poetic ă

Lumini ţa Bu şcaneanu Idolul feminin. Reinventarea albului procreator (simbolism şi culoare)

Aspectul esen ţial al eului feminin simbolist este femeia în toat ă complexitatea ei modern ă, emancipat ă, femeia “interesant ă”, “Era ceva interesant în natura [...] schimb ătoare aproape la fiecare moment, ea atrage ochii unui observator ca un fenomen psihic ciudat” (, Intim ), “femeia fatal ă” (I, p. 42), “Cochet ă, mândr ă, capricioas ă, înc ăpăţ ânat ă, minciunoas ă, insinuant ă, paradoxal ă, meschin ă, agresiv ă, bizar ă, fantomatic ă şi diabolic ă, lipsit ă complet de sim ţul realit ăţ ii şi al ridicolului, negând orice eviden ţă şi punând în eviden ţă numai insisten ţe adabracadabrante, posedat ă de afec ţiuni şi du şmănii absurde şi nejustificate, capabil ă de acte perverse şi chiar criminale, gata oricând s ă se dea în spectacol public, provocând sau simulând lovituri de teatru, cu n ăzbâtii inventate pe de-a-ntregul şi sus ţinute de st ări invizibile, incâlcite şi imposibil de descurcat” (Ion Minulescu, Trei şi cu Rezeda patr u), “mam ă”, “Pe sânu-ţi gol îmi rezemi fruntea / Şi blând adorm ca un copil” (Traian Demetrescu, Farmec ), “sor ă”, “Mă-mbat ă glasul ei blajin / [...] Ea m ă iube şte ca pe-un frate, / Ca pe-un copil orfan, str ăin. // Se uit ă-n ochii-mi când suspin, / M ă ceart ă-ades cu bun ătate” (Traian Demetrescu, Unei iubite ). Ea apare ca rezultat al necesit ăţ ii “reinvent ării iubirii” (): sfâr şitul secolului al XIX-lea este marcat de cea mai grav ă dintre crizele erotismului - sintez ă a crizelor modernit ăţ ii - absen ţa cultului erotic, “Eu trec ător eram, tu trec ătoare, / Şi printre noi trecu Iubirea” ( Şerban Bascovici, Trec ător şi trec ătoare ). O cauz ă a crizei este anularea “iubirii cre ştine [Agapé]” - care însemna “afirmarea fiin ţei prin ac ţiune” pân ă la atingerea primului nivel, “satisfac ţia” (II, p. 351), nivelul “individualit ăţ ii în doi”, şi, “esen ţialul”, accederea la treapta ideal ă, crea ţia, “când dragostea e plenar ă, ea culmineaz ă într-o dorin ţă [...] de a marca simbolic unirea printr-un copil în care se pot prelungi şi afirma perfec ţiunea fiin ţei iubite [...]. Copilul [...] este unirea amândurora şi reprezint ă efortul de des ăvâr şire pl ămădit în carne şi suflet” - şi afirmarea “iubirii pasiune [Eros]” (III, p. 351), “p ătimire”, “suferin ţă ” care duce la “catastrofe”, “repercusiune a cre ştinismului şi în special a doctrinei sale referitoare la căsătorie, asupra sufletelor în care subzist ă un p ăgânism firesc sau mo ştenit”, iubire care impune cuplului ordinea efemerului prin capacitatea fatal ă de a concentra “într-un minut” “via ţa omenirii”, “A ş vrea ca s ă concentrez într-un minut via ţa omenirii şi acel minut s ă ţi-l jertfesc ţie - atât de mult te iubesc” (, La ...). Modelul tradi ţional de c ăsătorie, învechit în raport cu marile înnoiri ale “secolului pozitivist”, “Ce ştiu este c ă aceea ce s ă nume şte c ăsătorie este o institu ţiune omeneasc ă, pe cât ă vreme Amorul, fie ca sim ţire, fie ca sim ţ, este o institu ţiune divin ă” (Alexandru Macedonski, Costic ă), plus “descentralizarea” “europocentrismului” (IV, p. 48) sunt instigatorii revolu ţiei sexuale. Noul cult erotic este, se pare, de influen ţă oriental ă şi, anume, de factur ă chinez ă. Matrimoniul chinez nu se axeaz ă pe rela ţia de dragoste, “În China părin ţii î şi însoar ă copiii la o vârst ă fraged ă, iar problema iubirii nu se pune” (III, p. 374), dimpotriv ă, se consider ă un sentimentalism anacronic şi detestabil. Dragostea este iluzie, “umbr ă”, “iubirea, acest sentiment la fel de vag, neclar, nedefinit ca toate celelalte sentimente, şi de care noi am vrea s ă fim siguri” (III, p. 374). De altfel, chinezii nu aplic ă verbul “a iubi” decât în rela ţia mam ă-copil; între so ţ şi so ţie exist ă “afec ţiune”, între iubi ţi - “It is romance” (“Este o roman ţă ”) (III, p. 373). Civiliza ţia român ă modern ă se orienteaz ă dup ă “buna” şi “confortabila” “or ă oriental ă” (Ion Minulescu, Bărbierul regelui Midas sau voluptatea adev ărului ) care dezleag ă baierele inimii, “Inima mea este ca p ădurile seculare ale Africii: pline de via ţă şi putere , seara adorm în susurul râurilor, diminea ţa se rede şteapt ă în cânt ările paserilor” (Iuliu Cezar S ăvescu, Amorul meu ), şi corpului, “Nu, tat ă nu! În ţelege. Omul ăsta [so ţul] m ă dezgust ă, nu vreau să-l mai v ăd, nu vreau s ă se mai apropie de mine. Îmi profaneaz ă corpul ” (Claudia Millian, Rozina ), şi înghesuie ve şnicia în perimetrii volupt ăţ ii accesibile, “- Foarte sincer! nu cuget nimic . N-am despre ele [femei] nici idei bune, nici idei rele. Toate îmi plac; pe unele a ş vrea s ă le iubesc. / - Cred c ă un