Laszlo Alexandru

ÎNSEMN ĂRI PE BLOG

(2011)

LASZLO Alexandru s-a n ăscut în Cluj, la 04.05.1966. Absolvent al Facult ăţ ii de Filologie a Universit ăţ ii “Babe ş-Bolyai” Cluj (1989), cu specializarea limba şi literatura român ă – limba şi literatura italian ă. Profesor de italian ă la Colegiul Na ţional “George Bari ţiu” din Cluj (din 1992). Doctor în Filologie al Universit ăţ ii “Babe ş-Bolyai” (1999). Director al Funda ţiei Culturale “Amici” Cluj (din 1996). Director al revistei româno-italiene Amici (1996-1997). Director al revistei culturale poliglote E-Leonardo (din 2003). A publicat articole, studii literare, eseuri, polemici şi traduceri în reviste culturale din România (Bucure şti, Cluj, Oradea, Ia şi, Sibiu, Tîrgu Mure ş, Tîrgu Jiu, Br ăila), din Statele Unite (New York şi California), din Israel (Tel Aviv), din Germania (Dietzenbach), din Italia (Roma). Cărţi: A. Literatura român ă: 1. Între Icar şi Anteu , polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1996. 2. Orient Expres , polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999. 3. Grîul şi neghina , polemici şi alte eseuri, Chi şin ău, Ed. Ştiin ţa, 2002. 4. Criticul literar Nicolae Manolescu , studiu academic, Cluj, Ed. Dacia, 2003 (edi ţia a doua, rev ăzut ă şi ad ăugit ă, 2009). 5. Vorbind (cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican), Cluj, Ed. Limes, 2004. 6. Toate pînzele sus! , polemici, Cluj, Ed. Grinta, 2005. 7. Viceversa! , polemici pro şi contra lui Paul Goma, Timi şoara, Ed. Bastion, 2009. 8. Muzeul figurilor de cear ă, polemici, Pite şti, Ed. Paralela 45, 2009. 9. Via ţa de zi cu zi. Însemn ări pe blog (2010) , Bucure şti, Herg Benet Publishers, 2011. B. Limba-literatura italian ă: 1. Dic ţionar italian- român , Cluj, Ed. Dacia, 1999. 2. Dic ţionar practic italian-român şi român-italian , Cluj, Ed. Dacia, 2003. 3. Dic ţionar italian-român, român-italian , Chi şin ău, Ed. Ştiin ţa, 2006. 4. Memorator de limba italian ă (Gramatic ă practic ă), Cluj, Ed. Eikon, 2007. 5. Prin p ădurea întunecat ă. Dialoguri despre Dante (cu Ovidiu Pecican), Bucure şti, Ed. Vinea, 2011. Traduceri : A. Din francez ă în român ă: 1. Romain Gary, Ai toat ă via ţa înainte , roman, cu prefa ţa şi notele traduc ătorului, Bucure şti, Ed. Univers, 1993; ed. a II-a: 2006. 2. Raymond Queneau, Zazie în metrou , roman, cu prefa ţa lui Luca Pi ţu şi pseudopostfa ţa traduc ătorului, Pite şti, Ed. Paralela 45, 2001; ed. a II-a: 2004 ; ed. a III-a: 2008. 3. Raymond Queneau, Sîntem mereu prea buni cu femeile , roman, cu prefa ţa traduc ătorului, Pite şti, Ed. Paralela 45, 2005. 4. Catherine Siguret, Femei celebre pe divan , Bucure şti, Ed. Curtea Veche, 2009. B. Din român ă în italian ă (în colaborare): Omaggio a Dinu Adamesteanu , studii istorice sub auspiciile Academiei Române, Cluj, Ed. Clusium, 1996. C. Din italian ă în român ă: 1. Luigi Accattoli, Karol Wojtyla – omul sfîr şitului de mileniu , Cluj, Casa de Editur ă Via ţa Cre ştin ă, 1999. 2. Renzo Allegri, Padre Pio – omul speran ţei , Cluj, Casa de Editur ă Unitas, 2001; ed. a II-a: 2002. 3. Umberto Eco, A spune cam acela şi lucru. Experien ţe de traducere , Ia şi, Ed. Polirom, 2008. 4. Giovanni Papini, Dante viu , Bistri ţa, Ed. Pergamon, 2009. 5. Patrizio Trequattrini, Furio , Cluj, Ed. Eikon, 2010. 6. Patrizio Trequattrini, Şantajul , Bucure şti, Herg Benet Publishers, 2011. Edi ţii : 1. Coranul , Cluj, Ed. ETA, 1991. 2. Paul Goma, Scrisori întredeschise , Oradea, Ed. Familia, 1995. 3. Teodor Bo şca, Poezia preromantic ă în Anglia, Fran ţa, Germania, Italia şi Spania , antologie poliglot ă, Cluj, Ed. Tribuna, 2007. Prefe ţe sau postfe ţe: 1. Paul Goma, Jurnal , Bucure şti, Ed. Nemira, 1997. 2. Giovanni Boccaccio, Decameronul , traducere şi note de Eta Boeriu, Pite şti, Ed. Paralela 45, 2000. 3. Egidio Corea, Dic ţionar gramatical italian-român şi Dic ţionar gramatical român-italian , Bucure şti, Ed. All Educational, 2000. 4. George Co şbuc, Comentarii la “Divina Comedie” , Cluj, Ed. Eikon, 2007. Alte detalii la: www.laszloal.tk

2 5 ianuarie 2011 Protest extrem Dup ă patru ani de dezbateri, a fost în fine promulgat ă Legea Înv ăţă mîntului. Îns ă rectorul Universit ăţ ii “Babe ş-Bolyai” acuz ă vehement c ă noua legisla ţie în domeniu “are prevederi care par decupate din programul de guvernare al nazi ştilor”. Dac ă a şa stau lucrurile cu adev ărat, profesorului Andrei Marga nu-i mai r ămîne, ca gest extrem de protest, decît s ă se arunce în cap de pe acoperi şul universit ăţ ii sale multiculturale.

8 ianuarie 2011 Comentezi? Citesc în nr. 200 al revistei Tribuna analiza pe care Ion Pop i-o dedic ă unui volum de versuri publicat de Dinu Fl ămând: “Regimul evanescen ţei senza ţiei asociat reflexivit ăţ ii ce filtreaz ă foarte exigent ecourile concretelor, reverbera ţiile materiei, devine parc ă mai autoritar, asigurînd permanentizarea acelei tensiuni supravegheate din rela ţia subiect-exterior, men ţinut ă – tensiunea – într-o stare de nerezolvare, c ăci termenii ei evit ă coagul ările ferme, orice promisiune de cristalizare fiind pus ă sub semnul întreb ării în chiar momentul cînd p ărea realizabil ă”. Mde, a şa o fi.

9 ianuarie 2011 Virtu ţile ipocriziei (1) A stîrnit discu ţii, în aceste zile, iniţiativa unui editor american de a-l retip ări pe Mark Twain prin eliminarea unor termeni jignitori, pe care romancierul i-a folosit cu un secol şi ceva în urm ă. De pild ă cuvîntul “nigger” (cioroi), care apare de peste 200 de ori în Aventurile lui Huckleberry Finn , va fi înlocuit prin sinonime care s ă nu lezeze sensibilitatea cititorilor contemporani. Îndat ă ce se aduce vorba despre cenzur ă, intelectualii români devin – pe bun ă dreptate – extrem de irita ţi şi suspicio şi. Libertatea cuvîntului constituie, pe meleagurile noastre, o valoare aproape concret ă, pip ăibil ă, care a fost ob ţinut ă cu mari sacrificii. Dup ă experien ţa traumatizant ă a comunismului, care a pornit cu instaurarea monopolului asupra comunic ării publice şi a sfîr şit-o într-o baie de sînge, pe un munte de abera ţie,

3 călu şul în gur ă nu mai e acceptat cu zîmbetul pe buze. Din acest punct de vedere, în ţeleg prea bine reac ţia sarcastic ă a lui Nicolae Manolescu, la aflarea ve ştii de peste ocean: “Editorul care vrea s ă fac ă astfel de înlocuiri este un cretin sinistru. E ca şi cum a ş pune în gura lui Ştefan cel Mare cuvinte care au intrat în limba român ă în secolul XX şi l-aş face s ă vorbeasc ă despre drepturile omului, referindu-se la boierii pe care-i t ăia! Sau vorbim despre blogul lui Ştefan cel Mare!”.

10 ianuarie 2011 Virtu ţile ipocriziei (2) E interesant de observat c ă se poate veni, spre acela şi fapt, din direc ţii opuse. Comuni ştii au aplicat o sever ă cenzur ă în pres ă (dar şi în c ărţile tip ărite, inclusiv în edi ţiile de clasici, care au fost expurgate de zonele incomode), pentru a-şi consolida controlul asupra cet ăţ enilor. Au fost eliminate, a şadar, pasaje referitoare la diverse aspecte istorice (rela ţiile delicate cu statele vecine, politica intern ă de asimilare sau de exterminare a minorit ăţ ilor), la via ţa religioas ă, la ruina economic ă intern ă sau la bun ăstarea str ăinilor, la scenele erotice explozive etc. Idealul cenzurii comuniste – ca şi al oric ărui tip de cenzur ă totalitar ă – ţintea c ătre men ţinerea popula ţiei într-o relativ ă ignoran ţă , prin care era perpetuat ă obedien ţa fa ţă de abuzuri. O situa ţie divers ă apare în Occident, sub presiunea curentului de “corectitudine politic ă”. O nou ă deschidere li se ofer ă comunit ăţ ilor pîn ă acum neglijate: femeile, persoanele de culoare, minorit ăţ ile sexuale, minorit ăţ ile etnice, grup ările ecologiste, persoanele cu dizabilit ăţ i medicale etc. Sînt afirmate, în mod tot mai insistent, drepturile sociale, profesionale şi existen ţiale ale grupurilor dezavantajate. Literatura lor devine interesant ă, mentalitatea lor î şi caut ă drumul spre expresie. Asist ăm, în realitate, la o schimbare de paradigm ă. Ceea ce a pornit ca un gest de toleran ţă , ca o recunoa ştere condescendent ă a unui alt mod de via ţă , atenteaz ă chiar la rădăcinile tipului predominant de gîndire. În toate sectoarele de activitate, evaluarea se făcea pe baze meritocratice, prin construirea de topuri şi ierarhii, prin dispunerea pe vertical ă a elementelor componente. Or iat ă c ă political correctness procedeaz ă nu la elimin ările în func ţie de discrimin ări valorice, ci la includeri şi înglob ări, prin extinderea

4 pe orizontal ă a comunit ăţ ii, în form ă de re ţea, şi concederea egalit ăţ ii de şanse. Internetul reprezint ă expresia sa cea mai limpede.

11 ianuarie 2011 Virtu ţile ipocriziei (3) Se produce inevitabil o tensiune între gîndirea clasic ă, obişnuit ă s ă discearn ă prin valorificare, şi respectiv gîndirea “politic corect ă”, care preseaz ă c ătre îmbr ăţ işare şi înglobare, prin toleran ţa sans rivages . Odat ă cu noul tip de abordare, conflictele ce trebuie controlate apar nu în lupta ascensional ă, ci între elementele din cadrul sistemului, pentru a nu i se limita extensia. În situa ţia concret ă a edit ării lui Mark Twain, repetarea ostentativ ă a termenului infamant (“nigger”) creeaz ă disconfort în rîndul unei anumite categorii sociale. Editorul a încercat s ă protejeze cititorii de “insultele rasiale a c ăror otrav ă nu pare s ă sl ăbeasc ă”. Un copil de culoare a şi declarat c ă “ur ăş te” Aventurile lui Huckleberry Finn , datorit ă violen ţelor verbale rasiste. Avea motivele sale. Nu voi s ări în extrema opus ă, pledînd pentru cenzur ă şi încurajînd edi ţiile ad usum delphini . Vreau s ă spun ap ăsat c ă, în op ţiunea asta american ă, tot despre o interdic ţie frustrant ă este vorba. Numai c ă, adaug imediat, aici bisturiul care taie o face în scop terapeutic. A pune în gura lui Ştefan cel Mare un discurs despre drepturile omului transform ă totul în caraghioslîc şi omoar ă verosimilul. Dar a scoate din gura lui Huckleberry Finn cuvîntul “cioroi” deschide, poate, o nou ă via ţă pentru romanul lui Mark Twain, într-o societate mai permisiv ă. Nu ştiu dac ă “muta ţia valorilor estetice” permite şi interven ţiile pe text ale editorului, pentru a relansa c ătre publicul larg o oper ă valoroas ă, prin intermediul micilor opera ţii chirurgicale de înfrumuse ţare. Probabil c ă, în jurul acestei dileme, pot fi cl ădite la fel de multe argumente afirmative precum şi negative. Stau îns ă şi contemplu abilitatea pontifilor no ştri literari, care de cî ţiva ani buni se căznesc, la fiecare col ţ de strad ă, s ă lupte împotriva “corectitudinii politice”. Fire şte c ă noul concept le disloc ă trec ătoarele pozi ţii hegemonice, le disip ă str ădaniile valorizatoare de-o via ţă . Le pot în ţelege, şi lor, nelini ştea. Dar totu şi, lec ţiile de democra ţie predicate răstit, cu seme ţie, din buricul Bucure ştiului, ca s ă ne-aud ă Statuia Libert ăţ ii de peste ocean, î şi au hazul lor inconfundabil. Administrarea de picioare în fund, pe la spatele lui

5 Huckleberry Finn, o v ăd ca pe-o manevr ă ni ţel balcanic ă. Simpaticul Mark Twain n-ar fi meritat ni cet excès d’honneur, ni cette indignité .

12 ianuarie 2011 Zoologie politic ă Noul conglomerat al opozi ţiei, care se configureaz ă în aceste zile, prin înfr ăţ irea stîngii (P.S.D.), a dreptei (P.N.L.) şi a fostei Securit ăţ i (Antena 1 – Voiculescu), şi-a primit cea mai fidel ă caracterizare în cuvintele unui frunta ş liberal: “Cînd un tigru şi un leu pleac ă la vîn ătoare, nu iau cu ei şi un sconcs”.

13 ianuarie 2011 Zoologie pontifical ă Însemnarea de ieri îmi aminte şte o alt ă caracterizare f ăcut ă cu ajutorul analogiei animaliere. În Evul Mediu, figura carismatic ă a Papei Bonifaciu al VIII-lea a proiectat asupra sa atît admira ţia, cît şi ura contemporanilor. În afara gafelor politice, care i-au gr ăbit sfîr şitul hegemoniei şi al vie ţii, pontiful şi-a atras şi du şmănia celor doi poe ţi mai importan ţi de-atunci. Pe Jacopone da Todi l-a azvîrlit în puşcărie, pe Dante Alighieri l-a constrîns la exil pîn ă la cap ătul zilelor. Bonifaciu a fost astfel caracterizat de un cronicar: “Penetrasti come una volpe, regnerai come un leone, morirai come un cane” (“Te-ai strecurat în ăuntru ca o vulpe, vei st ăpîni ca un leu, vei muri ca un cîine”). O judecat ă confirmat ă de mersul lucrurilor, în toate nuan ţele sale.

14 ianuarie 2011 De la Nicolae pentru Nae Nicolae Iorga şi Nae Ionescu au avut traiectorii politice inversate (poate şi datorit ă celor dou ă decenii care i-au desp ărţit ca vîrst ă). Iorga a pornit ca un na ţionalist înver şunat, militînd împotriva diferitelor minorit ăţ i. Ulterior s-a retran şat într-un moroc ănos om de stat conservator, ministru în repetate rînduri, aflat în gra ţiile Cur ţii regale şi ale Academiei. Nae Ionescu şi-a pus inteligen ţa, pe rînd, în slujba diferitelor for ţe politice ( ţă răni ştii, Carol al II-lea, interesele germane în România etc.), pentru a

6 eşua ca admirator al violen ţelor legionare şi al lui Corneliu Zelea-Codreanu. Iorga a venit de pe extrem ă spre centru, Nae a plecat din centru c ătre extrem ă. Sînt simptomatice aceste destine intersectate, pentru a pune în lumin ă replicile pe care şi le-au schimbat cei doi. Aici merit ă amintite cuvintele lui Iorga, mai ales datorit ă surprinz ătoarei lor prospe ţimi ironice. “Pentru ignoran ţa unui «filozof». Un «filozof» de idei tari, de gesturi grozave şi de ochi turce şte învîrti ţi în orbite, denunţîndu-mă pentru ceea ce s-a întîmplat în ciocnirile unei triste campanii electorale pe care am f ăcut tot ce puteam ca s-o împiedic – şi de aceea nici nu candidez personal – m ă ia la refec, ad ăugîndu-mă a şa, din senin, la lista asasinilor politici, pe chestia lui Catilina. Roma, zice Hegelul român, «nu s-a sc ăpat de Catilina decît ucigîndu-l». Domnule «filozof», cu tot respectul şi pentru Ionescu şi mai ales pentru Nae al dumitale, sunt silit a-ţi spune c ă acel care a scris a şa «N’ae» sau n-are dreptate. Catilina adunase un num ăr de fac ţio şi. Erau între ei poate şi doritori ai unei Rome mai curate, dar şi oameni f ără ocupa ţie şi mult ă «boierime» roman ă ambi ţioas ă şi uşuratic ă. Nimeni nu «l-a ucis». Ci el a strîns o armat ă contra armatei patriei sale. Şi, dînd b ătălie în cîmp deschis contra ei, a fost învins şi a pierit. Mai e vorba acolo şi de moartea mea, pe care acest distins cuget ător aproape quinquagenar o dore şte. Sunt pentru el cineva cu «un picior în groap ă». Nimeni nu ştie, d-le Nae, ţi-o spune un Nicolae cu numele – şi capul – complet, cît are de tr ăit . Atîrn ă şi de cum a tr ăit. Dar, pentru a m ă coborî la nivelul d-tale, piciorul r ămas poate sprijini înc ă o b ătrîne ţă onest ă, tr ăind din munc ă, şi muncitoare pentru al ţii. Şi, la nevoie, el mai poate servi pentru ceva.” (10 februarie 1938) Nae Ionescu a murit la 15 martie 1940. Nicolae Iorga a fost ucis la 27 noiembrie 1940.

15 ianuarie 2011 Generozitate cu r ăspundere limitat ă Singur ătatea şi nevoia de tandre ţe pot crea impresia c ă micul gest de generozitate, făcut de cel ălalt cu neglijen ţă , poate chiar cu indiferen ţă , înseamn ă mai mult decît era în

7 realitate. Dar e o impresie gre şit ă. A trebuit s ă în ţeleag ă asta şi Momo, copilul orfan, protagonistul romanului Ai toat ă via ţa înainte . “Odat ă, eram în fa ţa unei b ăcănii şi am furat un ou din vitrin ă. Patroana era o femeie şi m-a v ăzut. Preferam s ă fur unde vedeam o femeie, c ăci singurul lucru de care eram sigur era c ă mama mea este femeie, altfel nu se poate. Am luat un ou şi l-am b ăgat în buzunar. A venit patroana şi a şteptam s ă-mi trag ă o palm ă ca s ă fiu bine remarcat. Dar ea s-a ghemuit lîng ă mine şi m-a mîngîiat pe cap. Ba chiar mi-a zis: - M ăi, cît e şti de dr ăgăla ş! La-nceput am crezut c ă vrea s-o dea pe sentimente ca s ă-şi ia oul înapoi şi l-am ţinut zdrav ăn în mîn ă, în fundul buzunarului. N-avea decît s ă-mi trag ă o palm ă, ca s ă m ă pedepseasc ă, a şa trebuie s ă fac ă o mam ă grijulie. Dar ea s-a ridicat, s-a dus la tejghea şi mi-a dat înc ă un ou. Şi apoi m-a s ărutat. Am avut o clip ă de speran ţă pe care nu v-o pot descrie, pentru c ă-i imposibil. Am stat gur ă casc ă toat ă diminea ţa în fa ţa magazinului, aşteptînd. Nu ştiu ce a şteptam. Uneori femeia aceea îmi zîmbea, iar eu st ăteam acolo, cu oul în mîn ă. Aveam şase ani sau prin preajm ă şi credeam c ă-i pentru toat ă via ţa, cînd era vorba doar de-un ou.”

20 ianuarie 2011 Cititor “- Dites donc, vous lisez les lettres de vos locataires? - Oh, je n’en ai qu’un; autrement, ça me prendrait trop de temps.” (Raymond Queneau)

21 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (1) Este important cu cine te înso ţeşti, pentru a le transmite celorlal ţi cine e şti. Liviu Borda ş, om tîn ăr, afirmat prin mig ăloase studii de orientalistic ă, denotînd r ăbd ătoare stagii printre rafturile bibliotecii, ţine cu tot dinadinsul s ă ne semnaleze cine este el inclusiv în planul discursului civic, al valorilor publice. Şi-atunci se înso ţeşte cu figura lui Nae Ionescu, pe care se simte dator s ă-l scoat ă din şan ţul vremii, prin recenta sa bro şur ă cu nume rebarbativ: Apa şul metafizic şi paznicii filozofiei (Buc., Ed. Humanitas, 2010).

8 E lucru ştiut c ă diversele etape istorice î şi au figurile tutelare, personalit ăţ i culturale care î şi pun amprenta asupra epocii. L ăsîndu-se influen ţate de ea, o piloteaz ă pe poteca sinuoas ă a “spiritului vremii”. Nae Ionescu ar fi putut fi un asemenea punct de reper în fr ămîntata perioad ă interbelic ă, pentru anii care au preg ătit ascensiunea totalitarismelor. F ără o doctrin ă politic ă ferm ă, el s-a mi şcat pe roza vînturilor în planul vie ţii publice: du şman constant al liberalilor; aliat de circumstan ţă al ţă răni ştilor, iar apoi adversar al lor. Partizan al întron ării lui Carol al II-lea, şi apoi marginalizat de acesta. Admirator frenetic al extremismului legionar, ale cărui valori otr ăvite le-a r ăsădit în sufletele multora dintre discipolii s ăi. Adept al autohtonismului autosuficient şi inamic al democra ţiilor occidentale tolerante. Sus ţin ător al hitlerismului, al fascismului şi – în ultimii s ăi ani – al antisemitismului, în numele prevalen ţei colectivit ăţ ii asupra indivizilor şi a majorit ăţ ii asupra minorit ăţ ilor. Apologet al valorilor ortodoxiste orientale şi contestatar al celor catolice, central-europene. La acest şirag de perle s-a ad ăugat şi diamantul coroanei. Filosoful cu oper ă oral ă, magistrul care-şi îndoctrina politic înv ăţă ceii – cu valorile extremei – de la catedr ă s-a revelat într-o prea strîns ă cochet ărie cu medita ţiile filosofice ale altora, care apucaser ă deja, vai, Doamne, s ă le scrie şi s ă le publice. Tot mai mul ţi speciali şti, de-a lungul deceniilor, au început s ă rosteasc ă, în leg ătur ă cu Nae Ionescu, detestabilul cuvînt “plagiat”. Asupra acestui ultim detaliu al col ţului n ăframei î şi a ţinte şte privirile Liviu Borda ş, str ăduindu-se s ă-l lumineze în bro şura sa. Fost-a sau ba Nae Ionescu un plagiator? Borda ş zice c ă nu. Pesemne c ă, în fascicule succesive, ne va oferi justific ări şi pentru celelalte aspecte delicate. Fost-a sau ba Nae Ionescu un hitlerist ( şi şi-a construit cumva averea inclusiv din pu şculi ţa serviciilor secrete germane)? Fost-a sau ba Nae Ionescu un militant legionar? Cine ştie ce miracole mai afl ăm de la Borda ş, în alte şi alte cărticele purtînd eticheta cur ăţă toriei “Nuf ărul”.

22 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (2) În tot cazul, majoritatea valorilor pentru care s-a zb ătut Nae Ionescu în interbelic (admi ţînd c ă le-am putea sintetiza, totu şi, într-un singur fascicul determinant) şi-au demonstrat pîn ă azi efectele nocive, chiar letale. Şi au c ăzut în desuetudine. Ce rost mai

9 are, atunci, recuperarea promotorului lor? Cui folose şte repunerea în lumin ă a sofismelor năiste? Ce poteci buruienoase ne mai poate lumina acest personaj, în ziua de azi, aflat ă preponderent sub semnul democra ţiei, al pluralismului, al toleran ţei, al valorilor occidentale? Răspunsurile lui Liviu Borda ş în aceast ă direc ţie sînt doar subsidiare, autorul insistînd s ă a şeze o c ărămid ă pioas ă la monumentul Profesorului. Care ar face parte dintre cei “mai curajo şi sau mai talenta ţi în practica filozof ării” (p. 6), dintre “cei care fac filozofie pentru c ă nu pot altfel” (p. 7). El are de luptat cu “paznicii filozofiei”, cu “şmecherii”, “pro ştii” şi “profitorii”, cu “filozofii care înva ţă tot ce s-a spus despre diferite probleme în alte p ărţi; ei nu atac ă o chestiune de fond, ci informeaz ă asupra a ceea ce s-a realizat aiurea; nu vorbesc niciodat ă de , ci totdeauna despre ; un fel de meseria şi” (p. 6). Astfel pus ă problema, este limpede c ă junele detectiv î şi închipuie lumea în alb şi negru, cu eroul aspira ţiilor sale proiectat sub diadema spiritual ă, în opozi ţie fa ţă de pegra mediocrit ăţ ii. Tot restul argumenta ţiei lui nu va avea alt rost decît să justifice o asemenea construc ţie caraghioas ă. Documentaristul în ţelege totu şi s ă-şi fac ă datoria în mod con ştiincios. Afl ăm de la el c ă o serie întreag ă de intelectuali, de cele mai diverse calibre şi orient ări politice, l-au privit pe profesorul bucure ştean cu circumspec ţie. Nichifor Crainic îl acuza c ă e “pu ţin plagiator”, întrucît ar fi preluat în articolele sale de gazet ă teorii din Mein Kampf al lui Adolf Hitler (p. 10). G. C ălinescu, pe partea sa, noteaz ă c ă la Nae Ionescu “no ţiunile de via ţă , tr ăire, experien ţă , structur ă ar veni de la Dilthey, nelini ştea, tragismul vie ţii, ira ţionalismul de la Kierkegaard, Heidegger şi Şestov, ideea de destin de la Spengler şi Keyserling, ra ţionalismul mistic de la Massis, preocuparea pentru filozofia religiei de la Dilthey şi neotomism, ortodoxismul de la Berdiaev, altoit îns ă cu catolicismul lui Massis şi cu idei din gnosticism şi origenism. În fine, metoda gîndirii în libertate şi în mijlocul discipolilor s-ar datora lui Keyserling” (p. 11). Cum comenteaz ă Borda ş al nostru aceast ă zdrobitoare list ă de influen ţe, pe care G. C ălinescu o punea în spinarea lui Nae Ionescu spre a-i sublinia lipsa de inova ţie? “Într-o ampl ă recenzie, el [G. C ălinescu] îi recunoa şte Profesorului meritul de a fi un intelectual bine informat” [sic! – p. 11]. Stupefiant ă răst ălm ăcire! Lista autorilor “ciupi ţi” de ideile lor ar veni doar s ă îngroa şe erudi ţia

10 “ciupitorului”, care e glorificat suplimentar şi prin majuscula reveren ţei supuse. Please don’t insult my intelligence.

23 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (3) Recuperatorul de la Humanitas are de luptat, în realitate, împotriva unui întreg curent de opinie. Se picteaz ă pe sine însu şi în postura celui care duce apa la mare cu o găleat ă g ăurit ă. “Alega ţiile asupra lipsei sale de originalitate [a lui Nae Ionescu] erau îns ă mai vechi. Începînd ca reac ţie a profesorilor colegi la criticile ironice cu care îi gratifica, precum şi la popularitatea sa crescînd ă printre studen ţi şi tineri intelectuali, ele s-au transformat repede într-o muni ţie mereu reînc ărcat ă de neprietenii s ăi. Încetul cu încetul, au crescut la dimensiunile unui folclor universitar şi gazet ăresc care i-i punea în cîrc ă pe aproape to ţi gînditorii mai interesan ţi ai vremii” (p. 12). Nicolae Bagdasar noteaz ă c ă Nae Ionescu şi-a pescuit ideile unui curs de logic ă din Karl Marbe, Die Gleichförmigkeit in der Welt (p. 12), şi argumentele unei conferin ţe – din Oswald Spengler (p. 14). Dimitrie Gusti remarc ă influen ţa lui Rudolf Otto, Das Heilige , în cursul de filosofia religiei (p. 13). C. R ădulescu-Motru observ ă gîndurile lui Clemens Baeumker, conduc ătorul de doctorat al lui Nae Ionescu, vîrîte în cursul de istoria logicii (p. 13). “Un fost student” (?) recunoa şte în cursurile magistrului judec ăţ ile exprimate deja de Ludwig Klages (p. 13-14). A.P. Samson îi atribuie ipotezele lui Arthur Liebert (p. 14). “Tudor Vianu îi contest ă orice originalitate, considerîndu-l un reprezentant al lui Spengler şi al «înc ă vreo cî ţiva nem ţi actuali», pe care i-ar fi folosit fără s ă-i numeasc ă” (p. 15). Mihail Sebastian constat ă c ă întreg cursul lui Nae Ionescu despre logica colectivelor e preluat dup ă Spengler, Jahre der Entscheidung (p. 15). Nicolae Iorga îi neag ă originalitatea concep ţiilor din publicistic ă (p. 15). Dup ă cum se vede, printre acuzatorii lui Nae Ionescu se num ără speciali şti reputa ţi, dintre care unii au sus ţinut pe umerii lor catedre universitare cu pondere şi nu şi- ar fi periclitat statura profesional ă de dragul unor presupuneri frivole. Ipoteza invidiei lor mărunte, împotriva “succesului de public” al competitorului Nae – pe care Liviu Borda ş o lanseaz ă pe ner ăsuflate –, este de natur ă s ă şubrezeasc ă, în plan etic, credibilitatea

11 bro şurii polemice aflate acum în discu ţie. C ăci arunc ă suspiciuni tocmai asupra obiectivit ăţ ii de apreciere a vorbitorului.

24 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (4) Trebuie ad ăugat c ă nici felul în care Nae Ionescu a în ţeles s ă se apere împotriva imputa ţiilor de plagiat, de haiducie pe domeniile ştiin ţifice st ăpînite de al ţii, nu a fost în măsur ă s ă disipe b ănuielile. În loc s ă le comunice, cu transparen ţă , studen ţilor listele bibliografice care îi ghidau cursul şi din care ace ştia ar fi urmat s ă-şi preg ăteasc ă examenele, magistrul nu doar c ă le-a trecut sub t ăcere, dar a interzis de-a dreptul consemnarea prelegerilor sale (p. 18)! O exigen ţă didactic ă cel pu ţin stranie. Iar cînd venea vorba despre importan ţa clarit ăţ ii în activitatea ştiin ţific ă, a originalit ăţ ii ideatice, a recunoa şterii priorit ăţ ii cronologice şi a propriet ăţ ii altcuiva asupra universului conceptual prezentat, opinia maestrului era perplexant ă: “Pentru un om care gînde şte personal, nu exist ă plagiat sau influen ţă . O idee pe care am g ăsit-o eu e a mea şi e original ă, chiar dac ă ar fi gîndit-o şi scris-o trei sute de in şi înaintea mea” (p. 129). Dac ă un profesor de filosofie le va preda mîine, de la catedr ă, înv ăţă ceilor extazia ţi că nu exist ă conceptul de asasinat, fiindc ă oamenii sînt oricum muritori, a şa c ă mai devreme sau mai tîrziu tot la cimitir ajungem – argumenta ţia lui tr ăznit ă poate fi întîmpinat ă cu zîmbetele aferente. Dar dac ă acela şi personaj va trece la uciderea oamenilor pe strad ă, în numele paradoxelor ieftine, va sfîr şi desigur la pu şcărie, pentru a i se reaminti strînsa leg ătur ă dintre lumea cuvîntului şi lumea faptei. De mirare doar c ă, dup ă aproape un secol, apare un explorator f ără busol ă, care se apuc ă s ă elogieze şarmul focurilor de revolver trase la întîmplare, în numele în ţelepciunii filosofice.

25 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (5) O adev ărat ă teorie a conspira ţiei construie şte Liviu Borda ş, pe marginea dezv ăluirii, în perioada interbelic ă, de c ătre Zevedei Barbu, a plagiatului lui Nae Ionescu din Evelyn Underhill. Pe scurt, lucrurile ar fi stat astfel. Exista o antipatie reciproc ă între Lucian Blaga şi Nae Ionescu, datorit ă firii lor atît de diferite. Tîn ărul universitar Grigore

12 Popa a prezentat cîteva recenzii c ălduroase despre cursurile n ăiste, de publicat în revista Saeculum , condus ă de Blaga. Poetul le-a acceptat pe primele dou ă, cu anumit ă nepl ăcere, dar a respins-o deja pe a treia, pesemne pentru a nu-şi deturna publica ţia spre cultul unei personalit ăţ i îndoielnice. Acest al treilea text encomios la adresa lui Nae Ionescu, refuzat de Saeculum , a ap ărut totu şi într-un periodic rival, Revista teologic ă. “Pentru a-l pedepsi pe vechiul admirator trecut în tab ăra advers ă, Blaga love şte în Nae Ionescu” (p. 27) şi îi ofer ă lui Zevedei Barbu edi ţia german ă a c ărţii lui Underhill, comandîndu-i un comentariu distructiv la adresa profesorului bucureştean. Iat ă a şadar, doamnelor şi domnilor, de ce a plagiat Nae Ionescu din Evelyn Underhill! Pentru c ă – dac ă am sta s ă-l ascult ăm pe Borda ş – a f ăcut Blaga o criz ă de gelozie ştiin ţific ă împotriva unui asistent “dezertor” şi i-a poruncit altui asistent “obedient” s ă-l denigreze pe rivalul s ău din Capital ă. Sîntem în plin roman de cap ă şi spad ă, unde similitudinea dintre textele lui Underhill şi cele ale lui Nae Ionescu, la nivelul conceptelor şi uneori al expresiei, nu mai conteaz ă cîtu şi de pu ţin. Important ă e deturnarea aten ţiei cititorilor de la esen ţa faptelor, c ătre pove ştile roman ţate şi sentimentale despre lumea spiritual ă interbelic ă. În realitate, opinia lui Lucian Blaga despre Nae Ionescu era acolo, sub ochii lui Borda ş, ar fi fost doar suficient s ă ţin ă seama de ea: “Unii existen ţiali şti î ţi declar ă cu grave jur ăminte c ă sunt gata s ă moar ă pentru «adev ărul» lor (care niciodat ă nu e al lor, căci e plagiat) pentru ca s ă-i vezi servind într-o singur ă zi alte cîteva adev ăruri opuse între ele, contra onorar fire şte, dar cu aceea şi retoric ă frazeologie de apologe ţi tr ăind întru absolut” (p. 25). Dispre ţul sec, t ăios, al poetului r ăzbate cu limpezime. Or firea uman ă nu pizmuie şte ceea ce dispre ţuie şte. E vorba, aici, despre dou ă sentimente incompatibile. Tot astfel Lucian Blaga, în desconsiderarea pe care o exprima, nu avea cum s ă-l invidieze pe Nae Ionescu. Înscenarea fantezist ă a lui Liviu Borda ş se sparge ca un balon de s ăpun.

26 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (6) Imaginea lui Nae Ionescu nu s-a sim ţit prea bine nici în posteritate. Lucre ţiu Pătr ăş canu reia, într-o conferin ţă al c ărei text îl şi public ă, dezv ăluirile lui Zevedei Barbu pe tema plagiatului comis de filosof (p. 31). Alt adversar contondent se dovede şte Mircea

13 Florian (p. 31-32). În perioada comunist ă, acuza ţia privind lipsa de originalitate a lui Nae Ionescu s-a generalizat. Liviu Borda ş trece în revist ă, cu vitez ă ame ţitoare, un şir întreg de autori din sectorul politico-filosofic care l-au comentat f ără m ănu şi: Leonte R ăutu (îl considera unul dintre “plagiatorii cei mai sîrguincio şi ai filozofilor reac ţionari germani, precursori ai nazismului”, p. 35), Al. Posescu (îi imputa “concep ţii specifice hitlerismului”, p. 36), N. Bolboa şă , Anton Dumitriu, N. Tertulian, Gheorghe Vl ădu ţescu ş.a. (p. 37-38). Cercet ătorii literari au fost la fel de aspri cu el. Nicolae Balot ă respingea un “patchwork de idei ce nu-i apar ţineau” lui Nae (p. 38). Ovid S. Crohm ălniceanu, în sinteza sa, a pus pe seama profesorului bucure ştean “numeroase pagini copiate dup ă lucr ări str ăine” (p. 39). Aspectul a fost consemnat şi în detaliata biografie a lui Mircea Eliade, redactat ă de Mac Linscott Ricketts (p. 39). Un explorator înc ăpăţ înat s-a dovedit Alexandru George care, din lec ţia introductiv ă la Func ţiunea epistemologic ă a iubirii , a identificat – doar în primele dou ă pagini – zece fragmente suspecte şi le-a pus pe dou ă coloane cu Liebe und Erkenntnis , de Max Scheler. Concluzia lui Alexandru George era elocvent ă: “Dovada e f ăcut ă, sper, cu prisosin ţă : Nae Ionescu a avut pe mas ă textul lui Scheler cînd î şi redacta lec ţia de deschidere; a extras din el nu numai schema prelegerii, o serie întreag ă de idei fundamentale, dar şi fraze ad litteram ” (vezi vol. Întîlniri , C.R., 1997, p. 94). Demonstra ţia impecabil ă a eseistului a stîrnit, la vremea sa, destul ă vîlv ă în mediile literare şi ar fi meritat mai mult ă aten ţie din partea hagiografului de ultim ă or ă al lui Nae Ionescu. Aşa încît, pîn ă la dezv ăluirile Martei Petreu, legate de plagiatorul Nae Ionescu, mai era un munte întreg de urcat pentru Liviu Bordaş.

27 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (7) Sînt amuzante strategiile balcanice la care tîn ărul orientalist recurge pentru a distorsiona percep ţia cititorilor. Venera ţia sa cucernic ă se r ăsfrînge peste imaginea lui Nae, gratulat cu majuscula reveren ţei: Profesorul (vezi p. 11, p. 46 şi multe alte pagini). Teoria conspira ţiei – din care tocmai am gustat un e şantion – este pus ă la treab ă. Lansarea de ipoteze tenden ţioase şi fabricarea de subîn ţelesuri veninoase, pe seama

14 inamicilor plagiatorului, reprezint ă moned ă curent ă. (Adversarii din interbelic – şi vorbim despre Nicolae Iorga, Lucian Blaga, G. C ălinescu, Tudor Vianu, C. R ădulescu-Motru sau Dimitrie Gusti, tot atîtea personalit ăţ i proeminente, de multe ori incompatibile între ele – ar fi fost împin şi doar de… invidia fa ţă de Nae Ionescu! Oponen ţii din postbelic – fie c ă se numesc Anton Dumitriu, Ovid S. Crohm ălniceanu, Nicolae Balot ă, Nicolae Manolescu sau Alexandru George, tot atîtea personaje culturale semnificative, apar ţinînd unor grupuri de interese distincte – s-ar fi agitat politic, sub constrîngerea comunismului!) E de tot nostim ă viclenia lui Liviu Borda ş, atunci cînd î şi prezint ă informa ţia. Contestatarii lui Nae Ionescu, de şi fiind în num ăr consistent şi avînd o gr ăitoare pondere de prestigiu, sînt în şira ţi în pagin ă la repezeal ă, pe centimetru p ătrat, din obliga ţie bibliografic ă. Argumentele lor nu sînt comb ătute prin contraargumente mature. În schimb le este contrapus ă, în repetate rînduri, opinia elogioas ă a unui oarecare Vasile B ăncil ă, citat pe spa ţii ample cu ni şte însemn ări personale din anii ‘40, aflate pîn ă azi, vai Doamne, “în curs de apari ţie”. De la debutantul H.-R. Patapievici încoace, care cita cu mult ă seriozitate din propriile sale maculatoare de adolescent, inedite, dispuse ba în sertarul din stînga sus, ba în cel din dreapta jos al mesei de scris, n-am mai pomenit o asemenea mascarad ă spumoas ă a ceremonialului ştiin ţific. Atunci cînd num ărul opinen ţilor defavorabili lui Nae Ionescu risc ă s ă sporeasc ă îngrijor ător, hagiograful recurge la alte sisteme de snobare. Unora le refuz ă – cu nea şteptat ă arogan ţă – existen ţa: “din punctul nostru de vedere nu merit ă onoarea de a fi numi ţi” (!! – p. 52). Pe al ţii îi expediaz ă cu numele în josul paginii, împreun ă cu t ăioase men ţiuni în corpul textului: “un amator de sinteze gr ăbite, dar sincer partizane” (p. 54 – nimeni altul decît George Voicu, autorul unei foarte documentate şi oneste c ărţi despre Mitul Nae Ionescu ), “un critic fin şi atent” pomenit în context peiorativ (p. 53 – însuşi Nicolae Manolescu), “o fost ă student ă a Profesorului” care i-a tr ădat apostolatul, fiindc ă nu şi-a ţinut gura (p. 53 – Mariana Şora). Delicioas ă r ămîne, pentru un observator al detaliilor, reflectarea so ţilor Şora în bro şura lui Borda ş. Mariana Şora, întrucît ostil ă lui Nae, este pomenit ă aluziv cu r ăceal ă şi azvîrlit ă la subsol. În schimb Mihai Şora – care formuleaz ă diverse tertipuri relativizante în ap ărarea magistrului – e citat amplu şi e plasat sub zodia superlativului: “Foarte interesant ă este precizarea mai recent ă…” etc. (p. 57). Tot un loc central, în loja

15 epitetelor luminoase, li se atribuie şi altor partizani de ultim ă or ă ai filosofului plagiator: “Lucrurile au fost puse la locul lor, principial, de interven ţii calme şi lucide precum cele ale lui Andrei Ple şu sau Teodor Baconsky” (p. 55). E limpede c ă Liviu Borda ş n-are cîtu şi de pu ţin sim ţul ridicolului.

28 ianuarie 2011 “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (8) Nici limba român ă nu-l ajut ă prea mult pe semnatarul fi ţuicii. Lansat pe poteca beatific ării lui Nae, Liviu Borda ş încearc ă s ă ne picteze o schem ă dual ă. El compar ă vigoarea, îndr ăzneala şi originalitatea debordant ă ale Maestrului, cu sterilitatea, obedien ţa şi mediocritatea adversarilor s ăi. Doar c ă vorbele îi r ăst ălm ăcesc gîndurile: “…Spre deosebire de ei, Nae Ionescu nu e un b ătrîn «corsar al min ţii» retras cuminte în insula vremii sale, ci un mereu tîn ăr calpuzan de idei, care refuz ă s ă dispar ă din «identitatea şi con ştiin ţa de sine a românit ăţ ii»” (p. 121). Gura p ăcătosului adev ăr gr ăie şte! C ăci dac ă arunc ăm o privire în DEX, d ăm peste semnifica ţiile termenului “calpuzan”: falsificator de bani; om r ău, tic ălos; escroc, ho ţ, impostor, în şel ător, punga ş, şarlatan, şnapan. Agitatul pescuitor în ape tulburi interbelice a r ămas, cu adev ărat, “mereu tîn ăr”, c ăci a gravitat oportunist de la un centru de putere la altul, de la o idee la alta, etern refractar la construc ţia de sistem şi neacceptînd publicarea de c ărţi. A fost un veritabil “calpuzan de idei”, întrucît i-a escrocat pe studenţii s ăi: le-a creat impresia c ă le vinde marf ă original ă, şi cînd colo i-a ame ţit cu spenglerisme kierkegaardiene underhillizate. Obsesia lui de a promova na ţionalismul contra valorilor individului, fascismul şi hitlerismul contra virtu ţilor democra ţiei, autoritarismul contra societ ăţ ii civile refuz ă s ă dispar ă complet, pîn ă în zilele noastre, cînd aparent ne-am lep ădat totu şi de indica ţiile n ăiste catastrofale. Îmbr ăţ işarea c ălduroas ă a lui Liviu Borda ş provoac ă moartea prin asfixiere. Cu înc ă vreo dou ă bro şuri pe stilul ăsta, mo ştenirea lui Nae Ionescu va merge pe dric spre locul de veci al ideilor falimentare.

29 ianuarie 2011 Ce şi cum

16 Instruc ţiuni de folosire tip ărite pe o pung ă de alune: “Deschizi punga şi m ănînci alunele!”.

30 ianuarie 2011 Parfum de femeie Am auzit ieri la radio c ă Lady Gaga, sfid ătoarea cînt ărea ţă de muzic ă pop, se preg ăte şte de o alt ă isprav ă memorabil ă. Va lansa pe piaţă un parfum feminin cu miros de… s ămîn ţă b ărb ăteasc ă. Dac ă l-ar fi citit la timp pe Cesare Pavese, artista ar fi în ţeles probabil c ă ini ţiativa ei nu va avea şanse de succes comercial: “Quando una donna sa di sperma e non è il mio, non mi piace” . (Cînd o femeie miroase a sperm ă care nu-i a mea, nu-mi place.)

31 ianuarie 2011 Despre singur ătate Beata solitudine – sola beatitudine! (San Francesco)

1 februarie 2011 Filosofia lui Nae Ionescu Am impresia c ă am g ăsit, în cuvintele lui Raymond Queneau, cea mai bun ă definire a principiilor filosofice de care s-a slujit în via ţă Nae Ionescu: “Avoir un système borne son horizon; n’en avoir pas est impossible. Le mieux est d’en posséder plusieurs” .

2 februarie 2011 Protocronism postum Citesc dialogul purtat de Vasile Gogea în aprilie 1990 cu regreta ţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, tip ărit recent sub form ă de carte ( Voci în vacarm , Cluj, Ed. Eikon, 2010). Cu o mic ă-mare excep ţie, surprizele nu apar, cei doi mentori pledeaz ă cu aceea şi perseveren ţă pentru condamnarea comunismului, nevoia de spirit civic şi curajul implic ării intelectualului în trebile cet ăţ ii. Un pasaj a reu şit totu şi s ă m ă lase gur ă-casc ă, de parc ă st ăteam pe scaunul dentistului. Venind vorba despre cutare conferin ţă provincial ă a editorului lor preferat,

17 Gabriel Liiceanu, cele dou ă con ştiin ţe mai bune ale românilor s-au n ăpustit pe costi şa apologiei. A şa intelectual cu musculatur ă cet ăţ eneasc ă mai rar s-a pomenit: “ Monica Lovinescu: Cred c ă trebuie s ă insist ăm asupra demersului exemplar al lui Gabriel Liiceanu, pentru c ă dac ă patologia a fost pus ă înc ă sub regimul de teroare, nu numai spiritual ă de altminteri, de cînd orizontul totu şi s-a deschis, Gabriel Liiceanu a în ţeles s ă fie în cetate, prin cetate, într-un limbaj care nu-şi pierdea nimic din profunzimea lui, îns ă un limbaj accesibil tuturor. Iar prezen ţa lui Gabriel Liiceanu mi se pare într-adev ăr exemplar ă din acest punct de vedere”. Ce te faci, îns ă, cînd directorul Editurii Humanitas are nu doar for ţa lupt ătorului, ci şi sfiiciunea filosofului? Ei bine, el trebuie încurajat s ă persevereze. Hiperbola uluitoare e scoas ă din po şet ă: “Ar fi fost extraordinar dac ă oamenii care au luat aceast ă ini ţiativ ă [a civismului – L.A.] g ăseau şi for ţa de a înfrînge modestia de care vorbeam, pentru c ă ne-am fi aflat brusc în alt ă situa ţie. Am fi avut – f ără a compara ca valoare absolut ă, întrucît cred c ă valoarea lui Gabriel Liiceanu e mai mare pe un anumit plan decît a lui Havel [!! – subl. mea, L.A.] – îns ă am fi putut avea un Havel, am fi putut avea corespondentul unui Geremek, am fi putut avea o altă fa ţă şi pentru noi, şi pentru ceilal ţi”. Da, şi eu cred c ă, pe un anumit plan, valoarea lui Gabriel Liiceanu e mai mare decît a lui Havel. Ba chiar şi decît a lui Geremek sau Walesa. Nici unul dintre ace ştia nu s-a apucat s ă privatizeze, cu sprijinul amicului ministru, o editur ă de stat unde s ă publice cărţi la pre ţuri astronomice, în beneficiul propriului buzunar. Havel, Geremek şi cu Walesa, bie ţii de ei, s-au dedicat binelui public, nu celui privat, prin urmare merit ă snoba ţi de aceast ă con ştiin ţă parizian ă elansat ă, care a venit la Bucure şti, dup ă o revolu ţie anticomunist ă, pentru a verbaliza dictonul autohton: “ochiul st ăpînului îngra şă vita”. Domnule Liiceanu, Maestre, ma şina matale e mai tare decît a lui Schumacher. Ai un after shave mai bestial decît al lui Richard Gere. Am vreo două manuscrise, m ă rezolvi şi pe mine, cona şule?

3 februarie 2011 Fără politic ă în şcoal ă!

18 Azi am trecut întîmpl ător pe lîng ă Universitatea “Babe ş-Bolyai”, ale c ărei ziduri erau pe alocuri legate cu o banderol ă alb ă-ro şie. Peste ea, ici şi colo, era atîrnat ă aceea şi inscrip ţie cu litere mari: “ATEN ŢIE! CAD ŢUR ŢURII DE SUS!”.

6 februarie 2011 Polilocvii Nu ştiu cine e Ioan Ursu, care scrie în revista Arge ş din Pite şti. Constat c ă omul e fr ămîntat de Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier. Asta înc ă ar fi de în ţeles. Dar, în loc s ă ne spun ă limpede care-i p ărerea lui, se apuc ă s ă tricoteze o avalan şă de citate, din diver şi autori, pe care îi pune cap la cap. Mai lipsea şi titlul adecvat pentru aceast ă babilonie: Solilocvii . Cam jum ătate din pasajele pe care le readuce el, prin citare, sub ochii cititorilor provine din texte de-ale mele. N-o s ă-i cer acuma jum ătate din drepturile de autor pe care le va încasa (de şi…). Numai c ă nu ştiu ce-ar putea c ăuta umila mea persoan ă în compania cita ţional ă a unui Sorin Lavric. Ca s ă nu mai vorbesc de Ioan Petru Culianu, Mircea Mu şat şi Ion Ardeleanu, Lucian Boia, Alexandra Laignel-Lavastine, Neagu Djuvara, Alexandru Paleologu, Nicolae Stroescu-Stâni şoar ă, A. Gol ţman ( ăsta cine-o fi?), Nicolae Manolescu (despre mine…), Emile Borel (?), Karl Marx, Bertrand Russel şi Imre Toth. E limpede c ă numitul Ioan Ursu e ni ţel cam foarte confuzionat. Ca s ă fie b ălm ăjeala complet ă, bag seama c ă sînt selectate pasaje polemice ale mele împotriva lui Lavric sau Noica, alipite la alte fragmente pe care le-am scris despre Dante, Borges ori Umberto Eco. P ăi, stimate comentator, am publicat pagini remarcabile – bun ăoar ă – şi despre dublarea complementului direct ori formarea pronumelui combinat în limba italian ă. Pe acelea de ce le-aţi trecut cu vederea? La desp ărţire, cunoscutul salut care-i sintetizeaz ă capodopera: Salam! Salam!

12 februarie 2011 The answer, my friend… (1) Editura Humanitas se pretinde o institu ţie de educare a publicului sub ţire şi s-ar vedea plasată în avangarda eforturilor na ţionale de culturalizare. Este cu atît mai surprinz ător faptul c ă, dup ă afi şarea unei asemenea direc ţii de activism, firma cu pricina

19 s-a n ăpustit în sprijinirea unor cauze tulburi, de-a lungul deceniilor. Relativizarea tinere ţii fasciste a lui Mircea Eliade, cosmetizarea adeziunilor falimentare ale lui Constantin Noica (la legionarism, la lobby-ul extern ceau şist), rescrierea extremismului criminal legionar (prin mîna neghioab ă a lui Lavric) şi-au g ăsit un s ăla ş primitor în gr ădini ţa cultural ă a lui Gabriel Liiceanu. Ultima not ă fals ă, în acest ansamblu de Castrati, e legat ă de reabilitarea lui Nae Ionescu. Profesor ideolog al G ărzii de Fier, agent de influen ţă al lui Adolf Hitler în România şi admirator al lui Benito Mussolini, antisemitul cinic de ultim ă or ă şi corup ătorul unei întregi genera ţii de tineri intelectuali (care ar fi fost cît pe ce s ă fi fost) mai avea înc ă o pat ă jenant ă pe obraz: aceea de plagiator. A ţîşnit Liviu Borda ş s ă-l cure ţe de scame. Strategiile dubioase – etic şi profesional vorbind – la care junele sofist a recurs (minimalizarea opiniilor defavorabile, evitarea dezbaterii f ăţ işe asupra cazului Nae văzut în evolu ţie cronologic ă, lansarea de scenarii conspira ţioniste şi de ipoteze veninoase împotriva adversarilor idolului etc.) le-am detaliat deja şi nu mai ţin s ă revin. Poate mira, eventual, nes ăbuin ţa cu care dou ă personalit ăţ i şahiste ale vie ţii noastre publice încurajeaz ă, pe ultima copert ă a c ărţuliei, cursa şchioap ă a pionului, pentru a recupera nebunul. În opinia lui Andrei Pleşu, bietul Borda ş ar fi “prompt, documentat la sînge, ofensiv f ără patim ă, exact, f ără s ă fie apologetic. Investiga ţia sa polemic ă aduce, cred, o not ă salutar ă în climatul culturii autohtone, care are nevoie de dezbateri aprinse, dar oneste, de natur ă s ă tempereze spiritul partizan, excesul ideologic, idiosincraziile private sau corectitudinea politic ă la mod ă”. Despre onestitatea – lipsit ă de excese ideologice sau de idiosincrazii private – a bro şurologului, ce mai veste-poveste! Înc ă pu ţin şi-mi vine s ă zîmbesc. Duetul în falset e completat de Gabriel Liiceanu: “…e o bucurie s ă cite şti cartea unui om liber, bazat ă pe competen ţă şi discern ămînt. Rîsul inteligent al lui Liviu Borda ş şi lipsa de prejudec ăţ i intelectuale sînt, neîndoielnic, replica cea mai potrivit ă dat ă prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctur ă”. Bucuria bizar ă a maestrului combina ţiilor fericite poate stîrni, ce-i drept, rîsul inteligent. El ne vinde arome, împachetate pe post de friptur ă. Atît de aspru a devenit oare marketingul editorial încît împinge la minciuna flagrant ă?

20 13 februarie 2011 The answer, my friend… (2) Recomandarea stereofonic ă a sfin ţilor corifei n-a scutit c ărticica de corul repro şurilor, îndat ă dup ă apari ţie. Liviu Borda ş ne schi ţeaz ă a şadar în pres ă un r ăspuns, cu titlu la fel de rebarbativ pe cît fusese şi inspira ţia sa dintîi: Prin Estul s ălbatic: Apa şul metafizic şi cowboy-i presei . Pur şi simplu. Dar cu cine se r ăzboie şte n ăvalnicul autor? Cu “un num ăr de publici şti care vreau [sic! – L.A.] s ă treac ă drept formatori de opinie”, cu “iritarea unora”, cu “unii [care] au luat termenul în sensul s ău propriu”, cu “al ţii [care] au crezut…”, cu “publici ştii de care pomeneam”, cu “cowboy-i” [sic! – L.A.], cu “unii dintre ei”, cu “bun ăoar ă, cineva [care] invoc ă în mod repetat citatul…”, cu “cineva care […] încerca s ă-mi explice” etc. Halucinante b ătălii mai poart ă acest Borda ş! Azi-mîine vor începe şi obiectele din jurul lui s ă-şi schimbe forma şi dimensiunile, ca-n romanul lui Boris Vian, iar recuperatorul lui Nae va trece s ă le ia la palme. Dup ă duelul intens cu vîntul, Liviu Borda ş revine la sentimentele bune ( şi viclene) din bro şura de origine şi mai tricoteaz ă o diversiune. Se apuc ă s ă ne explice problema originalit ăţ ii filosofice, din perspectiva lui Tudor Vianu, pentru a-l absolvi pe… Nae Ionescu. Amuzante exerci ţii la paralelipiped! Fiindc ă Vianu n-a f ăcut eforturi, pe vremea ceea, de a-şi ascunde dispre ţul patent la adresa lui Nae Ionescu şi a plagiatelor lui vulgare. Noroc c ă apare combinagiul de dat ă recent ă, care îi şterpele şte conceptele pentru a-i deturna mesajele. Nici cu limba român ă nu e prieten Liviu Borda ş. El cheltuie şte eforturi istovitoare pentru a ne povesti cum de-a reu şit s ă foloseasc ă, la adresa lui Nae Ionescu, termenul peiorativ de “apa ş” (= “huligan“, “bandit“, “ho ţ“, “tîlhar“, ba chiar “derbedeu“ şi “haimana“), atribuindu-i valen ţe pozitive. Ei, cum? Mergînd s ă se documenteze taman în Dictionnaire de l’Académie Française ! R ămîn totu şi în cea ţă conota ţiile elogioase pe care Borda ş a în ţeles s ă le confere şi conceptului de “mereu tîn ăr calpuzan de idei” (cît ă vreme DEX-ul ne spune despre “calpuzan” c ă denume şte un “falsificator de bani”, un “om r ău”, un “tic ălos”, un “escroc”, un “ho ţ”, un “impostor”, un “în şel ător”, un “punga ş”, un “ şarlatan”, un “ şnapan”). Mi-e c ă Nae, revenit la o nou ă via ţă , şi-ar îndemna jenat hagiograful s ă-l lase a şa, ne-ap ărat…

21 Agramatismele, între care autorul tip ărit de Editura Humanitas î şi deschide şi î şi închide – ca într-o acolad ă – părerile din pres ă, îi sînt absolut specifice: “un num ăr de publici şti care vreau [sic! – L.A.] s ă treac ă drept formatori de opinie”, respectiv: “Nu se las ă am ăgi ţi de ea decît cei care vreau” [sic! – L.A.]. Pe cînd citeam r ăspunsul lui Borda ş, ap ărut în revista Observator cultural (publica ţia a sim ţit nevoia s ă-şi cear ă scuze pentru calitatea execrabil ă a expresiei), mi-am amintit fire şte versurile celebrului cîntec: “The answer, my friend, is blowin’ in the wind”. Adic ă, în traducerea român ă adaptat ă la nuan ţele Dic ţionarului Academiei Franceze : “r ăspunsul, prietene, e pi şare-n vînt”.

14 februarie 2011 Virtuozitate Nicolae Manolescu ne confirm ă, într-o recent ă scînteiere, admirabilele sale calit ăţ i analitice. Discu ţia se face despre condi ţia scriitorilor talenta ţi, în pagina tip ărit ă, dar controversa ţi, în traiectoria lor politic ă extremist ă. Fie c ă e vorba, în Fran ţa, de antisemitismul feroce al lui Louis-Ferdinand Céline, fie c ă e vorba, în România, de simpatiile legionare ale lui Eliade şi Cioran, de cele comuniste ale lui P ăunescu, ori de cele securiste ale lui Gro şan. Cum ar trebui s ă ne raport ăm la ei? S ă-i elimin ăm din memoria colectiv ă ori s ă continu ăm a le construi mausolee de recuno ştin ţă ? Are mult ă dreptate N. Manolescu subliniind c ă solu ţia const ă în luciditatea disocierii. Opera î şi poate continua netulburat ă destinul, chiar şi f ără abuzivele monumente glorioase, în ălţate întru venera ţia nemernicului. “Una e una şi alta e alta: a-l tip ări şi citi fiind normal, a-l celebra nu e normal. Într-un caz [al lui Céline], avem în vedere cea mai original ă oper ă de romancier de la aceea a lui Proust încoace, în cel ălalt, tratarea personalit ăţ ii autorului ca un exemplu pentru urma şi. Reticen ţa unora de a-l da drept model este explicabil ă, cît ă vreme spa ţiul public nu coincide cu acela al istoriei literare.” Distinc ţia e minunat ă şi merit ă extins ă la nivel social. Mai r ămîne s ă sper ăm c ă Nicolae Manolescu, în calitate de pre şedinte al Uniunii Scriitorilor, va pune um ărul mai conving ător la deconspirarea condeierilor care au colaborat cu Securitatea. Nu de alta dar, din acel fotoliu, trebuie s ă ac ţioneze func ţionarul public, şi nu neap ărat istoricul literar…

22 15 februarie 2011 Chi ţibu şuri N-am auzit pîn ă acum cinci minute de cuvîntul “filumenie”. Aflu de la istoricul Ucu Bodiceanu c ă este vorba despre “sora mai mic ă” a filateliei şi a cartofiliei, pasiunea de a colec ţiona cutii, etichete şi tot ceea ce se leag ă de chibrituri. Regimul comunist, la instaurarea sa, n-a neglijat nici acest domeniu aparent periferic al vie ţii sociale. Propaganda a izbit în absolut toate sectoarele care vehiculau imagini c ătre public. Îns ă reclama stalinist ă de pe cutiile de chibrituri constituie, probabil, o performan ţă inimaginabil ă pentru zilele noastre. Comunismul s-a dovedit a fi, la fel ca- n vorba Lordului Chesterfield despre Papa Alexandru al VII-lea: “Maximus in minimis et minimus in maximis” (Foarte mare în cele foarte mici şi foarte mic în cele foarte mari). Îndemnurile staliniste mobilizatoare, de pe cutiile de chibrituri de odinioar ă (“Pacea nu se a şteapt ă. Pacea se cucere şte!”; sau “Colectivi şti, vizita ţi Bucure ştiul!”), î şi aşteapt ă publicul de curio şi la Casa Municipal ă de Cultur ă din Cluj. Ace ştia probabil c ă se vor împ ărţi în dou ă mari categorii: unii vor rîde în hohote, al ţii vor plînge în hohote.

18 februarie 2011 Nomina nuda tenemus (1) Citatul din Bernard de Morlay, prin care Umberto Eco î şi încheie romanul Numele trandafirului , îmi r ăsun ă obsesiv în memorie: “Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” . În traducere: “D ăinuie prin nume str ăvechiul trandafir, p ăstr ăm doar nume goale”. Lucrurile celebre ale trecutului ne r ămîn doar cu denumirea, îns ă cuvintele nu mai acoper ă nimic, fiindc ă şi-au pierdut substan ţa. Citesc în ziar c ă tocmai a murit de cancer, la Tîrgu Mure ş, violonistul László Alexandru. Se pare c ă fusese o personalitate local ă respectat ă, cu frumoase rezultate artistice. Era unul dintre oamenii de baz ă ai Filarmonicii de-acolo, concertmaestru apreciat, cu o bogat ă activitate artistic ă, în ciuda vîrstei de numai 56 de ani la care s-a stins pe nea şteptate. În ultimele luni îi reg ăsisem adeseori numele pe internet, în timp ce căutam s ă v ăd cine a mai scris despre mine (de r ău, de bine). La primele “întîlniri” virtuale am fost u şor surprins, apoi m-am obi şnuit cu ideea bizarei coinciden ţe nominale. Nu l-am cunoscut personal, chiar dac ă i-am urm ărit din dep ărtare, ne ştiut, succesele

23 muzicale. Dispari ţia lui – la fel de neprev ăzut ă pe cît îi fusese şi apari ţia – îmi las ă o stranie melancolie.

19 februarie 2011 Nomina nuda tenemus (2) Acum cî ţiva ani, tot cu ajutorul internetului, am g ăsit pe ni şte site-uri cîteva grupaje de poezii semnate de Laszlo Alexandru. Cum eu unul n-am publicat versuri în via ţa mea, iar cel ălalt tiz al meu era muzician la Tîrgu Mure ş, am r ămas iar ăş i contrariat. Cu atît mai mult cu cît p ărerea mea despre acele poezii era, ca s ă fiu politicos, destul de rezervat ă. Încurc ătura s-a l ămurit mai apoi, printr-o serie de e-mail-uri pe care le-am schimbat cu autorul. Îmi scria entuziast, din Arad, fostul Pteancu Alexandru, baschetbalist de succes la clubul bucure ştean Dinamo, cel care dup ă ‘89 a evoluat o vreme şi în campionatul din Israel. Din cele ce-mi povestea, numele s ău real este Laszlo Alexandru. Pe vremea comunismului, îns ă, şefii sportivi din capital ă i-au pus în vedere că, dac ă nu vrea s ă-şi pericliteze cariera, ar face bine s ă se “românizeze”. A şa c ă omul şi- a luat numele de familie al mamei: Pteancu. Dar acum, în libertate şi democra ţie, s-a gîndit s ă-şi recupereze identitatea, a şa c ă şi-a restabilit adev ăratul patronim şi s-a apucat inclusiv de poezie. M ă saluta cu bucurie, fiind onorat de ideea c ă împarte acela şi nume cu un apreciat scriitor (cum zicea el). Ce s ă-i r ăspund? Eu nu jucasem baschet – el de ce trebuia s ă se fac ă poet? Nu mi se p ărea corect. Am încercat s ă-i explic c ă e interesant ă suprapunerea de nume + prenume, dar totodat ă creeaz ă o nedorit ă ambiguitate în sfera public ă. Eu o pornisem pe calea literaturii ceva mai devreme şi nu mai puteam schimba nimic (prin c ărţile deja publicate). Dar îl rugam pe el s ă-şi adauge la semn ătur ă o ini ţial ă în plus, sau vreun alt indiciu care s ă-l disting ă de mine. A încasat-o destul de urît şi a reac ţionat vehement. M-a făcut comunist, m-a acuzat c ă vreau s ă-i confisc a doua oar ă identitatea, c ă sînt un personaj mizerabil etc. M-am str ăduit s ă r ămîn în sfera unui relativism ironic. I-am argumentat c ă n-ar fi corect s ă preiau asupra mea – din gre şeal ă – gloria lui de poet. Şi nici invers, nu e recomandabil s ă încaseze el sputa şi zdroaba care i se cuvin unui polemist. E mai bine s ă

24 ne p ăstr ăm fiecare cu ce-are. Am r ămas oarecum prieteni. Ţin minte c ă i-am trimis la Arad o carte de-a mea cu dedica ţie: “Pentru Laszlo Alexandru de la Laszlo Alexandru”.

20 februarie 2011 Nomina nuda tenemus (3) În toamna lui 1980 începeam clasa a noua la Liceul “Ady-Şincai” din Cluj. Bobocii din clasele paralele, nou-veni ţi în şcoal ă, am fost înghesui ţi într-o sal ă adînc ă, întunecat ă şi friguroas ă. Asistenta medical ă, în prag de pensie şi purtînd o legendar ă peruc ă (Irma néni, cunoscut ă pentru larghe ţea cu care le oferea motiv ări elevilor) trebuia să împlineasc ă un ceremonial tuturor penibil: s ă ne verifice dac ă n-avem purici şi păduchi. Noi eram mul ţi, sala era mare, ea era singur ă, a şa c ă a hot ărît s ă ne cheme pe rînd, de pe list ă, ca s ă mergem la control. Ne punea s ă ne aplec ăm, ne r ăvăş ea p ărul şi ne examina în cap, prin ochelarii ei aluneca ţi pe vîrful nasului. Minutele treceau, era plictiseal ă şi g ălăgie, unii nu-şi auzeau numele strigat de bătrînic ă, al ţii îl repetau urlînd, pîn ă cînd ap ărea cel cu pricina. Iar controlul medical mergea înainte, cu cei care-i erau la îndemîn ă. Cînd a ajuns alfabetic pîn ă la mine, m-am gr ăbit s ă ies în fa ţă , de şi a apucat s ă m ă strige de vreo dou ă ori. Din partea cealalt ă a s ălii înainta un b ăiat necunoscut. Ne-am întîlnit amîndoi în dreptul ei. Asistenta m-a întrebat gr ăbit ă: “Cum te cheam ă?”. “Laszlo Alexandru.” “ Şi pe tine cum te cheam ă?” “Laszlo Alexandru.” Biata de ea n-avea nevoie de-o b ătaie de joc suplimentar ă. Oricum avusese parte de unii care se prezentaser ă de dou ă ori la control, în locul colegilor mai ru şino şi – dar s ă-i vin ă doi în loc de unul singur nu i se mai întîmplase. A-nceput s ă r ăcneasc ă la noi, care ne înc ăpăţ înam s ă-i spunem, fiecare cu insisten ţă , c ă nu-i la b ăş călie, realmente aşa ne cheam ă. Într-un tîrziu Irma néni şi-a verificat lista şi a constatat c ă într-adev ăr figureaz ă acolo doi de “Laszlo Alexandru”, îns ă ea era convins ă c ă-i o gre şeal ă, neghioaba de secretar ă o fi scris de dou ă ori acela şi copil. Şi cînd colo, nu. Ce era de făcut? Ne-a întrebat, pe rînd, prenumele tat ălui. Al lui era Alexandru, al meu era Nicolae. Bătrînica a pus cîte-o ini ţial ă diferit ă, în dreptul fiec ăruia pe list ă, şi ne-a zis c ă va anun ţa la direc ţiune s ă fim repartiza ţi în clase diferite, pentru a se evita confuziile. Altminteri, nu, n-aveam nici unul p ăduchi. De-a lungul anilor de liceu, cînd îl vedeam prin pauze pe

25 cel ălalt Laszlo Alexandru, în curte sau pe coridoare, ne salutam zîmbind ciudat. Cred c ă ne simpatizam. Dup ă o vreme i-am pierdut urma. Aceste întîmpl ări m-au înv ăţ at s ă privesc cu anume indiferen ţă , dar şi cu relativism, formele exterioare ale oamenilor. Nu doar aspectul nostru se schimb ă, odat ă cu trecerea anilor, dar şi numele e altul – prin c ăsătorie, prin adaptare, prin r ăst ălm ăcire. Iar cînd r ămîne acela şi, se poate referi la altul. Sper c ă nu voi ajunge şi eu, ca r ăposatul Mattia Pascal, personajul lui Pirandello, s ă merg cu flori la propriul meu mormînt. De şi, cine ştie?, ar fi şi asta o experien ţă bizar ă. Poate c ă m ă vor trece fiori pe spate.

21 februarie 2011 Poli ţist-adjectiv Al. Cistelecan î şi închipuie c ă cel mai inteligent lucru de f ăcut este să delireze, prin revista Cultura , în leg ătur ă cu excelen ţa unui tupegiu în ale autoplagiatului: “Andrei Terian e cel mai bun critic român de la Manolescu încoace şi s-ar prea putea s ă-l mo şteneasc ă la autoritate şi fascina ţie, ca şi la dezinvoltura, gra ţia şi articula ţia ideilor”. Pur şi simplu. Aş vrea totu şi s ă-l ajut cu o sugestie pe rutinatul comentator al virtu ţilor poeziei, care se fr ămînt ă stingherit de limitele limbistice ale românei: “va fi o problem ă cu numirea acestui model, c ăci adjectivarea nu sun ă chiar bine: terianesc sau terianian?!”. Fie atunci (de la noi ca de la Banul Ghyka): “terre-à-terian”.

22 februarie 2011 Lansare de carte Colegiul Na ţional “G. Bari ţiu” Cluj-Napoca; Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România; Centrul Cultural Italian Cluj anun ţă Lansare de carte Patrizio Trequattrini: “Furio” Vor lua cuvîntul: Irina Petra ş, pre şedinte Filiala Cluj a U.S.R.; Carmela Lista , director Centrul Cultural Italian; Ovidiu Pecican , scriitor;

26 Laszlo Alexandru , traduc ător; Patrizio Trequattrini , autor. Vineri, 25 februarie 2011, ora 13, la Sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România

27 februarie 2011 Sărb ătoarea recoltei (1) Am avut recent o experien ţă amuzant ă, pe un blog de borfa şi. Poate c ă ar fi elocvent ă o succint ă recapitulare. Tîn ăra speran ţă a criticii literare române şti din toate timpurile, Andrei Terian, s-a gîndit c ă i-a venit vremea s ă debuteze şi editorial, cu o carte plicticoas ă şi interminabil ă cît o zi de post, despre care cel mai politicos lucru de spus ar fi (vorba lui I.D. Sîrbu) c ă to ţi cei care au citit-o au şi scris despre ea. Îndat ă s-au n ăpustit pretenarii cu ditirambii – ba unul zicea c ă pîn ă şi G. C ălinescu ar avea cîte ceva de înv ăţ at de la… Terian. Altul s-a pornit s ă adjectiveze numele de familie al novicelui, în ignorarea oric ărui sim ţ al ridicolului. Am intrat şi eu oarecum în vorb ă, observînd c ă debutantul prosl ăvit are la inventar un mic – dar penibil – autoplagiat. Îndat ă s-a deschis pe blogul revistei Cultura şuvoiul de replici în capul meu, una mai viclean ă decît cealalt ă. Poanta delirant ă este c ă ceata lui Papuc d ă lec ţii cu seme ţie şi liste de bibliografie, ascunzîndu-se totodat ă în spatele unor pseudonime oligofrene: Robin, Robinho (bine c ă nu Robingo), Gino… Ce pete se pot înghesui oare pe creierul celui care predic ă virtutea, pitit sub paravanul identit ăţ ii măsluite?!

28 februarie 2011 Sărb ătoarea recoltei (2) Dac ă-i semnalezi cuiva pe strad ă c ă i s-au desf ăcut şireturile, s ă nu cad ă cumva în nas, omul î ţi poate mul ţumi c ă l-ai ajutat, ori se poate duce jignit mai departe, ignorîndu- te. Mai poate surveni, fire şte, şi varianta cu junele buliba şă , care nu doar se n ăpuste şte s ă te poceasc ă în b ătaie, dar mai cheam ă şi ni şte prieteni. Cam asta a fost solu ţia practicat ă, vreo cî ţiva ani, de adun ătura tinerilor critici înghesui ţi la Cultura . C ărţi n-aveau, dar

27 frenetic se gratulau. Se în ălţau clasamente de literatur ă român ă (f ăcute de ei, cu ei, între ei şi pentru ei), se dezl ănţuiau atacuri cu escadronul împotriva oricui se minuna de aceast ă nou ă Ţiganiad ă. Marile teme ale societ ăţ ii în transformare se perindau neremarcate prin fa ţa autosuficien ţei lor endogene. Povestea mi-e cunoscut ă de peste dou ăzeci de ani. Nu altfel se f ăceau şi se desf ăceau gloriolele, pe vremea tinere ţii mele, la şcoala clujean ă a Echinoxului . Atunci, la vîrsta post-adolescen ţei şi a curiozit ăţ ii mele naive, proiectate spre lumea înconjur ătoare, îmi picase foarte prost o asemenea revela ţie. S ă v ăd azi reconstruite, într-un context politico-social complet modificat, gratiile mecanismului de odinioar ă, ce poart ă la temeliile sale acelea şi motoare ale mediocrit ăţ ii vanitoase, m ă umple de o scîrb ă tenace.

1 martie 2011 Sărb ătoarea recoltei (3) În asemenea confrerii nu realitatea con ţinutului primeaz ă, ci aparen ţa ambalajului. Şi rapiditatea reac ţiei coup sur coup . Nu mai conteaz ă ce anume spui, important e s ă dai replica. Etica dialogului ar pretinde s ă abordezi un subiect, s ă-l discu ţi pe toate fe ţele şi, atunci cînd l-ai epuizat, al ături de colocutorii t ăi, s ă treci mai departe. În acest mod, realitatea este pus ă într-o lumin ă corect ă. Dar nu lumina onest ă a realit ăţ ii este c ăutat ă pe blogurile borfa şilor, ci manevra în şel ătoare, din încheietura mîini. Se ive şte, de pild ă, o problem ă. Ea este dezb ătut ă. Dac ă vii cu o solu ţie, cel ălalt alunec ă îndat ă spre alt ă tem ă. Sugerezi şi acolo o solu ţie. Şmenarul scoate din p ălărie a treia tem ă. Şi tot a şa mai departe, la infinit. Viclenia e de tot m ărunt ă, c ăci m ăsluitorul fie ajunge s ă te încîlceasc ă în nenum ăratele chichi ţe pe care le ţese în jurul t ău, fie te îndep ărteaz ă irevocabil de la adev ăratul subiect al dezbaterii, fie te vl ăguie şte de toate r ăbd ările. În orice situa ţie, r ămîne el în final, imperturbabil, pe cîmpul de “dialog”, nutrind eventual şi iluzia unei victorii sardonice. Iat ă situa ţia de fa ţă . Semnalez c ă imaginea lui Terian e umflat ă cu pompa de la biciclet ă, întrucît, a şa tîn ăr, are deja la activ un autoplagiat. “Robin” îmi cere s ă dovedesc ce afirm. Semnalez unde anume am f ăcut deja dovada. “Robin” schimb ă pîrtia şi sus ţine că “nu putem fi originali tot timpul” şi c ă e voie s ă ne repet ăm. [ De la eventuala contestare a producerii fenomenului, odat ă ce acesta a fost demonstrat, se trece la

28 nuan ţarea consisten ţei sale teoretice. ] Îi explic c ă plagiatul e, într-adev ăr, o chestiune de repeti ţie (cuvînt cu cuvînt). “Robin” îmi r ăspunde c ă “ce e inteligent şi bine spus, se poate repeta”. [ Latura etic reprobabil ă a fenomenului începe s ă fie colorat ă în nuan ţe rozalii. ] Apare n ăvalnicul “Robinho”, care m ă asigur ă c ă “autoplagiatul sau autocanibalizarea este o practic ă academic ă acceptabil ă şi acceptat ă”, aruncînd pe tapetul exemplelor numele lui Umberto Eco, iar ulterior pe al lui Nicolae Manolescu. [Infrac ţiunea este în ălţat ă pe t ărîmul elitelor. Sofismul “name dropping” vine s ă rarefieze abjec ţia. ] Şi tot a şa mai departe, cu diversiunile şi r ăst ălm ăcirile ascunse sub faldurile în şel ătoare ale “dialogului”.

