Terminologie descriptivă în toponimia din vestul Munteniei

Eugen S. Teodor

Rezumat

Surprinzător sau nu, toponimia este un subiect central într-un proiect de tip landscape archaeology. Situaţia se datorează unor caracteristici ale acestei graniţe romane care, deocamdată, nu au putut fi explicate mulţumitor pe datele existente. Ipotezele care ar putea oferi, eventual, motivaţii raţionale, presupun un mediu natural destul de diferit de ceea ce ştim noi despre Câmpia Română. Fiindcă documentaţia cartografică utilă nu coboară ma jos de finalul veacului al XVIII-lea, iar documentele medievale sunt foarte greu de montat într-o geografie strânsă, toponimia a rămas speranţa că ar putea ascunde, mai ales în toponimia minoră, puţin cunoscută, martori ai unor vremuri mai îndepărtate. Partea cea mai consistentă a analizei se referă la terminologia forestieră, ajungând la concluzia unei conexiuni între densitatea reţelei hidrografice şi frecvenţa pădurilor; aşa stând lucrurile, caracterul stepic câmpiei care mărgineşte lunca Dunării poate fi la fel de bine o caracteristică antică, fiindcă structura hidrografică majoră nu s- a schimbat în epocă istorică. Similar, în baza acestei structuri se poate postula un caracter semi-stepic şi pentru alte zone, cum ar fi zona izvoarelor pârâului Burdea. Pădurile par în schimb să fi dominat tot restul peisajului. Pădurile întinse nu sunt singurele posibile obstacole strategice; mlaştinile pot juca acelaşi rol; fiindcă terminologia conexă nu este foarte bogată, se face o analiză destul de amănunţită a hidronimelor, altele decât râurile. Concluzia neaşteptată a acestui segment este o puternică fragmentare lingistică a câmpiei de vest a Munteniei, ceea ce, desigur, poate interesa mai degrabă procesele demografice ale evului mediu, decât realităţile antice. Finalmente, studiul toponimic este o estimare a resurselor: de masă lemnoasă, de apă, dar şi de piatră (de construcţie). Am profitat de existenţa bazei de date toponimice pentru a explora şi terminologia militară – cea susceptibilă a da indicaţii asupra locurilor întărite, dar şi identificarea principalelor direcţii de mişcare, într-un peisaj încă neafectat de modernitate, în speranţa că drumurile naturale ar fi putut contribui la structurarea stăpânirii romane la est de Olt.

Cuvinte cheie: toponimie minoră, păduri, lacuri, drumuri, terminologie militară.

Introducere

Proiectul de cercetare Transalutanus are o pregnantă componentă toponimică; motivele le-am mai arătat1, urmând a le aminti aici doar foarte pe scurt. Cercetarea vizează granița romană trasată la începutul secolului al III-lea între Dunăre – imediat la est de gura Oltului – și râul Argeș, în dreptul orașului Pitești. Principalele nedumeriri sunt legate de tronsonul nordic, dintre Urlueni și Pitești, o rută de cca 57 de km, care traversează

1 Teodor, Ștefan 2014, 38-41.

Terminologie descriptivă câmpul deschis, intersectând mai multe râuri, cel mai important fiind Teleormanul; ca urmare, ne-am fi așteptat la un val de graniță continuu, așa cum vedem între Dunăre și râul Vedea (la nord de Roșiorii de Vede). Fiindcă am dedicat un articol segmentelor cunoscute de barieră artificială pe acest tronson nordic2, nu am să reiau aici descrierea; consemnez însă că, după un prim tronson de cca 2 km, chiar lângă Urlueni, urme (greu) vizibile ale unei granițe amenajate se mai găsesc doar sporadic spre nord (la Pădurea Hârsești, la vest de Pădurea Grozeasca, în Pădurea Cătanei, apoi la nord-est de Albota). Cunoscând felul sistematic și ingineresc în care romanii făceau astfel de amenajări, singurele ipoteze de bun simț care se pot formula sunt următoarele: 1) marcajul de graniță („val” sau altceva) a existat, dar agricultura practicată multe secole, în acele regiuni, le-a distrus complet, făcându-le