pa şă nu mi-ar fi r ăspuns altfel... / - Şi asta m-ar m ăguli. Singurii oameni care au în ţeles adev ărata menire a femeii şi au dezlegat problema iubirii sunt turcii [...] / - Desigur!... Acelea şi cuvinte care s-au spus în secolul al II-lea, şi care se vor spune în secolul al XXIX-lea” (Traian Demetrescu, Cum iubim ). A poseda senzualitatea s ălbatic ă, “Amorul meu e tigru în pe şter ă ascuns / [...] Ca tigrul, ca şacalul, stau gata totdeauna / S ă cad pe a mea prad ă, şi când r ăsare luna, / S ă fug, să fug din sânu-i şi sânge şi amor! / [...] Vreau sânge şi via ţă , ca tigrul neîmblânzit; / Da ţi marea, da ţi-mi codrul, orice s ălb ăticie, / Da ţi sânuri neîmblânzite ce salt ă cu trufie, / Da ţi buze care mu şcă, ca şarpe otr ăvit, / În moarte e via ţă ; voiesc s ă mor iubit!” (Iuliu Cezar S ăvescu, Amorul meu ), echivaleaz ă cu a penetra spa ţii virgine, “Amorul meu este soarele dogorâtor al tropicelor” (Iuliu Cezar S ăvescu, Amorul meu ). Mai exact c ălătoria în lumea sim ţurilor dezl ănţuite este aceea şi cu explorarea spa ţiilor exotice. Dandy aduce iubirea în interioare, “odaia” “amantei”, de exemplu, spa ţii închise, “specializate”, pentru “oficierea” actului misterios: transformarea “lutului” în lumin ă, “Nu-ţi închipui femeie c ă iubesc în tine lutul, / Forma care-i pieritoare şi din form ă s-a n ăscut; / Eu iubesc, ador în tine cu tot focul, absolutul” (Mircea Demetriade, 28 ianuarie 1901 ). Ea întrupeaz ă marea pornire a dandy-ului “colec ţionar de femei frumoase” “priceput şi p ătima ş” “hirotonisit cu darul sfânt” (Ion Minulescu, Ro şu, galben şi albastru ), tendin ţa de posesiune a idealului, “Mie îmi plac toate femeile: blonde, brune, slabe, grase, afar ă de cele urâte ” (Traian Demetrescu, O confesiune ). Con ştient de existen ţa, în general, a iubirii, undeva la “r ădăcinile” fiin ţei, “Dragostea, de pild ă, exist ă necontenit şi pretutindeni în natur ă. Fiecare dintre noi o poart ă în vârful unghiilor şi la rădăcina p ărului deopotriv ă; o caut ă cu elasticitatea fiec ărui muschiu în parte al trupului şi o chiam ă cu toate fibrele frumuse ţii lui coapte pentru aceasta. Şi totu şi ea nu tr ăie şte decât în fundul inimii unde nu-şi face cuib decât dac ă un complex întreg de împrejur ări vor fi ştiut mai dinainte s ă îi prepare patul moale şi cald în care s ă î şi culce arabescul nev ăzut al fiin ţei lui în necontenit ă mi şcare” (N. Davidescu , Fântana cu chipuri ), “magul” for ţeaz ă apari ţia ei. Totul se va consuma în ăuntru fiin ţei ca efect al “drogului”, doar “acest joc însu şi e cea mai mare favoare pentru un muritor. În acest joc intr ă numai iluzia fiin ţei [...] de aici pân ă la femeia adev ărat ă sunt milioane de trepte” (Mihail Celarianu, Diamantul verde ). Şi frumuse ţea, “Aceast ă femeie era o perfec ţiune, un ideal, - era un monstru! Da, un monstru, care avea tot ce se poate închipui. [...] Era prea frumoas ă, - prea frumoas ă! Ai fi iubit-o etern cum se iube şte via ţa!” (Traian Demetrescu, O confesiune ), se prosterneaz ă la picioarele vis ătorului, cu “gra ţii de reptile” (D. Karnabatt, Tahiti ). Şarpele volupt ăţ ii hipnotizeaz ă vederea neutralizând cenzura con ştiin ţei, “Ceva ciudat şi enigmatic, în cu totul altfel, pătrunsese fiin ţa ei şi îi da, pe din ăuntru, str ăluciri magnetice de şopârl ă sau alunec ări turbur ătoare de şarpe” (N. Davidescu, Fântâna cu chipuri ), şi raiul, “Un rai etern de voluptate” (D. Karnabatt, Tahiti ), devine realitate, “Din ţara trupurilor albe / De fee blonde şi perverse / Un ţip ăt de delir se rupe / [...] E vi ţiul infinit şi tragic - / Al c ărnei pref ăcut ă-n coarde” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Plâns de dragoste ). Eva sedus ă, “E toat ă-un zâmbet cald de forme, o ne-nţeleas ă imitare. / [...] Incorigibila nebun ă ce-a dat pe-un m ăr un paradis” (Pierrot [D. Karnabatt], Tat twam assi ), simbolizeaz ă extazul abordabil. Ea este întruparea senzualit ăţ ii, nu are suflet, “Dar mi-au pl ăcut femeile acelea / Cu inimile simple, arz ătoare” (Traian Demetrescu, Cântec de boem ). Corpul de copil ă, “O ginga şă copil ă purtând o stem ă-n frunte... / Ea cânt ă mângâiat ă de vântul ce-n gr ădin ă, / Mi şcat de-april, tot p ărul pe tâmple i-l resfir ă, / [...] Iar alba-i diminea ţă din p ăru- i face aur, / [...] În ochi i se strecoar ă albastre reverii, / Şi-n sânu-i ea p ăstreaz ă imaculat tezaur / Dar ginga şa copil ă dispare printre flori” (Eugeniu Speran ţia, Sonata IV , Nictemeron , II ) - natura fiind “o form ă a eros-ului, în ţeles ca <>, pigmentat ă de pasional” (V, p. 40) - este trecut prin “focul” procre ării nelimitate, “hor ă, / [...] toate florile.../ S ărutând pe una îi şopte şte: <> / [...] / La sc ăldat