În Opreliştea Unei Clipe Din Istorie, Posteritatea Admiră Gestul
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
100 Limba ROMÂNĂ Nicolae „ÎN Opreliştea măTCAş UNEI CLIPE DIN ISTORIE, POSTERITATEA ADMIRă GESTUL semeţ DE DEMNITATE AL LUI BEETHOVEN...” În loc de introducere, mă voi referi la câteva afirmaţii ale ante- vorbitorilor, care au deschis, într-un fel, dezbaterile pe margi- nea comunicărilor şi referirilor la evenimentul marcat astăzi. Simptomatic şi îngrijorător acest mic incident cu îmbol- năvirea subită a mai marilor Academiei. Cred că scriitorul Andrei Strâmbeanu le-a stabilit exact diagnosticul. Să le urăm însănătoşire grabnică şi verticalitate în interpretarea problemelor spinoase ale istoriei şi culturii noastre. Nu-mi pot explica totuşi un lucru: dacă domnul academician Fur- dui tot ne convinge că nu e decât un regretabil incident şi că decizia privind conferirea titlului de doctor honoris causa domnului Ungureanu este deja adoptată, la ce se mai invocă atunci lipsa cvorumului? Şi de ce acelaşi mult sti- mat domn Furdui, ca unul din vicepreşedinţii înaltului for de ştiinţă, nu-şi asumă rolul de onoare, dar formal totuşi, de a da citire deciziei şi de a-i înmâna omagiatului diploma respectivă? Ca să nu mai menţionez că mă îngrijorează, de asemenea, absenţa multor domni academicieni, pe care mi-ar fi făcut plăcere să-i revăd şi cărora aş fi vrut să le aduc încă o dată sincere mulţumiri pentru curajul de care au dat dovadă la adoptarea istoricelor hotărâri din septem- brie 1994 şi februarie 1996 privind numele corect al limbii noastre, cu toate că presiunile din partea parlamentului şi ale diriguitorilor de atunci erau la fel de mari ca şi cele de acum. N-aş dori să mă confrunt cu Strâmbeanu, pe care îl stimez şi care mi-i chiar simpatic de multe ori prin curajul cu care spune lucrurilor pe nume, fie că se referă la vlădică sau la opincă, dar o rog totuşi pe doamna Ana-Maria Plămădeală, pe care am cunoscut-o azi şi care a încercat să stabilească Din cuvântul de felicitare cu ocazia (ne)conferirii dlui Ion Ungu- reanu a titlului de doctor honoris causa al A.Ş.M. ION UNGUREANU – DOCTOR HONORIS CAUSA 101 destul de inteligent cauzele exilului interior şi exterior, modul în care activează şi, mai ales, cum se simte în noul mediu un om de creaţie, să nu ia aproape de inimă afirmaţiile vorbitorului că, în cazul lui Druţă, Ungureanu, Doga etc., chipurile, nu ar fi vorba despre niciun refugiu sau exil propriu-zis, ci despre o simplă schimbare a locului de trai din provincie, „unde-i viaţa mult amară”, în metropola bunăstării şi a gloriei uşor de obţinut („argumentarea” cum că actorul Ungureanu s-ar fi dus pur şi simplu la familia care locuia acolo e de-a dreptul puerilă). Crede Strâmbeanu cu adevărat că ar fi atât de lesne să te faci observat şi recunoscut într-o capitală străină şi plină de stele şi de orgolii tu, un străin venit din provincie, ba încă şi alogen? Stau oare la Paris, la Moscova sau la Bucureşti câinii cu colacii gloriei în coadă, numai vino şi-i ia? Câţi oameni de talent de la noi au devenit nişte anonimi în exil numai pentru că acolo au fost trataţi din start ca „venetici”? M-ar tenta explicaţia că auto- rul ţine cu tot dinadinsul să-şi îndreptăţească etimonul numelui, numind şoseaua cărare şi maşina căruţă, altminteri la ce i-ar trebui să se opună cu vehemenţă unor lucruri vizibile cu ochiul neînarmat? De ce Strâmbeanu n-a suflat un cuvânt despre atmosfera din Teatrul „Luceafărul” după demiterea lui Ungureanu şi despre atitudi- nea şefilor din administraţie şi din partid faţă de prim-regizorul degradat în 1971? Cum îşi explică domnul Strâmbeanu faptul că, în 1988-1989, în toiul renaşterii na- ţionale, Ungureanu a lăsat la Moscova şi glorie, şi familie şi s-a reîntors la Chişinău, urcând pe baricade, aventurându-se chiar a se aburca pe corabia naufragiată a Gu- vernului Pascari, în graba de a ne scoate din hălăciuga noastră culturală provincială şi a ne alinia la standardele culturii europene şi universale? De ce, de asemenea, n-a amintit de primul în istorie ministru-şomer cu legitimaţie Ungureanu din perioada de după aprilie 1994, odată cu venirea la putere a pretinşilor democrat-agrarieni, care l-au acuzat de românizarea culturii moldoveneşti şi de reetnizarea tinerei ge- neraţii de învăţăcei moldoveni? (Al doilea ministru-şomer de la noi, din aceleaşi considerente, a fost subsemnatul.) Argumentul cu familia de la Moscova nu ţine, pentru că, după ministeriat, în 1994, ministrul-şomer Ungureanu nu s-a mai dus la familie sau după glorie la Moscova, ci s-a deplasat, pentru un loc de muncă oferit şi pentru o bucată de pâine, la Bucureşti. Să vă spună Stan Păţitul din mine ce în- seamnă să ţi se îngrădească