetă falsă trântită pe duşumea. —„Atunci cum? — Uite, ceva care să amintească de stepe fără sfârşit, în care domnesc primejdia, vo luptatea şi moartea. Ceva care să evoace cântecele însângerate ale şatrelor de ţigani, noaptea, în jurul focului. Ştii ce? Am găsit: Tamara. Un nume în care vibrează tot tropotul acestei mari şi mi nunate vieţi. Tamara". Iulian Chitta. E scriitorul chinuit de veşnicele conflicte umane, obsedat de limitele lu crurilor, de moarte de vieaţa cu tragedii mărunte, care proscrie, la un moment dat, fiecare fiinţă. In schiţele sale apărute de curând „Popasuri", întâlnim pagini de analiză psihologică minuţioasă, suavă şi aproape femenină. E tălmăcitorul tenebrelor sufleteşti, supus abisurilor, vârtejelor interi oare, al cărui chin, de a nu ajunge niciodată la o împăcare cu vieaţa, e comprimat în fiecare per sonagiu. Din volumul citat reţinem schiţa „Nastasia", cu tremur liric feminin: „Afară ploua tot mai des, rece şi monoton, ca plânsul unui copil obosit, trezit din somn.