2 martie 2011 Sărb ătoarea recoltei (4) S-a v ăzut prea limpede mori şca interminabil ă a denatur ărilor – unde miza e legat ă nu de ce anume se spune, ci de îns ăş i prezen ţa pe cîmpul de înfruntare. Am decis a şadar să-i las balt ă. M-am retras cu o analiz ă, pe puncte, a mecanismelor de falsificare a regulilor dialogului, prin care tocmai fusesem abuzat. Am expus un scurt inventar al tehnicilor de argumentare distorsionat ă, care se manifestaser ă de-a lungul “convorbirii”. Îmi r ăspunde, cu un vulgar atac la persoan ă, “Robinho” (sper c ă nu însu şi fotbalistul brazilian) şi îmi arat ă de asemeni pe puncte – ca s ă nu r ămîn ă formal mai prejos (!) – c ă sînt un “frustrat”, un “etern aspirant”, un ratat şi un nemernic. Ce mi-ar mai fi r ămas de zis? Ba pe-a m ă-tii? Cîteva succinte concluzii se impun. Nu cred c ă e conving ător, într-o polemică, acela care dueleaz ă sub ascunzi şul falsei identit ăţ i (dar invocînd mereu onestitatea şi corectitudinea!). Nu cred c ă e conving ător, într-o polemic ă, acela care vrea s ă-şi deruteze adversarul, azvîrlindu-l de la o problem ă la alta, pentru a n-o mai rezolva pe nici una. Nu cred c ă e conving ător, într-o polemic ă, acela care se apuc ă s ă remodeleze conceptele realit ăţ ii (descoperind, bun ăoar ă, virtu ţile academice ale… autoplagiatului). Nu cred c ă e conving ător, într-o polemic ă, acela care-şi extermin ă prin sofisme adversarii, pentru a-şi păstra, cu orice pre ţ, dreptul la ultima replic ă. Nu cred c ă e conving ător, într-o polemic ă, acela care aplic ă tactica sconcsului, dînd o rait ă prin grobienele atacuri la persoan ă. Nu

29 cred c ă e conving ător, într-o polemic ă, acela care-şi cheam ă la înc ăierare şi prietenii, ca la un viol în grup (cu care s ă se mai şi f ăleasc ă pe urm ă). Pesemne c ă am fost iar ăş i cam naiv, a şteptînd respectarea eticii dialogului, de către oameni care nu dau doi bani pe îns ăş i etica profesiei (“s ă nu autoplagiezi!”). Dar poate c ă naivitatea mea ultragiat ă, adus ă la cuno ştin ţa publicului, va atrage aten ţia şi altor victime ale tinerilor rinoceri. Pentru ca r ăgetele s ă nu mai fie echivalate cu muzicalitatea.

3 martie 2011 Un bilan ţ Acum cîteva zile a avut loc lansarea volumului Furio de Patrizio Trequattrini, în traducerea mea. Manifestarea a fost considerat ă de participan ţi un veritabil succes. Cred că e necesar un bilan ţ al celor care au contribuit la aceasta. Aş vrea s ă mul ţumesc Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor şi doamnei pre şedinte Irina Petra ş pentru acceptarea ini ţiativei şi implicarea personal ă în desf ăş urarea sa. Îi mul ţumesc scriitorului Ovidiu Pecican pentru analiza bogat ă expus ă în fa ţa publicului, pentru numeroasele analogii stabilite între opera în discu ţie şi alte titluri din literatura şi filosofia universal ă. Ţin s ă-i mul ţumesc Centrului Cultural Italian din Cluj şi doamnei directoare Carmela Lista pentru cuvintele c ălduroase pronun ţate despre carte şi autor, pentru publicizarea evenimentului pe pagina Facebook a institu ţiei, precum şi pe site-ul postului de radio al UBB. Doresc s ă-i mul ţumesc Colegiului Na ţional “G. Bari ţiu” din Cluj pentru sprijinul strategic oferit, pentru participarea entuziast ă a numero şilor s ăi elevi şi a profesorilor înso ţitori la lansarea de carte. Adresez mul ţumiri Editurii Eikon din Cluj şi directorului Vasile George Dâncu pentru acoperirea aspectului publicitar al întregii întîlniri. Le mul ţumesc ziarelor Făclia , Gazeta de Cluj şi Ziua de Cluj pentru spa ţiul – mai amplu sau mai restrîns – pe care l-au consacrat c ărţii. Îi mul ţumesc ziaristului Dan Mo şoiu, care a inclus în emisiunea sa cultural ă de la Radio Cluj interviuri cu autorul şi traduc ătorul. Trebuie s ă regret c ă, în preziua evenimentului anun ţat prin afi şe, pres ă scris ă, radio şi internet, la Facultatea de Litere s-a r ăspîndit, în rîndul studen ţilor, zvonul c ă

30 lansarea de carte va fi amînat ă pe o dat ă neprecizat ă. Probabil doar acestui detaliu i se datoreaz ă c ă n-am observat nici un italienist din respectiva institu ţie prin zona noastr ă de manifestare. Asta este – r ămîne pe data viitoare.

8 martie 2011 În ţelepciune medieval ă Se pare c ă, pe la sfîr şitul secolului al XIII-lea, elevii înv ăţ au deja tehnicile mnemonice dup ă înv ăţă turile lui Augustin din Dacia: “Littera gesta docet; / Quid credas allegoria; / Moralis quid agas; / Quo tendis anagogia” . Cele patru compartimente diferite, dar paralele, ale vie ţii cotidiene au fost incluse apoi de Dante în edificarea Divinei Comedii : “Litera te înva ţă faptele; / Alegoria ce s ă crezi; / Morala ce s ă faci; / Anagogia spre ce s ă n ăzuie şti”.

16 martie 2011 Dialog “Sînte ţi gata, domnu’ Laszlo!” A şa mi-a spus ieri profesorul chirurg dr. Aurel Andercou, venind zîmbitor, dar u şor obosit, în dreptul meu. Cînd prive şti lumea culcat pe burt ă, obiectele î şi modific ă importan ţa, formele şi utilitatea. Totu şi, printre genele întredeschise n-am putut s ă nu observ c ă medicul era plin de sînge: pe cele dou ă m ănu şi, pe pieptul, burta şi poalele salopetei. Sîngele meu. Fundalul de culoare deschis ă îi d ădea o nuan ţă înc ă mai ţip ătoare. Mai întîi fusese vîrful de ac înfipt cu precizie în coloana vertebral ă, pentru efectuarea anesteziei rahidiene (“a şeza ţi-vă în fund, capul plecat în piept, spinarea liber ă, nu concentra ţi musculatura”). Tremurul spasmodic, mai întîi al piciorului stîng, şi apoi senza ţia de c ăldur ă cople şitoare care se r ăspînde şte de la burt ă în jos. (“Aten ţie cum v ă răsuci ţi, s ă nu ias ă perfuzia, nu ţine ţi mîna sub corp, capul în fa ţă , sprijinit pe b ărbie.”) Tot restul a fost o hî ţîn ătur ă, ca-n tramvaiul aglomerat care ia curba. Ap ăsat – tras – comprimat – smucit. Şi cuvinte seci: bisturiu, tampon, acolo, haide, bisturiu, şi-acolo. Auzeam, dar nu vedeam şi nu sim ţeam nimic. Doar pricepeam c ă umbl ă cineva prin adîncurile mele, ca un musafir nea şteptat care î ţi intr ă în cas ă şi î ţi cotrob ăie în frigider.

31 Ochi semiînchi şi, gînduri cretine, aceea şi întrebare obsedant ă: “cît o s ă mai ţin ă?”. Şi iar ăş i: bisturiu, haide, acolo, tampon, bisturiu. Transpira ţia de panic ă de-a lungul tîmplelor. Şi, pe negîndite, chipul destins şi surîz ător al medicului, al ături de mine, salutîndu-mă de plecare. Apuc s ă-i şoptesc: “V ă sînt adînc recunosc ător”.

18 martie 2011 Din strai ţa lui Grigurcu (1) Am renun ţat de vreo cîteva luni s ă mai citesc provinciala revist ă Acolada . Toate numerele seam ănă între ele, la o rigoare pot fi inter şanjabile. Rubricarzii î şi au, fiecare, pagina, pe care o umplu zelos cu acelea şi cuvinte. Se ştie dinainte cine anume îl va înjura pe B ăsescu (de obicei editorialul, scremut în şuvoaie groase, p ăstoase), cine anume î şi va evoca adolescen ţa, cine anume va face temeneli de înfrumuse ţare a extremei drepte interbelice, cine anume va broda persiflator pe marginea dosarelor CNSAS etc. Totul e acolo, neschimbat, îndat ă ce-ţi arunci privirile. De ce s ă te mai obose şti? Pentru diversitate ( şi diversiune) sînt pres ărate referin ţele cruci şe. De pild ă semnatarul din pagina 10 îl laud ă pe comentatorul de la pagina 3, autorul de la pagina 5 se disociaz ă de aceia şi autori pe care îi combate şi publicistul de la pagina 17. Iar prin paginile 7, 12 şi 23 sînt pres ărate anun ţuri şi imagini de la festivit ăţ ile de premiere a activit ăţ ii colaboratorilor din paginile 4, 16 şi 25. O mare familie mul ţumit ă. De ce s ă-i mai deranjeze şi al ţii, citindu-i?

19 martie 2011 Din strai ţa lui Grigurcu (2) Cum am fost bolnav în zilele acestea, am avut iresponsabilitatea de-a lua totu şi la răsfoit ultimele şase numere din Acolada . Pe lîng ă impresia acut ă c ă n-am ce c ăuta pe- acolo, mi-a r ămas gîndul la comentariul – literar, fire şte – semnat de Gheorghe Grigurcu în nr. 12/2010, p. 3. Se cheam ă Un spirit curajos şi elogiaz ă opiniile lui Nicolae Florescu (cel cu rubrica de la p. 22). Voi comprima aici argumentele pescuite din strai ţa lui Grigurcu – doar atît c ă voi schimba conceptul în jurul c ăruia dau ele tîrcoale, tocmai pentru a le scoate în eviden ţă absurditatea.

32 Dup ă etapa comunist ă, care ne-a interzis accesul la libertatea cuvîntului, nici perioada actual ă nu este lipsit ă de anumite servitu ţi ale gîndirii, care ne interzic s ă rostim adev ărul pîn ă la cap ăt. Ne ferim, bun ăoar ă, s ă ne pronun ţă m sincer în leg ătur ă cu autorii care au… platfus . Este adev ărat c ă, în literatura şi lingvistica româneasc ă, purt ătorii de platfus au avut contribu ţii importante. Iar în timpul celui de-al r ăzboi mondial, oamenii cu platfus au fost persecuta ţi îngrozitor. S ă nu uit ăm îns ă c ă numero şi indivizi cu platfus s-au pus ulterior în slujba stalinismului şi au contribuit la instaurarea Gulagului, care prin extinderea sa cronologic ă a fost chiar mai amplu decît Holocaustul. Dar “corectitudinea standard” ne interzice s ă ne referim la p ăcatele ulterioare ale celor cu platfus , invocînd mereu suferin ţele lor anterioare. Nicolae Florescu ar fi curajosul care, “cu l ăudabil ă h ărnicie”, continu ă s ă ne dezv ăluie f ără inhibi ţii rolul mîr şav al autorilor cu platfus . El se refer ă, bun ăoar ă, la cunoscutul procuror stalinist Silviu Brucan, metamorfozat dup ă 1989 în profet al democra ţiei nord-atlantice. Sau la “antiheideggerianul Nae Tertulian”, filosof marxist eşuat la Sorbona. Sau la “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. “Cine a dirijat atunci, cum, în ce mod, cu cît ă bun ăcredin ţă , o asemenea deteriorare a valorilor elementare în cultura român ă? Cine a batjocorit con ştiin ţa intelectual ă prin astfel de fraude morale la nivelul societ ăţ ii române şti? Cine a produs aceste rebuturi mentale profund dezaxate spiritual, pe care se sprijin ă actualmente via ţa noastr ă social ă?”, se întreab ă inflamat amicul Florescu. Iar cel ălalt amic, Grigurcu, îi arat ă cu degetul pironit acuzator: ei, oamenii cu platfus !

20 martie 2011 Din strai ţa lui Grigurcu (3) Nu e prea limpede cum ni şte oameni cu platfus pot fi r ăspunz ători de tragedia generalizat ă şi pluridecenal ă a unui neam glorios, dar astea-s chichi ţe în care nu e bine s ă intr ăm acuma. Important e s ă subliniem cu satisfac ţie c ă marele curajos Florescu nu se limiteaz ă la diagnoze istorice, în leg ătur ă cu purt ătorii de platfus . Nu. El îi ia la t ărbac ă şi pe cei din prezent. Bun ăoar ă Z. Ornea e un “remarcabil istoric literar”, dar vai, “incapabil să poarte un dialog”, din cauza platfusului . Sau iat ă activitatea de la Yad Va şem a lui Leon Volovici, care “deformeaz ă realitatea istoric ă în prezentarea contextului interbelic

33 românesc”, în func ţie de interesele sale de om cu platfus , atunci cînd editeaz ă Jurnalul lui Mihail Sebastian. Ca s ă nu mai spunem c ă şi acesta din urm ă, cu oarecari calit ăţ i la vremea lui, a suferit de platfus . Cartea lui postum ă are anumite lucruri, nu zic nu, dar cum de-a ajuns a şa elogiat ă, în ţar ă şi str ăin ătate? Cu toate c ă s-au publicat la noi şi alte cărţi, mult mai semnificative. Aha, p ăi e clar: a fost sprijinit ă de complicitatea multor altora cu platfus . În schimb, ce triste ţe, “corectitudinea politic ă” a venit s ă izbeasc ă abuziv în scrierile publicistice ale lui Paul Goma, “care conţin comentarii nu tocmai m ăgulitoare privitoare la comportarea unor”… oameni cu platfus , “mai cu seam ă la cedarea Basarabiei, în 1940”. Dom’le, vocea marilor adev ăruri nu mai e recunoscut ă în ziua de azi.

21 martie 2011 Din strai ţa lui Grigurcu (4) Fire şte c ă, în astfel de circumstan ţe, Nicolae Florescu ar putea fi acuzat de… anti- platfusism . Dar a şa ceva este pur şi simplu neadev ărat. Dup ă cum ne îmbrobode şte pre ţios-ridicul criticul “literar” Gh. Grigurcu, “din cîte ştim, nic ăieri în analizele lui Nicolae Florescu nu apar concep ţii…” ne-platfusiste . “Indicarea unor indivizi situa ţi în zona compromisului, apar ţinînd, fie şi în num ăr mare, unei etnii nu echivaleaz ă cu o discriminare, ci, dimpotriv ă, mu şamalizarea, trecerea sub t ăcere a fenomenului indic ă cel pu ţin un fals prin omisiune”. Iar Gheorghe Grigurcu î şi continu ă pîn ă la exasperare comentariul duplicitar, în care selec ţioneaz ă o pletor ă de exemple negative, din sectorul celor cu… platfus , pe care îi ţintuie şte la stîlpul infamiei. El, în schimb, se ascunde ba în spatele “curajului” opiniilor din societatea democratic ă, ba în spatele umerilor c ărţii lui Nicolae Florescu, ba în spatele martorilor interpu şi, pescui ţi în mod oportun. Al ţi şi al ţi scriitori cu platfus , care î şi permit s ă dea “lec ţii politice poporului român” sînt ve şteji ţi de vajnicul lupt ător de la Acolada : I. Ludo, Ury Benador şi I. Peltz (din perioada interbelic ă), Baranga, Davidoglu, Veronica Porumbacu, Maria Banu ş, Crohm ălniceanu şi mul ţi nenumi ţi, care “fac aceea şi treab ă de lichelism”.

34 22 martie 2011 Din strai ţa lui Grigurcu (5) Poate c ă e cazul s ă l ăsăm deoparte exprimarea alegoric ă. Cititorii au în ţeles deja că, acolo unde eu vorbesc despre oameni cu platfus , Gheorghe Grigurcu îi nume şte limpede pe evrei . Rar mi-a fost dat s ă citesc un text de o asemenea perfidie, care sub aparen ţele cronicii literare include o ampl ă palet ă de stratageme ale discursului antisemit. Gh. Grigurcu î şi grupeaz ă ţintele mai întîi dup ă originea lor etnic ă, şi abia apoi dup ă concep ţiile sau faptele lor. A ş putea subscrie şi eu la repro şurile pe care le lanseaz ă, nominal, la adresa unora dintre cei pe care îi enumer ă. Dar de ce s ă fie oare mai relevant ă provenien ţa evreiasc ă a lui Silviu Brucan, de pild ă, în compara ţie cu abuzurile sale comuniste, totalitare? Dac ă Grigurcu nu le dovede şte cititorilor s ăi – în mod mai presus de orice îndoial ă – c ă Brucan a ac ţionat, în anii ‘50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite. Un am ănunt deloc lipsit de importan ţă ţine de faptul c ă, în timp ce unii evrei persecutau, al ţii erau persecuta ţi. Atunci cînd Silviu Brucan azvîrlea oamenii în puşcărie, Belu Zilber z ăcea dup ă gratii ( şi aici m ă refer strict la originea lor etnic ă, f ără a mai lua în considerare celelalte aspecte ale biografiei lor). Dac ă Grigurcu nu le explic ă cititorilor s ăi – în mod limpede şi onest – c ă evreii s-au aflat atît printre c ălăi, cît şi printre victime, ci le prezint ă o realitate trunchiat ă tenden ţios, cu scopul diaboliz ării unei comunit ăţ i, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

23 martie 2011 Din strai ţa lui Grigurcu (6) O manevr ă transparent ă a lui Gh. Grigurcu ţine de recalibrarea strategic ă a trecutului, prin accentuarea culpei evreilor şi ascunderea în peisaj a vinov ăţ iei române şti. Pentru prima dat ă aflu – de la cuplul Grigurcu & Florescu – de faptul c ă s-ar putea vorbi despre “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. Pîn ă acum eu auzisem vorbindu-se de vremurile lui Gheorghiu-Dej şi de epoca lui Ceau şescu. Dar iat ă c ă, în diagnozele speciali ştilor cu ochelari de cal, şefii comunismului românesc sînt piti ţi pe dup ă piersic, iar secunzii lor vremelnici, rapid îndep ărta ţi de la pîrghiile de decizie, ne sînt agita ţi

35 ostentativ pe sub priviri. Pîn ă cînd Gheorghe Grigurcu nu le ofer ă cititorilor s ăi o perspectiv ă onest ă, corect echilibrat ă, asupra comunismului românesc din secolul trecut, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite. Nu-mi r ămîne decît s ă regret c ă admiratorul înc ăpăţ înat al lui Nae Ionescu se apuc ă la b ătrîne ţe s ă refac ă, pe cont propriu, o similar ă involu ţie catastrofal ă, de la centrul adeziunilor politice c ătre extrema spectrului. Şeful Cuvîntului : de la regalism la legionarism şi antisemitism. Şeful Acoladei : de la crezul democratic, occidental şi anticomunist – la venerarea fasci ştilor interbelici şi diabolizarea evreilor. Cea mai amar ă decep ţie a mea din aceste zile şi s ăpt ămîni are o statur ă scund ă, o siluet ă sub ţiratec ă, o vorb ă molcom ă şi poart ă în buzunar buletinul de identitate al lui Gheorghe Grigurcu.

24 martie 2011 Truism Citesc în Tribuna (nr. 205) analiza lui Traian Vedina ş pe marginea unei recente dispute: “Sigur c ă lecturate în timpi diferi ţi, opiniile Martei Petreu şi ale lui Liviu Borda ş despre Nae Ionescu pot s ă creeze atît impresia c ă ambii exege ţi au dreptate, cît şi aceea c ă numai unul dintre ei este purt ătorul adev ărului”. Să nu vorbesc cu p ăcat, dar te pomene şti c ă e posibil ă şi a treia variant ă. La o relectur ă poate s-ar constata c ă nici unul nu e purt ătorul adev ărului…

26 martie 2011 Cenu şă -n cap Am parcurs cu în ţelegere articolul de mea culpa semnat acum de Alexandru Matei. Într-o precedent ă luare de cuvînt (dintr-un num ăr tematic al revistei Vatra din Tîrgu Mure ş), tîn ărul eseist exaltase figura legendar ă a lui Ceau şescu, o pusese în corela ţie cu aceea a lui Ludovic al XVI-lea (?), m ărturisise iluzia gloriei şi a imortalit ăţ ii pe care i-o transmitea m ăre ţul Conduc ător comunist etc. Îi recomandasem, în însemn ările mele de pe acest blog (reluate apoi în paginile revistei Tribuna ) ca, în loc s ă-şi propun ă fandacsiile d ăun ătoare, ca model la nivelul unei întregi societ ăţ i, s ă-şi cumpere doar el

36 singur un bilet de tren, pîn ă în Coreea de Nord, la un schimb de experien ţă . Era mai simplu a şa pentru toat ă lumea. Alexandru Matei schi ţeaz ă acum o explica ţie, f ăcînd distinc ţia dintre sensibilitate (care-l împinsese c ătre glorificarea lui Ceau şescu) şi responsabilitate (care-i semnaleaz ă că, totu şi, o pornise pe-o cale gre şit ă). Dintre dorin ţa narcisic ă de a-şi construi o figur ă tutelar ă şi imperativul etic al percep ţiei corecte asupra realit ăţ ilor. Luîndu-şi seama, scriitorul are t ăria de-a face pasul înapoi şi de a-şi admite eroarea. O face chiar acceptînd criticile mele anterioare: “Cred c ă repro şurile lui Laszlo Alexandru (…) sînt, da, îndrept ăţ ite”. M ă bucur s ă g ăsesc, fie şi pe calea dialogului polemic, o platform ă de consens cu Alexandru Matei. Aştept cu r ăbdare ca şi ceilal ţi fo şti companioni ai lui Al. Matei, din echipa de şoc de la Vatra , s ă revin ă oarecum la normalitate. Sper s ă-l v ăd pe Ciprian Şiulea c ă nu se mai oripileaz ă în fa ţa discursurilor de condamnare a comunismului. Pe Florin Poenaru c ă nu mai biciuie şte eforturile victimelor de a-şi face cunoscute suferin ţele. Pe Adrian Dohotaru c ă accept ă valoarea moral-justi ţiar ă a discursului istoric, nu doar pe aceea epistemologic ă. Pe Alex. Cistelecan c ă e mai pu ţin fascinat de monologul neo-marxist, într-o ţar ă care înc ă nu şi-a lins r ănile de pe urma traumelor post-marxiste. Pe Dan Ungureanu c ă va descoperi şi calit ăţ ile capitalismului, nu doar ororile sale. Poate c ă lucrurile nu ţin doar de-o criz ă a cre şterii. Or fi strîns legate şi de puterea individual ă de-a recunoa şte eroarea, în fa ţa eviden ţelor realit ăţ ii, şi de-a face stînga- mprejur.

27 martie 2011 Alt sofism de la Dan C. Mih ăilescu TVR Cultural tocmai a început s ă difuzeze un film în şase episoade, Profesorul şi discipolii . În realizarea lui Radu G ăin ă, noua produc ţie este dedicat ă figurii controversate a filosofului Nae Ionescu. Al ături de actori în haine de epoc ă şi citate ample din jurnalele contemporanilor protagonistului, un rol considerabil în economia filmului îl au interven ţiile cercet ătorilor. Spectatorii pot urm ări astfel o foarte ampl ă palet ă de opinii, de la cele idolatre la cele idiosincratice, sus ţinute prin exemplific ări şi argumente.

37 Mi-a r ămas în minte, din primul episod, argumenta ţia jurnalistului Dan C. Mih ăilescu, tare îngrijorat în fa ţa telecamerei c ă, de şi comunismul şi fascismul pleac ă dintr-un trunchi comun şi reprezint ă realit ăţ i la fel de regretabile, cercetarea lor istoric ă din prezent este – dup ă cum i-a repro şat-o odinioar ă inclusiv lui Z. Ornea – mult diferit ă. În timp ce analiza stîngii urmeaz ă cuminte cursul istoriei, consemnînd treptata sa radicalizare în direc ţia comunismului, lucrurile sînt inversate în discursul de condamnare a dreptei. Ordinea cronologic ă este r ăsturnat ă şi se porne şte de la crimele oribile înf ăptuite în anii r ăzboiului, pentru a se orchestra p ăguboase procese de inten ţie unor intelectuali faimo şi. Desigur, ne spunea agitatul teleast, dac ă privim dinspre Auschwitz în amonte, orice respira ţie a lui Mircea Eliade sau Emil Cioran, orice minimă adeziune la ac ţiunile extremei drepte ni se vor p ărea abominabile. Dar de vin ă este eroarea noastr ă de abordare, tenden ţioas ă, şi nu esen ţa op ţiunilor interbelice. De bun ă seam ă c ă Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea şi atî ţia al ţii, cînd şi- au manifestat admira ţia pentru legionari şi hitleri şti nu cuno şteau nemernicia lag ărelor de concentrare, tic ălo şia camerelor de gazare, barbaria Solu ţiei Finale. Dar putea s ă le fie clar c ă nu merg la un spectacol de balet. Marile conversiuni ale intelectualilor la legionarism – din anii ‘30 – au fost precedate de crima f ăptuit ă de însu şi Corneliu Zelea Codreanu, ziua în amiaza mare, asupra prefectului de poli ţie Manciu, în 1924. Este adev ărat c ă Iorga, Madgearu şi Armand C ălinescu au fost uci şi ulterior, dar prim- ministrul I.G. Duca a fost asasinat înainte de adeziunile la extrem ă ale marilor esei şti. A invoca lipsa de percep ţie a interbelicilor asupra realit ăţ ilor pe care le tr ăiau constituie un simplu pretext de inocentare a lor. Le lipsea, fire şte, perspectiva asupra amplorii tic ălo şiei, dar le putea fi foarte clar ă natura lucrurilor. Iar aruncarea pisicii moarte a cercet ării ştiin ţifice în gr ădina comunismului reprezint ă doar o nou ă fent ă de dans a gazetarului televiziv Mih ăilescu.

28 martie 2011 Un sofism de la Mihail Neam ţu În acela şi film dedicat de TVR Cultural lui Nae Ionescu, teologul Mihail Neam ţu se hot ărăş te s ă dea de pere ţi u şile larg deschise. El se apuc ă s ă elogieze, cu lux de am ănunte, diversele cuno ştin ţe şi abilit ăţ i cultural-filosofice ale Profesorului (de parc ă

38 astea i-ar atenua, fie şi cu o f ărîm ă, versatilitatea, duplicitatea, concep ţiile antidemocratice ori fascina ţiile totalitare pe care le-a transmis discipolilor s ăi). “Eu nu cred c ă dac ă cineva î şi pune întrebarea cu onestitate: cum poate un tîn ăr universitar s ă controleze atît de bine o istorie de 2.500 de ani a culturii occidentale, cum poate un tîn ăr universitar – vorbim despre Nae Ionescu – s ă fie deopotriv ă pasionat de Cabala, de sursele misticii iudaice, dar şi de logica lui Aristotel, dar şi de categoriile lui Aristotel, dar şi de dialogurile dialectice ale lui Platon, cum poate fi cineva la curent cu problema faustismului la Goethe, dar şi cu problema neopozitivismului de secolul XIX, cineva care descoper ă toat ă acest ă suprafa ţă , aceast ă lejeritate nu doar a referin ţelor, ci a acomod ării cu teme foarte diferite, eterogene, cineva care se întîlne şte cu aceast ă lume interioar ă a lui Nae Ionescu s ă nu observe c ă acolo se ascunde un tezaur, o bog ăţ ie. Ea nu poate fi în nici un caz negat ă, contestat ă, refuzat ă, pentru c ă acela şi om a produs erori politice.” Să trecem acum peste faptul c ă întregul şir de vîrtoase hiperbole este aplicat unui intelectual care, în timpul vie ţii, a promovat în universitate doar pe baza articolelor publicate la ziar. S ă ne oprim, o clip ă, la articula ţia medita ţiei lui Mihail Neam ţu. În baza aceleia şi logici care d ă cu tifla temeliilor morale ale gîndirii, s-ar putea construi un foarte coerent discurs academic şi în leg ătur ă cu Adolf Hitler: cum poate un tîn ăr strateg s ă controleze atît de bine o armat ă la nivel continental, s ă anexeze printr-o spectaculoas ă manevr ă politic ă Austria, s ă dezmembreze Cehoslovacia şi Polonia, s ă invadeze Danemarca şi Norvegia, s ă cucerească fulger ător Fran ţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, s ă duc ă o important ă campanie în Africa de Nord şi s ă-şi împing ă armatele pîn ă la Moscova, Leningrad şi Stalingrad? Marile sale capacit ăţ i militare sînt absolut incontestabile şi reflect ă “o lume interioar ă care ascunde un tezaur, o bog ăţ ie”. Este adev ărat c ă tot Hitler a impus şi cea mai sîngeroas ă dictatur ă european ă, timp de mai bine de un deceniu, a provocat un r ăzboi mondial, a pus în scen ă uciderea direct ă sau indirect ă a peste 70 milioane de oameni, a exterminat în lag ărele de concentrare şase milioane de evrei. Dar c ă a fost un mare militar este de necontestat. Cam a şa gînde şte – şi argumenteaz ă – teologul Mihail Neam ţu…

29 martie 2011

39 Cum s ă înţeleg ţă ranii M-am sim ţit obligat s ă recitesc proza cu titlul de mai sus, a lui I.L. Caragiale, pentru a pricepe cum decurge schimbul de idei din zilele noastre. “Straja satului vine la casa unui ţă ran şi-i bate în geam. Se încinge o conversa ţie: – Hei, m ă, din cas ă! – Cine? – Tu! – Eu? – P ăi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – P ăi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, m ă? – Tu. – Eu? – P ăi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, m ă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Ştiu eu ce scrisoare? – Trebuie s ă pl ăte şti! – Ce, m ă? – Cum, ce? – Ce s ă pl ătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – P ăi tu. – Ce porto, m ă? – Iaca, porto. – Cum a şa? – P ăi, ştiu! – Nu-i pl ătit ă? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai s ă dai, m ăi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cît, m ă? – Ce cît? – Cî ţi bani, m ă? – 15. – Cum 15? – Păi. – Dar de ce, m ă? – Nu ştiu. – Iaca 15. – A şa. – Ei, d ă-mi-o! – Ce, m ă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, m ă? – P ăi cine? – N-am adus-o. – P ăi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i. – Cum asta-i? – Unde-i, m ă? – Cine? – Scrisoarea. – La prim ărie. – Ba la dracul! – Ba, a şa. – P ăi, cum? – S ă te duci s ă ţi-o iei.” Bunioar ă de un par egzamplu, eu zic a şa c ătre Grigurcu: – Este o inep ţie s ă-i analizezi pe stalini şti în func ţie de apartenen ţa lor la evreitate. Apare pe blogul s ău, dintre tufi şuri, Dan Culcer şi-mi r ăspunde: – politrucii au avut un efect devastator în deceniile de dup ă 1945. Eu zic: – nu originea etnic ă a unei persoane poate fi învinov ăţ it ă, ci adeziunea sa politic ă. Hop şi Dan Culcer, de colo: – stalini ştii au cenzurat o mul ţime de cărţi, la vremea lor ( şi m ă trimite s ă consult bibliografie în sensul respectiv!). Eu insist: – este absolut reprobabil ă prezentarea par ţial ă a realit ăţ ilor bol şevice, st ăruindu-se pe evreii tor ţionari, dar fiind uitate victimele evreie şti. Fiind exhiba ţi evreii din vremelnice func ţii secundare, dar fiind dosi ţi româna şii de la vîrful piramidei. Sare şi Dan Culcer, de la poalele vulcanului olog: – Laszlo Alexandru de fapt aplaud ă epurarea c ărţilor, din perioada stalinist ă; este el însu şi un cenzor nenorocit. Nene Dane, vezi c ă ţi-a venit scrisoare la prim ărie. S ă te duci s ă ţi-o iei.

30 martie 2011 Între dou ă crime Autorii care se str ăduiesc s ă dibuiasc ă diverse circumstan ţe atenuante în favoarea lui Constantin Noica (printre ei şi Lavric) nu uit ă s ă sublinieze c ă adeziunea filosofului la

40 Mi şcarea legionar ă s-a produs ca urmare a unui sublim gest de protest. Aflat la studii în str ăin ătate şi beneficiind de sprijinul financiar al Casei regale, Noica a anun ţat din dep ărtare c ă renun ţă la subsidii şi se înscrie la legionari, în semn de protest fa ţă de uciderea mi şeleasc ă a lui Corneliu Zelea Codreanu. Au mai trecut cî ţiva ani. C. Noica a devenit activist politic de frunte şi redactor- şef adjunct la publica ţia legionar ă a zilei. Savantul Nicolae Iorga a fost ridicat de la domiciliu, de c ătre un comando legionar, şi ucis nu mai pu ţin mi şele şte (ca s ă zic a şa) într-o p ădure. Singura deosebire: Constantin Noica nu şi-a mai anun ţat, în semn de protest, demisia din Mi şcarea legionar ă, ci şi-a continuat netulburat activitatea politic ă. (Iar Cioran a dat fuga la radio, în aceea şi sear ă, pentru a ţine o conferin ţă despre profilul Căpitanului.)

31 martie 2011 Plictiseal ă Asist de cîtva timp, pe firul internetului, la revărs ările de rrrromânism de şă nţat ale unor scriitori exila ţi (Paul Goma, Dan Culcer etc.) Ace ştia, totodat ă, asum ă şi obliga ţia de a-şi flutura ostilitatea fa ţă de tot ce nu-i rrrromân verde. Am şi eu o întrebare nevinovat ă. P ăi, neicusorilor, dac ă ne iubi ţi a şa de mult, de ce-aţi fugit a şa departe? Ţă ri şoara v ă dore şte. Face ţi-ne o vizit ă şi mai ostoi ţi-vă fanatismele. Compensarea prin adulare poate fi o solu ţie individual ă pentru voi, din dep ărtare. Dar pe mine m ă plictise şte.

1 aprilie 2011 Ambiguitate Mă scarpin în cap citind urm ătoarea cugetare: “a te mi şca printre limbi înseamn ă a tr ăi experien ţa uimitoarei tendin ţe a spiritului uman spre libertate”. Mdeh. Abia cînd aflu c ă George Steiner a zis chestia asta, m ă gîndesc c ă omul s-o fi gîndit la limbile str ăine…

2 aprilie 2011 Şocant

41 Jurnalele lui George Orwell relateaz ă foarte minu ţios eforturile autorului de-a supravie ţui, în anul 1931, printre oamenii s ărăcăcio şi, la limita subzisten ţei, în c ăutarea unui loc de munc ă, m ăcar vremelnic, în pîndirea unui pat pe o noapte la vreun azil în ţesat de p ăduchi, în schimbul prest ării peste ziu ă a muncilor administrative. Tacticile de cer şit ale s ărmanilor din Londra sînt impresionante. În zorii zilei, prin pia ţa central ă, umblînd dup ă fructe şi legume stricate; diminea ţa, în jurul pubelelor de la restaurante şi biserici; de-a lungul zilei, milogindu-se pe lîngă trec ători. Peste noapte, îns ă, este o aventur ă. În biserica St. Martin e şti luat la întreb ări şi dat afar ă. În pia ţă ai voie doar s ă stai în picioare – tot la cîteva minute apare un poli ţist şi-i ridic ă pe cei care s- au a şezat ori chiar au adormit deja. Î ţi r ămîne s ă hoin ăre şti pe str ăzile pustii şi înghe ţate. Pe la patru diminea ţa, se a şeaz ă cîte opt pe-o banc ă în parc şi se învelesc cu ziare uria şe, care le ţin de cald. Solu ţia poate fi plecarea, pe jos, la ţar ă. Dar şi acolo lumea îi prime şte la munci, pe la ferme, doar dac ă pot dovedi c ă au unde s ă doarm ă. Nu sînt l ăsa ţi s ă înnopteze în şurile ţă ranilor. Cîte o cas ă în construc ţie, cu geamul uitat deschis, poate fi vremelnic refugiu. Hrana înseamn ă cartofi sco şi direct din p ămînt, sau mere furate din livad ă. “Era foarte istovitor s ă st ăm a şa la poart ă şi eram uzi pîn ă la piele, r ămăseser ăm f ără tutun şi merseser ăm dou ăsprezece mile eu şi Ginger; şi totu şi îmi amintesc c ă eram veseli şi rîdeam tot timpul. Irlandeza (avea şaizeci de ani şi, era limpede, fusese toat ă via ţa pe drumuri) era o femeie nemaipomenit de vesel ă şi ne-a povestit cum, într-o noapte foarte rece, se furi şase într-o cocin ă şi se lipise de o scroaf ă b ătrîn ă, s ă se înc ălzeasc ă.”

3 aprilie 2011 Întreb ări tîmpite Are dreptate Andrei Ple şu s ă se lamenteze, într-un savuros articol, în leg ătur ă cu slaba preg ătire a unor gazetari ce iau interviuri. Uneori pîn ă şi aceasta problem ă – a lipsei de minim ă documentare prealabil ă – este întrecut ă de incapacit ăţ ile intelectuale flagrante ale jurnali ştilor. A pune întreb ări, pentru a împinge înainte dialogul, poate fi mai dificil decît a formula r ăspunsuri. Azvîrlirea de truisme, false teme, argumente stînjenitoare, decuparea de felii prea ample spre a fi tratate pe spa ţiul unui r ăspuns ocazional, pot conduce la moartea din fa şă a discu ţiei.

42 “Am lansat, de curînd, o carte intitulat ă Despre frumuse ţea uitat ă a vie ţii . Înainte de lansare, o domni şoar ă binevoitoare m-a rugat s ă r ăspund la cîteva întreb ări. Prima: «În ce const ă frumuse ţea uitat ă a vie ţii?». Domni şoara credea, a şadar, c ă la aceast ă întrebare (de care m ă ocupam în peste dou ă sute de pagini de carte) se poate r ăspunde linear şi concis: «În pere şi mere», sau «În chefuri». Domni şoara nu pierduse timpul s ă-mi răsfoiasc ă textul. Drept care mi-a pus şi a doua întrebare: «Spune ţi-mi, v ă rog, ce con ţine cartea dvs.?» «Unele texte. Dar de ce m ă-ntreba ţi?» ar fi fost singurul r ăspuns cinstit. N- am avut îns ă puterea s ă continui conversa ţia.”

4 aprilie 2011 Post-scriptum Aud c ă însemnarea Nomina nuda tenemus l-a nec ăjit pe dl. Pteancu Laszlo Alexandru din Arad, despre care venise vorba printre al ţii. Nu pot decît s ă regret aceast ă confuzie. Pe de o parte, faptele relatate de mine acolo se întemeiaz ă pe schimbul de mesaje electronice dintre noi, pe ceea ce chiar el mi-a comunicat. Pe de alt ă parte, inten ţiile mele nu vizau persoana sa, ci gîndurile mele legate de o situa ţie existen ţial ă.

5 aprilie 2011 Din gre şeal ă în gre şeal ă “Sus ţinerea major ării salariilor profesorilor a fost o gre şeal ă” – admite acum Emil Boc. Între timp, cîteva zeci de mii de profesori şi-au cî ştigat drepturile salariale în diferite instan ţe. Deocamdat ă numai pe hîrtie, c ăci Boc le preg ăte şte o nou ă gre şeal ă, o lege special ă care s ă blocheze hot ărîrile justi ţiei. Iat ă c ă Înalta Curte de Casa ţie şi Justi ţie a confirmat azi îndrept ăţ irea profesorilor de a-şi încasa concret salariile majorate. Iar punerea deciziilor politice de-a curmezi şul celor juridice probabil c ă îl va costa curînd pe actualul premier cîteva sute de mii de voturi în minus. Dup ă vria electoral ă din viitorul apropiat, cu aceea şi “smerenie”, Emil Boc ne va asigura: “sus ţinerea nemajor ării salariilor profesorilor a fost o gre şeal ă”.

7 aprilie 2011 Dumneavoastr ă ce p ărere ave ţi?

43 Încep s ă ias ă la suprafa ţă documente, pe baza c ărora CNSAS tocmai a solicitat în instan ţă constatarea calit ăţ ii de colaborator al Securit ăţ ii pentru prozatorul Nicolae Breban. Convorbirile telefonice dintre Breban şi Ple şiţă , în care romancierul f ăcea, în tandem cu securistul, trafic de informa ţii şi privilegii, pe seama sa, a amicilor sau a cunoscu ţilor, sînt elocvente. La fel de semnificative sînt şi primele reac ţii ale unor nume de referin ţă din domeniu. Pus în situa ţia de-a comenta aceast ă evolu ţie a lucrurilor, acad. Eugen Simion alege s ă r ăspund ă la întrebare cu alt ă întrebare: “Numai scriitorii români au colaborat cu Securitatea, de se ocup ă numai de ei?”. Fire şte c ă nu doar scriitorii români au ales aceast ă cale, dar atunci cînd vine vorba tocmai despre ei, de ce s ă mut ăm oare medita ţia în alte compartimente ale interesului colectiv? Doar fiindcă ne incomodeaz ă? N-o fi cumva la mijloc o simpl ă astu ţie retoric ă? Mi se întîmpl ă uneori, în activitatea la catedr ă – unde încerc s ă institui o atmosfer ă degajat ă, colocvial ă, de multe ori ironic ă –, dup ă obligatoriul “bun ă ziua”, s ă- mi încep lec ţia cu o întrebare pozna şă , lansat ă pe ton vesel: “v-aţi înv ăţ at pe azi?”. La a şa întrebare, primesc a şa r ăspuns, din partea cîtorva mai cu prezen ţă de spirit: “Dumneavoastr ă ce p ărere ave ţi?”. Totu şi de la academicianul Eugen Simion m-aş fi aşteptat parc ă la o replic ă ceva mai articulat ă, într-o problem ă public ă nu lipsit ă de importan ţă .

8 aprilie 2011 Potriveal ă În filmul lui Manole Marcus, Actorul şi s ălbaticii , rolul lui Nae Ionescu este interpretat de Ion Besoiu. În centrul amfiteatrului universitar, cu picioarele cr ăcănate şi mîna ridicat ă vizionar, Profesorul declam ă plin de carism ă, în fa ţa publicului care-l aplaud ă entuziasmat: “V ă place strada? Din strad ă vor r ăsuna pa şii mîna ţi de-o sfînt ă nebunie interioar ă, care vor m ătura op ţiunea naiv ă, vechiul nostru blestem na ţional. Şi-i vor opune op ţiunea eroic ă: zeul fluturabil al mor ţii izb ăvitoare şi rodnice. S ă ne cre ăm un mit sacru şi însp ăimînt ător. Un destin pe care s ă-l cultiv ăm mistic, în disperare şi absurditate. S ă ne l ăsăm cuprin şi de o furie mesianic ă. Nu pot iubi decît o Românie în delir!”.

44 În aceste zile s-a aflat din arhivele CNSAS c ă actorul Ion Besoiu ar fi şi numele de scen ă al informatorului “Bogdan”. Printre victimele turnătoriilor sale la Securitate s-a aflat Ion Caramitru, care a ratat o burs ă în Statele Unite, ca urmare a bun ăvoin ţei lui “Bogdan”, colegul ce-a ştiut s ă strecoare zvonul potrivit la omul potrivit. “Sfînta nebunie interioar ă” a turn ătorului Ion Besoiu îi confer ă Profesorului Nae Ionescu, peste ani, un amuzant destin specular. Le urez ambilor s ă-şi ia “România în delir” şi s ă şi-o pun ă dup ă ureche.

9 aprilie 2011 Un elefant se leg ăna… Poezelele şi cimiliturile copil ăriei au de multe ori absurditatea vîrstei. Nu-mi iese din minte un cîntecel cretin, care mergea într-o acumulare tot mai îngrijor ătoare: “Un elefant / se leg ăna / pe o pînz ă de p ăianjen. / Şi fiindc ă ea / nu se rupea / a mai chemat un elefant”. Strofa urm ătoare vorbea de doi elefan ţi care se leg ănau pe o pînz ă de p ăianjen, trei elefan ţi care se leg ănau pe o pînz ă de p ăianjen, patru elefan ţi care se leg ănau pe o pînz ă de p ăianjen, cinci elefan ţi care se leg ănau pe o pînz ă de p ăianjen şi tot a şa mai departe. Înc ă nu s-a uscat cerneala pe gazetele ce dezb ăteau spinoasa problem ă a scriitorului Ioan Gro şan, surprins în epifania de vulgar turn ător la Securitate. Noul scandal, al epifaniei scriitorului Nicolae Breban, într-o ipostaz ă nu mai pu ţin asem ănătoare, vine s ă tulbure lini ştea mioritic ă a plaiurilor prietenoase şi ospitaliere. Cin’ să fie oare invitatul ziarelor, care-şi d ă cu p ărerea despre securismele lui Breban? A ţi ghicit: Gro şan. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda? Şi ce spune prozatorul Ioan? P ăi, el “este de p ărere c ă dezv ăluirile legate de Nicolae Breban «sunt false» şi c ă se confund ă o discu ţie în care Breban «voia s ă-i fac ă un bine lui Paul Goma» cu ceea ce rezumau dup ă aceea ofi ţerii de Securitate. (…) Gro şan consider ă c ă nici nu se pune problema ca Breban să fie vinovat”. Dac ă tot se fac aceste eforturi de-a lumina opinia public ă, prin interven ţiile autorizate ale specialiştilor, a ş sugera onor breslei gazetare s ă-l chestioneze şi pe Mircea Iorgulescu ce p ărere are despre Breban şi Gro şan. Iar apoi s ă-i ia un scurt interviu lui Sorin Antohi, ca s ă afl ăm cum trebuie judecate cazurile Breban, Gro şan, Mircea

45 Iorgulescu etc. M ă întreb totu şi, între dou ă c ăsc ături: cam cî ţi elefan ţi se pot leg ăna pe-o singur ă pînz ă de p ăianjen?

10 aprilie 2011 Un sofism de la Dan Ciachir L-am ascultat cu v ădit amuzament, în al treilea episod al filmului despre Nae Ionescu, Profesorul şi discipolii , pe… filosoful Dan Ciachir. Pios gînditor cre ştin, format – cum altfel – la şcoala Săpt ămînii patronate de Eugen Barbu, acesta ne-a povestit despre venera ţia pe care odinioar ă i-a purtat-o Nae lui Iorga, despre cursurile enciclopedice pe care i le-a audiat şi care atît de profund l-au influen ţat. Bla-bla-bla. Şi d ă-i ‘nainte cu vorba lung ă pe ogorul enciclopedismului filial, care s-a lipit prin contagiune, ca scabia de oaie, pe blana tr ăiristului exaltat. Probabil c ă drumul spre pio şenie trece musai prin adev ărurile par ţiale. Altminteri Ciachir ar fi trebuit s ă pomeneasc ă şi despre ostilitatea la scen ă deschis ă dintre cei doi, despre diabolizarea lui Iorga, de c ătre Nae Ionescu. Universitarul hitlerist pesemne c ă nu- i putea ierta celebrului savant treptata abandonare a pozi ţiilor politice extreme, partizanatul pentru Casa regal ă, succesele ştiin ţifice na ţionale şi interna ţionale. Dar mai ales nu i-a iertat denun ţul la poli ţie împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu, care a şi dus, ulterior, la arestarea şi execu ţia sumar ă a C ăpitanului. În loc de poliloghia admirativ ă despre filia ţia p ătima şă de la Nicolae c ătre Nae, poate fi suficient s ă le amintim cititorilor un pasaj scris cu à propos de însu şi Iorga: “Un «filozof» de idei tari, de gesturi grozave şi de ochi turce şte învîrti ţi în orbite, denun ţîndu- mă pentru ceea ce s-a întîmplat în ciocnirile unei triste campanii electorale pe care am făcut tot ce puteam ca s-o împiedic – şi de aceea nici nu candidez personal – m ă ia la refec, ad ăugîndu-mă a şa, din senin, la lista asasinilor politici (…). Mai e vorba acolo şi de moartea mea, pe care acest distins cuget ător aproape quinquagenar o dore şte. Sunt pentru el cineva cu «un picior în groap ă». Nimeni nu ştie, d-le Nae, ţi-o spune un Nicolae cu numele – şi capul – complet, cît are de tr ăit . Atîrn ă şi de cum a tr ăit. Dar, pentru a m ă coborî la nivelul d-tale, piciorul r ămas poate sprijini înc ă o b ătrîneţă onest ă, tr ăind din munc ă, şi muncitoare pentru al ţii. Şi, la nevoie, el mai poate servi pentru ceva.”

46 Picior spate gios poate fi valabil şi pentru cei care deformeaz ă sub ochii no ştri, la televizor, adev ărurile de odinioar ă.

11 aprilie 2011 Un sofism de la R ăzvan Codrescu M-am pomenit în fa ţa ochilor, pe lista apologe ţilor lui Nae Ionescu din filmul de la TVR Cultural, cu extremistul R ăzvan Codrescu. Acesta ne-a împ ărt ăş it, cu zîmbet viclean, rodul medita ţiilor sale profunde. Este nevoie de-o real ă contribu ţie româneasc ă în exegeza despre Nae, c ăci prea şi-au croit aici locul cercet ătorii str ăini. Dup ă ce şi-a repetat ideea respectiv ă pe alte subtonuri (Nae trebuie perceput cu suflet curat, românesc), analistul a dat niscaiva exemple de comentatori str ăini, lipsi ţi de suflet: Z. Ornea şi Ov. S. Crohm ălniceanu. La argumentul ăsta, m-am ridicat s ă deschid ferestrele. Ţineam s ă ias ă cît mai repede, din camera mea, mirosul ideii sc ăpate de R ăzvan Codrescu.

12 aprilie 2011 Defini ţie Critic literar antisemit – persoan ă care cite şte c ărţile pornind de la prepu ţ.

13 aprilie 2011 De-a-mboulea Am avut prilejul, în deschiderea studiului meu cu titlul Mihail Sebastian şi evreii , să insist pe identitatea complex ă a scriitorului interbelic, pe apartenen ţa lui simultan ă la mai multe etnii, realit ăţ i geografice şi identit ăţ i (fapt care, în mod paradoxal, îl scufunda şi mai ap ăsător în solitudinea sa iremediabil ă). “Nu voi înceta desigur niciodat ă s ă fiu evreu. Asta nu e o func ţie din care s ă po ţi demisiona. E şti sau nu e şti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jen ă. / E un fapt. Dac ă a ş încerca s ă-l uit, ar fi de prisos. Dac ă ar încerca cineva s ă mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodat ă s ă fiu un om de la Dun ăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificult ăţ ile, dac ă exist ă, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul s ă m ă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta

47 să fiu evreu, român şi dun ărean.” Identitatea polimorf ă exclude excluziunile. Ea poate fi răst ălm ăcit ă, din prostie sau rea-credin ţă , dar va continua s ă existe ca atare. Ce interesant c ă s-a gîndit şi Dan Culcer s ă-şi dea cu părerea pe tema asta, z ărind vapoare, ur şi polari şi aparate fotografice, acolo unde era vorba despre un destin tragic şi sensibil. În opinia bizar ă a vulcanului olog, dac ă frazele lui Mihail Sebastian au fost scrise în sensul asum ării unei etnii (“o declara ţie sfor ăitoare, o prob ă de na ţionalism exacerbat, ru şinos”), atunci ele ar trebui s ă legitimeze şi mi şcarea similar ă: corespondenta asumare etnic ă orgolioas ă, din partea unui român, ungur, polonez, rus sau sîrb. C ăci dac ă evreul poate fi mîndru în etnia lui, de ce n-ar avea şi ceilal ţi drepturi similare, fiecare pe felia proprie? Nene Dane, iar ăş i ai pornit-o de-a-mboulea. Declara ţia lui Mihail Sebastian – la vremea sa – nu venea s ă-l închid ă pe titular în cu şca unei singure defini ţii, în limitele unei etnii, ci chiar dimpotriv ă, s ă-i afirme apartenen ţa globalizatoare. Nu avea orgoliul excluziunilor, ci aspira ţia u şor naiv ă a îmbr ăţ işă rilor fr ăţ eşti. Între ce-a zis omul şi ce-ai priceput matale e distan ţa de la un ghiocel la un bulan de mili ţian.

15 aprilie 2011 Cimitirul lui Eco (1) Citesc în revista 22 prezentarea pe care Andrei Oi şteanu o face ultimei c ărţi publicate de Umberto Eco, Cimitirul din Praga . Cuiul lui Pepelea este dac ă romanul e sau nu antisemit. Unii comentatori din Italia, Franţa şi Israel n-au ezitat s ă formuleze acest repro ş pe seama noului produs. Ziaristul bucure ştean, pe partea sa, tinde mai curînd să resping ă ipoteza contondent ă. “De fapt, miza c ărţii lui Umberto Eco este de a demonta, nu de a promova, mecanismele de generare şi de supravie ţuire tenace a cli şeelor şi legendelor antisemite”, scrie convins A. Oi şteanu. Prin înf ăţ işarea minu ţioas ă, “din interior”, a mecanismelor de gîndire ale antisemi ţilor şi a strategiilor lor de contrafacere a realit ăţ ii, romancierul italian ar contribui, implicit, la disiparea imposturilor. Protagonistul c ărţii, Simone Simonini, are toate defectele umane ale unui falsificator, frustrat şi detestat lumpen-intelectual al secolului al XIX-lea, care nu se d ă în lături de la nimic (nici chiar de la asasinat) pentru a-şi atinge ţintele josnice. Problema nu st ă, neap ărat, în plasarea perspectivei narative la un nivel a şa meschin. În fond, lumea

48 poate fi privit ă şi prin ochii unei broa şte rîioase. Dar întreaga structur ă epic ă a romanului este frapant deficitar ă, acuzînd urzeala artefactului. Croitorul care a înn ădit costumul a folosit prea mult ă a ţă alb ă. Neverosimilul persistent, care plute şte peste toate cele 500 de pagini ale c ărţii, îl împiedic ă pe cititor s ă se scufunde în lumea “de dincolo”.

16 aprilie 2011 Cimitirul lui Eco (2) Fire şte c ă Umberto Eco este un savant, a c ărui informa ţie enciclopedic ă poate s ă impresioneze pe oricine. Profilul s ău era evident înc ă din Numele trandafirului , unde istoria se împletea cu filosofia, cu teologia şi semiotica, pe fundalul unui roman poli ţist (de dragoste), care ne vorbea despre importan ţa bibliotecii şi destinul c ărţilor. Era imposibil s ă nu fii fascinat de un asemenea roman complex, din care fiecare cititor î şi lua ceea ce-i plăcea. Unii r ămîneau la nivelul intrigii pline de suspans, al ţii oftau dup ă iubirea pierdut ă a lui Adso, iar nu pu ţini, probabil, dup ă cartea pierdut ă a lui Aristotel. Sensurile erau paralele şi supraetajate. Lucrurile stau cu totul altfel în Cimitirul din Praga . Ceea ce dincolo constituia firul ro şu care lipea pove şti suprapuse (sentimentul ap ăsător de melancolie şi regret, pentru tinere ţea şi iubirea trecute ireversibil), aici este înlocuit cu altceva. Şi anume cu ura visceral ă, bubonic ă, împotriva evreilor. Simonini este un tic ălos patent, obsedat pîn ă la frenezie de înf ăţ işarea, comportamentul şi obiceiurile evreie şti, pe care ar vrea s ă le vad ă şterse de pe fa ţa p ămîntului. Prin urmare, toate ac ţiunile sale, care ţin de mari conspira ţii şi contrafaceri, sînt orientate spre aceast ă direc ţie distructiv ă. Dar dragostea şi nostalgia se pare c ă sînt mai fecunde în art ă. Sau ele, în orice caz, au reu şit s ă împing ă lucrurile mult mai departe, în c ărţile lui Umberto Eco, decît ura şi tr ădarea.

17 aprilie 2011 Cimitirul lui Eco (3) Dup ă unitatea de sentiment, care s ă dea coeren ţă întregului roman, era necesar ă şi instituirea unit ăţ ii de cronotop. În Numele trandafirului era vorba despre universul închis al unei aba ţii medievale şi despre cele şapte zile cînd, într-un ritm tot mai accelerat, se produc diverse crime, revela ţii şi aluzii cultural-filosofice. În Cimitirul din Praga unitatea

49 de timp este mult dilatat ă, iar cea de spa ţiu şi ac ţiune nu mai exist ă. Aventurile se petrec, pe rînd, în diversele fund ături sau suburbii ale Parisului, cu un flash-back în copil ăria din Torino a protagonistului, pe urm ă cu o bîrf ă mic ă la crî şmă, al ături de tîn ărul medic practician Sigmund Froide, cu expedi ţiile la Palermo şi Napoli în preajma lui Alexandre Dumas, pentru a-l spiona pe Garibaldi în favoarea monarhi ştilor, apoi niscaiva uneltiri cu un spion rus, colonelul Dimitri, o incursiune conspira ţionist ă în cimitirul din Praga, desf ăş urarea r ăzboiul franco-prusac şi luptele de strad ă pariziene, o colaborare cu spionul turc Osman Bey, un ceremonial de adeziune francmason ă, o aventur ă mistico-erotic ă al ături de o posedat ă isteric ă, o alian ţă cu anarhi ştii şi sociali ştii, o contribu ţie la falsificarea documentelor acuzatoare împotriva lui Alfred Dreyfus, o reuniune satanist ă, redactarea plastograf ă a Protocoalelor În ţelep ţilor Sionului etc. etc. Este limpede c ă nu o concentrare simbolic ă asupra unui microcosm are în vedere Umberto Eco, de data aceasta, ci o ampl ă galerie imagistic ă. Al doilea personaj important al romanului este însu şi secolul al XIX-lea, pictat în desf ăş urarea succesiv ă a evenimentelor sale violente. Pentru a combina cei doi piloni ai nara ţiunii, Eco îl plaseaz ă pe Simone Simonini, rînd pe rînd, în toate punctele geografice şi momentele istorico- politice semnificative ale secolului, ca martor din umbr ă şi, uneori, ca juc ător din culise. Teoriile conspira ţioniste fac cas ă bun ă cu antisemitismul, anarhismul, satanismul şi spionajul redus la detalii diletante. În toat ă aceast ă aglomera ţie de ţinte urm ărite de c ătre autor, se pierde din vedere un singur aspect, fundamental pentru un roman de valoare: verosimilul artistic .

18 aprilie 2011 Cimitirul lui Eco (4) Pentru ca lucrurile s ă fie înc ă mai complicate, numeroase intersec ţii obositoare se produc şi la nivel narativ. Romanul e povestit la persoana întîi, de c ătre protagonist, într-o viziune retrospectiv ă. Dar atunci cînd el adoarme extenuat, sau pleac ă în diverse aventuri “pe teren”, este înlocuit de dublurile sale, de unele personaje etc., care folosesc alte stiluri de scriitur ă, cu alte caractere tipografice, îl ceart ă sau îi repro şeaz ă inadverten ţele, neadev ărurile. (Noi ştim deja cum poate func ţiona a şa ceva, de pe vremea Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu – iar italienii o ştiau mai bine de la Pirandello.) Pentru a-şi dilua

50 experimentalismele, autorul presar ă ici şi colo vreo cîteva crime (neargumentate logic prin evolu ţia subiectului), ca simple efecte de scen ă. Sîngele d ă mereu bine la spectatori, nu-i a şa? Odat ă protagonistul î şi ucide chiar un alter-ego, care amenin ţa s ă-i uzurpe identitatea. În paralel evolueaz ă, sub privirile noastre, o galerie de personaje bizare, diforme, o ampl ă înghesuial ă de portrete stranii şi caricaturi şarjate, lipsite de finalitate epic ă. Salturile ame ţitoare, în timp şi spa ţiu, între momente istorice disparate, intersect ările haotice de planuri diegetice şi de voci naratoare, inser ţia diverselor jurnale (pentru pseudo-garan ţia autenticit ăţ ii) creeaz ă impresia cople şitoare de artefact, de mecanism prefabricat. Modelele livre şti, în c ăutarea c ărora a pornit Umberto Eco, de data aceasta, nu mai sînt Poetica lui Aristotel sau filosofia Sfîntului Toma din Aquino (ca în Numele trandafirului ), ci c ărţile de mistere ale vremii, bogate în lovituri de teatru şi situa ţii roman ţioase, foiletoanele semnate de Victor Hugo, Alexandre Dumas şi Eugène Sue. Nivelul realiz ărilor ajunge doar cu intermiten ţe, pe foarte pu ţine pagini, la m ăsura preten ţiilor. C ăci pariul pe doctrina antisemit ă, care ar trebui s ă constituie motorul ac ţiunii, ucide în fapt pîn ă şi scenele de cap ă şi spad ă.

19 aprilie 2011 Cimitirul lui Eco (5) Atunci cînd romancierul se plictise şte s ă confec ţioneze intrigi disparate, cu miz ă mic ă, în loc s ă trudeasc ă la închegarea epic ă a ansamblului se pierde în labirintul propriilor fi şe de lectur ă. Imaginea de compozi ţie “aluvionar ă” a c ărţii, care dospe şte pe măsur ă ce autorului îi mai vine o idee, este frapant ă. Ne izbim de-o adev ărat ă obsesie a enumera ţiilor exotice, interminabile în pagina eteroclit ă. Cînd şi cînd ne taie pofta de lectur ă cele mai bizare liste de bucate, f ără nici o leg ătur ă cu ac ţiunea romanului, pescuite pesemne din documentele vremii: “potage à la Crécy, rombo alla salsa di capperi, filetto di bue e langue de veau au jus, per terminare con un sorbetto al maraschino e pasticceria varia, il tutto inaffiato da due bottiglie di vecchio Borgogna” (şi am ales aici, spre ilustrare, un menu dintre cele mai austere).

51 Degeaba ne asigur ă autorul, în postfa ţa sa erudit ă, c ă singurul personaj inventat al romanului este protagonistul, Simone Simonini. To ţi ceilal ţi ar fi tr ăit cu adev ărat. Îi putem replica, zîmbind, cu celebra butad ă: era pe cînd nu s-a z ărit, azi îl vedem şi nu e. Căci existen ţa biografic ă a unui om nu garanteaz ă neap ărat şi existen ţa sa artistic ă. Aceasta din urm ă cade în sarcina exclusiv ă a scriitorului. Aşa încît o discu ţie despre Cimitirul din Praga nu va consta în dilema dac ă avem sau nu o carte antisemit ă. În orice moment autorul se poate prevala – pe bună dreptate – de via ţa independent ă a personajelor, care sînt libere s ă îmbr ăţ işeze o doctrin ă sau alta, fără ca asta s ă presupun ă c ă ele împ ărt ăş esc neap ărat vederile romancierului. Singura problem ă legat ă de cea mai recent ă carte a lui Umberto Eco este dac ă ea atinge nivelul unei opere artistice care s ă merite o dezbatere insistent ă. R ăspunsul la aceast ă chestiune este, în opinia mea, negativ.

20 aprilie 2011 În ţelepciune de pe internet “Quando la tua ragazza è incinta, tutte le sue amiche le accarezzano il pancione dicendo «Congratulazioni». Mentre nessuna ti accarezza il pene dicendo «Ottimo lavoro!».” (Atunci cînd iubita ta e îns ărcinat ă, toate prietenele ei îi mîngîie burtica spunînd: “Felicit ări”. Dar nici una nu-ţi mîngîie penisul spunînd “Bravo, b ăiete!”.)

21 aprilie 2011 Logic ă verbal ă christian ă Aura Christi e mînioas ă-gîrl ă c ă apar în pres ă conversa ţiile telefonice de suflet dintre doi Nicolai: idolulul ei, Breban, şi idolul securi ştilor, Ple şiţă . Mde, se pare c ă, în zilele noastre, nu li se mai poate interzice ziari ştilor s ă scrie, tipografilor s ă tip ăreasc ă şi cititorilor s ă citeasc ă. Autoarea alege, atunci, s-o dea cotit ă: se indigneaz ă în leg ătur ă cu… viteza de r ăspîndire a informa ţiilor. S ă vezi – s ă te freci la ochi – şi s ă nu crezi. Logica christian ă e dintre cele mai spumoase, încît merit ă citat ă aici spre imortalizare. “ Ştirea calomnioas ă a fost multiplicat ă cu o vitez ă, hélas , abracadabrant ă, cu o iu ţeal ă de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastr ă, s ărmana noastr ă, primitiva noastr ă România; m ă gândesc… a şa, vis ător, c ă

52 în cazul în care acea vitez ă, acea miraculoas ă energie, grab ă de a macula cu orice pre ţ un mare romancier, acea h ărnicie de a r ăspândi o calomnie incredibil ă ar fi fost folosite în sens constructiv, s ă zicem, la construc ţia autostr ăzilor în România, ţara noastr ă s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o re ţea de autostr ăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi b ătut şoselele germane, z ău!” Ce-i drept, e drept. Între o veste (proast ă) care se r ăspînde şte şi o autostrad ă (autohton ă) care se construie şte exist ă niscaiva decalaje cronologice. Singurul lucru care îmi scap ă ţine de conexiunea logic ă a unor asemenea realit ăţ i incompatibile. M ă gîndesc să formulez şi eu cîteva axiome pe aceea şi frecven ţă de profunzime. Dac ă nu m-aş sc ărpina diminea ţa dup ă ureche, a ş construi azi un zgîrie-nori. Dac ă nu mi-ar ie şi un furuncul dup ă ceaf ă, a ş lua metroul pîn ă în centrul Clujului. Dac ă n-aş citi-o pe Aura Christi, tare m-aş mai plictisi…

P.S. Expresia “primitiva noastr ă România” este, fire şte, gre şit ă gramatical. Dup ă cum se ştie (de c ătre al ţii), în sintagma adjectiv + substantiv doar primul element poate fi articulat hot ărît, nu şi al doilea. A şadar nu pot spune/scrie, decît dac ă m ă prenumesc Aura, “simpaticul copilul”, “frumoasa fata”, “primitiva România” etc. Cînd a ajuns lumea să-l apere pe Breban folosindu-i agramaticalismele, înseamn ă c ă e lat ă r ău.

30 aprilie 2011 Un sofism de la Sorin Lavric Nu putea lipsi, de pe lista sofi ştilor din filmul de la TVR Cultural dedicat lui Nae Ionescu, tocmai Sorin Lavric. În episodul al 5-lea, junele admirator al legionarilor ne poveste şte senin c ă Nae, fiind de dreapta, s-a opus ideii de democra ţie, de parlament, de toleran ţă social ă şi a sprijinit, dimpotriv ă, m ăsurile de for ţă , intransigen ţă şi totalitarism. Ideile cu pricina ar fi fost, vezi Doamne, foarte răspîndite în perioada interbelic ă şi erau fire şti pentru acele vremuri. Noi, ast ăzi, cînd avem percep ţii diferite asupra realit ăţ ilor, tindem s ă aplic ăm retroactiv valorile noastre de-acum, asupra celor întîmplate atunci. Acestui fapt i s-ar datora masiva r ăst ălm ăcire şi denigrare contemporan ă a lui Nae Ionescu.

53 De bun ă seam ă c ă opozi ţia la democra ţie, la parlament şi la toleranţa social ă nu sînt atribute caracteristice politicilor de dreapta, ci acelora de la extrem ă. Îns ă cum, unuia ca Lavric, pîn ă şi legionarii r ăspunz ători de masacre colective şi crime politice odioase îi pot ap ărea fascinan ţi şi spiritualiza ţi, ce s ă ne mai mir ăm c ă omul mi şcă din loc extremele. Nu doar stînga i s-a opus lui Nae Ionescu, pe finalul carierei sale, ci întregul spectru politic (cu excep ţia legionarilor) şi marea majoritate a spectrului academic (în afara universitarilor gardi şti). Sau, ce? Regele Carol al II-lea, care l-a b ăgat pe Nae dup ă gratii, f ăcea cumva politic ă de stînga? De vin ă nu sînt anali ştii contemporani, care-l percep pe Nae Ionescu exact acolo unde-i era locul atunci şi unde i-ar fi şi-acum: pe extrem ă. Ci panglicarii de serviciu care, sub privirile noastre, mut ă mun ţii din loc, schimb ă conceptele politologice şi rescriu faptele istorice, doar-doar îl vor polei cu ni ţic ă aristocra ţie pe hitleristul antisemit, care î şi permitea luxul de-a dansa non şalant pe marginea pr ăpastiei.

1 mai 2011 Paranoia Citesc stupefiat primul paragraf al unui protest formulat de Nicolae Breban. Romancierul vorbe şte în urm ătorii termeni despre sine însu şi: “Ce-i cu prostia asta, de «agent de influen ţă », expresie lansat ă ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiin ţe «fine» care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber ora ş, expresie pe care unii n ătărăi, la care v ăd acum c ă te în şiri gr ăbit şi mata, o repet ă, f ără s ă vă treac ă o clip ă prin cap – de con ştiin ţă nu mai vorbesc! – c ă mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta cât ă este, Breban nu poate fi instrumentul nim ănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!”. Mă tem c ă, printr-un asemenea stil de comunicare public ă, pe neobservate, cazul Breban va aluneca din repertoriul CNSAS (Consiliul Na ţional pentru Studierea Arhivelor Securit ăţ ii) în acela al CNAS (Casa Na ţional ă de Asigur ări de S ănătate).

5 mai 2011 Terori şti

54 E ciudat cît de mult seam ănă (ca gest public) execu ţia sumar ă aplicat ă lui Osama bin Laden, în zilele trecute, cu la fel de hot ărîta suprimare a lui Corneliu Zelea Codreanu, în interbelicul românesc. Diferen ţa const ă în faptul c ă teroristul mioritic nu purta barb ă lung ă, ci doar suman şi i ţari. Şi c ă mai are parte, dup ă trei sferturi de secol, de suspinele nostalgice ale unor intelectuali iresponsabili, prin revistele culturale ale patriei.

6 mai 2011 O falie moral ă Nicolae Breban şi ciracii s ăi au devenit foarte vocali în aceste zile, preocupaţi s ă în şire bibliografii fastuoase, ce cuprind opere literare complete ale fostului partener de tenis al lui Ple şiţă . Abund ă şi considera ţiile elogioase exprimate odinioar ă de criticii literari, dezgropate din arhive personale şi invocate acum, pentru inocentarea febrilului colocutor telefonic al lui Ple şiţă . De parc ă în dezbatere ar fi, vezi Doamne, cantitatea paginilor artistice publicate de Nicolae Breban, iar nu calitatea informa ţiilor oferite de el Securit ăţ ii. Acelea şi uimitoare vremuri ale comunismului românesc au inclus atitudini umane incompatibile, ca dovad ă c ă op ţiunea putea fi – chiar şi cu sacrificii personale – f ăcut ă. Pe de o parte, romancierul cu caracter dalma ţian şi-a ornamentat complicit ăţ ile prin formule ironic-complezente (“Ei, servim cultura şi ţara!”). Pe de alt ă parte, un anonim profesor de român ă de la ţar ă, confruntat cu presiunile angajamentului de colaborare, a scris pe foaia de hîrtie: “Subsemnatul… refuz s ă dau informa ţii Securit ăţ ii statului întrucît nu-mi st ă în caracter”. Între aceste dou ă atitudini se casc ă o falie moral ă ame ţitoare.

7 mai 2011 Orice p ăsăric ă din creier pe limba ei piere Condeier de (dez)n ădejde al României literare , Sorin Lavric î şi încordeaz ă mu şchii min ţii pentru a c ălca în picioare o carte recent ap ărut ă despre Eugeniu Sperantia. Nu m ă intereseaz ă aici bruma de ipoteze pe care le lanseaz ă omul, cu o asprime confec ţionat ă. Libertatea de gîndire şi de vorbire sînt garantate în ţara noastr ă prin legi de natur ă juridic ă. Nu la fel se întîmpl ă cu limba român ă, care ar trebui s ă stea dreapt ă, pe

55 baza unor legi de natur ă logic ă şi lingvistic ă. Un am ănunt delicat care, lui Lavric, îi scap ă constant de cî ţiva ani încoace. “Volumul are o halen ă de spectru din care s-a scurs şi ultima suflare de via ţă , paginile adunîndu-se în pere ţii funerari ai mormîntului”, ne comunic ă r ăspicat jurnalistul. Din p ăcate pentru toat ă lumea, “spectrul din care s-a scurs şi ultima suflare de via ţă ” nu poate avea nici un fel de “halen ă” (= “aer care iese din pl ămîni în timpul expira ţiei”). Atîta vreme cît cadavrul nu inspir ă aerul, el nu-l poate nici expira… Din aceast ă neghiobie nu putem ie şi, am zis!

8 mai 2011 Hitleristul sun ă întotdeauna de dou ă ori Dan C. Mih ăilescu alege s ă se entuziasmeze strategic, în leg ătur ă cu recenta publicare a unor epistole de-ale prozatorului Vintil ă Horia. Dup ă cum admite gazetarul, textele ca atare sînt cam artificioase: “el î şi tr ăia via ţa precum un capitol de enciclopedie. În scrisorile lui vorbe şte Persoana, aura acesteia, prea pu ţin Eul filial şi fratern”. Dac ă nu autenticitatea şi artisticitatea coresponden ţei lui V. Horia îi re ţin aten ţia lui Mih ăilescu, atunci ce anume? Arivismul lui public. “La urma urmei, cum s ă nu le m ărturise şti excitat alor t ăi c ă, plecat fiind, ai învins, c ă e şti curtat pretutindeni, iei masa la castel cu Giovanni Agnelli, te la şi alintat în Mercedesul lui Leonid M ămălig ă şi [ puncteaz ă D.C.M. într-o frumoas ă limb ă român ă] ebluisezi invariabil asisten ţa?!?” Îns ă nu Mercedesul lui M ămălig ă (ce amuzant oximoron!) constituie apexul ascensiunii lui Vintil ă Horia. A şa cum se confeseaz ă prozatorul satisf ăcut în fa ţa rudelor sale, “Am avut un succes monstru, ca s ă zic a şa. Conferin ţa a durat 60 de minute, iar întreb ările şi r ăspunsurile dou ă ore şi un sfert“ ( Valle de los Caidos , oct. 1972). “Toynbee, Gabriel Marcel şi cu mine“, la Palacio de los Congresos, cînd “a trebuit s ă-mi cump ăr un smoking nou cu banii de pe o conferin ţă “ (nov. 1972). “La Catania şi la Roma a fost un vis. La Catania mi-au f ăcut interview-uri, au venit mul ţi studen ţi s ă m ă vad ă şi să-mi spun ă c ă, în tot sudul Italiei, eu sînt scriitorul cel mai admirat, m-au aplaudat atîta la sfîr şitul conferin ţei, c ă-mi venea s ă plîng de emo ţie. Conferin ţa şi dialogul cu publicul au durat dou ă ore şi jum ătate“ (27 iun. 1977). “Eu voi ţine cinci conferin ţe, despre Jung la Zürich, despre Heidegger şi Jünger în P ădurea Neagr ă, despre misterul catedralelor în

56 drum c ătre Strasbourg, despre Beethoven şi muzica romantic ă la Bonn, iar ultima despre Goethe şi omul faustic, în drum spre Frankfurt. (…) Via ţa, şi în special viitorul, e o imens ă speran ţă “ (25 apr. 1978). “Am ţinut o conferin ţă la Toledo, în aula magna a seminarului, în fa ţa a peste cinci sute de persoane. M-au întrerupt de trei ori cu aplauze“ (19 sept. 1986). “La Salamanca am avut un succes nebun, în Aula Magna de la Universidad Pontificia, ţinut ă de iezui ţi cam de stînga. Era lume foarte mult ă, în special profesori şi studen ţi, care m-au aplaudat foarte“ (28 mart. 1987). “Mi-a f ăcut o imens ă pl ăcere s ă v ăd peste o sut ă de studen ţi cu o sut ă de guri c ăscate de mirare c ătre mine timp de o or ă“ (24 febr. 1988). Sutele de studen ţi din Catania şi de la Roma şi-ar fi c ăscat înc ă mai larg gurile de uimire, dac ă le-ar fi dat cineva prilejul s ă afle opiniile politice din tinere ţe ale lui Vintil ă Horia. “E cu neputin ţă ast ăzi s ă despar ţi no ţiunea de art ă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticat ă, va r ămîne peste veacuri mai ales ca o des ăvîr şit ă realizare artistic ă… Ordinea fascist ă înseamn ă înainte de toate ordine spiritual ă. S ă nu se uite c ă acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezum ă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început c ă fascismul e o oper ă de art ă, o nou ă rena ştere italian ă. Şi nu se poate s ă nu fie a şa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, n ăscut din fruntea de azur a Romei eterne.” Distinsul auditoriu de la Bonn şi Frankfurt şi-ar fi scuipat în sîn cu stupefac ţie, auzindu-i judec ăţ ile valorice din etapa arivismelor de tinere ţe: “Hitler? (…) Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însu şi o revolu ţie pe care a f ăcut-o s ă triumfe între hotarele ţă rii sale şi în numele c ăreia vrea s ă schimbe tot ce a mai r ămas nes ănătos şi părelnic. (…) El nu oblig ă pe nimeni s ă accepte ideile sale revolu ţionare, ci vrea numai s ă instaureze o nou ă ordine în locul unei vechi dezordini, pe care o combate al ături de toate popoarele con ştiente ale Europei. Iat ă de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merit ă calificativul de Mare European”. “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asem ănătoare, ca for ţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Rena şterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat s ă distrug ă o prejudecat ă şi s ă dovedeasc ă, cu str ălucite argumente, for ţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul s ău este

57 acela al veacurilor care vorbesc înc ă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se nume şte europenism.” Se vede limpede c ă ideea de europenism l-a fr ămîntat pe Vintilă Horia înc ă de la primele tres ăriri publicistice… E de tot ciudat c ă tocmai pe acest ideolog al valorilor naziste, paseiste şi p ăş uniste s-au g ăsit unii combinagii s ă-l declare mare scriitor român. Dan C. Mih ăilescu, venit s ă deplore lipsa unei serii de opere complete vintile şti-hore şti, e doar ultimul dintr-o lung ă list ă. Zadarnic s-au agitat exila ţii români occidentali, în anul 1960, s ă propteasc ă Premiul Goncourt pe ideea de anticomunism al lui Vintil ă Horia. Hitlerismul s ău debordant, lipsit de limitele bunului-sim ţ, a blocat decernarea recompensei de imagine. Zadarnic s-a agitat Marilena Rotaru întru “reabilitarea lui Vintil ă Horia”, în anul 2007, adunînd zeci de semn ături şi apeluri patetice c ătre tot ce mi şcă-n ţara asta, rîul, ramul. Alte state europene înc ă î şi mai plimb ă şi azi nazi ştii pe la tribunal, pentru a-i condamna – nu era s ă-i plimbe tocmai România pe la tribunal, pentru a-i reabilita! Aşa c ă str ădania lui Dan C. Mih ăilescu de a ni-l aduce iar ăş i sub ochi pe conferen ţiarul glorios, care st ătea în fa ţa studen ţilor occidentali cu guri c ăscate de uimire, e destul de amuzant ă. Minciuna cl ădit ă pe informa ţie par ţial ă are picioare scurte.

