Mihai Cimpoi Eminescu Şi Leopardi Eminescu Şi Leopardi Se Întâlnesc
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
eseu Mihai Cimpoi Eminescu şi Leopardi Eminescu şi Leopardi se întâlnesc în modul stoic de a respinge existen ţa. Stoicismul lor apare diferit, dup ă cum constat ă pe bun ă dreptate Rosa Del Conte. Con ştiin ţa singur ătăţ ii fiin ţei şi a faptului c ă ea serve şte o cauz ă str ăin ă o găsim la ambii poe ţi. Eminescu: „Nu tr ăiţi voi, ci un altul v ă inspir ă – el tr ăie şte, / El cu gura voastr ă râde, el se-ncânt ă, el şopte şte, / C ăci a voastre vie ţi cu toate sunt ca undele ce curg, / Vecinic este numai râul: râul este Demiurg, / Nu sim ţiţi c-amorul vostru e-un amor str ăin? Nebun! / Nu sim ţiţi c ă-n proaste lucruri voi vede ţi numai minuni? Nu vede ţi c-acea iubire serv-o cauz ă din natur ă?” ( Scrisoarea IV ). Leopardi: „Nobil, natura è quella / Che sollevar s’ardisce / Gli occhi mortali incontra / Al comun fato, e che can franca linqua, / Nulla al ver detraendo, / Confessa mal che ci fu dato in sorte, / E il basso stato e frale”. Reac ţia stoic ă fa ţă de existen ţă este nuan ţat ă la Eminescu de con ştiin ţa budist ă de întoarcere eliberatoare la o nonexisten ţă care nu înseamn ă nimicul , ci eternul care exist ă dintotdeauna a şa cum este. La Leopardi e o reac ţie ra ţionalist ă. Aceast ă diferen ţă de viziune se explic ă prin modul diferit de a reac ţiona la limitele existen ţei al Dacului eminescian şi al lui Brutus leopardian. Dacul dore şte „intrarea în vecinicul repaos” spre a sc ăpa de chinul şi durerea „ce sim ţirea-mi a-mpietrit-o” („poate-oi uita durerea-mi şi voi putea s ă mor”), dar şi dispari ţia f ără urm ă în „stingerea etern ă” şi revenirea la esen ţa etern ă, la acel punct ini ţial când „Unul erau toate şi totul era una”. „Suflet ales e-acela / ce-a-şi ridica-ndr ăzne şte / privirea împotriva / destinului comun şi adev ărul / f ără-a-l ştirbi-l roste şte, / m ărturisind ce loc m ărunt pe lume / ne-a fost sortit şi cât amor şi jale” ( Ginestra sau floarea de şertului , trad. Eta Boeriu). În autoblasfemia sa negativist ă Dacul exalt ă principiul divin atotputernic dar şi se îngroze şte, dup ă cum observ ă Rosa Del Conte. Deta şarea de existen ţă aduce împ ăcarea cu aceast ă lucrare tainic ă a Zeului singur care „a stat” înainte de a fi zeii. Dispari ţia pe care şi-o dore şte e expresia simbiotic ă a respingerii ordinii lumii şi a împ ăcării cu ea, din moment ce ascult ă de principiul divin ce-o instaureaz ă, de principiul autoritar al eternit ăţ ii. Un astfel de „nu” spune existen ţei Brutus al lui Leopardi. Ra ţionamentul leopardian, sever, consecvent, rigid d ă refuzului „accentul inconfundabil al impasibilit ăţ ii stoice”: „Con ştiin ţa faptului c ă omul e singur, indiferent Naturii, care are privilegiul s ă ignore durerea pentru c ă nu a ajuns îns ă la autocon ştiin ţă , este şi a lui Brutus. Şi a lui este şi certitudinea c ă omul sluje şte aici o cauz ă ce nu este a sa, instrument orb al unei naturi care nici m ăcar nu s-a îngrijit s ă-i justifice existen ţa: „abbietta parte siamo noi delle cose…” – Cu toate acestea, atunci când cel curajos, care s-a opus f ără team ă jocului orb al soartei – Cuerra mortale, eterna, o fato indegno, teco il prode querregia di cerede inesperto… va sim ţi z ădărnicia acelei lupte, el î şi va mai exprima energia eroic ă într-o suprem ă afirmare a libert ăţ ii şi cea care ar trebui s ă fie o „înfrângere va coincide în fapt cu victoria hot ărârii sale autonome” (Rosa Del Conte, op. cit ., p. 72). Refuzul ţine de voin ţa omului, care învinge de fapt prin aceast ă hot ărâre imposibila Natur ă. Sunt dou ă mari probleme legate de raporturile dintre opera celor doi poe ţi. Problema num ărul unu este în ce constau similitudinile şi diferen ţele. Cea de-a doua este g ăsirea unui r ăspuns mai limpede la întrebarea dac ă Eminescu a cunoscut opera lui Leopardi. To ţi criticii (cu excep ţia lui Mur ăra şu, care nu a adus dovezi conving ătoare) au spus: NU . Ast ăzi am descoperit dou ă dovezi clare, astfel încât putem spune: DA . Studiul nostru vine, astfel, cu o descoperire fundamental ă în acest sens. Care sunt locurile comune ale studiului comparat a operei eminesciene şi operei leopardiene? Premisa-cheie, care justific ă apropierile şi deosebirile, este faptul c ă ei sunt structural ni şte „romantici” şi ni şte „pesimi şti” care dau