Dan Mănucă În Contra Poncifelor Din Istoria Literaturii
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
44 Limba ROMÂNĂ Ioan DAN mănuCă HOLBAN ÎN CONTRA PONCIFELOR DIN ISTORIA LITERATURII Dan Mănucă a publicat până acum mai multe cărţi de critică şi istorie literară: Scriitori junimişti (1971), Criti- ca literară junimistă (1975), Argumente de istorie literară (1978), Pe urmele lui Mihail Sadoveanu (1982), Lectură şi interpretare. Un model epic (1988), Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti (1995), Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului (1995), Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti (1997), Perspective critice (1998), Prin- cipiile criticii literare junimiste (2000) şi Opinii literare (2001). Critica sa se bazează pe o foarte solidă informaţie istorico-literară (Dan Mănucă este, de altfel, coordona- torul Dicţionarului literaturii române de la origini până la 1900), care nu aproximează nimic şi căreia nu-i plac legendele şi anecdotica decât în măsura în care pot fi ve- rificate, deschisă însă, deopotrivă, spre orizontul noilor metode de abordare a textului: cum nu-i este străină nici conexiunea cu psihanaliza, istoria mentalităţilor, socio- logia şi comparatismul văzut ca un studiu al circulaţiei temelor şi motivelor literare, departe de „sursologia” lui Bogdan-Duică, să zicem. Câteva din ultimele cărţi nu fac decât să confirme acest sumar portret al criticului. În aproape toate comentariile rezervate cărţii Lectură şi interpretare. Un model epic, de exemplu, s-a sesizat nepotrivirea dintre titlu (care trimite, mai degrabă, la o culegere de cronici şi recenzii) şi conţi- nutul volumului. Cu toate acestea, titlul e totuşi semnifi- cativ, nu pentru subiect, ci pentru multipla „specializare” a autorului, critic şi istoric literar binecunoscut; faţă de cărţile anterioare, unde Dan Mănucă punea accentul pe cercetarea de tip istorico-literar, pe restituirea unor fapte ignorate sau pe corectarea altora, în Lectură şi interpre- tare textul este mai „liber” şi, dacă rigoarea informaţiei este păstrată (nu se putea altfel!), miza cărţii se află, mai ales, în lectură, autorul fiind mai mult critic decât istoric literar: lectura este „personală”, interpretarea se serveşte de argumente „obiective”. aniversări. DAN Mănucă – 70 45 „Îngăduindu-mi să repet că romanul nostru de început este o emanaţie a cli- matului spiritual românesc al anilor 1850-1860, voi încerca să o explic în cele ce urmează, precizând de la început că premisa lucrării de faţă este convingerea că romanul, în general, este fructul confruntării individului cu marile proble- me ale existenţei. Mutând cele ce sunt de mutat, cam aceasta a fost situaţia deceniului în discuţie”. Aceasta este ideea de la care pleacă excelentul studiu al lui Dan Mănucă privitor la originile romanului nostru. Nu s-ar putea spune că lipsesc exegezele referitoare la această mult disputată problemă, opiniile expri- mate convenind, unele, asupra genezei româneşti a romanului nostru, altele adop- tând punctul de vedere conform căruia „romanţul” veacului XIX ar fi efectul imitării de care se făcea atâta caz în epocă. Asupra datării începuturilor nu sunt litigii: aproape toţi cercetătorii plasează acest moment în deceniul 1850-1860. Disputa priveşte – spuneam – sursa sau, mai exact, condiţiile care au favorizat declanşarea procesului de evoluţie a unei specii literare fundamentale pentru o cultură. Înainte de toate, Dan Mănucă pune în chip explicit naşterea romanului românesc în legătură cu profilul epocii, cu circumstanţele economice, sociale şi politice ale acesteia; deceniul şase al veacului XIX ilustra un moment de criză. Literatura era, de aceea, un instrument de ordonare, o paradigmă prin care „spi- ritul vremii” încerca să iasă din „confuzia universală”: speciile literare cultivate în acest timp tind către forma fixă (sonetul, de pildă), marcând – constată, cu dreptate, Dan Mănucă – „îngrijorarea în faţa degringoladei spirituale”. Cum se ştie însă, momentele de criză ale societăţii determină explozia literaturii de tip „personal”; între 1840 şi 1860 (situaţie repetată aproape identic, deşi la altă scară valorică, între 1920 şi 1930, apoi după 1989), formele literare cele mai frecvente sunt jurnalul intim (Rosetti, Hasdeu, Cipariu, Maiorescu, Russo), me- morialul de călătorie, fragmentul autobiografic, satira şi epistola, poemul ele- giac care „cântă ruinurile”, drama exilatului ori revolta celor învinşi la 1848. În aceste condiţii, „romanţul” ilustrează căutarea unui echilibru prin chiar conti- nuarea – fatală! – a rupturii, prin adâncirea crizei: „Dar totodată, prin alegerea romanului, se demonstrează şi o anume tendinţă către amplificarea rupturii, proces care, pe de altă parte, convine şi el. Aşa s-ar explica, parţial, preferinţa pentru toate formele nocturnului, atât de clară acum în lirică, teatru