o zân ă lene ş se coboar ă [...] / Rev ărsat pe umeri, p ărul ei s ălbatec / Cade peste corpul cu gr ădini de raiu; / Ard în largi orbite ochii de j ăratec / Şi-nfloresc pe şolduri trandafiri de maiu” (Oreste, Vântul ), transformându-se într-un “cuptor” de senzualit ăţ i, “Pe corpul teu, bronzat cuptor, / Voiu arde visuri, corp şi dor / Şi ale sufletului fale” (Gabriel Donna, Reîntoarcere ), “Dar iat ă, deodat ă, mi-apare-o fecioar ă, / Cu formele pline, cu ochi ce omoar ă, / Cu p ărul de fl ăcări. // Şi glasul ei cânt ă un cânt de iubire: / Iubite, iubite, de când te a ştept! // [...] Nebun ă şi svelt ă alearg ă spre mine / Şi lacul albastru cu s ălcii ne chiam ă: / <>” (Al. T. Stamatiad, Simfonia toamnei , V , E toamn ă deplin ă şi frunzele cad ), un adev ărat miracol audio-vizual, idolul de “sex şi nervi ” (VI, p. 37) pentru un nou “templu ”, “Fecioare nebune, / Cu-obraji ca de fl ăcări, / Cu buze sângerate de chinul a ştept ării, de dorul sărut ării, / Cu sânii ca de piatr ă, / Cu plete risipite, / Vor colinda p ământul / Din Trâmbi ţe de aur vor face s ă r ăsune / Şi v ăile şi mun ţii, p ădurile şi marea; / Vor face s ă se-adune - o ştiri f ără de num ăr - / Acei ce poart ă înc ă în gesturi, în privire, / În palpitarea vocii, în zâmbet, în clipire / Comoara tinere ţii: Avântul şi Iubirea / [...] Şi va veni mul ţimea în templul Ador ării” (Al. T. Stamatiad, Din Trâmbi ţe de aur ), corp ce reprezint ă prin sine “imnul” frumuse ţii, “Cu forme fine, cizelate, / Urcând ale vie ţii sc ări, / E şti armonie de mi şcări, / E şti muzic ă de voluptate” (D. Karr [Karnabatt], Imn frumoasei ), “comoar ă de contururi şi linii” (Oreste, Nevroz ă, XI , La un portret ) - prin fa ţa de “om ăt trandafiriu” (Barbu Nem ţeanu, Don Juan ), gura “cup ă! / Sculptat ă-armonie în rubin” plin ă cu “al volupt ăţ ii vin” (D. Karr [Karnabatt], Poema gurei ), prin pieptul “dulce” (Mircea Demetriade, Be ţie ) de “frunctul sânurilor” care “E o suprem ă invitare, / E o regeasc ă adorare / A celui mai himeric roz ” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Frenezie ), aceea şi “cup ă” de sorbit “ca dintr-o floare / Vinul cărnii vinovate şi în veci ispititoare” (Oreste, Nevroz ă, XI , La un portret ) etc. etc. - şi c ăruia i se închin ă imnuri; începând, sau sfâr şind, cu “orice atom”, “Muzica sonoriza orice atom... / Dor de tine, şi de alt ă lume, / Dor...” (George Bacovia, Largo ), cu parte sau întreg, “Când tu vei adormi pe mine / În versuri line, muzicale, / Cu ritmul respira ţiei tale / Improviza-voi terzza-rime / La unghile-ţi roze-pale” (D. Karr, Siesta exotic ă). Unghiile, ca şi p ărul, simbolizeaz ă “gurile” canalelor “prin care coboar ă în Om energiile divine şi puterea d ătătoare de via ţă ” (VII, p. 392), spre deosebire de corp, care este mai u şor influen ţabil şi poate fi tratat prin ac ţiunea a tot felul de culori, inclusiv nuan ţele: roz , de pild ă. “Înfioratul” roz, “Culori topite-n nebuloz ă / [...] Fiori de roz” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Pastelurile mele ), cel ce înseamn ă alb la gradul superlativ, hot ărât a se reproduce, posedat de demonul cunoa şterii, abandonat magiei dansului ini ţiatic, “ Şi ea plutind u şoar ă ca un fulg / Mai alb ca visul albelor fecioare, / În alb înve şmântat ca o floare - / Dansa un vals mai alb ca ziua clar ă... // Şi totu şi sufletu-mi stingher nu oglindi / Decât bogatu-i p ăr şi ochii de-ntuneric... / [...] Şi se-arunca în albele vâltori de valsuri. / În ochi îi pâlpâia p ăgâna voluptate / [...] Sc ăldat ă-n simfonia luminat ă / Îmi ap ărea în nimb de raze-nconjurat ă... / Prea alb ă-n seara ceea mi-ap ărea / Figura ei, prea albe cascadau / Poemele de vals leg ănătoare, / Prea multe roze albe-n părul ei se furi şau, / Prea multe raze-o-nghirlandau / F ăcând din corpul ei un magic soare” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, În urma mea r ăsun ă cântece ), dans ce contope şte miracolul crea ţiei şi al iubirii într-un tot nedezmembrabil, “Baletul alb [...] / Foc roz ... / Infern sublim. / Danseaz ă tot torentul de baletiste blonde / [...] Oh, dans nervos!... / Orgie / De patim ă divin ă!... / Elan de isterie!... / Revolt ă de fiori! / În tine-i ritmul vie ţii / Şi sufletul meu dornic... / Şi focul meu nostalgic. / Şi versul meu fluid!... / Cu tine curge valul iubirei mele scumpe, / Gândirei mele-aprinse, / Durerii mele vii” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Dans diafan ), dezv ăluindu-i omului dac ă nu culmile sacralit ăţ ii, “Mont St. Michel [...] celebrul loc de pelerinaj. Nimeni îns ă nu-mi spusese c ă, sub lumina soarelui, muntele apare roz . Acest cuvânt monosilabic pentru mine ar fi spus totul” (I. M. Ra şcu, Vibr