Classica Et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; E-ISSN: 2393 – 2961, 7-8

Nr. 11/2016

Classica et Christiana Revista Centrului de Studii Clasice şi Creştine Fondator: Nelu ZUGRAVU 11, 2016

Classica et Christiana Periodico del Centro di Studi Classici e Cristiani Fondatore: Nelu ZUGRAVU 11, 2016

ISSN: 1842 – 3043 e-ISSN: 2393 – 2961

Comitetul ştiinţific / Comitato scientifico

Sabine ARMANI (Université Paris 13-CRESC – PRES Paris Cité Sorbonne) Livia BUZOIANU (Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie Constanţa) Marija BUZOV (Istitute of Archaeology, Zagreb) Victor COJOCARU (Institutul de Arheologie Iaşi) Dan DANA (C.N.R.S. – ANHIMA, Paris) Maria Pilar GONZÁLEZ-CONDE PUENTE (Universidad de Alicante) Attila JAKAB (Civitas Europica Centralis, Budapest) Domenico LASSANDRO (Università di Bari Aldo Moro) Sorin NEMETI (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca) Eduard NEMETH (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca) Evalda PACI (Centro di Studi di Albanologia, Tirana) Vladimir P. PETROVIĆ (Accademia Serba delle Scienze e delle Arti, Belgrad) Luigi PIACENTE (Università di Bari) Sanja PILIPOVIĆ (Institute for Balkan Studies, Serbian Academy of Sciences and Arts, Belgrad) Mihai POPESCU (C.N.R.S. – USR 710 L’Année Épigraphique, Paris) Viorica RUSU BOLINDEŢ (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj- Napoca) Julijana VISOČNIK (Nadškofijski arhiv Ljubljana) Heather WHITE (Classics Research Centre, London)

Comitetul de redacţie / Comitato di redazione Roxana-Gabriela CURCĂ (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) Iulian MOGA (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) Mihaela PARASCHIV (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) Claudia TĂRNĂUCEANU (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) Nelu ZUGRAVU, director al Centrului de Studii Clasice şi Creştine al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (director responsabil / direttore responsabile)

Corespondenţa / Corrispondenza: Prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU Facultatea de Istorie, Centrul de Studii Clasice şi Creştine Bd. Carol I, nr 11, 700506 – Iaşi, România Tel. ++40 232 201634 / Fax ++40 232 201156 e-mail: [email protected]; [email protected] UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE CENTRUL DE STUDII CLASICE ŞI CREŞTINE

Classica et Christiana

2016

Tehnoredactor: Nelu ZUGRAVU

ISSN: 1842 – 3043 e-ISSN: 2393 – 2961

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași 700511 - Iaşi, tel./fax ++ 40 0232 314947

SUMAR / INDICE / CONTENTS

SIGLE ŞI ABREVIERI – SIGLE E ABBREVIAZIONI / 7 *** STUDII – CONTRIBUTI / 9 Ettore A. BIANCHI, I Bagaudi alla presa di Autun (270 AD). Vecchie questioni, nuove conferme / 9 Nicola BIFFI, Qualche chiarimento sui dati di Nearco in Strabone / 43 Dan DANA, Cinci adăugiri bizantine la Fontes ad Zalmoxin pertinentes / 53 Dan DANA, Sorin NEMETI, Ptolémée et la toponymie de la Dacie (VI-IX) / 67 Lee FRATANTUONO, Unde pater Tiberinus: the River Tiber in Vergil’s Ae- neid / 95 Ranko KOZIĆ, Dr©ma, pl£sma e màqoj nei romanzi di Achille Tazio e del Macrembolita e i fondamenti filosofici del genere / 123 Florian LEPETIT, Le Ludus Septem Sapientum : une mise en scène ? / 179 Patrizia MASCOLI, Sidonio marito e vescovo: matrimonio e interesse nella Gallia del V secolo / 193 Nicolas MATHIEU, Annia Pupa, auia; C. Annius Atilianus, nepos (CIL, XII, 1391, Le Barroux, Voconces de Vaison, Vaucluse). Parenté et transmission du nom / 201 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ, The Jonah Sarcophagus from Singidunum: A Contribution to the Study of Early Christian Art in the Balkans / 219 Miguel P. SANCHO GÓMEZ, Cato temporis sui: contemplando el Senado romano tardío desde la Historia Augusta. Falsificación, literatura y pervivencias republicanas / 247 Julijana VISOČNIK, Epigraphic Monuments and the Care for the Body on the Territory of the Eastern Alps / 275 *** 6 SUMAR / INDICE / CONTENTS

RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE – RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE / 295 NAZARIO, Panegirico in onore di Costantino (Nelu ZUGRAVU) / 295; EUTROPIO, Storia di Roma (Nelu ZUGRAVU) / 298; FERICITUL IERONIM, Epistole, I (Nelu ZUGRAVU) / 318; CASSIODOR, Instituţiile (Nelu ZUGRAVU) / 320; BEDA IL VE- NERABILE, De natura rerum (Nelu ZUGRAVU) / 325; ADRIAN ROBU, Mégare et les établissements mégariens de Sicile, de la Propontide et du Pont-Euxin. Histoire et institutions (Roxana CURCĂ) / 326; LUIGI PIACENTE, Cicerone a riflettori spenti. Episodi della tradizione testuale di orazioni ed epistole (Ștefan IVAS) / 327; RĂZVAN MATEESCU, Istoriile unui templu (Nelu ZUGRAVU) / 331; LORENZO BRACCESI, Giulia, la figlia di Augusto (Nelu ZUGRAVU) / 334; CESARE LETTA e SIMONNETA SEGENNI (a cura di), Roma e le sue province. Dalla prima guerra punica a Diocleziano (George IVAȘCU) / 335; JOHN NICOLS, Civic Patronage in Roman Empire (Ana ODOCHICIUC) / 336; IOAN PISO und RADA VARGA (Heraus- geber), Trajan und seine Städte (Nelu ZUGRAVU) / 339; SORIN NEMETI, Finding Arcobadara. Essay on the Geography and Administration of Roman Dacia (Nelu ZUGRAVU) / 341; CRISTIAN GĂZDAC, ÁGNES ALFÖLDY-GĂZDAC, MARIAN NEAGOE, OANA NEAGOE, Drobeta. The never abandoned city of Roman Dacia (Nelu ZUGRAVU) / 344; SORIN NEMETI, Dialoguri păgâne: formule votive şi limbaj figurat în Dacia romană (George IVAȘCU) / 345; DANIEL LEMENI (coord.), Sfântul Constantin cel Mare și creștinismul. Teologie, istorie și hagiografie în Bi- zanţul timpuriu (Nelu ZUGRAVU) / 348; CRISTIAN OLARIU, Lumea romană şi barbaricum în Antichitatea Târzie. Confruntare şi metamorfoză (George IVAȘCU) / 350; DAVID ABULAFIA, Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei (Mari- nela Claudia BLAJ) / 357 *** CRONICA – CRONACA / PUBLICAŢII – PUBBLICAZIONI / 363 Nelu ZUGRAVU, Cronica activităţii ştiinţifice a Centrului de Studii Clasice şi Creştine (2015-2016) – Cronaca dell’attività scientifica del Centro di Studi Classici e Cristiani (2015-2016) / 363 Nelu ZUGRAVU, Publicaţii intrate în Biblioteca Centrului de Studii Clasice şi Creştine – Pubblicazioni entrate nella Biblioteca del Centro di Studi Classici e Cristiani / 371