9 mai 2011 Spinii lui Cre ţu Bogdan Cre ţu este critic literar şi-şi d ă cu p ărerea despre cîte-n lun ă şi-n stele. Ultima ţint ă a medita ţiilor sale e legat ă de scandalul de colabora ţionism al lui Nicolae Breban. Dup ă cum au constatat func ţionarii de la CNSAS, autorul Buneivestiri a avut o rela ţie nepotrivit ă cu generalul Nicolae Ple şiţă , c ăruia i-a dezv ăluit telefonic informa ţii personale despre diver şi scriitori români, înc ălcîndu-le astfel dreptul la via ţa privat ă. Conducerea Uniunii Scriitorilor a luat în discu ţie situa ţia creat ă şi a decis neinterven ţia în acest caz delicat, pîn ă la emiterea unei sentin ţe judec ătore şti definitive. O diversiune prinde bine oricînd la casa omului. Pentru a deturna aten ţia opiniei publice de la bubele din capul lui Breban, un colectiv de mînuitori ai condeiului a decis că e mai interesant s ă pun ă tunurile pe Nicolae Manolescu. Motivul? Pre şedintele U.S. a

58 refuzat s ă sar ă în ajutorul colegului n ărăva ş. De parc ă Uniunea Scriitorilor ar fi institu ţia ocult ă de conspirare a şoptitorilor… De parc ă Uniunea Scriitorilor ar avea mai multe obliga ţii fa ţă de Nicolae Breban, care a turnat, decît fa ţă de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, care au fost turna ţi… De parc ă membrii Uniunii Scriitorilor ar pl ăti tax ă de protec ţie, şi nu cotiza ţie de afiliere… Alte mici diversiuni sînt azvîrlite în dezbaterea public ă, pe flancurile laterale. Breban a scris multe c ărţi, Breban e genial, Breban a fost disident în Fran ţa (înainte de-a fi docil în România), Breban e egolatru (deci totul i se permite), Breban e amoral etc. Într-un asemenea context, Bogdan Cre ţu, de care venise vorba, inventeaz ă o alt ă şmecherie amuzant ă: ghici ghicitoarea mea, cine şi-a dat vreodat ă demisia? Breban a plecat din C.C. al P.C.R., la începutul anilor ‘70, a şadar este o persoan ă admirabil ă. Dar Manolescu? De unde a demisionat el vreodat ă, în numele principiilor? Detaliul sc ăpat din vedere de junele critic este c ă N. Manolescu nu s-a înscris niciodat ă în Partidul Comunist Român, din al c ărui Comitet Central, în schimb, Breban făcea parte efectiv, înainte de-a demisiona. Sau, ce? Un scriitor care a mîncat cacao şi apoi s-a r ăzgîndit e mai merituos, în plan moral, decît altul, care şi-a îndep ărtat de sub nas paharul respectiv?! De ce nu se consacr ă Bogdan Cre ţu, eventual, cre şterii trandafirilor?

P.S. Ap ăs pe telecomand ă şi trec pe frecven ţa revistei 22 , unde Ion Vianu ne arat ă că Breban “fusese eliminat din C.C., din Biroul Uniunii Scriitorilor etc”. A şa c ă nici măcar abureala cu demisia din C.C., povestit ă de Cre ţu, nu mai st ă în picioare…

10 mai 2011 Trebuie lapidat Ion Vianu? Fire şte c ă nu. El î şi exprim ă doar un punct de vedere. Opinia public ă a aflat consternat ă, pe calea oficial ă a unui dosar trimis în fa ţa instan ţei, c ă CNSAS cere s ă se constate activitatea lui Nicolae Breban de colaborare cu Securitatea comunist ă. Îndat ă sare Ion Vianu s ă ne lini şteasc ă: “Sub nici o form ă, îns ă, Breban nu «turna». Breban era indiferent politic, dar nu era un cinic absolut. Avea sentimentul prieteniei. L-a ap ărat pe Negoi ţescu, m-a ap ărat pe mine”.

59 Nu ştiu dac ă Ion Vianu a v ăzut cu ochii s ăi toate documentele pe care se bazeaz ă demersul CNSAS. Nu ştiu dac ă Ion Vianu e atît de naiv încît s ă-şi închipuie c ă ap ărătorul său de odinioar ă nu putea, concomitent, s ă fie şi delatorul Monic ăi Lovinescu sau al lui Paul Goma. Nu ştiu dac ă Ion Vianu intervine atît de ferm acum, doar pentru a ne înv ăţ a cum anume s ă proced ăm, ori de cîte ori avem de optat între interesul public şi îndatorarea personal ă. Eu doar atîta spun. Nu cred c ă Ion Vianu trebuie lapidat. Sau, în orice caz, pe mine s ă nu conta ţi.

14 mai 2011 Baraca lui Hobana Aud c ă Asocia ţia Scriitorilor Bucure şti şi Societatea Român ă de SF şi Fantasy au organizat, s ăpt ămîna trecut ă, colocviile “Ion Hobana” şi s-au apucat s ă decerneze premiile literare “Ion Hobana”. Pentru informarea cititorilor care au deschis mai tîrziu cărţile autohtone, Hobana a fost un autor S.F.-ist de-a lungul deceniilor şi un perseverent ozenist (expert în cercetarea OZN-urilor). Şi-a împletit activitatea pe hîrtie cu aceea printre oamenii din via ţa real ă, agitîndu-se subtil prin birourile Uniunii Scriitorilor, în perioada ceau şist ă. Dup ă cum unii poate c ă î şi mai amintesc, în perioada aprilie-mai 1977 se acutizaser ă protestele anticomuniste, iar Paul Goma – ini ţiatorul semnificativei mi şcări omonime pentru drepturile omului – tocmai fusese arestat de Securitate, pentru a fi anchetat, b ătut, drogat în mod for ţat şi împins spre exil. În aceste condi ţii de tensiune maxim ă, U.S. a în ţeles s ă se distan ţeze de militantul civic şi s ă-l expulzeze din rîndurile sale, retr ăgîndu-i şi efemera protec ţie a breslei. În nota de excludere a lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, semnat ă de Ion Hobana, în calitate de secretar, se anun ţa printre altele c ă romancierul practic ă “o activitate neconform ă cu îndatoririle elementare ale unui cet ăţ ean al R.S. România, denigrînd conducerea statului şi partidului, organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor şi ale Consiliului Culturii şi Educa ţiei Socialiste, precum şi mul ţi scriitori. (…) Paul Goma nu vede nimic pozitiv în societatea noastr ă socialist ă, construit ă cu mult ă trud ă de poporul român, sub conducerea partidului” (vezi Adev ărul literar şi artistic , nr. 278/23 iulie 1995, p. 6-7).

60 Nu ştiu cum se face, dar Uniunea Scriitorilor din România – care l-a expulzat pe- atunci samavolnic – nu l-a reprimit nici pîn ă azi în rîndurile sale, cu scuze şi onoruri, pe celebrul disident anticomunist. În schimb iat ă c ă î şi g ăse şte r ăgazul de-a institui, în memoria func ţionarului ce s-a f ăcut instrument al abuzului politic, sesiuni de comunic ări şi premii literare onorifice care s ă-i poarte numele. Vorba lui I.D. Sîrbu: “orice rahat, dup ă ce se usuc ă, are dreptul s ă-şi scrie memoriile de trandafir”. Păcat c ă prima edi ţie a premiilor “Ion Hobana” nu i-a r ăspl ătit pe Gro şan, Breban şi Ioan Es. Pop… În aceea şi logic ă a lucrurilor, vin şi eu s ă propun instituirea Catedrei de Studii Post-Doctorale Aprofundate şi a Diplomei Onorifice care s ă poarte numele lui Sorin Antohi.

15 mai 2011 Oglind ă-oglinjoar ă, eu sînt cel mai frumos din ţar ă! Revista Acolada din Satu Mare men ţioneaz ă pe frontispiciu c ă îl are ca director pe Gheorghe Grigurcu. În nr. 4/2011, cronica literar ă din pagina 3 e semnat ă de Gheorghe Grigurcu. Rubrica lui Barbu Cioculescu, în pagina 4, este dedicat ă elogierii versurilor lui Gheorghe Grigurcu (“opera lui Gheorghe Grigurcu, major ă în suita ei de volume, prezente în biblioteca epocii, poart ă grifa leului”, noteaz ă hot ărît comentatorul). Poezia altora e totu şi ilustrat ă în pagina 5 a revistei de c ătre Aurel Pantea. Sub portretul b ărbos al autorului este inclus ă urm ătoarea men ţiune, cu litere de trei ori mai mari decît ale versurilor înse şi: “Se dedic ă aceast ă pagin ă de poezie maestrului Gheorghe Grigurcu, cu [sic! – L.A.] dragoste şi gratitudine”. În paginile 10-11 este publicat interviul Acoladei , realizat de Lucia Negoi ţă pe ton sfios-feciorelnic (“V ă încumeta ţi s ă mai d ăm la o parte un v ăl de pe fa ţa poeziei pe care o scrie ţi, pe care al ţii o scriu?”) şi include primul episod dintr-un amplu dialog cu… Gheorghe Grigurcu. Se reg ăse şte în revista Acolada şi comentariul “politologic”. Pe toat ă pagina 15, Magda Ursache ne poveste şte despre Un eseu-proces al comunismului semnat de Gh. Grigurcu . Analista î şi încheie divaga ţiile cu o men ţiune îngrijor ătoare: “voi reveni”. Noroc c ă subiectul se mai schimb ă la p. 18, unde infatigabila Angela Furtun ă ne vorbe şte din nou despre Monica Lovinescu. Arunc ăm o privire gr ăbit ă asupra mîzg ăliturilor, pentru a z ări – în mod previzibil – diverse citate cu opiniile encomiastice ale ziaristei din

61 Rue François Pinton la adresa lui… Gheorghe Grigurcu. Ei, a şa da! Panegiricele f ăţ işe se cuvin intersectate şi de cele mijlocite. Nu e de mirare c ă, în paginile 27-28, îl g ăsim pe acela şi Gheorghe Grigurcu, în năvalnice însemn ări de repudiere a drogurilor, a ha şişului şi a opiului, întrucît toate acestea “atenteaz ă la esen ţele spiritului uman, mistificîndu-le”. Evident! Halucinogenele (auto)elogierilor fabricate sînt trufandale mai rafinate.

P.S. Nu lipsesc miasmele de latrin ă din aceast ă revist ă împodobit ă ca pomul de Cr ăciun. Un oarecare Viorel Rogoz î şi intituleaz ă “dezv ăluirile” despre un poet concitadin şi so ţia acestuia: George Vulturescu – un voluptuos al penisului captiv (p. 20- 21). Cine zice – a şa s ă i se-arate!

17 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (1) Evolu ţiile democra ţiei interna ţionale, sub ochii no ştri, au toate calit ăţ ile pentru a ne umple de uimire. Un pre şedinte al Israelului a fost pus recent sub acuzare, suspendat din func ţie şi condamnat în justi ţie, datorit ă unor abuzuri de putere comise în timpul mandatului şi înaintea acestuia. Directorul general al unei importante institu ţii financiare mondiale a fost dat jos din avion, pe cînd se îndrepta c ătre o rund ă de convorbiri cu pre şedin ţi de state europene, şi arestat de poli ţia american ă, datorit ă unei plîngeri de agresiune sexual ă şi tentativ ă de viol. Func ţia cuiva – oricît de important ă – nu împiedic ă organele de investiga ţii s ă-şi desf ăş oare activitatea, organele judec ătore şti s ă-şi formuleze sentin ţa. În fa ţa drept ăţ ii publice, într-o societate cu adev ărat democratic ă, sîntem (trebuie să fim!) cu to ţii egali. Este adînc simptomatic ă o compara ţie între felul cum sînt percepute şi se petrec lucrurile, pe plan mondial, şi ce anume avem noi, în ţă ri şoar ă. M ă gîndesc la lumea scriitorilor, care este profilat ă prin excelen ţă pe confec ţionarea de personalit ăţ i cu ampl ă vizibilitate social ă şi carism ă personal ă. Atîta vreme cît democra ţia a reprezentat un concept abstract, de contrapus totalitarismului, toat ă lumea s-a gr ăbit s-o aplaude. În prezent asist ăm şi în România la implementarea uneia din regulile fundamentale ale democra ţiei, anume principiul transparen ţei : limpezime în ce prive şte cî ştigurile

62 financiare ob ţinute din salarii bugetare, dar şi limpezime în ce prive şte conduita personal ă fa ţă de fostele organe de represiune comuniste. Cum se raporteaz ă scriitorii români la cuantificarea parametrilor democra ţiei în ţara noastr ă?

18 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (2) Deconspirarea succesiv ă a unor nume grele din literatura român ă contemporan ă, care şi-au pus serviciile în slujba Securit ăţ ii comuniste (Eugen Uricaru, Ştefan Aug. Doina ş, Nicolae Balot ă, Adrian Marino, Sorin Antohi, Mircea Iorgulescu, Ioan Gro şan, Nicolae Breban ş.a.), a r ăsunat ca tot atîtea lovituri de ghiulea. Opinia public ă a ezitat între t ăcerea consternat ă, de la început, şi recentele proteste tot mai articulate împotriva incomodelor revela ţii. Diverse strategii contraargumentative, dintre cele mai insidioase, au fost scoase de la naftalin ă pentru a decredibiliza întregul proces de iluminare a pivni ţelor ceau şiste. Atunci cînd corul dezacordurilor f ăţ işe îi grupeaz ă, în fruntea sa, pe tinerii scriitori români, exist ă motive s ă te scarpini dup ă ceaf ă nedumerit. Ce-i îndeamn ă pe autorii ce n-au avut r ăgazul istoric de a-şi amaneta biografia s ă emit ă vocalize în favoarea celor ce n-au pregetat s-o fac ă? Spiritul de breasl ă? Dar acesta n-ar trebui a şezat mai presus de justi ţia social ă. Carierismul? Dar ascensiunea individual ă, favorizat ă de c ătre unii fo şti p ăta ţi (cu influen ţă remanent ă în anumite sectoare de interes), n-ar trebui s ă precump ăneasc ă, în fa ţa eforturilor de democratizare a societ ăţ ii. Sau nu?

19 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (3) Cu aceste gînduri în minte am parcurs recenta luare de pozi ţie a lui Daniel Cristea-Enache. Ce încîntare s ă-l vezi pe jurnalistul cultural cum se pronun ţă , în mod drastic, limpede şi rezolut, pentru totala transparen ţă : “Informa ţia din toate dosarele scriitorilor no ştri trebuia dat ă odat ă şi pus ă pe Internet, cu acces liber. F ără par ţializ ări ale adev ărului biografic şi f ără men ţinerea biografiilor unora într-o bezn ă protectoare”. Vorba unui cunoscut personaj din literatura român ă: “Ei! cum le spui dumneata, s ă tot stai s-ascul ţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”.

63 Ce se întîmpl ă, îns ă, dac ă dificult ăţ i de natur ă tehnic ă, sau logistic ă, sau pur şi simplu arhivistic ă împiedic ă un asemenea proiect m ăre ţ? Este limpede, e treab ă de uneltire. “Devoalarea aceasta se face în trepte”, mai întîi pe fragmente explozive, în pres ă (de parc ă ziarele ar avea datoria s ă preia numai aspectele terne şi banale dintr-un dosar de turn ător), apoi prin unii comentatori trivializatori, nep ătrun şi de suficient ă venera ţie pentru mînuitorii de condei artistic, apoi prin colţii şi ghearele publicului larg. Bietul creator diafan – sensibil, m ă-nţelegi – ajunge s ă fie h ăcuit într-un spectacol oribil de canibalism social. Înfior ător! Şi cine se preteaz ă la aceast ă barbar ă înscenare? “Nu sînt şi n-am fost niciodat ă conspira ţionist, dar pare c ă vechea Securitate folose şte o bun ă parte dintre contactele şi contractele anterioare, ca şi condi ţia de libertate postrevolu ţionar ă, pentru a macula prestigiul unor nume de intelectuali, înc ărc ătura lor simbolic ă.” Ei, las ă-mă, soro. Vechea Securitate lucreaz ă la CNSAS? A şa o tr ădare imens ă, iar noi n-o ştiam?! Formidabil. Cum dovede şti aceast ă afirma ţie? Nicicum – important e s ă m ă crede ţi pe cuvînt. S ă-mi ias ă spume dac ă v ă mint. Şi, cel mai important lucru, dup ă cum bine subliniaz ă vorbitorul despre sine însu şi, D.C.-E. nu-i un adept al teoriilor conspira ţioniste. Deloc, deloc. Uff, acuma, c ă am aflat-o şi pe asta, parc ă ne-am mai lini ştit…

20 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (4) Aşadar pe Daniel Cristea-Enache îl preocup ă forma deconspir ărilor (to ţi laolalt ă, gr ămad ă, şi nu cîte unul), iar nu con ţinutul lor (cine anume iese la suprafa ţă , ce anume a turnat acela). El face teoria demasc ării, dar nu se ostene şte s ă vorbeasc ă pe marginea practicii colabora ţionismului cotidian cu Securitatea. O şi recunoa şte feciorelnic: “Dup ă cum se observ ă, am preferat s ă nu dau nume în acest context în care orice ocuren ţă este (r ău) interpretabil ă”. Vorba autorului s ău preferat, I.D. Sîrbu, prin anii ‘80 ai secolului trecut: am ajuns să nu mai practic ăm libertatea, ci s ă vorbim despre hermeneutica ideii de libertate. A şa şi cu actuala teorie a chibritului, în care Cristea-Enache întocme şte decaloguri privind tehnicile de deconspirare – prudent ă, reveren ţioas ă şi civilizat ă – a turn ătorilor, dar evit ă

64 pudic s ă le bat ă obrazul în public. Înc ă pu ţin şi-mi dau lacrimile hermeneutice, de la atîta strategie de învîrtire-n jurul cozii.

21 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (5) Tîn ărul critic literar constat ă apoi o nesincronizare de reac ţie, din partea a dou ă importante organisme culturale române şti. Din felul cum ne înf ăţ işeaz ă lucrurile, în ţelegem c ă el opereaz ă cu un discurs prin antitez ă (pe modelul: a şa da! a şa nu!). “Tot în treapta întîi, dar în secven ţa a doua, se cere un punct de vedere oficial din partea a dou ă institu ţii: Academia Român ă şi Uniunea Scriitorilor. Şi aici am observat dou ă tipuri de reac ţii. Academia, de fiecare dat ă, î şi ap ără membrii sau, în orice caz, contextualizeaz ă culpa scriitorului (a savantului) adus în discu ţia public ă. Sînt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat-o ş.a.m.d. În schimb, Uniunea are o abordare free style , dup ă umorile pre şedintelului s ău, şi judec ă acelea şi lucruri cu m ăsuri diferite. Important ă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici m ăcar dosarul s ău de Securitate. Esen ţial e dac ă el «se în ţelege» sau «nu se în ţelege» cu actualul prezident, care, la rîndul s ău, nu mai ştie dac ă vorbe şte în numele institu ţiei ori în al lui personal. Într-un editorial recent, ajungea s ă-l amenin ţe pe un scriitor cu dezv ăluiri din dosarul acestuia… Jenant.” Merit ă s ă ne oprim aten ţia, pentru o clip ă, asupra aspectelor expuse mai sus. Prin urmare, Academia Român ă ia partea membrilor s ăi deconspira ţi pentru turn ătoriile din trecut, le relativizeaz ă culpele, insist ă pe latura prestigiului ştiin ţific al nemuritorului. Daniel Cristea-Enache, prezentîndu-ne faptele, nu ne spune limpede opinia sa despre aceast ă modalitate de abordare a problemei. Totu şi, din plasarea antagonic ă a celor doi actan ţi, în cadrul discursului (Academia vs. Uniunea Scriitorilor), putem deduce preferin ţele autorului. Ar fi de bon ton s ă r ăspunzi prin sofisme divagante şi atenu ări estetizante, ar fi şarmant s ă iei în public partea turn ătorilor, în numele spiritului de cast ă. Ar fi… Dar numai la noi, pe Dîmbovi ţa! Căci în organiza ţiile occidentale serioase, ghidate de principiile democratice ale transparen ţei şi ale responsabilit ăţ ii fa ţă de derapajele de la morala public ă, într-o prim ă instan ţă , prevaleaz ă reac ţiile oficiale de tip no comment . Adic ă institu ţia afectat ă nu se

65 implic ă nici în favoarea, nici împotriva celui vizat de blam. În al doilea moment, dup ă eventuala confirmare a acuza ţiilor formulate de presa liber ă şi verificate de justi ţia independent ă, persoana culpabil ă este îndep ărtat ă scurt ( şi decisiv) din structurile onorifice. Doar la noi, la por ţile Orientului, mai peroreaz ă şefii institu ţiilor despre valoarea profesional ă a savantului prins cu n ădragii-n vine.

22 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (6) Avem, pe de alt ă parte, reac ţiile Uniunii Scriitorilor, care s-ar caracteriza, în opinia lui Daniel Cristea-Enache, prin free style . Umorile pre şedintelui şi rela ţiile sale personale cu cei viza ţi i-ar condi ţiona atitudinile fa ţă de colabora ţioni ştii cu Securitatea. În realitate lucrurile stau, îns ă, mai nuan ţat. Pîn ă cu ceva timp în urm ă, Nicolae Manolescu s-a ilustrat printr-o pasivitate tenden ţioas ă. A publicat în România literar ă pagini de filaj şi dela ţiune care-i vizau pe unii scriitori (ca victime) – dar nu şi pagini de turn ătorii ale scriitorilor (în ipostaza de complici ai c ălăilor). A solicitat de la CNSAS limpezirea situa ţiei celor din conducerea Uniunii Scriitorilor. A primit unele rezultate la cererile sale, dar nu le-a adus la cuno ştin ţa opiniei publice (vezi pe acest subiect şi polemica mea Adev ăruri , în Tribuna , nr. 191/16-31 august 2010, p. 14). Mai apoi lucrurile s-au precipitat, cînd în pres ă au transpirat, din direc ţia CNSAS, informa ţii privind turn ătoriile lui Ioan Gro şan şi Nicolae Breban. A mai venit şi mărturisirea lui Ioan Es. Pop. În aceast ă ordine a lucrurilor, autorul Buneivestiri – reputat pentru stîng ăciile sale nu doar lingvistice – a f ăcut gafa de a-l ataca (cot la cot cu partizanii s ăi) pe N. Manolescu, în semn de repro ş pentru insuficienta protec ţie întins ă de breasl ă. Iar Manolescu a replicat. Criticul literar nu s-a v ădit deranjat, nici m ăcar atunci, de josnicia turn ătoriilor prestate la Securitate. El era şocat doar de prelungirea carnavalului ipocriziei. “Recunosc c ă ceea ce m-a împins s ă scriu aceste rînduri, ca şi acelea despre Ioan Gro şan de acum cîteva s ăpt ămîni, n-a fost, la drept vorbind, ceea ce am citit în dosarele lor de la CNSAS, ci felul în care cei trei s-au justificat. Gro şan a continuat s ă mint ă în interviul din Evenimentul . Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai c ăpc ăunul anticomunist dintr-un am ărît de şoricel ron ţă indu-şi

66 la şitatea la urechea generalului Ple şiţă . Singurul care, repet, obligat doar de propria con ştiin ţă , şi-a asumat vina de a fi colaborat cu Securitatea, a fost Ioan Es. Pop. Îi exprim aici toat ă admira ţia mea. Oare îi vor urma şi al ţii exemplul?” Dac ă e s ă d ăm crezare cuvintelor scrise de Nicolae Manolescu, atitudinea lui a variat, în judecarea scriitorilor colaboratori cu Securitatea, în func ţie de la şitatea unora de a-şi prelungi pîn ă azi f ăţă rnicia (chiar şi în fa ţa probelor evidente), respectiv ini ţiativa altora de-a se confesa din proprie ini ţiativ ă. Iat ă, îns ă, c ă vine Daniel Cristea-Enache şi ne poveste şte c ă varia ţiile de apreciere ale lui Nicolae Manolescu s-au întemeiat pe rela ţiile personale ale acestuia, cu unul şi altul. Pe ce dovezi se bazeaz ă comentatorul? Mister. Pentru lumea fascinat ă de lenjeria intim ă a rela ţiilor personale, nu constituie un secret c ă Daniel Cristea-Enache şi-a pierdut rubrica de la România literar ă în urma unui diferend cu Nicolae Manolescu. La fel de notoriu este faptul c ă Daniel Cristea-Enache încaseaz ă (inclusiv) salariu de cercet ător, în cadrul unui institut al Academiei Române, cu propteaua generoas ă a lui Eugen Simion. Lu ăm a şadar situa ţiile divergente din biografia analistului, le suprapunem peste percutan ţa opiniilor sale publice şi pricepem brusc de ce pre şedintele U.S. devine personaj negativ, iar comunicatele atenuant-edulcorante ale Academiei constituie un model civic de comportament. Stupefac ţia se contureaz ă abia la ipoteza c ă pîn ă şi tema grav ă a turn ătoriei scriitorilor e manipulat ă la plata de poli ţe personale.

23 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (7) În acest context fr ămîntat, s ă urm ărim mai departe argumentele prin care Daniel Cristea-Enache se gînde şte s ă încurajeze deconspirarea scriitorilor care au turnat la Securitate. Lumina aruncat ă asupra compromisurilor individuale ale unuia sau altuia ar pune, vezi Doamne, o pat ă asupra întregii colectivit ăţ i. (“Prin rico şeu sau printr-o bine gîndit ă sinecdoc ă, colabora ţionismul lui X sau al lui Y atinge întreaga breasl ă scriitoriceasc ă, f ăcînd din imaginea scriitorului român ceva lamentabil.”) Comentatorul nu-şi închipuie c ă, tocmai dimpotriv ă, ascunderea cîtorva colabora ţioni şti în marea mas ă a scriitorilor români arunc ă o pat ă asupra întregii bresle…

67 Printr-o inefabil ă r ăsturnare a ierarhiilor, analistul acuz ă plasarea vinov ăţ iei turn ătorilor mai presus de vinov ăţ iile generice ale mecanismului social. (“Într-un mod pentru mine, inacceptabil, vechea Securitate a cî ştigat partida şi în lumea veche, în anii ‘50, sau ‘60, sau ‘70, sau ‘80, dar şi în lumea aceasta nou ă, în care vinovatul principal e scos, din nou, intelectualul care a colaborat – iar nu Sistemul ce l-a constrîns s ă o fac ă.”) În realitate, monstruozitatea mecanismului comunist n-a încetat s ă fie o ampl ă tem ă de reflec ţie în societatea noastr ă. La asta s-a ad ăugat, mai recent, medita ţia asupra “tovar ăş ilor de drum”, care au pus um ărul la perpetuarea abuzurilor. Îns ă gazetarul cultural ne cere s ă descriem ma şina, f ăcînd abstrac ţie de ro ţile şi angrenajele care o pun în mi şcare. E bine s ă ne amintim c ă avem de-a face cu un scriitor autodeclarat imun la scenarit ă. Dup ă care tot el se lamenteaz ă, negru pe alb, de “blocarea accesului la con ţinutul altor dosare, care ne-ar fi putut edifica. Unii sînt deconspira ţi de şi, poate, n-au făcut niciodat ă jocurile Securit ăţ ii sau, dacă le-au f ăcut, au fost «pasivi». Al ţii sînt conspira ţi şi b ăga ţi în func ţii înalte tocmai pentru c ă sînt în continuare activi. Se ajunge astfel la o abera ţie etic ă.” Dar cine i-a blocat lui Cristea-Enache accesul la dosare, în cadrul CNSAS? Şi cine sînt scriitorii “în func ţii înalte”, care sînt proteja ţi pentru c ă sînt “în continuare activi”? Cumva Eugen Simion? Nu ştim. Important e c ă citim un tîn ăr autor care, el, este neinfluen ţat de conspira ţionisme. Dar face efortul de-a ne muta aten ţia, de la cazurile recent dezv ăluite, spre cele din culise, care-şi a şteapt ă rîndul şi, e-hei, vor fi infinit mai zemoase…

24 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (8) Şi ce bun e Titu Maiorescu în casa omului prins la înghesuial ă! Daniel Cristea- Enache mai face un hocus-pocus pentru a-şi inocenta colegii de şaib ă. “Autonomia esteticului, reamintesc, presupune disocierea de valorile eticului şi ale etnicului. Opera poate fi, desigur, «mîncat ă» şi alterat ă din interiorul unui program scriitoricesc angajat, dar acest fapt se constat ă de la prima lectur ă a c ărţii, iar nu din parcurgerea a cine ştie ce document acum dezarhivat.” Singura precizare este că Titu Maiorescu nu accepta interferen ţa criteriilor extra-estetice în judecarea crea ţiilor estetice. Daniel Cristea-

68 Enache, dimpotriv ă, se str ăduie şte s ă fluture judecata estetic ă în sfera rela ţiilor sociale. CNSAS n-a discutat despre valoarea literar ă a lui Nicolae Breban. În ocuren ţă , Daniel Cristea-Enache de ce se opinte şte oare s ă relativizeze – în numele “autonomiei esteticului” – gravitatea turn ătoriilor lui Breban pe lîng ă Ple şiţă ? Cine i-a şoptit oare c ă dosarele de la CNSAS pot fi rezolvate cu şperaclul talentului literar? Cînd sim ţim c ă realit ăţ ile ne iau de pe picioare şi ne r ăstoarn ă din leag ănul “rezisten ţei prin cultur ă” şi al sofist invocatei “autonomii a esteticului”, mai avem la dispozi ţie tactica amîn ărilor, a tragerii de timp. “E mai bine s ă nu ne gr ăbim cu evalu ările «definitive» şi cu judec ăţ ile casante. Nu c ă «acum nu-i momentul», cum se spunea în 1990. Dar între apari ţia pe pia ţă a unui aspect decupat dintr-un dosar, o buc ăţ ic ă (aparent) compromi ţă toare din dosarul unui scriitor, şi evaluarea noastr ă, ar trebui s ă l ăsăm un interval de reflec ţie şi analiz ă.” Curat “nu-i momentul”! Dac ă, la peste 20 de ani de la căderea comunismului, Daniel Cristea-Enache mai cere înc ă timp de reflec ţie pentru a judeca trecutul recent, ce ne va spune oare peste 40 de ani? C ă de-acum încolo e deja prea tîrziu? La urma urmelor, se ştie prea bine c ă, în sectorul dîmbovi ţean al judec ăţ ilor de etic ă public ă, realit ăţ ile sînt r ăsturnate adesea cu ro ţile în sus. Cei care solicit ă transparen ţă social ă, responsabilitate şi deconspirare a trecutului jegos sînt aprecia ţi a fi ni şte fiin ţe barbare, lipsite de suflet, care arunc ă în semenii lor cu bolovanul. Ex- turbulentul Ion Vianu, confruntat cu darea în vileag a unui prozator fa ţă de care avea niscaiva obliga ţii personale, nu ezit ă s ă-şi intituleze bombastic luarea de cuvînt: Trebuie lapidat Breban? . Fire şte c ă nu. Criticul literar Paul Cernat îi desemneaz ă, recent, pe unii dintre cei ce pretind mai mult ă lumin ă cu gra ţioasa expresie “cei care arunc ă piatra”. Aferim! Iat ă-l şi pe Daniel Cristea-Enache asigurîndu-ne c ă “voi fi întotdeauna la o distan ţă anume luat ă fa ţă de cei ce se gr ăbesc s ă arunce cu piatra”. Vai-vai, ce suferin ţă fizic ă le produce piatra practicilor democratice unor lideri de opinie de pe malurile Dîmbovi ţei…

25 mai 2011 Mentalitate democratic ă pe Dîmbovi ţa (9)

69 Pentru ca lucrurile s ă fie clare pentru toat ă lumea, Daniel Cristea-Enache î şi încheie sec articolul de militantism public: “Voi fi convins mai degrab ă de adev ărul lor, al scriitorilor acuza ţi, decît de adev ărul în buc ăţ ele al Securit ăţ ii. Şi voi fi, pe mai departe, critic literar: «nici mai mult, nici mai pu ţin decît atît»”. Ei, m ăcar ştim în sfîr şit cît e ceasul! Pentru a-şi face acceptat ă pozi ţia reac ţionar ă, analistul î şi inventeaz ă un fals adversar (actualul CNSAS = vechea Securitate), iar apoi le ia pe fa ţă ap ărarea scriitorilor colabora ţioni şti, în numele talentului literar. Şi pentru c ă toate acestea trebuiau s ă poarte o deviz ă, mai recurge şi la citatul din E. Lovinescu (de parc ă p ărintele viitoarei combatante anticomuniste de la Europa liber ă şi-ar fi îndemnat, vezi Doamne, contemporanii la compromisuri şi ambiguitate!). Dac ă privim o secund ă peste um ăr, ne îngrozim de ceea ce g ăsim în aceast ă revolt ătoare luare de cuvînt a lui Daniel Cristea-Enache. Gazetarul pretinde c-ar fi dorit să vad ă toate dosarele tuturor scriitorilor, concomitent şi integral, pe internet, în numele transparen ţei absolute. Întrucît acest lucru nu s-a f ăcut, el î şi ciople şte succesiv preten ţiile de transparen ţă : 1) vechea Securitate e comanditara ac ţiunilor destabilizatoare, pentru a macula marile noastre nume de referin ţă ; 2) culpele savan ţilor trebuie contextualizate artistic şi explicitate bibliografic; 3) nu-i o problem ă dac ă – dup ă atîta contextualizare atenuant ă – uit ăm pe parcurs despre cine vorbim şi despre ce discut ăm (ca s ă ne canton ăm, mai bine, în cazuistic ă); 4) deconspirarea colabora ţioni ştilor X sau Y afecteaz ă imaginea întregii comunit ăţ i scriitorice şti; 5) nu turn ătorii sînt vinova ţi, ca atare, ci mai curînd societatea care i-a produs; 6) dosarele importante sînt ascunse în continuare, în plasa presei cade doar plevu şca; 7) oricum nu sînt prea importante porc ăriile trecutului, fiindc ă noi trebuie s ă jur ăm doar pe valoarea estetic ă (dup ă cum ştim de la Maiorescu); 8.) e totu şi înc ă prea devreme s ă ne pronun ţă m pe tema asta delicat ă, s ă mai a ştept ăm un timp, “nu-i momentul”; 9) cei care militeaz ă pentru etica public ă “se gr ăbesc s ă arunce cu piatra”; 10) scriitorii acuza ţi sînt mai legitimi, în adev ărul lor întortocheat, decît litera documentelor publicate. Iar omul cu asemenea piruete de argumenta ţie vine şi ne face nou ă decaloguri de deconspirare a turn ătorilor comuni şti…

26 mai 2011

70 Prin p ădurea întunecat ă. Dialoguri despre Dante Editura Vinea anun ţă lansarea c ărţii Prin p ădurea întunecat ă. Dialoguri despre Dante , în prezen ţa autorilor Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, sîmb ătă, 28 mai 2011, orele 17, în cadrul Tîrgului de Carte “Bookfest”, Bucure şti, la Romexpo.

4 iunie 2011 O, ce veste minunat ă! Am avut prilejul să m ă refer de cîteva ori, în cursul anului trecut, la activitatea devastatoare a Societ ăţ ii Copyro, p ăstorit ă de fostul turn ător securist Eugen Uricaru. Înfiin ţînd o firm ă c ăpu şă care, pe fa ţă , î şi propunea s ă protejeze drepturile creatorilor de literatur ă, ex-prozatorul reu şea, de fapt, s ă pun ă în practic ă cele mai consistente abuzuri tocmai împotriva celor pe care ar fi trebuit s ă-i ajute. Îi şicana abuziv pe urma şii drepturilor de autor, contesta – chiar şi în instan ţă – calitatea de mo ştenitor a rudelor de sînge, pretindea c ă drepturile de autor sînt limitate la teritoriul naţional al României ( şi, prin urmare, nepo ţii domicilia ţi în str ăin ătate, ai scriitorilor, ar dec ădea din drepturile legale!), bloca circula ţia – în ţar ă şi afar ă – a c ărţilor pentru care nu izbutea s ă încaseze banii ce nu i se cuveneau (vezi cazul jurnalului scris de M. Sebastian, vezi cazul ursului Fram al lui Cezar Petrescu), înc ălca legisla ţia privind redistribuirea taxei pe copia privat ă, îşi desf ăş ura activit ăţ ile în circumstan ţe de semi-clandestinitate şi conspirativitate, repartiza diverse burse dup ă criterii nelimpezi, pesemne preferen ţiale. Din ce cauz ă se petreceau toate acestea? Notam cu ceva timp în urm ă c ă abuzurile Copyro s-au înf ăptuit datorit ă complicit ăţ ii ORDA, institu ţie guvernamental ă care avea obliga ţia de-a supraveghea mîn ăriile în domeniu. ORDA nu mai fusese împrosp ătat ă, la vîrf, de vreun deceniu şi se impunea o mic ă – dar energic ă – rotire de cadre, prin decizia primului-ministru Emil Boc. Noua conducere ORDA trebuia s ă someze Copyro s ă redescopere limitele bunului-sim ţ, prin revenirea în parametrii legalit ăţ ii. Mă bucur s ă aflu c ă, la dou ă luni dup ă apari ţia însemn ărilor mele, primul-ministru l-a numit în func ţia de director general al ORDA pe dl. Robert Bucur. Şi mai tare m ă bucur c ă, în zilele trecute, ORDA a suspendat activitatea organismului de gestiune colectiv ă Copyro, pîn ă la schimbarea administratorului general. M ăsura a reprezentat “o

71 consecin ţă a înc ălc ării, de c ătre acest organism de gestiune colectiv ă, a legisla ţiei din domeniu, dar şi a prevederilor propriului statut”. Văzînd aceste miracole f ăptuite în fa ţa ochilor, pot spune c ă am mai întors o brazd ă.

5 iunie 2011 “Debate” CLOSER TO OXFORD v ă invit ă la debate. Tema: “E timpul s ă afirm ăm c ă predarea religiei în şcoli pune în pericol laicitatea statului român?” Cînd: joi, 9 iunie 2011, ora 18,30. Unde: Aula Mare a Facult ăţ ii de Ştiin ţe Economice şi Gestiunea Afacerilor a Universit ăţ ii Babe ş-Bolyai, Cluj-Napoca. Echipa afirmatoare: prof. dr. Laszlo Alexandru (scriitor); studenta Ioana Stupariu. Echipa negatoare: prof. dr. Ioan Chiril ă (decanul Facult ăţ ii de Teologie); studentul Călin Mure şanu. Moderatoare: Mădălina Mocan (Funda ţia Ra ţiu). Momentele dezbaterii: 1) Moderatorul face o introducere şi prezint ă membrii celor dou ă echipe. 2) Moderatorul invit ă publicul s ă voteze, pentru a-şi exprima opinia pe subiect înainte de dezbatere. 3) Începe dezbaterea efectiv ă, în urm ătorul format: 5 minute timp de discurs constructiv A1 (primul vorbitor din echipa afirmatoare); 3 minute maxim întreb ări din partea oponen ţilor (oricare dintre cei doi din echipa negatoare); 5 minute timp de discurs constructiv N1 (primul vorbitor din echipa negatoare); 3 minute maxim întreb ări din partea oponen ţilor (oricare dintre cei doi din echipa afirmatoare); 5 minute timp de discurs conclusiv A2 (al doilea vorbitor din echipa afirmatoare); 5 minute timp de discurs conclusiv N2 (al doilea vorbitor din echipa negatoare). 4) Întreb ări / interven ţii din public;

72 5) Publicul voteaz ă din nou pentru a se vedea dac ă a fost în vreun fel influen ţat de argumentele vehiculate în dezbatere; 6) Discu ţii cu publicul. Dezbaterea face parte din ciclul de evenimente Closer2Oxford, program de dezbateri şi lecturi critice, care a început în 2010 în Bucureşti, Ia şi, Cluj şi Timi şoara. Suntem la a treia rund ă şi ne-am dori s ă d ăm ocazia studen ţilor din aceste centre universitare s ă se exprime pe subiecte importante din spa ţiul public. Întîlnirea va dura aproximativ o or ă şi va con ţine în prima parte un debate între cele dou ă echipe şi apoi discu ţii cu cei prezen ţi. În premier ă, organizatorii de ţin un set de aparate de vot electronic, prin care audien ţa poate vota asupra subiectului la începutul şi la închiderea întîlnirii, modalitate de investigare a opiniei audien ţei utilizat ă în astfel de evenimente în lume. Transcrierea conferin ţei şi înregistrarea video vor fi postate pe site, în paralel cu cele desf ăş urate pe aceea şi tem ă în celelalte ora şe universitare.

6 iunie 2011 Cîntecelul camionetei legionare… Găsesc descrierea legionarismului interbelic de Mircea Platon, în Convorbiri literare . Gazetarul ţine într-o mîn ă Cărticica şefului de cuib şi, cu cealalt ă, o rezum ă fidel şi ironic. Te cruce şti de suprapunerea înghesuit ă a neghiobiilor – n ăscute înc ă pe-atunci sub spectrul lipsei de umor – care, pîn ă-n ziua de azi, î şi g ăsesc admiratorii. Mi se opre şte mintea la pasajele cu sfaturi tehnico-suflete şti privind… conducerea ma şinii prin campaniile electorale de la sate. Hohotele de rîs m ă las ă f ără grai: “O rug ăminte Camarade, 1) Cînd pleci la drum, toarn ă-mi ap ă, ulei, cerceteaz ă benzina şi şuruburile, 2) Nu m ă goni prea tare c ă m ă vei omorî prea repede şi nu voi mai putea servi Legiunea. 3) Pe drum, din cînd în cînd, mai opre şte şi mai cerceteaz ă-mi ro ţile, direc ţia, motorul. 4) Dup ă un drum, îngrije şte-mă şi pe mine, spal ă-mă totdeauna, unge-mă.

73 5) Camarazi, nu m ă înc ărca ţi peste puteri, umbla ţi cu mil ă, c ă eu v ă port spre biruin ţă . Camioneta voastr ă”

7 iunie 2011 Metafor ă dantesc ă În rimele sale r ăzle ţe, poetul italian ajunge s ă se r ăfuiasc ă la un moment dat cu o ispititoare femeie ce i-a torturat sim ţurile şi apoi l-a respins: Pietra. Nu ştim dac ă numele este real, ori potrivit dinadins la comportamentul persoanei vizate. Dante se închipuie, prin compensa ţie, înh ăţ înd-o de pletele lungi şi trîntind-o în noroiul fierbinte de la marginea drumului, spre a o fr ămînta r ăzbun ător. “S’io avessi le belle trecce prese / che fatte son per me scudiscio e ferza…” (De-aş fi-nh ăţ at frumoasele plete / ce s-au f ăcut pentru mine bici…) Violen ţa refuzului atrage dup ă sine violen ţa pedepsei – fie şi numai în imagina ţia poetic ă. R ămîne îns ă metafora atît de ingenios construit ă, prin intensificarea percep ţiei realit ăţ ii. Femeia îi spune “nu” şi î şi clatin ă vehement capul spre stînga şi dreapta. P ărul îi urmeaz ă jocul nega ţiei. Chica bogat ă, scuturat ă nea şteptat, flutur ă prin fa ţa pretendentului respins. Atingerea moale a pletelor frumoase şi rebele echivaleaz ă, în plan sufletesc, cu usturimea loviturii de bici.

8 iunie 2011 Scrisoare de felicit ări Îi mul ţumesc d-lui Alin Ti şe, Pre şedintele Consiliului Jude ţean Cluj, pentru aprecierile onorante la adresa activit ăţ ii mele profesionale. Din p ăcate, în scrisoarea lui festiv ă, pe care am primit-o asear ă, exist ă nu mai pu ţin de trei erori de exprimare. Prima gre şeal ă: “Jean Jacques Rousseau spunea c ă tot ceea ce nu avem la na ştere şi avem nevoie cînd suntem mari…”. Dar în român ă se spune “a avea nevoie de ceva ”, iar aceast ă eroare de exprimare se cheam ă anacolut . A doua gre şeal ă: “Dau şi m ăsura valorii clujene, a acelei Alme Mater…”. Dar citatul în latin ă fie se p ăstreaz ă nemodificat (“a acelei Alma Mater”), fie – printr-o

74 exagerare puritanist ă – se poate schimba în cazul genitiv: “a acelei Almae Mater”. Aceast ă eroare se cheam ă semidoctism . A treia gre şeal ă: “reu şiţi s ă da ţi con ţinut ideei de apostolat didactic”. Corect este, desigur, “ideii”. Forma de genitiv-dativ în român ă se realizeaz ă de la nominativul plural. Iar acolo se spune “o idee - dou ă idei”. Aceast ă eroare se cheam ă agramaticalism . N-am mai pus la socoteal ă c ă lipse şte virgula dup ă numele meu, care se afl ă în cazul vocativ. Aceasta este o banal ă problem ă de punctua ţie .

9 iunie 2011 Zoo Am r ăsfoit în aceste zile volumul postum al lui Marin Mincu, recent publicat: Polemos. Duelul cu/în idei , îngrijit şi adnotat de Bogdan Cre ţu. Mi s-a confirmat astfel ceea ce ştiam şi din presa literar ă. Criticul de la Paradigma era un om sucit, greu de împ ăcat cu realit ăţ ile înconjur ătoare. Aproape impermeabil la ironie şi la sim ţul ludic, abia dac ă ap ăsa, uneori, pedala sarcasmului. Tot universul era obligat s ă graviteze în jurul său, al ideilor şi al cuvintelor sale. Destule confrunt ări sînt doar expresia irascibilit ăţ ii, a orgoliului de prisos, a pedanteriei de-a le sublinia celor din jur: “ ştii tu cine sînt eu?”. Furia lui e gîlgîit ă, tumultuoas ă, impetuoas ă şi interminabil ă. Devine a şadar, în multe pagini, literar vorbind, plicticoas ă. Episodul unei confrunt ări – cu totul definitorii pentru nivelul dezbaterilor din cultura român ă – merit ă îns ă citat prin cuvintele îngrijitorului de edi ţie: “Despre Dumitru Ţepeneag, Marin Mincu a mai scris în articolul «Revizuirile» unui « şotronist», ap ărut în «Ziua literar ă» din 7 iulie 2003, în care sanc ţiona acelea şi opinii abuzive ale oniricului. În replic ă, Dumitru Ţepeneag d ă, în romanul s ău Maramure ş, numele lui Marin Mincu… unui mili ţian care se împreuneaz ă cu o vac ă. A şa se fac polemicile la noi!” (p. 453). Unde dai şi unde crap ă.

11 iunie 2011 Mircea Iorgulescu (1) Nu-mi iese din amintire activitatea lui Mircea Iorgulescu la România literar ă, în anii ‘70-‘80 ai secolului trecut. Revista era structurat ă în jurul compartimentului de

75 critici, care la rîndul lor erau divers profila ţi. Avanscena era ocupat ă de cronica literar ă a lui Nicolae Manolescu, mereu prezent ă în pagina 9, urmat ă de rubrica fix ă a lui Eugen Simion, de cele mai multe ori în pagina 11. Manolescu era “ministrul de interne”, de o uimitoare performan ţă analitic ă a discursului, dublat ă de subtilele mize strategice ale evalu ărilor. Simion îl talona perseverent, cu o abordare mai senin ă şi ponderat ă, care includea, în factur ă sintetic ă, bogate referin ţe literare şi reflec ţii la fenomenul cultural european. Valeriu Cristea ap ărea adeseori în preajma lor, cu medita ţii şi consemn ări poate ceva mai terne stilistic, dar mereu excelent documentate. Între ace ştia, Mircea Iorgulescu era argintul viu, care î şi dep ăş ea colegii în percutan ţa analitic ă pe centimetru p ătrat. Interven ţiile sale – foarte frecvente, dar nu permanente – denotau strategia omului care st ă la pînd ă spre a înh ăţ a momentul potrivit. Iar atunci izbea sarcastic, str ălucea debordant, demonta în cuvinte bine cump ănite o ipotez ă advers ă, o judecat ă neconving ătoare, o argumenta ţie incorect ă. Manolescu stabilea etalonul valoric, dar Iorgulescu aducea sclipirea rece a bisturiului min ţii. Tocmai acest polimorfism al spectacolului intelectual a asigurat prestigiul României literare , în acele vremuri altminteri suferind de penuria inteligen ţelor. “R ămînerea” definitiv ă a lui Mircea Iorgulescu în Occident, în toamna lui 1989, am înregistrat-o cumva într-o periferie a con ştiin ţei mele. Alte evenimente ocupau de- acum avanscena: congresul final al Partidului Comunist, de la care toat ă lumea a ştepta miracolul debarc ării pa şnice a lui Ceau şescu, tensiunea social ă exploziv ă, adierea paranoic ă a m ăsurilor de for ţă etc. (Eram deja profesor în vîrful unui munte, într-un s ătuc pe unde treceau ma şini de dou ă-trei ori pe zi. M ă întorceam de la şcoal ă, într-o amiaz ă călduroas ă de octombrie 1989, cînd am remarcat uimit c ă geamurile afumate ale crî şmei din sat şi acelea ale magazinului de confec ţii st ăteau c ăscate la trec ători. Fuseser ă demontate perdelu ţele îng ălbenite de timp şi storurile maronii, pr ăfuite. I-am întrebat pe mili ţianul comunei şi pe al ţi trec ători ce se întîmpl ă. Mi s-a r ăspuns, cu toat ă seriozitatea, că de la Bucure şti s-a primit ordinul s ă fie date jos toate perdelele de la ferestre, din toate institu ţiile patriei, pe perioada Congresului al XIV-lea, pentru a se preîntîmpina conspira ţiile politice şi uneltirea reac ţionar ă! Riguros autentic.)

12 iunie 2011

76 Mircea Iorgulescu (2) Ce decep ţie va fi fost, pentru Mircea Iorgulescu, revolu ţia din decembrie ‘89! Abia se fixase omu’ la Paris, de dou ă-trei luni, iar acum se pr ăbu şea castelul de nisip care l-a obligat s ă-şi ia lumea-n cap. Ce s ă mai fac ă el? S ă vin ă înapoi? S ă nu? I-am citit amuzat primele interviuri în pres ă, cînd ne transmitea din dep ărtare sfaturile lui condescendente, cum s ă facem, cum s ă proced ăm pe meleagurile mioritice. M-a dezam ăgit pe urm ă adeziunea lui la gruparea dilematicilor fripturi şti, mereu disponibili în anii nou ăzeci la posturile guvernamentale ale momentului, fie la dreapta, fie la stînga. Dar el nu inten ţiona s ă revin ă în ţă ri şoar ă. Dac ă nu interesul de carier ă, atunci ce anume îl împingea spre grupul celor cu luntrea în multe cururi? Era perioada coresponden ţei mele intense cu Paul Goma. Am rămas perplex cînd am aflat de la fostul disident (o vreme redactor la România literar ă) c ă Mircea Iorgulescu fusese “omul de serviciu” al publica ţiei. În anii frenetici ai cultului personalit ăţ ii, nu mai ap ărea nici o gazet ă f ără prima pagin ă în ţesat ă cu omagii la adresa Cîrmaciului. Erau de obicei texte fade, nesemnate, sau asumate global cu numele revistei. Lumea se codea s ă le scrie, chiar şi astfel. Îns ă Iorgulescu, el, se înghesuia la editoriale, pe care le a şternea rapid şi dezangajat, pe col ţul mesei, ca un tricotaj banal. Se pl ăteau bini şor, el era şofer pătima ş, avea nevoie de bani pentru benzin ă. Eventual, în acela şi num ăr, Mircea Iorgulescu d ădea un editorial lingu şitor, nesemnat, şi o cronic ă r ăut ăcioas ă, în doi peri, împotriva realiz ărilor socialismului. Iat ă o persoan ă complex ă.

13 iunie 2011 Mircea Iorgulescu (3) Au mai trecut cî ţiva ani. A venit epoca accesului la dosarele Securit ăţ ii. Bujor Nedelcovici a constatat cu oroare c ă bunul s ău prieten, criticul literar I.M. de la România literar ă l-a turnat de-a lungul anilor la oculta institu ţie comunist ă. C ă a încercat s ă-l influen ţeze “pozitiv”, în urma indica ţiilor primite. C ă s-a str ăduit s ă-i tempereze gesturile de revolt ă, s ă-i deturneze inten ţiile de publicistic ă rebel ă în str ăin ătate. La confruntarea dintre cei doi, Mircea Iorgulescu a negat cu încrîncenare faptele dezv ăluite de documente. Iar cînd prozatorul şi-a f ăcut public ă indignarea, în cartea Un tigru de hîrtie , sofistul dîmbovi ţean de pe Sena a contraatacat sordid. Şi-a persiflat victima revoltat ă, ar ătîndu-le

77 cititorilor c ă ar fi vorba de-un personaj bombastic, aiurit, fanfaron, neatent la detalii, în fine, un tip excesiv. Din p ăcate pentru I.M., alte persoane şi-au consultat dosarele de la CNSAS (fiica poetului Eugen Jebeleanu, fiul prozatorului D. Ţepeneag, poetul Dorin Tudoran) şi au găsit urmele ghearelor sale în evolu ţia lor biografic ă. Iar unii dintre ei au solicitat în instan ţă stabilirea faptului c ă M. Iorgulescu a fost complicele poli ţiei politice. În februarie 2011, Curtea de Apel Bucure şti a decis oficial c ă Mircea Iorgulescu a colaborat cu Securitatea, sub numele conspirative “Dorin” şi “Mirel”. Chestionat de ziari şti ce-are de spus, criticul literar s-a prevalat de faptul c ă este grav bolnav. Acum, cînd afl ăm c ă tocmai s-a stins din via ţă la Paris, acest ultim aspect s-a dovedit, din p ăcate, adev ărat – de şi nu avea leg ătur ă cu întrebarea ce-i fusese adresat ă. O privire retrospectiv ă pe subiectul în discu ţie m ă umple de jale. Mircea Iorgulescu a fost un om de-o ascu ţit ă agerime a min ţii, de-o vie curiozitate îndreptat ă asupra detaliilor existen ţei, de-un incontestabil talent al expresiei literare. Avea for ţa percutant ă a unui arc încordat: silit de dictatur ă s ă se men ţin ă în limitele ideologice ale momentului, şi-a canalizat frustr ările spre o memorabil ă publicistic ă acidulat ă. Sc ăpat în lumea larg ă a libert ăţ ii şi a democra ţiei, M. Iorgulescu a r ămas îns ă v ăduvit de constrîngerile ce i-au modelat traiul. I-a r ăzb ătut – ca uleiul la suprafa ţa apei – caren ţa principiilor etice de transparen ţă şi onestitate. Duplicitatea de caracter l-a ajuns din urm ă, pe c ărările vie ţii, şi l-a tîrît în discreditul colectiv. Imaginea sa public ă va trebui s ă se confrunte, mai mult ca sigur, în urm ătorii ani de postumitate, cu aceste pietre de moar ă. Mircea Iorgulescu, pentru mine, e un exemplu clasic de inteligen ţă orgolioas ă, excesiv încrez ătoare în spectacolul propriilor performan ţe şi lipsit ă de frîna umilin ţei morale. I-a fost str ăină virtutea pioas ă a identific ării cu semenii s ăi (“immedesimazione” ), pentru a nu le fabrica r ăut ăţ i meschine, sub propulsia vanit ăţ ii ipocrite.

14 iunie 2011 Cina cea de tain ă a c ăpu şei Noul director general al ORDA revine cu detalii precise, într-un interviu acordat Observatorului cultural , în leg ătur ă cu mîn ăriile produse la Copyro. În cadrul controlului

78 care a vizat doar anul 2009, s-a constatat c ă societatea de gestiune colectiv ă încalc ă legea şi propriul s ău statut, p ăstrîndu-şi din sumele prelevate fleacul de 60%, cînd n-ar fi avut dreptul la mai mult de 15%. În termeni concre ţi, numai în anul cu pricina au existat încas ări de circa 1,5 milioane de euro. Iar abuzul se perpetueaz ă de cî ţiva ani buni, p ărînd să nu se mai termine vreodat ă. Întreprinderea p ăstorit ă de Eugen Uricaru, în loc s ă le împart ă autorilor banii care li se cuveneau de drept, i-a palmat cu delicate ţe. O alt ă categorie de abuzuri ţine de şicanarea – inclusiv în instan ţă – a urma şilor unor autori, care valorificau direct operele artistice, în colaborare cu diverse edituri. Copyro le-a contestat drepturile legitime, a încercat s ă-şi impun ă for ţat calit ăţ ile de administrator, pîn ă şi asupra unor crea ţii literare ce nu i se cuveneau. Consecin ţa imediat ă a constat în faptul c ă s-a blocat publicarea efectiv ă a c ărţilor, pîn ă la clarificarea juridic ă a situa ţiilor care altminteri, în plan moral, erau cît se poate de limpezi. Îns ă de ce n-a intervenit statul, prin oficiul s ău guvernamental ORDA, care avea şi în trecut obliga ţia de-a controla respectarea legalit ăţ ii la Copyro? Ne-o spune Robert Bucur, noul director al institu ţiei: “Dac ă fostul director general de la ORDA a lucrat întîi la Copyro, avem o explica ţie”. Dar, în afara directorului general, mai existau şi al ţi func ţionari de stat, ei de ce n-au remediat ilegalitatea? “Nu vreau s ă m ă gîndesc c ă existau oameni în ORDA interesa ţi ca din sumele colectate de societ ăţ ile de gestiune colectiv ă s ă aib ă şi ei un concediu, un comision…” Verific ările realizate în sfîr şit cu o f ărîm ă de bun ă-credin ţă au confirmat secretomania generalizat ă şi conspirativita (semnalate deja de pres ă) ce înso ţeau agita ţia din jurul şiştarului cu bani. “Eu am insistat ca toate informa ţiile legate de administrarea banilor s ă fie transparente. Copyro n-a dorit s ă intre în legalitate. (…) Copyro este deranjat ă de orice autoritate de control. (…) Nu este normal s ă fie încas ări uria şe, iar Copyro s ă nu le repartizeze titularilor de drept. Avem titulari de drepturi tr ăind în s ărăcie, iar organismele de gestiune colectiv ă sînt extrem de bogate.” Probabil c ă a venit vremea ca prozatorul care, pîn ă în decembrie 1989, le-a cotrob ăit colegilor prin existen ţa privat ă, pentru a o raporta Securit ăţ ii, s ă înceteze dup ă 2011 s ă le mai cotrob ăie prin buzunare, pentru a le şparli bruma de agoniseal ă în beneficiul s ău şi al cîtorva complici vero şi.

79 15 iunie 2011 Insulta iubirii Măruntul istoric latin Valerius Maximus ne relateaz ă povestea lui Pisistrate. Întîmplarea este ilustrat ă apoi artistic în Divina Comedie . Conduc ătorul defileaz ă pe str ăzile Atenei, în timpul unei procesiuni, al ături de familia sa. Un tîn ăr îndr ăgostit de fiica tiranului se n ăpuste şte din mul ţime şi o s ărut ă pe adolescent ă. So ţia lui Pisistrate izbucne şte în uria şe lacrimi de indignare ( “con quell’acque / giù per le gote che ‘l dolor distilla / quando di gran dispetto in altrui nacque” – Purg. XV, 94-96). Femeia îi cere so ţului ei s ă r ăzbune exemplar o asemenea insult ă oribil ă. Îns ă dictatorul îi r ăspunde cu în ţelepciune: ce-o s ă le facem celor care ne ur ăsc, dac ă-i omorîm pe cei care ne iubesc? ( “Che farem noi a chi mal ne disira, / se quei che ci ama è per noi condannato?” – Purg. XV, 104-105.) Chibzuiala antic ă de a nu-l pedepsi pe cel care te iube şte a fost, din p ăcate, aproape complet uitat ă în zilele noastre.

16 iunie 2011 Iertare cu r ăspundere limitat ă Liviu Ioan Stoiciu consemneaz ă dezolat pe blogul s ău stingerea din via ţă a mai multor scriitori, printre care şi a criticului Mircea Iorgulescu la Paris. Dup ă un tur de orizont asupra ferpar-urilor din pres ă, poetul observ ă c ă a prevalat abordarea pioas ă a evenimentului, ceea ce a dus la atenuarea recent confirmatei colabor ări a lui I.M. cu Securitatea. “Acum, la moartea criticului important (dovedit colabora ţionist) Mircea Iorgulescu nu pot decât s ă mai rostesc: «Dumnezeu s ă-l ierte!». Nu ştiu dac ă Bujor Nedelcovici şi Dorin Tudoran l-au iertat fiindc ă i-a turnat. Mie mi se rupe inima c ă laudele la adresa criticului de soi sunt anulate de colabora ţionism.” Dorin Tudoran intervine cu o men ţiune în subsolul adnot ărilor, ar ătînd c ă, în ceea ce-l prive şte, el şi-a iertat turn ătorul, ba chiar i-a sugerat, într-o scurt ă comunicare epistolar ă, solu ţia potrivit ă pentru a-şi limpezi situa ţia. Îns ă f ără nici un rezultat, c ăci M. Iorgulescu a refuzat pîn ă la cap ăt s ă-şi admit ă faptele. Lăudabil ă preocuparea lui Liviu Ioan Stoiciu de-a creiona profilul colegilor s ăi de breasl ă recent disp ăru ţi! Cre ştineasc ă precizarea lui Dorin Tudoran c ă şi-a absolvit de

80 păcate delatorul! Din col ţul meu a ş avea doar aceast ă mic ă ad ăugare de f ăcut. Ordinea etic ă fireasc ă a lucrurilor pretinde ca vinovatul s ă-şi recunoasc ă mai întîi faptele şi s ă-şi cear ă scuze – fie şi între patru ochi – fa ţă de victima sa! C ăci nu poate exista iertare în absen ţa poc ăin ţei. Doar la noi, în Balcani, un ministru ţă rănist a putut solicita amnistierea crimelor de la revolu ţia din 1989, chiar înainte ca ele s ă fi fost judecate! Iar azi bif ăm clemen ţa pioas ă pentru turn ătorii care au persistat pîn ă la cap ăt în sentimentele lor tulburi de odinioar ă.

18 iunie 2011 Biata lui cumin ţenie Revista Tribuna , nr. 211, public ă un interviu omagial cu Ion Pop, critic şi istoric literar ce urmeaz ă s ă împlineasc ă o vîrst ă rotund ă. Textul are, prin for ţa împrejur ărilor, un caracter recapitulator şi sumativ. M ă limitez la a-i puncta unele ingrediente. Chestionatorul Ilie Rad noteaz ă c ă, în perioada 1973-1976, Ion Pop a fost lector la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III. Cum de n-a încercat, pe vremea aceea, s ă realizeze dialoguri cu românii celebri de la fa ţa locului? Explica ţiile s ărb ătoritului: “Am fost de dou ă ori în casa lui Ionesco din Bulevardul Montparnasse, dar era plecat din Paris de fiecare dat ă”. Ei, da, dramaturgul nefiind la domiciliu, n-avea cum s ă-i acorde interviuri. Acas ă la Mircea Eliade, în Pia ţa Charles Dullin 4, profesorul clujean a fost o singur ă dat ă în vizit ă, dar “un dialog cu savantul şi scriitorul nu m-am gîndit atunci s ă fac, iar mai tîrziu, cînd nu era voie s ă se vorbeasc ă despre el în ţar ă…” Explica ţiile pe acest subiect se curm ă cu puncte-puncte. Z ău a şa, de ce n-a f ăcut Ion Pop un interviu cu autorul Pădurii interzise , dup ă ce în ţar ă nu s-a mai dat voie la “subiectul Eliade”? Func ţionarul Centrului Cultural Român din Paris a schimbat îns ă, cu Emil Cioran, cîteva vorbe la o expoziţie, dup ă 1990. Erau doar glumi ţe sinistre ale eseistului, care-şi amintea de cimitirul bisericii din R ăş inari şi de craniile unor mor ţi. “De un interviu iar ăş i n-a putut fi vorba, fiindc ă s-a îmboln ăvit curînd şi n-a r ăspuns unui mesaj al meu prin care-l rugam s ă m ă primeasc ă”. Mai erau şi al ţi români cunoscu ţi prin capitala Fran ţei. Cu ei de ce n-a angajat Ion Pop dezbateri scrise, pentru a le face cunoscute opiniile? “În timpul primei mele şederi la

81 Paris, i-am vizitat de cîteva ori pe so ţii Ierunca-Lovinescu, în casa lor din arondismentul 19. Au fost de fiecare dat ă gazde admirabile, curioase mereu de ce se mai aude din ţar ă… N-am avut niciodat ă sentimentul c ă m-ar privi cu neîncredere. Din p ăcate, dup ă 1990, cînd am ajuns la Centrul Cultural Român, mefien ţa lor fa ţă de regimul iliescian, altminteri deplin justificat ă, s-a concretizat şi în refuzul de a participa la manifest ările Centrului. Era o neîncredere care s-a repercutat şi asupra mea însumi, fiindc ă n-am mai reu şit s ă-i vizitez, culmea, vorbind doar la telefon, chiar într-un timp în care mai vechile temeri nu mai era cazul s ă fie vii…” Alte personalit ăţ i cu care nu i s-a ar ătat lui Ion Pop s ă converseze? “Pot regreta acum c ă n-am îndr ăznit s ă încerc [sic! – L.A.] un contact cu Sartre ori cu Michel Foucault. Îi scrisesem, îns ă, o scrisoare lui Malraux, pe care n-am îndr ăznit, totu şi, s-o trimit… Lacan m ă cam decep ţionase cu aerul lui teatral de oficiant pre ţios, alexandrin, printre concepte sofisticate…” R ămîne, din tot pomelnicul, doar evocarea figurii lui Mircea Zaciu şi a rela ţiilor apropiate cu acesta, br ăzdate, şi ele, de tensiunile ultimilor ani. Cam trist interviu de sintez ă jubiliar ă.

19 iunie 2011 Wireless (1) Profesorul universitar Mircea Popa pomene şte în cea mai recent ă Tribuna (nr. 211/2011) de dou ă articole, dintre care unul tocmai “din Tribuna pus în circula ţie de Laszlo Alexandru şi care nu sunt conforme adev ărului. A scrie «din auzite» este una din marile defecte [da, da: una din defecte… - nota mea, L.A.] ale presei române, vizînd o situa ţie fundamental stînjenitoare” ( unu la mîn ă). Şi ce neadev ăr stînjenitor a pus în circula ţie Laszlo Alexandru? La ce anume se refer ă M. Popa? El sintetizeaz ă comunicarea lui Nicolae Manolescu, prezentat ă în cadrul Simpozionului interna ţional de jurnalism, organizat la Cluj-Napoca în octombrie 2010 de Catedra de Jurnalism a Universit ăţ ii “Babe ş-Bolyai” în coordonarea profesorului Ilie Rad. La simpozionul cu pricina, N. Manolescu “a tratat în interven ţia sa problema «Telefonului f ără fir», adic ă a modului în care lipsa de documentare poate duce la amalgamarea vocilor şi deformarea mesajului, astfel încît realitatea s ă fie puternic afectat ă pîn ă la propagarea de zvonuri şi falsuri mediatice” ( doi la mîn ă).

82 Comunicarea ştiin ţific ă a profesorului universitar Nicolae Manolescu, privind falsificarea mesajului public din pres ă, din pricina document ării eronate, a fost tip ărit ă şi la Editura Tritonic din Bucure şti, în cadrul volumului coordonat de Ilie Rad: Documentarea în jurnalism ( trei la mîn ă). Iar textul nu con ţinea nimic fundamental deosebit fa ţă de articolul Telefonul f ără fir , publicat deja de ziaristul N. Manolescu în România literar ă, nr. 5/2005 ( patru la mîn ă). Dar ce minciun ă îngrozitoare o fi colportat acest Laszlo Alexandru, de i se reaminte şte infamia cu pricina de vreo patru ori în decurs de şase ani? Ia s ă vedem.

20 iunie 2011 Wireless (2) În dialogul pe care l-am purtat împreun ă cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican, în data de 24 aprilie 2003 (tip ărit apoi în volumul Vorbind , Cluj, Ed. Limes, 2004), am ţinut s ă protestez împotriva faptului c ă “miercuri, 9 aprilie 2003, Curtea Suprem ă de Justi ţie a schimbat încadr ările cu care fuseser ă trimi şi în judecat ă cei care au omorît 26 de oameni pe str ăzile Clujului şi au r ănit al ţi 52”, în timpul revolu ţiei din decembrie 1989. “Inclusiv individul care acum trei ani m-a amenin ţat pe mine cu moartea, într-o convorbire telefonic ă nocturn ă. A fost trimis frumu şel acas ă şi amendat cu o sum ă care va fi pl ătit ă probabil de Ministerul Ap ărării Na ţionale, adic ă de contribuabili, adic ă de noi to ţi” (p. 88-89). Cum a fost posibil ă aceast ă înc ălcare a celor mai elementare reguli de justi ţie social ă şi convie ţuire democrat ă? Cum a putut oare puterea de-atunci, personificat ă la vîrf de Ion Iliescu, s ă sfideze opinia public ă din ţar ă şi str ăin ătate, printr-o decizie a şa revolt ătoare? Am formulat – tot atunci – un posibil r ăspuns. Hot ărîtoare a fost, foarte probabil, complicitatea intelectualilor români de vaz ă ai momentului, care în loc s ă-i solicite pre şedintelui înf ăptuirea drept ăţ ii şi instaurarea valorilor democratice, au fost interesa ţi de ocuparea unor fotolii diplomatice. “Nu demult au fost organizate ritualicele întîlniri ale României literare , la Clubul Prometheus din Bucure şti. Acum vreo trei-patru s ăpt ămîni. [Mai precis: la 26 martie 2003, orele 19 – nota mea, L.A.] Tema discutat ă a fost r ăspîndirea culturii române în str ăin ătate. La aceast ă întîlnire a participat şi pre şedintele Iliescu. Marea preocupare a

83 scriitorilor n-a fost s ă-şi exprime decep ţia, indignarea fa ţă de realit ăţ ile pe care le constat ă sub ochi, s ă se disocieze de f ărădelegile care se comit, ci s ă implore în genunchi posturi de ata şaţi culturali şi ambasadori în str ăin ătate. Nu ştiau cum s ă se aga ţe mai serviabil la remorca puterii politice, s ă împing ă prin noroaie c ăru ţa guvern ării. Eu cred c ă a fost o atitudine mult sub demnitatea scriitorilor.” Ion Iliescu “voia s ă se asigure c ă intelectualii n-au o adev ărat ă voce critic ă în leg ătur ă cu politica la care se preteaz ă în acest moment. I s-a confirmat c ă nu are critici credibili în rîndul intelectualilor de frunte, care s-au mărginit la a-l implora, direct sau indirect, pentru ni şte posturi de reprezentare a României în str ăin ătate, unde s-ar fi pus în subordinea şoferului ambasadei. Asta era important pentru intelectuali! Ei bine, Iliescu v ăzînd c ă nu exist ă obstacole, dup ă dou ă săpt ămîni, îmi permit s ă b ănuiesc c ă a avut un rol covîr şitor în pronun ţarea sentin ţei definitive privitor la mor ţii de la Cluj, din revolu ţie” (p. 88).

21 iunie 2011 Wireless (3) Nicolae Manolescu îmi repro şeaz ă, pe ton ironic-şă galnic, documentarea inadecvat ă în leg ătur ă cu subiectul respectiv: “Ceea ce este semnificativ este c ă Laszlo Alexandru n-a fost prezent la întîlnire, nici la vreo alta. El scrie din auzite”. Este foarte adev ărat c ă n-am asistat, în carne şi oase, la ceremonialul de odinioar ă al genuflexiunilor intelectuale în fa ţa lui Ion Iliescu. Ar fi fost cam dificil, din moment ce România literar ă nr. 12/26 martie 2003, care anun ţa pe frontispiciu m ăre ţul eveniment ce se preg ătea, nu uita s ă precizeze: “Participare cu invita ţii”. Nefiind invitat, eu n-am participat. Dar nu mi se pare din cale-afar ă de subtil ă şmecheria s ă-i chemi, la întîlnirea cu Iliescu, doar pe oamenii de încredere, dup ă care s ă-i persiflezi pe criticii t ăi c ă nu ştiu ce vorbesc, fiindc ă nu erau de fa ţă . În num ărul succesiv, 13/2003, al României literare s-au consemnat totu şi, de c ătre Reporter, momentele substan ţiale ale memorabilei reuniuni. Spicuiesc aici cîteva pasaje. Să estimeze cititorii dac ă au fost cumva exagerate concluziile mele. “Dou ăzeci şi şase martie 2003, ora 19. Edi ţia Întâlnirilor României literare de la Clubul Prometheus pe tema «Promovarea culturii române peste hotare» a fost onorat ă de prezen ţa Pre şedintelui României, dl. Ion Iliescu. Lista complet ă, în ordine alfabetic ă, a participan ţilor este

84 urm ătoarea: Adriana Bittel, Augustin Buzura, Ion Caramitru, Marius Chivu, Denisa Com ănescu, Marina Constantinescu, Alexandru Cosmin, Gabriel Dimisianu, Ioan Flora, Ioan Hidegcuti, Nicolae Manolescu, Angela Martin, Mircea Martin, Dan Horia Mazilu, Dan C. Mih ăilescu, Ioan T. Morar, Cristian Niculescu, Victor Opaschi, Mihai Pascu, Nicolae Prelipceanu, Costi Rogozanu, Eugen Simion, Teodora Stanciu, Alex. Ştef ănescu, Răzvan Theodorescu, Marius Tupan, C ătălin Ţîrlea, Stelian Ţurlea, Tudorel Urian, Mihai Zamfir, A. I. Z ăinescu. Se mai afl ă în sal ă demnitari şi oameni de cultur ă pe care nu i-am putut identifica, ziari şti, ca şi mica armat ă de fete frumoase cu care clubul Funda ţiei Anonimul îi cucere şte de fiecare dat ă pe oaspe ţi. Vom reproduce foarte pe scurt, pe cât posibil în cuvintele participan ţilor, esen ţialul din fiecare interven ţie. Deschizând discu ţia, Nicolae Manolescu face o distinc ţie necesar ă: Nu este problema statului cum anume se realizeaz ă şi î şi face un nume un artist. Dar de promovarea crea ţiei artistului peste hotare statul este acela care trebuie s ă se ocupe, fie şi numai pentru c ă este vorba de imaginea ţă rii. Din Constitu ţie lipse şte cuvântul cultur ă. Este o problem ă simbolic ă, dar este o problem ă. Apoi: de ce s-a abandonat ini ţiativa trimiterii în str ăin ătate ca ata şaţi culturali a unor scriitori sau arti şti? de ce nu mai func ţioneaz ă mecanismul trimiterii în str ăin ătate a unor publica ţii române şti? de ce atâ ţia nechema ţi în reprezentan ţele noastre culturale? [subl. L.A.] (…) Ion Iliescu: V ă felicit pentru organizarea dezbaterii şi v ă mul ţumesc pentru invita ţie. La Forumul Culturii de anul trecut s-au discutat sistematic trei categorii de probleme: accesul la cultur ă, dificult ăţ i cu care se confrunt ă institu ţiile, propagarea culturii române în str ăin ătate (rezum ă discu ţiile care au avut loc cu acel prilej). Proiectul legii de înfiin ţare a Institutului Român de Cultur ă se afl ă la Parlament. Acest institut va prelua experien ţa Funda ţiilor Regale şi o va continua pe aceea a Funda ţiei Culturale Române. A ap ărut recent o nou ă publica ţie, Lumea româneasc ă, pentru românii din str ăin ătate. Nicolae Manolescu: Arat ă bine, dar îi prezint ă cititorilor, ca elogiatori ai limbii române, pe N.D. Fruntelat ă, care l-a elogiat pe Ceau şescu şi pe Radu Gyr, care l-a elogiat pe C ăpitan.

85 Răzvan Theodorescu: Pot men ţiona şi scriitori care lucreaz ă ca ata şaţi culturali, dar în aceste posturi avem nevoie mai degrab ă de buni manageri. [subl. L.A.] Alex. Ştef ănescu: Exist ă o întreag ă re ţea de institu ţii culturale în jude ţele ţă rii; se organizeaz ă festivaluri, concursuri, simpozioane etc. Ma şin ăria func ţioneaz ă (ceea ce este lăudabil, într-o ţar ă s ărac ă), dar ea capteaz ă prea pu ţin din cultura român ă autentic ă. De bugetul pus la b ătaie beneficiaz ă mai degrab ă organizatorii, ca şi unii scriitori sau arti şti f ără valoare, abona ţi la asemenea manifest ări. [subl. L.A.] (…) Mihai Zamfir: Re ţeta de geniu a lui Carol al II-lea a fost să numeasc ă pe cine trebuia la Editura Funda ţiilor Regale şi apoi s ă nu se mai amestece. [subl. L.A.] (…) Gabriel Dimisianu: Dup ă primul r ăzboi mondial, când a plecat la Conferin ţa de pace de la Paris, Ionel Br ătianu a dus cu el ca argument în favoarea României colec ţia revistei Convorbiri literare . Noi ce facem azi pentru a avea asemenea argumente? Via ţa Româneasc ă e un monument în paragin ă. România literar ă nu mai prime şte nici un sprijin de la MCC [subl. L.A.].” Mai intervin în discu ţie şi al ţii, printre care Eugen Simion şi Augustin Buzura. Ion Iliescu le cere consilierilor s ăi s ă întocmeasc ă o documenta ţie scris ă în leg ătur ă cu aspectele sesizate de ultimii doi. “Nicolae Manolescu încheie dezbaterea, mul ţumind tuturor participan ţilor.” Dac ă privesc peste um ăr de la nivelul anului 2011, cel pu ţin doi dintre vorbitorii de-atunci ocup ă şi în acest moment func ţii de ambasadori, f ără a-i pune la socoteal ă pe al ţii, plasa ţi în func ţii mai pu ţin vizibile. Am gre şit cumva în estim ările aspre pe care le- am f ăcut atunci, la cald, la cîteva s ăpt ămîni distan ţă ?

22 iunie 2011 Wireless (4) Preocuparea de a-şi ascunde urmele l-a îndemnat pesemne pe Nicolae Manolescu să-mi repro şeze repetat, chiar şi dup ă cî ţiva ani, faptul c ă am dat ponderea cuvenit ă momentului oportunist organizat şi prezentat de România literar ă în 2003, sau faptul c ă l- am încadrat în contextul acelor vremuri. Dar e de-a dreptul mirobolant ca eforturile sale de cosmetic ă politic ă s ă se extind ă – dup ă cinci ani de zile – şi în spa ţiul unui simpozion

86 universitar interna ţional despre… “Documentarea în jurnalism”. Iar ca Mircea Popa, povestindu-le cititorilor despre deontologia… document ării în jurnalism, s ă-mi impute c ă am expus în revista Tribuna idei şi informa ţii pe care, în realitate, le-am detaliat în volumul Vorbind îmi pare de domeniul hilarit ăţ ii. Cred c ă prof. univ. dr. Nicolae Manolescu şi prof. univ. dr. Mircea Popa ar putea conduce cu succes workshop-uri captivante la un simpozion academic intercontinental despre “Experimente de revirginare la vîrsta a treia”.

23 iunie 2011 Weltanschauung Exclama ţie a Sfîntului Grigorie de Nazianz, amintit ă frecvent şi de Papa Ioan al XXIIII-lea: “Voia Ta, Doamne, este pacea mea!”. Adînci cuvinte…

25 iunie 2011 Limba român ă pe Facebook “Ce cute!” scrie un comentariu admirativ sub o fotografie cu doi tineri. Asta ar însemna: “ce dr ăgu ţ!”.