ări. A şchii dintr-un roman ), cel pu ţin un moment de adev ărat ă coresponden ţă dintre eu şi non-eu, “Via ţa e o vast ă şi-absurd ă nebunie... / Fiorii ei sunt vântul vibra ţiei febrile / A dansului frenetic / A dansului frivol. / A dansului cu care baletul se aprinde” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Dans diafan ), posibilitatea de realizare a “poemei culoarei roze, / Pe care orbii n-o în ţeleg ” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Flori şi pudr ă), poem ă a iubirii în profundul şi variatul ei sens uman, “orgiei de iubire” tr ăit ă în “basmul rozului Crepuscul ” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Plâns de dragoste ), visul “zilei roze ” (Alexandru Macedonski, Dor zadarnic ), poem ă solar ă, “Glumele soarelui roz în diminea ţa zglobie” (Eugeniu Speran ţia, Baladele vârstei de aur , I, Pruncul ), constituind o veritabil ă “zon ă a extazului roz ” (VIII, p. 100). Părul are “for ţă divin ă” (VIII, p. 100), de aceea va fi supus preluc ăriri alchimice cu ro şu şi negru de foc, “În p ărul t ău ca diamante / De fl ăcări negre- ntunecat” ( Ştefan Petic ă, Fecioare în alb , XV ), pletele ideale pentru “fecioara nebun ă” fiind “plete curg ătoare / Care revars ă aur fin. / Cu fir de foc, cu fir sanghin / Iradiante de culoare” (D. Karr [Karnabatt], Poema p ărului ) dotate cu puterea de a sub ţia la maximum mu şchiul, “Pe unde de-armonii tortur ătoare / Mi-aduce ţi gra ţiile ei fermec ătoare... / [...] În p ăr i se-oglinde şte taina firii / [...] O not ă bas ă p ărul i-a pictat... / Te v ăd creat ă de divine melodii / [...] Şi-n p ărul tău - torente de cascad ă - / Mi-afund privirea ca-ntr-un vers... / Şi corpul t ău ca spuma m ă tortur ă, / Întreaga-i vraj ă-n inim ă-mi se-mplânt ă / [...] În haina-i de lumin ă / Figura ei în veci de veci divin ă” (I. M. Ra şcu, Acorduri de vioar ă), de a pătrunde inima, “O blonde plete curg ătoare / În noaptea mea v ă rev ărsa ţi / Şi sufletu-mi ilumina ţi / Cu ploaia razelor de soare” (D. Karr [Karnabatt], Poema părului ); p ărul despletit, “curg ător”, “nebun” f ăcând parte din “complexul ofelian” de care uziteaz ă ades simboli ştii “pentru a sugera impasul erotic al feminit ăţ ii” (IX, p. 133). Corpul, pe care poetul-sacerdot intrat în delirul crea ţiei îl “împietre şte” în “statu ă de aur, de filde ş şi agat ă, / Sc ăldat ă în smaralde, m ărg ăritare negre, turcoaze şi opale / [...] Prin armonii divine de linii şi contururi / De forme adorate, neb ănuite înc ă” alungând “mul ţimea” din “Templul Ador ării” (Al. T. Stamatiad, Din Trâmbi ţe de aur ) - singur ătatea “t ăcerii” de dincolo de crea ţie - se ofer ă “simplu”, “Ah, mi-ai spus atât de simplu c ă ţi-i sete de iubire” (George Bacovia, Poveste ). Ceea ce conteaz ă, de fapt, este actul sexual şi anume “energia ” care se eman ă în timpul acestuia capabil ă s ă schimbe sensul lumii, “Actul sexual [...] în el însu şi e putere fecundant ă [...] e cald [...] adic ă dezvolt ă o energie în stare s ă sporeasc ă, s ă excite tot ceea ce se manifest ă în natur ă: orgia virilit ăţ ii, a c ărei ocazie este s ărb ătoarea, ajut ă deci func ţiei acesteia prin simplul fapt c ă încurajeaz ă şi reînsufle ţeşte for ţele cosmice” (X, p. 229). Preludiul iubirii se prepar ă copios, pentru reu şita orgasmului , nu f ără interven ţia “focului” “magic”, “S ă-ţi cump ăr trupul cel vr ăjma ş, cu-n pumn de foc, / Cu foc sc ăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit / Pân-la sfâr şit, dintru-nceput, f ăr-de-asfin ţit, / Printr-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc. / Pân-ai s ă cazi rotit ă-n brânci din jocul rupt, / Garoafe moarte-n gura neagr ă-a ţâţelor, / Sub vijelia neîntreruptelor culori, / În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt ” (Mihail Celarianu, Garoafele ). Dup ă dansul s ălbatic al posesiunii, când “Pe patul fr ământat o noapte-ntreag ă” s-au “tr ăit” deja “toate”, “Toate se tr ăiesc / [...] pe dantelele strivite” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Imagine sfânt ă), trebuie s ă se prefigureze efectul scontat, “imaginea sfânt ă”, “Noi eram / Cei ce dormeam / Împleti ţi în nesim ţire, / Împleti ţi în desmierdare, / În extaz şi aiurare, / În letargic ă uitare! / Noi!... / Şi peste noi, fluida boare-a dimine ţii clare / Se v ărsa ca o iertare / [...] Ca o veche poezie” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Imagine sfânt ă). Îns ă aceasta, ca şi alte manifest ări ale poetului simbolist, nu a fost decât o “scornire”, “Am iubit întotdeauna, dar iubirea mea n-a fost din lumea asta. Am sim ţit toate turmele amorului celui mai înfocat, dar niciodat ă nu mi-am putut da seama de fiin ţa iubit ă” (Iuliu Cezar S ăvescu, O gre