0 77 DE CONFERINŢE RADIOFONICE 1 Editor: Ioan Crăciun Tehnoredactare şi copertă: Cristian Dinu Universitatea din Bucureşti – Editura Ars Docendi Editură cu profil academic şi cultural recunoscută de CONSILIUL NAŢIONAL AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR Şos. Panduri 90, sector 5, Bucureşti Tel./Fax: (021) 410 25 75 E-mail: [email protected] Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SĂVOIU, ADRIAN 77 de conferinţe radiofonice / Adrian Săvoiu Bucureşti – Ars Docendi, 2008. ISBN 978-973-558-336-1 654.195(498 Bucureşti)(063) Copyright © Adrian Săvoiu, 2008 Tipărit la Tipografia Editurii Ars Docendi Printed in Romania 2 ADRIAN SĂVOIU 77 DE CONFERINŢE RADIOFONICE În memoria mamei, Ileana, care a ascultat la radio, de la Câmpulung, aceste conferinţe. Această ediţie s-a tipărit în 200 de exemplare numerotate. Fiecare exemplar poartă semnătura autorului. Exemplarul nr. 4 Argument Această carte selectează 77 dintre conferinţele rostite la Radio România, începând din anul 1984, în cadrul emisiunii „Răspundem ascultătorilor” (devenită ulterior „Studio deschis”), difuzată zilnic, de luni până vineri, între 9 şi 10 dimineaţa, reluată uneori şi după-amiaza. Majoritatea au fost susţinute într-o perioadă când în afara postului naţional de radio nu existau şi alte posturi, de aici audienţa uriaşă a celor mai multe dintre ele. Astăzi poate că unele dintre aceste conferinţe le-aş gândi şi le-aş organiza altfel. Am păstrat însă intactă structura lor pentru a constitui, în felul acesta, un document al timpului. În ansamblul lor, la o nouă lectură, cred că îşi păstrează actuali- tatea, chiar dacă o bună parte au trecut, până în decembrie 1989, prin „furcile caudine” ale cenzurii, care la radio era una dintre cele mai vigilente. Deşi cuvintele s-au pierdut demult în eter, au rămas textele scrise, pe baza cărora am putut face „reconstituirea” din acest volum. Concepute a nu depăşi durata a 7-8 minute, subiectele conferinţelor tratează teme dintre cele mai diverse, câteodată nu foarte cunoscute. Însumate, ele reprezintă o pagină a istoriei noastre literare, dar şi o filă a existenţei mele. Autorul 5 6 Centenarul Ion Codru-Drăguşanu Coborâtor dintr-un vechi neam de săteni drăguşeni liberi, fire nesupusă la constrângeri, Ion Codru-Drăguşanu, figură intere- santă a tipului de călător ro- mantic din veacul al XIX-lea, a trecut munţii dinspre Transilvania spre Ţara Românească la vârsta de 18 ani ca să încerce „rotundul lumii”. Discipol al filologului şi istoricului August Treboniu Laurian, călătorul transilvănean rămâne în memoria noastră prin scrierea sa fundamentală, Pere- Ion Codru-Drăguşanu grinul transilvan, apărută la Sibiu în anul 1865. Consemnând aventura spirituală a autorului, un veritabil picarro valah, cartea demonstrează felul modern de a gândi al unui scriitor care, spre deosebire de înaintaşul său Dinicu Golescu, vede Apusul fără uimire, cu un ochi critic şi lucid. În paginile sale, Ion Codru- Drăguşanu dovedeşte o neaşteptată adaptabilitate la urbanitatea occidentală. El se simte ca acasă la Roma ori la Paris, la Londra ori la Berlin, la Baden-Baden, Milano ori Geneva, într-o epocă în care alţi călători români cădeau în admiraţia fără rezerve a Occidentului. Codru-Drăguşanu are priceperea de a descrie dezinvolt ceea ce vede; binefacerile civilizaţiei i se par mai degrabă normale decât minunate. Acest sprinten la minte „cetăţean al lumii” trăieşte în mijlocul ei cu o naturaleţe fermecătoare. Cuget absolut liber, el înţelege să pună în carte 7 numai ceea ce a observat şi ce a făcut, fără a consulta ghiduri turistice, cum se proceda îndeobşte. La trei ani de la apariţie, scrierea sa avea ecouri chiar în Spania, căci autorul avusese buna inspiraţie să o ofere Acade- miei Regale de la Madrid. În ţară însă Peregrinul transilvan cade în uitare la scurtă vreme de la publicare şi abia după mulţi ani va fi repus în circuitul public, graţie lui Nicolae Iorga, care va tipări în 1910 a doua ediţie, într-o prelucrare stilistică proprie. Ulterior, în anul 1922, Iorga va scoate o nouă ediţie, nemodificată, şi va aminti de Codru-Drăguşanu în Istoria literaturii româneşti – Introducere sintetică, considerându-l „unul din spiritele cele mai interesante din toată literatura noastră [...], cel mai talentat ardelean din generaţia lui”. În ciuda acestui fapt, Codru-Drăguşanu rămâne un nedreptăţit, căci istoriile literare continuă să-l omită. În 1942 criticul Şerban Cioculescu scoate o altă ediţie a Peregrinului transilvan în care alege o cale intermediară între ediţia princeps şi cea a lui Iorga. Introducerea îl prezintă pe autor în ipostaza călăto- rului avizat, bine orientat în ceea ce priveşte coordonatele popoarelor pe care le-a cunoscut. Astfel Peregrinul transilvan va cunoaşte o clasicitate târzie, dar meritată. Vedem astăzi în Ion Codru-Drăguşanu un călător capabil de cele mai aprinse entuziasme, dar fără a pierde nicio clipă age- rimea spiritului dubitativ. El este cel dintâi observator român