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 7-8

SIGLE ŞI ABREVIERI / SIGLE E ABBREVIAZIONI1

AIIA Iași Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xe- nopol” Iași. AMN Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca. ANRW Aufstieg und Niedergang der römischen Welt. Ge- schichte und Kultur Roms im Spegel der neueren For- schung, II, Prinzipat, Berlin-New York. ArhMold Arheologia Moldovei, Iași. ASS Acta Sanctorum, Paris-Rome, 1863 (3rd edn). AŞUI-Istorie Analele Ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi – Istorie. BHAC Bonner Historia-Augusta Colloquium. CCSL Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum. EAIVR Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, București. EDCS Epigraphische Datenbank Clauss-Slaby (http://www.manfredclauss.de/). EphNap Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca. FHDR Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, Bucu- rești, I, 1964; II, 1970. HD Epigraphische Datenbank Heidelberg (http://edh- www.adw.uni-heidelberg.de/). JAHA Journal of Ancient History and Archaeology, Cluj- Napoca. NP Der neue Pauly Enzyklopädie der Antike, Herausgege- ben von H. Cancik und H. Schneider (Stuttgart-Wei- mar, 1 (1996) – ODB The Oxford Dictionary of Byzantium, editor in chief A. Kazhdan, New York-Oxford, 1991. OPEL Onomasticon Provinciarum Europae Latinarum, Ex materia ab A. Mócsy, R. Feldmann, E. Marton et M. Szi- lágy collecta, Composuit et correxit B. Lőrincz, vol. III: Labarum-Pythea, Wien, 2000; vol. IV: Quadratia- Zures, Wien, 2002. PG Patrologiae cursus completus. Series Graeca, Paris. PIR Prosopographia Imperii Romani. Saec. I.II.III. PL Patrologiae cursus completus. Series Latina, Paris. PLRE The Prosopography of the Later Roman Empire, I, A. D. 260-395, by A. H. M. Jones, J. R. Martindale, J. Morris, Cambridge, 1971; III A, A.D. 527-641, by J. R.

1 Cu excepţia celor din L’Année Philologique şi L’Année épigraphique / Escluse quelle segnalate da L’Année Philologique e L’année épigraphique. 8 SIGLE ŞI ABREVIERI /SIGLE E ABBREVIAZIONI

Martindale, 1992. PSB Părinţi şi scriitori bisericeşti, serie nouă, Bucureşti. RE Realencyclopädie der classischen Altertumswissen- schaft (Pauly-Wissowa-Kroll), Stuttgart-München. SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, Bucu- reşti. TD Thraco-Dacica, București.

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 9-41

I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD). VECCHIE QUESTIONI, NUOVE CONFERME

Ettore A. BIANCHI1 (Istituto Internazionale di Studi Liguri, Genova)

Keywords: Batavians, Bagaudae, hoards, rural banditry.

Abstract: In the age of Claudius Gothicus, from 268 to 270, the large and prosperous city of Augustodunum, capital of the Aedui, suffered a catastrophic sack by some Gallic rebels. An ancient witness, Eumenius the panegyrist, seems to blame for the incident a unit of Batavians, i.e. Germanic warriors in the service of the separatist Gallic Empire. However, many scholars, from the sixteenth century onwards, have questioned the actual role of those foreign soldiers, possibly sent on a battlefield too distant and different from their native marshes in the Lower Rhine. So, it has been suggested that there was an erroneous transcription of names, in the process of copying the Latin text, and that, more reliably, the di- saster was caused by gangs of Celtic brigands called Bacaudae. Today this view is fiercely embattled; nevertheless it is strongly supported by the numismatic evidence, obtained from the Aeduan territory: in fact, if the loss of coin hoards is taken as an indication of widespread violence in a district, then persistent and serious disturbances around Augustodunum began much earlier the alleged raid of the Batavians and ended about fifteen years after. It is like saying that the city was not ruined by a single military expedition, but was overwhelmed by a long wave of rural banditry.

Cuvinte-cheie: batavi, Bagaudae, tezaure monetare, banditism rural.