şeal ă), o realizare poetic ă a unei viziuni p ăgâne, o perpetu ă “final ă simfonie” închinat ă muzei poeziei erotice Zei ţei Erato, “Într-o final ă simfonie din sbuciumarea mea sub cer, / Va coborî funesta nimf ă cu-nf ăţ işarea ei de fier” (Alexandru Odebenaru, Final. Zei ţei Erato ), cu oastea ei de avatururi u şor abordabile, “În umbra verde adormise / O nimf ă-n bra ţele lui Pan: / Cu volupt ăţ i o biruise, / S ărmana se luptase-n van!” (D. Karr [Karnabatt], Vis antic ). Dup ă trecerea prin “foc”, ceea ce r ămâne este de ordinul “pulberii” (George Bacovia, Pulvis ), “nimicului”, “Greierul zim ţeaz ă noaptea, cu nimic...” (George Bacovia, Nocturn ă). Pe de alt ă parte îns ă, faptul raport ării “nimicului” la “greier”, în special la cântecul “schi ţat” al acestuia, poate conferi “nimicului” şi semnifica ţia de “Marele Nimic”, enigmatica “noapte” primordial ă, “întunericul colorat” şi muzical, “pâcla colorat ă” din care se isc ă “valsul” iubirii etc.etc., “A şa … t ăce ţi … e lini şte-n natur ă, / Doar greierii puncteaz ă atmosfera / Cu trilurile lor adormitoare / Sânt singur pe balconu- nghirlandat / De raza stelelor pâlpâietoare… / Şi ea-i departe…” (I. M. Ra şcu, Acorduri de vioar ă), greierul fiind “Pe când eu, negrul greier, rapsodul f ără glas / […] Eu sânt întâiul sunet care-a trezit ecouri / F ăr-a trezi pe lume fiorul unei uri, / Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri / Şi-a de şteptat visarea funebrelor păduri” (Dimitrie Anghel, Cântecul greierului ). Adic ă, “t ăcerea” care se ob ţine e dubioas ă, ambivalent ă, contradictorie, “Fiin ţe efemere de vis şi fr ământare, / V ă coborâ ţi în mine, din nou, durerea surd ă... / E ziua-aşa de trist ă şi noaptea - a şa de mare, / Când demonul şi-adoarme victoria-i absurd ă” (Claudia Millian, Interior ). Iubirea în sens de sexualitate, “sclav ă în mantie de Regin ă“, în capcana căreia, “Când tu ne-ntinzi, râzând de noi, cununa / Sc ăldat ă-n crim ă, sânge şi rugin ă!”, se prinde “sufletul pustiu” (Alexandru Gherghel, Sonet ) - iubirea total ă, “deplin ă”, care-ţi cere “sufletul şi corpul” - duce la c ăderea “inevitabil ă” (Claudia Millian, Rozina ). Combustia este foarte mare şi prea des repetat ă, “ Şi am avut amante cât nu mai po ţi s ă numeri” (Gheorghe Orleanu, Toreador ). Senzualitatea anuleaz ă sentimentul, limitându-se treptat la sine îns ăş i, concentrându-se asupra focarului central, “polenul de pe şolduri ” (Claudia Millian, Scarabeu ), aproape excluzând periferiile (p ărul, unghiile etc.), fapt care va avea cea mai nefast ă urmare - lipsa aliment ării cu energie cosmic ă. Redus de/la senzualitate, corpul se perverte şte, degradeaz ă, “Sunt obosit, de şi nu vin din lupt ă / Şi trist, o, trist, de şi f ără motiv… / Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o caden ţă / Şi-un ştreang cu care nu te str ăngi de gât” (D. Iacobescu, Spleen ), se îmboln ăve şte şi moare, “Nici eu nu ştiu ce am!… / Hemoragii de soare-mi bat în geam, / Cu lenevii de aur cald m ă fur ă / Şi m ă s ărut ă lung pe ochi, pe gur ă...” (D. Iacobescu, Poem de amiaz ă). “Cine a fost” adev ărata Ea: “Ochii negrii, / P ărul negru, / Şi-mbr ăcat ă-n negru toat ă, / […] Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropat ă? / […] N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteapt ă / Şi-o a ştept?… / Ochii ei, reflexul unor aiur ări net ălm ăcite, / Se dublau ca-ntr-o suprem ă sărutare de adio. // A trecut… / Şi-n urma celei ce purta cu ea secretul / Frazelor tulbur ătoare de seninuri f ără pat ă, / Am r ămas …” (Ion Minulescu, Celei din urm ă). Situa ţia este f ără precedent: corpul care “se oferea mai r ău decât dac ă s-ar fi culcat în strad ă, pentru c ă se oferea în vorbe ” (Alice C ălug ăru, Tunica verde ), realitatea c ăruia este una imaginar ă (un corp în alt corp), “moare ”! Paradoxul e doar în aparen ţă , con ţinutul e mar ţial; experien ţa de aflare a iubirii este cea mai tare şi arde pe baz ă de sânge compu şi ai sim ţurilor (vizual, auditiv, odorifer, tactil etc.) mistuind, transformând totul. Actul scrierii înseamn ă energie şi împlinire precum actul sexual (XI, p. 229) şi ambele au cea mai direct ă leg ătur ă cu moartea, “Cu viii nu mai am de-a face / […] Şi foarte des, c ănd totul tace, / Chemând pe mor ţi, ce dorm în pace, / I-ascult. // […] Din lumea lor necunoscut ă, / R ăsar, / Şi când şoptesc cu voce mut ă / Poema lor nepriceput ă / Tresar” (Alexandru Macedonski, Cu mor ţii ). Miza este mare: spectacolul sublim ării corpului prin contopirea cu infinitul pentru ob ţinerea Luminii creatoare , “A mea ai fost, întreag ă, din t ălpi şi pân ă-n cre ştet: / C ăci ochii t ăi alba ştri ca z ările albastre , / Ca visul, ca safirul, / Alba