Tudor Bugnariu Şi Un Proiect Eşuat De Reinstituţionalizare a Sociologiei În România Comunistă
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
TUDOR BUGNARIU ŞI UN PROIECT EŞUAT DE REINSTITUŢIONALIZARE A SOCIOLOGIEI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ ŞTEFAN BOSOMITU∗ ABSTRACT TUDOR BUGNARIU AND A FAILED PROJECT TO RE-INSTITUTIONALIZE SOCIOLOGY IN COMMUNIST ROMANIA After the establishment of the Soviet-type Communist regime in Romania, sociology – a discipline with an important interwar tradition –, was to be labeled as “bourgeois” and subsequently banned. Political repression and the ideological inflexibility of the Communist regime delayed the re-institutionalization of the discipline for almost two decades. The rehabilitation of sociology occurred only in the early 1960s, in a political and cultural context which allowed it. The process that led to the revival of the discipline in the late 1950s and early 1960s confronted with various initiatives and actors, but the political power was the one that admitted and “validated” the re-institutionalization. This article will discuss one of the projects which aimed a reconsideration of sociology – addressed by Tudor Bugnariu, Marxist philosopher, Dean of the Faculty of Philosophy of the University of Bucharest, and member of the clandestine Communist Party in the 1930s. Bugnariu’s project was an interesting case since it intended to link the new Romanian Marxist sociology to its prewar tradition (i.e. Bucharest Sociological School). The article also highlights the main reasons for which Tudor Bugnariu’s project failed. Keywords: history of sociology, Marxist sociology, Communist regime, re-institutionalization, Communist intellectuals. ∗ The Institute for the Investigation of the Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile, Bucharest, Romania; e-mail: [email protected]. „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 55–77, Bucureşti, 2017 Creative Commons License Attribution-NoDerivs CC BY-ND 56 Ştefan Bosomitu 2 INVOLUŢIILE POSTBELICE ALE SOCIOLOGIEI ROMÂNEŞTI Istoria postbelică a ştiinţelor sociale în Europa Centrală şi de Est a fost marcată de impunerea forţată a regimurilor comuniste în statele intrate sub sfera de influenţă sovietică. Primii ani de după război corespund unei faze în care puterea politică a căutat să obţină, printre altele, şi un control strict asupra ştiinţelor sociale. Scopul acestei ofensive l-a reprezentat dorinţa de a impune marxism-leninismul ca singură ideologie acceptată. Tot ceea ce exista în afara canoanelor admise de materialismul dialectic şi istoric a fost, de regulă, etichetat drept burghez şi reacţionar. Împotriva celor care susţineau alte puncte de vedere, considerate „necanonice”, au fost adesea luate măsuri represive: eliminarea din învăţământul superior sau din institutele de cercetare specializate, marginalizarea socială sau, în cele mai grave cazuri, arestarea şi trimiterea în închisoare. Dintre toate ştiinţele sociale, sociologia a avut cel mai mult de suferit. Considerată ca fiind o „pseudoştiinţă burgheză” sau chiar o „ştiinţă reacţionară”, sociologia a fost marginalizată sau chiar eliminată din rândul disciplinelor academice – catedrele universitare şi departamentele din cadrul institutelor de cercetare fiind desfiinţate. Cazul României nu este unul singular, ci se încadrează în acest pattern, involuţia sociologiei româneşti interbelice fiind similară unor procese ce pot fi lesne observate şi în celelalte ţări ale Blocului Sovietic1. Revirimentul sociologiei survine în a doua jumătate a anilor 1950, într-un context precis – puternic influenţat de dezgheţul politic şi ideologic promovat de noul lider al Uniunii Sovietice, Nikita Hruşciov. O analiză atentă a evoluţiilor sociologiilor central şi est-europene în primul deceniu postbelic ne relevă câteva detalii ce merită a fi semnalate. Aşa cum destructurarea formelor anterioare de agregare a disciplinei a fost un fenomen comun, unitar şi similar, la fel s-a întâmplat şi cu eforturile de (re)instituţionalizare a sociologiei. Cu precizarea că, deşi comun şi similar, fenomenul redefinirii disciplinei în anii 1950 nu a fost nici unitar şi nici concomitent. Reinstituţionalizarea sociologiei în ţările Blocului Sovietic a fost astfel posibilă datorită unei duble presiuni: externe şi interne. Cea externă se referă la „pionieratul” Poloniei sau al Uniunii Sovietice, primele ţări 1 Pentru mai multe detalii legate de evoluţiile/involuţiile postbelice ale sociologiilor central şi est-europene, vezi: Mike Forrest Keen, Janusz Mucha (eds.), Eastern Europe in Transformation. The Impact on Sociology, Greenwood Press, Westport, Connecticut, London, 1994; Michael Vořišek, „<Antagonist, Type, or Deviation?