şi epică. Departe de a fi distructiv, sentimentul sfâşierii este constructiv, căci aparte- nenţa la o multitudine de grupuri valorice nu măreşte labilitatea individului, ci, dimpotrivă, fortifică încadrarea lui socială şi, prin necesitatea căutării unui echilibru, obligativitatea ataşamentului faţă de grup”: individul epocii (autor şi cititor) descoperă în roman noua valoare a actului cultural prin care se poate opune, prudent însă, agresiunii istoriei. Dan Mănucă observă încă un element de cea mai mare importanţă pentru determinarea exactă a originilor romanului nostru; cei care scriu roman în deceniul şase din secolul XIX sunt „funcţionari, profesori, avocaţi”, aparţinând unui grup social uniformizat. Să spunem însă că acest „palier” al elitei intelectuale era dublat de cel al aristocraţilor, al fiilor de boieri şi al celor care frecventau saloanele (Rosetti, Maiorescu, Negruzzi, Alecsandri, Pogor, Gane); aceştia din urmă însă produc altfel de literatură („de criză”), în vreme ce primii descoperă noua formă literară. Şi totuşi nici aceste paliere nu sunt atât de uniforme pe cât ar putea părea; la rândul lor, sunt scin- 46 Limba ROMÂNĂ date în fracţiuni care se contestă nu o dată violent: unde să-l plasezi pe Petre Ispirescu, de pildă, care, conform condiţiei sociale, aparţine primului grup, dar ale cărui opţiuni literare sunt atât de diferite? Mai mult încă, tipograful scrie un... Jurnal, alăturându-se, prin aceasta, celui de-al doilea grup; tipograful con- damnă „romanţele ostenitoare şi demoralizatoare”, iar pe cei care le scriu şi citesc îi consideră nişte fanfaroni aroganţi şi pretenţioşi ce „consumă fără a produce” şi care „fiindcă au citit câteva romanţe, se cred a fi instruiţi”. Dan Mănucă observă, apoi, faptul că cititorul epocii preferă „lirismul accentu- at, epica spectaculoasă şi teatrul melodramatic”, citind, pe lângă romane, „po- ezie şi jurnale”: poezie, da, jurnale, nu încă, deoarece acestea au fost publicate, fără excepţie, abia în secolul XX. Chiar dacă textele „intime” rămân necunoscute cititorilor deceniului şase din secolul XIX, existau încă atâtea alte specii litera- re „de consum” care reflectau ceea ce criticul numeşte eul euforizant al epocii; într-adevăr, acesta este creatorul şi destinatarul romanţului din veacul „Junimii”. Aceste argumente folosesc lui Dan Mănucă pentru a plasa originile romanului românesc în spaţiul specific societăţii noastre, negând importanţa influenţelor: „A citi – spune tranşant criticul – nu înseamnă însă şi a scrie. Problema influen- ţei este una secundară, principala fiind aceea a autoformării. Apariţia noului tip de discurs epic la noi nu ar fi fost posibilă fără prezenţa prealabilă a celorlalte discursuri literare, care intră vizibil, prea vizibil poate, în constituţia lui. Se poate vorbi cu acest prilej de o circulaţie unilaterală, spre roman, a altor tipuri, romanul neavând timpul şi nici puterea de a le influenţa el însuşi”. Dan Mănucă polemi- zează cu N. Manolescu care insista în Arca lui Noe asupra modelului apusean şi a inutilităţii de a căuta „surse autohtone”; în acelaşi timp, concluziile din Lectură şi interpretare concordă cu cele ale lui Anton Cosma din Geneza romanului ro- mânesc. Poziţia lui Dan Mănucă nu este însă atât de tranşantă, pe cât lasă să se vadă precizările din notele şi fragmentul de mai înainte; în fond, el nu neagă importanţa împrumuturilor şi influenţelor pentru că, iată, „romancierul român a fost, înainte de toate, un asiduu cititor. S-ar putea deci spune că actul prim în geneza romanului nostru a fost lectura. Şi a rămas un act fundamental, atâta timp cât romanul nu s-a constituit deplin, nu a intrat pe un făgaş al său. Adică până foarte târziu, în secolul următor”. Mai mult, Dan Mănucă vorbeşte, la un moment dat, despre „înrâurirea romanului francez de mistere”: rolul influenţelor este incontestabil – a spus-o, demult, Ibrăileanu –, dar la fel de adevărat este că, în constituirea romanului nostru, „forţele locale” şi tradiţia abia întemeiată au jucat rolul cel mai important. Ponderea factorului intern este mai mare decât aceea a influenţelor exterioare; în orice caz, „modelul apusean” a fost un stimulent, oferea o formulă literară pentru o substanţă specific locală: altfel spus, scriitorul român descoperea o formă pentru un fond insuficient exploatat de speciile literare tradi- ţionale. Iar Dan Mănucă demonstrează convingător faptul că acest material epic, căruia modelul extern îi sugerează forma, este unul românesc. De altfel, cartea se subintitulează Un model epic şi, probabil, trebuia să poarte ca titlu Bonus pastor, întrucât aceasta este structura principală urmărită de Dan Mănucă pe parcursul studiului său. Motivul „bunului păstor” se proiectează, în primul rând, pe figura celui care îl (re)produce; autorul de roman din secolul XIX nu selectează materi- aniversări. DAN Mănucă – 70