Nicolae Titulescu
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
FUNDAŢIA EUROPEANĂ TITULESCU NICOLAE TITULESCU OPERA POLITICO-DIPLOMATICĂ 1 IANUARIE 1937–31 DECEMBRIE 1937 Partea III Volum îngrijit de: GEORGE G. POTRA Colaboratori: Delia Razdolescu, Daniela Boriceanu, Ana Potra, Gheorghe Neacou Bucureşti, 2007 367 INTERVIU ACORDAT DE GEORGE ANASTASIU POSTULUI DE RADIO „EUROPA LIBERĂ“ CU PRIVIRE LA NICOLAE TITULESCU ŞI LA LUCRAREA SA POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI Omul, oratorul, diplomatul I 6 iulie 1981 S-au împlinit nu de mult 40 de ani de la moartea lui Titulescu. În martie viitor vor fi 100 de ani de la naşterea lui. Activitatea lui Titulescu, aşa de cunoscută în lumea politică şi diplomatică între cele două războaie mondiale, face acum, mai ales în Occident, obiectul unor cercetări active. Au apărut o seamă de teze de universitate, în Europa ca şi în Statele Unite ale Americii. În România, de asemenea, cercetări şi publicaţii au reîmprospătat memoria celor în vârstă şi alimentat dorinţa celorlalţi de a cunoaşte cât mai îndeaproape viaţa şi opera acestui mare român care a fost Nicolae Titulescu. Dumneavoastră, domnule Anastasiu, aţi avut privilegiul de a-l fi cunoscut îndeaproape. Aţi fost nu numai şef de cabinet la Ministerul Afacerilor Străine, dar aţi lucrat cu Titulescu şi după ce nu a mai fost în guvern. Eraţi cel mai tânăr din echipa lui de colaboratori imediaţi. Vă rugăm să ne povestiţi, azi, în cadrul acestei emisiuni, date şi fapte din viaţa şi activitatea lui Titulescu, la începutul carierei şi la sfârşitul vieţii, adică două perioade asupra cărora lipsesc încă scrisori şi amintiri autorizate. Când Titulescu s-a înapoiat în ţară, după ce a obţinut la Paris titlul de doctor în drept, el era deja un tânăr român foarte cunoscut în lumea universitară pariziană. Şederea lui Titulescu în capitala Franţei a fost, pentru el, un prilej de a studia cu seriozitate şi cu o mare curiozitate intelectuală, nu numai disciplinele juridice cerute de programul Facultăţii de Drept, dar şi materiile profesate la Şcoala de Ştiinţe Politice (faimoasa, pe vremuri, science-po), studii aprofundate de istorie politică, de istorie diplomatică, de economie, finanţe. În plus, Titulescu mergea foarte des la Camera Deputaţilor, urmărind şedinţele în care se perindau la tribună marii tenori politici ai vremii: Jaurès, Clemenceau, Ribot, Viviani, Poincaré, Briand, Millerand, Barthou. Pe cei mai mulţi dintre ei îi va cunoaşte după Primul Război Mondial şi va avea să lucreze cu ei. În timpul studiilor sale la Paris, Titulescu a luat parte la un concurs pe ansamblul facultăţilor de Drept din Franţa şi a fost clasificat întâiul (cinste pe care n-a avut-o, nici înainte, nici după, niciun alt student străin). Această reputaţie de strălucit student a fost confirmată şi cu prilejul unui examen pe care Titulescu l-a dat cu celebrul civilist Planiol. Acesta i-a pus lui Titulescu o întrebare referitoare la o teză pe care o susţinea un student din sudul Franţei. Cum teza nu era încă publicată, Titulescu a rugat pe Planiol să-i dea câteva elemente sumare, spre a se orienta. Ceea ce Planiol a făcut. După câteva momente de reflectare, Titulescu a dezvoltat teoriile aşa cum presupunea că le-a susţinut autorul. Planiol a rămas în admiraţie, căci expozeul lui Titulescu corespundea întocmai cu manuscrisul 2 autorului. În anii următori, Planiol, ori de câte ori avea de examinat studenţi români, ţinea să le povestească examenul trecut de Titulescu, adăugând că-i prevede „o carieră juridică excepţională, căci are un cap excepţional“. Un caz similar i s-a întâmplat lui Titulescu la Iaşi, când s-a prezentat la examenul pentru ocuparea postului de profesor la catedra de Drept civil. Preşedintele comisiei de examinare era Stere (o somitate în lumea juridică românească). Stere i-a pus lui Titulescu o întrebare în legătură cu o teză recent publicată la Berlin. Cum Titulescu venea de la Paris şi era hrănit aproape exclusiv cu literatură juridică franceză, el nu cunoştea lucrarea în chestiune. El l-a rugat pe Stere să-i schiţeze unele detalii, spre a se putea orienta. Ceea ce Stere a făcut. Şi, exact ca şi la Paris, Titulescu a reuşit să refacă gândirea juristului berlinez. Ca şi Planiol, Stere a prezis lui Titulescu că „va ajunge departe în mânuirea dreptului, căci, în afară de o mare inteligenţă, el are şi darul de a crea dreptul“. Titulescu s-a afirmat în ţară ca orator, şi nu numai ca profesor la Facultatea de Drept şi ca avocat, dar şi în Parlament? Titulescu a debutat în viaţa politică în 1912, ca deputat conservator-democrat de Romanaţi. Avea 30 de ani. Primul său discurs în Cameră l-a ţinut la 22 decembrie 1913, ca raportor la adresa de răspuns la mesajul Tronului. Pentru pregătirea acestui discurs – şi aceasta arată seriozitatea cu care Titulescu studia problemele pe care avea să le trateze – el a citit în „Monitorul Oficial“ toate dezbaterile parlamentare la