ştri ca şi marea, / Ai mei au fost! / Într-în şii mi-am îngropat Iubirea, / Mi-au îngropat chiar Arta; / În apele lor limpezi m-am îngropat , / Dar apele lor limpezi de-atunci s-au tulburat! // C ăci gura ta curat ă ca un pahar de nunt ă, / Ca lacrima de rou ă, / Curat ă ca o nalb ă, / A mea a fost! / [...] Iar purpurei regale - ce o tivea pe margini / Ca un chenar de sânge - / Be ţia volupt ăţ ei i-a ve ştejit culoarea! // C ăci p ărul t ău de aur, sub ţire şi fluidic / Ca o mătase fin ă, / Ca un surâs de toamn ă, / Ca razele de lun ă, / Ne-a înv ăluit adesea într-o manta de gaze, / Într-o cascad ă vie de aur în topire! // C ăci sânii t ăi de piatr ă, rotunzi ca şi o cup ă, / Vioi ca diminea ţa, / Rozalbi ca aurora, / Eu i-am făcut, întâiul, s ă bat ă furtunatic / Asemeni unor aripi de pas ăre r ănit ă, / [...] C ăci bra ţele-ţi-minune de tinere ţe vie - / Sculptate ca de dalt ă, / Nervoase ca şi valul, / Mai albe decât albul z ăpezilor eterne, / A-mele-au fost! / [...] C ăci pulpele-ţi superbe, / Puternice ca via ţa în plin ă prim ăvar ă, / Şi dulci, aromitoare ca persicele coapte, / A-mele-au fost! / Eu singur le-am s ărutat cu ochii , / Iar buzele-mi adesea au risipit / Pe ele, / Potop de mic şunele, / Iar alte ori gr ămad ă de roze sângerate! / A mea ai fost întreag ă, din t ălpi şi pân ă-n cre ştet!” (Al. T. Stamatiad, A mea ai fost ). Sărb ătoarea este total ă, “Înclinat ă în zbor, întinzi bra ţul spre cerul încremenit în lumin ă. De pe p ământ te privesc. Şi p ărul t ău e de soare!” (Oreste, Sărb ătoarea firii ). Aceasta e “clipa” suprem ă a fericirii, când se realizeaz ă “visul” final, “Pierdute paradise / [...] Spre tine am zburat; / În mistica gr ădin ă / E şti simbol de lumin ă, / Un înger alb, curat // Trecând prin flori agale, / Picând încet petale, / Din crinii de ninsori. // Le-adun sfios şi-n tain ă / Brodez cu ele-o hain ă / De rime şi culori ” (D. Karnabatt, Versul). Muza care atât de mult l-a tentat - aten ţie la neobi şnuit ă putere de iluzionare şi senza ţionala difrac ţie a negrului “magic” - sfânt ă, “Regina cerului, curat ă, / Purtând o mantie de in, / Tu eşti mai alb ă ca un crin, / Fără de umbr ă, f ără pat ă” (D. Karnabatt, Regina Cerului ), şi st ăpân ă, “Regina raiului regin ă, / Când treci pe câmpul plin de flori, / În fa ţa-ţi îngerii se-nchin ă, / Cântând din harpe şi viori. // Regina harului sfânt plin ă, / F ăptura ta e un potir, / În care mâna cea divin ă / Turn ă parfum de trandafir” (D. Karnabatt, Regina Raiului ), candoare, “Domni ţa rozelor din cer, / A rozei albe de ninsoare, / Fecioar ă stânt ă-ntre fecioare, / Potir divin şi giuvaer. // În mâna Tat ălui ceresc, / Tu e şti podoab ă-n Paradis” (D. Karnabatt, Domni ţa rozelor din cer ), şi ispit ă, “Domni ţă -a crinului curat, / Fecioar ă, alb ă-ntre fecioare; / Potir de aur, nestemat, / Plin de armonie-îmb ătătoare! / [...] Minune clar ă-ntre minuni” (D. Karnabatt, Domni ţa crinului curat ) - ci care i s-a refuzat continuu, “Ierta ţi!... Iar eu, în nop ţi când bate luna / Visând, voi plânge zâna fermecat ă, / Pe care voi iubi-o-ntotdeauna, / Pe care n-oi afla-o niciodat ă” (Barbu Nem ţeanu, Don Juan ), se reveleaz ă fulger ător în corp de lumin ă. Lumina negrului ! “Dar cini s ă fii? Cum te nume şti / F ăptur ă ce-mi d ă soartea? / Tu, ce cu focu-ţi m ă r ăce şti / Şi-mi ei suflarea? - <>” (Mircea Demetriade, Făt- Frumos , VI ). Se împline şte “programul” “prescris” de “ursitoarele” p ăgâne: 1. “S ă ai în ochii t ăi schintei, / Ca steaua care ţi-e-nchinat ă, / Şi vr ăji de- amor s ă por ţi în ei! / [...] Vei sem ăna pe lume flori” ( Făt-Frumos , II ); 2. “Eu te ursesc privighetoare / Să întocme şti pentru iubiri / [...] Al ţă rei tron îl p ărăse şte, / Pentru un alt mai str ălucit: / În poezie ţi-l g ăse şte” (F ăt- Frumos , II ); 3. “Ori-ce femeie s ă se piarz ă / Ling-al t ău sân de zvânturat, / O noapte focul t ău s-o arz ă, / Şi c ătre zori de fii plecat! / [...] Vei pribegi pân ă-n clipirea / Când pe aleas ă-o vei g ăsi, / Şi-ai s ă-i dai ei toat ă iubirea; / Pe dânsa n-o vei părăsi” ( Făt-Frumos , II ). Prin eul poetic “simultan viu şi mort” (IX, p. 80) (ne referim, cu prec ădere, la opera bacovian ă), “explorator” care se jertfe şte de dragul frumosului pl ătind cu pre ţul iubirii în ălţarea poeziei, simbolist va suporta una din cele mai excentrice experien ţe de cunoa ştere. Refuzul continuit ăţ ii. Pentru a fi capabil de iubire, eul trebuie s ă ias ă din sinele ocultat, închis sub dictatura instinctului letal şi, îndeosebi, a presiunii “timpului scurt”, “O melodie numai, în infinit dura... / [...] Ades, oricât ne-am zbate, spre-oricât ă dep ărtare / Prin ea în câte-o noapte al ături ne sim ţim, / - Bat