26 iunie 2011 Gre şeal ă de tipar Schimbarea limbii de scris (englez ă/român ă) duce automat la modificarea locului unor litere pe tastatura computerului (“z” în loc de “y” etc.). A şa se face c ă tocmai citesc, într-un serios studiu istoric, despre Madame de la Fazette…

27 iunie 2011 Podu Iloaiei Acum 70 de ani, autorit ăţ ile statului român, condus de Ion Antonescu, i-au adunat pe evreii din capitala Moldovei şi, pe unii dintre ei (peste 1.000) i-au înghesuit într-un tren de marf ă, claie peste gr ămad ă. În c ăldura sufocant ă, lipsi ţi de aer şi ap ă, de orice posibilit ăţ i de confort, oamenii au fost plimba ţi de colo-colo. Cei vreo 20 de kilometri pe calea ferat ă au fost parcur şi în peste şase ore. Rezultatul? 1.200 de cadavre, majoritatea

87 anonime, desc ărcate şi aruncate la groapa comun ă, pe coasta unui deal. S-a întîmplat la Podu Iloaiei. În acest moment sînt la Ia şi, invitat de Institutul “Elie Wiesel”. Tocmai ne-am întors de la Podu Iloaiei, unde s-a organizat un impresionant ceremonial de comemorare a evreilor uci şi în trenul groazei. Discursuri civile şi religioase în ebraic ă, interven ţii bine cump ănite ale autorit ăţ ilor (prefectul jude ţului, primarul ora şului), fanfara militar ă, lu ări de cuvînt ale unor supravie ţuitori şi coroane oficiale de flori (de la Pre şedin ţie, Guvern, Muzeul Holocaustului din Washington etc.). În asisten ţă , cî ţiva ambasadori, distin şi prin ţinuta sobr ă, impecabil ă, numeroase persoane în vîrst ă, venite tocmai din Israel, televiziuni, pres ă scris ă. Cînd a intrat ma şina blindat ă a ambasadorului american, nou-nou ţă şi sclipitoare, cu drapelul pe capot ă, împreun ă cu celelalte limuzine ale demnitarilor, printre bar ăcile dărăpănate, pe uli ţa pr ăfuit ă, hîrbuit ă, a periferiei, în drum spre groapa comun ă evreiasc ă, au ie şit în maieu şi şlapi bie ţii localnici m ărun ţi, tuciurii şi nesp ăla ţi, în fa ţa ogr ăzii şi s-au frecat la ochi. Parc ă era o întîlnire de gradul trei, între un OZN şi un car cu boi. În decorul S.F. al unei asemenea juxtapuneri inedite, România înva ţă s ă-şi cunoasc ă şi s ă-şi regrete trecutul, pentru a nu-l mai repeta în viitor.

30 iunie 2011 Sîntem concepte (1) De pe drumul spre Ia şi, m-am ab ătut prin Cîrlibaba. Nu mai fusesem acolo de 21 de ani. Eram curios cum mai arat ă, s ă-mi confrunt amintirile cu realit ăţ ile. Drumul de la Iacobeni încolo e la fel de ciuruit, o aventur ă s ă nu-ţi rupi ma şina. Îns ă natura extraordinar ă, mun ţii înal ţi, cu vîrfurile care se pierd printre nori, p ădurea de-un verde crud, care te reumple de energie, toate astea au r ămas la fel. Nici satul nu s-a schimbat. Intrînd pe str ădu ţa din dreapta prim ăriei, sînt aceia şi dou ăzeci de metri asfalta ţi, apoi începe domnia noroiului şi a b ălţilor. M-am dus s ă v ăd casa unde am locuit un an de zile. Am recunoscut c ărarea pe unde coboram spre pîrîul vijelios, cu dou ă g ăle ţi, dup ă apa de sp ălat trupul şi hainele în lighean (fiindc ă apa de b ăut o aduceam de la fîntîna din cap ătul gr ădinii). Totul p ărea în paragin ă, iarba crescuse peste genunchi, nu mai locuia nimeni acolo. Proprietari fuseser ă doi b ătrîni germani, so ţ şi so ţie, oameni extrem de simpatici şi

88 genero şi, ei locuiau pe o parte a casei, noi pe partea cealalt ă. Imediat dup ă 1990, de şi aveau deja peste 70 de ani, au ales plecarea definitiv ă. Nu mai am ve şti despre ei, probabil c ă nu mai tr ăiesc. Revolu ţia din decembrie ‘89, pentru mine, a început la Cîrlibaba. Auzisem prin Europa liber ă salvele de mitralier ă de la Timi şoara, urletele indignate ale mul ţimii, frem ătam s ă ne întoarcem la Cluj, s ă vedem dac ă nu se extinde revolta. Pe cînd ne împachetam bagajele cu febrilitate, am auzit în fa ţa geamului o serie de explozii violente, care ne-au în ţepenit. Am ie şit s ă vedem ce e. Geni ştii armatei minaser ă cu trotil cursul apei, care formase pungi de ghea ţă şi amenin ţa localitatea cu inunda ţiile. Ne-am lini ştit. Asta nu era aia. A şa c ă – dac ă bine re ţin – în data de 18 decembrie 1989 am luat drumul Clujului, unde alte lucruri spectaculoase urmau s ă se întîmple.

1 iulie 2011 Sîntem concepte (2) M-am dus s ă v ăd şcoala. Curtea era toat ă r ăscolit ă de utilaje, terenul betonat pentru tenis/handbal/fotbal nu mai exista. Geamuri sparte, ici-colo. Iar cl ădirea al ăturat ă, cu internatul şi cantina, abia se mai ţinea pe picioare. O lini şte adînc ă, senza ţie de părăsire, indiferen ţă şi sfîr şit de lume. Am remarcat în coasta şcolii o nou ă construc ţie de lemn, pe care scria “Bar”. Am intrat s ă-mi cump ăr ap ă plat ă. Aceea şi pustietate, în afar ă de o femeie stînd ciucit ă şi a şteptînd s ă treac ă vremea. Am întrebat-o dac ă şcoala mai func ţioneaz ă. “Da, dar acum e vacan ţă , sînt cu to ţii pleca ţi”. “Tot zece clase sînt?” “Nu, doar pîn ă la clasa a opta. Primele dou ă de liceu s-au desfiin ţat în 1990. Nu mai sînt copii destui. Şi eu aici am terminat a 10-a.” “În ce an?” “În 1990.” “Ah, înseamn ă c ă mi-aţi fost elev ă. Eu am fost profesor aici, un an, am predat român ă.” S-a a şternut un moment de t ăcere. “Nu, la român ă l-am avut pe domnul profesor Tipuleac, dar el între timp a murit.” “Nu, Tipuleac era suplinitor, eu am venit ca titular, cu reparti ţie guvernamental ă şi i-am luat orele de român ă, la clasele a 8-a A, a 8-a B, a 9-a şi a 10-a. El a trecut s ă predea latin ă. Dac ă a ţi terminat a 10-a în 1990, atunci sigur v-am fost profesor.” Alt ă lini şte scurt ă. Apoi un r ăspuns diplomatic. “Se poate, dar eu nu-mi amintesc.”

89 Am încercat s ă ob ţin alte informa ţii. “Cine mai e dintre vechii profesori? Directorul, de geografie, am auzit c ă a murit. Cum se numea?” “Domnu’ Dasc ălu.” “A şa, era un om tare cumsecade, m ărunt, sufletist, entuziast. La biologie cine mai este?” “Tot doamna Iliu ţ, iar so ţul e înv ăţă tor şi-acum, doar c ă nu mai face naveta pe biciclet ă, prin zăpad ă, la şcolile de pe munte. Alea s-au închis, acum vin copiii la noi.” “Înv ăţă torul Tre şciuc mai este? So ţia lui era secretara şcolii, îmi amintesc c ă a plecat în Germania.” “Da, doamna e tot plecat ă, el e tot aici.”

2 iulie 2011 Sîntem concepte (3) “Mai şti ţi cînd au venit ajutoarele dup ă revolu ţie? A fost un TIR cu 6 tone de drajeuri fran ţuze şti. Le-am depozitat sub cheie în laboratorul de biologie, de l-am umplut pîn ă la tavan.” Femeia a dat din cap zîmbind. (Ne-am apucat s ă împ ărţim apoi fiec ărui copil un kilogram de ciocolat ă. Cînd i-am terminat pe to ţi din şcoal ă, am observat c ă sala de clas ă era înc ă plin ă pe trei sferturi. Atunci am schimbat tactica. Am cerut de la prim ărie o list ă cu locuitorii din Cîrlibaba şi l-am chemat pe fiecare s ă-i d ăm cîte 3 kilograme. Îi bifam, pe m ăsur ă ce-i rezolvam. Au fost totu şi unii care au venit de dou ă- trei ori, spunînd c ă n-au primit. S-au dus acas ă şi şi-au fiert rachiu. Copiii î şi puneau în pra ştie praline pariziene extrafine, cu care se vînau prin curtea şcolii.) “Ce mai fac înv ăţă torii Marchevici şi Fluieraru?” “So ţii Marchevici lucreaz ă tot aici, acum sînt pleca ţi în vacan ţă . Domnul Fluieraru a murit.” “Vai, îmi pare nespus de rău.” “Da, acum şase ani.” “Cît m-am mai certat cu ei s ă-şi lase fetele la liceu, la Cluj, s ă înve ţe mai departe, s ă nu se piard ă printre mun ţi. Cristina avea nota 10 la toate materiile, era extraordinar ă. Oana era ceva mai slab ă, de 8 şi 9. Pîn ă la urm ă i-am convins, dar numai dac ă fetele merg împreun ă şi dac ă le g ăsesc locuri la internat, fiindc ă ei nu le pot pl ăti între ţinerea. N-a fost u şor, dar am rezolvat şi asta. Ce mai fac Cristina şi Oana?” “Oana s-a întors în sat, s-a m ăritat, are copil mic. O feti ţă . Cristina a continuat de-atunci să înve ţe.” “Da, şi la mine la Cluj a fost şef ă de promo ţie.” “Acum e la Bucure şti, ceva om important într-o clinic ă particular ă. Dar mereu d ă examene.” Am v ăzut c ă, în ciuda numeroaselor detalii pe care ni le comunic ăm, femeia continu ă s ă m ă priveasc ă suspicios. Mi-am dat seama c ă nu m-am prezentat. Atunci i-am

90 zis: “Numele meu e Laszlo Alexandru”. Tot chipul i s-a luminat fulger ător, ochii i-au fugit în dep ărtare, un zîmbet i s-a întins pe obraz. “Dar sigur c ă da. Îl cunosc foarte bine pe Laszlo Alexandru. Este un om formidabil. Am ţinut mult la el. Ne-a ajutat enorm.” Şi privirile îi erau a ţintite cu 20 de ani în urm ă. M-am sim ţit destul de stînjenit la auzul cuvintelor elogioase şi i-am r ăspuns: “Doamn ă, dar eu sînt Laszlo Alexandru!”. În acela şi moment i-au revenit pe chip umbrele prezentului, s-a chircit pe sc ăunelul pr ăfuit şi-a bîiguit încurcat ă: “Eu pe Laszlo Alexandru îl cunosc foarte bine. Pe dumneavoastr ă nu v ă ştiu, nu v-am v ăzut niciodat ă”. Am încasat în plin r ăspunsul ei. Am salutat-o politicos şi m-am retras de-acolo în vîrful picioarelor. Nu mai era nimic de ad ăugat.

3 iulie 2011 Forme de ştir Pe vremea cînd Gheorghe Grigurcu agoniza la mine acas ă şi pu ţini mai tr ăgeau nădejdea c ă va sc ăpa cu via ţă , ne d ădea tîrcoale telefonice un oarecare Victor Ştir. Se interesa repetitiv de s ănătatea maestrului. În prima faz ă i-l mai treceam la telefon, dar apoi, cînd şi vocea l-a p ărăsit, îi f ăceam eu scurte rezumate medicale, cu situa ţia tot mai disperat ă. Alte flot ări şi genuflexiuni telefonizate de-ale lui au încercat apoi s ă-mi transmit ă sugestia privind ipoteza unei probabilit ăţ i în vederea posibilit ăţ ii de-a ne face o vizit ă. Mie mi se rupea, Grigurcu a zis s ă vin ă, a şa c ă l-am primit. Acela şi stil unsuros, cu trei implicite şi dou ă perifraze, pîn ă cînd s ă sugereze o juma’ de impresie. Dar i s-au scurs ochii peste biblioteca mea şi-a intrat în fibrila ţie cînd a v ăzut masiva monografie (de vreo 500 de pagini) despre Borges, a lui Emir Rodriguez Monegal, în limba francez ă. Eu o citisem deja, o g ăseam enorm de plicticoas ă, în plus mai aveam şi varianta italian ă, de la Feltrinelli, a şa c ă pe cealalt ă i-am d ăruit-o îndat ă lui Ştir. I s-a t ăiat respira ţia, nu-şi credea urechilor, n-a lipsit mult s ă-mi pupe mîna. La aceste dou ă momente se reduce, în mintea mea, suma informa ţiilor privind opera literar ă a lui Victor Ştir. Cunosc vorba aspr ă, autohton ă, c ă pe cine nu la şi s ă moar ă, nu te mai las ă s ă tr ăie şti. Dar la a şa-zisul editorial-pamflet din Mesagerul literar şi artistic (Bistri ţa, nr. 6/iunie 2011, p. 1), în care Victor Ştir î şi pompeaz ă cerneal ă din

91 haznaua lui Barbu şi Vadim Tudor, pentru a m ă încondeia pe mine, nu-mi iau nici m ăcar osteneala de-a r ăspunde “hai sictir!”.

P.S. Începînd de azi, Gheorghe Grigurcu înceteaz ă de-a mai fi directorul onorific al revistei E-Leonardo .

8 iulie 2011 E-Leonardo, nr. 17/2011 A ap ărut cel mai recent num ăr al cunoscutei reviste electronice poliglote. Cuprinsul include urm ătoarele materiale de citit / de privit / de ascultat: EDITORIAL: Laszlo Alexandru, “Rezisten ţa prin cultur ă” – cinci paradoxuri (ro.); “Resistance through Culture” – Five Paradoxes (en.); “Resistenza per mezzo della cultura” – cinque paradossi (it.) ESSAI: Emil Simiu, Années d’Apprentissage (fr.) HOLOCAUST: Vlad Solomon, Cum am devenit jidan (1) (ro.) Cum am devenit jidan (2) (ro.) Cum am devenit israelian (3) (ro.) Cum am devenit israelian şi evreu (4) (ro.) PROZ Ă: Laszlo Alexandru, Sîntem concepte (ro.) PROZ Ă: Cristian Horvath, Urme (Dialoguri cu mine însumi) (ro.) ESEU: Ovidiu Pecican, O replic ă solar ă la Faust-ul goethean: romanul postum al lui Lucian Blaga (ro.) REMEMBER: Laszlo Alexandru, Desp ărţire de Ion Solacolu (ro.) POLEMICA: Mihail Sebastian, O poveste (ro.) POLEMICA: Mihail Sebastian, Cuvinte la o tr ădare (ro.) POLEMICA: Laszlo Alexandru, “Un mereu tîn ăr calpuzan de idei” (ro.) POLEMICA: Ovidiu Pecican, În slujba lui Heidegger (ro.) ESSAI: Ana Bazac, «L’Idiot solennel»: réverbération d’une formule de Hasek (fr.) PROZ Ă: Patrizio Trequattrini, Mirela (it.) PROZ Ă: Patrizio Trequattrini, Obsession (it.)

92 DOSARE: Laszlo Alexandru, Alessandro Manzoni v ăzut azi (ro.) Alessandro Manzoni visto oggi (it.) EUROPA: Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber (ro.) POLEMICA: Mihail Sebastian, Hai, Vasile! (ro.) ISTORIA: Laszlo Alexandru, Meandrele memoriei (ro.) PROZ Ă: Igor Ursenco, Buc ătărie mobilat ă (ro.) PROZ Ă: Igor Ursenco, Thriller serotonin (ro.) PROZ Ă: Igor Ursenco, Marte în mi şcare retrograd ă (ro.) ESEU: Ana Bazac, Eminescu, “Privesc ora şul furnicar”: teme filosofice (ro.) ORA EXACT Ă: Laszlo Alexandru, Cum am tradus “Zazie în metrou” (ro.) ESEU2: Mihail Sebastian, A murit Maria Fenechiu (ro.) ESEU2: Mihail Sebastian, Ileana Matei a vrut s ă ştie… (ro.) REMEMBER: Laszlo Alexandru, Mircea Iorgulescu (ro.) PROZ Ă: Patrizio Trequattrini, L’aereo (it.) PROZ Ă: Patrizio Trequattrini, Imbrunire (it.) ESSAY: Chris Lawson, Romania and the EU (en.) ISTORIA: Ovidiu Pecican, Alian ţele între discipline (ro.) TEZE&ANTITEZE: Laszlo Alexandru, Cimitirul lui Eco (ro.) TRADUCERE: Rainer Maria Rilke, Der Tod des Dichters, Buddha, Gott im Mittelalter, Der Panther (de.) Moartea poetului, Buddha, Dumnezeu în Evul Mediu, Pantera (ro.) traduceri de Dan D ănil ă; FILM: Laszlo Alexandru, Scîrba noastr ă şi mînia / Ceau şescu – România (ro.) GALERIA DE ART Ă: Jertfa de Andrada Damian GALERIA DE ART Ă: Clujul vechi de Ancu ţa L ăcrimioara Chi ş şi Ucu Bodiceanu. Accesul pe net e gratuit – satisfac ţia estetic ă e garantat ă…

9 iulie 2011 Al ţi scriitori colaboratori

93 Grupajul despre Emil Cioran, din revista Dilema Veche , nr. 385/30 iunie-6 iulie 2011, îi ofer ă ocazia lui Liviu Tofan s ă dea o rait ă prin dosarele de la Securitate ale exilatului parizian. Cioran se ştia vulnerabil, datorit ă trecutului s ău legionar. A v ăzut ce-a păţ it Vintil ă Horia, cu hitlerismul s ău debordant din juneţe, cînd a încercat s ă-şi refac ă apoi blazonul cu Premiul Goncourt şi-a sfîr şit în jen ă şi penibil. A şadar Cioran – ne spune Liviu Tofan – a adoptat “le profil bas” , s-a retras din chestiunile române şti, pentru a evita un eventual scandal public recapitulativ. Asta nu l-a scutit de manevrele de captare, din partea regimului comunist din ţă ri şoar ă. Sau de vizitele de curtoazie ale agen ţilor de influen ţă , care se str ăduiau s ă-l “influen ţeze pozitiv”. Al ţi scriitori colaboratori ies astfel la lumina zilei, a şa cum i-a identificat Liviu Tofan din dosarele Securit ăţ ii: “- Nume de cod «Lucian Arma şu» – criticul şi poetul Alexandru C ăprariu, redactor şef la Tribuna şi apoi director al editurii clujene Dacia; - Nume de cod «Popa» – profesorul de drept Tudor Popescu; - Nume de cod «Petroniu» - scriitorul Paul Dimitriu; - Nume de cod «Anton» – publicistul de prestigiu Petru Comarnescu.”

10 iulie 2011 Acolada lu’ Grigurcu Într-o însemnare precedent ă b ăgam de seam ă c ă revista s ătm ărean ă Acolada a devenit o afacere de t ămîiere (micro)familial ă: ei se scriu – ei se laud ă – ei se citesc. Exemplele stau la îndemîna tuturor, ceas de ceas, pagin ă de pagin ă şi în propor ţii îngrijor ătoare. Un record (trist) l-am constatat mai ales în nr. 4/2011, care include cap- coad ă sonoriz ări în jurul lui Grigurcu, maestrul performînd pe mai multe voci, cît s ă-i ias ă de-un cor în toat ă legea: e l ăudat perseverent de Barbu Cioculescu, e elogiat dedicator de Aurel Pantea, e intervievat sfios (cu va urma!) de Lucia Negoi ţă , e periat insistent de Magda Ursache, e prosl ăvit de Angela Furtun ă prin cuvinte rostite cîndva de Monica Lovinescu etc. Şi, pentru ca s ă nu existe dubii, însu şi s ărb ătoritul în şfac ă pana şi- i arde o cronic ă literar ă, precum şi ni şte însemn ări despre pericolul halucinogenelor. Şi cu asta gata revista.

94 Luînd seama la rîndurile mele uimite, Gh. Grigurcu binevoie şte a-mi relata c ă, mde, tocmai a-mplinit o vîrst ă rotund ă, care justific ă manifest ările de stim ă. Asta am în ţeles-o, oarecum. Dar cîte luni în şir tot împline şte ani rotunzi Grigurcu? Nu de alta, dar şi acum, dup ă dou ă luni, Liana Cozea face sprinturi pentru a ratrapa plutonul elogiator şi ne explic ă, pe dou ă cear şafuri, “Secretul individualit ăţ ii” la Gheorghe Grigurcu (în Acolada , nr. 6/2011, p. 12-13). Ei, care s ă fie secretul individualit ăţ ii lui Grigurcu? Î şi însceneaz ă cumva lingu şelile, pozînd totodat ă în om modest? P ăi pentru ideea asta nu era nevoie de dou ă pagini mari şi late… Unii titani nu s-au sfiit s ă-şi pun ă direct numele pe titlul revistei: Flac ăra lui Păunescu . În numele transparen ţei, pentru a se evita iluziile p ăguboase, propun s ă se completeze frontispiciul mensualului prin: Acolada lu’ Grigurcu . A şa m ăcar ştie lumea că în conserva aia încap doar maestrul şi pretenarii lui.

11 iulie 2011 Jetzt kommt der Fututz Un banc de pe vremea r ăzboiului: “În Bucure şti, Hans şi Fritz, doi solda ţi germani, furieri la Ambasad ă, c ălătoreau cu tramvaiul în mare aglomera ţie cu ţo-vlah ă. Se apropie de o sta ţie; Hans, care era mai vechi în Bucure şti, îi spune lui Fritz, total neini ţiat: «Pass mal auf, Fritz, jetzt kommt der Fututz». Prin substantivarea futu ţiului, neam ţul în ţelegea scandalul şi g ălăgia tipic ă urc ărilor şi coborîrilor din tramvai. Acest «Jetzt kommt der Fututz» a devenit emblem ă, ni l-am spus nu o dat ă, mai tîrziu” (I.D. Sîrbu).

12 iulie 2011 Sebastian ca turnesol (1) Personalitatea complex ă a lui Mihail Sebastian ac ţioneaz ă ca hîrtia de turnesol, atît asupra intelectualilor români din interbelic, cît şi asupra celor din prezent. Depozi ţia lui lucid ă, calm ă, dar necru ţă toare, privind derapajele extremiste ale contemporanilor s ăi, scriitori de frunte ai culturii noastre, e cam greu de suportat. Sim ţul nuan ţelor, inteligen ţa şi sensibilitatea reprezint ă de asemeni calit ăţ i incontestabile ale diaristului. O asemenea apari ţie surprinz ătoare, ca un sîcîitor element de contrast în cîmpul literaturii române – obi şnuit ă cu vorbele în doi peri, jocurile de intermediere şi compromisurile împinse u şor

95 sub covor – pretindea o reac ţie adecvat ă. Discreditarea memorialistului, pentru a se prezerva neprih ănit ă imaginea pleiadei fasciste interbelice, a devenit o prioritate a ultimilor ani. Gheorghe Grigurcu ocup ă una dintre cele mai amuzante pozi ţii, în galeria detractorilor lui Mihail Sebastian. Cronicarul literar a fost mai întîi impresionat de anvergura şi autenticitatea autorului şi, îndat ă dup ă apari ţia Jurnalului , în 1997, a emis o serie de judec ăţ i favorabile, întemeiate pe anumite pasaje clar delimitate ale capodoperei. Zece ani mai tîrziu, comentatorul şi-a dat seama c ă M. Sebastian este un obstacol incomod, în calea manevrelor de ascundere sau diminuare a extremismelor de dreapta. La sărb ătoarea centenarului lui M. Sebastian (cît ă delicate ţe!), Grigurcu şi-a dat obolul tip ărind în România literar ă o palinodie. Tot ce elogiase, acum relativiza. Tot ce l ăudase, acum critica. Şi, pentru ca totul s ă fie înc ă mai interesant, criticul î şi întemeia judec ăţ ile negative pe exact acelea şi citate care-i serviser ă, zece ani mai devreme, pentru a aplauda. Cît ă vreme exegeza sluje şte la mai buna cunoa ştere a unui text literar şi – implicit – la mai buna cunoa ştere a realit ăţ ii, ce pre ţ mai poate fi pus pe comentatorul ce manipuleaz ă citatele şi r ăst ălm ăce şte faptele, astfel încît ceea ce azi este alb, mîine devine negru? Pe analistul care î şi proiecteaz ă interesele ideologice, aservind şi exploatînd f ără umbr ă de remu şcare operele artistice, pentru a denigra autorii?

13 iulie 2011 Sebastian ca turnesol (2) Îndat ă dup ă apari ţia Jurnalului scris de Mihail Sebastian, Gh. Grigurcu nota încîntat, în leg ătur ă cu protagonistul însemn ărilor, c ă avem în fa ţa ochilor “un exemplar specific, am spune: de ras ă, al inadaptabilului, al individului care nu-şi g ăse şte un rost nici afar ă şi nici în sine”, aflat tocmai “la antipodul «artificiului», al «falsului» de care îi era team ă” (vezi rev. Via ţa româneasc ă, nr. 7-8/1997, reluat în vol. A doua via ţă , Buc., Albatros, p. 424). Zece ani mai tîrziu, în opinia sceptic ă a comentatorului nostru, autorul evreu confruntat cu tragedia Holocaustului nu ar face decît s ă-şi însceneze crizele existen ţiale; pe modelul cut ărui personaj depresiv al literaturii ruse şti, care se gînde şte doar la plecare sau sinucidere, “realitatea psihic ă e îngro şat ă de poz ă” (vezi România literar ă, nr. 33, 34, 35/2007).

96 La prima lectur ă avusesem de-a face, în persoana lui Mihail Sebastian, cu un “autor fin, inteligent, sensibil ca un seismograf”. La a doua lectur ă, dimpotriv ă, autorul este un “suspicios, anxios, fr ămîntat de varii motive” neserioase. Sim ţul autocritic exacerbat al lui Mihail Sebastian, ca dovad ă concludent ă a modestiei sale, era subliniat cu încîntare în prim ă instan ţă : “are o p ărere cît se poate de proast ă despre el însu şi. Încearc ă senza ţii caracteristice de «sil ă, dezgust, descompunere», socotindu-se «o epav ă», «un ratat»”. Cu ocazia centenarului marcat în presa literar ă, comentatorul deja îl vede pe M. Sebastian ca pe un ins “orgolios”, cu reac ţii “scor ţoase”.

14 iulie 2011 Sebastian ca turnesol (3) Pasiunea constant ă a dramaturgului interbelic pentru literatura str ăin ă era subliniat ă ini ţial cu încîntare: “ Jurnalul său ne îng ăduie a-i reconstitui personalitatea printr-un joc de suprapuneri între literatur ă şi via ţă , joc de transparen ţe emo ţionale ce suprim ă aproxima ţia, reduc artificiul la un minim expresiv, înnobilîndu-l prin utilizarea sa în calitate de receptacol al «adev ărului» faptic şi sufletesc”. Dup ă cî ţiva ani, aceea şi intens ă frecventare a literaturii occidentale e marcat ă ca semn de falsitate şi frivolitate: “Afectarea proustian ă a lui Sebastian e prin urmare una din insignele cu care a ţinut a se orna”. Mihail Sebastian n-a ezitat s ă combine medita ţiile afectuos-admirative şi cele pip ărat-sarcastice la adresa bunului s ău prieten Camil Petrescu. Portretul era l ăudat de Gh. Grigurcu: “Un personaj central e, în Jurnalul de care ne ocup ăm, Camil Petrescu, scriitor a c ărui valoare nu e contestat ă, dar altminteri megaloman, pururi interesat, versatil, a şa cum îl ştim şi din alte surse. (…) A ne inflama dispropor ţionat în fa ţa unor fi şe ce intersecteaz ă intimitatea subiectului cu cea a obiectului nu mi se pare în ţelept”. Zece ani mai tîrziu, Grigurcu face tocmai ce ne sf ătuise s ă nu facem, adic ă se inflameaz ă dispropor ţionat ( şi ipocrit) pe seama descrierii de care are parte Camil Petrescu, “chipul cel mai prezent şi totodat ă cel mai violent şarjat, înghesuit într-o efigie caricat ă”. Mai întîi criticul ne asigurase de autenticitatea portretului, ce poate fi confirmat şi din alte surse. Ulterior acela şi om mimeaz ă indignarea şi î şi acuz ă victima c ă se preteaz ă la şarj ă şi caricatur ă.

97

15 iulie 2011 Sebastian ca turnesol (4) Eugen Ionescu ne-a ilustrat, într-un r ăsun ător impuls de teribilism din perioada interbelic ă, felul în care unul şi acela şi text literar ( Maitreyi de Mircea Eliade) poate fi judecat pozitiv sau negativ, în func ţie de interesele comentatorului. Acelea şi citate pot fi lipite în corpul demonstra ţiei, pentru a se dovedi calit ăţ i sau defecte, dup ă cum criticul literar şi-o propune. A şadar exegeza ar fi o inutilitate şi o pierdere de vreme, to ţi urm ărind doar confirmarea propriilor preconcep ţii, consolidarea propriilor interese de putere. Jocul extravagant al lui Eugen Ionescu, de odinioar ă, excludea din calcul ipoteza că la baza interpret ării trebuie plasate buna-credin ţă şi onestitatea. Acestea sînt singurele ingrediente care, din capul locului, îi confer ă legitimitate îndemîn ării me şte şug ăre şti a criticului. Ceea ce Eugen Ionescu a aplicat sub form ă de joac ă ironic ă, pe spinarea lui Mircea Eliade, a venit acum Gheorghe Grigurcu s ă pun ă în scen ă, cu o seriozitate atroce, în dauna lui Mihail Sebastian. Palinodia sa încruntat ă ideologic r ămîne, îns ă, nerelevant ă. Ea nu ne ajut ă s ă pricepem esen ţa personalit ăţ ii lui M. Sebastian. Paginile tenden ţioase ale lui Grigurcu dobîndesc, cel mult, ro şea ţa g ăinarului prins în cote ţul vecinului.

16 iulie 2011 Mare şalul Antonescu şi celula societ ăţ ii Aflu dintr-un studiu istoric c ă, pe vremea mare şalului Antonescu, dac ă erai func ţionar la stat şi voiai s ă te însori, trebuia s ă-i ceri voie ministrului de resort! F ără a şa ceva, riscai s ă te pomene şti şomer. Am citit şi nu mi-a venit s ă-mi cred ochilor. Se pare că obsesia din totdeauna a dictaturilor (de dreapta sau de stînga) a fost s ă ni se strecoare în a şternut. Antonescu î ţi aproba nevasta, Ceau şescu î ţi num ăra copiii. Mare minune c ă am ie şit teferi din secolul dictatorilor care-ţi pip ăiau prin izmene… “Potrivit art. 43 din Decretul Lege pentru Codul func ţionarilor publici (a şadar, valabil şi pentru profesorii universitari) din 1940, to ţi cei care se încadrau în aceast ă categorie nu puteau încheia o c ăsătorie f ără aprobarea ministerului de care depindeau. În acest context, doritorii erau obliga ţi s ă înainteze ministerului o cerere înso ţit ă de

98 certificatul medical al viitoarei so ţii, «certificatul de na ţionalitate şi origine etnic ă româneasc ă a viitorului so ţ», cazierul judiciar şi un certificat de moralitate eliberat de preot, sub prevederea c ă dac ă nu vor face acest lucru vor fi disponibiliza ţi. În ceea ce-i prive şte pe universitari, prin adresa nr. 124.665 din 26 iulie 1940 se aducea la cuno ştin ţă faptul c ă mariajele acestora vor fi aprobate de ministru personal, iar un an mai apoi departamentul Educa ţiei mergea chiar mai departe cu interesul pentru familiile de profesori, solicitînd prin adresa nr. 119.910 din 1 iulie 1941 tabele cu to ţi «membrii corpului didactic care au so ţii de na ţionalitate str ăin ă: unguroaice, bulg ăroaice şi rusoaice». Pîn ă la instaurarea regimului antonescian, ce a promovat discriminarea pe criterii etnice şi confesionale, astfel de îngr ădiri nu au existat, principiul fundamental, nescris îns ă, fiind cel al onorabilit ăţ ii so ţiei şi a familiei acesteia” (Lucian Nastas ă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din via ţa privat ă a universitarilor «literari», Cluj, Ed. Limes, 2010, p. 147-148).

17 iulie 2011 Play back (1) Nu eram ceea ce s-ar numi un amic al lui Gheorghe Grigurcu. La debutul meu editorial cu volumul Între Icar şi Anteu , în prim ăvara lui 1997, mi-am transformat drepturile de autor în exemplare de carte, pe care le-am trimis cu po şta cîtorva zeci de scriitori şi comentatori culturali. Printre ei, şi lui Grigurcu. Marea majoritate a volumelor expediate a pierit a şa cum a ap ărut: f ără urm ă. Şi totu şi scriitorul din Tîrgu-Jiu m-a surprins printr-o cronic ă foarte c ălduroas ă, entuziast ă la adresa mea, tip ărit ă în România literar ă, revista-etalon a acelor momente din cultura română. O situa ţie absolut neprev ăzut ă. M-am sim ţit obligat s ă-i mul ţumesc prin dou ă-trei rînduri protocolare. Am schimbat apoi cîteva scrisori pe un ton senin. Dup ă o vreme, pe nea şteptate, mi-a propus să ne cunoa ştem personal. S ă merg în gara din Cluj, într-o noapte, pe la ora 3. El urma s ă vin ă de la Tîrgu-Jiu, în drum spre Bistri ţa. Avea de schimbat trenul şi de a şteptat vreo trei ceasuri, pîn ă în zorii zilei. De ce s ă nu povestim de una şi de alta, din via ţa literar ă? Împrejurarea mi s-a p ărut de tot bizar ă. Dar scriitorii nu sînt tocmai persoanele cele mai previzibile, a şa c ă mi-am zis: de ce nu? În sordida sal ă de a şteptare, printre babele culcate

99 peste scaune, sarsanalele r ăsfirate pe podele şi lumpen-călătorii ce sfor ăiau indolen ţi, noi problematizam despre criza culturii. În ciuda somnului care-mi d ădea tîrcoale pe la gene şi a situa ţiei grote şti care, prin str ăfunduri, m ă amuza copios, am petrecut cîteva ore agreabile, în ce prive şte comunicarea intelectual ă.

18 iulie 2011 Play back (2) Au mai trecut cîteva luni, poate chiar un an. Într-o zi m-am pomenit cu un telefon din partea lui, cu o rug ăminte presant ă. Trebuia s ă vin ă la Cluj, împreun ă cu so ţia sa, la un control medical inopinat, l-aş putea g ăzdui pe vreo dou ă-trei zile? Am încercat s ă-i explic c ă nu dispun decît de dou ă camere foarte strîmte, în care de unul singur de-abia încap, nu-i voi putea asigura minimul confort, ba nici m ăcar spa ţiul vital necesar în asemenea împrejur ări. Dar pe el nu confortul p ărea s ă-l intereseze. A insistat c ă are nevoie doar de-un ad ăpost provizoriu, oricît de modest, pentru a nu sta în gar ă. L-am primit. Cele cîteva zile au devenit cîteva s ăpt ămîni. S ăpt ămînile au devenit cîteva luni. Ceea ce pornise ca o banal ă vizit ă medical ă s-a transformat instantaneu într-un pericol de via ţă şi de moarte. Cancer în stadiul 4 (din 5) nu e – nici m ăcar scris pe hîrtie – o figur ă de stil. Şi a-nceput lupta pentru supravie ţuire. Cu pa şii de tatonare, cu ezit ările, cu manevrele de încercuire a bolii, cu accesele de speran ţă , cu izbucnirile de disperare. Pentru prima dat ă în via ţa mea, am avut sub ochi toate detaliile crîncene ale unei asemenea încle ştări. Noi, ceilal ţi doi, ne-am pus complet la dispozi ţia bolnavului. So ţia sa i-a fost menajer ă, farmacist ă şi buc ătăreas ă. Eu i-am fost secretar particular, confident şi şofer. Ne-am l ăsat deoparte orice proiecte personale sau profesionale, pentru a-i sta în preajm ă. Mai important ă decît fiin ţa noastr ă era implicarea total ă, al ături de omul suferind, pentru a-l ajuta s ă izbîndeasc ă. Nu acceptam ca maladia s ă înving ă.

19 iulie 2011 Play back (3) Toate conexiunile lor din lumea medical ă clujean ă au fost mobilizate. Toate resursele financiare ale familiei sale au fost luate în considerare. Toate posibilele

100 tratamente au fost activate (la un moment dat, ţin minte c ă se ac ţiona pe trei c ăi terapeutice diferite, în paralel). Nu înceta s ă m ă surprind ă contrastul dintre înf ăţ işarea lui fizic ă, pe zi ce trecea tot mai sl ăbit ă, filiform ă, scheletizat ă, şi for ţa sa interioar ă impresionant ă, de-o rar ă îndîrjire. N-ar fi corect şi nici nu doresc s ă intru în descrieri fiziologice. Mai curînd un profil uman m ă intereseaz ă s ă punctez aici, confruntat cu un moment-limit ă şi lipsit de vreo garan ţie privind deznod ămîntul pozitiv. O anumit ă situa ţie poate c ă e definitorie. Într-o diminea ţă , la ora de vîrf, îl duceam cu ma şina spre şedin ţa de chimioterapie. În stînga mea, pe banda a doua, era un camion imens, cu roata cît noi trei laolalt ă. Şoferul nu m-a v ăzut în oglinda lateral ă şi a cîrmit brusc, încercînd s ă se apropie de trotuar. A lovit portiera din dreptul meu, mi-a turtit aripa stînga fa ţă şi n-a lipsit mult s ă se urce chiar peste noi. Am tras o spaim ă serioas ă. Ne-am oprit ma şinile în trafic, m-am extras cu greu de la volan şi am început obi şnuitele pertract ări: “tu e şti de vin ă, c ă ai schimbat banda de mers f ără s ă te asiguri”; “ba tu e şti de vin ă, c ă n-ai respectat distan ţa legal ă în timpul deplas ării”; “ba tu e şti de vin ă, c ă nici m ăcar n-ai semnalizat cînd ai schimbat banda” etc. etc. În toiul disputei, l-am v ăzut pe Grigurcu de şurubîndu-se cu eforturi de pe scaun. La cap ătul puterilor, cu o mîn ă se sprijinea pentru a se ridica în picioare, cu cealalt ă mîn ă ţinea de ni şte tuburi care-i ie şeau din organism şi drenau lichidele de diverse culori care se scurgeau din el. S-a apropiat cl ătinîndu-se palid şi ne-a spus seniorial: “Nu v ă mai certa ţi, eu sînt de vin ă!”. L-am repezit cu nedumerire: “Cum s ă fi ţi dumneavoastr ă de vin ă, c ă doar sînte ţi pasagerul, era ţi pe scaunul din dreapta!”. Iar el, pe acela şi ton placid: “Da, numai eu sînt de vin ă. Dac ă nu eram bolnav, acum n-aţi fi venit cu mine la spital şi nu v-aţi fi distrus ma şina”. L-am trimis s ă se a şeze la loc, s ă nu se mai amestece într-o discu ţie între automobili şti. Am clarificat apoi situa ţia cu preopinentul, i-am luat datele de identificare şi actele de asigurare, stabilind şi urm ătorii pa şi în vederea declara ţiilor la poli ţie şi a repara ţiilor.

20 iulie 2011 Play back (4)

101 Alte amintiri ale mele se deruleaz ă cu o vitez ă ame ţitoare. Îmbr ăţ işarea şi lacrima lui în ochi, cînd a plecat de la mine cu niscaiva speran ţe de îns ănăto şire şi afirma ţia lui ferm ă: “Dumneavoastr ă mi-aţi salvat via ţa”. (Nu, nici pomeneal ă de a şa ceva, Dumnezeu i-a dat zile de tr ăit.) Numeroasele sale vizite ulterioare, la controale medicale periodice (devenise deja “de-al casei” în locuin ţa mea, nu?). Expresia bizar ă a privirii sale, ceva între curiozitate, cinism şi repro ş, cînd a întrerupt una din conversa ţiile noastre, pe o tem ă oarecare, pentru a-mi lansa întrebarea sunînd a acuza ţie: “Foarte sincer, a şa-i c ă nici dumneavoastr ă n-aţi crezut c ă voi sc ăpa?”. Era genul de întrebare retoric ă, lipsit ă de orice răspuns confortabil. Ce s ă-i fi replicat? C ă indiferent de ceea ce credeam sau nu credeam, am f ăcut tot ce mi-a stat în putin ţă ca el s ă izbîndeasc ă? În plan publicistic, fiecare şi-a v ăzut de drumul lui. Am înregistrat în trei, la invita ţia lui Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe care eu le-am transcris mig ălos şi care ulterior au ap ărut în volumul Vorbind . Nu re ţin s ă-mi fi mul ţumit pentru efort. Cîteva cronici literare ale lui Gh. Grigurcu la c ărţi de-ale mele au mai ap ărut în pres ă, dar erau toate amplu descriptive, rezervate ca ton şi calibru al elogiilor (mi-a explicat în ţelept c ă e mai bine s ă evit ăm suspiciunile şi l-am aprobat instantaneu, nu-i vorba). Iar unele manevre de-ale sale şi judec ăţ i din sfera public ă au început s ă m ă pun ă pe gînduri, s ă m ă irite, şi dup ă o vreme mi-au provocat interven ţiile polemice.

21 iulie 2011 Play back (5) Dup ă ce-a tr ăit cîteva decenii cu imaginea de victim ă, c ăci a fost lipsit de-un domiciliu adecvat, de-o carier ă glorioas ă şi-o publica ţie pe care s-o coordoneze, Gheorghe Grigurcu s-a trezit dintr-odat ă la şefia revistei Columna . Avea gînduri mari şi şi-a mobilizat prietenii. Mie a insistat s ă-mi ofere pagina de cronic ă literar ă. I-am explicat că nu ţin cu tot dinadinsul la aceast ă onoare, prefer mai curînd libertatea. Îns ă el a st ăruit că vrea s ă m ă clasicizeze. În primul num ăr, am ales s ă comentez un volum memorialistic semnat de Monica Lovinescu. Mai mult decît o recenzie conven ţional ă, am elaborat un text nuan ţat, care lua în discu ţie aspectele admirabile, dar şi detaliile contestabile ale cărţii. Structura dual ă a interven ţiei mele era prevestit ă înc ă din titlu: Grîul şi neghina .

102 Bănuiesc, din dep ărtare, consternarea care se va fi produs la Tîrgu-Jiu. Fapt este că – în mod bizar pentru analele presei culturale – cronica mea literar ă era urmat ă de un amplu comentariu ditirambic la adresa Monic ăi Lovinescu, semnat de o oarecare Elvira Iliescu, cic ă pentru “reechilibrarea” perspectivei. Dar ce s ă mai echilibrezi dintr-un articol plasat, el însu şi, la jum ătatea balan ţei?! Şi întregul grupaj era precedat de o prezentare a lui Gh. Grigurcu, unde şeful revistei f ăcea plec ăciuni adînci c ătre venerabila parizian ă, o asigura de sentimentele sale cele mai bune şi încerca, oarecum, s ă dilueze condescendent nes ăbuin ţa unui comentator pripit. ( Ăsta eram eu.) Dezgustul meu a fost instantaneu, la vederea “produsului”. M ă întrebam doar cum să reac ţionez mai adecvat. Amicul Ion Solacolu, de obicei ponderat şi în ţelept în sfaturile sale, ţin minte c ă de data aceea a fost absolut furios. Mi-a spus c ă el are o experien ţă îndelungat ă în presa liber ă occidental ă şi nu şi-ar fi permis niciodat ă o asemenea manevr ă murdar ă. În emigra ţia român ă din Anglia, îmi povestea el, parc ă s-a întîmplat ceva asem ănător, cu decenii în urm ă, îns ă cel manipulat şi-a prezentat instantaneu demisia. Prin urmare n-ar mai trebui s ă stau pe gînduri. Dar eu înc ă ezitam, confruntat cu stupefac ţia c ă un Gheorghe Grigurcu, dup ă zeci de ani de lamenta ţii la adresa cenzurii şi a victimiz ării, îndat ă ce prinde o felie de Column ă, se comport ă ca un Teodor Vârgolici sau Valeriu Râpeanu.

22 iulie 2011 Play back (6) Am ajuns la concluzia c ă e vorba de-o nemul ţumire personal ă, nu are sens s ă-i dau amploare. Fusesem abuzat, în calitate de colaborator al unui periodic cultural, asta este, ne înv ăţă m minte şi mergem mai departe. Dar apoi a ap ărut incidentul legat de Mihail Sebastian. Cu ocazia centenarului na şterii scriitorului br ăilean, Gh. Grigurcu a ţinut s ă se afirme printr-un serial în trei volete, publicat la loc de cinste, în România literar ă. Acolo îşi d ădea el întreaga m ăsur ă a astu ţiei, r ăsturnînd pe dos ceea ce l ăudase într-un comentariu precedent. Situa ţia m ă amuzase, mai întîi, m ă iritase mai apoi. Dar mai cu seam ă finalul “analizei” sale m ă indignase de-a binelea. Şi nu atît pentru procesul de inten ţii ce-i era intentat, cu toat ă senin ătatea, scriitorului s ărb ătorit: de-ar mai fi avut zile

103 de tr ăit, “e foarte cu putin ţă s ă fi apucat, al ături de cohorta de confra ţi din felurite genera ţii, pe drumul ideologiz ării, al colabora ţionismului ce a înlocuit «dezmeticirea României» la care se a ştepta şi pe care o identificase cu momentul «cînd se va pune serios problema r ăspunderilor»”. Pe ce anume se baza Grigurcu, speculînd c ă, dac ă ar fi tr ăit , Sebastian s-ar fi dat cu comuni ştii?! Pe argumentul c ă, în dou ă-trei zile de activitate la România liber ă, dup ă 23 august ‘44, M. Sebastian s-a scîrbit de ce-a v ăzut acolo şi-a renun ţat?! Şi ce fel de repro ş era ăsta: de-ar fi tr ăit, e foarte cu putin ţă s ă fi f ăcut cutare? Bun, dar Mihail Sebastian n-a tr ăit. A pierit într-un accident rutier nefericit, la nici 38 de ani, dup ă ce supravie ţuise miraculos r ăzboiului şi pe cînd toate c ăile destinului păreau s ă i se lumineze. Cum e v ăzut ă întîmplarea tragic ă, prin ochii comentatorului s ău de la centenar? “Diaristului i s-a dat libertatea de a pleca în eternitate. Astfel, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai de seam ă oameni de litere din interbelicul românesc, are şansa de a r ămîne de-a pururi tîn ăr, strict egal cu propria-i con ştiin ţă pe care istoria n-a pus-o la încercare. Referindu-se la scriitorii români care au p ărăsit aceast ă lume în preajma instaur ării comunismului, G. C ălinescu aprecia c ă au murit «prudent»…”. Retezarea ipotezelor de relansare biografic ă şi profesional ă a unui scriitor în plin ă for ţă creatoare e considerat ă o… eliberare?! Evreul care a sc ăpat miraculos de pogromurile în şirate unul dup ă cel ălalt şi-a fost dat afar ă (în virtutea legilor antisemite) din toate ocupa ţiile pe care le exercita spre a supravie ţui s-a l ăfăit cumva într-o senin ătate nebuloas ă, cu o “con ştiin ţă pe care istoria n-a pus-o la încercare”?! Victima care piere îngrozitor şi absurd în tinere ţe a avut, dimpotriv ă, norocul s ă… moar ă prudent?! Aceste rînduri persiflatoare le scria tocmai Gheorghe Grigurcu, acela care, doar cî ţiva ani mai devreme, plîngea însp ăimîntat de ipoteza propriului s ău deces iminent. Omul care cunoscuse deja anticamera mor ţii, la vîrsta senectu ţii, şi gustase toate supliciile angoasei de-a pieri, de unde-şi luase oare cinismul revolt ător de-a batjocori moartea unui coleg mai tîn ăr de condei, c ăruia soarta îi retezase a şa devreme via ţa?!

23 iulie 2011 Play back (7) Tot cam pe vremea cînd criticul de la Tîrgu-Jiu se îndeletnicea s ă persifleze, în presa literar ă, dispari ţia prematur ă a unui scriitor evreu, fostul disident Paul Goma se

104 agita s ă împr ăş tie, în via ţa public ă, argumentele antisemite de odinioar ă ale mare şalului Ion Antonescu. În r ăzboiul mondial, aparatul de propagand ă – pentru a justifica ampla campanie de discriminare, izgonire şi asasinare a evreilor de c ătre institu ţiile statului român – plasase ac ţiunile exterminatoare în rela ţie de cauz ă-efect. Deoarece evreii i-ar fi atacat, cu un an mai devreme, pe solda ţii români în retragere din Basarabia, era timpul s ă- şi primeasc ă pedeapsa meritat ă. Aceasta este şi ideea fundamental ă a c ărţii lui Paul Goma, Săpt ămîna Ro şie , plasat ă pe internet în zeci de edi ţii şi r ăspîndit ă prin libr ării în versiuni c ărora nimeni nu le mai ştie şirul. Pe lîng ă performan ţa de-a azvîrli vina pe umerii victimelor (c ăci evreii, nu-i a şa, au fost pedepsi ţi pentru ce-au f ăcut anterior – inclusiv copiii de doi ani, lin şaţi al ături de p ărin ţii lor…), prozatorul parizian mai reu şea şi performan ţa de-a nega explicit producerea Holocaustului – fapt ă sanc ţionat ă de legisla ţia în vigoare: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciun ă, un fals, o escrocherie, o tic ăloas ă amenin ţare («Punga sau via ţa!»)” (vezi Paul Goma, Săpt ămîna Ro şie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii , Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). O sum ă de intelectuali, publica ţii culturale şi institu ţii din România s-au delimitat de ipotezele antisemite exprimate de Paul Goma. Reac ţia sa? I-a dat în judecat ă pe to ţi cei care i-au trecut prin minte, pentru a-şi face ni ţic ă publicitate. Dar se apropiau termenele de judecat ă şi era binevenit ă orice zvîcnire în favoarea n ăstru şnicei ini ţiative a beletristului de a-şi impune ideile cu ajutorul tribunalului. A şa a reap ărut în decor infatigabilul Gheorghe Grigurcu. În Jurnalul na ţional din 5 sept. 2007 a lansat un vibrant omagiu la adresa romancierului aflat în centrul scandalului şi ne-a asigurat, pe noi to ţi, c ă “oricîte obiec ţii în bun ă ori rea credin ţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atît drept unul din scriitorii no ştri de seam ă, cît şi drept un reper moral de prim ordin”. Paul Goma a fost un reper moral de prim ordin, pe vremea mi şcării sale anticomuniste de protest, din 1977. Unde era pe vremea aceea Gheorghe Grigurcu, de nu i s-au auzit elogiile la adresa lui Goma? Ei, un’ să fie, scria ne şte versuri. Au trecut treizeci de ani, Goma a schimbat macazul, din promotor al valorilor democratice a devenit propulsor al neghiobiilor extremiste. Hop şi Grigurcu despre “reperul moral”. Şi unde? În ziarul finan ţat de Dan Voiculescu, personaj la gîtul c ăruia atîrn ă patalamaua de “colaborator al Securit ăţ ii ca poli ţie politic ă”, fiindc ă şi-a turnat o veri şoar ă. Mascarada

105 vie ţii publice române şti înghite multe. Printre ele inclusiv bizareria de a-l vedea pe cinicul Grigurcu dîndu-i “ceferticat” de moralitate antisemitului Goma, în gazeta securistului Voiculescu. S ă plîngem ar fi prea mult, s ă rîdem n-avem putere. Ne mai rămîne dezgustul.

24 iulie 2011 Money, money, money Aflu din însemn ările directorului revistei Acolada lu’ Grigurcu (nr. 6/2011, p. 26, 28) c ă a ş fi un lefegiu dubios, fiindc ă mi-am vîndut marfa proast ă – scrisul – pe bani buni: “Observ la polemistul nostru absolut manifestarea defel agreabil ă, pe şleau spus păgubitoare pentru d-sa, a unei concrescen ţe cu filosemitismul radical, cel care vîneaz ă «antisemi ţii» oriunde i se pare c ă ar putea h ălădui, sau care, f ără jen ă, îi improvizeaz ă. (…) O atitudine care, neîndoios, nu aduce nici un serviciu semin ţiei lui David, ci dimpotriv ă, o izoleaz ă, o face antipatic ă. Stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru tr ădeaz ă un partizanat, dup ă cum se zvone şte[,] materialmente profitabil…”. Pot s ă-l asigur pe Gh. Grigurcu de faptul c ă, inclusiv în prezent, tr ăiesc în acela şi apartament strîmt pe care-l cunoa şte prea bine. Pentru publica ţiile mele care vizeaz ă corecta cunoa ştere a Holocaustului, am primit din partea Ocultei Evreie şti Mondiale acelea şi sume fabuloase pe care le-am c ăpătat şi din partea lui Gheorghe Grigurcu, pe vremea cînd locuia la mine pentru a se trata de cancer: absolut nimic.

25 iulie 2011 Ecua ţie literar ă Avînd în vedere c ă filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor a înfiin ţat de ceva timp premiul literar “Alexandru C ăprariu”; avînd în vedere c ă recent a ie şit la lumin ă c ă poetul Alexandru C ăprariu a colaborat odinioar ă, ca agent de influen ţă , cu Securitatea ceau şist ă, să se calculeze r ăspunsul corect: a) Premiul “Alexandru C ăprariu” va fi rebotezat; b) Premiul “Alexandru C ăprariu” va fi decernat, de-acum încolo, doar scriitorilor care au colaborat cu Securitatea ceau şist ă.

106 26 iulie 2011 Preten ţii Dup ă cum relateaz ă presa, “autorul atacurilor din Norvegia [care a ucis peste 90 de oameni] vrea audiere public ă la proces şi s ă poarte uniform ă”. Şi mai ce? Nu vrea şi cheia de la casa de bani?

27 iulie 2011 Naivitatea extremistului Unul dintre partizanii cei mai surprinz ători, de dat ă recent ă, ai mare şalului Antonescu este prozatorul Paul Goma. În lamentabilul s ău eseu antisemit Săpt ămîna Ro şie , scriitorul îi împinge dictatorului sub t ălpi un soclu, promovîndu-l pe post de “erou” şi “martir”, declarîndu-i recuno ştin ţă personal ă pentru sold ăţ ismele sîngeroase puse la cale în Basarabia etc. Mă gîndesc c ă, dac ă Paul Goma ar fi fost cu vreo 25 de ani mai vîrstnic, şi-ar fi găsit materie prim ă cît s ă-l înjure o via ţă întreag ă pe Antonescu. În calitatea sa de scriitor şi ziarist, adic ă de func ţionar public în domeniul cultural, Goma ar fi trebuit s ă-i solicite dictatorului fascist permisiunea de-a se c ăsători cu Ana Maria N ăvodaru. Şi ar fi trebuit să prezinte, în vederea aprob ării oficiale, “certificatul de na ţionalitate şi origine etnic ă româneasc ă a viitorului so ţ” (conform Decretului Lege în vigoare pe vremea lui Antonescu). Întrucît so ţia de peste patru decenii a fostului disident este, ea îns ăş i, evreic ă, tare m ă tem c ă “eroul” şi “martirul” Ion ar fi sugrumat înc ă din fa şă o frumoas ă poveste de dragoste. Iar asta echivaleaz ă cu a prosl ăvi ceea ce nu cuno şti.

28 iulie 2011 Impar ţial Prozatorul Alexandru Petria a anun ţat c ă se gînde şte s ă fac ă, dup ă modelul brevetat de Virgil Ierunca, o antologie a ru şinii cu textele intelectualilor care s-au lingu şit pe lîng ă Traian B ăsescu. Eu zic c ă-i o idee excelent ă. Dar, pentru a n-o l ăsa s ă stea într- un singur picior, îi propun s ă fac ă o antologie a ru şinii şi cu intelectualii care i-au ridicat

107 în sl ăvi pe Sorin Ovidiu Vîntu şi Dan Voiculescu, ori au profitat de banii acestora. A bon entendeur, salut!

29 iulie 2011 Imaginea lui Ple şu În opinia fostului consilier preziden ţial, Traian B ăsescu i-ar dispre ţui pe intelectuali, ar avea despre ei o ideee plin ă de batjocur ă şi cinism. S-ar cuveni men ţionat, poate, c ă Andrei Pleşu nu reprezint ă tocmai chintesen ţa intelectualului român, dup ă re ţeta brevetat ă în anii ‘50: “Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine”. Ce-i drept, îns ă, descrierea (auto)sarcastic ă a eseistului face toate paralele: “Pe mine, cînd eram acolo – dau doar exemplul ăsta – cînd avea întîlniri, m ă prezenta în felul urm ător: Şi el e domnul Ple şu – cred c ă ţi-am mai spus –… e un geniu. Era atîta b ăş călie în aceast ă manier ă… Las ă c ă era o grosol ănie, tehnic vorbind. Cînd te întîlne şti cu unul prima oar ă în via ţă , care e şef de stat sau e ministru, nu-i spui: ţi-l ar ăt p-ăsta, ridic ă cinci kile şi vorbe şte patru limbi. Era deja, în aceast ă form ă, o specie, un joc cu el însu şi care, la baz ă, avea ideea c ă eu sunt un fel d-ăla care merge pe sîrm ă, care înghite foc, înghite s ăbii…”. Mdeh, ce traum ă în planul carierei pentru fostul ministru iubit de stînga şi de dreapta, apreciat de Iliescu şi Constantinescu – s ă fie tratat chiar în asemenea hal de Băsescu!

30 iulie 2011 Un italian ceau şist?! Un italian care scrie un roman despre via ţa cotidian ă din România nu e chiar lucru de toate zilele. Cartea i-a fost recent publicat ă, în traducere, la Humanitas. N-am apucat s- o v ăd, dar am citit răspunsurile autorului în interviul tip ărit de Observator cultural . Colocutoarea jurnalist ă se mir ă c ă, în volumul “cu omniprezenta Cas ă a Poporului, cu fantome ale comunismului de-abia pr ăbu şit, dar şi cu instantanee din via ţa italienilor veni ţi aici cu afaceri în anii ‘90”, se arat ă despre românii care-l pomenesc pe Ceau şescu: “Le e ru şine s ă se mîndreasc ă cu el” . De ce s-ar împ ăuna, drag ă Doamne, cona ţionalii no ştri cu memoria defunctului dictator? Iat ă r ăspunsul lui Andrea Bajani, în frapanta sa prolixitate:

108 “Voiam s ă spun un lucru mult mai pu ţin clar, mai complex. Anume c ă românii, de şi nu numai ei, dar ei în mod special, sînt într-un moment istoric deosebit, în care trecutul, oricît de dificil, e singurul lucru care exist ă cu certitudine. Prin urmare, oricît ar fi de dureros, de greu, de dificil, el reprezint ă casa în care te-ai n ăscut. Mai e ceva: propaganda american ă, occidental ă, capitalist ă spune c ă viitorul va fi mai bun decît a fost trecutul. Prin urmare, singurul mod de a spune c ă viitorul e mai bun e s ă spui c ă trecutul e rău. Mai ales atunci cînd trecutul e diferit de modelul pe care îl propun ei. Îns ă viitorul pe care l-au f ăgăduit nu vine. A şa c ă, într-un anumit sens, s ă speri la viitor înseamn ă s ă trebuiasc ă s ă crezi c ă trecutul a fost r ău. Cum acest viitor nu vine, se instaleaz ă sentimentul c ă ast ăzi este mai r ău decît a fost. Asta şi pentru c ă, dac ă elimini trecutul, ca fiind r ău, şi elimini şi viitorul, care nu mai vine, înseamn ă s ă r ămîi suspendat în nic ăieri. Trecutul, ca simbol, este locul acestei contradic ţii. Dar unde exist ă contradicţie, acolo e omul!” Domnul scriitor Bajani are o mic ă problem ă cu busola. Nu “propaganda american ă, occidental ă, capitalist ă” sus ţinea c ă vom avea parte de-un viitor “de aur”, iar trecutul ne-a fost de zdroab ă. Asta ne-o zicea propaganda bol şevic ă, ocupat ă s ă edifice comunismul la sat şi la ora ş. Faptul c ă via ţa românilor sub Ceau şescu a fost mizerabil ă şi victimele n-au vreun motiv s ă se f ăleasc ă – decît de-ar fi sadomasochiste – cu ispr ăvile călăului lor, acest m ărunt aspect îi scap ă lui Andrea Bajani, aterizat şi el în scurte vizite prin Românika. În cazul unui scepticism prelungit din partea confratelui peninsular, i-aş semnala doar am ănuntul c ă, în timp ce cona ţionalii s ăi vin în România “cu afaceri”, cona ţionalii mei se duc în Italia mai ales pentru a culege fructe, a sp ăla pe jos şi-a îngriji b ătrînii şi bolnavii. Asta e diferen ţa de standard dintre cele dou ă popoare, datorit ă performan ţelor impuse de Ceau şescu şi de comunismul mioritic. A şa c ă nu ne lipsea deloc un Andrea Bajani, care s ă ne deplîng ă viitorul, pentru a ne pream ări trecutul ceau şist. Mult ă lume din p ărţile astea prefer ă varianta invers ă: î şi prive şte cu scîrb ă trecutul, pentru a-şi putea construi m ăcar viitorul.

31 iulie 2011 Derutatul

109 Andrea Bajani este el însu şi derutatul pe care crede a-l z ări printre românii cu care st ă de vorb ă, “fiul care pleac ă s ă-şi caute mama, pentru c ă nu mai ştie cine e”. Dac ă prozatorul italian a venit pe plaiurile noastre pentru a redescoperi lupta împotriva “propagandei capitaliste, occidentale”, furnizoare de iluzii asupra viitorului (nici pomeneal ă de una ca asta: reclama occidental ă vinde produsul de consum, prezentul; doar comuni ştii erau responsabili cu vînzarea iluziilor, a viitorului), confuzia lui e total ă. Orbul lui Bruegel ne conduce spre şan ţ. Pîn ă acum l-am tot v ăzut pe Ceau şescu, în hagiografia de partid şi de stat, înf ăş urat în hlamida voievodului comunist, urma ş al lui Burebista şi Mircea cel Mare, în lupt ă cu urgia şi sfidîndu-i pe marii no ştri vecini. S ă-l g ăsesc azi în ipostaza de mam ă bun ă, care-l al ăpteaz ă pe Bajani cu ideologia bol şevic ă, îmi pare ca “izvorul minunilor” într-o stupefiant ă reîncarnare. “Da, am întîlnit nostalgici [în România], dar lucru mai îngrijor ător este c ă am întîlnit persoane care nu sînt mul ţumite de propriul prezent. Nostalgicii rezolv ă problemele, dar cei care nu sînt mul ţumi ţi de prezent nu. Nostalgia e un sentiment foarte consolator şi prea pu ţin util. Mai grav, mai îngrijor ător este s ă vezi oameni care spun c ă ast ăzi este r ău decît persoane care spun c ă a fost r ău cîndva” – ne asigur ă italianul. A vedea persoane îngrijorate de prezentul lor este o situa ţie fireasc ă într-o democra ţie. S ă arunce Bajani o privire la sondajele de opinie din propria lui ţă ri şoar ă. Nemul ţumirea fa ţă de prezent te motiveaz ă şi te poate îmbrînci s ă schimbi una-alta în jurul t ău. Dar tentativa lui contraechilibrant ă, de-a azvîrli în derizoriu nemul ţumirea legitim ă a oamenilor de-aici fa ţă de batjocura generalizat ă a ceau şismului, aduce cu sine o adiere de nesim ţire.

1 august 2011 Cum r ărim snopul? Problema reducerii cadrelor din înv ăţă mîntul universitar s-a pus şi într-un alt moment de criz ă economic ă, în perioada interbelic ă. Printre diversele metode aplicate, s-a găsit pe-atunci una care ar trebui avut ă în vedere, cu toat ă îndrept ăţ irea, şi în contextul actual. Conform legii elaborate de ministrul Constantin Angelescu şi adoptate la 24 martie 1937, “profesorii care în ultimii cinci ani nu au publicat lucr ări în specialitatea lor

110 sunt considera ţi demisiona ţi” (vezi Lucian Nastas ă, Itinerarii spre lumea savant ă, Cluj, Ed. Limes, 2006, p. 42). Tare m ă tem c ă, dup ă o asemenea prevedere, s-ar face lini şte pe coridoarele academice.

2 august 2011 Despre autonomia universitar ă (1) Tensiunea constitutiv ă a înv ăţă mîntului superior de la noi consist ă, nu de ieri de azi, în cele două tendin ţe adverse: mai mult ă supunere sau mai mult ă emancipare în fa ţa autorit ăţ ii publice? În calitate de finan ţator şi de superior ierarhic, ministerul de profil, condus de-un reprezentant politic, a avut mereu tendin ţa de a-şi impune autoritatea pe tărîm academic, în virtutea principiului c ă acela care d ă banul ia şi deciziile. Autonomia universitar ă a invocat, în contrapartid ă, prestigiul profesional şi statutul de cast ă al speciali ştilor, c ărora li se cuvine privilegiul – conturat, pe plan european, înc ă din perioada medieval ă – de-a se autoguverna. Între aceste dou ă puncte ireconciliabile au evoluat “ostilit ăţ ile” din domeniul autohton, cu trasee şerpuite, în func ţie de circumstan ţele politice şi istorice. La o privire din avion, conceptul de autonomie universitar ă poate ap ărea ca un blazon nobiliar, sub un baldachin cu nestemate. Însă dac ă-ţi apropii privirea, consta ţi c ă el reprezint ă, în primul rînd, un bun pretext pentru confec ţionarea şi p ăstrarea de favoruri personale. În lipsa unor mecanisme corecte de evaluare şi sanc ţionare a abuzurilor din interiorul sistemului, tot edificiul se structurează pe constituirea de grup ări rivale, aflate în concuren ţă pentru puterea administrativ ă. Selec ţia valoric ă, pentru accedere şi avansare în ierarhie, ajunge un criteriu aproape neglijabil în lupta cu autoritarismul. A şa încît, cu trecerea vremii, des invocata “meritocra ţie” risc ă s ă se transforme în vorb ă goal ă, dac ă nu apar interven ţii energice din exterior, care s ă mai aduc ă lumea cu picioarele pe p ămînt.

3 august 2011 Despre autonomia universitar ă (2) În perioadele de criz ă economic ă ( şi moral ă) pe care le travers ăm în prezent, recrutarea şi promovarea universitarilor se face adesea dup ă criteriul încreng ăturilor de

111 familie. Dar principiul adeziunii la propria falangă de interese a fost hot ărîtor şi în trecutul universitar autohton. Cercetarea istoric ă vorbe şte despre “influen ţa covîr şitoare exercitat ă, în societatea româneasc ă de junimism , a c ărui figur ă central ă era Titu Maiorescu, mereu atent în selec ţia tinerilor, mai ales a celor de origine modest ă, c ărora le canalizeaz ă energiile în direc ţia conceput ă de el, le supravegheaz ă lecturile, îi invit ă la el acas ă, f ăcîndu-le intrarea în lumea influent ă, îi poart ă în c ălătorii de vacan ţă pe cheltuial ă proprie, iar unora chiar le g ăse şte so ţii din familii bune, profit ă de pozi ţia sa politic ă şi social ă, oferindu-le cu generozitate burse, posturi, şanse de afirmare etc. etc. – totul în schimbul loialit ăţ ii şi al solidarit ăţ ii de grup. Era deci firesc ca adolescen ţii s ă fie atra şi de Maiorescu, g ăsind protec ţie şi sprijin în ascensiunea social ă. În felul acesta s-au adunat în jurul s ău tineri de mare valoare, precum C. R ădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, P.P. Negulescu, Simion Mehedin ţi, I. Atanasescu (I.S. Floru), I.Al. Rădulescu(-Pogoneanu), François Rubin, G. Bogdan-Duică, I.Al. Br ătescu-Voine şti, C. Lizica, N. Basilescu, I. Dianu, G. Murnu, Ch. Drouhet, Al. Philippide, D. Evolceanu, N. Săveanu, Em. Pangrati, Al. Tzigara-Samurca ş, D. Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu şi mul ţi al ţii” (vezi Lucian Nastas ă, Itinerarii spre lumea savant ă, Cluj, Ed. Limes, 2006, p. 95). Iar intelectualii care nu acceptau s ă li se teleghideze studiile şi publica ţiile, s ă pe ţeasc ă fiicele şi nepoatele binef ăcătorilor, ori s ă-şi aserveasc ă judec ăţ ile profesionale? De bun ă seam ă c ă, îndeob şte, r ămîneau în afara sistemului universitar. Nu-i de mirare c ă un alt comentator consider ă Junimea ca pe o “ şcoal ă de cadre ce produce partizani şi îi distribuie sistematic în toate domeniile vie ţii publice, o infrastructur ă social ă sau, cu alte cuvinte, o mafie care asigur ă membrilor ei func ţii şi promov ări sociale” (Sorin Alexandrescu, citat de L. Nastas ă, în ibidem ).

4 august 2011 Despre autonomia universitar ă (3) Re ţeaua de interese şi privilegii, edificat ă – sub pav ăza autonomiei universitare – de Maiorescu, avea ca principal imperativ persistenţa în timp, chiar şi dup ă dispari ţia biologic ă a celui din vîrful piramidei. De acest aspect s-a ocupat profesorul I. Bogdan, un fost discipol al junimistului, care şi-a înv ăţ at bine lec ţia. L-a ajutat alian ţa cu Nicolae

112 Iorga, dup ă ce cunoscutul istoric a divor ţat oportun de prima nevast ă şi s-a rec ăsătorit cu Ecaterina (Catinca) Bogdan, sora universitarului. În momentul succesiv, “Iorga şi Bogdan se vor angaja de acum într-o lupt ă în care jocul de culise, cultivarea orgoliilor şi a sl ăbiciunilor vor sfîr şi prin a-i face atotputernici în cele mai înalte foruri ştiin ţifice române şti. Coresponden ţa dintre cei doi şi m ărturiile contemporanilor, faptele în sine reconstituite pe baza arhivelor diverselor institu ţii sunt mai mult decît revelatoare. Se constat ă o strategie bine elaborat ă, în care spiritul dictatorial era oarecum înst ăpînit, iar politica de cadre, de plasare a discipolilor şi a oamenilor de încredere în posturi importante, î şi reg ăsea tradi ţia în conduita junimist ă din a doua jum ătate a veacului XIX. Cu titlu de exemplu, se poate constata c ă mai to ţi – dar aproape to ţi istoricii universitari ( şi nu numai) de renume din primele trei decenii ale secolului nostru [ale secolului XX – nota L.A.] î şi datoreaz ă cariera lui N. Iorga şi I. Bogdan: Gh.I. Br ătianu, N. B ănescu, P. Cancel, C.C. Giurescu, Al. Lapedatu, I. Lupa ş, Ilie Minea, I. Nistor, G. Oprescu, P.P. Panaitescu, V. Pârvan, Em. Panaitescu, Sextil Pu şcariu, D. Russo, D.M. Teodorescu ş.a. Atotputernicia celor doi s-a manifestat de la acordarea burselor de studii pentru studen ţi şi pîn ă la numirile universitare ori în sînul Academiei, într-o manier ă ce ar merita relevat ă, dar a c ărei complexitate nu ne permite s ă o reconstituim aici” (vezi Lucian Nastas ă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din via ţa privat ă a universitarilor “literari” , Cluj, Ed. Limes, 2010, p. 170).

5 august 2011 Despre autonomia universitar ă (4) Autoritarismul ţîfnos al lui Iorga n-a fost vorb ă goal ă. I-a sim ţit efectele pe pielea sa, bun ăoar ă, E. Lovinescu. Unul dintre cei mai importan ţi critici ai literaturii române, cu publica ţii numeroase şi edificatoare, cu un str ălucit doctorat ob ţinut la Paris, a fost constrîns s ă r ămîn ă, toat ă via ţa, profesor de liceu datorit ă opozi ţiei înver şunate a lui Iorga (pe lîng ă al ţii). Libertatea de spirit a eseistului a fost intolerabil ă. Autonomia universitar ă a intrat în conflict cu autonomia moral ă. Acela şi Iorga a blocat iremediabil admiterea lui Lovinescu şi în rîndurile Academiei Române, în 1936. Tot sub umbrela autonomiei universitare au evoluat agresiunile lui Iorga şi împotriva lui Lucian Blaga, st ăvilit pe calea spre înv ăţă mîntul superior. Primul adversar

113 tenace al filosofului din Lancr ăm şi care l-a ţinut la por ţile facult ăţ ii timp de peste un deceniu a fost G. Bogdan-Duic ă, un cumnat al lui Iorga. Dup ă decesul nea şteptat al lui Duic ă, al ţi ani lungi de manevre şi st ăruin ţe i-au fost necesari poetului pentru a îndupleca trufiile profesorilor clujeni. Doar cooptarea în Academia Român ă, ca membru titular, şi călduroasa interven ţie personal ă a regelui au p ărut s ă-i mai limpezeasc ă situa ţia. Spumegarea furioas ă a lui Iorga şi articolele sale veninoase împotriva lui Blaga n-au mai avut puterea s ă-i blocheze acestuia cariera. Dup ă vreo cincisprezece ani de diligen ţe, pentru a ocupa catedra ce-o merita deplin, Lucian Blaga medita amar: “Ciudat ă-i via ţa! A trebuit s ă ajung de dou ă ori ministru şi s ă se schimbe legea universitar ă şi chiar constitu ţia, ca s ă m ă v ăd «profesor»” (De amicitia. Lucian Blaga – Ion Breazu, corespondenţă , carte gîndit ă şi alc ătuit ă de Mircea Curticeanu, Cluj, Ed. Apostrof, 1995, p. 296).

6 august 2011 Despre autonomia universitar ă (5) Pe cît de problematic ă i-a fost ascensiunea spre catedr ă – din cauza aplic ării abuzive a libert ăţ ilor conferite de autonomia universitar ă, transformat ă în arm ă de răfuial ă generatoare de injusti ţie – pe atît de scurt ă i-a fost cariera. Dup ă venirea la putere a comuni ştilor, Lucian Blaga a fost înl ăturat samavolnic din fa ţa studen ţilor, în 1948. Se căzuse dintr-o extrem ă în cealalt ă. Din atotputernicia academic ă, se e şuase în atotputernicia politic ă. Şi, într-adev ăr, insisten ţele politice au corodat în permanen ţă , de-a lungul timpului, autoritatea discre ţionar ă din cîmpul universitar. Poate şi fiindc ă magistratura academic ă este purt ătoarea unei semnificative imagini publice, guvernanţii au ales adesea să-şi recompenseze astfel fidelii. (Merit ă amintit c ă Octavian Goga, bun ăoar ă, dup ă ce fusese declarat “doctor honoris causa” , a fost impus mai apoi ca profesor la Universitatea din Cluj printr-o lege special ă, de şi poetul p ătimirii na ţionale nu avea “nici licen ţa, nici doctoratul”.) Pentru a nu mai vorbi de profesorii în şişi care au militat politic urm ărind, în subsidiar, sporirea puterii lor administrative. Cel mai evident exemplu, în direc ţia respectiv ă, a fost tot cel al lui Nicolae Iorga: în calitate de ministru cu diverse

114 portofolii, în numeroase guverne, sau ca prim-ministru, şi-a asigurat toat ă autoritatea pentru deciziile sale tiranice. Chiar universitarii au ajuns s ă murmure împotriva abuzurilor f ăptuite în numele autonomiei, c ăreia riscau s ă-i devin ă (par ţial) victime. Fl. Ştef ănescu-Goang ă, rector al Universit ăţ ii din Cluj, a fost admis prin vot abia la limit ă, ca membru corespondent al Academiei Române. Vocea sa a criticat autonomia conceput ă de N. Iorga prin legea din 1932, care a transformat universit ăţ ile în “cet ăţ i intangibile, guvernate numai de ele şi prin ele”. De fapt, “autonomie absolut ă nu exist ă la nici una din institu ţiile publice ale ţă rii noastre, fiindc ă statul nu poate admite organiza ţii ce scap ă autorit ăţ ii sale constitu ţionale” (vezi Nastas ă, Itinerarii… , p. 51).

7 august 2011 Despre autonomia universitar ă (6) Legionarii, care a şteptau la cotitura istoriei, au prins din zbor ideea şi au deturnat- o. În timpul scurtei lor guvern ări de cîteva luni, au c ălcat în picioare orice brum ă de libertate academic ă. Şi-au propulsat ciracii spre pîrghiile de comand ă. De pild ă Giorge Pascu de la Ia şi – suspendat anterior din înv ăţă mînt – şi-a reluat postul de profesor de istoria literaturii române vechi, ba chiar a fost numit decan al Facult ăţ ii de Litere şi Filosofie. Tot prin decretul din 21 nov. 1940, semnat de Ion Antonescu şi de ministrul Traian Br ăileanu, alte cadre agreate de legionari au ocupat func ţii-cheie în înv ăţă mîntul universitar: Valerian Iord ăchescu decan la Teologie, Petre Dragomirescu decan la Drept, I. Nubert decan la Medicin ă, I. Pl ăcin ţeanu decan la Facultatea de Ştiin ţe. Directorul seriei legionare a ziarului Cuvîntul , P.P. Panaitescu, a devenit rectorul Universit ăţ ii din Bucure şti. Dup ă rebeliunea din ianuarie 1941, neo-privilegia ţii s-au pomenit îns ă cu fotoliul tras de sub şezut. Bucuria lor fusese de scurt ă durat ă. P.P. Panaitescu şi-a pierdut nu doar postul de rector, ci catedra întreag ă, de unde a fost destituit. Giorge Pascu a fost demis, anchetat şi suspendat din înv ăţă mînt. Şi tot a şa mai departe. Nu altfel au procedat comuni ştii ajun şi la putere. Dup ă ce-au pus gheara pe toate sectoarele de activitate din societatea postbelic ă, nu s-au sfiit s ă-i elimine din facult ăţ i pe

115 profesorii “mic-burghezi” şi s ă-i aduc ă pe-ai lor, impregna ţi de morala muncitoreasc ă (ba chiar proletari în toat ă legea, în unele cazuri). Precum se observ ă din exemplele istorice evocate, alunecarea spre unul sau spre cel ălalt dintre polii de tensiune, ce vin s ă constituie sistemul, poate fi nociv ă. Prea mult ă autonomie universitar ă poate d ăuna liberei selec ţii ştiin ţifice, poate favoriza consolidarea grupurilor de interese, care se slujesc de banii statului spre a sugruma libertatea de gîndire şi de ac ţiune academic ă. O prea t ăioas ă ingerin ţă a puterii politice în sfera universitar ă îi pericliteaz ă acesteia stabilitatea şi predictibilitatea, îi pune sub semnul îndoielii temeliile profesionale. În ţeleapta cale de mijloc ar fi ţinta corect ă. Dar solu ţiile la aceast ă spinoas ă problem ă trebuie experimentate din mers şi adaptate, odat ă cu eliminarea disfunc ţionalit ăţ ilor.