mesajul Tronului de la 1867 la 1912. El s-a pus în felul acesta la curent cu viaţa politică a României moderne şi cu genul de oratorie al vremii. Discursul lui Titulescu a fost aşa de strălucitor, încât, de la o zi la alta, el a fost socotit ca unul din cei mai de seamă oratori ai României. Să nu uităm că la acea dată erau încă în viaţă Delavrancea, Filipescu, Take Ionescu, Fleva, Marghiloman. În marginea acestui succes, o anecdotă revelatoare: la şedinţa Camerei asistau guvernul, în frunte cu şeful său, Titu Maiorescu, fraţii Ionel şi Vintilă Brătianu, Petre Carp, Take Ionescu. După primele cinci minute ale cuvântării lui Titulescu, Petre Carp şi-a părăsit locul în hemiciclu şi a venit să se aşeze la masa stenografilor, spre a nu pierde un cuvânt din discurs. După ce Titulescu şi-a terminat cuvântarea, Petre Carp s-a dus să-l felicite şi, luându-l de braţ, au mers împreună spre Take Ionescu, căruia Carp i-a spus: „Până acum, Take, în Camera asta nu eram decât doi oameni deştepţi… eu şi cu tine. De azi înainte suntem trei – noi doi şi mânzul ăsta“. Titulescu a fost înzestrat de la natură cu darul vorbirii. El poseda un vocabular extrem de bogat, elegant şi precis (amintesc că el vorbea la perfecţie şi franceza, engleza, germana şi italiana). Forma era întotdeauna impecabilă şi era pusă în slujba unui fond de gândire profundă şi a unei imense culturi generale. Ca toţi marii oratori, el improviza. Fireşte, el pregătea – cum am spus – subiectul în toate amănuntele şi sub toate aspectele. Dar această pregătire, această muncă de creaţie se limita la ideile pe care le avea de dezvoltat, iar nu la cuvintele de folosit, adică la forma în care avea să se exprime. Titulescu îşi adapta discursurile la situaţii şi se făcea înţeles de orice public. L-am auzit vorbind la Bucureşti, în Parlament, la Geneva, la Societatea Naţiunilor, la întruniri diplomatice sau la conferinţe de presă, stând de vorbă cu oameni politici sau cu tineri diplomaţi. Pretutindeni era în largul său, vioi, elegant, sclipitor, dar şi precis – şi întotdeauna pe înţelesul auditorilor săi. Nu l-am apucat ca profesor la Universitate. Ştiu însă de la foşti studenţi ai săi că Titulescu era foarte iubit şi cursurile lui reputate pentru calitatea lor excepţională, pentru claritatea expozeului, puritatea limbii şi logica de fier a argumentaţiei. După Primul Război Mondial, Titulescu a fost printre primii care şi-au dat seama că genul de discurs la modă până atunci – genul emfatic, înflorit, declamator – este înlocuit treptat-treptat cu o exprimare mai sobră, mai concisă, un vocabular mai plastic şi mai 3 concentrat. Titulescu a reuşit deplin în acest nou gen, în aşa măsură, încât după moartea lui Briand nu o dată presa internaţională l-a consacrat cel mai mare orator de limbă franceză în viaţă. Pentru că vorbiţi de Titulescu-orator, aţi putea spune ceva şi despre afacerea optanţilor şi duelul oratoric, la Geneva, cu contele Apponyi? Pe scena internaţională, Titulescu s-a făcut foarte repede cunoscut graţie duelului oratoric, care l-a opus ani de-a rândul, la Geneva, contelui Albert Apponyi, în procesul optanţilor unguri. Reforma agrară, înfăptuită după Primul Război Mondial şi aplicată pe întreg teritoriul României, a provocat nemulţumirea unei categorii de foşti mari proprietari unguri în Transilvania. Conform Tratatului din Trianon, ei optaseră pentru naţionalitatea maghiară. Plângerile lor, andosate de guvernul de la Budapesta, au ajuns până în faţa Societăţii Naţiunilor, la Geneva. Guvernul maghiar a încredinţat apărarea lor unuia din cei mai vestiţi oameni politici unguri, contele Apponyi, un mare jurist şi cunoscut orator. În duelul său cu Titulescu – care apăra interesele statului român – contele Apponyi a dat dovadă de multă dibăcie juridică, de o tenacitate şi o elocvenţă într-adevăr admirabile, cu atât mai admirabile cu cât era un om în vârstă – avea peste 75 de ani. Totuşi, el nu a reuşit să facă să triumfe cauza pe care o susţinea. Dezbaterile de la Geneva între Titulescu şi contele Apponyi au rămas înscrise în istoria relaţiilor internaţionale ca un model, ca o ilustrare a faptului că două imense talente oratorice, două personalităţi reprezentative a două popoare se pot opune pe scena internaţională, se pot combate şi pot totuşi rămâne pe linia celei mai desăvârşite curtenii şi manifesta unul pentru celălalt respect, admiraţie şi chiar afecţiune. În legătură cu relaţiile Titulescu–Apponyi, vreau să mai citez şi următoarele două lucruri: (1) după moartea sa, la Geneva, în 1933, corpul contelui Apponyi a fost depus în mausoleul de la Budapesta unde sunt îngropaţi oamenii mari ai Ungariei. Ghidul însărcinat să conducă pe turiştii care vizitau acest mausoleu, când ajungea în dreptul lui Apponyi, dădea în limbile franceză şi engleză această unică referinţă: „adversarul lui Titulescu“. Găsesc că este omagiul cel mai simplu şi mai mişcător ce se putea aduce, la Budapesta, acestor doi oameni mari.