inimile noastre atuncea solidare / Şi-n egoismul nostru, o clip ă ne iubim!...” (Mihail S ăulescu, Solidaritate , II ). În realitate, nici aceast ă clip ă nu apar ţine cuplului. Ea este negociat ă în schimbul energiei/aurei sufletului şi corpului. Sacerdo ţiul este o capcan ă: propov ăduirea p ăgân ă a volupt ăţ ii “sub agresivitatea pr ăpădului universal” (IX, p. 120) este o ironizare a “con ştiin ţei profane” “burgheze”, a unei arte “post-aristocratice” (III, p. 277) care a luat “exaltarea haotic ă a iubirii” produs ă de invazia mitului drept o “prim ăvar ă a instinctului şi o rena ştere a puterilor dionisiace persecutate de un a şa-zis cre ştinism” (III, p. 277). Astfel se demistific ă marea tain ă a “metafizicii cromatice” [“Culori topite-n nebuloz ă” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Pastelurile mele )] simboliste, enigma rozului, nuan ţei, “ şterse culori vizionare” (Eugeniu Ştef ănescu-Est, Dans diafan ): “visul aristocratic ”, roz, e produsul de “ser ă”, lipsit de perspectiv ă, de continuitate, “ Şi-n timp ce ziua moare de-o grea tuberculoz ă / Stropind tot parcul ve şted cu sângele-i bolnav - / Închis ă-n glastre sera se face tot mai roz ă / Şi fream ătul triste ţii se face mai suav. // P ăstreaz ă-ţi ve şnic sufletul închis, / O miss; o blond ă miss... / Înv ăluie murmurul bazinelor ce curg / În izolarea roz ă de ser ă în amurg / În care s ă izbuteasc ă singuratic / Triste ţea unui vis aristocratic” (D. Iacobescu, Triste ţi de ser ă), rodul unei ultime “fantaz ări”, a disper ării , “În ea, în rozul ei, erai, / Şi tu şi-a vie ţii nebunie. / [...] Iar în risipa de petale / Se ofilea un roz bizar, / Desprins din rozul buzei tale” (, Garoafa roz ă). Îndr ăgosti ţii niciodat ă nu şi-au apar ţinut. Ei se despart înainte de a se întâlni de fapt. Toat ă drama se consum ă în imagina ţia exaltat ă, “Iat ă vina mea de-asear ă - / Mai mult vin ă... literar ă!...” (Ion Minulescu, Păpu şa automat ă). Confuzia dintre iubirea-fic ţiune (iubirea simbolist ă), produsul c ăreia este artificial, “Avea în ea ceva fosforescent, dar surd, ca un felinar în cea ţă ” (N. Davidescu, Fântâna cu chipuri ), şi adev ărata iubire care creeaz ă şi “mi şcă lumea / Şi soarele pe cer” (vorba cântecului) se va rezolva odat ă cu risipirea “ner ăbd ătoare” a tinere ţii, “Amorul mort mi-a ap ărut asear ă / [...] Purta în blondele lui plete / Flori ve ştejite, / Culori uitate pe palete, / Petale risipite” (D. Karnabatt, Amorul mort ). “Iubirea” simbolist ă a fost doar întruchiparea şi întruparea “p ărerii” Iubirii, aparen ţă non şalant ă a mor ţii, “Ea pare simbolul iubirii / De palid ă la fa ţă ce-i / Şi simbol de dureri i-s ochii / Cei negri fulgerând scântei. // Şi pururea se-mbrac ă-n negru / Cea mai frumoas ă-ntre femei, / C ăci poart ă doliul acelora, / Ce au s ă moar ă-n dorul ei” (Alexandru Steuerman, Draga ). Agita ţia “frenetic ă” se termin ă cu “nega ţia” iubirii, “Exist ă un timp al amorului frenetic, urmat de altul, negativ” (XII, p. 12), “Eram tineri deopotriv ă, vis ători ca Poezia, / Gra ţio şi ca Tinere ţea, dulci ca două s ărut ări / [...] Tu şeai pe-atunce. / Şi credeai c ă Moartea, grabnic, are-n groap ă s ă te-arunce: / Ea lu ă amorul numai şi se mul ţumi pe-atât” (Alexandru Macedonski, Noaptea de aprilie ). Epoca produselor în serie pune totul sub însemnul unei inexorabile ieftiniri. Cuplul erotic modern nu va “avea geniu” nici m ăcar în tr ăirea volupt ăţ ii, precum, bun ăoar ă, etruscii, “unul din popoarele cele mai senzuale din câte au existat”, de o “senzualitate” “înfrico şă toare, exasperat ă, disperat ă”, care “au avut geniul de a muri din pricina volupt ăţ ii” (II, p. 228), ci va proba doar m ăş ti şi roluri pân ă la epuizarea timpului erotic dup ă care, “juc ării stricate”, nu va mai putea prelungi “peste fire” “timpul amorului” decât ca “obiect de carnaval” “amuzând” (XII, p. 12) şi, poate, amuzându-se. Marea iubire, adev ăratul superlativ al vie ţii, nu vânzoleala Umbrei, “Numai acei care au iubit pot fi numi ţi oameni, încolo umbre” (Iuliu Cezar S ăvescu, Omul palid ), senzualitate pref ăcut ă, destructiv ă, “De omul palid totdeauna / S ă vă feri ţi. / C ăci dânsul e s ălbatec tigru / Nici mil ă n-are nici avânt, / [...] El este ve şnic condamnat!” (Iuliu Cezar S ăvescu, [Copilelor, fugi ţi de mine] ), r ămâne a fi necunoscut ă. Ideea de “b ărbat etern” - “pentru c ă iube şte total de fiecare dat ă” (XIII, p. LII) - care “propov ăduie şte” idealul de “fericire” dedus, în limbajul baudelairian, acela şi cu “frumoasa limb ă a veacului”, din “agita ţie” şi “prostitu ţie fraternar ă” (, La solitude [Singur ătatea] , Le Spleen de Paris , XXIII ), “sfânta prostitu ţie”, “Cel care se plimb