8 august 2011 Plînge ciob de oala spart ă În jurnalul s ău pe iulie 2011, Paul Goma se arat ă cam deranjat de-o fraz ă din comentariul meu despre Gheorghe Grigurcu: “În plan publicistic, fiecare şi-a v ăzut de drumul lui. Am înregistrat în trei, la invita ţia lui Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe care eu le-am transcris mig ălos şi care ulterior au ap ărut în volumul Vorbind . Nu re ţin s ă-mi fi mul ţumit pentru efort. ” De ce s-o fi iritat Goma, a şa, din senin? S-a sim ţit cu musca pe c ăciul ă, pe tema facerii de bine r ăspl ătite cu o copit ă? Fiindc ă, în ce-l prive şte, am realizat pe gratis îngrijirea de edi ţie şi traducerile dintr-o carte destul de groas ă ( Scrisori întredeschise , Oradea, Ed. Familia, 1995) şi i-am prefa ţat primul volum din seria Jurnalelor (Buc., Ed. Nemira, 1997). Asta nu l-a împiedicat mai apoi s ă m ă-njure cu abnega ţie, pe parcursul jurnalelor ce începuser ă a fi publicate cu prefa ţa mea. Nici s ă m ă dea în judecat ă, hollywoodian, atunci cînd am scris cu voce tare ceea ce se vedea de la o po ştă: c ă Paul Goma s-a f ăcut antisemit. Nici s ă-mi şparleasc ă traducerile (din francez ă în român ă şi din englez ă în român ă), incluse în edi ţia pe care o îngrijisem, pentru a le vîrî într-o alt ă edi ţie, pe care eu n-o autorizasem. Să mai continu ăm pomelnicul?

116 9 august 2011 Un joc de cuvinte la Boccaccio (1) În nuvela a zecea din ziua a şasea a Decameronului , fratele Ceap ă iese la “vîn ătoare” de pomeni, de cules din rîndul poporului cucernic. Sîntem în Evul Mediu, lumea e habotnic ă şi cam neghioab ă, necitit ă şi nec ălătorit ă. Pentru a o impresiona suplimentar şi a o îndemna la generozitate, c ălug ărul le promite s ătenilor c ă le va ar ăta o pan ă de-a arhanghelului Gavril ă, c ăzut ă din aripa acestuia, pe vremea cînd venise la Fecioara Maria pentru a-i da Bunavestire. Doi prieteni de-ai peregrinului, hot ărî ţi s ă-i fac ă o fars ă, merg la hanul unde era cazat şi-i fur ă din desag ă pana de papagal, pe care omul şi-o procurase de oareunde ( şi care, pesemne, urma a fi exhibat ă pentru a p ăcăli poporul nerod). Spre a nu-i l ăsa bagajul gol, cei doi îi îndeas ă la schimb ni şte t ăciuni găsi ţi pe moment în sob ă. Ademenit de gîndul c ă va vedea miraculosul element, norodul d ă n ăval ă s ă asiste la predica fratelui. Doar c ă, la momentul potrivit, deschizîndu-şi desagii, c ălug ărul Ceap ă constat ă c ă cineva i-a sfeterisit obiectul didactic. Nu se pierde cu firea şi, la fa ţa locului, inventeaz ă o alt ă poveste b ăş călioas ă, despre cum a f ăcut el rost de diverse moa şte călătorind prin ţă rile Orientului, unde se-ntîmpl ă zilnic o mul ţime de miracole. Întrucît relicvele sînt pe-acolo nenum ărate, iar el şi-a procurat mai multe din acestea, era firesc s ă le confunde între ele şi, din gre şeal ă, s ă-şi pun ă în bagaje t ăciunii pe care a fost ars Sfîntul Lauren ţiu, în locul penei pierdute de arhanghelul Gavril ă. Dar confuzia cu pricina – îi spune el mul ţimii de gur ă-casc ă – nu e cîtu şi de pu ţin întîmpl ătoare, c ăci peste dou ă zile va fi taman hramul de Sfîntul Lauren ţiu. Iar t ăciunii au virtu ţi t ămăduitoare, şi oricine î şi picteaz ă cu ei semnul crucii nu va fi ars de foc, de-a lungul anului ce va veni, f ără a-şi da seama. Ţă ranii sînt fascina ţi de asemenea minun ăţ ie şi dau buzna, care mai de care, spre-a fi mînji ţi cu c ărbunii fratelui Ceap ă peste hainele de sărb ătoare şi spre a-i da cele mai generoase pomeni de pîn ă atunci. Cei doi p ăcălitori, a şteptînd într-o parte s ă vad ă cum se va descurca amicul Ceap ă, rămîn ei în şişi p ăcăli ţi de ingeniozitatea c ălug ărului. La sfîr şit se duc la el, dup ă ce-au rîs de li s-au strîmbat f ălcile, îi dest ăinuie c ă ei i-au făcut farsa şi îi restituie pana de papagal. To ţi r ămîn mul ţumi ţi: ţă ranii c ă au fost parte la un miracol, Ceap ă c ă a cules poman ă

117 mănoas ă şi şi-a rec ăpătat pana (care-i va fi de folos în anul urm ător), cei doi prieteni c ă s- au distrat pe cinste.

10 august 2011 Un joc de cuvinte la Boccaccio (2) Cam asta e pe scurt aventura cu pricina. Boccaccio este, dup ă cum se ştie, unul dintre marii prozatori ai literaturii europene, iar nuvela cu fratele Ceap ă constituie, f ără îndoial ă, realizarea artistic ă de vîrf a Decameronului (de şi ar mai fi vreo cîteva piese care îi stau pe-aproape şi o concureaz ă). Punctele sale de rezisten ţă constau în sinuozitatea firului epic, mereu în m ăsur ă s ă ne surprind ă. În complexitatea personajului principal, nimeni altul decît un c ălug ăr mincinos, un escroc care trage pe sfoar ă credincio şii în folosul Bisericii, un orator savant dar ne şcolit, un ingenios venial. În comicul dezinhibat cu care sînt conturate personajele secundare: Guccio Porco, sluga fratelui Ceap ă, “e mincinos, e puturos şi pe deasupra şi lenos; e l ăsător, e cîrtitor şi e şi neascult ător; uituc, năuc şi h ăbăuc”. În valorificarea esteticii urîtului şi a scabrosului: slujnicu ţa Nuta, curtat ă intens de Guccio, este “o feti şcan ă îndesat ă şi groas ă, scurt ă şi cam slut ă la trup, cu o pereche de ţîţe de-ai fi zis c ă-s dou ă corfe de gunoi şi c-un obraz cum numai pe la baronci mai vezi, toat ă asudat ă, uns ă şi afumat ă ca un horn”. Cheia de bolt ă a întregii pove şti o constituie îndr ăzneala de gîndire a autorului, care î şi permite s ă ia peste picior min ţile încuiate, blocate în şabloane. Dogmele biserice şti sînt batjocorite cu un sarcasm hohotitor. Fratele Ceap ă, umblînd cu fofîrlica pe drumurile Orientului, în c ăutarea moa ştelor mult visate, s-a şi pomenit în fa ţa ochilor cu eşantioane consistente: “Atîtea, c ă de-aş vrea s ă vi le-nşir pe toate, a ş num ăra trei zile-n şir şi tot n-aş ispr ăvi. Da’ totu şi, ca s ă nu v ă las cu buzele umflate, de cîteva din ele barem şi tot am s ă v ă povestesc. Întîi şi întîi mi-au ar ătat degetul Sfîntului Duh, nev ătămat şi întreg, s ă juri c ă e aievea; pe urm ă mo ţul îngerului ce i s-a ar ătat Sfîntului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coast ă de-a lui Verbum caro; o buc ăţ ic ă din ve şmîntul sfintei credin ţe catolice; vreo dou ă sau trei raze din steaua ce-au v ăzut-o magii la r ăsărit; o b ărd ăcu ţă cu sudoare de-a sfîntului Mihai cînd s-a b ătut cu diavolul; falca mor ţii sfîntului Laz ăr şi alte asemeni”.

118 11 august 2011 Un joc de cuvinte la Boccaccio (3) Comicul debordant provine din întruparea conceptelor abstracte, sacrosancte. Cum ar putea oare s ă ni se înf ăţ işeze… degetul Sfîntului Duh? Sau… unghia heruvimilor? Sau… o buc ăţ ic ă din ve şmîntul sfintei credin ţe catolice? Într-o asemenea în şiruire grotesc ă, trece neobservat ă, aproape fireasc ă în ochii cititorului român acea “coast ă de-a lui Verbum caro”. Despre ce s ă fie vorba? În textul original Boccaccio scrisese: “Egli primieramente mi mostrò il dito dello Spirito Santo così intero e saldo come fu mai, e il ciuffetto del Serafino che apparve a San Francesco, e una dell’unghie de’ Gherubini, e una delle coste del Verbum-caro-fatti- alle-finestre, e de’ vestimenti della Santa Fé cattolica, e alquanti de’ raggi della stella che apparve a’ tre Magi in oriente, e una ampolla del sudore din San Michele quando combattè col diavolo, e la mascella della Morte di San Lazzaro e altre” . Să ne amintim c ă ac ţiunea se petrece în Evul Mediu, cînd liturghia se celebra în limba latin ă. Asta f ăcea ca poporul ignorant s ă nu priceap ă multe din ceea ce bolborose şte popa la altar. Nici fratele Ceap ă nu era deosebit de marea mas ă, în privin ţa culturii, doar c ă avea mai mult ă prezen ţă de spirit şi abilitate, c ăci “f ără s-aib ă ştiin ţă de carte nici de fel, se pricepea s ă mînuiasc ă cu atîta m ăiestrie vorba…”. În biserici, cu ocazia Cr ăciunului şi de Bunavestire se obi şnuia recitarea Evangheliei dup ă Ioan (I, 14): “Verbum caro factum est et habitavit in nobis et vidimus gloriam ejus” (“ Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adev ăr”).

12 august 2011 Un joc de cuvinte la Boccaccio (4) Este frecvent ă şi-n zilele noastre înclina ţia omului simplu ca, la auzul unei limbi necunoscute, s ă adapteze sunetele ciudate la propriul s ău grai pentru a le umple de (alt) sens. A şa a procedat şi fratele Ceap ă. Tot auzind la slujb ă “Verbum caro factum est” (Cuvîntul s-a f ăcut trup), l-a echivalat sonor prin “Verbum caro fatti alle finestre” (în trad. aproximativ ă: Verbum caro trage-te la fereastr ă). Nu conteaz ă lipsa de sens a noii traduceri, important ă e doar asem ănarea ei sonor ă…

119 Şi iat ă cum unul dintre misterele cele mai solemne ale credin ţei – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este ironizat de autor cu o lips ă de reveren ţă ce taie respira ţia. Dac ă tot s-a încarnat Cuvîntul Domnului, atunci pesemne c ă a avut şi coaste, care s-au putut p ăstra sub form ă de moa şte în Orient. Iar şarlatanul frate Ceap ă l-a v ăzut pe “Verbum caro” cum… se tr ăgea mai la fereastr ă. Dincolo de necuviin ţa zeflemelei (situate la limita sacrilegiului), pentru un filolog poate fi savuros şi memorabil jocul de cuvinte fabricat de Giovanni Boccaccio. Prin translarea unei sintagme dintr-o limbă în alta, folosindu-se toboganul sonorit ăţ ilor asem ănătoare, a fost deformat ă sarcastic semnifica ţia rezultat ă. La un prozator din Trecento este vorba de-o performan ţă profesional ă – s-o admitem – uluitoare.

13 august 2011 Zgur ă vulcanic ă Dan Culcer, vulcanul olog, s-a reapucat s ă bat ă cîmpii, s ă-şi mint ă cititorii. Şi nu mă refer la inconfundabilul s ău stil grobian, de om care alalt ăieri a coborît din deal, de la tîrl ă. Ci la informa ţia punctual ă pe care o pune în pagin ă. Habar n-am de unde ştie el despre mine ceea ce eu nu ştiu, şi anume c-am fost invitat la Ierusalim sau la Popricani (?), drept care, nu-i a şa, e normal s ă le fiu recunosc ător, prin scrierile mele, binef ăcătorilor. Sigur-sigur. Şi Dumitru Prunariu m-a invitat s ă zbor cu el în cosmos, numai c ă m ă re ţinea un junghi în coast ă. De-atuncea tot scriu eu despre mar ţienii mici, verzi şi cu pitici pe creier, care bag ă strîmbe pe bloguri. Oare de ce nu se spal ă pe din ţi to ţi mincino şii ăş tia neobr ăza ţi – cu s ăpun “Cheia”?

P.S. Pentru cititorii lui Dan Culcer. Bag de seam ă c ă vulcanul olog revine pe blogul s ău şi rectific ă “dou ă referin ţe inexacte” – faptul c ă a ş fi fost invitat la Ierusalim şi la Popricani de c ătre Comunitatea Evreilor. Cu un drum î şi şterge şi concluzia neadev ărat ă, derivat ă din premisele mincinoase: c ă eu a ş scrie ceea ce scriu, numai pentru că am fost invitat acolo unde (nu) am fost. Mda, s ăpunul “Cheia” face minuni…

14 august 2011

120 Perseveren ţă Cum se înv ăţ a carte odinioar ă în Japonia? “Înv ăţă torul meu mi-a poruncit s ă scriu în fiecare zi trei mii de semne şi în fiecare sear ă alte trei mii. În zilele scurte de iarn ă, soarele apunea devreme şi eu nu-mi împlinisem obliga ţia. Am dus t ăbli ţa pe prispa aşezat ă spre apus şi am terminat de scris. Seara tîrziu, cînd am rev ăzut ceea ce scrisesem, n-am mai putut lupta împotriva oboselii. Atunci am pus lîng ă mine dou ă g ăle ţi cu ap ă. Dac ă m ă cople şea somnul, m ă dezbr ăcam de haine şi turnam prima g ăleat ă pe mine. Astfel dezbr ăcat, m ă a şezam din nou la lucru. Datorit ă apei reci, r ămîneam treaz cît ăva vreme. Încetul cu-ncetul m ă încălzeam din nou şi m ă toropea iar ăş i somnul. Atunci foloseam g ăleata a doua. Cu ajutorul celor dou ă g ăle ţi cu ap ă rece, puteam s ă-mi îndeplinesc aproape totdeauna datoria. În iarna aceea am intrat în al nou ălea an de via ţă .” (Elias Canetti)

15 august 2011 Iar o minciunic ă de la Paulic ă (1) De vreun deceniu încoace, Paul Goma s-a specializat într-un foarte urît joc de societate, care în mediile de periferie se rezum ă prin defini ţia: a pune rahat pe clanţă . Făptuitorul întinde bine-bine substan ţa cu pensula şi apoi se d ă la o parte, a şteptînd cu zîmbetul pe buze s ă vad ă cî ţi fraieri vor încerca s ă intre în camer ă. De parc ă normal ă ar fi nu manevrarea clan ţei la u şă , ci a pensulei pe clan ţă . Dup ă ce i-am îngrijit editorial, cu tot dezinteresul pecuniar, un volum de coresponden ţă ( Scrisori întredeschise , Oradea, Ed. Familia, 1995), dup ă ce i-am prefa ţat primul volum din seria jurnalelor (Buc., Ed. Nemira, 1997), dup ă ce-am scris despre el cîteva duzini de texte critice (pozitive şi negative), în presa din ţar ă şi de-afar ă, dup ă ce le-am inclus şi într-o carte pseudomonografic ă la adresa lui ( Viceversa , Timi şoara, Ed. Bastion, 2009), am avut parte de cele mai alese recompense din partea lui Paul Goma. Un proces bombastic şi denaturant la tribunal; o avalan şă de neadev ăruri la adresa mea, în jurnalul s ău publicat lunar pe internet; o sum ă de specula ţii calomnioase şi tot a şa mai departe. Nulla dies sine linea pare a fi devenit la Goma: “nici o zi f ără o minciună”. Am publicat recent în revista E-Leonardo (nr. 17/2011) un eseu intitulat Cum am tradus “Zazie în metrou” . Insistam acolo asupra unor probleme specifice de

121 traductologie, asupra unor dificult ăţ i aparent insurmontabile, pe care un traduc ător le poate întîlni în activitatea lui. Sare îndat ă şi Goma, de dup ă cire ş, pentru a m ă acuza de ingratitudine, fiindc ă nu l-am pomenit în povestea cu pricina: “A şa este: Laszlo a ob ţinut acordul editurii Gallimard de a traduce şi publica în România Zazie dans le métro de Queneau… «Într-un final, versiunea româneasc ă a ap ărut»… îns ă abia dup ă interven ţia mea – repetat ă – pe lîng ă Gallimard, altfel cartea nu ar fi fost editat ă în române şte. Un am ănunt f ără mare importan ţă – a şa îl credeam pîn ă adineauri. A trebuit îns ă ca Laszlo să-mi atrag ă aten ţia asupra lui însu şi prin… nemen ţionarea am ănuntului-neimportant . În asta Laszlo nu este deloc original în universul «culturii române». Mînuitorii de condei de pe ale noastre meleaguri au înv ăţ at c ă î ţi po ţi nu doar învinge un adversar (eu, adversar al lui Laszlo?!), nu r ăpunîndu-l cu ajutorul unor argumente, dovezi, probe ci… prin negarea existen ţei înse şi a… «adversarului»!” (vezi jurnal pe internet, “sîmb ătă[,] 6 iulie 2011”).

16 august 2011 Iar o minciunic ă de la Paulic ă (2) Peste cîteva s ăpt ămîni, aceea şi minciun ă e reluat ă, e asezonat ă, e consolidat ă, c ăci ni se vorbe şte chiar despre “drumurile mele la Gallimard, pentru a-i ob ţine (lui Laszlo) dreptul de a traduce «Zazie» de Queneau. Îns ă eu o f ăceam din prietenie – a şa cum mai făcusem cu al ţii, nu a şteptam «mul ţumiri pentru efort», vorba lui. «Mul ţumirile» au venit, le-am considerat normale, îns ă… de curînd, în Leonardo , Laszlo Alexandru povestind- povestea edit ării în române şte a c ărţii «Zazie…», uit ă mîna de ajutor a lui Goma: am scris în Jurnalul pe acest an, 2011, despre « ştergerea din cartea de imobil», pedeaps ă aplicat ă mie post-festum…” etc. (vezi jurnal pe internet, “duminic ă[,] 31 iulie 2011”). Oricine va avea r ăbdarea s ă arunce o privire asupra eseului meu, de la care se ramific ă halucina ţiile lui Paul Goma, va observa c ă eu nu vorbeam acolo despre “povestea edit ării în române şte a c ărţii «Zazie»”, ci despre… Cum am tradus “Zazie în metrou” . A traduce o carte este un anumit tip de activitate, care presupune un set de competen ţe şi preocup ări specifice. A edita şi a tip ări o carte este un alt tip de activitate, desf ăş urat ă pe baza altor competen ţe şi preocup ări specifice. S ă faci confuzia dintre acestea e fie dovad ă de habarnamism, fie de rea-credin ţă .

122 Mai limpede vorbind, dac ă a ş fi fost chimist şi a ş fi scris un studiu despre felul cum am descoperit formula chimic ă a apei, Paul Goma n-ar fi avut nici o legitimitate s ă mă ia la rost c ă n-am citat – din ingratitudine – numele s ău, de şi bea ap ă zilnic de la buc ătărie. Iar a-i imputa celui mai abundent comentator al t ău (conform num ărului de pagini publicate) c ă… încearc ă s ă-ţi nege existen ţa, prin nemen ţionarea ta, frizeaz ă deja paranoia.

17 august 2011 Iar o minciunic ă de la Paulic ă (3) Să venim acum la esen ţa faptelor. Rela ţiile dintre Paul Goma şi Laszlo Alexandru s-au desf ăş urat (cu dou ă-trei excep ţii telefonice) exclusiv pe cale epistolar ă, de-a lungul cîtorva ani de zile. Exist ă a şadar texte scrise şi semnate de cei doi, care pot oricînd s ă stea mărturie asupra unor evoc ări. Desigur, scrisorile respective n-au fost puse la dispozi ţia publicului larg, se g ăsesc la cele dou ă capete ale firului. Dar e o mare naivitate s ă te bazezi doar pe acest detaliu ( şi pe jena celuilalt, care se va l ăsa pesemne denigrat în lini şte). Cînd am tradus, pe vremea comunismului, Ai toat ă via ţa înainte de Romain Gary, n-am ezitat s ă pun mîna pe stilou şi s ă m ă adresez direct editurii Mercure de France pentru copyright (vezi Povestea unei c ărţi). Coresponden ţa cu Occidentul era pe-atunci o aventur ă cam riscant ă, şi totu şi editura parizian ă mi-a confirmat acordul s ău de principiu, privind apari ţia c ărţii în România. La fel am procedat şi cî ţiva ani mai tîrziu, dup ă ce-am tradus Zazie în metrou de Raymond Queneau. La 5 noiembrie 1991 scriam la Gallimard pentru a m ă interesa de copyright. La 18 noiembrie 1991 mi se confirma, din partea editurii, disponibilitatea drepturilor române şti pentru Zazie … Pe aceast ă baz ă i-am încredin ţat manuscrisul editorului Marian Papahagi, care ulterior s-a str ăduit cu succes s ă mă saboteze în cele mai diverse domenii de activitate (vezi Pseudopostfa ţă . Cronologie privind “aventura” româneasc ă a romanului “Zazie dans le métro” de Raymond Queneau ). Prima scrisoare c ătre Paul Goma, în care m ă prezentam cine sînt, o trimiteam abia la 23 ianuarie 1992. De unde şi pîn ă unde impresia romancierului din Belleville c ă f ără… “interven ţia mea – repetat ă – pe lîng ă Gallimard, cartea nu ar fi fost editat ă în

123 române şte”?! Azi-mîine poate aflu c ă el a tradus volumul – eu doar priveam de pe margine.

18 august 2011 Iar o minciunic ă de la Paulic ă (4) Aşadar la prima mea tentativ ă de publicare a lui Zazie …, în 1991, înc ă nu aveam leg ături cu Paul Goma. La editarea în sfîr şit izbutit ă a c ărţii (Pite şti, Ed. Paralela 45, 2001) nu mai aveam leg ături cu Paul Goma. Din ce cauz ă? Încercasem împreun ă un dialog public, unde s ă abord ăm probleme sensibile ale societ ăţ ii române şti. Am dezb ătut fără obstacole, la unison, despre complicitatea scriitorilor români cu comunismul. Îns ă cînd eu m-am referit şi la cealalt ă mare complicitate a scriitorilor români din secolul XX, cu fascismul, pe interlocutorul meu l-a cuprins enervarea. M-a acuzat c ă fac leg ături strîmbe, confund lucrurile, r ăst ălm ăcesc faptele etc. Eu îl întrebam cum vede anumite situa ţii pe extrema dreapt ă, el îmi r ăspundea la distan ţă de ani-lumin ă şi se r ăfuia cu mine. De parc ă eu eram problema. Atunci cînd conlucrarea noastr ă a ajuns în situa ţia de-a fi tip ărit ă, am constatat mirat c ă întreb ările mele incomode disp ăruser ă, iar replicile lui iritate la adresa mea se l ăfăiau în pagin ă. Chiar a şa? Fostul disident, fostul cenzurat şi actualul exilat înh ăţ ase, la rîndul lui, foarfeca de cenzor? Se pare c ă da. Abia ulterior aveam s ă pricep c ă Paul Goma tocmai intrase în perioada “c ăcănie” a crea ţiei (nici m ăcar literare). De la idiosincrazia împotriva criticilor extremei drepte, sărise direct la acuzarea evreilor pentru producerea Holocaustului, în baza schemei de gîndire brevetate de mare şalul Ion Antonescu. A şa c ă m-am dat la o parte dintr-o astfel de rela ţie epistolar ă. Nu mai voiam s ă tulbur prietenia dintre Paul Goma şi Ion Coja.

19 august 2011 Iar o minciunic ă de la Paulic ă (5) Să revenim la povestea aventuroas ă a public ării lui Zazie … Între e şecul cu Papahagi (din 1991) şi succesul cu Vlasie (din 2001), a existat o tentativ ă intermediar ă a mea. Fusesem invitat în 1996 de Editura Nemira s ă scriu prefa ţa la jurnalul lui Paul Goma. Dac ă tot eram la ei în birou şi st ăteam de vorb ă, le-am ofertat de-asemeni volumul meu de polemici Între Icar şi Anteu , precum şi traducerea mea din Raymond Queneau.

124 Propunerile au fost receptate cu bucurie de “consilierul editorial” Dan Petrescu. Bucuria reciproc ă a ţinut doar cîteva zile. Pe urm ă am primit de la Ed. Nemira un şir de ve şti interesante: polemicile mele, de fapt, nu-i interesau. Iar Zazie ap ăruse deja în România, tradus ă de altcineva (o v ăzuse careva la un stand!), a şa c ă nu se punea problema unei reedit ări. Uluirea mea în leg ătur ă cu savoir faire -ul editorial al lui Dan Petrescu înc ă n-a trecut complet nici pîn ă azi. Volumul Între Icar şi Anteu şi-a g ăsit pîn ă la urm ă drumul c ătre Editura Dacia. Dar ce era s ă fac cu Zazie în metrou ? Era oare adev ărat ă vestea plasat ă de Dan Petrescu? Toat ă munca mea de traducere se pierduse oare în zadar, din cauza tergivers ărilor repetate ale editorilor? Trebuia s ă aflu cum stau lucrurile, pentru a şti cum s ă procedez. Sursa cea mai autorizat ă era chiar de ţin ătoarea drepturilor de autor, Editura Gallimard, cu care corespondasem deja, cî ţiva ani mai devreme. L-am rugat a şadar pe Paul Goma (la data de 23 martie 1996) s ă se intereseze pe lîng ă editura parizian ă asupra situa ţiei. În scrisoarea lui din 28 martie 1996, Goma îmi preciza: “Azi am reu şit s ă vorbesc la telefon cu Madame Chevalier, cea care se ocup ă de drepturi (str ăine) la Gallimard. Iat ă ce mi-a spus: - I-a scris D-lui Papahagi la Echinox, aducîndu-i aminte c ă a încheiat contract pentru Zazie dans le métro la 13 decembrie 1993, dînd un termen de 18 luni pentru publicare - termen care a expirat în 1995. I-a atras aten ţia c ă, dac ă nu prime şte r ăspuns pîn ă la 1 mai anul curent, Gallimard consider ă contractul rupt; - Echinox este singura editur ă din România c ăreia Gallimard i-a cedat drepturile pentru limba român ă; - Mi-a spus de Dan Petrescu: şi el s-a interesat de aceea şi chestiune – a primit acela şi r ăspuns. Aşadar: Dan Petrescu ştie c ă Gallimard nu a dat drepturile altcuiva decît Echinoxului. Totodat ă m-a rugat – s ă v ă rog: în cazul în care exist ă o alt ă traducere din Zazie …, la alt ă editur ă româneasc ă, s ă fie considerat ă edi ţie pirat – în acest scop s ă i se trimit ă lui Gallimard (eventual prin mine) un exemplar. I-am dat D-nei Chevalier numele dv. ca traduc ător al c ărţii pricinatice.”

20 august 2011

125 Iar o minciunic ă de la Paulic ă (6) Deznod ămîntul întregii încurc ături? De bun ă seam ă c ă n-a fost vreo alt ă traducere (“piratat ă”) din Zazie în metrou . Dup ă e şuarea tentativei de publicare a romanului la Ed. Nemira, am mai a şteptat cî ţiva ani. Prin intermediul Editurii Paralela 45 s-au reluat negocierile de copyright cu Gallimard. Cartea tradus ă de mine a beneficiat de finan ţarea Ambasadei Fran ţei la Bucure şti, prin Programul Nicolae Iorga (eu însumi am completat formularele de candidatur ă şi le-am depus – mai am o copie în arhiva mea personal ă). Din 2001 încoace, romanul a avut succes la cititori şi a ap ărut în trei edi ţii succesive. Toat ă lumea a fost mul ţumit ă. Paul Goma n-a avut nici o leg ătur ă cu asta. Îmi cer scuze c ă am insistat pe am ănunte prozaice, referitoare la momente ale activit ăţ ii mele din trecut. Dar poate c ă n-au fost chiar inutile, dac ă i-au permis cititorului să afle (pe baza documentelor scrise) ce anume s-a întîmplat şi în ce fel sînt prezentate faptele de prozatorul din Belleville. Îl rugasem s ă verifice – c ă tot era concitadin cu Editura Gallimard – valabilitatea unui copyright solicitat de mine şi ob ţinut de Ed. Echinox. El a dat un telefon şi mi-a scris ce-a aflat. Iar acum fabuleaz ă f ără a tres ări despre “drumurile mele la Gallimard, pentru a-i ob ţine (lui Laszlo) dreptul de a traduce «Zazie» de Queneau” şi abure şte-n patru z ări c ă f ără “interven ţia mea – repetat ă – pe lîng ă Gallimard, cartea nu ar fi fost editat ă în române şte”. Pur şi simplu.

P.S. M ă tem c ă Paul Goma habar n-are pe ce lume tr ăie şte. Îi era fizic imposibil să comenteze eseul Cum am tradus “Zazie în metrou” , la el în jurnal, pe data de “sîmb ătă[,] 6 iulie 2011”. Textul cu pricina, ca şi întregul num ăr 17/2011 al revistei E- Leonardo , le-am expus pe internet, cu mîna mea, abia la 7 iulie 2011. C ă doar nu m-o fi citit prin telepatie… Ah, s ă nu uit. Ziua de “sîmb ătă[,] 6 iulie 2011” n-a existat niciodat ă în calendar.

21 august 2011 Homeless World Cup Azi începe la Paris, pe Champs de Mars, a opta ediţie a Homeless World Cup. Edi ţiile precedente s-au desf ăş urat la Graz (2003), Göteborg (2004), Cape Town (2006), Copenhaga (2007), Melbourne (2008), Milano (2009) şi Rio de Janeiro (2010).

126 Este vorba despre o manifestare sportiv ă absolut ciudat ă, de care n-am mai auzit pîn ă acum. La acest turneu de fotbal particip ă juc ători din lumea întreag ă, b ăie ţi şi fete, care sînt lipsi ţi de un acoperi ş deasupra capului, a şa-numi ţii oameni ai str ăzii. La nivel mondial se pare c ă exist ă peste un miliard de oameni f ără ad ăpost, expu şi în permanen ţă riscurilor delincven ţei şi afla ţi la limita supravie ţuirii. A practica “fotbalul de strad ă” le ofer ă multor tineri un scop în via ţă , o preocupare constant ă, care-i smulge din ghearele drogurilor. Potrivit statisticilor întocmite de organizatori, peste 70% dintre ace şti sportivi improviza ţi şi-au ameliorat existen ţa, mul ţi renun ţînd la droguri, unii reluîndu-şi şcolarizarea, al ţii g ăsindu-şi loc de munc ă şi întemeindu-şi familie. Un tîn ăr care şi-a reprezentat ţara la un asemenea campionat mondial a fost v ăzut de p ărin ţii s ăi la televizor şi a fost reprimit acas ă. Regulile de joc sînt u şor diferite de acelea ale fotbalului obi şnuit. Meciul dureaz ă dou ă reprize a cîte 7 minute, pe un teren de mici dimensiuni, 22 x 16 metri, cu por ţi de 4 x 1,30 metri. Fiecare echip ă are patru juc ători şi patru rezerve. Portarul nu poate ie şi din propriul careu, iar unul dintre juc ători trebuie s ă se afle permanent în jum ătatea de teren a adversarilor. La o infrac ţiune grav ă se arat ă cartona şul albastru (juc ătorul este eliminat, cu dreptul de-a fi înlocuit dup ă dou ă minute de o rezerv ă). Cartona şul ro şu presupune eliminarea definitiv ă a celui în culp ă, f ără drept de înlocuire, şi eventual sanc ţionarea administrativ ă a întregii echipe. Lumina reflectoarelor se îndreapt ă obsesiv c ătre marile vedete ale fotbalului tradi ţional, care încaseaz ă cifre ame ţitoare pentru un şut norocos şi intr ă cu dezinvoltur ă în istoria disciplinei, în inimile suporterilor. Alături de ei mai exist ă, îns ă, şi asemenea sportivi sufleti şti, care î şi organizeaz ă chiar un campionat mondial (la care adeseori se deplaseaz ă cer şind în prealabil pe str ăzi şi prin sta ţiile de metrou). Despre ei nu se prea vorbe şte, lumea nu-i cunoa şte. Dar ei sînt aceia care, în t ăcerea transpira ţiei amestecate cu lacrimi, au instituit cele mai strînse leg ături între fotbal şi via ţă .

22 august 2011 Scriitorul şi familia sa “Din felul meu de via ţă , cel pe care îl duc acas ă, se pot trage cel pu ţin anumite concluzii. Adev ărul este c ă eu tr ăiesc în familia mea, printre oamenii cei mai buni şi mai

127 iubitori, mai str ăin decît un str ăin propriu-zis. Cu mama n-am schimbat, în ultimul an, mai mult decît, în medie, dou ăzeci de cuvinte pe zi, cu tat ăl meu abia dac ă am schimbat mai mult decît cuvintele de salut. Cu surorile mele m ăritate şi cu cumna ţii mei nu vorbesc deloc, f ără ca s ă fiu în vreun fel sup ărat pe ei. Motivul este pur şi simplu faptul c ă n-am nici cel mai mic lucru de discutat cu ei. Tot ceea ce nu este literatur ă m ă plictise şte şi constituie pentru mine un obiect de ur ă, deoarece m ă tulbur ă sau m ă împiedic ă, fie şi numai pentru c ă a şa îmi închipui eu. Pentru via ţa de familie îmi lipse şte orice fel de voca ţie, orice fel de sim ţ, poate în afar ă, în cel mai bun caz, de cel al observatorului. Sentimentul rudeniei îmi lipse şte cu totul, iar în vizite v ăd aproape o r ăutate îndreptat ă împotriva mea.” (Franz Kafka)

23 august 2011 Domnul T. (1) Ce reprezint ă oare cartea recent publicat ă de Ion Vianu, Amor intellectualis : memorialistic ă? fic ţiune? roman al form ării intelectuale? Probabil cîte pu ţin din toate acestea. Autorul şi-a întins cu deliberare însemn ările pe linia – atît de fragil ă – dintre rememorare şi inven ţie. “Nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrab ă de un soi de fic ţiune romanesc ă. Ea î şi permite s ă nu travesteasc ă amintirea. (…) Am vrut totu şi s ă rămîn credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am f ăcut-o, s ă redau ceea ce cred cu toat ă convingerea c ă ar putea s ă cuprind ă, ca sens, istoria vie ţii mele şi a timpului pe care l-am str ăbătut. Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi tr ădeaz ă secretele de atelier sau un memorialist care alege crîmpeie din trecutul s ău, creînd un montaj” (p. 146-147). Într-un interviu ap ărut ulterior, Ion Vianu devine oarecum mai explicit în privin ţa tehnicii narative folosite, dar şi în privin ţa registrului ontologic spre care ne împinge: “Am vrut s ă prezint o ac ţiune coerent ă, de aceea am vrut s ă torc un odgon epic, împletind mai multe fire – despre familie, prieteni, discipolii tat ălui meu. Fic ţiunea provine din faptul c ă am schimbat cîteva nume de persoane, am imaginat cîteva conversa ţii. Dar cu grija să nu se vad ă c ă sînt fictive”. Aceast ă preliminar ă ambiguitate de constitu ţie are, întîi de toate, efectul de a-l descump ăni pe cititor. C ăci într-un fel ne îndrept ăm – cu mintea, cu sufletul – spre un roman al copil ăriei (scris fie şi la persoana întîi singular). Ne scufund ăm în lumea

128 imaginar ă, pe care o mobil ăm cu decorul fanteziei noastre, în sintonie cu fantezia prozatorului. Dar altfel ne raport ăm la o explorare memorialistic ă, desf ăş urat ă în zona personajelor de excep ţie. Faptele relatate le aducem în sfera informa ţiilor noastre precedente, le compar ăm cu ceea ce ştiam deja, pentru a ne structura cît mai precis universul înconjur ător. Zigzagul programatic între fic ţiune şi realitate îl scutur ă pe cititor într-o mi şcare de du-te – vino, care sfîr şeşte prin a-l dezorienta, întrucît îi solicit ă reac ţii contradictorii.

24 august 2011 Domnul T. (2) În centrul spectacolului – şi în coasta protagonistului – se afl ă Tudor Vianu. El este evocat de fiul său, de-a lungul întregii c ărţi, prin ini ţiala T. Cum tr ăia T., ce spunea T., de ce boli suferea T., ce discipoli avea T. În 1947, cînd Tudor Vianu a revenit din diploma ţia extern ă în România guvernat ă de comuni şti, a f ăcut o op ţiune limpede. Spre deosebire de al ţi intelectuali, care s-au refugiat în exil, profesorul a ales s ă-şi continue sacerdo ţiul la catedr ă. S-a spus adesea, în ap ărarea sa, c ă a reprezentat unul din bastioanele cele mai proeminente ale culturii autentice, în mijlocul urgiei staliniste ce se extindea aproape f ără limite. A fost unul din punctele de sprijin şi speran ţă , pentru tinerii care î şi deschideau atunci ochii min ţii. Şi ce fel de imagine a oferit Domnul T.? Timpurile erau de a şa natur ă încît nu permiteau dezv ăluirea imprudent ă. Viaţa adev ărat ă palpita doar în adîncime, abia b ănuit ă. Se practica zilnic arta dedubl ării. “Masca este Persona , acoper ămîntul fe ţei. Ea ofer ă privitorului, ascult ătorului, un chip nevariant. Nemodulat, pentru eternitate. Masca este Larva , acoperitoarea fe ţei, care ţi-a fost dat ă prin na ştere şi te-a înso ţit; î ţi îng ăduie s ă înaintezi în lume, vizibil şi totu şi nedescoperit. Larvatus prodeo , înaintez mascat. Un chip se ascunde, dar f ără s ă mint ă. Oferind ve şnicia, ascunzînd pieritorul, marca vibrant ă a existenţei în desf ăş urare. (…) Vremurile se f ăcuser ă cumplite. Trebuia s ă te ascunzi pentru a supravie ţui. Fugarul se ad ăposte şte într-o pe şter ă. Omul public trebuie s ă moar ă, să accepte nenorocirea, a şa cum îi va fi dat ă; sau s ă joace. Pe scen ă va purta masc ă” (p. 134).

129 Pledoaria fiului – în ap ărarea tat ălui care, sub urgia istoriei, a ales metoda dedubl ării pentru a se ap ăra – sun ă conving ător. Din p ăcate avem de-a face doar cu o jum ătate de adev ăr. C ăci Tudor Vianu, dup ă o defensiv ă atît de coerent ă, a trecut la o contraofensiv ă la fel de eficient ă. Departe de-a se mul ţumi cu simpla supravie ţuire sub avalan şa istoriei, el a aspirat la un loc pe podium. Chipul care s-a ascuns n-a putut s ă nu mint ă. Virgil Ierunca a observat-o prea bine şi a notat-o f ără fandoseal ă: “Tudor Vianu nu mai e Tudor Vianu. (…) Mult ă vreme am crezut – şi mai exist ă şi azi cî ţiva în exil care continu ă s ă cread ă – c ă Tudor Vianu e doar o victim ă a organiz ării terorii intelectuale din România. C ă autorul Dualismului artei şi-a însu şit de fapt o atitudine echivoc ă, încercînd să salveze ce mai poate salva, preocupîndu-se de destinul metaforei şi antonomazei, citînd pe filologul Stalin în asemenea preocup ări «evazioniste» numai pentru a adormi vigilen ţa cenzurii. / Un comer ţ neîntrerupt – şi amar – cu proza nou ă a c ărturarului m-a silit totu şi s ă ajung la o alt ă în ţelegere: c ă în definitiv, în cazul Tudor Vianu nu de stilistic ă e vorba, ci de stil. De «stilul clasic al omului nou» din R.P.R., al intelectualului care-şi leap ădă con ştiin ţa pentru a se instala în confortul specific al realit ăţ ii oficiale comuniste. E drept c ă lep ădarea de sine a lui Tudor Vianu nu s-a petrecut, la început, f ără o anumit ă tortur ă academic ă, f ără o nostalgie de elegan ţă a schimb ării la fa ţă . Tortura şi elegan ţa durdulie a omului de cultur ă care nu trece, f ără probleme, de la umanismul universal al lui Goethe şi Valéry la umanismul particular al lui Leonte R ăutu” (vezi Schimbarea la fa ţă a lui Tudor Vianu , în vol. Române şte , Buc., Humanitas, 1991, p. 115- 116).

25 august 2011 Domnul T. (3) Fic ţiunea adeseori idilizeaz ă. Memorialistica selecteaz ă evenimente ale trecutului şi le rearanjeaz ă, în func ţie de op ţiunile vorbitorului. Poate de aceea compromisurile practicate de Tudor Vianu pe vremea comunismului sînt expediate de fiul s ău în sectorul perifrazei: “acceptase o form ă de colaborare cu cei pe care nu-i iubea” (p. 367). Ce anume? Cum? Cînd? Cît? Unde? Nu ni se spune. Recompensele ob ţinute sînt înregistrate ca funcţionarea unui mecanism fortuit, a unui destin fericit. “Se” hot ărăş te reprimirea lui Tudor Vianu ca profesor la universitate (de unde fusese pentru scurt timp îndep ărtat).

130 “Se” decide cooptarea lui printre nemuritori (“Se făcuser ă demersuri s ă intre la Academie. Undeva «se» voia ie şirea lui din ostracism”, p. 153). Totul plute şte în neclaritate şi fatalitate. Pentru un roman ce red ă impresii ale adolescentului, asta poate fi definitoriu. Pentru memorialistica reveren ţioas ă a fiului, pe marginea concesiilor politice ale tat ălui, asta poate fi elocvent. Dar pentru edificarea cititorului inocent, în leg ătur ă cu func ţionarea complicit ăţ ii intelectuale sub dictatura comunist ă (dup ă re ţeta “ad ă şi na!”), asta poate fi insuficient. Spre a pricepe esen ţa faptelor, tîn ărul de azi va trebui s ă pun ă deoparte “romanul memorialistic” al lui Ion Vianu şi s ă preia informa ţiile concrete din eseul lui Virgil Ierunca. Fereastra aburit ă nu ne ajut ă diminea ţa s ă ne facem o idee, înainte de plecare, dac ă afar ă plou ă sau nu, dac ă e frig sau nu. “Altul e îns ă orizontul intelectual al lui Tudor Vianu şi altele b ătăile inimii lui. Ca şi Mihai Ralea, estetul face acum «sociologie». El nu se mai preocup ă de sinecdoc ă, ci de pelagr ă; nu-l mai intereseaz ă Kant, Dilthey sau Gundolf, ci lichidarea analfabetismului. Filosofia culturii o confund ă cu democra ţia lui Gheorghiu-Dej, iar axiologia a fost izgonit ă de slogan. («România veche devine România nou ă, socialist ă, o ţar ă a civiliza ţiei celei mai înaintate» – Gazeta literar ă, 2 iunie 1960). / În sfîr şit – şi acesta este ultimul act din tragi-comedia satelitiz ării estetului – sectorul de agita ţie al lui Tudor Vianu este, în ultima vreme, UNESCO-ul. Mihai Ralea e «vicepre şedinte al Comisiei Na ţionale», Tudor Vianu, «secretar general al Comisiei Na ţionale». Amîndoi c ălătoresc peste m ări şi peste ţă ri pentru a impune imaginea «României noi». (…) Nu c ălătoriile sînt îns ă partea cea mai vinovat ă – de şi frivolitatea lor e cîteodat ă supersonic ă – din activitatea în cadrul UNESCO-ului a lui Tudor Vianu, ci scrierile, lu ările de pozi ţie, agita ţia solemn ă. În zilele de 18, 25 şi 29 ianuarie 1960, comisia reperist ă a UNESCO-ului ţine o dezbatere de mas ă rotund ă despre… umanism. (…) Cuvîntul umanism, constat ă T. Vianu, este, cantitativ, foarte frecvent în limbajul regimurilor socialiste. E un «cuvînt-cheie». Şi cum e rostit mereu al ături de cuvîntul «socialism», na şte firesc «umanismul socialist». (…) Ultima isprav ă a acestui func ţionar «umanist» la UNESCO, care e în prezent Tudor Vianu – şi cea mai grav ă – e o bro şur ă, în fran ţuze şte, de 10 pagini şi jum ătate, pe hîrtie velin ă şi cu 64 de poze de mai mult sau mai pu ţin scriitori, intitulat ă Permanences de la littérature roumaine . Aici a fost întrecut ă şi m ăsura, a fost petrecut şi oportunismul, a fost dep ăşit ă şi reaua-credin ţă . Autorul acelei

131 pre ţioase Arta prozatorilor români de alt ădat ă a devenit autorul artei de a falsifica îns ăş i literatura român ă. Bro şura aceasta constituie actul de demisie intelectuală şi moral ă a lui Tudor Vianu. (…) Hot ărît lucru, Tudor Vianu se afl ă în plin ă şi îngrijor ătoare amnezie de con ştiin ţă . Faptul e trist. Faptul e grav, pentru c ă e trist. Dac ă literatura român ă ar fi fost prezentat ă str ăin ătăţ ii de un Mihai Gafi ţa sau Boris Buzil ă, totul ar fi fost în ordinea lucrurilor. Spre «onoarea» acestor purt ători de cuvînt ai «revolu ţiei» de la Bucure şti. C ă, îns ă, Tudor Vianu împr ăş tie, peste hotare, confuzii care lovesc în îns ăş i fiin ţa literaturii române şti, nimeni n-are dreptul s ă uite de azi înainte. / Mai ales c ă procesul de mutilare a literaturii neamului are loc în chiar clipa în care acest neam e la o ananghie istoric ă pe care estetul Tudor Vianu o gireaz ă alegoric.” Iar detaliile şi explica ţiile lui Virgil Ierunca se prefir ă limpede în volumul amintit (p. 117-121).

26 august 2011 Domnul T. (4) Dup ă ce-am aflat din alt ă surs ă care anume sînt gesturile publice echivoce ale Domnului T., putem reveni acum la “romanul memorialistic” al lui Ion Vianu, spre a cump ăni felul în care sînt ele consemnate de cealalt ă parte a tunelului. Echilibristica dintre blazare şi globetrotterism (Fran ţa ca re şedin ţă , India cu minun ăţ iile Orientului, Italia cu fundalul de la Taormina etc.) este concludent ă: “Cei ce l-au cunoscut în acea vreme citeau pe fa ţa lui dezam ăgirea, am ărăciunea, dezgustul. Pu ţine luni din an tr ăia în ţar ă. F ăcea tot ce putea pentru a c ălători. Ales în conducerea UNESCO, st ătea mai ales la Paris, loc inaccesibil chiar şi pentru noi, copiii lui” (p. 371). Revenirea întîmpl ătoare prin România poten ţeaz ă, dup ă toate probabilit ăţ ile, gustul tr ădărilor, pune în relief diferen ţa pr ăpăstioas ă dintre imaginea minunat ă pe care Domnul T. se str ăduie şte s-o vînd ă afar ă şi ce anume constat ă în ţar ă: “Odat ă, cînd s-a întors de la Paris… m-am dus s ă-l iau de la gar ă într-o diminea ţă de iarn ă; în zloat ă, cu oamenii cenu şii, zgribuli ţi, cu gen ţi şi paporni ţe, cu troleibuzele ca ni şte uria şe ţestoase infirme s ăltînd prin gropi, Pia ţa G ării de Nord ar ăta sinistru. A privit prin geamul ma şinii, pieptul i-a fost zguduit de un hohot: «E aşa de urît!»” (p. 373). Îns ă Tudor Vianu a ales România, la instaurarea comunismului, fiindc ă voia cu tot dinadinsul s ă practice profesoratul, s ă formeze discipoli. Care i-au fost performan ţele în

132 acest domeniu? Cî ţiva dintre ei, mai vizibili şi mai perseveren ţi, sînt acum trecu ţi în revist ă de Ion Vianu.

27 august 2011 Domnul T. (5) Prezen ţa cea mai persistent ă este, în aceast ă categorie, Edgar Papu. El e ucenicul ce se întip ăre şte în chiar primele amintiri ale naratorului copil (vezi imaginea tîn ărului care se întinde serviabil, în seara de Cr ăciun, spre a aprinde lumînarea de sus, din vîrful bradului). Este discipolul care îl consoleaz ă la moartea Tat ălui şi îl îndeamn ă pe Fiu s ă-şi vad ă de propriul s ău drum în via ţă . S ă lase postumitatea cultural ă şi editarea manuscriselor Domnului T. pe seama altor cercet ători. Şi cine este, de fapt, Edgar Papu? Din cartea Amor intellectualis afl ăm detalii ignorate. S-a născut într-o familie evreiasc ă, în afara grani ţelor României (dar el insist ă s ă-şi declare originea bucure ştean ă). E adolescentul convertit la romano-catolicism de monseniorul Vladimir Ghika şi la înalta cultur ă de Tudor Vianu. E intelectualul azvîrlit la pu şcărie de comuni şti, din cauza credin ţei sale. Este “romano-catolicul [care] se c ăsătorise cu fiica unui preot ortodox şi tr ăia în casa lui. Camerele aveau tavanele joase, ca în Polon ă; priveai direct în curtea bisericii, c ătre clopotni ţă ” (p. 182). Este figura public ă reconvertit ă de Eugen Barbu la cultul personalit ăţ ii lui Nicolae Ceau şescu. Este însu şi p ărintele fondator al protocronismului (vîrf de lance ideologic ă a scriitorilor aservi ţi puterii comuniste). Dup ă decembrie 1989, Edgar Papu devine admirator la scenă deschis ă ( şi în editoriale de pagina întîi) al patrioticei reviste România Mare şi al cople şitorului talent poetic ilustrat de Corneliu Vadim Tudor. Un lucru l-a ştiut înv ăţ a prea bine Edgar Papu, în mod incontestabil, de la Tudor Vianu. Arta de-a r ăsuci surtucul pe dos, exploatînd totodat ă prestigiul încarn ărilor precedente. C ăci de la copilul evreu la adolescentul cre ştin, de la credinciosul fervent la ucenicul estetizant, de la romano-catolicism la ortodoxie, de la studiosul barocului european la prosl ăvitorul socialismului românesc sînt salturi mor(t)ale pe care “Edy” le-a executat, de-a lungul vremii, cu tot mai strîmb ă gra ţie. Metamorfoza Domnului T. s-a produs, m ăcar, de dragul unei pîrtii ascendente, spre UNESCO. Edgar Papu a fost păgubos pîn ă şi-n carierismul imperturbabil, e şuînd conferen ţiar suplinitor la o şcoal ă

133 popular ă. Cînd l-a studiat cu fervoare pe Giordano Bruno şi curajul aceluia de-a arde pe rug pentru o idee, probabil c ă în Edgar Papu se perpeleau complexele apostatului care şi- a tr ăit via ţa într-o succesiune de unghiuri ascu ţite.

28 august 2011 Domnul T. (6) Cît despre vîna eroic ă a lui Edgar Papu, acest fragment din cartea lui Ion Vianu spune totul. “Nu-l mai întîlneam decît rar pe domnul Papu. Au trecut ani pîn ă cînd, într-o zi a anului 1969, trecînd prin Pia ţa Amzei, am dat unul de altul. Îmb ătrînise sau ar ăta doar r ău? Se scofîlcise, din pricina danturii defectuoase (semn de s ărăcie). Arterele îi alergau pe tîmple, în traiecte sinuoase. În fundul acelui craniu din ce în ce mai aparent lic ăreau şi mai tare ochii negri, inteligen ţi, nu ştiu ce patetic ă spiritualitate. L-am întrebat ce mai face; mi-a r ăspuns: «Nu prea bine». «De ce?» «Din pricina zilei de mîine.» A doua zi, a şa cum ştiam cu to ţii, avea s ă se deschid ă Congresul Partidului Comunist. Printr-un discurs al Secretarului General. Ora programat ă pentru deschiderea lucr ărilor era zece diminea ţa. Date fiind m ăsurile excep ţionale de protec ţie şi protocol, publicul, ales pe sprîncean ă, trebuia s ă fie la locurile lui cu trei ore mai devreme, la şapte. Prin urmare, întîlnirea la Uniunea Scriitorilor, de unde urma s ă plece autocarul spre Sala Congreselor, era programat ă în zori la ora cinci şi jum ătate. Trebuia s ă se de ştepte înaintea zorilor, la patru şi jum ătate, mergînd pe jos la Uniune. Era destul de greu pentru el, cam suferind etc. «Domnu’ Papu», i-am spus, «în fond de ce s ă v ă supune ţi unei asemenea încerc ări? Da ţi un telefon c ă sunte ţi bolnav!» «Vai, dar asta e imposibil.» «De ce s ă fie imposibil?» A suspinat, ca un om care nu poate, nu are voie s ă explice. Ar fi fost prea multe de spus. Sau se temea? «Imposibil», a repetat. A suspinat din greu, înc ă o dat ă. Ne-am luat r ămas-bun” (p. 386-387). Pentru un fragment de roman, personajul e bine zugr ăvit. Pentru un pasaj memorialistic, e impresionant. Cei doi versan ţi ai c ărţii lui Ion Vianu pot fi împ ăca ţi, de data asta, prin cunoscuta vorb ă italieneasc ă: Se non è vero, è ben trovato .

29 august 2011 Domnul T. (7)

134 Un alt discipol de vaz ă al Domnului T. pare s ă fi fost Nicolae Balot ă. M ă rog, aveam impresia c ă eseistul se revendic ă mai consistent de la ucenicia pe lîng ă Blaga şi de la apartenen ţa sa la Cercul literar de la Sibiu. Dar fie şi-aşa cum zice Ion Vianu. Ce afl ăm aici despre Balot ă? C ă e intelectual fin şi citit, dar totodat ă şi o personalitate dîrz ă, june politician ţă rănist, care întocme şte proteste anticomuniste şi face eroic pu şcărie politic ă. Toate bune şi frumoase. Chiar adev ărate. Dar ce p ăcat c ă autorul din nou î şi duce explica ţiile doar pîn ă la jum ătate şi ne las ă sur notre soif în leg ătur ă cu involu ţia ulterioar ă a personajului. C ăci Amor intellectualis s-a publicat totu şi în anul 2010, iar datele recente despre N. Balot ă se aflau pe toate gardurile, era de-ajuns s ă întinzi mîna. Nu-i un secret c ă fostul înv ăţă cel al Domnului T. a devenit condeier la Scînteia şi la România liber ă (în etapa comunist ă), unde exalta rostul m ăre ţ al artei ceau şiste. Ar fi fost de-ajuns o mic ă r ăsfoire a Antologiei ru şinii întocmite de Virgil Ierunca. “A ş aminti, în acest sens, apelul adresat oamenilor de art ă de c ătre secretarul general al partidului, în urm ă cu doi ani, la Expunerea la Plenara din noiembrie a Comitetului Central. Arti ştii erau îndemna ţi s ă redea în operele lor transform ările socialiste, munca milioanelor de oameni, contradic ţiile şi conflictele reale al ături de faptele m ăre ţe emo ţionante, frumosul şi iubirea, astfel încît arta s ă contribuie la perfecţionarea continu ă a societ ăţ ii, a omului, la afirmarea drept ăţ ii şi echit ăţ ii socialiste, a modului de via ţă socialist ă şi comunist ă. Nu este oare acesta rostul însu şi al ini ţierii întru cultur ă, al introducerii în spa ţiul spiritual?” (8 nov. 1973). Nu erau inaccesibile pe pia ţă nici însemn ările epistolare – mai crude sau mai coapte – ale lui I.D. Sîrbu: “Balot ă, de care nu am încetat s ă m ă interesez în acei ani, a trecut cu nota zece [pu şcăria – n. L.A.], dup ă cîte ştiu: a fost demn, excelent dasc ăl de celule, nu i se atribuie nici un moment de sl ăbiciune sau la şitate. Ca dup ă ie şire s ă devin ă un h ămesit al parvenirii şi gloriei şi un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor. Şi-a pierdut caracterul, dac ă a şa ceva se poate pierde. C ăsătoria cu Bianca (o po şet ă plin ă de calcule şi vanit ăţ i) l-a împlinit, ajunsese atît de oficial (…) încît la Paris, unde am stat la acela şi C ămin popesc, eu discutam cu ei ca şi cu Ion Brad sau Mihnea. Adic ă prudent, circumspect, gura bate curu”. Dezv ăluirile din presa ultimilor ani, conform c ărora, în situa ţia lui Nicolae Balot ă, am avea de-a face cu însu şi turn ătorul securist Some şan reprezint ă doar stafi(d)a pe

135 coliv ă. S ă fie oare un adev ărat blestem, acela c ă ucenicii Domnului T. ţîşnesc în via ţa cultural ă ebluisant şi cîrmesc în via ţa social ă mizerabil?!

30 august 2011 Domnul T. (8) Se ştie c ă rela ţia magistru-discipol disimuleaz ă în faldurile sale, mai totdeauna, o poveste de dragoste. F ără jocul seduc ţiei nu prea înainteaz ă mersul educa ţiei. S ă în ţelegem cumva c ă Domnul T. a fost un mare seduc ător? Totu şi rela ţia cu I. Negoi ţescu se pare c ă n-a mers prea bine. Înv ăţă celul a luat-o la s ănătoasa, a dat bir cu fugi ţii, s-a întors la Cluj. De unde i-a trimis mentorului scrisori de regret (“Mîna pe care mi-aţi întins-o a fost nu numai cald ă, dar şi tare, şi s ănătatea ei mi s-a transmis. Dac ă voi mai avea vreodat ă, în toat ă plenitudinea, bucuria de-a tr ăi, ea se va datora în întregime d- voastr ă. Şi cred c ă nu e bine, fiindc ă totdeauna cuvintele tr ădeaz ă, s ă st ărui asupra locului pe care imaginea d-voastr ă o are în inima mea”, p. 137-138). Şi a vrut s ă-i d ăruiasc ă – definitoriu pentru cunosc ători – o carte de Thomas Mann. I. Negoi ţescu a fost, nu încape vorba, intelectualul delicat şi manierist, mereu în căutarea unei c ărţi rafinate, a unui gînd excentric, a unui b ărbat interesant. Întreaga lui conduit ă a fost pesemne scandaloas ă pentru regimul comunist, care l-a considerat cu repulsia rezervat ă urani ştilor. Iar autorul Strajei dragonilor i-a r ăspuns comunismului cu un amplu zigzag între dezer ţiune (numeroase tentative de suicid) şi protest (adeziunea la Mi şcarea Goma). Ceea ce se ştie mai pu ţin a fost latura umbrit ă a colabor ării sale cu sistemul politic intens detestat. “Într-o diminea ţă a anului 1977, cînd credeam c ă voi fi arestat, iar lumea nu-mi mai trecea pragul, m-am pomenit cu Nego. Era beat… o be ţie trist ă. Venise anume, să-mi fac ă o m ărturisire: fusese turn ător. La ie şirea din închisoare, semnase sub amenin ţare o hîrtie prin care se obliga s ă colaboreze cu Organele. Dup ă cît ăva vreme petrecut ă «afar ă», ofi ţerii de Securitate reveniser ă, amintindu-i de angajament, incitîndu-l să-l pun ă în aplicare. Îl «turnase» atunci pe Eugen Barbu, care, spunea, oricum era un tip infam, «omul lor». «Uite», mi-a zis, «îţi povestesc asta ca s ă spui şi tu mai tîrziu, mai departe, în ce hal ne-au adus ăş tia »” (p. 403).

136 31 august 2011 Domnul T. (9) Şi ce bine era dac ă portretul lui Negoi ţescu, zugr ăvit în cartea lui Ion Vianu, ar fi fost, m ăcar el, dus pîn ă la cap ăt. Dac ă n-am fi constatat iar ăş i pudica blocare a prozatorului la jum ătatea drumului. C ăci, din p ăcate pentru toat ă lumea, Nego nu s-a limitat la a-l “turna” doar pe Eugen Barbu, omul de încredere al regimului comunist. Din cîte dezv ăluie epistolele lui Ion D. Sîrbu, însu şi autorul romanului Adio, Europa! datoreaz ă cî ţiva ani de pu şcărie comunist ă dela ţion ărilor bunului s ău amic Negoi ţescu. “În acest grup (de destin şi genera ţie) şeful Cercului mi se pare acum a fi şi risipit şi inconsistent. Nego, tarat de inverti ţie şi alcool, s-a purtat ca un c ăcat în anii de pu şcărie. A avut – ab initio – mai multe talente decît oricare dintre noi; la 16 ani î şi avea gata preg ătit scenariul s ău de genialitate: Ramon Ocg, Manifest, Cerc: poezie, proz ă, critic ă. Scandal, tupeu, rela ţii… / Dar… dar. Chinuia limba şi era chinuit de ea. În loc s ă se focalizeze pe un singur domeniu (cum am f ăcut noi to ţi ceilal ţi) el, fiind un excelent dirijor de genera ţie, dup ă risipirea orchestrei noastre studen ţeşti, a încercat, pe rînd, să cînte el la toate instrumentele. Trei volume de poezii (originale – dar artificioase), o traducere, un studiu despre poezia lui Eminescu (azi, total dep ăşit). Deja, în romanul epistolar, introduce falsuri: în timp ce scrisorile lui Stanca sunt absolut autentice (Stanca murise între timp) scrisorile semnate de Nego sunt u şor corectate şi ad ăugite. Î şi asum ă lecturi germane pe care le-a f ăcut mult mai tîrziu sau pe care nu le-a f ăcut niciodat ă. Pentru mine (care am tr ăit zi de zi lîng ă el, între 1940-1945) aceste mici adausuri, de fard şi parfum, mi se par deja un sindrom de spaim ă şi ratare. În 1941, Ianuarie, era în c ăma şă verde, cu pistol, în fa ţa po ştei-telefoanelor din Sibiu. Eu – sergent T.R. – treceam cu Ion Oana pe trotoarul din fa ţă . Mi se f ăcuse mil ă de el, am trecut bulevardul şi sco ţîndu-i pistolul-mitralier ă de la gît, ca pe un copil r ău ( şi incon ştient) l-am dus acas ă. El plîngea («nu ştiu ce caut aici»), eu puteam fi oricînd împu şcat din spate de alt pistolar verde. Aceste lucruri i le-am reamintit la Köln, în 1980; ad ăugînd: «în cel de al doilea proces al meu (pe baza c ăruia mi s-a m ărit pedeapsa de la 1 an la 7 ani) actul de acuzare de baz ă a fost declara ţia ta, f ăcut ă în 1958 sau 59, liber fiind în Bucure şti, prin care sus ţineai: ‘eu am vrut s ă m ă înscriu în partid şi s ă devin un bun comunist, eram convins – dar Sîrbu m-a

137 împiedicat!’»” (Ion D. Sîrbu scrisoare din 23 iunie 1988 c ătre Viorica Guy Marica, publicat ă în Caiete critice , nr. 10-11/1995, p. 50).

1 septembrie 2011 Domnul T. (10) Cum e turcul şi pistolul. Tudor Vianu s-a întors în paradisul comunist pentru a-şi exercita performan ţele culturale, pentru a-şi forma ucenicii. El a-nţeles prea repede c ă nu exist ă cale de mijloc. Fie se situeaz ă de partea puterii totalitare ( şi palmeaz ă blazat privilegiile astfel rezultate), fie r ămîne în opozi ţia oropsit ă ( şi risc ă pu şcăria sau claustrarea). C ă şi-a f ăcut în mod pragmatic op ţiunile nu e surprinz ător. Îns ă faptul c ă şi floarea discipolilor s ăi i-a c ălcat pe urme, în balul mascat al complicit ăţ ilor cu papion, are de ce s ă ne pun ă pe gînduri. Ion Vianu are, din nou, o dreptate doar par ţial ă în concluziile pe care le trage. “Amor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezerv ă de energie care ne-a hr ănit şi ne-a ţinut loc de acoper ămînt şi de ve şminte calde în iarna polar ă a spiritului. Dar nu a fost neap ărat o pav ăză în r ăzboiul care se purta împotriva noastr ă, atacîndu-ne onoarea. Aici a fost marea capcan ă de care nu to ţi au ştiut s ă se fereasc ă” (p. 404). Agresiunea care s-a prelungit împotriva intelectualilor a fost pus ă în scen ă de regimul comunist, care le rîvnea onoarea. Dar discipolii au cedat în fa ţa presiunilor inclusiv deoarece asta au înv ăţ at, în subsidiar, de la magistrul lor.

2 septembrie 2011 Filosoful agramat Nae Ionescu a fost rugat de ucenicul s ău, Mihail Sebastian, s ă-i scrie o prefa ţă la romanul ce vorbea despre condi ţia evreilor ( De dou ă mii de ani… ). Cartea a fost gata – dar între timp gînditorul prefa ţator şi-a schimbat tab ăra politic ă şi convingerile. Din filosemit a devenit antisemit. A şa c ă, în prefa ţa promis ă, el le explic ă tuturor îndrept ăţ irea teologico-filosofic ă a persecut ării evreilor, deoarece ace ştia l-au ucis pe Mesia (altminteri un loc comun în istoria antisemitismului mondial). Ca o încununare a cinismului, Profesorul î şi îndreapt ă în final privirile asupra Discipolului, al c ărui roman tocmai îl comenteaz ă. Şi nu se sfie şte s ă pronun ţe

138 condamnarea simbolic ă la moarte a acestuia, c ăci a avut “ghinionul” de-a se na şte într-o anumit ă etnie. “Iosef Hechter, tu e şti bolnav. Tu e şti substan ţialmente bolnav, pentru c ă nu po ţi decît s ă suferi; şi pentru c ă suferin ţa ta e înfundat ă. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atît ţi se cerea în schimbul tuturor bun ătăţ ilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine; s ă veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai v ăzut – pentru c ă orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi. / …Iosef Hechter, nu sim ţi c ă te cuprinde frigul şi întunericul?” Multe pot eu în ţelege din gîndirea profund ă a lui Nae Ionescu. Dar oare de ce nu s-a ostenit oleac ă filosoful s ă fac ă acordul dintre predicat şi subiecte (“te cuprinde frigul şi întunericul”)? Am întrebat, n-am dat cu parul.

3 septembrie 2011 Carier ă “De ce ţine ţi mor ţiş s ă tr ăiţi la Paris, scump ă domni şoar ă? V-ar sta atît de bine într-un bordel de provincie!” (Jules Renard)

4 septembrie 2011 Bazaconii Găsesc întîmpl ător pe net c ă Dan Culcer m ă include pe-o list ă de-a sa cu, vezi Doamne, carieri şti schimb ători la fa ţă . În carnetul de bal al vulcanului olog se afl ă Nicolae Manolescu, Mircea Mih ăie ş, Eugen Uricaru, Vladimir Tism ăneanu, Michael Saphir (sic!), Artur Silvestri, Wiliam (sic!) Totok, Adrian Cioroianu, Mihai Dinu Gheorghiu, Laszlo Alexandru, Andrei Ple şu, Emil Hurezeanu etc. To ţi ace ştia am fi “pe linia tradi ţiei slugilor la mai mul ţi st ăpîni”. Dac ă vorbim de slug ăreala pe lîng ă pulpana antisemitului Paul Goma, ar face mai bine Dan Culcer s ă se uite în oglind ă. Cît despre celelalte, în zilele cînd sînt binedispus îi transmit urarea: “avea-o-ai cariera mea s-o ai!”.

5 septembrie 2011 Un joc de cuvinte la Dante (1)

139 În cîntul V din Infern , Dante îi întîlne şte pe necredincio şii în dragoste, aceia care nu şi-au ştiut înfrîna poftele trupe şti de-a lungul vie ţii, care şi-au tr ădat partenerul legitim. Este cunoscut ă legea echivalen ţei, care func ţioneaz ă în Infern şi care face ca fiecare categorie de p ăcat s ă fie pedepsit ă cu o tortur ă corespunz ătoare: fie prin amplificarea fărădelegii, fie prin r ăsturnarea ei. De exemplu tiranii care au v ărsat sîngele nevinovat sînt scufunda ţi într-un lac de sînge încins. Iar zgîrci ţilor le e dată suferin ţa de-a se roti la infinit în acela şi cerc, pentru a se ciocni cap în cap cu risipitorii şi-a se insulta reciproc: “De ce risipe şti?”, “De ce te zgîrce şti?”. (E cu atît mai subtil ă observa ţia lui Cesare Pavese, care subliniaz ă “în ţelepciunea lui Dante de a-i pedepsi pe zgîrci ţi şi pe risipitori laolalt ă: doar zgîrci ţii sînt cu adev ărat risipitori şi sufer ă de cîte ori cheltuiesc. Zgîrcitul se simte risipitor, iar risipitorul zgîrcit şi se perpele şte din cauza asta. Cel care se simte zgîrcit, de groaza unei comport ări a şa sordide, se face risipitor. Şi viceversa” – vezi Meseria de a tr ăi.)

6 septembrie 2011 Un joc de cuvinte la Dante (2) În ce-i prive şte pe damna ţii erotismului desfrînat, ei au p ăcătuit prin inconstan ţă , prin în şelarea consoartei, prin mi şcarea rapid ă şi nes ăbuit ă de la un partener la altul. Aceea şi situa ţie le e destinat ă şi în lumea de-apoi. Sufletele lor, sub forma unor păsări, se mi şcă în stoluri imense, purtate de o furtună uria şă care le izbe şte cu violen ţă , în eternitate, de celelalte spirite osîndite sau de stîncile înconjur ătoare. Nici o clip ă de odihn ă nu le e permis ă, fr ămîntarea violent ă e nesfîr şit ă. În mul ţime se remarc ă dou ă suflete ce zboar ă totu şi împreun ă. Dante cere favorul de-a li se adresa, de-a le cunoa şte povestea. E cuplul Francesca da Rimini – Paolo Malatesta, devenit astfel celebru în literatura european ă. Ea se m ăritase, tîn ără şi frumoas ă, la porunca familiei, cu diformul boier b ătrîn Gianciotto Malatesta. Tr ăind în casa aceluia, s-a l ăsat atras ă de chipe şul şi rafinatul ei cumnat. Cei doi şi-au dezv ăluit iubirea reciproc ă, au p ăcătuit, au fost surprin şi şi uci şi de so ţul încornorat (care la rîndul său va ajunge în locul denumit Caina, al tr ădătorilor de rude). Aceasta e pe scurt povestea. Dar cum alege Dante s-o transpun ă în versuri?

140 La rug ămintea c ălătorului de-a i se relata ce anume li s-a întîmplat, Francesca î şi face auzit ă vocea, într-un grai nobil, referindu-se mai întîi la locul în care s-a n ăscut, pe ţă rmul unde Padul coboar ă spre a-şi g ăsi pacea cu afluen ţii s ăi (o duioas ă tînguire împotriva agita ţiei infernale?). Iar apoi vine faimoasa tripl ă ter ţin ă. “«Iubirea, care de inima nobil ă îndat ă se lipe şte, / l-a cuprins pe-acesta de frumoasa persoan ă / ce mi-a fost luat ă, iar modul înc ă m ă jigne şte. / Iubirea, care pe nici un iubit de-a iubi nu-l iart ă, / m-a cuprins de-acesta cu o pl ăcere a şa de mare / c ă, precum vezi, înc ă nu m ă p ărăse şte. / Iubirea ne-a condus pe noi la o singur ă moarte. / Caina-l a şteapt ă pe cel ce vie ţile ni le-a luat.» / Aceste vorbe ne-au fost dinspre ei aduse.”

100 “«Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende, prese costui de la bella persona che mi fu tolta; e ‘l modo ancor m’offende. 103 Amor, ch’a nullo amato amar perdona, mi prese del costui piacer sì forte, che, come vedi, ancor non m’abbandona. 106 Amor condusse noi ad una morte. Caina attende chi a vita ci spense.» Queste parole da lor ci fuor porte.”

7 septembrie 2011 Un joc de cuvinte la Dante (3) Primul vers din grupajul celor trei ter ţine dante şti e destinat s ă le atrag ă repede aten ţia cunosc ătorilor. “Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende” e, în realitate, o parafraz ă dup ă debutul crea ţiei programatice a lui Guido Guinizzelli, “Al cor gentil rempaira sempre amore” . Guinizzelli a fost p ărintele curentului Dolce Stil Nuovo, iar poezia evocat ă constituie îns ăş i arta sa poetic ă. Dup ă preceptele acelei estetici, “la inima nobil ă se întoarce mereu iubirea ca-n patrie”. Inima nobil ă, datorit ă bog ăţ iei sale de tr ăiri, nu poate evita ac ţiunea fatal ă a iubirii. Sentimentul în ălţă tor, de esen ţă spiritual ă, debuteaz ă la vederea femeii angelice şi se transmite inevitabil c ătre sufletul celui îndr ăgostit. (Într-un sonet al s ău, Dante va detalia parcursul aproape fizic al

141 sentimentului: “dà per li occhi una dolcezza al core, / che ‘ntender no la può chi no la prova” – transmite prin ochi o ging ăş ie la inim ă, pe care n-o poate pricepe decît cel ce-o resimte.) Nici a doua ter ţin ă din cadrul grupajului nu e “inocent ă” din perspectiva intertextualit ăţ ii. Versul “Amor, ch’a nullo amato amar perdona” trimite, de fapt, la celebrul tratat despre iubirea curteneasc ă, elaborat în secolul al XII-lea de Andreas Capellanus. Potrivit acestuia, în cadrul Regulilor Iubirii se prevede c ă “Amor nil posset amori denegari” (Iubirea nu-i poate refuza nimic celui iubit – regula nr. XXVI). Reciprocitatea sentimentului de dragoste devine o obliga ţie pentru sufletul nobil. Dante preia aceast ă norm ă, foarte r ăspîndit ă în lumea cultural ă medieval ă, şi o adapteaz ă la povestea tragic ă a Francesc ăi.

8 septembrie 2011 Un joc de cuvinte la Dante (4) Dac ă primele versuri ale primelor dou ă ter ţine sînt înc ărcate de ample conota ţii literare, versurile mediane sînt construite simetric: “prese costui de la bella persona” , respectiv “mi prese del costui piacer sì forte” . Iubirea l-a cuprins pe acesta de persoana mea, tot astfel cum iubirea m-a cuprins pe mine pentru acesta. Reciprocitatea sentimentului amoros, clamat ă în tratatele de “specialitate”, este ilustrat ă poetic prin simetria strategic ă a versurilor, reluate inversat şi plasate în centrul ter ţinelor. Toate cele trei ter ţine încep cu acela şi cuvînt: “Amor” , menit s ă circumscrie f ără echivoc problema personajelor. Figura de stil care const ă în repeti ţia unui cuvînt în aceea şi pozi ţie (la începutul strofei) se cheam ă anafor ă. Aici nu avem, de fapt, cea mai complex ă anafor ă utilizat ă de Dante, c ăci în Purgatoriu XII întîlnim cu siguran ţă o structur ă stilistic ă mai impresionant ă (de şi cu rezultate artistice inferioare). Dar anafora e destinat ă, în acest context, s ă individualizeze oarecum cele trei ter ţine, s ă le extrag ă din fluxul poetic pentru a le conferi o relativ ă autonomie sculptural ă.

9 septembrie 2011 Un joc de cuvinte la Dante (5)

142 În centrul grupajului se afl ă versul “Amor, ch’a nullo amato amar perdona” . În mod limpede avem de-a face cu flexiunea aceluia şi cuvînt, sub form ă de substantiv (amor ), participiu substantivat ( amato ) şi verb ( amar ). Acum dac ă plas ăm în una şi aceea şi re ţea de semnifica ţii anafora cu trei elemente de pe vertical ă ( amor / amor / amor ) şi flexiunea cu trei elemente de pe orizontal ă ( amor … amato … amar ), identific ăm cu pu ţin ă bun ăvoin ţă imaginea unei cruci. Pe lîng ă numeroasele simboluri ale crucii, una din principalele sale accep ţiuni este cea funerar ă. Şi, într-adev ăr, not ăm c ă sfî şietoarea poveste de dragoste dintre Paolo şi Francesca, încheiat ă prin uciderea ambilor, a fost înf ăţ işat ă de marele poet italian nu doar prin semnifica ţia versurilor, ci şi prin dispunerea strategic ă a cuvintelor-cheie. Cu cîteva secole înainte de Apollinaire, Dante a realizat o nea şteptat ă caligram ă, care dubleaz ă mesajul tragic al ter ţinelor prin jocul de imagine de la suprafa ţa cuvintelor. Dac ă mai aveam un dubiu în leg ătur ă cu o asemenea ipotez ă, punînd-o eventual pe seama unei supra-lecturi, poetul ne ofer ă îndat ă şi descifrarea şaradei. La “piciorul” caligramei funebre (construite din cuvîntul “amor” şi deriva ţii s ăi), plaseaz ă imediat termenul sugerat de imagine: “Amor condusse noi ad una morte” . Crucea format ă din familia de cuvinte “amore” şi concluzia “morte” , enun ţat ă cît se poate de limpede, vin s ă instituie uluitoarea îngem ănare dintre forma şi con ţinutul unei poezii ce nu şi-a epuizat resursele artistice peste veacuri.

10 septembrie 2011 Lectur ă “Îmi place s ă citesc a şa cum beau g ăinile, ridicînd întruna capul, ca s ă alunece” (Jules Renard)

11 septembrie 2011 Remember 9/11 Acum zece ani, o şleaht ă de ticălo şi a transformat asasinatul public în spectacol planetar. Gestul lor a schimbat politica mondial ă. Ne-a f ăcut s ă con ştientiz ăm amenin ţă rile care pîndesc democra ţia, eforturile necesare pentru a o men ţine acolo unde e

143 şubred ă, nevoia de-a o r ăspîndi acolo unde înc ă n-a ajuns. Ne-a semnalat c ă realitatea acut ă a globaliz ării e deja inevitabil ă, şi foamea din Pakistan poate r ăbufni în Manhattan. Dup ă trecerea unui deceniu, gîndul pios ar trebui s ă se îndrepte spre victimele nevinovate, care au pl ătit cu via ţa pentru a ne ajuta s ă pricepem lumea în care noi înc ă tr ăim.