>. A Comparative View on Sociology in Post-War Soviet Europe”, în: „Revue d’Histoire des Sciences Humaines”, 2008/1, no. 18, p. 85–113; Ştefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O Biografie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, îndeosebi Capitolul XVIII: „Miron Constantinescu şi reinstituţionalizarea sociologiei româneşti (studiu de caz)”, p. 327–354; Ştefan Bosomitu, Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 60s, în History of Communism in Europe, vol. II, Avatars of Intellectuals under Communism, Bucharest, Zeta Books, 2011, p. 169–197; Ştefan Bosomitu, In the Age of “Misery”. The Romanian Sociology during the Communist Regime (1948–1977), în New Europe College. Ştefan Odobleja Program, Yearbook 2011–2012, p. 43–82. 3 Tudor Bugnariu şi un proiect eşuat 57 care depăşesc „starea de amorţeală” şi acceptă, în primă fază, să ia în discuţie din punct de vedere teoretic şi metodologic sociologia ca ştiinţă/disciplină. Această presiune externă a provocat-o şi alimentat-o pe cea din interior. Marginalizate din punct de vedere economic, politic şi cultural, din ce în ce mai dornice de a relua legăturile cu un Occident pe care învăţaseră să îl blameze în ultimul deceniu, ţările Blocului Sovietic au căutat punţi de legătură şi dialog. Dialogul pe tărâm ştiinţific era una dintre oportunităţile care păreau să favorizeze apariţia şi dezvoltarea altor căi de comunicare. În acest sens trebuie să înţelegem inclusiv deciziile politice care „dictează” paşii făcuţi în sensul unei deschideri mai ample faţă de colaborările ştiinţifice cu ţările vestice2. 1959 – COMITETUL NAŢIONAL DE SOCIOLOGIE Cazul României se încadrează destul de fidel în acest tipar – chiar dacă evoluţiile similare cu cele din celelalte state central şi est-europene nu sunt neapărat concomitente. Primul eveniment care a anunţat o anume deschidere din partea autorităţilor româneşti faţă de sociologie survine la sfârşitul anilor 1950. În martie 1959, Biroul Politic al Comitetului Central al PMR a aprobat propunerile Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR cu privire la extinderea relaţiilor ştiinţifice ale RPR cu unele asociaţii ştiinţifice de peste hotare. Decidenţii de la Bucureşti au hotărât înfiinţarea mai multor structuri al căror scop era afilierea la asociaţiile internaţionale de profil patronate de UNESCO. Astfel, în subordinea Academiei RPR a fost înfiinţat Comitetul National de Sociologie, care viza afilierea la ISA (International Sociological Association)3. Indicaţiile venite de „sus” erau chiar mai precise, Direcţia de Propagandă şi Cultură a Comitetului Central stabilind a priori şi componenţa prezidiului Comitetului, din care nu trebuiau să lipsească: Athanase Joja, Mihai Ralea, Vasile Malinschi, Petre Constantinescu-Iaşi, Constantin Ionescu-Gulian, Andrei Oţetea, Manea Mănescu şi Tudor Bugnariu4. 2 O trăsătură comună a eforturilor naţionale de (re)punere în drepturi a sociologiei o reprezintă ingerinţa puterii politice. Aşa se întâmplă în Republica Democrată Germană, unde numai după decizia Congresului al VI-lea al Partidului (1963) se vor face primii paşi către instituţionalizarea disciplinei [François Bafoil, „A quoi servait la sociologie en RDA”, în „Revue française de sociologie”, vol. 32, nr. 2 (1991), p. 263–284]. La fel se întâmplă şi în Ungaria (1963) [Dénes Némedi, Traditions and Ruptures in Hungarian Sociology, în Sujata Patel (ed.), The ISA Handbook of Diverse Sociological Traditions, Sage Publications Ltd., London, 2010, p. 152–162], în Cehoslovacia (1964) [Eduard Urbanek, Ups and Downs in Czech Sociology, în: Mike Forrest Keen, Janusz Mucha (eds.), Eastern Europe in Transformation..., p. 79–87] sau în Bulgaria (1967) [Svetla Koleva, „La sociologie en Bulgarie des années 1945 à 2010: une trajectoire disciplinaire à l’épreuve de l’histoire”, în „Sociologies pratiques”, 2011/2, no. 23, p. 127–141]. 3 „Adresă a Direcţiei Treburilor din cadrul Comitetului Central al PMR” (10 martie 1959), Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Consiliul de Miniştri – Cabinet Atanase Joja, dosar 15/1959, f. 6. 4 Ibidem. 58 Ştefan Bosomitu 4 E important de făcut câteva precizări legate de cei desemnaţi de către autorităţi a repune în drepturi sociologia românească. Niciunul dintre ei nu era un sociolog autentic. Dintre cei opt, singurul absolvent al unui parcurs de licenţă în sociologie era Tudor Bugnariu – legăturile sale cu disciplina se rezumau însă la acest detaliu. Dincolo de această observaţie – alegerea celor opt e firească din prisma funcţiilor pe care aceştia le ocupau: cu toţii erau figuri centrale ale câmpului academic al ştiinţelor sociale. Mai mult decât atât, păreau a fi personaje de încredere, mai exact: agreate de puterea politică. Athanase Joja, filosof şi logician, nu putea să lipsească din comitet. Membru al Academiei RPR, deţinea în acea vreme portofoliul Învăţământului şi Culturii, instituţie mandatată să ducă la bun sfârşit demersurile de înfiinţare a CNS. Influenţa