ă singur şi gânditor prin mul ţime g ăse şte o ciudat ă be ţie în aceast ă universal ă comuniune... ceea ce oamenii numesc dragoste e m ărunt, e m ărginit şi palid în compara ţie cu inefabila orgie, cu sfânta prostitu ţie a sufletului ce se d ăruie cu totul, poate şi caritate: neprev ăzutului care se arat ă, necunoscutului care trece” (Charles Baudelaire, Les Foules [Mul ţimile] , Le Spleen de Paris , XII ), şi care a r ăspuns aşijderea, “simplu”, la “setea de iubire”, nu a acoperit golul lipsei cultului erotic şi “durerea” corpului-sufletului sacrificat, scos din circuitul valorilor fecunde, care, gra ţie “coresponden ţelor”, r ămân continuu surse inspirate, “O roz ă rumen ă pe-un crin se-nchin ă, / Stufi şurile-n noapte lung suspin ă, / Cascadele se-ngân ă- ndep ărt ări / [...] Şi ce durere -adânc ă, f ără nume, / De-a nu iubi pe nimenea în lume, / De-a şti c ă nimenea nu te iube şte!” (D. Karr [Karnabatt], Poemele visului ). Iubirea se r ăzbun ă prin refuzul continuit ăţ ii, eternit ăţ ii. Referin ţe bibliografice: 1. D. Dimitriu, Introducere în opera lui Ion Minulescu , Bucure şti, 1984. 2. José Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei , în Esei şti spanioli , Bucure şti, 1982. 3. Denis de Rougemont , Iubirea şi Occidentul , Bucure şti, 1987- 4. Al. Mu şina, Eseu asupra poeziei moderne , Chi şin ău, 1997. 5. A. Ple şu, Pitoresc şi melancolie , Bucure şti, 1980. 6. Barbey d’Aurevilly, Dandysmul , Ia şi, 1995. 7. Annick de Sousenelle, Simbolismul corpului uman , Timi şoara, 1996., 8. I. Negoi ţescu, Scriitori moderni , Bucure şti, 1966. 9. V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantic ă, Cluj, 1994. 10. Roger Caillois, Eseuri despre imagina ţie , Bucure şti, 1975. 11. D. Dimitriu, Gr ădinile suspendate. Poezia lui Al. Macedonski , Ia şi, 1988. 12. V. Fanache, Poezia lui Ion Minulescu sau explorarea unor semne de întrebare , în “Steaua”, nr. 35, 2 februarie 1984. 13. M. Gafi ţa, Prefa ţă , în Ion Minulescu, Opere, vol. I, Bucure şti, 1974.

Aliona Grati Modalit ăţ i de valorificare a femininului în poezia interbelic ă

Fără a avea deocamdat ă o con ştiin ţă limpede în ce prive şte necesitatea valorific ării femininului, poezia femeilor de la începutul secolului al XX-lea demonstreaz ă o specificitate, chiar şi atunci când se îndep ărteaz ă de melodramatismul şi formula liric ă direct ă a versurilor de album ale primelor autoare. Poetele încearc ă s ă se trateze de molima epigonismului, renun ţă la sentimentalismul excesiv, dulceag şi idilic, probeaz ă metode înnoitoare, dar cu toate acestea ele nu abandoneaz ă conven ţiile clasicizante. Totu şi notele particulare nu mai sunt atât de expuse ca în poezia predecesoarelor lor, ele manifestându-se la un alt nivel. Într-o poezie care dore şte s ă fie altceva decât expresia sentimentelor proprii, a c ărui demers este creativ prin excelen ţă , accente feminine poate c ăpăta imaginarul. Primii care au vorbit despre o percep ţie şi sensibilitate aparte, ce dicteaz ă un imaginar diferit al femeilor şi al b ărba ţilor au fost psihanali ştii şi mitologii. Anume aceast ă nuan ţă de ordin psihologic şi spiritual determin ă poezia scris ă de femeile-autoare din diferite col ţuri ale lumii s ă manifeste o mitopo(i)eticitate distinct ă. O dat ă cu expansiunea simbolismului poezia devine un mod de a crea universuri privilegiate. Felul cum sunt structurate şi populate aceste universuri, cum evolueaz ă st ările de spirit, care sunt simbolurile predilecte etc. tr ădeaz ă, în unele cazuri, genul autorului. În volumul Sonetos de la muerte (1915) cilleanca Gabriela Mistral (1889- 1957) creeaz ă un univers poetic cu un caracter feminin pronun ţat, un univers al obsesiilor şi preocup ărilor feminine, al cântecului profund şi inepuizabil al sufletului de femeie. Versul ia formele cântecului de leag ăn, a rugii sau chiar a blestemului. Valorificarea acestei laturi a sufletului a f ăcut deosebit ă poezia Gabrielei Mistral şi numele ei recunoscut în toat ă lumea. Femei de diferite na ţionalit ăţ i întrev ăd în versurile hispano-americancei tangen ţe spirituale şi un model demn de urmat. Pasional ă şi feminin ă este americanca Marianne Moore Craig (1887-1972, în 1915 apar în revista grupului imagi ştilor The egoist primele versuri ale poetei) în toat ă poezia pe care o va avea, ceea ce nu o va împiedica s ă fie în acela şi timp şi “extrem de original ă” [1, p. 57]. Culegerile ei de poeme amintesc un album cu fotografii reprezentând ceasuri, bijuterii şi fiin ţe vii sau preluate din revistele de mod ă. Marianne Moore are o tendin ţă exagerat ă de a vizualiza şi a descrie orice cu o exactitate fermec ătoare. Lumea ei este plin ă de obiecte delicate şi exotice