12 septembrie 2011 Proba traducerii (1) Pe vremea cînd transpuneam în român ă cartea lui Umberto Eco, A spune cam acela şi lucru. Experien ţe de traducere , am dat peste o interesant ă opinie a autorului. El ilustra acolo o concep ţie decontractat ă şi foarte senin ă despre îndeletnicirea cu pricina. În opinia savantului italian, e greu sau chiar imposibil de stabilit o ierarhie între mai multe versiuni ale aceleia şi opere literare. Fiecare traducere î şi are propriile sale calit ăţ i: una e mai fidel ă, alta e mai frumoas ă, alta e mai sîrguincioas ă, alta e mai necesar ă pentru un anumit moment istoric ş.a.m.d. Nu poate fi instituit ă şi ar fi oricum inutil ă o apreciere ierarhizant ă în acest domeniu de activitate. De bun ă seam ă c ă, dac ă ne modific ăm criteriile de judecat ă, atunci cînd altern ăm traducerile pe care le examin ăm, orice considera ţie valoric ă se pulverizeaz ă. Iar rezultatul descriptiv al demersului nostru ar fi flatant pentru absolut to ţi traduc ătorii. Îns ă i-ar defavoriza pe cititorii care, în ce-i prive şte, tind s ă se îndrepte, în mod reflex, c ătre versiunea cea mai izbutit ă. E normal s ă fac ă asta, în virtutea concuren ţei de pe pia ţa liber ă, care stabile şte consumul pe baza calit ăţ ii. Dac ă d ăm credit ipotezei avansate de Umberto Eco, ne împiedic ăm într-un subtil sofism, ce blocheaz ă orice tentativ ă de evaluare, în orice sfer ă de preocup ări. C ăci modificarea criteriilor, de la un caz la altul, conduce la blocarea estim ării valorice. Iar aprecierea unei traduceri nu trebuie f ăcut ă de dragul traduc ătorului, ci de dragul cititorului. Ar fi interesant s ă transpunem situa ţia în practic ă, aplecîndu-ne asupra mai multor versiuni române şti ale Divinei Comedii . O serie de traduc ători şi-au încordat puterea min ţii şi îndemînarea talentului, în echivalarea acestei capodopere a literaturii universale. Dar oare to ţi s-au descurcat la fel de bine? Poate c ă ar merita s ă ne convingem pe text.

144 13 septembrie 2011 Proba traducerii (2) Prima condi ţie a exerci ţiului nostru e s ă trecem diferitele variante române şti din Dante prin strunga acelora şi criterii de judecat ă. A doua condi ţie const ă în identificarea unui e şantion cu dimensiuni rezonabile, în amplul corp al poemului, care s ă fie edificator, în privin ţa complexit ăţ ii, dar nu prea extins cantitativ. Putem s ă ne concentr ăm aten ţia tocmai asupra celor trei ter ţine din Cîntul V al Infernului (v. 100-108), unde e prezentat ă iubirea reciproc ă dintre Francesca şi Paolo. Să stabilim, în prealabil, exigen ţele de care un bun traduc ător trebuia s ă ţin ă seama neap ărat: a) s ă respecte m ăsura endecasilabic ă; b) s ă nu afecteze structura de “terza rima” ; c) s ă redea corect nivelul denotativ al versurilor (f ără a bloca intuirea sensurilor conotate); d) s ă transpun ă anafora de pe vertical ă ( amor / amor / amor ); e) s ă echivaleze flexiunea din versul 103 ( amor … amato … amar ), pentru a men ţine şi în limba român ă caligrama medieval ă în form ă de cruce, cu termenul “morte” plasat în concluzia construc ţiei. Eventual – ca bonus – s ă nu neglijeze construc ţia de reciprocitate din centrul primelor dou ă ter ţine ( “prese costui de la bella persona” / “mi prese del costui” ). Iat ă o acumulare de împov ărătoare obliga ţii, pe o mic ă suprafa ţă poetic ă, în stare s ă conduc ă în pragul disper ării pe orice profesionist al cuvîntului artistic. Să vedem la ce rezultate concrete s-a ajuns.

Versiunea lui George Co şbuc:

100 “«Amor, ce-n inimi iute-şi face drum, l-a prins cu-a mea frumse ţe, ce r ăpit ă mi-a fost astfel, c ă şi-azi m ă doare cum. 103 Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubit ă, pl ăceri de el atare-n mine-a pus, că sînt de el cum vezi şi-acum robit ă. 106 Amor spre-o moarte pe-amîndoi ne-a dus, Caina pe-uciga ş va fi avîndu-l.» Atît şi-aceste vorbe ei ne-au spus.”

145

Poetul ardelean nu se abate de la endecasilab şi ter ţa rim ă. El red ă sensurile din original şi p ăstreaz ă întocmai caligrama ascuns ă în versuri. Jocul flexionar din versul 103 e redat prin alunecarea în sinonimie ( amor … iubire … iubit ă). Traduc ătorul scap ă din vedere structura specular ă din versurile 101 şi 104, dar izbute şte un impresionant tur de for ţă , prin solu ţionarea aproape tuturor celorlalte puncte de tensiune. Dac ă mai ad ăug ăm şi c ă este vorba de prima traducere poetic ă integral ă în limba noastr ă a Divinei Comedii , realizat ă în urm ă cu un secol, avem toate motivele de-a ne exprima admira ţia pentru o performan ţă de excep ţie.

14 septembrie 2011 Proba traducerii (3) Versiunea lui Ion Ţundrea a cunoscut o întreag ă aventur ă pîn ă s ă ajung ă, într-un tiraj foarte restrîns, sub privirile cititorilor de azi. Traduc ătorul a finalizat-o în 1940 şi s-a stins din via ţă în 1945. Str ădania sa cu totul meritorie a ap ărut la Editura Medical ă din Bucure şti abia în anul 1999. Pasajul din Cîntul V al Infernului , care ne intereseaz ă în contextul analizei comparative, sun ă în felul urm ător:

100 “«Iubirea iute-aprins ă ‘n firi aprinse, Leg ă pe-acest’ de prea frumoasa-mi fire, Răpit’ a şa c ă şi-azi plîng cum se stinse. 103 Iubirea, care cere ‘n schimb iubire, Atîta foc de el în piept îmi puse Că nici nu ne gîndim la desp ărţire. 106 Iubirea, vie ţii un sfîr şit ne-aduse: Caina, pe c ălău l-aşteapt ă-n vale.» Aceste vorbe fur ă de ea spuse.”

Se constat ă c ă Ion Ţundrea a respectat m ăsura endecasilabic ă, precum şi ter ţa rim ă. Anafora a fost redat ă prin cuvîntul “Iubirea” . Flexiunea gramatical ă din versul 103, cu alternarea celor trei termeni din varianta original ă ( amor … amato … amar ), a fost

146 transpus ă doar par ţial, prin repeti ţia a doi termeni ( iubirea … iubire ). Aceasta afecteaz ă constituirea caligramei funebre – mai ales c ă traduc ătorul evit ă impactul cuvîntului direct (moarte ), preferîndu-i expresia perifrastic ă (“iubirea, vie ţii un sfîr şit ne-aduse”). Reciprocitatea sentimentului de dragoste, formulat ă prin construc ţia în oglind ă a versurilor 101 şi 104, aici se pierde. O observa ţie se cuvine formulat ă în leg ătur ă cu transpunerea versului 100. Ion Ţundrea include o repeti ţie suplimentar ă, care lipsea în original (“iubirea iute-aprins ă ‘n firi aprinse ”), pesemne vrînd s ă compenseze insuficienta echivalare a versului 103. Numai c ă, la Dante şi în poetica Dolce Stil Nuovo, “il cor gentil” cumuleaz ă tensiunile spiritual-morale inspirate de femeia iubit ă. În schimb “firea aprins ă” din versiunea român ă deschide calea c ătre subîn ţelesurile ambigue, blocînd totodat ă conota ţiile aristocratice din poezia dantesc ă. Valoarea formal impecabil ă a transpunerii lui Ion Ţundrea e ştirbit ă, din p ăcate, de relativa timiditate intelectual ă a traduc ătorului, care alunec ă pe-alocuri în eufemisme sau aluzii inadecvate.

15 septembrie 2011 Proba traducerii (4) Giuseppe Cifarelli a venit la vîrsta de un an în România, adus de mama sa v ăduv ă, pentru a se stabili la unchiul ei, c ălug ăr franciscan şi conducător al misiunii catolice din Foc şani. Tîn ărul şi-a f ăcut studiile în ţara noastr ă şi a înv ăţ at impecabil româna. A devenit func ţionar la banca italian ă din Bucure şti şi, mai apoi, director al filialei din Sibiu a aceleia şi institu ţii. În paralel cu activitatea birocratic ă, şi-a dedicat timpul liber traducerii Divinei Comedii . Odat ă cu instaurarea comunismului, Giuseppe Cifarelli, la fel ca mul ţi compatrio ţi ai s ăi de-aici, a ales s ă se refugieze în Italia. La plecarea din 1948, a donat un exemplar al manuscrisului s ău Academiei Române. Pîn ă la moartea survenit ă în 1958, la vîrsta de 68 de ani, G. Cifarelli şi-a continuat insistent munca de cizelare pe text. Dup ă schimb ările din decembrie ‘89, la ini ţiativa fiicei sale şi cu sprijinul dantologului Titus Pârvulescu, aceast ă variant ă integral ă a Divinei Comedii a v ăzut lumina tiparului la Ed. Europa din Craiova (în 1993) şi a fost reluat ă la Ed. Dacia din Cluj (în 1998). O scurt ă prezentare a pove ştii lui Cifarelli şi a traducerii sale era semnat ă

147 de Alexandru Cior ănescu, el însu şi traduc ător (din italian ă în francez ă) al capodoperei dante şti. S ă urm ărim, în continuare, pasajul care ne preocup ă din Cîntul V al Infernului .

100 “«Amor ce-n suflet ginga ş grabnic prinde l-a prins pe ăst de mîndra mea f ăptur ă ce smuls ă-mi fu în chip ce tot jignind e. 103 Amor ce neiubind, iubit nu-ndur ă, mă-nfl ăcără de frumuse ţea-i foarte încît, cum vezi, simt înc ă-n mine-arsur ă. 106 Amor ne duse la aceea şi moarte: Cain-aşteapt ă pe cel ce ne stinse.» De-aceste vorbe avuser ăm parte.”

Măsura endecasilabic ă şi ter ţa rim ă sînt, precum se vede, p ăstrate f ără cusur. Anafora e transpus ă prin termenul “Amor” , ceea ce aduce versiunea Cifarelli mai aproape de originalul dantesc (întrucît las ă deschis ă şi aluzia secundar ă la zeul iubirii din Antichitate). Flexiunea din versul 103 e transpus ă irepro şabil, prin trei termeni ( amor … neiubind … iubit ), iar aceasta instituie structura caligramei la care ne-am mai referit. Un elogiu suplimentar se cuvine pentru echivalarea versului 106, unde termenul “moarte” î şi păstreaz ă pozi ţia de la cap ătul stihului (la fel ca în limba italian ă) şi astfel intensific ă percutan ţa mesajului. Este adev ărat c ă traduc ătorul scap ă din vedere construc ţia în oglind ă a versurilor 101 şi 104, dar el schi ţeaz ă – compensator – o minunat ă alitera ţie în jurul consoanelor “f” şi “r” tocmai în versul 104: “m ă-nfl ăcără de frumuse ţea-i foarte”. Eşantionul examinat ne arat ă f ără dubiu c ă Divina Comedie în traducerea român ă a lui Giuseppe Cifarelli este una din versiunile cele mai izbutite dintre toate.

16 septembrie 2011 Proba traducerii (5) Importan ţa Etei Boeriu pentru activitatea de traducere a literaturii italiene în România este indiscutabil ă. Multe nume de frunte ale crea ţiei peninsulare şi-au g ăsit o nou ă înf ăţ işare printre noi, mul ţumit ă eforturilor de-o via ţă ale poetei clujene: Dante,

148 Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leopardi, Verga, Moravia, Pavese, Vittorini etc. Călătoria ei prin m ăruntaiele Divinei Comedii s-a transformat într-un st ăruitor şantier de crea ţie artistic ă, plasat sub semnul “concuren ţei” m ărturisite fa ţă de George Co şbuc: “Dac ă acum şaizeci de ani fusese în stare limba noastr ă, prin pana lui Co şbuc, s ă redea Divina Comedie în forma ei original ă, m ă întrebam dac ă e cu putin ţă ca dup ă atîtea înnoiri, prefaceri şi cî ştiguri, înml ădieri şi izbînzi, s ă dea înapoi în fa ţa unor dificult ăţ i pe care a ştiut s ă le înving ă acum şase decenii…” (vezi Eta Boeriu, Cum am tradus “Divina Comedie” , în vol. Studii despre Dante , Buc., E.L.U., 1965, p. 264). Iar obstacolele şi dubiile pe care traduc ătoarea le-a avut de înfruntat nu erau pu ţine. Oricum expedi ţia ei era deja mai confortabil ă, c ăci venea pe poteci b ătătorite: “lucrînd mereu al ături de Co şbuc, ajunsesem s ă-l adîncesc, s ă-i admir de multe ori traducerea – care îmbin ă meritul constant al fidelit ăţ ii cu momente de suprem ă poezie” (ibid., p. 261). De-a lungul anilor, cu începere din 1951, trei au fost variantele succesiv ameliorate de Eta Boeriu. Ea a tradus în prim ă faz ă Purgatoriul şi şase cînturi din Infern recurgînd la versuri de 14 silabe şi modificînd structura specific dantesc ă a rimei. Cuprins ă de remu şcări profesionale, a hot ărît s ă refac ă totul într-o a doua variant ă, de aceast ă dat ă endecasilabic ă, dar cu rima instituit ă numai între primul şi al treilea vers al fiec ărei ter ţine. A reluat iar ăş i din temelii, într-o variant ă succesiv ă, cînd a pus de acord parametrii tehnici ai traducerii cu exigen ţele originalului şi a inclus în structur ă atît ter ţa rim ă, cît şi m ăsura endecasilabic ă. În aceste condi ţii, celebrul pasaj din Cîntul V al Infernului sun ă astfel:

100 “«Iubirea care-n cei ale şi tresare îl prinse-n mreji cu-a mea f ăptur ă, moart ă în chip ce şi-azi, cînd mi-amintesc, m ă doare. 103 Iubirea care pe iubi ţi nu-i iart ă de chipu-i drag pe veci m-a-nl ănţuit, încît, cum vezi, nu-i chin s ă ne despart ă. 106 Iubirea-aceea şi moarte ne-a sortit: str ăfund de iad pe uciga ş l-aşteapt ă.» Astfel gr ăi. Şi cum şedeam mîhnit

149 109 de-a lor osînd ă t ălm ăcit ă-n fapt ă, lăsai obrazu-n jos, c ătre p ămînt, pîn’ ce Virgil: «Ce ai?» rosti în şoapt ă.”

Anafora e echivalat ă prin termenul “iubirea” , îns ă flexiunea din versul 103 cuprinde doar doi termeni ( iubirea … iubi ţi). Prin urmare caligrama din original nu se mai reg ăse şte aici, la fel cum nici simetria de construc ţie a versurilor 101 şi 104. Termenul “moarte” este redat în v. 106, dar plasarea lui în interiorul versului ajunge s ă-i atenueze impactul de semnifica ţie. O stîng ăcie mai vizibil ă const ă în f ărîmi ţarea omogenit ăţ ii celor trei ter ţine. Firul epic al originalului este deja finalizat în primul hemistih de la v. 108 al versiunii române şti, iar evolu ţia ac ţiunii este anticipat ă în al doilea hemistih. Prin aceast ă inabil ă devansare a materiei narative este îns ă afectat ă autonomia sculptural ă a celor nou ă versuri faimoase. Putem conchide examinarea pasajului dantesc formulînd ipoteza c ă Eta Boeriu n-a reu şit probabil s ă se ridice, în aceste detalii, la întreaga îndemînare me şte şug ăreasc ă pe care situa ţia i-o pretindea.

17 septembrie 2011 Proba traducerii (6) Am omis din succinta panoram ă traducerea integral ă în proz ă realizat ă în perioada interbelic ă de Alexandru Marcu. Gîndit ă cu evidente finalit ăţ i didactice şi destinat ă s ă redea semnifica ţiile poemului medieval, ea nu î şi asuma programatic strategiile poetice ale textului. Prin urmare eram în imposibilitatea de-a verifica înse şi punctele de for ţă ale unei transpuneri artistice. M-am referit pîn ă acum doar la versiunile române integrale ale Divinei Comedii , opere absolut impresionante ca atare, întinse pe lungi decenii de activitate sîrguincioas ă. Multe dintre ele s-au încheiat doar prin moartea traduc ătorului – şi poate nici chiar atunci. Varianta lui Co şbuc a fost întregit ă postum, în unele pasaje nefinalizate, de Emanoil Bucu ţa şi Panaitescu-Perpessicius. Versiunea lui Cifarelli a fost recl ădit ă postum, dintre sinonimele înscrise cu creionul pe manuscris, de Titus Pârvulescu. Înc ă şi mai tulbur ătoare sînt serpentinele pe drumul spre publicare. Dup ă decesul din 1918 al lui George Co şbuc, traducerea a v ăzut lumina tiparului între anii 1924 şi

150 1932, mul ţumit ă generozit ăţ ii şi entuziasmului manifestate de profesorul Ramiro Ortiz. A trecut peste o jum ătate de secol între moartea lui Ion A. Ţundrea, în 1945, şi apari ţia Divinei Comedii în transpunerea lui, la Editura Medical ă din Bucure şti, în 1999, prin abnega ţia rudelor. Giuseppe Cifarelli şi-a l ăsat spre p ăstrare manuscrisul finalizat, în 1948, dar a continuat cizelarea versurilor pîn ă la decesul din 1958; prima edi ţie a traducerii s-a tip ărit abia în 1993. Singur ă Eta Boeriu a avut fericirea de a-şi vedea între dou ă coper ţi versiunea din Divina Comedie (la care a muncit între 1951 şi 1965, şi asupra căreia a revenit în edi ţiile ulterioare). Doar ea a avut onoarea de-a fi recompensat ă, pentru devotamentul intelectual, cu medalia de aur a Ora şului Floren ţa.

18 septembrie 2011 Alt rinocer (1) Am avut prilejul de a-i reaminti lui Gheorghe Grigurcu, într-o interven ţie anterioar ă, cîteva uimitoare gesturi publice ale sale: de cruzime aparent nejustificat ă la adresa unora (persiflarea mor ţii precoce a lui Mihail Sebastian), de p ăguboas ă complicitate la adresa altora (legitimarea antisemitului Paul Goma în numele talentului literar), de inelegan ţă la adresa mea (manipularea unui text critic pe care i-l încredin ţasem pentru revista Columna pe care o conducea). Am corelat aceste fapte cu modul în care îl tratasem eu pe el, cînd se aflase la ananghie şi venise în vizit ă la mine. Gh. Grigurcu voia să ilustreze oare absurditatea preceptului din Balcani c ă “nici o fapt ă bun ă nu r ămîne nepedepsit ă”? Dar nu minciunile cu titlu personal pe care le revars ă asupra mea, sub form ă de replic ă (în Acolada nr. 7-8/2011), m ă preocup ă acum. Pentru ele va fi timp alt ă dat ă. Mai grav decît atît, criticul din Tîrgu-Jiu în ţelege s ă ne împ ărt ăş easc ă – în sfîr şit r ăspicat – anumite convingeri ale sale despre istoria antisemitismului autohton. Îmi m ărturiseam nedumerirea c ă î şi permite s ă ia în derîdere moartea aberant ă, în 1945, la nici 38 de ani, a unui scriitor de excep ţie, Mihail Sebastian, a unui evreu care tocmai sc ăpase miraculos din pogromurile în şirate unul dup ă cel ălalt. Şi ce-mi r ăspunde Grigurcu? “În realitate, M. Sebastian a f ăcut parte din rîndul acelor numero şi evrei de pe teritoriul României, care au fost salva ţi de pogrom şi lag ăr de c ătre Mare şalul Antonescu, care a refuzat s ă aplice la noi «solu ţia final ă» preconizat ă de nazi şti.” Iar explica ţiile sale de coafare a guvern ării

151 sîngeroase a lui Antonescu se prelungesc mai apoi pe-o coloan ă întreag ă. A şadar în loc de scuze – acuze. În loc de smerenie pentru neghiobia comis ă – un zvîcnet sfid ător de rescriere a trecutului. Gheorghe Grigurcu î şi semneaz ă astfel încolonarea, f ără surle sau trîmbi ţe, în tagma de tot tulbure a extremi ştilor preocupa ţi azi de cultul personalit ăţ ii mare şalului. Nu-mi propun s ă-i replic eu la asemenea insanit ăţ i poluante. M ă limitez la citarea unui pasaj elocvent din Raportul Final elaborat de un colectiv interna ţional de speciali şti şi însu şit ca document oficial de c ătre doi pre şedin ţi ai României. “Dup ă cum Antonescu însu şi declara în scris, el s-a aflat în r ăzboi cu evreii. Prin aplicarea sistematic ă a deport ării popula ţiei evreie şti din România şi Ucraina ocupat ă, el şi subordona ţii lui au devenit autorii unei nem ăsurate suferin ţe pentru sute de mii de victime nevinovate şi pentru moartea a mai mult de un sfert de milion dintre acestea. (…) Conducerea sa a implicat guvernul român în crime împotriva umanit ăţ ii, care nu pot rivaliza cu nimic în istoria uneori glorioas ă, alteori crud ă a României (…). Pentru a putea relata şi aborda cu mîndrie sincer ă istoria României, patriotismul român modern trebuie s ă resping ă nu doar cele cinci decenii de conducere comunist ă distrug ătoare, ci şi anii de tiranie fascist ă” (Ia şi, Ed. Polirom, 2005, p. 258).

19 septembrie 2011 Alt rinocer (2) Ca s ă-şi sus ţin ă opinia triumfal ă în leg ătur ă cu mare şalul Antonescu, neo- specialistul de la Tîrgu-Jiu se sprijin ă şi pe dovezi. De unde o fi aflat el c ă dictatorul aliat cu Hitler a fost un mare umanist în rela ţiile cu evreii? Ne-o explic ă aici entuziasmat din cale-afar ă. “Dovada? Iat ă ni şte rînduri scrise defel conjunctural, ci în 1956, în Statele Unite, de c ătre cine crede ţi? De vreun extremist de dreapta, de un falsificator al istoriei? Cîtu şi de pu ţin. De c ătre Wilhelm Filderman, fost pre şedinte al Uniunii Comunit ăţ ilor Evreie şti din România şi pre şedinte al Uniunii Evreilor Români: «În timpul perioadei de domina ţie hitlerist ă în Europa, eu am fost în leg ătur ă sus ţinut ă cu Mare şalul Antonescu. Acesta a f ăcut tot ce a putut pentru a îmblînzi soarta evreilor expu şi la persecu ţia germanilor nazi şti. (…) Am fost martor al unor mi şcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în

152 Europa. Mare şalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea m ăsuri dure împotriva evreilor. (…) Gra ţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, f ăcîndu-le s ă par ă pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun».” Mi-e penibil s ă-i bat obrazul şefului de la Acolada , fiindc ă repune în circuit contrafaceri grosolane. Povestea cu pricina a fost deja clarificat ă acum cî ţiva ani de Michael Shafir, în cartea sa Între negare şi trivializare prin compara ţie: Negarea Holocaustului în ţă rile postcomuniste din Europa Central ă şi de Est (Ed. Polirom, Ia şi, 2002, p. 92-95). Unii nega ţioni şti au zis c ă-i testamentul din America al lui Filderman, din 1956, al ţi extremi şti au zis c ă-i m ărturia lui Filderman în fa ţa tribunalului din Berna, în 1955. Prima dat ă s-a f ăcut trimitere la aceast ă abera ţie abia în… 1994, de c ătre specialistul poponaut Kurt W. Treptow. Ideea a fost apoi c ălduros îmbr ăţ işat ă de săpt ămînalul Baricada , de istoricii Buzatu şi Coja, de Revista Mare şal Antonescu finan ţat ă de Funda ţia Dr ăgan etc.

20 septembrie 2011 Alt rinocer (3) Gogoa şa cu Filderman în America, devenit brusc mare admirator al mare şalului Antonescu, a fost invocat ă şi de Paul Goma în cartea sa antisemit ă Săpt ămîna Ro şie (Buc., Ed. Vremea XXI, 2004). L-am întrebat înc ă de-atunci: de unde are informa ţia? (vezi Laszlo Alexandru, Toate pînzele sus! , Cluj, Ed. Grinta, 2005, p. 141) De ce nu-şi dezv ăluie sursele “bibliografice”? De ce arunc ă piatra şi ascunde mîna? Din dou ă una: fie pe Goma îl onoreaz ă compania de idei a lui I.C. Dr ăgan, C.V. Tudor, A. P ăunescu, Gh. Funar, Gh. Buzatu, I. Coja – îns ă atunci s-o spun ă pe fa ţă , nu s ă citeze falsul, dar s ă tăinuiasc ă sursa. Fie se delimiteaz ă de extremi ştii titra ţi – îns ă atunci s ă nu le invoce “dovezile” postfabricate. Iat ă c ă azi, dup ă înc ă şapte ani, apare şi Grigurcu miraculos din spuma valurilor, pentru a ne vorbi despre… Filderman în America. P ăi, dom’le specialist. Cînd s-a aflat pre şedintele evreilor “în leg ătur ă sus ţinut ă cu Mare şalul Antonescu”? Atunci cînd mare şalul protector al evreilor l-a deportat, şi pe el, în Transnistria?! De-acolo ţinea leg ătura (prin sms?) cu c ălăul s ău?! Plastografii uit ă cele mai notorii fapte istorice. Iar

153 Gheorghe Grigurcu redescoper ă azi contrafacerile extremiste expirate, le reînc ălze şte la sîn şi le d ă brînci sub nasul publicului. M ă tem c ă va mai avea de înfruntat o singur ă problem ă strategic ă. Pe m ăsur ă ce-i va cre şte cornul pe frunte, îi vor aluneca în jos ochelarii pe nas.

21 septembrie 2011 Şantier dantesc (1) În afara celor patru versiuni poetice române şti integrale ale Divinei Comedii (realizate de George Co şbuc, Ion Ţundrea, Giuseppe Cifarelli şi Eta Boeriu) şi a transpunerii didactice în proz ă (de c ătre Alexandru Marcu), au existat o serie de alte încerc ări par ţiale. Ele s-au oprit pe parcurs, în diverse stadii, fie datorit ă descuraj ării traduc ătorilor în fa ţa obliga ţiilor cople şitoare ce le reveneau, fie din cauza decesului lor. Una din tentativele cu pricina pare a fi înc ă în desf ăş urare. Nu inten ţionez s ă m ă aplec asupra diverselor experimente din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, care pot avea o importan ţă mai degrab ă cultural ă, c ăci marcheaz ă sincronismul preocup ărilor literare de-aici cu celelalte spa ţii europene. Dar patru tentative nefinalizate, de traducere în limba român ă a Divinei Comedii , de-a lungul acestor ultime decenii, poate c ă ar merita o clip ă de reflec ţie analitic ă. George Buznea a publicat dou ă volume, cu traducerea poetic ă a Infernului (în 1975) şi a Purgatoriului (în 1978). Versiunea sa pare a fi fost agreat ă de Edgar Papu, ba chiar şi de Nicolae Manolescu. La drept vorbind, sînt de natur ă s ă uimeasc ă exigen ţele pe care şi le traseaz ă t ălm ăcitorul în debutul primului volum. El calculeaz ă num ărul cuvintelor dintr-o ter ţin ă şi pare a se str ădui să corespund ă cu tot dinadinsul acestui calapod. Dar unit ăţ ile de evaluare poetic ă dantesc ă, recunoscute în secolele de cercetare specializat ă, se afl ă – progresiv – la nivelul m ăsurii endecasilabice, al ter ţinei şi al ter ţei rime. Se discut ă despre figuri stilistice ori sensuri colaterale în versurile dante şti, nicidecum despre… num ărul cuvintelor din ter ţin ă. Cu aceast ă bizar ă exigen ţă de echivalare în minte, G. Buznea ne asigur ă c ă “poezia nu poate fi tradus ă aidoma unui discurs politic, a unei convorbiri banale, unui text ştiin ţific, interviu etc. Ea poate şi trebuie s ă fie neap ărat interpretat ă, tocmai spre a rămîne fidel ă actului de crea ţie”. Interpretarea, adaptarea, transfigurarea operei dup ă

154 gusturile traduc ătorului sînt considerate o… “dantizare” (?), “adic ă, într-un fel, cum şi-ar tălm ăci însu şi autorul opera în alt ă limb ă, în imposibilitatea de a redacta aidoma cuvîntul şi mai ales metafora original ă, recurgînd la metafora nou ă în limba respectiv ă”. Prea multe volute şi piruete, pentru a se proclama de fapt preeminen ţa traducerii infidele (iar virgula dintre subiect şi predicat îi apar ţine chiar autorului citat): “Traducerea mea, [sic!] nu este prin urmare o juxt ă poetic ă, nici o prelucrare. E, cum spuneam, o interpretare , fiindc ă acesta mi se pare termenul cel mai potrivit pentru toate traducerile din poezie şi îndeosebi din marea poezie a lumii” (vezi Dante, Infernul , Buc., Ed. Univers, 1975, p. 10).

22 septembrie 2011 Şantier dantesc (2) Poate fi util ă prelungirea exerci ţiului nostru comparativ, prin examinarea ter ţinelor din Cîntul V al Infernului , care ne prezint ă celebrul episod de iubire. Iat ă echivalarea lui George Buznea:

100 “«Amorul ce în inimi mari r ăsare, Pe cel de-alături îl lipi de mine, Jungheat ă astfel, c ă şi azi m ă doare. 103 Amorul de amor şi de ru şine Ca de-un destin n-a vrut s ă-mi cru ţe dragul Ce precum vezi şi mort la piept m ă ţine. 106 Amorul mor ţii s ă-i c ălc ăm meleagul Pe-amîndoi ne-alese, dar Cainii Şi uciga şul îi va trece pragul.» 109 Cum ascultam cu capu-n jos ca pinii Bătu ţi de vînt: «Ce meditezi?» îmi zise Cel mai nemuritor din to ţi latinii.”

155 Se constat ă respectarea m ăsurii endecasilabice şi a ter ţei rime. Anafora e transpus ă prin repeti ţia cuvîntului “Amorul” . În schimb flexiunea din versul 103 e redat ă numai prin doi termeni (“Amorul de amor”), ceea ce afecteaz ă constituirea caligramei funeste. Iubirea – în irezistibila sa reciprocitate – care “l-a cuprins pe acesta” tot astfel cum “m-a cuprins pentru acesta” (în exprimarea lui Dante), începe s ă şchioapete (în versiunea lui Buznea). C ăci, sincer vorbind, traducerea româneasc ă ne las ă impresia c ă doar Paolo iube şte (v. 101 şi 104), îns ă amîndoi sînt pedepsi ţi (v. 107). Iar asta nu corespunde realit ăţ ii. Sînt de asemeni în m ăsur ă s ă deranjeze grandilocven ţa şi patetismul artificial pe care versificatorul român i le impune poetului italian. M ăre ţia lui Dante const ă în chiar capacitatea sa de-a crea efecte r ăsun ătoare, prin cuvinte lapidare. De pild ă naratorul din Cîntul V, îndat ă ce-a auzit acele suflete mîhnite, şi-a înclinat obrazul şi atîta l-a ţinut aplecat pîn ă cînd poetul (Virgiliu) i-a spus: “La ce te gînde şti?”: “Quand’io intesi quell’anime offense, / china’ il viso, e tanto il tenni basso, / fin che ‘l poeta mi disse: «Che pense?»”. Durerea sobr ă şi laconic ă, exprimat ă în italian ă prin obrazul aplecat, se schimb ă îns ă pe române şte într-o compara ţie bombastic ă şi g ălăgioas ă: “ascultam cu capu-n jos ca pinii b ătu ţi de vînt”. Numirea scurt ă a lui Virgiliu ( “il poeta” ), destinat ă s ă- i indice lectorului c ă ştafeta ac ţiunii a fost momentan preluat ă de un alt personaj, în transpunerea lui Buznea se transform ă într-un panegiric sfor ăitor, ce sfî şie echilibrul de sobrietate şi tragism din original: “cel mai nemuritor din to ţi latinii”. Prezen ţa exagerat ă a traduc ătorului, care ciunte şte cu de la sine putere anumite semnifica ţii dante şti, în schimb inventeaz ă ori supraliciteaz ă artificial conota ţii nedorite ale textului, reprezint ă cusurul de c ăpătîi al traducerii semnate de George Buznea.

23 septembrie 2011 Şantier dantesc (3) Marian Papahagi şi-a f ăcut studiile universitare la Roma, în specialitatea filologiei romanice, dup ă 1968. Acolo s-a familiarizat în profunzime cu limba-literatura italian ă şi cu poezia dantesc ă. La întoarcerea în ţar ă a devenit asistent universitar şi s-a dedicat studierii Evului Mediu, c ăruia i-a consacrat o tez ă de doctorat şi o carte ( Intelectualitate şi poezie ). Timp de peste dou ă decenii l-a predat pe Dante Alighieri la Facultatea de

156 Filologie din Cluj, dovedind buna cunoa ştere a realit ăţ ilor culturale italiene ale începuturilor. Structura sa interioar ă a fost aceea a unui avizat c ărturar poliglot, a unui spirit ra ţional, bine documentat şi foarte dinamic. Dup ă decesul nea şteptat din 1999 i-au fost strînse la un loc traducerile fragmentare din Divina Comedie , un total de zece cînturi ale Infernului (I-VIII, X şi XXXIV). Pasajul iubirii p ătima şe dintre Paolo şi Francesca e transpus în felul urm ător:

100 “«Amor, ce-n suflet iute se aprinde, pe-acesta-l prinse de-a mea-nf ăţ işare ce luat ă-mi fu; felu-i şi-aici se-ntinde. 103 Amor, celui iubit nedînd iertare, mă-ndr ăgosti de frumuse ţea-i foarte, încît nici azi, cum vezi, nu am sc ăpare. 106 Amor ne-a dus pe noi la-aceea şi moarte, Caina-l aşteapt ă pe-ăl ce via ţa stinse.» Aceste vorbe-n noi ei le de şart ă.”

Se observ ă îndeplinirea fidel ă a exigen ţelor poetice de la suprafa ţă , cum sînt ter ţa rim ă şi m ăsura endecasilabic ă. Anafora de la începutul ter ţinei este redat ă prin termenul “Amor” , ceea ce situeaz ă versiunea lui M. Papahagi în vecin ătatea originalului dantesc. Trebuie notat ă echivalarea izbutit ă a versului 106, cu vocabula “moarte” plasat ă la final de stih, pentru a i se pune în eviden ţă impactul de semnifica ţie, dar şi pentru a se constitui simetria (la nivel de sonoritate a versului) cu “Amor” . Flexiunea cu trei termeni din v. 103 e transpus ă, din p ăcate, prin doar dou ă elemente ( Amor … iubit ), iar aceasta compromite imaginea caligramei din italian ă. Sup ărătoare e calitatea rimei de la v. 104- 106-108: foarte-moarte-de şart ă, în care ultimul termen e puternic discordant fa ţă de contextul în care a fost plasat. Nepotrivirea sa nu e doar sonor ă, ci şi semantic ă. Trama dureros-tragic ă a pove ştii de dragoste e sfî şiat ă de grosol ănia verbului românesc, fiind cu totul inoportun ă echivalarea unei confesiuni sensibile cu un şir de vorbe pe care Francesca le… de şart ă în Dante.

157 Precizia transpunerii lui M. Papahagi e umbrit ă pe-alocuri de striden ţele ori stîng ăciile poetice. Merit ă citite notele explicative erudite cu care profesorul î şi înso ţeşte traducerea.

24 septembrie 2011 Şantier dantesc (4) George Pruteanu a ilustrat biografic zicala c ă omul este un animal surprinz ător. În perioada comunist ă a fost membru fidel al grup ării intelectualilor non-conformi şti de la Ia şi, dintre care unii au devenit mai apoi disiden ţi anticomuni şti (Dan Petrescu, Luca Pi ţu, Liviu Antonesei etc.). Cam în aceea şi etap ă, filologul a activat şi într-o grupare de infrac ţionalitate m ărunt ă, specializat ă în furturile din locuin ţe. Prin sentin ţa penal ă nr. 347/29 ianuarie 1976, pronun ţat ă de Judec ătoria Ia şi, numitul Pruteanu George-Mihail a fost condamnat la doi ani de temni ţă grea, “pentru comiterea infrac ţiunilor de furt calificat şi violare de domiciliu” (vezi rev. Academia Ca ţavencu , nr. 9/11-17 martie 1997, p. 5). I s-au pus în sarcin ă opt furturi în dauna cet ăţ enilor, de pe urma c ărora s-a procopsit cu “o geant ă în care se aflau mai multe scule de l ăcătu şerie, 2 undi ţe, un scaun pesc ăresc, un fer ăstr ău şi o damigean ă”, “un cadru de motociclet ă scuter Manet în valoare de circa 600 lei”, “un parbriz şi o oglind ă retrovizoare în valoare de 400 lei”, “un far de cea ţă şi o anten ă radio în valoare de 600 lei”, “o menghin ă în valoare de 100 lei”, “o biciclet ă marca Ucraina, o canistr ă de material plastic de 20 litri, mai multe scule necesare meseriei de sculptor, un motor electric, 4 borcane a cîte 0,800 kg cu zacusc ă, 2 borcane a cîte 3 litri cu gogo şari şi un borcan de 3 litri cu zarzavat conservat, bunuri în valoare total ă de circa 2000 lei”, “o oglind ă retrovizoare, dou ă peni ţe tip fantezie, dou ă undi ţe chineze şti aflate în huse speciale şi dou ă bibelouri ce se poart ă în autoturism” etc. Dup ă c ăderea comunismului George Pruteanu a împletit pedagogia na ţional ă (prin cunoscuta emisiune de 5 minute la televiziune, dedicat ă folosirii corecte a limbii române) cu activismul politic. În 1996 s-a înscris în partidul de centru-dreapta PN ŢCD, de unde a demisionat în 1998. În 2000 s-a înscris în partidul de centru-stînga PDSR (obl ăduit de Ion Iliescu), de unde a fost expulzat în 2003. Mai apoi s-a înscris în partidul de extrem ă dreapt ă România Mare, gravitînd o vreme în preajma lui Corneliu Vadim Tudor. A

158 cumulat publicistica frenetic ă şi cariera universitar ă fulgurant ă (unde s-a remarcat pentru acuzele de h ărţuire sexual ă a studentelor). S-a stins din via ţă în anul 2008.

25 septembrie 2011 Şantier dantesc (5) Peni ţele tip fantezie se vede c ă l-au ajutat cu prisosin ţă în traducerea Divinei Comedii . Pe site-ul s ău de internet sînt expuse Cînturile I, III, IV, V, VII, X, XI, XIII, XIV, XV, XVII, XXI, XXII, XXV, XXVI şi XXXIII din Infern . Este vorba despre şaisprezece dintre cînturile cele mai semnificative şi problematice, care constituie aproape jum ătate din prima cantic ă. E şantionul e îndestul ător cantitativ pentru a ne permite s ă identific ăm în G. Pruteanu un excelent mînuitor al cuvîntului poetic, în egal ă măsură preocupat de fidelitatea minu ţioas ă a versurilor transpuse, de plasticitatea şi suple ţea vorbelor, de echivalarea întocmai a ritmului şi a strategiilor dante şti de expresie. Complicatul pasaj referitor la iubirea dintre Paolo şi Francesca sun ă astfel:

100 “«Iubirea-în inimi tandre jar pogoar ă, şi-o lu ă şi celui drag în st ăpînire, dar cum ne-am fost r ăpi ţi, şi azi m ă-înfioar ă. 103 Iubirea na şte-în cel iubit iubire: de chipul lui am fost robit ă foarte, şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în sim ţire. 106 Iubirea ne-a condus spre-aceea şi moarte: făpta şul în adînc de iad s ă piar ă!» Atît au spus, şi n-au spus mai departe.”

Sînt p ăstrate nealterat m ăsura endecasilabic ă şi ter ţa rim ă. E transpus ă anafora din cuvîntul “Iubire” , ce se repet ă la începutul celor trei ter ţine. Este redat ă impecabil flexiunea din versul 103, prin trei termeni care – în plus – apar ţin chiar aceleia şi familii de cuvinte ( Iubirea … iubit … iubire )! Este reflectat ă a şadar, în mod foarte limpede, caligrama din textul poetic original. E abil transpus conceptul-cheie de “cor gentil” prin “inimi tandre” (v. 100). Trebuie elogiat versul 106, cu dispunerea final ă a termenului

159 contraechilibrant: “moarte” . George Pruteanu izbute şte s ă rezolve, surîz ător şi dezinvolt, mai toate dificult ăţ ile tehnice (aparent insurmontabile) ale poeziei dante şti medievale, într-o exprimare fireasc ă, ml ădioas ă şi accesibil ă. Ce mare p ăcat c ă – asemeni altor domenii de activitate – n-a investit mai mult ă perseveren ţă în aceast ă direc ţie ce se dovede şte a fi fost de mirabil ă virtuozitate: traducerea lui Dante în limba român ă!

26 septembrie 2011 Şantier dantesc (6) Acolo unde era de pus um ărul la propagarea extremei drepte, dup ă c ăderea comunismului în România, R ăzvan Codrescu a fost nelipsit. Trebuia luat ă conducerea unei publica ţii na ţionaliste, care s ă fac ă panegiricul sacrificiului legionar? Codrescu a stat la pupitrul cu butoane al revistei Puncte cardinale . Trebuia reeditat – desigur, în numele importan ţei ştiin ţifice cople şitoare – vreun rasist cu spume la gur ă? Iat ă-l pe Codrescu, flancat de popa Galeriu, oferindu-ne pe tav ă crestoma ţii din Nicolae Paulescu. De parc ă penicilina vindec ă prostia… Trebuia sp ălat ă cu furtunul figura de criminal feroce a lui Corneliu Zelea Codreanu? Hop şi Codrescu, povestindu-ne cu o senin ătate înfior ătoare c ă individul care a introdus în politica român ă asasinatul ca strategie de prop ăş ire era, de fapt, adeptul “rezisten ţei non-violente”, dup ă modelul lui… Gandhi. Fix a şa. De ce nu s-a gîndit şi la Maica Tereza? Neadev ărurile frapante şi enormit ăţ ile jignitoare ( Please don’t insult my intelligence! ) erau debitate dezinvolt, cu note de subsol şi bibliografie de-un kilometru, în numele independen ţei de opinii şi al neafilierii politice. Ce leg ătur ă exist ă oare între un na ţionalist cu ştaif, care tînje şte dup ă despotismul fascist, în epoca libert ăţ ilor din casa comun ă european ă, şi Divina Comedie a lui Dante? Se pare c ă tr ăim vremuri cînd orice incompatibilitate se anuleaz ă cu bagheta magic ă.

27 septembrie 2011 Şantier dantesc (7) Fapt este c ă Infernul lui Dante, publicat de R ăzvan Codrescu în edi ţia bilingv ă din 2006, este un succes bibliofil. Pentru prima dat ă de cîteva decenii, textul italian şi cel român stau în oglind ă, permi ţînd lectura paralel ă. Adnot ările pe seama versurilor au fost,

160 din p ăcate, trimise la finele c ărţii, dar sînt limpezi şi utile, oferind elementele principale. Mai impun ătoare e bibliografia de specialitate, extins ă pe pagini întregi, care indic ă, în trei compartimente succesive, edi ţiile esen ţiale din Divina Comedie în Italia, pe acelea din România, precum şi titlurile semnificative ale dantologiei consacrate. Toate numele de referin ţă par a fi fost incluse. În postfa ţa sa comentatorul sintetizeaz ă biografia lui Dante şi problemele mai spinoase aferente acesteia. Discursul lui e precis, neezitant, bine informat în detalii ce denot ă lecturi mig ăloase, desf ăş urate pe parcursul mai multor ani. Fragmentul din Cîntul V, care prezint ă iubirea dintre Paolo şi Francesca, arat ă a şa:

100 “«Iubirea, iute-n inima cea bun ă, l-a prins pe-acesta-n vraja mea de şart ă, curmat ă-n chip ce şi-azi nedrept îmi sun ă. 103 Iubirea, ce pe cei iubi ţi nu-i iart ă, m-a prins de el c-un dor n ăprasnic foarte, încît, cum vezi, nu-i chin s ă ne despart ă. 106 Iubirea ne purt ă spre-aceea şi moarte: pe cel ce ne-a ucis Caina-l pa şte!». Aceasta fu spovada tristei soarte.”

Nu sînt probleme în transpunerea endecasilabului şi a ter ţei rime. Anafora este echivalat ă prin cuvîntul “Iubirea” . Flexiunea din versul 103 are, îns ă, doar dou ă elemente ( Iubirea … cei iubi ţi), care împiedic ă alc ătuirea caligramei funebre. Spre deosebire de alte versiuni, apare schi ţat ă aici construc ţia reciproc ă a versurilor 101 şi 104 (“l-a prins pe-acesta”; “m-a prins de el”). Cuvîntul “moarte” e men ţinut în finalul v. 106, cu o bun ă intui ţie privind ponderea sa poetic ă şi fonetic ă. Pe lîng ă excelenta cunoa ştere a con ţinuturilor istorico-artistice pe care le are de transpus, R ăzvan Codrescu ilustreaz ă reale abilit ăţ i lexicale şi literare. Mai are drum lung în fa ţă , pîn ă va urca muntele Purgatoriului şi va zbura prin cerurile Paradisului. Îi sugerez aşadar s ă se dedice, în anii ce vor urma, sublimelor înv ăţă turi ale poetului florentin, care sînt infinit mai recompensante spiritual decît trecutul b ăltit al extremismului românesc, pe care se opintea s ă-l des ţeleneasc ă sofist.

161

28 septembrie 2011 Defini ţie “S ă numim femeia un animal frumos, f ără blan ă, a c ărui piele se bucur ă de mult ă căutare.” (Jules Renard)

29 septembrie 2011 Gheorghe Pinocchio Grigurcu (1) E înduio şă toare naivitatea lui Gh. Grigurcu. El pare sigur c ă, pentru a fi conving ător, e suficient: 1) s ă ai mereu ultimul cuvînt; 2) s ă r ăspunzi mereu cu acelea şi acuza ţii pe care preopinentul ţi le aduce. A şa c ă şeful de la Acolada î şi întinde pelteaua replicilor pîn ă la sastiseala cititorilor şi în pofida eviden ţelor. Şi, da, şeful de la Acolada îmi imput ă mie ce i-am repro şat eu lui. Dac ă – prin absurd – a ş scrie vreodat ă despre el că e pirpiriu de statur ă (ceea ce-i adev ărat), mi-ar replica senin c ă eu sînt cel pirpiriu ( şi fire şte c ă nu-i chiar a şa). I-am reamintit c ă, pesemne din gratitudine pentru mîna de ajutor pe care i-am întins-o, el s-a gr ăbit s ă m ă abuzeze în vremelnica lui şefie de la Columna , între cele patru numere scurse de la înfiin ţare la desfiin ţare. Faptele relatate de mine pot fi oricînd certificate prin proba tiparului. A şa c ă Grigurcu alege s ă strige la mine: “ba tu e şti pirpiriu!”. “ Şi acum s ă ne întoarcem la Vorbind . Întreitul dialog, avînd ini ţial un caracter oral, era transcris într-adev ăr de Laszlo Alexandru care-mi trimitea capitolele lui pentru a-mi completa şi stiliza partitura. Una din complet ările mele, legat ă de Nae Ionescu, în care m ă disociam de opiniile d-sale, n-a mai ap ărut în cartea tip ărit ă. Dificil i se p ărea prin urmare s ă-mi dea o replic ă, înc ă mai dificil i s-a p ărut s ă publice adaosul meu. Probitatea polemistului absolut este astfel suplimentar probat ă…” (vezi Acolada , nr. 7- 8/2011, p. 28). Pasajul de mai sus poate fi un bun material didactic la orele de logic ă, în ilustrarea sofismelor din categoria “ignoratio elenchi” , subcategoria “tu quoque” . Nu regre ţi nedreptatea flagrant ă pe care ai produs-o, în schimb sari la gî ţii celui care-ţi cere socoteal ă, folosind strategia balcanic ă “ba pe-a m ă-tii!”.

162 30 septembrie 2011 Gheorghe Pinocchio Grigurcu (2) Fire şte c ă, întîmpl ător, nu corespunde adev ărului nici driblingul cu care Grigurcu vrea s ă evite repro şul meu de malpraxis. În discu ţiile mai mult sau mai pu ţin spontane, pe teme delicate, pe care le-am dezvoltat acum cî ţiva ani Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, în volumul Vorbind , am ajuns de cîteva ori şi în dreptul efectelor controversate l ăsate de Nae Ionescu prin cultura român ă. Fapt este c ă sofistul de la Tîrgu-Jiu s-a pomenit strîns la col ţ de ceilal ţi doi interlocutori, care i-au amintit pe rînd: 1) lipsa de oper ă scris ă a lui Nae; 2) plagiatele lui Nae; 3) simpatiile hitleriste ale lui Nae; 4) antisemitismul lui Nae; 5) “giumbu şlucurile politice” ale lui Nae şi toate celelalte. Pus în fa ţa variet ăţ ii de argumente şi exemple, Grigurcu s-a limitat s ă ne fluture pe sub ochi ra ţionamentul celebrit ăţ ii discipolilor lui Nae, care prin deriva ţie ar trebui necesarmente s ă-i confirme magisteriul de excep ţie. Discu ţia s-a încheiat, banda înregistrat ă a fost transcris ă de mine, iar colegii au primit cîte un exemplar al manuscrisului, pentru eventualele ajust ări stilistice de suprafa ţă . Spre mirarea mea, autorul din Oltenia a considerat absolut necesar ă includerea unui pasaj concluziv de aproape o pagin ă, în care s ă-l cocoa ţe, ca p ărinte fondator, pe Nae Ionescu în fruntea unui important curent de dreapta, care se manifest ă pîn ă azi în cultura noastr ă. Cu acela şi drum el a încercat s ă reechilibreze imaginea asupra circumstan ţelor reale ale dialogului care se purtase. Dup ă un moment de ezitare, i-am inclus în carte ad ăugirile solicitate (vezi vol. Vorbind , Cluj, Ed. Limes, 2004, p. 111), dar le-am înso ţit de o alt ă replic ă a mea, mai restrîns ă cantitativ decît a lui, în care îmi reiteram disocierile (vezi p. 111-112). Vechea în ţelepciune arat ă c ă doar trei lucruri pot disp ărea în neant: urma p ăsării în aer, urma pe ştelui în ap ă şi urma bărbatului în femeie. Nu se spune nimic pe-acolo despre urma minciunii în pagina tip ărit ă. Sper c ă nu vom ajunge s ă reascult ăm pe internet înregistr ările audio ale dialogurilor din Vorbind , care s ă confirme c ă lucrurile au stat a şa cum le-am detaliat eu aici şi nu a şa cum le-a r ăst ălm ăcit cu rea-credin ţă – odat ă în plus – Gh. Grigurcu în Acolada .

1 octombrie 2011

163 Gheorghe Pinocchio Grigurcu (3) De altminteri ad ăugirea despre Nae Ionescu n-a fost unica interven ţie consistent ă a lui Gh. Grigurcu pe textul manuscrisului. În finalul celui de-al şaselea dialog, dezbaterea venise la cazul lui Adrian Marino. Criticul din Tîrgu-Jiu se dezl ănţuise împotriva hermeneutului clujean, repro şîndu-i cu un drum conformaţia iluminist ă, ba chiar şi faptul c ă acesta conferea o importan ţă esen ţial ă ra ţionalismului în via ţa public ă. Pe moment am ripostat astfel: “A te disocia de Adrian Marino, cu argumente şi explica ţii, este un lucru. A te r ăfui cu m ăre ţia şi generozitatea gîndirii epocale a iluminismului este, îns ă, cu totul altceva. În aspectul din urm ă, consider c ă domnul Gheorghe Grigurcu se afl ă într-o serioas ă eroare”. Iar discu ţia a continuat în alt ă direc ţie. La “stilizarea” manuscrisului, cîteva luni mai tîrziu, Grigurcu s-a sim ţit obligat s ă adauge o postat ă bun ă de text în replic ă. Îmi povestea acolo cum devine treaba cu “degenerarea func ţiei ra ţionale” în societatea modern ă, îi pomenea peiorativ pe Marx şi Lenin drept “campioni ai ra ţiunii” (z ău?!), m ă comb ătea folosind p ărerile antira ţionaliste ale lui Peter Sloterdijk sau Lyotard, m ă plimba prin Max Horkheimer şi Theodor Adorno, care au înfierat cîndva iluminismul, îmi d ădea pîn ă şi un citat ilariant din Mircea Eliade, care echivala iluminismul cu… mentalitatea masonic ă (ha-ha-ha) şi tot a şa mai departe. La asta ce s ă mai fi zis? Fidel principiului c ă fiecare scriitor are dreptul de-a se discredita pe cont propriu, fire şte c ă i-am inclus halca de divaga ţii în paginile c ărţii. F ără nici un alt comentariu explicit din partea mea (vezi p. 184-185). Să vin ă azi Gheorghe Grigurcu şi s ă m ă acuze c ă am f ăcut ceea ce n-am f ăcut şi chiar viceversa îmi pare de-o jenant ă insolen ţă . Mai ales fiindc ă e vorba despre întîmpl ări pe care le cunoa ştem foarte bine amîndoi. Pot s ă-l asigur c ă nu i-am blocat niciodat ă avîntul, de cîte ori a insistat s ă se fac ă de rîs în public.

2 octombrie 2011 Gheorghe Pinocchio Grigurcu (4) Pe unde-a trecut o minciunoaie, încape şi-o minciunic ă. Dup ă cum scrie despre mine spadasinul cu briceagul de la Acolada , “a ş vrea s ă-l ajut pe d-sa s ă-şi reduc ă unele amnezii prea b ătătoare la ochi. Rememorîndu-i, bun ăoar ă, propunerea pe care mi-a f ăcut- o, cînd am împlinit o vîrst ă rotund ă, de a-mi alc ătui un volum omagial. Luîndu-l în serios,

164 i-am trimis reviste, c ărţi, fotografii. Dup ă o a şteptare îndelungat ă, v ăzînd c ă treaba nu se urne şte, evident c ă i-am cerut s ă mi le restituie. V ă imagina ţi c ă ultrapreten ţiosul cu al ţii Laszlo Alexandru a articulat m ăcar o explica ţie, a bîiguit m ăcar un cuvînt de scuz ă? Singura-i reac ţie a fost aceasta: «Dacă asta vre ţi, vi le dau înapoi»!”. Dup ă ce-a deformat adev ărul prin r ăst ălm ăcire complet ă, colorînd albul în negru (eu i-am ad ăugat interven ţii suplimentare în volumul Vorbind – el scrie c ă a ş fi refuzat s ă i le includ), e deja simplu s ă coloreze albul în cenu şiu. Manufactura e mai pu ţin strident ă. În realitate, îns ă, nu eu i-am f ăcut propunerea unui volum omagial , nu eu am avut ideea unei culegeri din categoria Festschrift. Un amic comun a venit cu aceast ă ini ţiativ ă. Eu doar am aprobat-o şi am acceptat s ă public în ea, eventual, o contribu ţie. Demarat ă ca o antologie de cercet ări literare solide, tip ărite pe cît posibil în premier ă, tentativa a murit în fa şă . Gheorghe Grigurcu a început s ă trimit ă, pe adresa mea po ştal ă, o cascad ă de reviste şi tip ărituri provinciale, care-i închinaser ă omagii ditirambice în anii preceden ţi şi îl proclamaser ă un nou Pico della Mirandola al spa ţiului est-european. Eu i le transmiteam, f ără comentarii, amicului. Care, pe zi ce trecea, risca tot mai mult s ă-şi prind ă urechile-n borcan, s ă se transforme în ţuţerul involuntar al colosului din Tîrgu-Jiu. De întors c ăru ţa-n drum era jenant, de mers înainte era umilitor. A şa c ă proiectul a înghe ţat o vreme, pîn ă cînd Grigurcu, scos din fire, mi-a cerut restituirea materialelor expediate. I-am r ăspuns într-adev ăr “dac ă asta vre ţi, vi le dau înapoi!”, am recuperat omagiile de la coordonatorul antologiei şi i le-am restituit expeditorului. Titanul nu trebuie s ă dispere. Ceea ce n-a reu şit odinioar ă într-un volum, izbute şte de minune într-o revist ă. Grupuri-grupuri de zelatori înfierbînta ţi îl prosl ăvesc, în coloanele Acoladei , ba pentru “grifa leului”, ba cu sentimente versificate de “dragoste şi gratitudine”, ba pentru “v ălul de pe fa ţa poeziei pe care o scrie”, ba pentru politologul care este, ba pentru “Secretul individualit ăţ ii” la Gheorghe Grigurcu . În ce m ă prive şte, şed pe strapontin ă şi admir acest efort dispropor ţionat de a-ţi regiza, antum, postumitatea. Îns ă numai pentru atîta isprav ă nu meritam zgîl ţîiala minciunilor colerice.

3 octombrie 2011 Vie ţi paralele (1)

165 Are mare dreptate Umberto Eco s ă observe – în recent ap ăruta sa carte Confesiunile unui tîn ăr romancier – c ă lumea fic ţional ă î şi are logica sa interioar ă şi via ţa sa proprie. Realitatea din oglind ă trebuie construit ă ţinîndu-se neap ărat seama de legile şi regulile care au fost din capul locului stabilite. Scriitorul o notase deja, acum cîteva decenii, în explica ţiile sale Marginalii şi glose la “Numele trandafirului” . Avusese de imaginat un dialog între dou ă personaje care se plimbau, în interiorul unei m ănăstiri de munte, de la bibliotec ă la sala de mese. Dar conversa ţia trebuia fatalmente limitat ă la un anumit num ăr de replici, cît ar fi durat efectiv deplasarea între cele dou ă puncte ale traseului. Altminteri coeren ţa intern ă şi verosimilitatea romanului ar fi fost puse sub semnul îndoielii. Acum îns ă Umberto Eco î şi duce mai departe, spectaculos, reflec ţiile. Noua lume a artei, edificat ă pe baza acestor subtile coresponden ţe, prinde via ţă , devine autonom ă. “Natura conving ătoare a marilor tragedii î şi are sorgintea în faptul c ă eroii lor, în loc s ă îşi evite crudul destin, se arunc ă în abis – unul creat de ei în şişi – pentru c ă nu au nici cea mai vag ă idee despre ce îi a şteapt ă; iar noi, cei care vedem clar încotro se îndreapt ă orbe şte, nu avem nici o putere s ă îi oprim. Avem acces cognitiv la lumea lui Oedip şi ştim tot ce e de ştiut despre el şi Iocasta – dar ei, de şi tr ăiesc într-o lume care depinde parazitar de a noastr ă, nu ştiu nimic despre noi. Personajele de fic ţiune nu pot s ă comunice cu fiin ţele din lumea real ă. / O asemenea problem ă nu este într-atît de fantezistă pe cît am crede. V-aş ruga s ă o lua ţi foarte în serios. Oedip nu poate concepe lumea lui Sofocle – altfel, el nu ar ajunge s ă se însoare cu propria mam ă. Personajele de fic ţiune tr ăiesc într-o lume incomplet ă – sau, ca s ă fiu mai brutal şi s ă dau dovad ă şi de incorectitudine politic ă – într-o lume handicapat ă” (p. 138).

4 octombrie 2011 Vie ţi paralele (2) De unde vine oare for ţa de impact a traseelor fictive asupra medita ţiilor noastre din lumea real ă? Pesemne din destinele paralele care se pot b ănui. Din similara incapacitate de-a ie şi din jocul predeterminat, de-a ne schimba cursul vie ţii. “Atunci cînd vom ajunge s ă le în ţelegem cu adev ărat menirea, vom începe s ă b ănuim c ă şi noi, în calitate de cet ăţ eni ai lumii de-aici-şi-acum, ne afl ăm frecvent fa ţă în fa ţă cu destinul

166 nostru, pur şi simplu deoarece concepem lumea în acela şi mod în care personajele de fic ţiune î şi concep propria lume. Fic ţiunea sugereaz ă c ă e posibil ca viziunea noastr ă asupra lumii s ă fie tot atît de imperfect ă ca şi viziunea pe care personajele de fic ţiune o au asupra lumii în care tr ăiesc. Iat ă de ce unele personaje fic ţionale de succes devin exemple supreme ale condi ţiei umane «reale»” (p. 139). Pornind de la naratologie şi ocolind prin filosofia comunic ării, Umberto Eco şi-a aruncat ancora, la finalul medita ţiei sale, în ontologie.

5 octombrie 2011 M. Sebastian despre E. Lovinescu (1) Unul dintre argumentele mai persuasive, în campania otr ăvitoare declan şat ă acum cî ţiva ani împotriva lui Mihail Sebastian, se referea la coali ţiile lui strategice din via ţa literar ă interbelic ă. Nu putea fi decît extremist de dreapta “moderat” (!) cel care se coaliza cu antisemitul Nae Ionescu, dar îl agresa pe democratul, pe europeanul E. Lovinescu. Aşa ar fi, dac ă lucrurile s-ar privi numai din satelit. Numai c ă Sebastian a fost colaboratorul lui Nae Ionescu pe vremea cînd pedagogul înc ă n-o cîrmise decis c ătre legionari. În etapa zigzagurilor ariviste ale şefului de la Cuvîntul , care tolera de altfel o ampl ă libertate de opinie printre discipolii s ăi şi care mersese pentru a conferen ţia chiar şi la “c ăminul sionist”, nu era nimic ciudat ca el s ă fie admirat de-un tîn ăr evreu. Cît despre opozi ţia fa ţă de E. Lovinescu… Aici nu de-o incompatibilitate doctrinar ă se poate vorbi. C ăci nu propensiunea modernist ă, european ă, democratic ă i-o repro şeaz ă tîn ărul gazetar de la Cuvîntul şefului de la Sbur ătorul . Dar ce anume? La drept vorbind, nici nu-i este prea limpede cititorului de azi, c ăci inchizitoarea de mod ă nou ă nu insist ă pe astfel de aspecte. Ea se mul ţume şte să consemneze (corect din punctul de vedere al faptelor) animozitatea dintre M. Sebastian şi E. Lovinescu, s-o repete de cîteva ori insistent şi s ă-i plaseze la r ădăcin ă o nepotrivire esen ţial ă. Aceea dintre gazetarul extremist şi criticul literar democrat. Aceea dintre adolescentul autohtonist şi sociologul europenizant. Numai c ă, în acest aspect, lucrurile nu mai stau a şa.

167 Pentru a vedea s ămîn ţa discordiei dintre cei doi, s ă ne coborîm privirile o clip ă la firul ierbii. S ă recitim o extraordinar ă luare de pozi ţie – echivalent ă cu un articol programatic – de cînd Mihail Sebastian avea doar 21 de ani, în 1928.

6 octombrie 2011 M. Sebastian despre E. Lovinescu (2) “Am ascultat, domnule, lunga dvs. mustrare pu ţin surprins şi pu ţin trist. Asta nu m-a împiedicat s ă privesc îndeajuns de bine în jurul meu şi s ă prind toat ă savoarea clipei aceleia r ăsărit ă deodat ă în mijlocul unor ore egale şi trecute atunci ca totdeauna dup ă reguli ştiute. Încerc s ă rev ăd. În fa ţa biroului, în mijlocul atîtor doamne şi lîng ă atî ţia bie ţi băie ţi timizi, în picioare, cu capul plecat în jos (din timiditate sau orgoliu – nu mi-am putut da seama), primeam cuvintele dvs. unul cîte unul, simplu şi atent, ca şi cum le-aş fi luat în mîini şi le-aş fi cînt ărit, într-atîta erau domoale şi rare. Sim ţeam gestul larg şi evaziv cum incomodeaz ă discursul şi cum îl suplineşte în pauze. Uneori o striden ţă uşoar ă marca o enervare ascuns ă, cu înf ăţ işarea dvs. calm ă, de senior albit amintea ţi acolo imaginea unei armuri în care str ălucirea nu e întrerupt ă decît rar – la încheieturi – de o u şoar ă linie de umbr ă. Calmul cuvîntului era violentat scurt de o brutalitate. «Impertinen ţă » – a ţi spus – despre o observa ţie scris ă a mosafirului dvs., modest. Şi vorba nu m-a sup ărat. Injuria (a ş voi s ă ceti ţi aici sensul latinesc al expresiei), injuria dvs. e un vîrf de stilet pus pe hîrtie între dou ă garoafe. Şi asta a fost tot. Afar ă în strad ă uitasem şi necazul dvs. şi pe al meu. Era un ger sticlos şi sincer ca într-un toi de iarn ă, care î şi cunoa şte legile. Nu ştiu ce aer festiv de vacan ţă şcol ăreasc ă, nu ştiu ce arom ă familiar ă de Cr ăciun îndep ărtat m-a întîmpinat, o dat ă coborît ă ultima treapt ă a sc ării. Ar fi trebuit, pentru pitorescul senza ţiei, s ă i se adauge un sunet de zurg ălăi şi departe, în luminile C ăii Victoria, s ă se z ăreasc ă trecînd ca peste o Dun ăre improvizat ă şi oprit ă locului şirul săniilor. Era în clipa aceea pe uli ţa dvs. ceva din frumuse ţea mic ă a tîrgului meu. De atunci nu m-am mai gîndit la întîmplarea asta. Am bunul obicei de a elimina din ţinerea mea de minte tot ce st ă împotriva lucrului şi muncii mele de fiecare zi. Îmi place s ă las capitolul faptelor diverse şi socoteala lor pe seama momentelor de r ăgaz. Schimb uneori o sear ă la cinematograf pentru un ceas de proprie r ăfuial ă. Şi atunci îmi

168 clasez micile evenimente, a şa cum mi-aş rîndui o bibliotec ă sumar ă, prin care n-am mai umblat de mult. Bun ăoar ă, acum. Ave ţi despre func ţia scrisului, domnule, o prejudecat ă, în care amfitrionul din dvs. şi şeful unui cenaclu se tr ădeaz ă înaintea criticului. Ar trebui s ă-i stabilim cuvîntului tip ărit o singur ă moralitate: sinceritatea. Recunoa şte ţi c ă nu aceasta poate fi legea unui salon. Ceea ce numim noi obi şnuit «critic ă» devine o profund ă inep ţie din momentul în care siguran ţa unei judec ăţ i se dilueaz ă cu amabilitate, reticen ţe şi complimente. Un lucru nu poate fi bun şi prost în acela şi timp şi din acelea şi motive. Pune ţi acest adev ăr simplu în fruntea unei c ărţi de critic ă româneasc ă drept motto şi-o ve ţi fi distrus-o pe jum ătate. S ă fie atît de greu de în ţeles c ă moravurile scrisului sunt altele decît ale rela ţiilor sociale? Visez pentru scriitori con ştiinciozitatea me şte şugarului cizmar. Putin ţa şi voia de a deosebi o pagin ă bun ă de una rea, ca pe ni şte pingele de talp ă de altele, de carton. Asta rezum ă toat ă opera ţia şi înl ătur ă caraghioslîcul amabilit ăţ ii. C ăci nu sluje şte la nimic s ă spui despre o carte odat ă sau despre o idee gre şit ă vorbe de laud ă. Ave ţi dvs., domnule, naivitatea s ă crede ţi c ă la citire un scriitor de mîna treia şi o judecat ă absurd ă se uzeaz ă mai pu ţin decît la purtare un costum de stof ă inferioar ă? Dvs. şi to ţi ceilal ţi din genera ţia aceasta, ce ajunge, iat ă, la vremea cînd se fac socotelile unei munci trecute, cultiva ţi în scris obliga ţiile str ăine lui: m-aş amuza cu succes s ă stabilesc o list ă complet ă de rela ţii şi prietenii numai din lectura c ărţilor de critic ă. Disting uneori în pagini întregi numai piruete imaginare, saluturi demne, strîngeri de mîn ă şi surîsuri, o întreag ă tehnic ă modern ă, care transform ă volumul criticului într-un adev ărat salon de primire şi judecata lui într-o simpl ă gra ţiozitate şoptit ă la o mas ă comun ă între dou ă sandviciuri. Şi înc ă dvs. sunte ţi dintre cei la care aceste maniere se satisfac în expresie, f ără s ă amenin ţe prea grav independen ţa aprecierilor în sine. Ei bine, detest acest joc neserios, de amfitrion exersat, şi îl resping pur şi simplu. Îi prefer oricum gravitatea care, dac ă are primejdie de a deveni aspr ă şi încrezut ă, n-o are pe aceea de a fi jemanfi şist ă. Nu ţin s ă-mi proptesc scrisul cu nici un fel de pruden ţă şi nici s ă-i cocolo şesc adev ărurile, prezentîndu-le pe un vîrf de surîs, ce ar avea aerul s ă spun ă dup ă fiecare zece cuvinte, pardon.

169 O pagin ă nu este un act de mondenitate. Înseamn ă a nu fi capabil de singur ătate (şi dvs., cel mai frecventat om al Bucure ştilor, trebuie c ă o pre ţui ţi suficient) s ă nu po ţi scrie simplu şi drept, dincolo de orice fals ă polite ţă şi dulce prevenire. Scrisul e un act personal – mondenitatea o tehnic ă social ă. Timid şi paralizat într-o adunare de dudui şi cavaleri, cineva poate fi puternic şi clar în fa ţa unei hîrtii albe, singur cu el şi cu gîndurile lui. Întreag ă genera ţia dvs. ar trebui denun ţat ă pentru aceast ă lips ă de curaj, de a le spune lucrurilor pe nume. Sunte ţi genera ţia perifrazei. De aici şi maniera imagist ă. Pentru un adev ăr c ăuta ţi echivalen ţe, pentru o asprime corective, pentru o not ă tare cî ţiva bemoli. Şi nu este asta un lucru ce ţine de educa ţie sau prejudecat ă social ă. E o mentalitate ce v ă apar ţine. Privi ţi lucrurile, în cazul nostru special opera de art ă, sub un aspect incert şi aproximativ, ce justific ă orice revenire ulterioar ă. Toat ă critica româneasc ă exerseaz ă eseul – luînd aici cuvîntul în în ţelesul unui mod de în ţelegere, nu al unui gen. Orice judecat ă porne şte de aceea de la premisa caducit ăţ ii sale posibile. Responsabilitatea e înl ăturat ă. La noi cineva poate scrie în 1923 c ă Marcel Proust e un farseur, iar în 1926 c ă e un geniu, f ără ca prin aceasta s ă se simt ă obligat s ă se spînzure sau cel pu ţin s ă demisioneze de la catedra lui de estetic ă şi s ă fug ă definitiv din publicistic ă. Contrazicerea simpl ă, evident ă, tran şant ă şi deplin ă se poate rezolva cu un gest vag. Fiindc ă s-a obi şnuit cu aspectele relative ale lucrurilor, fiindc ă din lene de gîndire şi probitate insuficient ă nu ştie s ă mearg ă pîn ă la esen ţa invariabil ă şi cert ă a lucrurilor, criticul român a legiferat contrazicerea şi a absolvit-o. Şi pentru ca eviden ţa ei să nu strige, el a deprins maniera de a netezi opiniile şi de a le oferi într-o past ă inform ă, în care cititorul poate distinge şi o piatr ă şi o coroan ă. Ori, noi – cei care de curînd am pornit-o – am învăţ at din vremurile acestea un lucru simplu şi elementar, care nu exclude nuan ţele, dar nu adopt ă principial revizuirile: nu pot exista dou ă p ăreri despre acela şi lucru la fel de bune. Adev ărul e unul singur şi pe acela trebuie s ă-l afli. Estetica ieftin ă a valorilor relative r ămîne lotul min ţilor cu act de paupertate. Nu numim noi cugetarea putin ţa de a afla? Dibuirile pot fi interesante ca experien ţă personal ă. O carte îns ă rezum ă drumul acestor experien ţe şi le solu ţioneaz ă.

170 Cu aceast ă con ştiin ţă a func ţiunii scriitorice şti, cu acest cult al esen ţialului şi al adev ărului, în ţelege ţi de ce scrisul nostru î şi impune siguran ţa expresiei şi elimin ă toate semnele de scuz ă, cu care de obicei v ă înflori ţi dvs. sentin ţele? Cum s ă amendezi o judecat ă şi s ă-i strîmbezi înf ăţ işarea ei onest ă f ără s ă o falsifici? Crede ţi dvs. c ă «stilul» îi poate ad ăoga cît de cît unei judec ăţ i şi c ă prin el ceea ce e evident se poate întuneca şi ceea ce e gre şit poate s ă se dreag ă? «Impertinen ţă » îi spune ţi dvs. acestei lipse de preliminarii şi reticen ţe. Nu, cuvîntul nu trebuie s ă fie v ătuit şi ascu ţişurile lui nu se cuvin pilite de dragul nici unor considera ţii ce trec dincoace de adev ăr. Ştiu. Principial nu a ţi avea nimic de obiectat. S-a întîmplat îns ă ca într-o bun ă zi aceast ă manier ă dreapt ă de discu ţie s ă se poarte asupra persoanei dvs. Şi atunci ceea ce nu era decît onestitate a trecut drept atitudine şi din prevenitor am devenit prezum ţios. Nu fac din acest fapt divers «un caz». Ţin îns ă s ă v ă spun c ă scrisul nim ănui nu trebuie s ă se subordoneze decît ideii. Este în abordarea unei opinii şi în valorificarea ei o egalitate la care ţin şi pe care o p ăstrez. Cer eu circumstan ţe atenuante pentru tinere ţea mea? De ce mi-aş impune atunci obliga ţii c ărora nici nu le cer, nici nu le primesc echivalentul unor drepturi. Cultiv riscurile şi r ăspunderea scrisului. Asta pentru noi nu mai este un platonism. În ziua cînd m ă voi surprinde în jocul în care atî ţia al ţii s-au compl ăcut înaintea noastr ă, voi trage consecin ţele. Pîn ă atunci, p ăstrez orgoliul credin ţei şi adev ărurilor pe care le ştiu. Şi dincolo de literatur ă, asta – v ă rog s ă crede ţi – nu exclude bunele maniere.”

(Mihail Sebastian, Scrisoare c ătre un critic , în Cuvîntul , 1928 – aici reluat din vol. Mihail Sebastian comentat: Ce vîrst ă da ţi acestor texte? , Buc., Ed. Hasefer, 2007, p. 168-176.)

7 octombrie 2011 M. Sebastian despre E. Lovinescu (3) Este limpede acum c ă nu adversitatea ideologic ă îl îndep ărteaz ă pe M. Sebastian de E. Lovinescu; nu fervoarea de nega ţie a extremistului, care l-ar biciui pe democratul europenist. Nici pomeneal ă. Mihail Sebastian pretinde neascuns ă fermitate în exprimarea

171 opiniilor publice, a aprecierilor literare. Doar liminara onestitate este în m ăsur ă s ă deschid ă por ţile comunic ării. (“Ar trebui s ă-i stabilim cuvîntului tip ărit o singur ă moralitate: sinceritatea.”) Din p ăcate, îns ă, ceremonialul rela ţiilor sociale oblig ă la atenuarea judec ăţ ilor contondente, la şlefuirea asperit ăţ ilor neconvenabile. Iar aceast ă filtrare a realit ăţ ii stînjenitoare indic ă drumul spre valsul ipocriziei. (“S ă fie atît de greu de în ţeles c ă moravurile scrisului sunt altele decît ale rela ţiilor sociale?”) Între actul de crea ţie artistic ă şi f ăţ arnicul protocol public trece gardul cu spini al sincerit ăţ ii asumate. (“Scrisul e un act personal – mondenitatea o tehnic ă social ă. Timid şi paralizat într-o adunare de dudui şi cavaleri, cineva poate fi puternic şi clar în fa ţa unei hîrtii albe, singur cu el şi cu gîndurile lui.”) Asemeni celebrului s ău prieten literar Camil Petrescu, pasionat de jocul ielelor, Mihail Sebastian se m ărturise şte fascinat de jocul ideilor. (“ Ţin s ă v ă spun c ă scrisul nim ănui nu trebuie s ă se subordoneze decît ideii.”) Nu este, de bun ă seam ă, E. Lovinescu cel mai tic ălos ipocrit din comunitatea literar ă autohton ă. În ciuda fand ărilor stilistice, mentorul de la Sbur ătorul g ăse şte înc ă depline resurse morale pentru a-şi transmite opiniile nealterate. (“ Şi înc ă dvs. sunte ţi dintre cei la care aceste maniere se satisfac în expresie, f ără s ă amenin ţe prea grav independen ţa aprecierilor în sine.”) Dar Mihail Sebastian în ţelege s ă-şi clameze – în pofida prejudec ăţ ii şi a irit ării altora – devotamentul f ără limite pentru sinceritatea artistului. (“Cultiv riscurile şi r ăspunderea scrisului.”) Cuvintele r ăspicate ale tîn ărului abia ie şit din adolescen ţă au rezonan ţa marilor judec ăţ i din totdeauna.

8 octombrie 2011 Wiki-hiperbol ă Am v ăzut deja de cîteva ori în presa literar ă, acum cî ţiva ani, tendin ţa bizar ă de-a i se ornamenta inutil CV-ul profesional lui Marian Papahagi. Acum dau întîmpl ător peste aceea şi meteahn ă şi pe Wikipedia, la pagina lui bio-bibliografic ă. Aici constat, cu oarecare uimire, c ă italienistul ar fi fost “licen ţiat al Facult ăţ ii de Filologie al Universit ăţ ii Babe ş-Bolyai din Cluj (1968) şi al Facult ăţ ii de Litere şi Filosofie din Roma (1972)”. Acela şi personaj “a fost doctor în litere «magna cum laude» în Italia. Doctor în filologie cu o tem ă de literatur ă italian ă veche la Universitatea din Bucure şti (1988)”.

172 La o citire pe fug ă şi indus în eroare de tehnica piezi şă în prezentarea informa ţiei, omul neprevenit are impresia c ă Marian Papahagi a f ăcut, la via ţa lui, dou ă facult ăţ i şi dou ă doctorate. În realitate, cum ne spune fi şa inclus ă la cap ătul Dic ţionarului Scriitorilor Români , tîn ărul a urmat doi ani la filologia clujean ă, dup ă care şi-a continuat studiile la Roma. A terminat, a şadar, o singur ă universitate: aceea din str ăin ătate. În sistemul academic italian, absolven ţii de studii superioare primesc titlul de “dottore in…” (medicina, giurisprudenza, lettere etc). Ceea ce în România se nume şte “diplom ă de licen ţă ”, în Italia se exprim ă cu “laurea di dottore” . Cînd a absolvit facultatea la Roma, M. Papahagi a primit fire şte o diplom ă de licen ţă , nicidecum una de doctorat, chiar dac ă denumirea ei îi poate în şela pe ageamii. Tr ăgînd linia şi f ăcînd totalul, italienistul clujean a avut la r ăboj o singur ă facultate şi-un singur doctorat. Aviz amatorilor de hiperbole mincinoase, care î şi vor continua – sînt convins – meticuloasa îndeletnicire şi dup ă aceast ă smerit ă corec ţie.