de tip european care a avut intuiţia relativităţii civilizaţiilor şi a sesizat psihologia popoarelor. Tributar curentului latinist, el a plătit mult prea scump acest dogmatism din sectorul lingvistic, de vreme ce receptarea operei sale se va face abia după trei pătrimi de veac, iar azi, la centenarul său, nu se află încă în locul ce i s-ar cuveni. Prin dispariţia lui în 1884, la Sibiu, contemporanii n-au bănuit că fusese unul dintre finii intelectuali ai generaţiei sale, un european cu inima aproape de neamul lui, un singular în epocă. (4 decembrie 1984) 8 Ioan Barac, precursor al versului românesc Pe când iluministul Ion Budai-Deleanu trudea la epopeea eroi-comică Ţiganiada, Ioan Barac, nu la fel de înzestrat, dar foarte cultivat pentru vremea lui, se străduia să popularizeze în mediul transilvan operele lite- raturii latine clasice. Născut în 1776 lângă Ocna Sibiului, a învăţat la Aiud şi apoi la Cluj, unde a urmat Dreptul. În 1801 era dascăl „normalicesc” la Avrig, iar în 1802 deţinea aceeaşi slujbă la şcoala românească din Scheii Braşovului. Trei ani după aceea era numit „magistrat trans- lator” la primăria din Braşov, Ioan Barac post pe care şi-l păstrează până în 1848, anul morţii sale. Ioan Barac a fost un om cu o pregătire superioară funcţiilor pe care le-a ocupat. Cunoştea limbile latină, maghiară şi ger- mană, şi a tradus şi prelucrat în româneşte o seamă de opere aparţinând acestor literaturi. Multe încercări au rămas în manu- scris, dar cele care au văzut lumina tiparului s-au bucurat de o popularitate deosebită. Astfel a tradus, prin intermediar german, tragedia Amlet, prinţul de la Dania de Shakespeare care, deşi lipsită de poezia originalului englez, ocupă totuşi un loc printre tălmăcirile româneşti ale lui Hamlet aparţinând veacului al XIX-lea. Celebru l-au făcut în epocă publicarea la Braşov, între 1836 şi 1840, a celor opt volume din O mie şi una de nopţi. 9 Istorii arabiceşti sau Halima, tălmăcite după o versiune germană. Tot în 1840 apărea ediţia întâi din Toată viaţa, isteţiile şi faptele minunatului Tilu Buhoglindă, care nu era altceva decât o traducere accesibilă a cunoscutei cărţi populare din secolul al XV-lea Till Eulenspiegel. Dar faima de care s-a bucurat Ioan Barac e datorată, în primul rând, lucrării Istoria despre Arghir cel frumos şi Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă, apărută la Sibiu în 1801, care a circulat în zeci de ediţii. Răspândirea ei a fost de-a dreptul impresionantă, mulţi învăţând să citească numai pentru a o putea parcurge. Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi mulţi alţii o citiseră cu nesaţ, fiind una dintre lecturile nelipsite ale copilăriei lor. Mihail Kogălniceanu o cerea de la Berlin surorilor sale şi chiar Mihai Eminescu a avut-o în faţa ochilor, căci va încerca şi el un Basm al lui Arghir, într-un vers popular deosebit de cursiv. Subiectul este tipic basmului. În grădina craiului Acleton se găsea un măr care înflorea ziua, rodea noaptea, dar merele dispăreau în zori. Fiind consultat vrăjitorul Filaret, acesta e de părere că misterul poate fi dezlegat numai de Arghir, fiul cel mai mic al craiului Acleton. În timp ce Arghir stă de veghe sub măr, o pasăre măiastră vine şi i se aşază pe umăr. El o prinde de picior şi pasărea se trans- formă într-o fermecătoare fată, Elena, de care se îndrăgosteşte fiul craiului. Tinerii adorm sub pom şi o babă taie părul Elenei care, fiind vrăjită, dispare. Crăişorul pleacă în căutarea ei şi în cele din urmă o găseşte în Cetatea Neagră. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent G. Călinescu remarcă farmecul unor pasaje cum ar fi, de pildă, cel în care apare figura Elenei, „ce prevesteşte femeia galeşă a lui Eminescu”: „Când încetişor se duce, Păr în aur îi străluce, Şi pe spate şi-l undează, Din soare făcându-şi rază, 10 Care la călcâie bate Netezit în jos pe spate; Clătea haine frumuşele Şi trăgea boare cu ele În trup oablă şi subţire Drăgălaşă la zimbire.” Gusturile şi orizonturile lui Ioan Barac, autor cu o solidă instrucţie, nu diferă în esenţă de cele ale strălucitului său contemporan Ion Budai-Deleanu. Ei definesc o întreagă orien- tare a culturii române către izvoarele şi modelele literaturii clasice, dar şi occidentale. Totodată, Ioan Barac, prin gustul ce-l arată pentru scrierile cu esenţă populară, netezeşte calea creaţiei de mai târziu pentru „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, iscusitul Anton Pann. (19 februarie 1985) 11 Fabulele lui Dimitrie Ţichindeal În luna august 1870, Mihai Eminescu publica în revista „Convorbiri literare” poezia Epigonii, prin care autorul de- vine dintr-o dată el însuşi, printr-un ton nou şi original. Eminescu îşi trimitea poezia însoţită de o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, unde îşi des- tăinuia admiraţia pentru poeţii amintiţi în primele strofe ale Epigonilor, nu „pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă Dimitrie Ţichindeal acea naivitate sinceră [...] cu care lucrau ei”.