dreptul la profesie la Chişinău, unde, după peste 30 de ani de muncă în învăţământul superior, nicio catedră nu a mai avut curajul să mă angajeze, şi ce înseamnă exil (chiar dacă acesta e în Ţara-mamă). Domnul academician Gheorghe Ghidirim, care îl cunoaşte de mult şi îndeaproa- pe, are dreptate când afirmă că marele actor Ungureanu, în pofida ostracizărilor la care a fost supus, nu a îngenuncheat niciodată. Cu o doză de duioşie şi admi- raţie pentru gestul maestrului, aş spune că l-am văzut îngenunchind de două ori în viaţă: o dată la Putna, la mormântul Marelui Voievod Ştefan cel Mare (apropo: în calitate de Ministru al Culturii şi Cultelor, Ungureanu a derulat procedura de canonizare a domnitorului ca sfânt de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Române), altă dată – la cimitirul „Bellu”, la mormântul lui Eminescu cel mare şi sfânt (cum am procedat şi noi cu regretatul Ion Dumeniuk în mai 1990). Dacă renumitul cioban Badea Cârţan din Cârţişoara Sibiului a visat toată viaţa să vadă Columna lui Traian de la Roma, pentru a se convinge de obârşia noastră (vis pe care şi l-a realizat la 47 de ani, parcurgând, pe jos, cu desaga cu pită, slană şi un pumn de 102 Limba ROMÂNĂ pământ de la baştină, în 45 de zile, rupând patru perechi de opinci, drumul din Ţara Făgăraşului de sub austro-ungari până la Roma; a studiat-o atent, admi- rând-o „No, că-i faină!”, a împrăştiat pământul din seliştea natală în juru-i, i-a sărutat soclul şi a căzut buştean de oboseală la poalele măreţului monument; a doua zi toate ziarele din cetatea eternă afişau cu litere de-o şchioapă: „Un dac a coborât de pe Columnă!”), badea Ion Ungureanu, la fel ca maestrul Grigore Vieru şi ca orice basarabean cu dor de fraţi, a visat toată viaţa să treacă Prutul şi să se închine lui Ştefan şi Eminescu...(Dacă l-ar fi văzut cineva îngenuncheat la mormântul lui Eminescu, mai că ar fi strigat şi acela ca romanii lui Badea Cârţan: „Un dac a coborât de la Zalmoxe!”.) Spuneam cu altă ocazie despre unul dintre marii noştri sufletişti, apostol al nea- mului, Ion Dumeniuk, care, cu părere de rău, nu mai este printre noi : ”E uşor să fii mare printre cei mici, puternic printre cei slabi, curajos printre cei laşi. Mai greu e să fii mare printre cei mari, tare printre cei tari, curajos printre cei teme- rari”. Cred că aceste cuvinte i s-ar potrivi întru totul şi omagiatului nostru de astăzi, maestrului Ion Ungureanu, ilustru om de cultură, regizor şi actor de teatru şi film, neîntrecut orator şi tribun înflăcărat, unul din stâlpii rezistenţei noastre spirituale, neînfricat luptător pentru triumful adevărului istoric şi ştiinţific. Parcă ne-am fi înţeles cu reputatul critic de artă Irina Uvarova de la Moscova, care, în telegrama de salut, îl cataloghează pe maestru drept Guliver printre oa- menii de teatru din fosta U.R.S.S. Numai că subsemnatul o făcea încă pe timpul ministeriatului de la Chişinău: „Un singur neajuns are maestrul, şi acest neajuns i-a jucat renghiul în toate timpurile: capul. Este greu să te ridici la înălţimea lui Ion Ungureanu. Prin aceasta Guliverul nostru îi eclipsează pe mulţi pigmei de la noi. Bonaparţii noştri nu se pot împăca nicidecum cu gândul că ministrul Ungu- reanu e cu un cap mai mare decât ei. Cu ce entuziasm ar aclama şi ei, aproape ca şi poporul din cunoscuta nuvelă negruzziană: „Capul lui Ungureanu îl vrem!”. Aş dori să mai fac o precizare. După cum spunea aici reputatul specialist în istoria teatrului Leonid Cemârtan, nici în timpul ostracizării comuniste nu toţi moldo- venii cu suflet de români erau vânduţi diavolului roşu. Unul dintre aceştia era – cred că e nimerit să o spunem aici – chiar domnul Cemârtan, care, prin funcţiile pe care le deţinea, a contribuit la menţinerea făcliei de românism (ba a şi pătimit rău într-un timp pentru aceasta). Ştiu, de asemenea, că la reprezentaţiile de suflet ale „Luceafărului” veneau cu dragoste şi unii dintre conducătorii de partid şi de stat: Leonid Culiuc, Ana Melnic, Ludmila Scalnâi etc. (o văd în sală pe doamna Ana Melnic, pe care aş dori s-o salut şi căreia aş vrea să-i mulţumesc pentru fap- tul că nu i-a denunţat la „palat” pe tinerii liber-cugetători). În ceea ce-l priveşte pe sărbătorit, l-am cunoscut în patru perioade importante din activitatea-i febrilă: 1960-1972, 1972-1989 (mai puţin), 1989-1994 şi 1995-2009. Prima perioadă. Colegii mei de generaţie îşi vor mai fi amintind cu dulce nostalgie de luminosul an 1960, când o echipă de proaspeţi absolvenţi ai Şcolii Superioare Teatrale „B. V. Şciukin” se întorcea, după 5 ani de studiere asiduă a artei scenice şi a măiestriei actoriceşti cu reputaţi profesori şi reprezentanţi ai genului, acasă, la ION UNGUREANU – DOCTOR HONORIS CAUSA 103 Chişinău.