9 octombrie 2011 Cine ne scrie În zilele trecute am primit un mail de la Mircea Eliade. La început am fost cam surprins, fiindc ă nu ne-am cunoscut personal. Dar uitîndu-mă pe lista destinatarilor, al ături de mine mai figurau vreo 20 de oameni pe care nu-i ştiam. Cîteva “Laure”, cî ţiva “Lauren ţiu”, “Legiunea”, vreo 3 de “Liviu” şi o “Loredana”. Am dedus c ă asta era pentru tipii cu “L”. Mircea Eliade îmi trimitea ata şate “cinci c ărţi deosebit de importante”, pe care îmi recomanda s ă le printez, ca s ă fie “mai u şor de citit de pe hîrtie decît de pe monitor”. Şi anume: România ca o prad ă de Radu Theodoru, Organiza ţiile secrete şi puterea lor în secolul XX de Jan van Helsing, Ofensiva iudaismului asupra României de Cornel Dan Niculae, Războiul nev ăzut al evreilor sioni şti cu românii de Cornel Dan Niculae şi Asasinii economici de John Perkins. Eram îndemnat apoi s ă fiu generos, s ă trimit c ărţile mai departe la to ţi prietenii mei, deoarece “con ţin informa ţii foarte importante pentru a în ţelege situa ţia României”. În încheiere mi se recomanda s ă m ă documentez suplimentar de pe un blog nu mai pu ţin esen ţial, ceva cu deconspirarea francmasoneriei.

173 Ei, ei, Mircea-Mircea, din 2 martie 1937 şi pîn ă azi tot nu te-ai de şteptat de cap? Înc ă de-atunci p ăreai oleac ă mai nechibzuit, dup ă cum a consemnat-o Mihail Sebastian în jurnalul s ău. “Lung ă discu ţie politic ă cu Mircea, la el acas ă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclama ţii, interjec ţii, apostrofe… Din toate astea nu aleg decît declara ţia lui – în sfîr şit leal ă – c ă iube şte Garda, sper ă în ea şi a şteapt ă victoria ei. Ioan Vod ă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, B ălcescu, Eminescu, Hajdeu – cu to ţii au fost la timpul lor gardi şti. Mircea îi cita de-a valma. (…) S-ar putea s ă recitesc cîndva aceste rînduri şi s ă nu-mi vin ă a crede c ă ele rezum ă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun înc ă o dat ă c ă n-am f ăcut decît s ă redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate c ă într-o zi lucrurile vor fi destul de lini ştite – pentru ca s ă-i pot ceti aceast ă pagin ă lui Mircea şi s ă-l v ăd ro şind de ru şine. / S ă nu uit, de asemeni, explica ţia pentru care el ader ă cu atîta inim ă la Gard ă: / - Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual. / Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar exist ă naivit ăţ i a şa de catastrofale!” De-atunci a trecut peste tine un r ăzboi mondial. Ai prins cîteva decenii lungi de trai în exil. Ţi-a ars biblioteca iar apoi te-ai pr ăpădit şi tu, decrepit şi şubrezit. N-ai apucat să te dezici în public de zburd ălniciile din tinere ţe (poate fiindc ă nici în particular nu le regretai?). Şi iat ă c ă e şti valabil chiar şi postum, pentru un mizerabil care te exploateaz ă spre a r ăspîndi otrava conspira ţionist ă pe sîrma internetului. Ce trist e s ă fii celebru în cultura român ă!

10 octombrie 2011 Prieten din copil ărie Citesc prezentarea unei c ărţi care investigheaz ă realit ăţ ile din Sili ştea-Gume şti. Ce-a scris Marin Preda în Morome ţii a fost una, dar cum st ăteau lucrurile cu adev ărat? Se contureaz ă mai cu seam ă incredulitatea ţă ranilor, uimirea lor cea mai sincer ă c ă, descriind lucrurile de lîng ă tine, ceea ce ţi se-ntîmpl ă zi de zi, po ţi face art ă. A şa ceva nu-i cu putin ţă , par ei a spune. Intr ă în scen ă un Stan Burcea, cons ătean care nu d ă o ceap ă degerat ă pe amicul devenit celebru. “La ore, eram mai de ştept decît a lu C ălăra şu T. Marin, cu care am fost coleg de clas ă… Atunci, ce s ă-i mai citesc c ărţile? Mare lucru! Scrie şi el ce s-a petrecut

174 pă uli ţa lui! Nu scrie el ca al ţii, ca Iorga sau Kog ălniceanu. P ăi, de unde? Are el atîta cap ca ăia? C ă doar îl cunosc bine! Am fost cu el al ături. Am fost pretini! A fugit şi el de- acas ă de frica secerii. Şi a ajuns ce a ajuns!… Îi cam pl ăcea s ă trag ă la umbr ă şi s ă viseze… Bazaconii… Treburi de-ale lui. A şa era Marin Preda. Tîra ciumagu p ă izlaz, ca şi mine!” Aşa trec miracolele pe lîng ă noi. Ne uit ăm la ele şi nu le vedem, fiindc ă le cunoa ştem.

11 octombrie 2011 Defini ţie “Psihologia. Cînd folosim acest cuvînt, ai zice c ă fluier ăm dup ă ni şte cîini.” (Jules Renard)

12 octombrie 2011 Imbecil inedit Tr ăim vremuri cînd ineditele r ămase în urma scriitorilor din comunism ies treptat la suprafa ţă . Nu-i de mirare c ă şi sertarul lui Petre Ţuţea, filosoful f ără oper ă (publicat ă), mai t ăinuie şte cîteva enormit ăţ i. Parcurg misiva în care palavragiul din Bucale îi solicit ă amicului din tinere ţe Emil Cioran s ă-i trimit ă, într-o plas ă, opera complet ă publicat ă în Fran ţa. Î şi propune s ă-i ofere, la schimb, garan ţia sufleteasc ă de-a fi r ămas acela şi impenitent reac ţionar de odinioar ă. Şi, în anul de gra ţie 1974, i se confeseaz ă astfel: “Sunt trist şi neconsolat. Drama f ără ie şire a timpului nostru se cheam ă democratizare. A fost lichidat ă barbaria. Cirezile din stepa ruseasc ă s-au îmboln ăvit de iluminism. Ele aspir ă s ă citeasc ă algebric fulgerele. Au poft ă s ă negocieze, nu s ă distrug ă. Şiretenie primitiv ă convertit ă în mesianism. Neputin ţă . Ce grea ţă ! Ce frumos ar ar ăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul lui Gengis-Khan, care ar intra în ora şele din Occident şi dup ă fiecare isprav ă în stilul lui s-ar retrage în bivuac”. Personajele lui Caragiale aspirau blazate, ce-i drept, dup ă o tiranie ca-n Rusia. Şi între dou ă momente de spleen oftau c ă nu mai cre şte rapi ţa. Îns ă acolo exista un clopo ţel în culise, care ne prevenea c ă totul e la b ăş călie. Acest Ţuţea pare blocat cu-adev ărat, pe

175 scara evolu ţiei intelectuale, la divizia antropofag ă, etapa “la u şa cortului”. Brrrr! Ideile lui miros a maieu nesp ălat.

13 octombrie 2011 Precizie furtunoas ă Micile servitu ţi sociale sînt neglijabile, în compara ţie cu satisfac ţiile complicit ăţ ii reciproce. Angela Furtun ă, o nostim ă bibliotecar ă din Suceava, l-a chemat odinioar ă pe Gh. Grigurcu pentru a-i organiza decernarea unui premiu în plic. Şi-a asigurat astfel, în contrapartid ă, rubrica permanent ă în revista clocit ă de polihistor. De la în ălţimea experien ţei sale din sectorul “munca cu cartea”, publicista ni-l poveste şte pe Paul Zarifopol, “decedat, ca de ţinut politic, în penitenciarul de la Aiud” (vezi Acolada lu’ Grigurcu , nr. 9/2011, p. 23). Vai, Doamne, pîn ă şi editorul lui Caragiale a pierit de pe urma dictaturii?! Pe unde s-o fi documentat Şeherezada? De fapt simpaticul Zarifopol, în plin ă glorie – c ăci tocmai fusese numit şef la Revista Funda ţiilor Regale – s-a stins în 1934, dintr-un atac de cord, în bra ţele unei femei, în timp ce… m ă rog… se gîndea la altceva… Iar comuni ştii n-au avut nici o leg ătur ă cu asta.

14 octombrie 2011 CE DObitoci! Spre deosebire de alte crime comise în ziua de 21 decembrie 1989, acelea din Cluj, din fa ţa hotelului Continental, au fost imortalizate pe pelicul ă de R ăzvan Rota, care trecea întîmpl ător pe-acolo. Se v ăd a şadar foarte limpede momentele ac ţiunii, în succesiunea imaginilor. Grupul de solda ţi înarma ţi se desf ăş oar ă în intersec ţia din centrul ora şului. În fruntea lor se distinge chipul ofi ţerului Carp Dando. Trec ătorii se uit ă la ei mira ţi, de pe trotuare. Un grup de tineri dezarma ţi pare a discuta. C ălin Neme ş iese în fa ţă , pe carosabil, şi î şi suflec ă puloverul, ar ătîndu-şi pieptul gol. Al ţi b ărba ţi îi urmeaz ă exemplul şi se în şir ă pe strad ă, fiecare stînd de unul singur, neînarmat, în b ătaia armelor. Demonstran ţii se apropie de grupul solda ţilor, cu hainele suflecate şi mîinile la vedere. Apoi se pr ăbu şesc din pricina pistoalelor îndreptate spre ei. Unii încep s ă alerge dispera ţi.

176 Al ţii se tîr ăsc pentru a se salva. Cî ţiva îi ajut ă pe r ăni ţi. Cîteva trupuri stau nemi şcate pe asfalt. La 22 de ani de la evenimente şi dup ă 13 ani de procese, a venit şi decizia mult aşteptat ă de la CEDO. C ăpitanul Carp Dando şi generalul Florian Caba – în opinia forului interna ţional de justi ţie – nu pot fi traşi la r ăspundere. Din lips ă de probe. Carp Dando e cel fotografiat cu degetul pe tr ăgaci, în fruntea solda ţilor s ăi care împu şcă popula ţia civil ă. Iar Florian Caba este ofi ţerul superior care, trimi ţîndu-l în dispozitiv de lupt ă, pe strad ă, în fa ţa hotelului Astoria, pe subordonatul s ău, maiorul Ilie Dicu, i-a spus textual: “Dicule, dac ă trece unul de tine te fac tr ădător de ţar ă”. Numitul Dicu a executat con ştiincios ordinul, i-a împu şcat cu pistolul în cap pe doi clujeni protestatari. La întoarcerea în unitate, a fost premiat de şeful s ău, Caba, cu 1.000 de lei. Nu-mi fac probleme în leg ătur ă cu eventualele mustr ări de con ştiin ţă din partea unor Caba sau Dando. Pensiile grase pe care le primesc de la Armata Român ă, adic ă de la bugetul statului, adic ă de la pl ătitorii de taxe, adic ă inclusiv de la rudele celor care au pierit acolo, sînt în m ăsur ă s ă antifoneze orice zvîcnet de autorepro ş. Dar sper din tot sufletul c ă distin şii judec ători interna ţionali de la CEDO au pe-acas ă copii şi nepo ţi. Care, la momentul potrivit, le vor bate obrazul cu un deget sub ţire, sfios şi, eventual, nedumerit.

15 octombrie 2011 Reputa ţie harcea-parcea (1) La 21 ianuarie 2010, CSM se coaliza public cu “buna reputa ţie” a Gabrielei- Viorica Bîrsan, judec ător la Înalta Curte de Casa ţie şi Justi ţie şi pre şedinte al Sec ţiei de contencios administrativ şi fiscal al instan ţei supreme. Ziarele România liber ă şi Evenimentul zilei scriseser ă c ă distinsa magistrat ă l-ar fi sprijinit pe judec ătorul Viorel Costiniu, în rezolvarea problemelor penale ap ărute în jurul onorabilului senator infractor Voicu. CSM a verificat, a constatat ce-a constatat şi s-a solidarizat. La 3 martie 2011, CSM se coaliza public cu “buna reputa ţie” a Gabrielei-Viorica Bîrsan, judec ător la Înalta Curte de Casa ţie şi Justi ţie şi pre şedinte al Sec ţiei de contencios administrativ şi fiscal al instan ţei supreme. Publica ţia on line Lumea Justi ţiei vorbise despre “ingineriile juridice” prin intermediul c ărora d-na Roxana Tasica Budulan,

177 în ciuda tuturor obstacolelor, se transformase din procuror în judec ător, cu sprijinul colegei Bîrsan. CSM a verificat, a constatat ce-a constatat şi s-a solidarizat. La 6 octombrie 2011, procurorii DNA au cerut avizul CSM pentru a perchezi ţiona domiciliile a doi judec ători de la Înalta Curte de Casa ţie şi Justi ţie: Gabriela-Viorica Bîrsan şi Iuliana Pu şoiu. De data asta CSM – în mod imprevizibil – nu s-a mai solidarizat cu distinsa coleg ă. În urma perchezi ţiilor efectuate, împotriva celor dou ă judec ătoare a început urm ărirea penal ă pentru trafic de influen ţă . Ele ar fi primit, din partea afaceristului Gabriel Chiriac, diverse bunuri şi servicii pentru a influen ţa mersul justi ţiei. Uluitor!

16 octombrie 2011 Reputa ţie harcea-parcea (2) Aşa ceva este chiar inadmisibil. Cum î şi permite CSM-ul s ă nu-şi întind ă pîn ă-n ziua de-apoi solidariz ările cu judec ătoarea Gabriela Bîrsan? Dar pe ce lume ne-afl ăm? Doar pentru c ă iar ăş i a g ăsit presa ni şte aspecte urît mirositoare prin activitatea ei profesional ă? Doar fiindc ă, de data asta, a venit şi DNA-ul cu ni şte “frînturi de convorbiri telefonice scoase din context”? Şi iat-o pe eroina noastr ă înh ăţ înd stiloul pentru a-şi mustra colegii, într-o scrisoare deschis ă absolut memorabil ă prin ilaritatea ei sublim ă. P ăi, doamna judec ător Mona Pivniceru, cum adic ă s ă v ă da ţi avizul pentru perchezi ţie, dup ă ce-aţi umblat de nenum ărate ori în vizit ă pe la domiciliul Meu, pîndit de procorori? S ă poate una ca asta? Aşa pretene sîntem noi? A şa OM sînte ţi dumneavoastr ă?! P ăi, dom’ judec ător Cristi Danile ţ, cum adic ă s ă fi ţi de-acord cu perchezi ţia, dup ă ce v-aţi plîns de porc ăriile din sistem, iar so ţul Meu de la Strasbourg v-a ţinut partea? Cum de lua ţi asemenea hot ărîri iresponsabile?! Păi, dom’ judec ător Hora ţiu Dumbrav ă, e frumos din partea ‘mneavoast ă să-mi face ţi Mie a şa ceva?! P ăi, doamna judec ător Alina Ghica, e posibil s ă vota ţi perchezi ţionarea domiciliului Meu, cînd în trecut M-aţi invitat la diverse întîlniri şi activit ăţ i profesionale comune, la care Eu am şi participat? S ă poate a şa ceva?! Orice limit ă previzibil ă a protestului public a fost demult l ăsat ă în urm ă de asemenea jelanii pe baz ă de “ ştii tu cine sînt Eu?”. I.L. Caragiale şi-ar freca mîinile

178 încîntat: via ţa i-a dep ăş it închipuirile. Onoarea nereperat ă a doamnei judec ător simte nevoia de “dom’ Mitic ă şi trei kile de mastic ă”.

17 octombrie 2011 Despre sinceritate (1) Pe de-o parte îl avem pe Dan C. Mih ăilescu, vorbitor fluent şi în şir ător de r ăsuceli pe hîrtie. Îndat ă ce-l vezi, î ţi vine s ă-i zîmbe şti cu simpatie. E ca la “sindromul Jean Constantin”: cum ap ărea maestrul, toat ă lumea izbucnea în rîs. Asta nu-nseamn ă c ă el era un formidabil actor – se specializase, monovalent, în roluri de mici g ăinari haio şi –, ci doar c ă era amuzant. La fel şi cu eseistul de la Dilema . Cine îl vede sau îl cite şte surîde instantaneu. Nu pentru c ă s-ar l ăsa convins, ci numai pentru c ă îl ştie om cursiv şi nostim cu sistem. Iar D.C.M. s-a specializat în cam acela şi rol, de cî ţiva ani încoace. Laud ă frenetic la dreapta (extrem ă) şi vîr ă strîmbe la stînga sau la oricine nu-i pe lista lui de bal. Publicizeaz ă cu dezinvoltur ă tip ărituri de la Humanitas, uneori de la Polirom şi cîteodat ă de unde are interese. Îl r ăsfoie şti ca s ă mai afli nu care-s nout ăţ ile, ci cum le deformeaz ă cu antren. Ştia el ce ştia, autorul Istoriei critice a literaturii române , atunci cînd îl caracteriza cu precizie: “Este mai degrab ă un ideolog decît un critic de gust. Cronicile au mai toate substrat politic”.

18 octombrie 2011 Despre sinceritate (2) Pe de alt ă parte îl avem pe Nicolae Manolescu, ispitit uneori s ă lanseze specula ţii tenden ţioase. În opul s ău principal, dar şi în alte lu ări de cuvînt, se v ădise incomodat de valul postdecembrist al literaturii non-fictive: jurnale, memorii, m ărturii de suferin ţă din deten ţie. Dac ă li s-ar fi acordat locul cuvenit în ierarhia valorilor, r ămîneau disloca ţi “rezisten ţii prin cultur ă”. Între cei care şi-au asumat curajos experien ţele de via ţă şi au scris cu demnitate (de şi pentru sertar ori tip ărire postum ă), respectiv cei care au dîrdîit estetic în epocile cu secera şi ciocanul, op ţiunea publicului trebuia cu orice pre ţ modelat ă. Aşadar scrierile non-fictive au fost trimise de şeful criticilor literari la col ţ, pe post de

179 Cenu şă reas ă, c ăci nu respectau regula jocului. Iar autorii lor… ei bine… erau lipsi ţi de sinceritate. Aici revine scurt în scen ă Dan C. Mih ăilescu, pentru a se mira ipocrit: “Adic ă Negoi ţescu nu e «sincer pîn ă la cap ăt»? Poate Sebastian nu, îns ă Ion D. Sîrbu ce ascunde?” Tocmai am rev ăzut pe-acest blog, nu demult, un impresionant eseu în care Mihail Sebastian se distan ţase de E. Lovinescu în interbelic, repro şîndu-i nesinceritatea în prezentarea opiniilor literare. Iar tîn ărul scriitor, el, abia venit din Br ăila în Capital ă, î şi clama convingerile, foarte transparent, în coloanele ziarului Cuvîntul . Înc ă mai sincer – programatic şi efectiv – s-a demonstrat cu sine însu şi, în paginile propriului jurnal, pe care-l destinase oricum posterit ăţ ii (sau hazardului). Are cumva D.C.M. dovezi contrarii? Se bazeaz ă el pe ceva concret, atunci cînd îi trage-un cot în gur ă celui care-a ars pe altarul sincerit ăţ ii? Sau era doar un brînci grobian către martorul incomod al înverzirilor interbelice? Ori era un mic gest de complicitate cu mai proaspe ţii detractori ai lui Sebastian? Cine-i mai ştie toate mizele subterane lui D.C.M.? Ele nu devin oricum mai transparente – nici chiar în urma s ăpăturilor arheologice. R ămîne doar ilaritatea conjuncturii c ă Dan C. Mih ăilescu ne vorbe şte despre… sinceritate. De ce nu şi despre via ţa pe Marte?

19 octombrie 2011 Cantitate / calitate Aud o pies ă rock interpretat ă de vocalistul Florian Pitti ş. Remarc în special ideea refrenului s ău agitat: “Nu conteaz ă cît de lung am p ărul / Mai presus e cît de mult gîndesc”. Titu Maiorescu era oarecum de alt ă p ărere, acum mai bine de-un secol: “Nu cîte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci important ă este leg ătura între idei”.

20 octombrie 2011 Estetic ă

180 “Totul e frumos. Trebuie s ă vorbim despre un porc ca despre o floare.” (Jules Renard)

21 octombrie 2011 Crispare în fa ţa cantit ăţ ii Intelectualii Andrei Cornea şi Alexander Baumgarten dezbat în revista 22 problema înv ăţă mîntului superior. Haoleo, p ăzea c ă ies la iveal ă marile adev ăruri! Printre altele situa ţia spinoas ă a “predominan ţei cantitative”: la recrutarea cadrelor universitare se insist ă în mod nejustificat ( şi ingineresc!) pe num ărul şi amploarea publica ţiilor prezentate de candida ţi. Îns ă mult mai important ă e calitatea lor (apreciat ă de speciali ştii care trebuie). Aşa am priceput şi eu, în sfîr şit, de ce Universitatea “Babe ş-Bolyai” din Cluj se afl ă tocmai în elita înv ăţă mîntului superior autohton. Aici domnia desuet ă a cantit ăţ ii a fost abolit ă cu dezinvoltur ă. Cic ă într-un concurs la un post de conferen ţiar, acum doi ani, candidatul “din interior” se prezenta cu o singur ă carte, tip ărit ă cu dou ă s ăpt ămîni înaintea examenului, şi cu şapte articole (fragmente din viitoarea carte)… Postul era despre Evul Mediu, cartea era ceva cu Rena şterea. Candidatul “din exterior” prezenta 12 cărţi publicate, 8 c ărţi traduse, 26 de articole în str ăin ătate (S.U.A., Italia, Israel, Germania), 158 de articole în ţar ă. Comisia de speciali şti, recruta ţi pe sprîncean ă, a sim ţit pesemne aceea şi crispare în fa ţa cantit ăţ ii, în domeniul cercet ărilor umaniste, pe care o acuz ă şi colocutorii de azi prin revista 22 . A şa c ă, în unanimitate, l-a confirmat pe omul “din interior” şi l-a retrimis la plimbare pe cel “din exterior”. Vreo dou ă doamne sub ţiri s- au sim ţit datoare s ă-i serveasc ă şi ni şte copite gra ţioase, prin referatele lor de specialitate, ca s ă se-nve ţe minte. E drept c ă, dup ă cîteva luni, catedra cu pricina a disp ărut, înghi ţit ă într-un departament. Dar asta nu mai avea nici o importan ţă . Calitatea apucase s ă triumfe.

22 octombrie 2011 Cum s ă fim jmecheri la universitate Ce face un profesor, cînd e numit în comisia de selectare a unui conferen ţiar şi trebuie s ă compare dou ă dosare ştiin ţifice? Unul cu nimic şi altul cu cîte ceva? Iar

181 rezultatul – cunoscut în prealabil de cîteva zile – trebuie s ă-l scoat ă musai cî ştig ător pe cel “din interior”? Varianta a), pe stilul “obraz gros”: poveste şti cu o pletor ă de argumente, în referatul t ău de aprecieri, c ă 1 carte publicat ă e mult mai important ă decît 12. C ă 7 articole sînt infinit mai relevante, pentru maturitatea ştiin ţific ă a unuia din candida ţi, decît 158 de articole ale celuilalt. Mai scapi ni şte dr ăgălăş enii şi despre “profilul moral” al individului pe care tocmai îl furi la drumul mare (de parc ă ai fost vîrît în comisia aia ca duhovnic, s ă stabile şti rug ăciunile zilnice de peniten ţă , şi nu ca om de ştiin ţă ). Varianta b), pe stilul “sfiosului util”: consta ţi c ă ambii candida ţi au publicat articole. Ambii candida ţi au tip ărit c ărţi. Deci ambii sînt îndrept ăţ iţi la ocuparea postului aflat în concurs. Dar avîndu-se în vedere c ă persoana “din interior” e deja cunoscut ă şi iubit ă de studen ţi, se impune selectarea acesteia, şi nu a intrusului. Pam-pam! Crisparea în fa ţa cantit ăţ ii face minuni în universit ăţ ile române şti. Banii şi-aşa îi dă statul, noi ce treab ă avem, alta decît de-a ne consolida feuda?

23 octombrie 2011 Rector – doctor – infractor? (1) Întrucît sfiosul minister de resort nu prea se implic ă în sistem, pesemne c ă reforma înv ăţă mîntului superior se practic ă la tribunal. Fostul rector al Universit ăţ ii din Oradea, controversatul Teodor Maghiar, e succesiv rea şezat în paginile codului penal, cu închisoare de executat ba timp de 8 ani, ba timp de 5 ani. Ministerul ar pretinde de la el şi recuperarea bagatelei de 24 milioane de euro, aloc ări financiare necuvenite de la buget, pe care le-a realizat în urma actelor falsificate. Fiul pitorescului personaj şi urma şul s ău în ale malversa ţiunilor academice, Traian Teodor Maghiar, î şi a şteapt ă rîndul la o alt ă judecat ă, pentru eliberarea de diplome contraf ăcute şi infrac ţiuni de fals intelectual. Stau eu şi m ă tot gîndesc. Dac ă l-au arestat procurorii fiindc ă, rector fiind, a comis fapte de corup ţie, asta nu cumva e o lezare a autonomiei universitare? Cum de-şi permit institu ţiile judiciare s ă-l ia de rever pe g ăinarul de la rectorat? Asta-i democra ţie? Mai bine s ă-l judece colegii s ăi, profesorii… S ă fie sesizat ă Conferin ţa Rectorilor Danubieni!

182 24 octombrie 2011 Rector – doctor – infractor? (2) E greu s ă-ţi tîr ăş ti zilele numai din salariul de rector, combinat cu acela de senator al României şi ad ăugat la acela de ministru. A şa c ă Ecaterina Andronescu s-a gîndit să încaseze aproape 40.000 lei în plus, ca manager în proiectul POSDRU “Preg ătirea competitiv ă a doctoranzilor în domenii prioritare ale societ ăţ ii bazate pe cunoa ştere”. Ea s-a autonumit, pe cînd era rector la Politehnica din Bucure şti, în func ţia de manager (prin Decizia 302/8 septembrie 2008). Ea a implementat şmecheria, pe cînd era ministru. Ea a palmat bi ştarii din proiect, cu dezinvoltur ă. Pe române şte fleacul ăsta s-ar chema “conflict de interese”. Au constatat-o inclusiv inspectorii ANI, care au sesizat Parchetul instan ţei supreme. Dar un rector şmenar, care semneaz ă contractele şi ca ordonator de credite, şi ca manager de proiect (controlînd circuitul banilor şi la dus, şi la întors) de ce s ă fie anchetat oare de institu ţiile judiciare ale patriei? Nu cumva e lezat ă autonomia universitar ă? Democra ţie-i aiasta? S ă fie sesizat ă Conferin ţa Rectorilor Danubieni!

25 octombrie 2011 Rector – doctor – infractor? (3) Ia şiul era un ora ş universitar cu bun ă reputa ţie, pîn ă s ă explodeze vestea despre corup ţia de la Medicin ă. Vreo cî ţiva directori administrativi, împreun ă cu directorul firmei private partenere, au fost aresta ţi de DNA. Rectorul doctor Vasile Ast ărăstoae s-a internat subit la spital. Pentru un puseu de tensiune. Ancheta s-ar concentra pe implementarea platformei de e-learning în valoare de peste 6 milioane lei, proveni ţi din fonduri europene. Acuza ţiile se refer ă la trucarea licita ţiei, în favoarea firmei agreate. Unde, în mod întîmpl ător, fusese angajat ă îns ăş i fiica rectorului pentru o vreme. Se vorbe şte de vilele, terenurile, ma şinile şi veniturile exorbitante ale unor func ţionari, colaboratori apropia ţi ai rectorului doctor. Cercet ările se afl ă în curs, faptele sînt recente, detaliile sînt confiden ţiale. Oradea – Bucure şti – Ia şi. Eu mai cunosc vreo cîteva centre studen ţeşti… Nu cumva sistemul însu şi e putred, a şa cum a fost pus la cale prin lege acum 15 ani – pentru

183 a-i îmbog ăţ i pe unii, pentru a-i mulge de bani, energie, r ăbdare şi speran ţe pe al ţii?! Poate că a venit vremea s ă fie scuturat copacul, pentru a fi para şutat ă scroafa c ăţă rat ă-n vîrf.

26 octombrie 2011 Paradoxuri (1) 1. Cel mai cunoscut disident al dictaturii comuniste din România, scriitorul Paul Goma, tr ăie şte în prezent exilat la Paris, lipsit de cet ăţ enia român ă. Un grup de circa 350 de reprezentan ţi ai societ ăţ ii civile a semnat o scrisoare deschis ă, prin care solicit ă elaborarea unei legi speciale privind redarea cet ăţ eniei lui Goma. Documentul cu pricina a fost prezentat în Parlament de Cornel Itu, deputat PSD, care promite şi elaborarea unui proiect de lege în sensul respectiv. A şa se face c ă noua stîng ă vrea s ă restituie ceea ce vechea stîng ă a confiscat. Acolo unde Ceau şescu şi Ple şiţă au izbit, urma şii lor politici – pîndind oportunitatea de imagine – vin s ă ling ă. 2. Cel mai cunoscut activist pentru drepturile omului din România, scriitorul Paul Goma, a devenit de vreo zece ani un înver şunat antisemit. Printr-o n ăucitoare piruet ă public ă, militantul pentru democra ţie şi valori occidentale de odinioar ă s-a transformat în insult ătorul minorit ăţ ii evreie şti din România, oferind stupefiante lec ţii de intoleran ţă . Cu ocazia acestei schimb ări la fa ţă , ironia şi tot sim ţul umorului, manifestate de romancierul de alt ă dat ă, au pierit f ără urm ă, l ăsînd locul o ţă relii şi înver şun ării. Iar prietenii de demult s-au r ăsfirat, fiind înlocui ţi de extremi ştii titra ţi.

27 octombrie 2011 Paradoxuri (2) 3. Eu unul am încercat s ă deconstruiesc inflamatul discurs na ţionalist, propagat în public de vreun deceniu încoace de fostul partizan al drepturilor omului. Am elaborat un studiu am ănun ţit ( Paul Goma antisemit ), unde reluam zeci de pasaje din paginile sale revolt ătoare. Rezultatul? Al ături de prestigio şi scriitori, de cunoscute publica ţii şi institu ţii culturale române şti, m-am pomenit chemat în instan ţă de susceptibilul personaj, pe motiv c ă i-am lezat onoarea. Am tr ăit s-o v ăd şi pe-asta. Goma îl convoac ă la tribunal, pe motiv c ă l-a jignit, pe acela care, cu maxim ă fidelitate, i-a citat cuvintele şi ideile!

184 4. Acum cîteva zile am hot ărît s ă-mi adaug totu şi semn ătura pe ini ţiativa civic ă urm ărind restituirea cet ăţ eniei române c ătre Paul Goma. Sînt probabil singurul autor dat în judecat ă de scandalagiul din Belleville, care îi întoarce şi cel ălalt obraz. Poate c ă e util să subliniez c ă solidarizarea mea se f ăcea cu disidentul anticomunist din 1977, nicidecum cu agitatul condeier antidemocrat şi antisemit din 2011. 5. Epilog? Senatorul Vosganian tocmai anun ţă c ă, în urma demersurilor oficiale pe care le-a întreprins pe lîng ă Ministerul Justi ţiei (Autoritatea Na ţional ă pentru Cet ăţ enie) şi Ministerul Administra ţiei şi Internelor (Direc ţia General ă de Pa şapoarte), i s-a comunicat prin adresa nr. 689084/21.10.2011 a MAI – DGP c ă “domnul Paul Goma figureaz ă în eviden ţele institu ţiei respective cu statut de cet ăţ ean român conform art. 34 din Legea 21/1991 a cet ăţ eniei române, cu alte cuvinte, cet ăţ enia român ă nu i-a fost retras ă niciodat ă”. Oare de ce ne-om fi mobilizat noi ăş tia, 350 de cet ăţ eni mînio şi, pu şi pe fapte mari? Pentru a cere ceva care deja exista? Pentru a solicita restituirea a ceva ce nu s-a confiscat?

28 octombrie 2011 Cirip-cirip… Gheorghe Turda – un cînt ăre ţ ciripitor. Cic ă şi-a turnat o m ătu şă în 1971 c ă voia să plece în Italia. Tocmai a constatat-o (prin sentinţă definitiv ă) Înalta Curte de Casa ţie şi Justi ţie. Vorba aia: prietenii ţi-i alegi, cu rudele te na şti.

29 octombrie 2011 Enciclopedism infrac ţional “Am deschis Biblia la întîmplare, am dat peste un verset convenabil din sfîntul Paul şi am predicat timp de o or ă şi dou ăzeci de minute. Nu şi-au pierdut vremea nici Crenshaw, nici ceilal ţi prieteni, pentru c ă au furat to ţi caii celor prezen ţi. I-au vîndut în Arkansas, în afara unuia singur, foarte n ărăva ş, pe care l-am oprit pentru mine. Îi pl ăcea şi lui Crenshaw, dar l-au f ăcut s ă-şi dea seama c ă nu-i era bun.” (Borges)

30 octombrie 2011 Mesajul extremistului miop

185 Iar mi-a scris în seara asta Mircea Eliade. Mi-a trimis, acuma, ni şte “articole ample, interesante, semnate de prof. univ. dr. Ion Coja, fost senator al României”. Ceva chestii cu evreii care au ocupat h ăt demult biata Românika. Băi, Mirceo! Las ă-mă-n brînz ă, barz ă, varz ă, viezure şi mai plimb ă ursu’.

31 octombrie 2011 Lecturi instructiv-educative (1) În cîteva interven ţii precedente m ă refeream la metodele prin care Copyro, stru ţo- cămila statal-privat ă, condus ă de pre şedintele Eugen Uricaru (fost colaborator al Securit ăţ ii) şi directorul George B ălăiţă sifoneaz ă banii pentru drepturile de autor. Anii anteriori de activitate ai nebunaticului ghi şeu de dat ţepe se pierdeau în negura ambiguit ăţ ii. Site-ul lor z ăcea în paragin ă, rela ţiile cu publicul erau o extravagan ţă , ORDA care trebuia s ă le verifice conturile era în ţesat de oameni care încasau pe şche şuri de la Copyro. Ce preten ţii s ă mai ai? Un aspru vînt de schimbare adie de cîteva luni încoace. Primul-ministru a decapitat fosta conducere ORDA, iar actualul director general, Robert Bucur, e pus pe fapte mari. A suspendat o dat ă activitatea Copyro, în lunile trecute, somînd-o s ă reintre în legalitate. Acum le-a trimis o echip ă de control, pentru a da o gean ă prin activitatea lor desf ăş urat ă în 2010. Drept urmare la 27 sept. 2011 le-a mai acordat un termen de 60 zile pentru reintrarea în legalitate. Ce-or fi g ăsit pe-acolo inspectorii de specialitate, de li s-a sup ărat şeful în asemenea hal?

1 noiembrie 2011 Lecturi instructiv-educative (2) Păi s ă le lu ăm pe rînd. Au fost verificate diversele structuri ale caracati ţei şi au fost identificate diverse porc ării, pe diversele sale tentacule, la nivelul Adun ării Generale, al Consiliului Director şi al Comisiei de Lectur ă. Iat ă cîteva trufandale: - Din banii încasa ţi de Copyro de la utilizatorii operelor artistice au fost dijmuite comisioane de 15 % (conform legii) plus 15 % (pentru burse private şi sprijinirea scriitorilor români). Şmanglelile deductive au fost aplicate la totalul sumelor colectate şi

186 înainte de repartizarea lor c ătre titularii ori mo ştenitorii drepturilor de autor – o mîn ărie care încalc ă art. 134, alin. 2, lit. b din legea drepturilor de autor. - Sumele restante pe anii preceden ţi, care au fost nerevendicate şi nedistribuite către mo ştenitori, au fost incluse pe şestache în cheltuielile de func ţionare Copyro – o mîn ărie care încalc ă art. 134, alin. 2, lit. b din legea drepturilor de autor. - Constituirea unui “fond social” de 10% din remunera ţia din retransmiterea prin cablu a operelor scrise, aferent ă anului 2010 – o mîn ărie care încalc ă art. 134, alin. 2, lit. b din legea drepturilor de autor. - Repertoriul de autori şi opere depus la ORDA este incomplet – o neglijen ţă care încalc ă art. 135, alin. 1, lit. d din legea drepturilor de autor. - Nu le-au fost repartizate membrilor Copyro veniturile rezultate din dobînzi – o mîn ărie care încalc ă art. 134, alin. 2, lit. f din legea drepturilor de autor. - Nu le-au fost repartizate membrilor Copyro sumele colectate în procentele cuvenite – o mîn ărie care încalc ă art. 134, alin. 3, din legea drepturilor de autor. - Fondul de repara ţii al Copyro a fost alimentat din sume nerepartizate celor în drept – o mîn ărie care încalc ă art. 129 şi art. 134, alin. 2, lit. f din legea drepturilor de autor.

2 noiembrie 2011 Lecturi instructiv-educative (3) Avînd în vedere aceste minun ăţ ii ale ingineriilor financiare balcanice, concluziile inspectorilor au dobîndit un iz aspru, vecin cu rechizitoriul: “Echipa de control consider ă că prin nerespectarea prevederilor legale în vigoare sumele cuvenite membrilor Copyro au fost utilizate în alte scopuri decît cele prev ăzute de obiectul de activitate”. Şi care au fost aceste “alte scopuri” despre care se face vorbire? Procesul-verbal o arat ă cît se poate de limpede. - Comisia de Lectur ă a avizat lucr ări a c ăror publicare urma a fi sprijinit ă financiar de Copyro. Printre lucr ările propuse spre finan ţare figureaz ă Lucrurile pe care nu mi le spui , de Iacob Florea, care e totodat ă membru al Comisiei de Lectur ă. De altfel finan ţarea edit ării operelor scrise, din remunera ţiile colectate ca drepturi de autor, încalc ă art. 134, alin. 2, lit. d din Legea 8/1996.

187 - A fost realizat ă o colaborare între Copyro şi Funda ţia Cultural ă Ideea European ă, pentru finan ţarea public ării lucr ării Cerul s ălbatic de Aura Christi, care e totodat ă şi Directorul General al Funda ţiei. Suma acordat ă: 12.380 lei. Autoarea mai prime şte prin contractul de editare şi echivalentul a 20% din pre ţul c ărţii, în func ţie de situa ţia statistic ă a vînz ărilor lunare. (În parantez ă fie spus, autorii ob ţin îndeob şte cel mult 10% din pre ţul de pe copert ă, în contractele cele mai generoase pe care le încheie cu editorii. Dar aici un cuvînt important a avut de spus, pesemne, faptul c ă autorul era şi şef al editurii. Î şi semna probabil contractele şi pe dreapta, şi pe stînga foii, într-o simpatic ă dedublare.)

3 noiembrie 2011 Lecturi instructiv-educative (4) - S-a finan ţat cu 5.500 lei publicarea de c ătre Funda ţia Cultural ă Ideea European ă a lucr ării Nu rîde ţi v ă rog de Corneliu Zean ă, care este şi membru în Consiliul Director al Copyro. - S-au acordat 11.000 lei c ătre Editura Niculescu, pentru finan ţarea lucr ării Introducere în economie de Cristian Niculescu, însu şi directorul general al editurii respective. - S-au atribuit 3.550 euro pentru publicarea în str ăin ătate a lui Eugen Uricaru (pre şedinte Copyro). - S-au achitat 3.180 euro pentru publicarea în străin ătate a lui Gheorghe Schwartz (membru în Consiliul Director al Copyro). - S-au dat 9.788 euro pentru editarea în str ăin ătate a revistei Litere române şti , avînd-o ca director pe Diana Cofcinski, fiica precedentului Administrator General Copyro. În paginile publica ţiei a fost tip ărit ă Passionaria Stoicescu (membru în Consiliul Director Copyro). Se pare c ă, înc ă de pe vremea cînd turna cu spor la Secu, prozatorul Eugen Uricaru a aprofundat principiile capitaliste exploatatoare, monopoliste şi neo-imperialiste, înfierate de ceau şismul multilateral dezvoltat: şparle şti de la ceilal ţi dup ă capacit ăţ i, redistribui c ătre tine şi ai t ăi dup ă nevoi. Poate c ă a venit în sfîr şit vremea ca acest lamentabil sereleu ţepar s ă fie restructurat prin rotirea cadrelor.

188

4 noiembrie 2011 Coincidentia oppositorum “Dar curînd aceast ă iubire se în ălţă din nou în mine ca o reac ţie prin care sufletul meu umilit voia s ă se ridice pîn ă la Gilberte sau s ă o coboare pîn ă la el. O iubeam, regretam c ă nu avusesem timpul şi inspira ţia de a o jigni, de a-i face r ău şi de a o sili s ă-şi aminteasc ă de mine. O g ăseam atît de frumoas ă, încît a ş fi vrut s ă m ă pot întoarce şi s ă-i strig ridicînd dispre ţuitor din umeri: «Cît e şti de urît ă, de caraghioas ă, mi-e scîrb ă de tine!».” (Marcel Proust)

5 noiembrie 2011 Întîlniri culturale Întîlniri la Casa de Cultur ă din Gherla, luni, 7 noiembrie 2011, ora 17. Cuvînt de bun-venit din partea Directorului Casei de cultur ă; Cuvîntul Primarului; Şeful Cenaclului literar prezint ă activitatea cenaclului; Prezentarea unor plasticieni locali şi vernisajul expozi ţiei Amalia Lumei; Lans ări de carte Ovidiu Pecican, Laszlo Alexandru şi Iulian D ămăcu ş; Lecturi din poeziile cenacli ştilor; Discu ţii libere; Interviuri pentru pres ă.

6 noiembrie 2011 Cu undi ţa prin ape tulburi (1) Aurel Sasu este un harnic cercet ător al literaturii şi al culturii române. Acum cîţiva ani s-a afirmat cu ampla serie editorial ă Romanul românesc în interviuri , urmat ă de alte ini ţiative de aceea şi factur ă. Semnificativ ă a fost şi implicarea sa în extinse lucr ări lexicografice cum sînt Dic ţionarul Scriitorilor Români . În ultimele numere (219 şi 220) ale revistei Tribuna , investigatorul se apleac ă asupra unor pagini din Jurnalul lui Mihail Sebastian. Este luat ă în discu ţie atitudinea scriitorului evreu confruntat cu evenimentele trepidante din vara anului 1944, insurec ţia militar ă, c ăderea frontului, alungarea nem ţilor, sosirea trupelor ruse şti etc. Lucrul bizar este c ă Aurel Sasu me ştere şte un comentariu în dou ă volete, în care se plaseaz ă succesiv de-o parte şi de cealalt ă a baricadei faptelor. Via ţa ca o insul ă ne prezint ă contextul

189 social-politic de dup ă 23 august ‘44. Întreaga societate vibreaz ă, marile r ăsturn ări sînt percepute cu acuitate, profitorii dau n ăval ă. Toat ă lumea încearc ă s ă-l coopteze pe Mihail Sebastian în ini ţiative dintre cele mai diverse. Prezen ţa fostei victime a hitlerismului ar umple de credibilitate noile întreprinderi. Dar scriitorul intuie şte ipocrizia fr ămînt ărilor – aceia care îi ignorau existen ţa, abia cu cîteva zile mai devreme, par a nu se mai putea lipsi brusc de prezen ţa lui – şi le respinge rînd pe rînd. “Colegii de la Revista Funda ţiilor Regale îl roag ă s ă-şi reia postul de redactor («Mă simt incapabil s ă mai scriu acolo. E un lucru mort. Trebuie s ă r ămîn ă un lucru mort»), Şerban Cioculescu îi prezint ă un memoriu «pentru convocarea adun ării generale» a Societ ăţ ii Scriitorilor Români şi «reprimirea scriitorilor evrei» («Nu m ă intereseaz ă»), Teodorescu Brani şte îl invit ă s ă intre la Jurnalul («I-am scris o lung ă scrisoare în care încercam s ă-i explic de ce nu vreau şi nu pot»), C. Vi şoianu îl propune consilier de pres ă la Externe («Dezgustul de ‘publicistic ă’, sub toate formele, m ă sufoc ă»), N. Carandino îi ofer ă func ţia de redactor la o publica ţie nou ă («I-am spus c ă nu fac gazet ărie»). Declin ă, în cele din urm ă, şi postul de redactor la Radio, şi pe cel de administrator la o firm ă german ă. La catedr ă refuz ă s ă se întoarc ă. Se poate tr ăi din refuzuri? R ăspunsul, fire şte, e categoric nu! Şi totu şi, dup ă numai cîteva zile, se retrage definitiv şi din redac ţia României libere , terorizat de conformismul lui Alexandru Graur şi al «bandei lui».”

7 noiembrie 2011 Cu undi ţa prin ape tulburi (2) Dac ă ne ţinem de textul tip ărit al Jurnalului , s-ar zice c ă avem în fa ţa ochilor un om ostenit, epuizat de conflagra ţia mondial ă, de crimele, violen ţele, demisiile morale şi tr ădările la care-i fusese dat s ă asiste. La asta se adaug ă şi vicisitudinile personale din zilele cu pricina, consemnate retrospectiv: casa p ărin ţilor a fost bombardat ă, cu to ţii s-au ascuns cîteva zile de frica atacurilor aeriene, iar apoi s-au pomenit într-un provizorat prelungit, lipsi ţi de bunuri proprii, azvîrli ţi în absurditatea ap ăsătoare a fr ămînt ărilor legate de supravie ţuire. “Diminea ţa m-am dus frînt de oboseal ă spre cas ă, cu speran ţa c ă o s ă dorm, cînd au început s ă urle sirenele. Nem ţii începeau bombardamentele. Şi am avut un bombardament de form ă necunoscut ă, f ără întrerupere, f ără alarm ă, f ără prealarm ă, un

190 bombardament care ne-a ţinut în ad ăposturi timp de 60 de ore, pîn ă sîmb ătă seara. Iar în ultima or ă, sîmb ătă spre sear ă, casa noastr ă a fost lovit ă. Victime, în ultimul moment, cînd gata-gata eram s ă ajungem la potou teferi. Dar suntem vii. / Spaima de joi, de vineri, de sîmb ătă, c ă nem ţii s-ar putea întoarce în Bucure şti, fie şi numai pentru un ceas! Un singur ceas le-ar fi fost deajuns ca s ă ne extermine. Pîn ă la ultimul dintre noi. Nimeni, nimeni n-ar fi sc ăpat. / Sunt mii de lucruri de spus. Poate mîine, poate poimîine. Acum nu mă simt în stare. Vreau s ă dorm. De miercuri pîn ă sîmb ătă seara n-am dormit o secund ă. De miercuri pîn ă luni nu m-am desc ălţat. De miercuri pîn ă asear ă nu m-am întins pe un pat. M-am tot zvîrcolit pe du şumele, pe unde am apucat” (p. 556-557).

8 noiembrie 2011 Cu undi ţa prin ape tulburi (3) În paralel cu vicisitudinile personale se derulează, consemnate cu minu ţie, experien ţele publice ale lui Mihail Sebastian din acea perioad ă. La începutul lui august ‘44 se întîlnise cu Lucre ţiu P ătr ăş canu, de şi oarecum à contre-coeur , pentru a preg ăti o publica ţie antifascist ă. În noaptea de 23 spre 24 august, scriitorul se implicase febril în scrierea gazetei. Apoi fuseser ă bombardamentele, refugiul prin subsoluri, spaima celui care a supravie ţuit ca prin miracol. Întorcîndu-se dup ă trei zile la redac ţia României libere , constat ă c ă aceasta a fost acaparat ă de figuri patibulare, care-i provoac ă oroare. Ca urmare se retrage şi de-acolo îngrozit. Cele trei momente sînt foarte clar prezentate în Jurnal : 1) “P ătr ăş canu m ă atr ăgea prin ce este uman în el. Cînd, acum patru s ăpt ămîni, la ferma lui Ulea, ne-am în ţeles asupra gazetei, nu pot spune c ă nu regretam în anumit ă măsur ă c ă m ă întorc în jurnalism. Dar primeam situa ţia în m ăsura în care îmi d ădea urgent posibilitatea s ă spun tare tot ce am t ăcut, scrî şnind, timp de cinci ani” (p. 558). 2) “Noaptea de miercuri spre joi – petrecut ă cu P ătr ăş canu, Belu şi atî ţia al ţii, imediat dup ă lovitura de stat, în casa din Strada Armeneasc ă («casa istoric ă») – a fost noaptea de delir. În tot ora şul, lumea urla de fericire. Antonescu fusese r ăsturnat în 5 minute. Noul guvern, constituit. Armisti ţiul, acceptat. Nici n-am avut timp s ă beau un pahar de şampanie pentru Parisul recucerit de francezi, cînd ne-a ajuns din urm ă avalan şa de evenimente proprii. / Toat ă noaptea am scris pentru România liber ă, care trebuia s ă

191 apar ă în zori. Eram fericit c ă întîmplarea m ă f ăcea gazetar, în chiar noaptea victoriei. / Diminea ţa m-am dus frînt de oboseal ă spre cas ă, cu speran ţa c ă o s ă dorm, cînd au început s ă urle sirenele” (p. 556). 3) “În trei zile, dup ă n ăvala lui [Alexandru] Graur şi a bandei lui, am în ţeles c ă intru într-o redac ţie terorizat ă de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru. / Casa îmi era bombardat ă. Am dat un telefon c ă sunt sinistrat – şi de atunci n-am mai călcat pe acolo. Mai tîrziu, prin Belu, am comunicat c ă m ă retrag definitiv” (p. 558).

9 noiembrie 2011 Cu undi ţa prin ape tulburi (4) E înduio şă toare ipocrizia elansat ă a lui Aurel Sasu. El pretinde ritos s ă ne aplec ăm asupra textului confesiunilor lui Mihail Sebastian: “Din acest punct de vedere, Jurnalul nu trebuie citit altfel. El trebuie citit pur şi simplu! Cu bun ă credin ţă , în întregime şi f ără prejudec ăţ i (suntem oameni «du şi» la bibliotec ă, nu-i a şa!)”. Într-adev ăr, domnule Sasu, sîntem oameni du şi la bibliotec ă. Şi ce constat ăm, de-aici, din bibliotec ă? Faptul c ă autorul interbelic a consemnat, pentru zilele lui august ‘44, preg ătirea unei gazete de opozi ţie la dictatura antonescian ă, apoi c ă a scris la ea cu frenezie, în noaptea de 23 spre 24 august, apoi c ă a fugit în refugiu din fa ţa bombardamentelor, iar cînd a revenit la gazeta cu pricina, a g ăsit-o populat ă cu figuri dubioase şi-a renun ţat dezgustat. Iar dumneavoastr ă, domnule Aurel Sasu, cum consemna ţi, în articolele dumneavoastr ă din Tribuna , realitatea textual ă spre care ne îndemna ţi s ă privim? Trece ţi gr ăbit peste momentul preliminar (întîlnirea lui Sebastian cu P ătr ăş canu) şi nu mai pu ţin zorit peste episodul concluziv (dezgustul lui Sebastian fa ţă de “banda” lui Graur). În schimb hipertrofia ţi tenden ţios, din tot fluxul evenimentelor, doar momentul de implicare frenetic ă a gazetarului împotriva hitlerismului. “Toat ă noaptea am scris pentru România liber ă, care trebuia s ă apar ă în zori” – iat ă o fraz ă acuzatoare, pe care o cita ţi de trei ori, pe parcursul a dou ă articole. De ce în special asta, mai mult decît altele? V ă propune ţi cumva s ă înh ăţ aţi publicul de nas şi s ă-l îmbrînci ţi într-o anumit ă direc ţie, f ăcînd uitat ansamblul realit ăţ ii prezentate de textul pe care, altminteri, ne îndemna ţi s ă-l citim (în bibliotec ă)? Dup ă amputarea fluxului de evenimente, din pagina invocat ă, şi extragerea cu penseta a secven ţei diabolizante, apare

192 şi pensula cu lipiciul aluziv, prin compara ţia infamant ă: “Ca s ă în ţelegem huliganismul lui Mihail Sebastian, trebuie s ă ne întoarcem la romanul din 1935, al lui Mircea Eliade”. Ei da, asta era. Ca s ă în ţelegem entuziasmul antihitlerist, din noaptea de 23 spre 24 august ‘44, al unui evreu care era cît pe ce s ă r ămîn ă ucis de politica statal ă antisemit ă, e într- adev ăr mare nevoie s ă-l calific ăm drept “huligan” şi s ă revenim la romanul prozatorului Eliade care, el, aderase bine mersi la extrema legionar ă. Combate ţi adînc, domnule Aurel Sasu!

10 noiembrie 2011 Cu undi ţa prin ape tulburi (5) Parc ă am mai citit nu de mult o carte în care autoarea ne îndemna s ă descoperim adev ărul textelor publicate în interbelic, iar apoi – în numele acribiei ştiin ţifice – îl eticheta pe M. Sebastian drept “extremist de dreapta moderat”. Acuma vine şi Aurel Sasu, care ne îmbolde şte s ă citim textele vremii pentru a ne convinge c ă Sebastian a fost – ce? Extremist de stînga moderat?! A ştept cu încredere ni şte revela ţii privind extremismul moderat al lui Sebastian ca… vîn ător şi pescar sportiv, ca… dansator de tango şi foxtrot, ca… aviator cu planorul pe timp de furtun ă etc. De altminteri e elocvent ă pozi ţia lui Aurel Sasu fa ţă de “revela ţiile” precedente ale Martei Petreu (a c ărei metod ă senza ţionalist-detectivist ă o îmbr ăţ işeaz ă pentru a-şi infama autorul-obiect de studiu). În prima sa interven ţie, el pare a se delimita de monografa monoman ă: “E nepotrivit s ă credem c ă «imaginea lui de democrat este rezultatul unor mistific ări succesive» (Marta Petreu) şi s ă-l înscriem în tab ăra advers ă doar de dragul fix ării lui sub semnul «autorit ăţ ii insidioase» a modelului spiritual”. În a doua interven ţie, taman pe dos, el pare a regreta c ă monografa monoman ă nu şi-a des ăvîr şit echilibristica. Dup ă ce l-a acuzat pe M. Sebastian de extremismul (moderat) de dreapta, oare de ce nu i-o fi repro şat şi extremismul (moderat) de stînga?! “De ce argumentul n-a fost citit şi de ce documentarea Martei Petreu ( Diavolul şi ucenicul s ău, 2009) se opre şte la 1935, de şi concluziile, în generalitatea lor (pendularea de la o extrem ă la alta), dep ăş esc anul suspend ării Cuvîntului , r ămîne un mister”. Sîntem în plin ă b ătaie de joc a oric ărei evalu ări critice responsabile.

193 Ca s ă nu mai vorbim despre inconfundabilul parfum oximoronic al celor dou ă titluri ale articolelor publicate succesiv de Aurel Sasu despre Mihail Sebastian: Via ţa ca o insul ă, iar apoi Anonimatul şi tr ădarea . Ce interesant c ă unul şi acela şi personaj poate fi văzut şi ca un nefericit, supravie ţuind anevoie în izolare, şi ca un tic ălos care-şi edific ă măruntul destin pe felonie. Mda, e greu s ă fii Sebastian în literatura român ă, cînd exege ţii tăi chiar şi dup ă decenii te v ăd ca pe un extremist moderat de stînga-dreapta singuratic- tr ădător victim ă-călău. Şi toate astea concomitent!

11 noiembrie 2011 Ipocrizia diploma ţiei, diploma ţia ipocriziei Ne-o explic ă Andrei Ple şu, care ştie despre ce vorbe şte: “Îmi amintesc c ă, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu s ă m ă obi şnuiesc cu ideea c ă voi citi discursuri scrise de al ţii. Meseria mea era, totu şi, s ă scriu! A trebuit îns ă, destul de curând, s ă accept procedura fiindc ă nu po ţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci fa ţă ! Îmi permiteam, totu şi, mici interven ţii, ceea ce crea o u şoar ă panică printre «tehnicieni». Se temeau s ă nu ies din formulistica de rigoare. Amuzant ă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau noti ţe şi, la sfâr şit, m ă şi felicitau sincer…”.

12 noiembrie 2011 Mihail Sebastian despre Petre Pandrea (1) În recenta sa contribu ţie ştiin ţifico-fantastic ă din Tribuna (nr. 219) pe marginea cunoscutului dramaturg evreu, Aurel Sasu ne chestioneaz ă retoric: “De ce credea oare Petre Pandrea c ă «Mihail Sebastian jucase la mai multe mese ( şi) avusese mai multe fe ţe»?”. Mde, cine ştie. Poate din r ăzbunare, poate din reflexul “ba pe-a m ă-tii”… În orice caz, din cîte cunosc eu, istoricii literari sînt chema ţi nu s ă formuleze interogatorii tenden ţioase, ci s ă produc ă analize edificatoare, pe baz ă de fapte şi documente. Pîn ă una- alta Aurel Sasu vine în fa ţa publicului s ău cu întreb ările, a şteptînd de la al ţii r ăspunsuri. Un original exerci ţiu de rigoare. Nu ştiu, prin urmare, ce-a avut Petre Pandrea de repro şat la adresa lui Mihail Sebastian. Dar ştiu care au fost, viceversa, sup ărările gazetarului de la Cuvîntul legate de

194 vecinul s ău de genera ţie: firea schimb ătoare, lacunele de perseveren ţă , partizanatul politic veros, ipocrizia, retorismul g ăunos. În esen ţă : moralitatea intelectual ă îndoielnic ă. Toate aceste învinuiri şi-au g ăsit, înc ă din anii respectivi, calea c ătre pagina tip ărit ă. “Sînt vreo patru luni de atunci. Eram în biroul directorului nostru. Ne vizita un tîn ăr intelectual, de curînd întors din Germania, de la studii, marxist şi comunist de recent ă dat ă. Venea s ă-i cear ă profesorului Nae Ionescu – reac ţionar dup ă cum se ştie, tiran şi hapsîn – s ă scoat ă de la grea ananghie un revolu ţionar dintre cei mai sîngero şi. (În treac ăt fie zis, treaba a fost f ăcut ă.) Dup ă ce şi-a spus nevoia care-l aducea, omul nostru a dat s ă plece. S-a oprit îns ă în prag, s-a proptit de u şe, ne-a privit lung şi cu degetul ar ătător îndreptat spre nem ărginire, a vorbit r ăspicat: - Scrie ţi aici cît mai e vreme. Se apropie ziua noastr ă. Am s ă v ă pun pe to ţi la zid! Îi ardeau obrajii, îi str ăluceau ochii. Cine era acest cavaler ideolog, decis s ă dea foc p ămîntului? Istoria lui era scurt ă şi agitat ă. Ortodox, reac ţionar şi na ţionalist radical în 1926-1927, lansa un manifest prin care amenin ţa s ă treac ă prin iatagan tot ce este impur în ţar ă, ca s ă nu r ămîn ă la sfîr şitul sfîr şiturilor decît «crini albi». Un an mai tîrziu, tîn ărul lupt ător pleca peste hotare, pe banii acestui stat sortit intransigen ţii lui. A trecut vreme. L-am uitat. Într-o diminea ţă din toamna aceasta, pe Calea Victoriei, o siluet ă zvelt ă, atletic ă, trecea profetic printre burghejii care se plimbau. Era omul nostru. - Domnule X! - Pardon. Nu mai m ă cheam ă X. M ă cheam ă Y. - ? ? ? - Da. M-am schimbat. Am rupt-o cu tot trecutul meu. Mi-e ru şine de tot ce am făcut. Sunt alt om. Mi-am luat alt nume. Cunosc în sfîr şit adev ărul suprem: revolu ţia social ă. Şi a urmat un lung discurs furtunos, amenin ţă tor, definitiv. Discurs pe care l-a repetat în urm ă prin baruri, automate, prin cafenele, la ore dubioase, confiden ţial, tenebros. B ăie ţi abia ie şiţi din liceu f ăceau în jurul lui o gard ă sumbr ă de in şi lumina ţi, gata s ă treac ă la terorism. Circula ţia pe str ăzi devenea dificil ă. Umblau svonuri subversive, cu agen ţi secre ţi, cu perchezi ţii, cu bombe…

195 Alalt ăieri deschid ziarul Dreptatea , oficiosul partidului na ţional-ţă rănist. Cine semneaz ă pe prima pagin ă, un articol mai mult sau mai pu ţin de ideologie? Nu mai v ă spun – pentru c ă a ţi ghicit. Da. Revolu ţionarul na ţionalist de la 1928, revolu ţionarul marxist de la 1932, s-a înscris într-un partid burghez. Ast ăzi gazetar. Mîine deputat. Cum este inteligent şi dibaci, va fi într-o zi ministru. Dar m ă gîndesc la copiii care au crezut. Şi mai m ă gîndesc la destinul genera ţiei noastre, care s-a socotit deasupra tuturora şi se dovede şte la rînd cu toate. E un p ăcat sufletesc pe care nu i-l iert nici lui Petru Marcu-Bal ş, nici lui Petre Pandrea.” (Mihail Sebastian, O poveste , în Cuvîntul , sîmb ătă, 2 aprilie 1932, p. 1.)

13 noiembrie 2011 Mihail Sebastian despre Petre Pandrea (2) Un al doilea text polemic avîndu-l în vizor pe Petre Pandrea s-a tip ărit la doar cîteva zile distan ţă . Argumenta ţia şi tonul sînt devastatoare. Nu mai r ămîne loc pentru ad ăugat nimic. “La 4 mai 1928, profesorul Nae Ionescu semna în Cuvîntul urm ătoarele rînduri, între altele: «Exist ă în orice genera ţie exemplare reprezentative. Activitatea acestora poate fi în adev ăr semnificativ ă pentru ethosul genera ţiei respective… Iat ă de pild ă un singur element din multele – scrisul nouei genera ţii: cerceta ţi, v ă rog, ideile şi structura scrisului lui Vasile B ăncil ă, Mircea Eliade, Sorin Pavel, Ştefan George, Mihail Sebastian, Petre Marcu-Bal ş, et j’en passe des meilleurs! ; nu desprinde din aceast ă activitate linii caracteristice?… Ideologic, tinerimea de dup ă r ăzboi se îndep ărteaz ă hot ărît de pozitivism; o via ţă spiritual ă mai adînc ă şi o interpretare spiritualist ă a existen ţii sunt linii caracteristice cari nu scap ă nim ănui… Sub foarte multe raporturi, genera ţia de azi se dezvolt ă, moral, sub o stea mai îng ăduitoare decît genera ţia noastr ă. O genera ţie curioas ă, deschis ă bucuriilor spiritului şi totuşi trist ă. Din aceast ă pl ămad ă s-au ridicat întotdeauna marii creatori spirituali.

196 Sunt, de bun ă seam ă şi umbre.» Cît de mari au fost aceste umbre, şi-a luat sarcina trist ă de a dovedi, patru ani de la acea prevestire, unul din rîndurile noastre. E drept, nu am fost r ăspunz ători de r ătăcirea lui printre noi. De la întîile lui pagini semnate – pagini incendiare de manifest şi proclama ţie – am suspectat autenticitatea acestui ideolog terorist. Manifestul lui lilial din Gîndirea a fost întîmpinat cu puneri la punct severe. Dar omul – Petre Marcu-Bal ş pe acea vreme – era tîn ăr. Incoherent, obsedat de lecturi şi atitudini neasimilate, violent mai mult din dezorientare decît din convingere, înfruntînd ridicolul cu o lini şte ce-l f ăcea simpatic, nebulos, ofensiv şi categoric, omul era tîn ăr. Asta îl sc ăpa de trivialitate. Asta ne d ădea mai ales dreptul de a-l a ştepta. A urmat o lung ă absen ţă , util ă fiec ăruia din noi, pentru c ă, r ăspîndindu-ne în lume, ne silea s ă împlinim, de unul singur, o experien ţă personal ă ce avea s ă organizeze materialul sufletesc prea global şi inform al «genera ţiei». Plecarea era hot ărît o desp ărţire. Într-un fel o lichidare. Alte probleme, alt obiect, alte peisagii intrau în jocul nostru intelectual. Ştiam deci precis şi cu anticipa ţie că ne vom întoarce altfel. O mai ştia cineva afar ă de noi, cineva care nu se interesa nici de formul ă, nici de o ideologie anume, ci numai de des ăvîr şirea fiec ăruia din studen ţii şi prietenii lui tineri: profesorul Nae Ionescu. Aceast ă des ăvîr şire personal ă se putea face pe un drum cu totul altul decît al lui. Condi ţia nu era o direc ţie ideologic ă, ci un sens sufletesc. Atîta numai. Adic ă foarte mult. În biroul domnului Nae Ionescu au intrat reac ţionari şi comuni şti, vis ători placizi şi terori şti teribili, antisemi ţi şi talmudi şti, veni ţi acolo s ă g ăseasc ă o întrebare stimulatoare, un îndemn, un r ăspuns la o îndoial ă, o replic ă la o certitudine, o nuan ţă la o afirmare. Pentru a fi deschis aceast ă u şe, era nevoie s ă fii ceva. Înger, dac ă-ţi d ă mîna. Canalie – dac ă aveai poft ă. Dar s ă fii. Ţi se cerea numai s ă aduci un semn personal în aceast ă tov ărăş ie. De aceea poate, la întoarcere, Petre Marcu-Bal ş într-o nou ă înf ăţ işare şi cu un nou nume – Petre Pandrea de ast ă dat ă – putea s ă redeschid ă u şa profesorului lui şi al nostru, sigur c ă va fi primit. Trecuse de la o baricad ă la alta. În 1928 fusese ortodox, na ţionalist, radical şi fascist. În 1931 era liber-cuget ător, revolu ţionar de stînga, comunist. Transfigurarea coincidase ce este dreptul cu anumite nepl ăceri financiare. B ăiatul

197 devenise marxist, tocmai în momentul în care i se retr ăgea o burs ă. Faptul l-am fi putut remarca. N-am f ăcut-o. Este aici, între noi, o atmosfer ă care exclude asemenea calcule. Obicei prost de a-i judeca pe oameni dincolo de linia te şit ă a vie ţii lor. Asta ne poate păcăli, dar îi poate înobila. În cazul lui Petre Marcu, ne-a p ăcălit. B ăiatul era o sec ătur ă. Dup ă patru ani obscuri şi agita ţi, în care silueta lui moral ă a trecut prin cele mai ciudate avataruri, el s-a revelat brusc: o sec ătur ă. Un om se poate schimba şi poate evolua între cele mai uluitoare extreme, f ără ca fiin ţa lui moral ă s ă fie pus ă în cauz ă. E deajuns s ă p ăstreze, ca pe o stea fix ă, puterea de a crede. În fond, consecven ţa cu tine este mai de pre ţ decît consecven ţa cu o idee. Nu salturile lui Petre Marcu ne mirau. Ele puteau dovedi cel mult un debil organism intelectual. Ci mobilul acestor salturi, lipsa lor de ţinut ă şi sinceritate, caracterul lor oportunist şi meschin. Cînd acum dou ă s ăpt ămîni comunistul Petre Pandrea trecea din partidul lui Karl Marx în partidul d-lui Virgil Madgearu, tr ădarea era net ă. Vede ţi, omul nu tr ăda o ideie a noastr ă, a celor de aici, dar tr ăda o ideie. Şi era prin urmare – şi pentru noi – un tr ădător. Am scris atunci cîteva scurte cuvinte de melancolie. Petre Marcu era prima lichea identificat ă a genera ţiei. «Umbrele» articolului de la 4 mai 1928 se dovedeau mai grele şi mai sumbre decît am fi cutezat s ă le b ănuim. Întrebat, b ăiatul s-a justificat penibil: i-a fost foame, a fost pl ătit s ă treac ă la na ţional-ţă răni şti şi a trecut. O confesiune atît de jalnic ă nu convinge desigur: dar î ţi d ă dorin ţa trist ă de a închide ochii şi a ignora. Pe Petre Marcu-Bal ş, care şi-a vîndut sufletul pe un codru de pîine, avea s ă-l judece Dumnezeu, nu noi, care pentru a fi îndurat şi pentru a îndura lini şti ţi, ştim c ă suferin ţa nu scuz ă abdicarea. Un singur lucru mai putea face omul ăsta, în lazaretul sufletesc în care intrase pentru totdeauna şi de bun ăvoie: s ă tac ă. Este undeva, la fund, un loc întunecat în care mazili ţii vie ţii î şi pot duce traiul, cu singura decen ţă de a nu însemna nimic. Anonimatul, atîta doar, mai era în stare s ă acopere tr ădarea şi moartea spiritual ă a noului ideolog madgearist.

198 Petre Marcu n-a vrut s ă-şi impun ă aceast ă ultim ă ruşine. Poate c ă are dreptate: o infamie întreag ă şi sincer ă este necesar ă, cel pu ţin ca exemplu, fo ştilor lui tovar ăş i de genera ţie. Prin dezgust, ei se vor sim ţi odat ă mai mult, al ături.” (Mihail Sebastian, Cuvinte la o tr ădare , în Cuvîntul , miercuri, 13 aprilie 1932, p. 1-2.)

14 noiembrie 2011 În l ături! (1) Spre finele anilor ‘80 eram student la Filologia din Cluj. Am ales s ă vorbesc la un moment dat, într-un seminar de istorie literar ă, despre “detractorii lui I.L. Caragiale”. Tema era deja limpede şi am ănun ţit tratat ă în Caragialiana , cartea lui Şerban Cioculescu. Dar mi-am zis s ă nu m ă sprijin pe surse indirecte, ci s ă v ăd cu ochii mei tîmpeniile cu pricina. A fost o adev ărat ă aventur ă pîn ă am reg ăsit “studiul” lui Nicolae Davidescu despre Caragiale cel din urm ă ocupant fanariot, sau inaderen ţa lui la spiritul românesc , ap ărut în presa anului 1935. La B.C.U. Cluj n-am dat de revista c ăutat ă la fi şierul general. Am revenit la profesorul care m ă îndrumase, dar acela mi-a zis c ă mai exist ă un fi şier de rezerv ă, cu acces confiden ţial, s ă caut acolo. Dup ă ce-am dibuit cota, revista nu mi s-a adus spre consultare, c ăci era dinainte de 1950. Aveam nevoie de-o aprobare special ă, de la decanatul facult ăţ ii, cu ştampil ă şi semn ătur ă. S ă se spun ă acolo limpede la ce-mi trebuie publica ţia cu pricina. Alte aventuri cu hîr ţoaga. Într-un final totu şi am izbutit s ă- mi conspectez din paginile mari şi g ălbejite, umplute cu titlul de-o şchioap ă, insanit ăţ ile numitului N. Davidescu. Bietul I.L. Caragiale avusese oricum de tras destule de pe urma nemerniciei cona ţionalilor. La premiile Academiei fusese “lucrat” cu dib ăcie, încît s ă fie respins. Dup ă insult ătoarea acuza ţie de plagiat, încasat ă de la pseudonimul Caion (sprijinit logistic de Macedonski), Nenea Iancu se exilase chiar în semn de protest. Apoi murise în vara lui 1912 la Berlin şi spiritele se mai calmaser ă. Cu intrarea unora dintre capodoperele sale în manualele de şcoal ă, calea spre clasicizare p ărea s ă i se netezeasc ă. Nu de-o copit ă acoperit ă de b ălegar avea nevoie postumitatea sa tihnit ă, dup ă antumitatea chinuit ă.

199 15 noiembrie 2011 În l ături! (2) Iar N. Davidescu se lansa impetuos în atacuri dintre cele mai perfide. Înc ă din titlu sugera originea str ăin ă a celebrului prozator. Iar apoi se concentra pe un tir de acuze asupra diverselor sale opere, care ar fi fost, chipurile, neaderente la specificul românesc. Aşadar nu valoarea artistic ă îl preocupa pe g ălăgiosul comentator literar, ci reprezentativitatea etnic ă. “Demonstra ţiile” lui teziste şi artificiale se întindeau pe hectare de tip ăritur ă, în dispre ţul oric ărei r ăbd ări a cititorului tîn ăr care eram pe-atunci. Îmi venea să-mi trag palme. Luptasem cu birocra ţia na ţionalist-comunist ă, umblasem dup ă ştampile şi aprob ări de consultare a fondului secret al bibliotecii, ca s ă descop ăr ce? Alt na ţionalist cu spume? Am constatat pe urm ă c ă Şerban Cioculescu i-o pl ătise deja savuros. Întîi i-a demontat, punct cu punct, f ăcăturile. Mai apoi a luat la mîn ă produc ţiile literare de pîn ă atunci ale lui N. Davidescu, pentru a conchide c ă turbatul etnicist de ultim ă or ă excelase, prealabil, în orient ări xenofile: “Scrierile lui N. Davidescu se întorc deci împotriva d-sale, neautorizîndu-l s ă se erijeze în for de judecat ă na ţional ă a operei lui Caragiale”. Care s ă fie explica ţia faptului c ă partizanul tenace al simbolismului european şi-a boit obrazul în tricolorul r ăzboiului? Ipoteza lui Cioculescu e conving ătoare: “Este un prilej de melancolie intelectual ă str ăfulgerarea gîndului c ă atitudinea sa de ast ăzi r ăspunde poate unei nevoi de zgomotoas ă publicitate şi de scandal. Aderarea sa la puncte de vedere ce i- au fost totdeauna str ăine s ă fie numai un act de strategie literar ă?”.

16 noiembrie 2011 În l ături! (3) Aceste detalii mi-au revenit în minte mai zilele trecute, pe cînd r ăsfoiam prin Acolada (nr. 10/2011) cronica literar ă a lui Gheorghe Grigurcu. La tip ărirea recent ă a efluviilor de inteligen ţă ale lui N. Davidescu, maestrul elibereaz ă magnanim certificate de înmatriculare: “Ceea ce în contemporaneitate putea fi luat drept o înclinare spre «negativism», spre «demolare», deci ca un handicap, poate fi socotit azi ca o atractiv ă punere în problem ă. Presupusul handicap devine în durat ă o virtute”. M-aş fi a şteptat ca măcar argumentele şarjat-etniciste, prin care Davidescu îl infama pe I.L. Caragiale în

200 postumitate, s ă-i fi provocat criticului mefien ţa. Dar nu, dimpotriv ă. Imbecilitatea patent ă îi stîrne şte lui Grigurcu ata şamentul: “Citindu-l, la ora de fa ţă , cu calm, ne d ăm seama c ă nu e chiar blasfemic, o anatem ă la adresa autorului Scrisorii pierdute , ci o analiz ă, îndrept ăţ it ă în fondul s ău, a operei acestuia, din unghiul principiului etnic”. Gargara na ţionalist ă de alt ădat ă e reîmbr ăţ işat ă cu sprinten ă vigoare: “S ă st ăm strîmb şi s ă judec ăm drept. N-a avut Caragiale o atitudine de permanent ă persiflare a specificului etnic românesc?”. I-ar r ăspunde însu şi acuzatul: “Ei! cum le spui dumneata, s ă tot stai s- ascul ţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”. Grigurcu nu se froaseaz ă nici la ideea c ă N. Davidescu, admiratorul etnicismului în art ă, îi respinge pe Caragiale, Arghezi, Lovinescu, Ibrăileanu, Goga etc. În schimb îi promoveaz ă în spa ţiul nostru pe Verhaeren, Mauréas, Verlaine ş.a. Ciudate meandre şi-a găsit totu şi, în optica analistului, na ţionalismul literaturii române! Titu Maiorescu sublinia odinioar ă care este exigen ţa fundamental ă a reflec ţiei culturale mature: “în mijlocul unei activit ăţ i critice pentru r ăspîndirea lucr ărilor s ănătoase se va sim ţi pe ici, pe colo şi necesitatea unei lovituri directe în contra nulităţ ilor, care se amestec ă f ără chemare în ale literaturei; un energic «în l ături!» va trebui dar din cînd în cînd s ă fie rostit în orce mi şcare intelectual ă”. Îndemnul mentorului de la Junimea se potrive şte de minune la calomniile etnicizante de-acum un secol, ori la vicle şugurile răst ălm ăcitoare de azi. Pe ascenden ţa istoriei literare române şti, eu unul merg pe mîna lui I.L. Caragiale şi a lui Şerban Cioculescu. Tristele inep ţii ale unui N. Davidescu le las în plata lui Gh. Grigurcu şi a neo-na ţionali ştilor de la Acolada .

17 noiembrie 2011 Joc de cuvinte În arta literar ă jocul de cuvinte d ă sarea şi piperul unei opere. Scriitorul pare c ă se relaxeaz ă, ostenit de treburile “serioase” pe care le avea de rezolvat, şi î şi d ă frîu liber. Fire şte c ă el trebuie s ă aib ă o predispozi ţie comică, ludic ă, relativizant ă. Dar totodat ă î şi risc ă propria imagine în ochii cititorului. Asta fiindc ă jocul de cuvinte reprezint ă un adev ărat “nod” de m ăiestrie, unde se suprapun inteligen ţa, intui ţia estetic ă, intertextualitatea, talentul, capacit ăţ ile aluzive ori, pur şi simplu, bunul-sim ţ ale autorului. Ce se întîmpl ă, îns ă, cînd traduc ătorul se love şte, pe parcursul muncii sale, de un

201 asemenea punct exploziv? Nefericitul are motive temeinice s ă-şi aprind ă “farurile de cea ţă ” – s ă r ăsfoiasc ă înnebunit dic ţionare de specialitate, s ă înro şeasc ă tastele computerului dup ă enciclopedii on-line, s ă stea de vorb ă cu prietenii şi colegii, ori s ă umble n ăuc pe str ăzi, cu ochii pierdu ţi în dep ărtare, calculînd versiuni de echivalare, num ărînd silabe, cump ănind oportunit ăţ i lingvistice. S ă traduci o pagin ă î ţi ia un sfert de or ă. S ă transpui bine un joc de cuvinte poate s ă te fr ămînte cu s ăpt ămînile. N-ai voie s ă spui nici mai mult, nici mai pu ţin decît autorul. Nu po ţi fi nici mai prost, dar nici mai de ştept decît originalul. (Iat ă un mic record personal: ca s ă redau ironia strecurat ă la un moment dat de scriitorul francez Romain Gary, am scotocit prin c ărţi şi am vorbit cu cî ţiva speciali şti de-a lungul unui an şi jum ătate! Nici acum nu sînt chiar mul ţumit de solu ţia pe care am g ăsit-o în edi ţia din 1993.) Nu totdeauna avem de-a face cu o ironie în asemenea situa ţii. Unul dintre cele mai renumite versuri din literatura italian ă comprim ă o chintesen ţă tragic ă. La finele cîntului V din Infern , protagonistul r ămîne r ăscolit de povestea de dragoste şi moarte tr ăit ă de Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta (care s-au iubit nelegitim şi au fost uci şi, ca pedeaps ă, de so ţul în şelat). Dante le în ţelege iubirea, dar nu le iart ă gre şeala. Îi comp ătime şte cu sufletul, dar îi condamn ă cu mintea şi credin ţa. Pus în imposibilitatea de-a opta, le şin ă: “caddi come corpo morto cade” (c ăzui cum cade corpul mort). Vă las pe dumneavoastr ă, dragi cititori, s ă me şteri ţi o traducere potrivit ă pentru acest pasaj din italian ă. Îns ă lua ţi aminte ca versul s ă fie endecasilabic, fiecare cuvînt s ă aib ă dou ă silabe, iar patru dintre cele cinci cuvinte s ă înceap ă cu aceea şi liter ă, pentru a nu se pierde alitera ţia. V ă dest ăinui şi-un mic secret. Nici una dintre numeroasele versiuni poetice ale Divinei Comedii în limba român ă nu s-a ridicat, aici, la în ălţimea originalului. Mult succes!