expresie „durerii universale”, singur ătăţ ii, raporturilor simpatetice / antitetice Om-Natur ă şi tuturor marilor teme, motive şi simboluri ce ţin de romantism. Simbioza între acesta din urm ă şi clasicism (cultul antichit ăţ ii, vechimii, ceasurilor aurorale, protoistorice ale omenirii) este atestat ă de asemenea şi la un poet şi la altul. Analiza se face cu preponderen ţă în aceast ă ram ă a similitudinilor tipologice, categoriale (adic ă prin categoriile romantice şi clasiciste) şi a nuan ţelor deosebitoare. Modelul îl g ăsim, bun ăoar ă, în conferin ţa profesoarei universitare Anita Belciug ăţ eanu Actualitatea lui Giacomo Leopardi . Cele dou ă lumi poetice – leopardian ă şi eminescian ă – se înrudesc prin evoc ările înfl ăcărate ale iluziilor pierdute şi ale amintirilor din trecut, precum şi prin multe elemente filosofice şi estetice. Omul, nefericit în fa ţa naturii, apare în poemele lui Eminescu Când amintirile şi Singur ătate („Aducerile aminte pe suflet cad în picuri, / Rede şteptând în fa ţă -mi trecutele nimicuri”) şi în Canto Notturno di un pastore errante nell Asia („Tu sai tu certo a qual suo amore / Rida la primavera, / Achi qiovi l’ardore, e che procacci / Il verno co’suoi ghiacci” – „Tu ştii cui îi surâde prim ăvara, / pe cine îndr ăge şte / şi cui i-ajut ă-n toiul iernii gerul / şi vara- albastru cerul”, trad. Eta Boieriu). Motivele patriotice din All’Italia şi Scrisoarea III sunt foarte asem ănătoare. Elogiul predecesorilor din Palinodia a Gino Capponi şi Epigonii vorbesc iar ăş i de o asem ănare tematic ă evident ă. Sentimentul panic al naturii îl g ăsim deopotriv ă în Alla Primavera şi Scrisoarea IV . Ceea ce îi desparte pe cei doi poe ţi e, în opinia cercet ătoarei, „concep ţia şi fondul pesimismului”. Pesimismul lui Eminescu ar fi mai teoretic, plecând de la o concep ţie universal ă; pesimismul leopardian e mai legat de experien ţa personal ă: „Pe când la Eminescu experien ţa vie ţii e ceva tr ăit (subl. în text – n.n.), câte odat ă într-o atmosfer ă paradisiac ă, la Leopardi e doar ceva dorit şi pl ăsmuit de sufletul său atât de sensibil şi dornic de bucuriile vie ţii pe care vitregia sor ţii nu i le hărăzise” (Anita Belciug ăţ eanu, Actualitatea lui Giacomo Leopardi , Bucure şti, 1937, p. 22-23). Pesimismul leopardian se înal ţă la Weltschmerz -ul romantic, fiind „mai profund, mai constructiv şi mai personal”. Eminescu se transpune u şor în lumea iluziilor, Leopardi r ămâne în lumea p ământeasc ă. „Concep ţia poetului Eminescu asupra naturii, fiind mai cosmic ă, e mai impersonal ă. Lipse şte, la el, cadrul intim plin de duio şie, în timp ce la Leopardi nota aceasta intimist ă, de duio şie şi ging ăş ie e foarte original ă. Sunt constat ări greu de acceptat. Analizele de felul acesta sunt dovada mai degrab ă a similitudinilor clare , deosebirile ap ărând foarte dubioase. De exemplu, constatarea c ă luna e mai prietenoas ă, la poetul recanatez. Perspectivele exegetice de azi nu mai pot considera pesimismul a şa cum era conceput în secolul al XIX-lea sau în prima jum ătate a secolului al XX-lea. Cei doi poe ţi sunt congeneri şi congeniali în temeiul intensităţ ii viziunii existen ţiale . Ei dau expresie unui univers poetic ontologizat la extrem şi cultiv ă o mitopo(i)etic ă ontologizat ă. Via ţa este identic ă mor ţii; aceasta din urm ă e tr ăit ă cu aceea şi intensitate ca şi cea dintâi; sau e tr ăit ă chiar cu mai mult ă intensitate. Iat ă cum e conceput ă de Eminescu nefiin ţa în poemul de tinere ţe Moarte, înger cu-aripi negre : „Moarte, e şti m ăsura vremei. Dup ă pa şi ţi se m ăsoar ă / Buc ăţ i-le eternit ăţ ii. Cu cât lucri mai alene / Cu-atât veacur’le-s mai lungi. F ără tine secoli nu-s. / Cum urmeaz ă-a tale fapte astfel vremile s-urmar ă. / Pietre de mormânt sunt toate a istoriei hotar ă, / Tu tr ăie şti, nu noi . În tine-i vie ţii r ăsărire şi apus”. La Leopardi am v ăzut c ă totul înclin ă spre moarte, inclusiv dragostea („Tanto alla morte inclina / D’amor la disciplina”). Deosebirea apare în felul de a raporta via ţa: Eminescu o vede ca via ţă în care „e r ăsărire şi apus”; Leopardi o concepe ca pe o ultim ă ra ţiune şi tr ăie şte acest sens al ei mai cu seam ă în planul contingentului, ceea ce nu înseamn ă c ă nu o proiecteaz ă şi în planul absolutului. Prima paralel ă mai extins ă, nuan ţat ă şi argumentat ă apar ţine Corei Valescu (revista Ritmul vremii , Anul IV, nr.