18 noiembrie 2011 l.o.l. Dup ă cum scrie la ziar, “Profesor Doctor Adrian Severin va sus ţine s ăpt ămâna viitoare o conferin ţă cu tema «Istoria şi mitologia excep ţionalismului corup ţiei române şti». Dezbaterea academic ă va fi organizat ă la Funda ţia Titulescu, for patronat de Adrian N ăstase. (…) Adrian Severin a fost protagonistul unui scandal de corup ţie în

202 paralamentul european. În urma acuza ţiilor de luare de mit ă şi trafic de influen ţă , Severin a fost exclus din grupul sociali ştilor europeni şi s-a autosuspendat din PSD”. Conferin ţa asta va fi demn ă de Guiness Book. E adev ărat c ă totu şi poate n-ar trebui s ă ne mir ăm: fiecare vorbe şte despre lucrurile la care se pricepe.

19 noiembrie 2011 Şantajul Joi, 24 noiembrie, de la orele 16, în cadrul Tîrgului Gaudeamus din Bucure şti (la Standul Colegiului Na ţional “G. Bari ţiu”, nivelul 3.20: 109), va fi lansat romanul Şantajul de Patrizio Trequattrini, tradus din italian ă de Laszlo Alexandru şi ap ărut la Herg Benet Publishers. Şantajul este un roman complex, care poate fi parcurs pe mai multe niveluri de lectur ă. Aspectul cel mai u şor sesizabil este acela al c ărţii de vacan ţă : o femeie tîn ără şi frumoas ă este abordat ă şi sedusă de un b ărbat experimentat. Rela ţiile lor sexuale pătima şe, în pozi ţii dintre cele mai neobi şnuite, sînt îns ă filmate pe ascuns de amant, care le folose şte apoi spre a-şi şantaja partenera. Aici intervine elementul-surpriz ă al c ărţii: obiectul şantajului îl va constitui nu vreo presta ţie delictuoas ă, ci obliga ţia ca tîn ăra s ă… scrie un roman. De ce? Fiindc ă amantul este un editor cu dorin ţa de-a da lovitura pe pia ţa literar ă, iar tîn ăra este o ratat ă depresiv ă, care astfel şi-ar putea remodela existen ţa. Cel ce pare s ă-ţi fac ă r ău, de fapt te ajut ă s ă-ţi descoperi energii latente. Romanul-obiect al şantajului e scris treptat, în paralel cu îns ăş i cartea pe care o citim, şi ne relateaz ă eşecurile succesive ale protagonistei: în via ţa de familie (al ături de părin ţii şi fratele ei), în via ţa şcolar ă şi universitar ă, în via ţa de cuplu etc. Dar însumarea e şecurilor vine s ă configureze izbînda, c ăci noua carte are un imens succes de public şi debutanta Nora/Giulia, acum îmbog ăţ it ă din fabuloasele drepturi de autor, î şi poate relansa via ţa. În paralel cu firul principal, î şi fac locul marile teme existen ţiale: Ce este via ţa? Cine ne stabile şte traseul existen ţial? Exist ă sau nu exist ă Dumnezeu? Ce înseamn ă arta? Cum se scrie o carte? Care sînt strategiile pentru a crea o oper ă valabil ă? Dar pentru a o vinde? Cum trebuie s ă întîmpin ăm na şterea unui copil cu handicap? Avem dreptul moral de-a comite avortul, pentru a evita venirea pe lume a unui copil bolnav de sindromul Down? Care e condi ţia femeii în ziua de azi? Cum poate femeia s ă-şi ocupe adev ărata pozi ţie de

203 for ţă în societate? Din postura unui banal episod de şantaj sentimental, romanul se deschide treptat c ătre marile întreb ări şi sfid ări ale existen ţei contemporane. Vă invit s ă-l citi ţi.

20 noiembrie 2011 Via ţa de zi cu zi Joi, 24 noiembrie, de la orele 17, în cadrul Tîrgului Gaudeamus din Bucure şti (la Standul Colegiului Na ţional “G. Bari ţiu”, nivelul 3.20: 109), va fi lansat ă cartea mea intitulat ă Via ţa de zi cu zi şi ap ărut ă la Herg Benet Publishers. În ultimii ani viteza de comunicare s-a accentuat progresiv: de la scrisoare la e- mail, de la ziar la site, de la carte la blog. Lumea a schimbat plimbarea cu jogging-ul, în tentativa de-a scurta spa ţiul şi timpul. Calea aceasta postmodern ă am parcurs-o şi eu. Adnot ările mele zilnice – uimite, indignate, polemice sau doar amuzate – de-a lungul anului 2010 le-am inclus pe blogul revistei clujene Tribuna , înainte de-a le tip ări în cîteva reviste literare. Le adun acum între dou ă coper ţi, pentru a face drumul înd ărăt, de la ecranul monitorului la paginile c ărţii. Le r ămîne cititorilor s ă judece dac ă pic ătura zilnic ă divergent ă izbute şte s ă devin ă şuvoiul cu semnifica ţie unitar ă.

21 noiembrie 2011 Bokia Romancierul Ovidiu Pecican anun ţă apari ţia volumului s ău Bokia , la Editura Tracus Arte, precum şi lansarea ce se va organiza la tîrgul de carte Gaudeamus din Bucure şti, sîmb ătă, 26 noiembrie, de la orele 13. Cititorii vor savura de-acum şi în pagina tip ărit ă aventuri ale ţinutului mirific-terific pe care prozatorul n-a trebuit s ă fac ă mare efort pentru a-l cunoa şte: era suficient s ă priveasc ă de la fereastr ă. Criticul Ion Bogdan Lefter, semnatarul prefe ţei, subliniaz ă c ă Pecican “etaleaz ă un triumf al decaden ţei, al tic ălo şiei, al deprav ării. Dup ă ce-şi ia avînt în primele secven ţe, autorul şarjeaz ă din ce în ce mai dezinvolt şi mai caustic. Politica local ă e demagogic ă şi corupt ă, munca e dispre ţuit ă, afacerile sînt forme de jaf, rela ţiile umane sînt pervertite, toat ă lumea încercînd din r ăsputeri s ă profite de toat ă lumea. (…) Ovidiu

204 Pecican e extensiv, fluvial, are pl ăcerea povestirii deviate şi ramificate, în limbaj colorat, mucalit, ceea ce face necesar ă şi trimiterea la descenden ţa din Creang ă”. Mă gîndesc c ă ne-am început ambii, cot la cot, evolu ţiile pe blogul revistei Tribuna , în februarie 2010, cînd am inaugurat un tip de expresie literar ă, ca foileton cotidian în spa ţiul electronic. Lui i-a ie şit un roman fantastic-realist, mie un jurnal de campanie polemic-sarcastic. M ă bucur s ă notez c ă ambele c ărţi, conturate în paralel şi urmîndu-şi trasee proprii, apar la dou ă edituri din Bucure şti şi sînt lansate la cel mai semnificativ tîrg de carte din ţar ă, la dou ă zile distan ţă . O fericit ă coinciden ţă .

22 noiembrie 2011 Italofonia în România Radio România Interna ţional, Sec ţia Italian ă şi Asocia ţia Pro Italica organizeaz ă seminarul “Italofonia în România. Pentru un spa ţiu european deschis form ării”. Evenimentul se va desf ăş ura în cadrul tîrgului interna ţional de carte Gaudeamus din Bucure şti, miercuri, 23 noiembrie 2011, ora 16.30. Dezbaterile vor fi moderate de Elena Petrescu Calciu, manager de proiect la Radio România Cultural. Loredana Cornero, de la Departamentul de Rela ţii Institu ţionale şi Interna ţionale RAI – Radiotelevisione Italiana, va vorbi despre “I progetti della Comunità Radiotelevisiva Italofona”. Mircea Grosaru, deputatul minorit ăţii italiene din Parlamentul de la Bucure şti, se va referi la “Italiani in Romania – un’etnia con radici antiche”. Prof. dr. Bruno Mazzoni, decanul Facult ăţ ii de Limbi şi Literaturi Str ăine a Universit ăţ ii din Pisa va prezenta “Esperienze nella formazione delle competenze linguistiche”. Paola Berbeglia, expert ă în multiculturalitate, va aborda tema “Apprendimenti linguistici e interculturali”. În cadrul sec ţiunii dedicate studierii limbii italiene în România, î şi vor prezenta experien ţele profesionale conf. univ. dr. Roxana Utale, coordonator al Catedrei de limb ă şi literatur ă italian ă, Universitatea Bucure şti, prof. Ioana Cotabi ţă , Colegiul Na ţional “Ion Neculce” Bucure şti, prof. Giancarlo Repetto, Liceul “Dante Alighieri” Bucure şti şi prof. dr. Laszlo Alexandru, Colegiul Na ţional “George Bari ţiu” Cluj-Napoca.

23 noiembrie 2011

205 Limba literar ă la “România literar ă” “Într-un singur loc nu sunt de acord cu Vladimir Tism ăneanu: în aten ţia pe care i- o d ă unui filosof de filia ţie neomarxist ă, Jürgen Habermas, un nume care pe cît de acoperit de onoruri oficiale e acum, pe atît de mare va fi neantul de uitare care se va aşterne în urma lui dup ă moarte.” Probabil nu mai e nevoie s ă precizez c ă aceste rînduri scrise fix cu picioarele îi apar ţin a şa-numitului Sorin Lavric, care nu demult a b ăgat în jeb premiul “Titu Maiorescu” pentru critic ă literar ă al Academiei Române. A şadar Baba Rada face profe ţii în leg ătur ă cu un nume care “pe atît de mare va fi neantul de uitare care se va a şterne în urma lui dup ă moarte”. N-o s ă-ntreb de unde ştie tipu’ ce va fi în viitor. Dar am dreptul s ă mă mir de ce nu ştie limba român ă în prezent. Şi, a şa ignorînd-o, cum face s ă ţin ă rubric ă permanent ă la un s ăpt ămînal cu ştaif? Sau s ă grebleze premiul unei academii cu preten ţii? Mistere balcanice, taic ă…

24 noiembrie 2011 Via ţa bate cartea Acum cîteva s ăpt ămîni am citat pe blog un fragment ironic din Borges, în care personajul conferen ţiaz ă dezinvolt despre un verset din Biblie, ales la întîmplare, în timp ce afar ă complicii săi le şterpelesc oamenilor caii. Mi-am amintit de el asear ă, ie şind de la Tîrgul Gaudeamus. În ăuntru m ă referisem şi eu, al ături de al ţii, la experien ţele mele de predare a limbii italiene, în fa ţa unor distin şi invita ţi, printre care s-au num ărat ambasadorul Italiei, directorul tîrgului de carte Gaudeamus, deputatul minorit ăţ ii italiene din Parlamentul României, o ziarist ă italian ă de la RAI, gazetari radiofonici români, profesori universitari din Italia şi România, colegi din înv ăţă mîntul secundar etc. La ie şire am constatat cu uluire c ă angaja ţii Prim ăriei Sector 1 mi-au luat pe sus ma şina, cu macaraua, şi au transportat-o spre o loca ţie înc ă necunoscut ă. Printre lucrurile despre care l-aş chestiona pe primarul Andrei Chiliman se afl ă şi aceast ă m ărunt ă curiozitate a mea: cum de tariful pentru eliberarea unei ma şini sechestrate este mai mare decît venitul lunar al unui şomer?! Şi nu-mi r ămîne decît s ă-i transmit ur ări de bine pe limba italian ă: “li mortacci tua!”.

206

25 noiembrie 2011 Roman – film – teatru (1) Una dintre c ărţile pentru care am f ăcut o pasiune în adolescen ţă (vîrsta la care, nu- i a şa, a fi p ătima ş nu e ru şinos) a fost La vie devant soi de Romain Gary. Publicat de autorul francez în 1975 sub pseudonimul Emile Ajar, romanul avusese un succes imens în Fran ţa, se vînduse într-un milion de exemplare şi ob ţinuse Premiul Goncourt. Abia cî ţiva ani mai tîrziu, dup ă sinuciderea lui Gary, publicul a aflat c ă fr ămîntatul artist scrisese, în ultimii ani ai vie ţii, în dublu registru, sub dou ă identit ăţ i diferite şi ob ţinuse astfel în dou ă rînduri suprema distinc ţie literar ă francez ă. Afec ţiunea mea pentru cartea cu pricina a fost instantanee. Înc ă nu cuno şteam legenda potrivit c ăreia G. C ălinescu, atunci cînd trebuia s ă aprecieze un text literar începea, din cîte se zice, s ă copieze el însu şi cîteva pasaje de mîn ă pentru a-şi forma o părere. La mine impulsul de-a traduce volumul, ca semn de identificare cu obiectul admira ţiei, era presant. Nu aveam nici cea mai mic ă inten ţie de a-l publica şi oricum habar n-aveam cum se face a şa ceva. Tr ăiam în plin ă dictatur ă ceau şist ă, cînd tip ărirea unei c ărţi române şti era o aventur ă, iar a uneia occidentale r ămînea un hazard bine orientat ideologic. A şa c ă, date fiind circumstan ţele, îmi limitam inten ţiile culturale doar la o solitar ă aventur ă intelectual ă între patru pere ţi. Căderea comunismului, în decembrie 1989, a schimbat totul în ordinea existen ţelor, a gîndurilor şi a proiectelor noastre. Ceea ce z ăcea în cămările ascunse ale min ţii î şi c ăuta drumul c ătre expresia public ă. Am relatat între timp diversele am ănunte definitorii, ţinînd de publicarea traducerii mele Ai toat ă via ţa înainte : un şir de circumstan ţe norocoase, pilotate de-o st ăruin ţă nedescurajat ă.

26 noiembrie 2011 Roman – film – teatru (2) Am avut nu demult prilejul de-a vedea filmul realizat de Moshe Mizrahi pe baza cărţii lui Romain Gary. Este intitulat Madame Rosa şi a fost foarte repede lansat, la doar doi ani dup ă succesul editorial al romanului. În rolul evreicei supravie ţuitoare de la Auschwitz, fost ă prostituat ă care şi-a g ăsit refugiul în Belleville, la periferia Parisului, şi

207 care î şi duce zilele îngrijind copiii de curv ă, performeaz ă nimeni alta decît Simone Signoret. Pelicula a avut la rîndul ei un remarcabil r ăsunet, ob ţinînd în 1977 Premiul Oscar pentru cel mai bun film str ăin şi Premiul César pentru cea mai bun ă actri ţă . Recitalul de performan ţă al protagonistei e mai presus de orice îndoial ă. Madame Rosa este b ătrînica speriat ă de situa ţia în care via ţa a adus-o: s ă î şi tîrasc ă zilele şi kilogramele pîn ă la etajul şase f ără lift, cu economiile în curs de epuizare, fără o surs ă sigur ă de venit (c ăci num ărul copiilor afla ţi în îngrijire scade, pe m ăsur ă ce îi sec ătuiesc puterile fizice necesare pentru exercitarea activităţ ii). Regizorul a ales s ă insiste oarecum asupra evreit ăţ ii b ătrînei victime şi a ambientului în care ea evolueaz ă. De-a lungul filmului se repet ă scenele de rug ăciune disperat ă, pe limba “str ămo şilor”, sfe şnicul tradi ţional î şi are locul s ău în fruntea obiectelor din recuzit ă, doctorul Katz î şi are profilul semitic inconfundabil. St ăruin ţa pe aceast ă direc ţie simbolic ă î şi trage întemeierea din chiar litera textului scris. Doar c ă Romain Gary avusese grij ă s ă contrabalanseze orice tendin ţă de autovictimizare, prin numeroasele ironii, vorbe în doi peri şi aluzii pip ărate la adresa “monopolului evreiesc” al suferin ţei. Toat ă construc ţia textului literar evolueaz ă, de fapt, pe lama de cu ţit a echilibrului dintre comic şi dramatic. Aici trebuie c ăutat ă performan ţa răsun ătoare a romancierului: în abilitatea lui, cu totul ie şit ă din comun, de-a ţine balan ţa între sentimente şi percep ţii atît de diferite, aparent ireconciliabile. Melting pot -ul ar ăbesc-evreiesc de la periferia parizian ă e transpus în contopirea sentimentelor opuse. Lacrimile din ochii cititorului sînt provocate, în egal ă m ăsur ă, de compasiunea pentru situa ţia uman ă la limit ă, dar şi de comicul exploziv al naivit ăţ ilor mimate. În filmul lui Moshe Mizrahi, în schimb, lacrimile sînt monovalente. Acolo unde izbe şte dramatismul, ironia uit ă s ă mai dilueze. Balan ţa artistic ă dintre contrarii e sacrificat ă.

27 noiembrie 2011 Roman – film – teatru (3) Recenta c ălătorie la Bucure şti mi-a oferit, acum patru zile, aşteptata ocazie de-a viziona Ai toat ă via ţa înainte , spectacol pus în scen ă la Teatrul Nottara, în regia tinerei Alina Rece şi avîndu-i ca interpre ţi pe Laura Vasiliu (Momo), Ruxandra Sireteanu (Madam Roza), Boris Petroff (Hamil, Yusuf Kadîr), Corina Dragomir (Moise), Mihai

208 Per şa (Dr. Katz) etc. Semnasem cu institu ţia bucure ştean ă, cu vreo doi ani în urm ă, contractul prin care îi autorizam s ă adapteze traducerea mea sub form ă de reprezenta ţie teatral ă. Ştiam fire şte c ă nu e vorba despre o ini ţiativ ă insolit ă. Teatrul Habima din Israel prezentase deja cu mare succes o alt ă adaptare a c ărţii lui Gary, în regia lui I ţik Weingarten, dup ă traducerea semnat ă de Dori Parnas şi cu presta ţia artistic ă asigurat ă de Lya Koenig (Madam Roza), O şri Cohen (Momo), Avraham Mor (Dr. Katz) etc. Primul lucru care m-a surprins în versiunea de la Nottara a fost strategia regizoral ă. Întreaga pondere a spectacolului e deplasat ă pe umerii lui Momo. În cartea lui Romain Gary exista naratorul (pseudo)naiv, care exprim ă, cu o comic ă dezinvoltur ă exploziv ă, marile adev ăruri ale existen ţei. Pu ştiul edific ă prin vorbe portretul b ătrînei decrepite, aflate în fa ţa mor ţii, îns ă care, în ciuda progresivei dec ăderi, inspir ă afec ţiunea pu ţinelor persoane ce-i stau în preajm ă. Moartea iminent ă şterge diferen ţele artificiale pe care via ţa le marcheaz ă permanent.

28 noiembrie 2011 Roman – film – teatru (4) Aici, îns ă, accentul este plasat pe situa ţia dezn ădăjduit ă a copilului orfan, mereu în c ăutarea unui punct de sprijin. Ispitit de delincven ţa infantil ă, recurgînd la furtişaguri ocazionale şi la bravada zgomotoas ă, Momo este un Gavroche arab, fran ţuzit de nevoie. Jocul actoricesc al Laurei Vasiliu este vulcanic, dezl ănţuit în disper ările adînci, pe care le azvîrle în ochii publicului cu voce tun ătoare. Celelalte personaje îl antureaz ă pe Momo spre a-i explicita regulile necru ţă toare ale vie ţii (to ţi oamenii trebuie s ă moar ă!), spre a-l încuraja atît cît se mai poate. Sînt totu şi ciudate prefacerile pe care le poate suferi unul şi acela şi univers fic ţional. Ansamblul edificat de Romain Gary este deturnat c ătre one woman show în filmul lui Mizrahi: totul se învîrte în jurul extinc ţiei treptate a lui Madam Roza. În piesa teatral ă regizat ă de Alina Rece, privirea se îndreapt ă mai ales asupra fr ămînt ărilor copilului Momo: durerea pricinuit ă de pierderea persoanei care l-a crescut şi l-a iubit, spaima de singur ătate şi incertitudine, angoasa privind drumul în via ţă , revolta fa ţă de nedreptatea “legilor naturii” etc.

209 Un elogiu trebuie adus pentru fidelitatea cu care sînt rostite pe scen ă replicile pline de verv ă ale scriitorului francez. Astfel se p ăstreaz ă ne ştirbit zigzagul de la comic la dramatic, destinat s ă-i buim ăceasc ă pe spectatori. Fire şte c ă unele situa ţii ale romanului sînt eliminate din economia general ă a reprezenta ţiei teatrale, iar altele sînt schematizate şi ratate, ca de pild ă finalul sordid din pivni ţă al protagonistei. Dar coarda emo ţiei estetice vibreaz ă, întins ă la maxim. Am priceput asta şi din ochii plini de lacrimi ai unora dintre cei prezen ţi care, dup ă ultimul monolog, s-au ridicat pentru a aplauda în picioare. Le în ţelegeam tulburarea şi le-o împ ărt ăş eam, îns ă dintr-un alt motiv. Nu b ănuisem niciodat ă că acel şirag de cuvinte, la care meditasem f ără speran ţă , în lini ştea camerei mele de lucru, cu mai bine de dou ăzeci de ani în urm ă, va r ăsuna cu atîta precizie în perimetrul unei s ăli de spectacole, în fa ţa unui public a şa de impresionat.

30 noiembrie 2011 Din categoria “replici memorabile” Opinia public ă e şocat ă de întîmplarea stare ţei de la m ănăstirea T ăriceni, care a născut recent doi gemeni. De şi a depus jur ămînt de castitate şi conducea o a şezare monahal ă, fa ţa bisericeasc ă a c ălcat strîmb. S-a internat la spital fiindc ă o dureau picioarele şi spatele. Acolo i s-a f ăcut cezarian ă şi i s-au scos din burt ă dou ă feti ţe. Maica-mam ă s-a mirat scandalizat ă în fa ţa medicilor: “Cum s ă fiu gravid ă? Cum s ă am gemeni? Mai c ăuta ţi, e imposibil!”.

1 decembrie 2011 Un cet ăţ ean turmentat (1) Timp de vreun deceniu, dup ă r ăsturnarea din decembrie ‘89, Paul Goma s-a izbit de cele mai concrete impedimente, în tentativele sale de-a se vedea publicat şi difuzat în România. Pe unele le-am constatat eu însumi, în ipostaza de editor sau prefa ţator al autorului din exil, cînd am pornit s ă cutreier libr ăriile, cu c ărţile lui sub bra ţ, pentru a le oferta spre vînzare. Respingerile se alternau de la registrul politicos la cel b ădăran. Pe vremea aceea noi eram doar o mîn ă de oameni care ne agitam, cu dezinteres şi din convingere, s ă-l sprijinim pe Goma prin scrisul nostru, prin activit ăţ ile noastre culturale.

210 Cam din jurul anului 2000 (dar cu cîteva zvîcniri şi înainte de aceast ă barier ă cronologic ă), ţintele lui Paul Goma au alunecat de pe traiectorie. De unde biciuise pasivitatea scriitorilor şi complicitatea lor cu dictatura comunist ă, noua marot ă a beletristului a devenit minoritatea evreiasc ă, acuzat ă de cele mai teribile nemernicii. Era vorba de-o comunitate aproape eliminat ă fizic, în ultimele decenii, de pe teritoriul geografic al României: prin Holocaustul pus la cale de Ion Antonescu, prin vînz ările cinice, pe capete, perpetrate de Ceau şescu etc. Noua culpabilizare a unei etnii deja victimizate reprezenta, în sine, o ignominie lamentabil ă. A şa c ă n-a fost de mirare c ă fo ştii alia ţi ai lui Goma, din anii ‘90, s-au dat pe rînd la o parte. Ei au fost treptat înlocui ţi de personaje gure şe, care nu se ar ătaser ă prin decor, pe vremea cînd disidentul milita pentru drepturile omului, dar care au înh ăţ at drapelul vocalizelor, dup ă ce Goma s-a pus pe rescris trecutul istoric în cheie antisemit ă.

2 decembrie 2011 Un cet ăţ ean turmentat (2) Printre ei l-am remarcat prin… absen ţă şi pe Liviu Ioan Stoiciu. În anii ‘90, cînd volumul Culorile curcubeului era topit de Gabriel Liiceanu, f ără a fi fost pus integral în vînzare, sau cînd campania de pres ă anti-Goma, pricinuit ă de apari ţia primelor trei volume de jurnal la Nemira, punea pe jar lumea literar ă, LIS era un om pa şnic, care-şi vedea de buletin. Lucrurile s-au schimbat abia dup ă ce Goma a cîrmit-o spre antisemitism. S ă fi fost noua orientare, care gîdila trogloditismul lui LIS? S ă fi fost momentul calendaristic mai potrivit, în contextul atacului de imagine public ă pe care LIS l-a declan şat împotriva lui N. Manolescu? Cine mai ştie? Situaţia a fost c ă LIS a inclus – cu o mi şcare tactic ă – în paginile revistei Via ţa româneasc ă ni şte pasaje virulent antisemite, din recenta gîndire a farului din Belleville. Întrucît era vorba de-o publica ţie editat ă de Uniunea Scriitorilor, gazetarul a fost convocat s ă-şi explice zvîcnetul. În lipsa vreunei justific ări coerente, poetul a fost retrogradat din pozi ţia de redactor-şef adjunct în cea de redactor, iar institu ţia a dat un comunicat de disociere. Atîta le-a trebuit! S-au dezl ănţuit instantaneu, pe axa Bucure şti-Belleville, pe toate gurile de tun, hiperbolele sfor ăitoare privind concedierea brutal ă a genialului artist,

211 ve ştile despre iminenta sinucidere a unui suflet nobil, ori acuza ţiile t ăioase de cenzur ă comunist ă (de parc ă delimitarea public ă de ni şte gogom ănii tip ărite ar echivala cu cenzura).

3 decembrie 2011 Un cet ăţ ean turmentat (3) “Detractorul mizerabil al lui Paul Goma” – a şa binevoie şte s ă m ă gratuleze lumin ăţ ia sa LIS Întîiul. Stau şi m ă întreb: cînd asta? Pe vremea cînd c ăram în bra ţe cărţile lui Goma, s ă le vînd prin libr ării? Sau cînd m ă duelam prin emisiuni televizate, pentru a-i promova cauza de om prigonit? Ori poate cînd îi scriam prefa ţa la jurnalul nemiriot şi polemicile din presa literar ă, întru clarificarea op ţiunilor disidentului? Pe vremea aia Liviu Ioan Stoiciu freca mantinela, aplica metoda ciocului mic şi-şi împletea poezelele. Ce-i veni s ă-şi descopere noua vlag ă peste noapte? Că fostul rebel anticomunist a decis s ă devin ă actualul antisemit capitalist, asta nu mai intr ă în zona mea de responsabilitate. Şi dac ă omu’ de la canton mai are vreun dubiu, îi propun spre analiz ă literar-(in)estetic ă urm ătorul citat edificator: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciun ă, un fals, o escrocherie, o tic ăloas ă amenin ţare («Punga sau via ţa!»)” – vezi Paul Goma, Săpt ămîna Ro şie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii , Bucure şti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273. Îndat ă ce-a terminat de mursecat pasajul de mai sus, îi preg ătesc palavragiului LIS alt ă duzin ă de pasaje definitorii, prin aceea şi sfer ă ideatic ă, din idolul s ău recent descoperit. Şi-atunci cine anume este detractorul (mizerabil)? Ăla care-i zice în obraz omului din fa ţă ceea ce se vede cu ochiul liber? Cam stranii accepţiuni de limba român ă la un poet… În orice caz îl îndemn – înc ă oarecum prietene şte – pe Liviu Ioan Stoiciu s ă-şi combine pe viitor strategiile de imagine f ără s ă m ă mai amestece la troaca lui.

4 decembrie 2011 Nobeli-v-aş Acum şase luni opinia public ă era cutremurat ă de scandalul iscat în jurul romancierului Nicolae Breban. Tocmai se aflase c ă CNSAS a înaintat c ătre Curtea de

212 Apel Bucure şti ac ţiunea de constatare a faptului c ă N. Breban a fost colaborator al Securit ăţ ii comuniste. Prozatorul s-a lansat în fulminante impreca ţii la adresa celor care i- au b ătut obrazul. I-a prins bine şi campania isteric ă de pres ă din Contemporanul , revista sa de cas ă, unde s-au încolonat cît ai clipi mici amici, simpatizan ţi şi aderen ţi pentru a-i clama inocenţa. De cealalt ă parte, România literar ă şi-a m ărturisit, prin vocea şefului s ău, consternarea fa ţă de metodele hei-rupiste definitorii pentru brandul Grobei. “În delirul lui epistolar, Nicolae Breban r ăstoarn ă rolurile: nu el şi ceilal ţi ejusdem farinae sunt răspunz ători de faptele lor, ci noi, care le consemn ăm sine ira et studio , şi apoi CNSAS, fire şte, şi pre şedintele României, de care «nu v ă jena ţi s ă sta ţi aproape». Logica asocierii îmi scap ă. / Cum ne asum ăm trecutul, am v ăzut. Cum ne asum ăm prezentul, iat ă o întrebare înc ă nepus ă. «Oare s ă fiu din nou profet în vremuri tulburi?» se întreabă Nicolae Breban, la sfâr şitul scrisorii, cu o candoare paranoic ă. E, se pare, mai simplu s ă arunci r ăul în spatele timpurilor decât s ă-ţi asumi r ăspunderea faptelor tale. Timpurile, tulburi sau nu, nu-l scutesc îns ă pe Nicolae Breban de la şit ăţ ile trecute şi nici de neonestitatea prezent ă. (…) Scrisoarea lui Nicolae Breban [este] nedemn ă de pana unui mare romancier, dar perfect ilustrativ ă pentru un om moralmente grav bolnav. Colegii lui din Consiliu şi eu însumi i-am întins o mân ă dup ă ce am luat cuno ştin ţă f ără nici o bucurie de dosarul lui de la CNSAS. A socotit c ă e potrivit s ă scuipe pe mâna care îi fusese întins ă f ără nici un gând ascuns şi cu cele mai bune inten ţii. De aici înainte, va rămâne singur, cu ru şinea lui.” N-apuc ă anul s ă se-ncheie dup ă aceste fulminante vorbe ale pre şedintelui U.S. Mai zilele trecute s-a anun ţat c ă, la cererea Academiei Suedeze, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor l-a propus pe însu şi Nicolae Breban pentru încasarea Premiului Nobel pe 2012 (al ături de Ana Blandiana şi Mircea C ărt ărescu). Ru şinea turn ătorului la Securitate, c ăruia i se prevedea în oficiosul breslei o lung ă singur ătate, a fost propulsat ă pe firmament ca motiv de fudulie (inter)na ţional ă. Ziarele nu relateaz ă despre nici un caz de apoplexie în rîndul cititorilor, la aflarea unei asemenea pove şti. Pia ţa Endependen ţi răsuna toat ă de pup ături, iar Dîmbovi ţa curgea lin la vale.

213 Nu e nimeni a şa fraier s ă-şi închipuie c ă Nicolae Breban va trece, de la partidele de tenis cu securistul Ple şiţă , la acelea cu regele Carl XVI Gustav. Dar şi o nominalizare face cît o sp ălare public ă de porc ării. R ămîne în urma ei persistenta senza ţie de grea ţă .

5 decembrie 2011 Limba român ă Un infractor primar este delincventul lipsit de antecedente penale, care a şadar n-a mai comis nelegiuiri. Un primar infractor este edilul prins cu fofîrlica şi b ăgat dup ă gratii. Îns ă avîndu-se în vedere c ă demnitatea de primar e condi ţionat ă de prealabila bun ă reputa ţie în societate, se poate afirma f ără ezitare c ă, la noi, orice primar infractor este un infractor primar.

6 decembrie 2011 Nedumeriri (1) Am urm ărit de-a lungul timpului, cu sentimente dintre cele mai amestecate, activitatea public ă a lui Gabriel Andreescu. Reac ţiile mele oscilau pe o scar ă ampl ă, de la respect şi admira ţie, la nel ămurire şi stupefac ţie. În anii ceau şismului agonic G. Andreescu a g ăsit în adîncul sinelui puterea gîndirii divergente. În mijlocul dezastrului social şi al penuriei economice, el a conturat o teorie a supravie ţuirii prin non-aderen ţă . Cartea rezultat ă, Spre o filozofie a disiden ţei (Buc., Ed. Litera, 1992), a fost adunat ă între coper ţi abia la pr ăbu şirea comunismului. C ăci, pîn ă atunci, simpla ei existen ţă i-a atras autorului supravegherea din partea Securit ăţ ii, arestarea, anchetarea brutal ă şi intentarea unui proces penal pentru “acte de tr ădare”. În febrilitatea primilor ani ‘90, vocea lui Gabriel Andreescu s-a pronun ţat cu fermitate în direc ţia gîndirii liberale, a deschiderilor democratice, a toleran ţei consecvente. Iar semn ătura sa avea legitimitatea unui persecutat al fostului regim dictatorial, a unui disident autentic, care î şi pusese via ţa în acord cu propriile idei. Dup ă vreo cî ţiva ani am asistat la o memorabil ă întîlnire aici, la Cluj, pe înc ăpătoarea scen ă a Casei de Cultur ă a Studen ţilor. În contextul ini ţiativelor civice propulsate de cunoscuta activist ă Smaranda Enache şi al ături de o pleiad ă de invita ţi, Gabriel Andreescu şi Adrian Severin lansau volumul lor de dialoguri, tocmai ap ărut,

214 Locurile unde se construie şte Europa (Ia şi, Ed. Polirom, 2000). Ini ţial mi-am închipuit c ă ar fi vorba despre o carte de polemici şi confrunt ări între cei doi, îns ă judecînd dup ă desf ăş urarea dezinvolt ă a prezent ărilor şi micile ocheade complice pe care şi le schimbau, am în ţeles c ă lucrurile nu st ăteau chiar a şa.

7 decembrie 2011 Nedumeriri (2) Dup ă preliminarii şi expunerile cuvenite, din partea invita ţilor, s-a dat cuvîntul în sal ă pentru eventualele întreb ări. M-am ridicat atunci de la locul meu şi mi-am exprimat – cu voce tare – surprinderea c ă unul dintre cei mai proeminen ţi disiden ţi împotriva regimului ceau şist poate colabora a şa de familiar cu fostul activist comunist, cu reprezentantul însemnat al defunctului partid totalitar. Ce c ăutau, la aceea şi mas ă, victima şi urma şul c ălăilor? Unde trebuia s ă-l plas ăm, de fapt, pe Gabriel Andreescu, în spectrul reprezent ărilor politice cotidiene? N-aş spune c ă modesta mea întrebare a produs chiar entuziasm în rîndul somit ăţ ilor din prezidiu. Au urmat cîteva momente de rumoare, dup ă care fostul teoretician al protestului sans rivages a luat microfonul. Ne-a m ărturisit c ă îl cunoa şte de mul ţi ani pe dl. Adrian Severin (aflat acolo de fa ţă ), înc ă dinainte de pr ăbu şirea comunismului, c ă au colaborat foarte bine pe diferite proiecte, c ă îi pare a fi un om deosebit, fa ţă de care nutre şte cele mai c ălduroase impresii. Intelectualii lucreaz ă împreun ă şi se în ţeleg chiar şi atunci cînd nu-şi împ ărt ăş esc integral opiniile. Sînt mul ţumit oare de r ăspunsul formulat, sau este nevoie de alte detalii? Atunci, pe moment, m-am declarat edificat de preciz ările care mi-au ridicat v ălul de pe ochi. Poate c ă azi, dup ă înc ă zece ani, l-aş întreba pe Gabriel Andreescu dac ă resimte în continuare acelea şi gînduri senine pe seama europarlamentarului cu p ărul cre ţ, filmat pe cînd negocia engleze şte pre ţul ra ţei din cote ţ. Şi cum comenteaz ă oare şutu-n fund, încasat atît de la sociali ştii europeni, cît şi de la cei români, de c ătre scumpul s ău colaborator într-ale ocupa ţiilor de autorlîc? Dar m ă rog, s ă trecem.

8 decembrie 2011 Nedumeriri (3)

215 Op ţiunile ideatice bizare ale lui G. Andreescu au continuat cu anii. Îmi amintesc de scandalul iscat atunci cînd fostul disident i-a repro şat lui Andrei Ple şu colaborarea cu Securitatea. Din partea amicului lui Severin, imputa ţia putea s ă aib ă oarece chichirez, mai cu seam ă c ă şi Ple şu trecuse prin multe fr ămînt ări, în perioada ceau şist ă, cine ştie ce- ascundea prin culise. Numai c ă a urmat un proces la tribunal, pe care Andrei Ple şu l-a intentat, iar Gabriel Andreescu l-a pierdut, întrucît nu şi-a putut demonstra alega ţiile, în fa ţa succesivelor instan ţe române şti. Un alt moment straniu l-am consemnat odat ă cu discu ţiile aprinse în jurul lui Adrian Marino. R ăsunase prin aer calificativul de “turn ător”. Ziarista Mirela Corl ăţ an se dusese în arhivele CNSAS, unde-l găsise pe hermeneutul clujean, sub numele de cod “Br ătescu” şi “Bratosin”, cum raporta din greu despre Mircea Eliade sau despre criticii de la Europa liber ă. Ce l-o fi împins oare, din nou, pe G. Andreescu să-şi arvuneasc ă prestigiul, în tentativele de inocentare a lui Marino?! C ăci acolo unde gazetara v ăzuse “un informator prodigios al Securit ăţ ii şi al Direc ţiei de Informa ţii Externe”, venea filosoful disiden ţei şi, r ăsfoind acelea şi documente, conchidea c ă avem “eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existen ţei”. Cu ce dioptrii citea oare Gabriel Andreescu realit ăţ ile? Dup ă ce criterii judeca el?

9 decembrie 2011 Nedumeriri (4) Dup ă succesul prieteniei t ărcate cu Adrian Severin, dup ă triumful negativ al acuza ţiilor azvîrlite împotriva lui Andrei Ple şu, dup ă contorsiunile intelectuale pe lîng ă pulpana lui Adrian Marino, iat ă-l pe Gabriel Andreescu fr ămîntat acum de buna-reputa ţie de turn ător a lui Nicolae Breban. În trei numere succesive, pe cîte dou ă pagini mari şi late, ale revistei Timpul de la Ia şi (august-septembrie-octombrie 2011), neo-specialistul în dedesubturile serviciilor secrete ne spune cum crede el c ă stau lucrurile. Procesul intentat de CNSAS împotriva lui N. Breban la Curtea de Apel Bucure şti este în plin ă desf ăş urare şi orice profeţie, în contextul uimitoarei justi ţii române şti, ar fi hazardat ă. Îns ă constatarea cîtorva fapte concrete e oricînd binevenit ă. Consiliul Na ţional pentru Studierea Arhivelor Securit ăţ ii, prin ac ţiunea din 01.04.2011, îi solicit ă instan ţei s ă aprecieze “asupra calit ăţ ii de colaborator al Securit ăţ ii

216 în ceea ce îl prive şte pe domnul BREBAN Nicolae Alexandru”. Dup ă cum se arat ă în document, în condi ţiile legii, “pentru colaborarea [cu Securitatea – n.m., L.A.] prin furnizare de informa ţii trebuie îndeplinite cumulativ urm ătoarele condi ţii: / 1. Informa ţiile furnizate Securit ăţ ii, indiferent sub ce form ă, s ă se refere la activit ăţ i sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist. (…) / 2. Informa ţiile prev ăzute la punctul 1 s ă vizeze îngr ădirea drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului”.

10 decembrie 2011 Nedumeriri (5) Sub primul aspect, sînt invocate ca prob ă o serie de documente. Sînt furnizate ample citate din amicala conversa ţie telefonic ă dintre Nicolae Breban şi generalul Nicolae Ple şiţă , din data de 18.02.1977. Romancierul îi relateaz ă securistului despre recenta sa întîlnire cu colegul Paul Goma, care tocmai î şi desf ăş ura protestele anticomuniste, despre eforturile de a-l îmblînzi prin diverse promisiuni: “Tov. P.: Deci, discu ţia a ţi axat-o pe treaba asta… Dl. B.: Da, pe problema lui şi pe rezolvarea problemei lui… Tov. P.: Dar ai încercat s ă-l temperezi. Dl. B.: P ăi, acum eu cred c ă dac ă am avut discu ţia asta şi dac ă o s ă mergem săpt ămîna viitoare la tovar ăş ul secretar, eu cred c ă… Tov. P.: Asta-i bine, d-le. Asta-i bine! E bine s ă-l c ăuta ţi pe tov. Burtic ă…” Dup ă alte replici şi dup ă ce-au dezb ătut o nou ă cestiune arz ătoare, securistul îl laud ă pe prozator pentru implicarea sa harnic ă: “Tov. P.: Da, s ă vedem, c ă poate c ă G. îl trage şi pe Ţ… Dl. B.: Da. Nu ştiu, nu v-am spus c ă tovar ăş ul secretar mi-a spus c ă şi cu problema Ţ. s-ar putea g ăsi o rezolvare. Tov. P.: Ei, probabil c ă s-a gîndit la ceva. Mie nu mi-a spus. Probabil c ă au ei ni şte proiecte, pe la «propagand ă», pe acolo. E o treab ă bun ă, ai f ăcut o treab ă bun ă! Dl. B.: Ei, servim cultura şi ţara! Tov. P.: A şa este.”

11 decembrie 2011

217 Nedumeriri (6) Trei zile mai tîrziu, în conversa ţia telefonic ă din 21.02.1977, N. Ple şiţă se intereseaz ă de circumstan ţele în care N. Breban, în interviurile şi dialogurile sale cu presa str ăin ă, a dezmin ţit vestea arest ării lui Paul Goma, a relativizat întemeierea protestelor acestuia. Prozatorul este din nou felicitat de şeful securist: “Tov. P.: Da, a ap ărut, a ap ărut bine. A fost frumos şi la timp, chiar c ă ăia au dat-o ca interviu în care dezminte zvonul cu arestarea lui G. B.: Da, da, p ăi s ă v ă spun. Se g ăse şte în ţar ă o ziarist ă de la Times , care a trecut ieri pe la mine şi care m-a sunat vineri, cred c ă vineri (…) din Bucure şti şi zice «D-le, e adev ărat c ă G. este arestat?», zic «nu-i adev ărat, a fost la mine acum o jum ătate de or ă, dac ă suna ţi acum o jum ătate de or ă vorbea ţi cu el». (…) Şi pe urm ă a sunat şi de la Reuters, de la Viena, şi am spus: «Omul este liber, a fost la mine». (…) M-au întrebat dac ă are o baz ă intelectual ă, G., am spus c ă nu are, nu cred c ă are, din cauza formul ării sale, le-am spus c ă noi nu suntem o ţar ă ocupat ă… Nu ştiu, a ap ărut asta? Tov. P.: Da, da, da! A dat-o frumos ăla de acolo. Eu nu ştiu ce i-ai spus matale… Dl. B.: Da, da, asta i-am spus. M-a întrebat dac ă are o anumit ă baz ă… Tov. P.: Îns ă mi-a pl ăcut teribil cum a redat ăla acolo. Evident c ă a redat ceea ce i- ai transmis d-ta. (…) B.: Bine c ă s-a pus adev ărul în ordine. Tov. P.: Da, da şi ai o contribu ţie mare, c ă au dat-o sub form ă de interviu. (…) Ei, acum trebuie pedalat mai departe. B.: Da, chiar la mine se g ăse şte un reprezentant al televiziunii germane şi încerc să o fac a şa ca s ă…” etc.

12 decembrie 2011 Nedumeriri (7) O zi mai tîrziu Nicolae Breban este cel care îl sun ă pe generalul Ple şiţă pentru a-i atrage aten ţia asupra unui interviu, dat în Occident de Eugen Ionesco, ostil la adresa comunismului şi a lui Ceau şescu. Apoi scoate în eviden ţă eforturile sale de “influen ţare pozitiv ă” pe lîng ă Paul Goma:

218 “Tov. P.: E mai eficient şi mai cuminte, da. A şa e. Tovar ăş ul Breban, mul ţam de telefon şi de ve şti şi de modul de ac ţiune constructiv. B.: Sper c ă se va rezolva cazul acesta şi vor intra toate în firesc şi va deveni un scriitor util. Şi i-am spus c ă cu prestigiul pe care-l are în str ăin ătate poate s ă ajute acum. Tov. P.: Sigur, sigur c ă da. B.: Adic ă r ăul poate fi transformat în bine. (…) C ă el a zis: uite anii ăş tia care au trecut şi s-au pierdut… Zic: tov. P.G., nu s-au pierdut. C ă ţi-au ap ărut ni şte c ărţi, ai un anumit nume în str ăin ătate, pe lîng ă altele, uite, ajut ă acum ţara. Tov. P.: Ei, acum lanseaz ă-te pe probleme de fond. B.: Pe probleme, da, şi cu ceea ce ai ob ţinut… Nu?” etc. În afara conversa ţiilor directe cu Nicolae Ple şiţă , în care-i raporta îndeplinirea sarcinilor primite, Breban se întîlnea cu al ţi ofi ţeri de Securitate, c ărora le împ ărt ăş ea opiniile şi informa ţiile sale despre exilul anticomunist. Bun ăoar ă în data de 30.09.1982, Raportul ofi ţerului detaliaz ă discu ţiile purtate, în aceea şi zi, la braseria hotelului Athéné Palace. “Cu prilejul ultimei deplas ări efectuate în str ăin ătate (…) a conversat şi cu Monica LOVINESCU. A caracterizat-o ca fiind marcat ă de un anticomunism primitiv, dar paradoxal, tocmai datorit ă extremismului ei e vulnerabil ă şi n-ar reprezenta un pericol pentru noi. (…) A purtat discu ţii interminabile cu Monica LOVINESCU, Virgil IERUNCA şi Eugen IONESCU, încercînd cu argumente s ă le combat ă ideile dup ă care regimul comunist ar fi produs numai r ău, ar fi distrus totul şi a neantizat cultura. (…) Cu P.G. nu a avut nici un fel de contact, dat fiind c ă în cartea lui “Le tremblement des hommes” este prezentat ca un agent al Securit ăţ ii, fapt ce i-a afectat serios prestigiul în cercurile intelectuale pariziene. (…) Mircea Eliade nu are o cot ă a şa ridicat ă acolo, s-a creat aceast ă imagine mai mult în ţar ă. În ultimul timp a fost atras tot mai profund sub influen ţa so ţilor IERUNCA” etc.

13 decembrie 2011 Nedumeriri (8) Documentul înaintat de CNSAS la Curtea de Apel Bucure şti pentru aprecierea activit ăţ ilor lui N. Breban subliniaz ă c ă, în accep ţiunea legal ă, colaborator cu organele secrete ale statului comunist este “persoana care a furnizat informa ţii indiferent sub ce

219 form ă, precum note şi rapoarte scrise, relat ări verbale consemnate de lucr ătorii Securit ăţ ii, prin care se denun ţau activit ăţ ile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngr ădirea drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale”. Informa ţiile oferite Securit ăţ ii de persoana cu pricina era necesar s ă vizeze “îngr ădirea drepturilor şi libert ăţ ilor fundamentale ale omului. Şi aceast ă condi ţie este asigurat ă deoarece nu se poate re ţine c ă furnizarea unor informa ţii de asemenea natur ă nu a fost f ăcut ă con ştient, avînd reprezentarea clar ă a faptului că cele prezentate anterior nu rămîneau f ără urm ări. Altfel spus, prin furnizarea acestor informa ţii, pîrîtul a con ştientizat că asupra persoanelor la care s-a referit în dela ţiunile sale se pot lua m ăsuri de urm ărire şi verificare (…) şi, prin urmare, a vizat aceast ă consecin ţă ”. Avînd în vedere toate aceste elemente, în estimarea CNSAS sînt întrunite elementele pentru a se conchide c ă Nicolae Breban a fost colaborator al organelor de Securitate.

14 decembrie 2011 Nedumeriri (9) Cum reac ţioneaz ă fostul disident Gabriel Andreescu, în serialul din revista Timpul de la Ia şi, la faptele concrete şi acuza ţiile precise împotriva lui Breban? El porne şte consemnînd antecedentele prozatorului, ca membru supleant al Comitetului Central al PCR, şi subliniind “superficialitatea cinic ă” prin care sînt evocate asemenea performan ţe: “Iat ă, ascensiunea politic ă este asumat ă şi ast ăzi [de Breban] ca o victorie, consecin ţele acesteia au relevan ţă doar personal ă: «Ce-mi trebuia? M-am compromis»”. Apoi se scufund ă minu ţios printre documentele secrete, pentru a scoate în eviden ţă ponderea acordat ă de securi şti momentului de defec ţiune anticomunist ă din 1971. “Arhivele Securit ăţ ii demonstreaz ă, în acela şi timp, c ă Breban se sim ţea în continuare «apropiat» de oficiali. Ace ştia fac parte din «lumea lui». Scriitorul solicit ă CC al PCR s ă i se trimit ă în R.F.G. manuscrisul volumului Animale bolnave . Dore şte «chiar» ca manuscrisul s ă-i parvin ă prin intermediul ambasadei. Cere prelungirea vizelor lui şi so ţiei.” Dup ă intensificarea criticilor lansate de romancier în organele de pres ă str ăine, împotriva situa ţiei din ţar ă, se pune în aplicare un plan extins de discreditare a sa. G. Andreescu î şi extinde şirul divaga ţiilor, trecînd în revist ă cazuri frapante de informatori sau colegi de condei, care l-au agresat cu gesturile şi faptele lor pe N. Breban.

220 (Ca s ă fim sinceri pîn ă la cap ăt, am ănuntul c ă turn ătorul lui Paul Goma, Dorin Tudoran ori al grupului anticomunist de la Paris a avut el însu şi parte de contraturn ători, printre in şii care nu-l simpatizau, ţine prea pu ţin de esen ţa cazului în spe ţă .) Iat-o pe Dona Alba care d ă seama, cu anticipa ţie, despre subiectul proximului roman al lui Breban. Iat-o pe Ruxandra împiedicînd publicarea în România literar ă a unui articol laudativ pe seama lui Breban. Iat ă-l pe Paul Everac solicitînd, într-o şedin ţă a Uniunii Scriitorilor, ca Breban s ă fie declarat “tr ădător de ţar ă” pentru declara ţiile du şmănoase f ăcute în Occident, la începutul anilor ‘70. Toate bune şi frumoase, dar ce-au astea de-a face cu… “Servim cultura şi ţara”, tovar ăş e general Ple şiţă ?!

15 decembrie 2011 Nedumeriri (10) Gabriel Andreescu î şi continu ă îns ă netulburat serpentinele tenden ţioase. Se- arunc ă în anoste digresiuni privind diferen ţele dintre fosta lege de deconspirare a poli ţiei politice şi cea actual ă. Şi asta numai pentru a conchide cu superioritate: “Avînd în vedere dispropor ţia dintre cerin ţele legii specifice şi «fapte», este de-a dreptul ciudat c ă departamentul juridic al CNSAS a putut lansa un asemenea dosar”. M ă întreb doar ce fa ţă ar face Gabriel Andreescu, dac ă un alt fost disident anticeau şist (bun ăoar ă Paul Goma sau Dorin Tudoran) ar ie şi azi în pres ă, fluturînd legea imperfect ă, ca s ă-l apere pe vreun fost turn ător al fizicianului protestatar… Mda, lumea-i o scen ă, iar actorilor nu prea le pas ă de minima decen ţă . Pus în fa ţa probelor textuale, G. Andreescu le fu şere şte (pe bun ă dreptate, c ăci fusese absorbit de circumstan ţe şi preceden ţe, la ce s ă mai oboseasc ă mintea cititorilor şi cu esen ţa fenomenelor?). El se refer ă la dou ă conversa ţii dintre Ple şiţă şi Breban (“din 18 şi 22 februarie 1977”), dar o omite pe cea din 21 februarie. Uit ă s ă sublinieze c ă uneori suna generalul Ple şiţă , în prospectare de nout ăţ i, dar alteori st ătea chiar zelosul colaborator al Securit ăţ ii la originea apelului (“Tovar ăş ul Breban, mul ţam de telefon şi de ve şti şi de modul de ac ţiune constructiv”). Iar cînd rezum ă con ţinutul convorbirilor Ple şiţă -Breban, ziaristul insist ă pe componentele lor comode, îns ă le ascunde pe cele frapant incriminatoare. A şa încît – din direc ţia lui Gabriel Andreescu – un cititor neprevenit va afla doar c ă “Stenogramele

221 vorbesc despre implicarea lui Breban într-o ac ţiune cu caracter umanitar sau cel pu ţin astfel reiese din studiul Arhivei CNSAS. Breban a intervenit atunci pentru Paul Goma, dar şi pentru Ion Negoi ţescu şi Ion Vianu, a ob ţinut (prin leg ătura cu Ple şiţă ) viza pentru mama prietenului s ău Matei C ălinescu etc.” Traficul f ăcut de Breban cu Securitatea presupunea, în realitate, oferirea unor servicii şi ob ţinerea, la schimb, a unor mici privilegii. Gabriel Andreescu, în prezentarea sa falsificatoare, apas ă pe pedala favorurilor smulse, dar ascunde sub covor pre ţul tr ădării, care a fost achitat de autorul lui Grobei cu entuziasm şi grandilocven ţă .

16 decembrie 2011 Nedumeriri (11) Dup ă ce-a f ăcut un slalom searb ăd printre faptele urît mirositoare ale realit ăţ ii, pentru a relativiza colaborarea lui Nicolae Breban cu Securitatea – rediscut ă legea a’ veche şi a’ nou ă de deconspirare, insist ă pe importan ţa protestelor anticomuniste din 1971 ale romancierului, eviden ţiaz ă turn ătoriile c ărora prozatorul le-a fost victim ă, prezint ă trunchiat pasaje din documentele care-l incrimineaz ă pe acesta şi le confer ă, pe baz ă de hocus-pocus, caracter de excep ţii accidentale – Gabriel Andreescu ajunge în sfîr şit unde-l doare. “Ne întreb ăm deci: este oare corect, adic ă propor ţional şi rezonabil, să interpret ăm cele cîteva documente de arhiv ă cu referiri ostile la adresa lui Goma şi Tudoran şi a exilului militant, pe parcursul mai multor ani, drept probe ale «colabor ării cu Securitatea»? A avut acest tip de manifestare sistematicitate şi coeren ţă ? Schimb ă atitudinile acuzate sensul raporturilor cu societatea ale neconven ţionalului şi impredictibilului Nicolae Breban, într-un context a c ărui importan ţă a motivat lungirea acestei analize pe trei episoade? / Dup ă citirea integral ă a materialelor de arhiv ă, consider ăm c ă r ăspunsul e negativ, sau cel pu ţin, c ă o interpretare opus ă dilueaz ă semnifica ţia actelor de colabora ţionism.” Constat ăm, astfel, c ă via ţa public ă româneasc ă e plin ă de cele mai stupefiante ciud ăţ enii. Vom bifa de-acum încolo, la insectar, şi poza disidentului anticomunist, care se avînt ă în ap ărarea dalma ţienilor ce i-au turnat pe al ţi disiden ţi anticomuni şti; care se aliaz ă cu activi ştii ro şii (de teapa lui Adrian Severin) pentru a denun ţa mai abitir dictatura; şi care face toate astea prevalîndu-se la tot pasul, drag ă Doamne, de lectura

222 aprofundat ă a arhivelor CNSAS ori ţinîndu-ne predici elansate despre drepturile omului şi democra ţia occidental ă. Decep ţie dezgustat ă – numele t ău e Gabriel Andreescu.

17 decembrie 2011 Slogan Pe drumul spre şcoal ă trec adesea prin fa ţa sediului unui partid istoric. Odinioar ă în mare vog ă, acumulînd personalit ăţ i str ălucite şi decenii de guvernare a României, ast ăzi abia de se mai tîrîie în semianonimat. Iar pe gardul c ătre uli ţă e ag ăţ at un afi ş galben, cu un ochi alungit (o fi chinezesc?) şi un slogan profund: R ĂMÂN ROMÂN ÎN EUROPA! Mă tem c ă, pe vremea ultimei lor guvern ări, cînd cin şpe mii de speciali şti şi-au luat picioarele la spinare şi s-au c ărăbănit încotro vedeau cu ochiul galben de foame, sloganul la mod ă o fi fost: ROMÂN, R ĂMÂN ÎN EUROPA!

P.S. Prolificul Mihai Iov ănel ţine s ă m ă corecteze: “deceniile” de guvernare ale partidului politic de care pomeneam sînt, în realitate, mai pu ţin de-un singur deceniu. A şa să fie. În ce prive şte restul obr ăzniciilor gratuite, a ştept cu r ăbdare s ă citesc şi numeroasele c ărţi ale lui Iov ănel. C ă doar nu le-o fi publicat deja, f ără s ă prindem noi de veste. Pe coperta unui volum nu pot fi trecute pseudonimele “Constan ţa B.”, “Alex. Şt.” şi celelalte, folosite cu d ărnicie de junele impertinent prin dependin ţele blogului.

18 decembrie 2011 3 în 1 În categoria de grafic ă urban ă spontan ă, am v ăzut alalt ăieri pe zidul unei cl ădiri din centrul Clujului, în sta ţia de troleibuz de lîng ă prim ărie, o imagine sugestiv ă. Se holbeaz ă la noi o inconfundabil ă mutr ă caucazian ă cu musta ţă abundent ă, flancat ă de inscrip ţia “Înv ăţ aţi, înv ăţ aţi, înv ăţ aţi!” (Karl Marx). Mecla lui Stalin, vorba lui Lenin şi paternitatea lui Marx se îngem ăneaz ă într-o fecund ă parabol ă pe pere ţi. Dar, spre deosebire de etapa cînd portretele celor trei erau purtate pe umeri, în procesiuni muncitore şti de s ărb ătoare, de-acuma ele au r ămas s ă ilustreze doar vanitatea caraghioas ă a e şecului confirmat de scurgerea timpului.

223 19 decembrie 2011 Václav Havel Cu cîteva ore în urm ă s-a stins din via ţă una dintre pu ţinele personalit ăţ i luminoase ale secolului XX. Activitatea civic ă a lui Václav Havel a fost esen ţial ă în organizarea şi desf ăş urarea Revolu ţiei de Catifea de la Praga, în urma c ăreia a fost înl ăturat regimul comunist. Asumîndu-şi pe deplin cariera politic ă, Havel a cî ştigat primele alegeri libere şi a devenit pre şedintele Cehoslovaciei. La desp ărţirea celor dou ă state, a ob ţinut dou ă mandate succesive ca pre şedinte al Cehiei. Medita ţia sa politic ă şi artistic ă a gravitat în jurul mul ţimilor umile, t ăcute. Havel a devenit purt ătorul lor de cuvînt, a c ăutat solu ţii pentru remedierea abuzurilor. D ăruirea generoas ă a reprezentat nota caracteristic ă a activit ăţ ii sale. Unul dintre conceptele-cheie pe care le-a lansat a fost “puterea celor f ără de putere”. În pu ţine cuvinte, societatea în ansamblul ei are capacitatea de-a rezista împotriva totalitarismului, dac ă nu î şi pierde încrederea şi speran ţele, dac ă nu se las ă malformat ă de minciuna dictaturii. N-am re ţinut vreun pasaj, în gîndirea sa, unde Václav Havel s ă fi elogiat “rezisten ţa prin cultur ă” ca metod ă de combatere a comunismului. Poate şi din acest motiv, alternan ţa politic ă din ţara lui a fost pa şnic ă şi complet ă, pe cînd în ţara noastr ă – unde o pletor ă de filosofi ai cotidianului ne-au împuiat min ţile cu farmecul inefabil al turnului de filde ş – revolu ţia a fost violent ă şi însîngerat ă, pentru a propulsa în fotolii garnitura a doua de comuni şti. Realitatea ne arat ă c ă traiectoria moral ă a disiden ţilor a devenit mai complicat ă dup ă c ăderea comunismului, dup ă dispari ţia obstacolului pe care l-au înfruntat cu determinare. Îns ă Václav Havel n-a v ărsat lacrimi de crocodil pe umerii activi ştilor comuni şti, dup ă revolu ţie, ci a contribuit ca, în ţara sa, lustra ţia s ă se pun ă în practic ă rapid şi eficient. El nu s-a pupat pe gur ă cu dr. Gustav Husák, a şa cum Adam Michnik s-a gr ăbit s ă-l umple de saliv ă purificatoare pe fostul s ău c ălău, generalul Jaruzelski. El nu i-a sp ălat de p ăcate în public pe fo ştii colaboratori ai serviciilor secrete comuniste, a şa cum Gabriel Andreescu a dat buzna s ă-i inocenteze pe Adrian Marino şi Nicolae Breban. El n- a devenit antisemit ca Paul Goma.

224 Memoria triumviratului glorios – alc ătuit din Papa Ioan Paul al II-lea, Alexandr Soljeni ţîn şi Václav Havel – îmi lumineaz ă potecile încurcate în momentele de dezn ădejde.

20 decembrie 2011 Dialog La recentul tîrg de carte Gaudeamus, în dreptul standului Editurii Te şu. Eu: Cît cost ă biografia mare şalului Ion Antonescu? Vînzătorul: 80 de lei. Eu: Bine, da ţi-mi v ă rog un exemplar. Vînz ătorul: Sigur c ă da. Pofti ţi. Iar acolo (gest) se afl ă însu şi autorul, Te şu Solomovici. Dac ă dori ţi, v ă scrie un autograf. Eu: A, nu. E suficient atît. Vînz ătorul (zîmbind): S ă şti ţi c ă e pe gratis… Eu (zîmbind): Deci nu v ă mai dau 80 de lei? Vînz ătorul: Cartea e pe bani, autograful e gratis. Eu (în concluzie): Bine, iau cartea, dar nu-mi trebuie autograful.

21 decembrie 2011 Gînduri despre Cesare Pavese (1) Îi mul ţumesc d-nei Mara Chiri ţescu pentru invita ţia pe care mi-a f ăcut-o de-a vorbi aici, la standul Asocia ţiei culturale “Amicii lui Pavese”, din cadrul Tîrgului Gaudeamus. M ă bucur s-o salut şi s-o cunosc personal, pentru c ă de zeci de ani – ca s ă nu fac pe modestul – îi citesc traducerile. Este o eminent ă italienist ă, care a transpus o sumedenie de c ărţi pîn ă acum. Un nume de referin ţă al italienisticii române este de asemeni Florin Chiri ţescu, so ţul doamnei, regretatul traduc ător care şi-a pus semn ătura pe cîteva c ărţi de r ăsunet ale culturii peninsulare. Am în minte Il nome della rosa a lui Umberto Eco, dar şi Il mestiere di vivere de Cesare Pavese. Pot s ă intuiesc c ă, probabil, în cadrul cuplului a func ţionat un fel de competiţie şi o reciproc ă stimulare. E o dovad ă clar ă c ă în doi se lucreaz ă mai bine, fiindc ă echipa propulseaz ă fructele culturale.

225 Eu unul, pe lîng ă faptul c ă sînt italienist prin meseria mea cotidian ă, mai sînt şi scriitor, comentator al culturii române contemporane, printr-o serie de volume de factur ă polemic ă. Tocmai ieri mi-a mai ap ărut o carte, însumarea unui jurnal, ca din întîmplare, pe care l-am ţinut de-a lungul anului 2010. Unul dintre modelele mele a fost Pavese, a şa că – f ără a şti c ă m ă voi întîlni aici cu în şişi “Amicii lui Cesare Pavese” – n-am putut s ă nu expun ca motto al c ărţii mele un pasaj din capodopera lui: “passavo la sera seduto davanti allo specchio per tenermi compagnia” (îmi petreceam seara a şezat în fa ţa oglinzii pentru a-mi ţine tov ărăş ie). El o spunea “pe bune”, pentru c ă este un autor cu un acut sentiment şi o mare suferin ţă a singur ătăţ ii. Dar voi reveni asupra acestui aspect. Eu preluam citatul inclusiv cu o tent ă ironic ă, ludic ă. El se privea în oglind ă, de unul singur, seara, în schimb eu m ă priveam în oglinda monitorului. Blogul pe care continuu s ă-l ţin pe site-ul revistei Tribuna din Cluj se scrie în fiecare sear ă şi se posteaz ă pe internet. A şadar oglinda reflect ă chipul meu, dar, în ceea ce transmite pe cale electronic ă, ilustreaz ă şi gîndurile mele. E un pas mai în fa ţă , plecînd de la cuvintele autorului italian.

22 decembrie 2011 Gînduri despre Cesare Pavese (2) În ceea ce-l prive şte pe Pavese, cred c ă o tensiune, sau o bifurca ţie fecund ă pleac ă din opera sa. Unii au insistat pe latura de scriitor (neo)realist şi aceasta a fost direc ţia pe care s-a pus accentul în primele traduceri, de pildă a Etei Boeriu, o eminent ă traduc ătoare, poate cea mai de anvergur ă a literaturii italiene în România. Ea a tradus Il compagno ( Tovar ăş ul ), prin anii ‘60. La noi era etapa de apus al realismului socialist, care insista în direc ţia militantismului, a implic ării în realit ăţ ile cotidiene. Pesemne c ă va fi avut oarecare importan ţă şi pozi ţia prozatorului în timpul r ăzboiului mondial. Să fac un flash-back şi s ă spun c ă, înainte de asta, în anii ‘30, Cesare Pavese a fost un fervent admirator al culturii americane şi traduc ător al unor opere literare de r ăsunet, de n-ar fi de pomenit decît Moby Dick al lui Melville. A şadar poate din acest motiv, poate dintr-un înn ăscut sim ţ al libert ăţ ii, sau un înn ăscut sim ţ al bunului-sim ţ, pentru a face un joc de cuvinte, Pavese n-a fost, ca mul ţi intelectuali italieni, un fascist (ca Giovanni Gentile, de pild ă). Asta nu l-a condus neap ărat c ătre un militantism orbesc. El are acea

226 deschidere sufleteasc ă de-a deplînge şi moartea unui soldat nazist, pentru c ă era tîn ăr, era blond, avea o via ţă înainte şi nu merita s ă piar ă. Partizanatul lui nu e neap ărat de natur ă politic ă, sau strategic ă, el chiar crede în libertatea individului, ceea ce fascismul nu oferea. Pavese a fost a şadar antifascist, are scrieri în aceast ă direc ţie şi care au fost, în prim ă instan ţă , dup ă trecerea înghe ţului stalinist de la noi, recuperate. Dar el este mai mult de-atît, în a doua sa latur ă, e autorul abisal. Sau scriitorul filosof al condi ţiei umane, preocupat de drama realit ăţ ilor cotidiene ale societ ăţ ii moderne. Care este impasul de care nu reu şeşte el s ă treac ă şi, scriindu-l, ni-l face şi nou ă con ştient? În primul rînd, modul cum ajungem s ă comunic ăm cu cel ălalt. În societatea tot mai dinamizat ă, mai frenetic ă, mai elansat ă, uit ăm de latura uman ă din noi, de partea afectiv ă, care ne permite s ă stabilim rela ţii cu apropia ţii no ştri. Asta ne face un r ău nou ă, pentru c ă ne izol ăm, îi izol ăm pe ei şi evolu ăm ca ni şte atomi bezmetici. În opinia scriitorului italian, drama singur ătăţ ii omului modern este una din pl ăgile marcante. Iar ăş i e interesant de remarcat un detaliu: nu cred c ă exist ă vreun artist metafizic, care s ă fie totodat ă militant. Pavese are perversiunea de-a degusta satisfac ţiile singur ătăţ ii, dar totodat ă de a-i şi deplînge servitu ţile.

23 decembrie 2011 Gînduri despre Cesare Pavese (3) O alt ă tem ă fundamental ă – iar aici fac trimitere clar ă, ca şi adineaori, la Il mestiere di vivere , cartea sa de c ăpătîi – este aceasta (subsecvent ă celei ţinînd de criza comunic ării) a imposibilit ăţ ii iubirii, a erosului. Rela ţiile lui cu eternul frumos feminin au eşuat. Nu pu ţine voci au fost acelea care au pus sinuciderea sa, la o vîrst ă uluitoare, de numai 42 de ani (îmi dau seama c ă sînt deja cu 3 ani mai b ătrîn decît el şi înc ă foarte departe de-a fi scris ce-a scris el), sînt voci care pun sinuciderea sa pe seama e şecurilor în dragoste. În opinia mea este o lectur ă reductiv ă, u şor tenden ţioas ă. Poate c ă unii şi al ţii încearc ă s ă transpun ă asupra lui Cesare Pavese propriile lor suferin ţe. E clar c ă autorul a avut un şir de traume tocmai datorit ă complexit ăţ ii şi caracterului strivitor al condi ţiei umane moderne, în care ne pomenim şi noi. Acesta este filonul şi nivelul la care el are s ă ne comunice diverse lucruri, chiar şi acum, la mai bine de cincizeci de ani dup ă moarte. Sînt aici “Prietenii lui Pavese”, sînt cititorii s ăi, atî ţia

227 oameni care se reg ăsesc în suferin ţele lui, în obsesiile lui, în volupt ăţ ile lui, în speran ţa sa de-a doborî zidul de incomunicare. Ca s ă mai adaug un element, admir şi altul dintre punctele sale forte: asem ănarea cu Marcel Proust. Adic ă o extraordinar de dezvoltat ă capacitate analitic ă şi, totodat ă, sintetic ă. Descoperim talentul formidabil al artistului de-a sesiza fenomene de adîncime ale psihicului uman, dar şi ale realit ăţ ilor sociale, şi de-a le sintetiza în pu ţine cuvinte. Exist ă numeroase adnot ări succinte în Meseria de a tr ăi. O fraz ă, dou ă rînduri. Te cutremur ă, te şocheaz ă prin profunzimea şi lapidaritatea lor. Aici este alt ă virtute magistral ă a lui Pavese, aceea a expresiei. Dac ă în analiz ă îl pun în vecin ătatea lui Proust, căruia i-a fost aproape contemporan, pe linia exprim ării lapidare îl v ăd în descenden ţa lui Dante.

24 decembrie 2011 Gînduri despre Cesare Pavese (4) Fac o parantez ă. Am ascultat adineaori frumoasa poveste în care o tîn ără traduc ătoare, înc ă student ă, merge la editur ă pentru a se interesa în leg ătur ă cu posibilit ăţ ile de a-l publica pe autorul torinez. Acolo îl cunoa şte pe redactorul de carte, el însu şi pasionat de Pavese şi, în jurul operei respective, se nasc o iubire, o c ăsnicie şi un copil. Fire şte c ă mi-au venit în minte celebrele versuri ale lui Dante: “Galeotto fu il libro e chi lo scrisse: quel giorno più non vi leggemmo avante” (Galeotto, intermediarul, a fost cartea şi cel ce-a scris-o: din ziua aceea n-am mai citit înainte). Pesemne c ă elementul de leg ătur ă, în aceast ă aventur ă de iubire, a fost tocmai opera literar ă cu pricina. Iar dac ă cei doi, dup ă ce-au descoperit-o, n-au citit mai departe (ca s ă fac o mic ă ironie), se constat ă că ei au tot rescris-o, de-a lungul anilor, transpunînd pe române şte numeroase titluri din crea ţia îndr ăgit ă. Se poate vedea, a şadar, un Cesare Pavese în continuitatea lui Dante. Tot a şa cum poate fi considerat un spirit afin, în sensibilitatea sa, dar nu şi în astm, cu Proust. F ără a avea boala de pl ămîni a scriitorului francez, a avut stringen ţa sa analitic ă şi acuitatea sa expresiv ă. Iat ă c ă Pavese este un personaj extrem de complex. El î şi dep ăş eşte vremea neorealist ă, c ăreia i-a pl ătit tribut, spre a veni în direc ţia etern ă a comunic ării de la suflet

228 la suflet. Literatura, pentru el, e oarecum un pretext nobil, ca s ă ne divulge cîteva din revela ţiile pe care le-a avut. Sînt intui ţii pe care le avem şi noi – pe unele –, iar pe altele le afl ăm de la el. De aici spiritul de confraternitate, care circul ă dinspre el c ătre noi, faptul că îi citim c ărţile şi ne întîlnim, discut ăm despre ele, sîntem curio şi din cale-afar ă: au reg ăsit oare şi al ţii aceste lucruri? Ori poate au remarcat alte detalii, pe care noi abia de- acum încolo urmeaz ă s ă le descoperim?

25 decembrie 2011 Gînduri despre Cesare Pavese (5) Este un spirit înrudit, un frate al nostru mai mare, care ne enerveaz ă la ideea c ă s-a sinucis. Şi-a tr ăit tragedia cu sinceritate, n-a fost un ipocrit. Şi-a asumat aceast ă suferin ţă extraordinar ă şi a pl ătit cu via ţa revela ţiile la care a ajuns. E trist şi totodat ă e un gest care îi legitimeaz ă suferin ţa sau i-o confirm ă. Cesare Pavese nu este un farsor, un şarlatan. Este omul care a transpus în gesturi conceptele pe care le-a gîndit, le-a tr ăit şi le-a perceput. Nu înseamn ă c ă solu ţia lui trebuie s ă fie şi a noastr ă. Poate c ă în anumite col ţuri ale personalit ăţ ii noastre g ăsim un lic ăr de speran ţă , pe care el nu l-a avut. Eventual, privind înainte, putem crede, ne putem am ăgi mai mult decît s-a am ăgit el. Dar Pavese rămîne fratele mai mare, care şi-a asumat gîndirea pîn ă la cap ăt. Am şi cîteva citate, vreo dou ă, cu care a ş vrea s ă scot în eviden ţă inclusiv voluptatea spre paradoxuri a autorului. Pe filonul acesta al crizei legate de incomunicabilitate, de imposibilitatea iubirii, Pavese ne spune urm ătoarele: “Le uniche donne che vale la pena di sposare sono quelle che non ci si può fidare di sposare” (singurele femei cu care merit ă s ă te c ăsătore şti sînt acelea în care nu po ţi avea încredere să te c ăsătore şti). O constatare ironic ă. Dar Pavese e cutremur ător într-un alt aspect, în exclama ţiile sale de disperare, pe care le pune pe hîrtie. Iat-o pe una dintre ele, care pe mine m ă impresioneaz ă de cîte ori o recitesc. “Amare senza riserve mentali è un lusso che si paga si paga si paga” (s ă iube şti fără rezerve mentale este un lux care se pl ăte şte, se pl ăte şte, se pl ăte şte). Care este solu ţia? Dac ă î ţi p ăstrezi rezerve mentale, nu vei mai iubi cu adev ărat – dar dac ă î ţi dărîmi aceste bariere, vei pl ăti amarnic. Vede ţi impasul de gîndire, care duce la impasul

229 de existen ţă . Sînt detalii ale vie ţuirii pe care le percepe extraordinar Cesare Pavese şi asta este poate calitatea sa de c ăpătîi, care m ă face s ă-l admir.

26 decembrie 2011 Gînduri despre Cesare Pavese (6) Aş vrea s ă închei cu o rememorare autobiografic ă. Sper s ă nu v ă creez un oarecare disconfort. Îl recitesc pe Pavese de cîteva decenii, înc ă de cînd, într-o etap ă final ă a c ăsniciei mele, acum vreo cincisprezece ani, partenera mea a hot ărît s ă schimbe ţara de re şedin ţă , s ă se stabileasc ă în Italia al ături de altcineva. Eram deja în momentele ultime, cînd amîndoi în ţelegeam c ă aceea este realitatea, aceea e starea lucrurilor şi nu se va schimba nimic. Ambii acceptaser ăm situa ţia. La un moment dat – urma s ă mearg ă în Italia şi s ă revin ă pentru scurt timp – m-a întrebat cu dezinvoltur ă dac ă am nevoie de ceva de-acolo. Era vorba de-un gest banal, cum ar fi s ă-i aduci cuiva un suvenir, o b ărcu ţă , sau o masc ă de Commedia dell’Arte de prin Vene ţia. Eu predam deja italiana, eram la jum ătatea anilor ‘90, doar c ă se circula foarte greu, ne trebuiau vize, bani, pe care eu nu-i aveam, ea i-a c ăpătat. Atunci i-am spus s ă-mi fac ă rost de Il mestiere di vivere , dac ă trece şi printr-o libr ărie italian ă, pentru c ă eu aveam doar edi ţia român ă a volumului. Ea a ridicat dintr-un col ţ al gurii, a dispre ţ, mirîndu-se c ă m ă mul ţumesc cu a şa pu ţin – dar i- am confirmat c ă mi-e suficient atît: cartea lui Pavese în original. Mi-a adus o edi ţie destul de recent ă, de la Einaudi, ap ărut ă chiar atunci, pe care o am şi azi în raftul din fa ţă al bibliotecii mele. Asta cu timpul m-a condus la o concluzie personal ă: femeile m-au în şelat, dar c ărţile nu. Cesare Pavese cu siguran ţă nu m-a în şelat şi a r ămas ca un pivot, ca un punct de sprijin în angoasele, în neclarit ăţ ile pe care le am asupra existen ţei, pentru c ă el le-a tr ăit cu o jum ătate de secol mai devreme şi le-a g ăsit extraordinare solu ţii de exprimare. Iar noi, dac ă venim pe urmele sale, îns ă f ără a-i pune în scen ă şi suicidul final, poate c ă nu gre şim.

(Alocu ţiune la standul Funda ţiei culturale “Amici di Pavese”, Tîrgul Gaudeamus, Bucure şti, 25 noiembrie 2011)

27 decembrie 2011

230 Dialog Ie şeam din bibliotec ă şi, pe coridorul şcolii, m-a oprit un b ăie ţel din clasa a doua, cu fa ţa mare, senin ă şi un zîmbet larg pîn ă la urechi: - Bun ă ziua, ierta ţi-mă domnule profesor, nu şti ţi cumva dac ă doamna înv ăţă toare e în ăuntru? - Da, e în ăuntru, dar e cam ocupat ă. De ce o cau ţi? - Pentru c ă vreau s ă închiriez o carte.

- va urma -

231