Rezumat: În perioada lui Claudius Gothicus, între 268 și 270, marele și prosperul oraș Augustodunum, capitala aeduilor, a suferit un catastrofal asediu al unor rebeli galli. Un martor antic, panegiristul Eumenius, pare să condamne pentru incident o unitate a batavilor – cu alte cuvinte, războinici germanici aflaţi în serviciul Imperiului gallic separatist. Cu toate acestea, mulţi cercetători, din secolul al XVI-lea încoace, au pus la îndoială rolul real al acestor soldaţi străini, trimiși, probabil, pe un câmp de luptă prea depărtat și diferit de mlaștinile lor native de pe Rinul Inferior. S-a sugerat, astfel, că, în procesul de copiere a textului latin, s-a făcut o transcriere eronată a numelor și că, mult mai plauzibil, dezastrul

1 [email protected]. Qui si ringrazia il Professor Domenico Lassandro per lʼamichevole incoraggiamento e il giovane Federico Terrile per la fattiva collaborazione. 10 Ettore A. BIANCHI a fost realizat de cete de tâlhari celţi numiţi Bacaudae. Astăzi, acest punct de vedere este puternic contestat; cu toate acestea, el este puternic susţinut de dovezi numismatice provenite din teritoriul aeduilor; astfel, în cazul în care ascunderea de tezaure monetare este luată ca o probă a violenţelor într-o zonă, atunci persisten- tele și gravele tulburări din jurul orașului Augustodunum au început mult mai de- vreme decât presupusele raiduri ale batavilor și s-au încheiat aproximativ cinci- sprezece ani mai târziu. În acest sens, se poate spune că orașul nu a fost ruinat de o singură expediţie militară, ci a fost copleșit de un întins val de banditism rural.

1. Un’ambigua catastrofe

Nelle campagne galliche del Basso Impero, il movimento dei Bagaudi (Latino Bacaudae; Greco Bakaùdai) vide numerose bande di «straccioni facinorosi» scendere sul terreno della lotta armata, contro i grandi proprietari terrieri e i poteri dello Stato romano, incontrando vaste solidarietà nella restante popolazione rurale, sfruttata ed oppressa. Coloro che presero la strada della criminalità e dell’aperta rivolta, soprattutto schiavi e fittavoli fuoriusciti dal lavoro agricolo, furono i figli poveri di una società minata da acuti conflitti di classe, nella quale il ricorso a mezzi violenti pareva l’unico modo per sopravvivere liberi e migliorare concretamente le proprie condizioni di esistenza2. La prima attività organizzata dei Bagaudi, svoltasi durante il secolo III, si concluse con la guerriglia capeggiata da Amando ed Eliano, che fu vinta dalle truppe governative nel 285-2863. Tuttavia, le fonti danno per certo che la sedizione rusticana aveva cominciato a serpeggiare già da tempo nelle Gallie irrequiete, sviluppandosi da sacche di disagio «secolare»4. In specie, una fragorosa insorgenza aveva determinato

2 Sintesi generale della materia in S. Szadeczky-Kardoss, s.v. Bacaudae, in RE, Supplementband XI, Stuttgart, Metzler, 1968, 346-354. Per le testimonianze antiche e medievali, vedi D. Lassandro, «Sacratissimus Imperator». L’immagine del «Princeps» nell’oratoria tardoantica, Bari, Edipuglia, 2000, 105-144; acuti com- menti sull’estrazione sociale dei ribelli e sull’impatto delle varie insorgenze in P. Dockés, J.-M. Servet, Sauvages et ensauvagés, Lyon, Presses Universitaires de Lyon, 1980, 143-262. 3 Appena arrivato al potere, Diocleziano … cum tumultum rusticani in Gal- lia concitassent et factioni suae Bacaudarum nomen inponerent, duces autem ha- berent Amandum et Aelianum, ad subigendos eos Maximianum Herculium Caesa- rem misit, qui levibus proeliis agrestes domuit et pacem Galliae reformavit – Eutr., Brev., 9, 20. 4 Nel 291 Mamertino, oratore illustre e segretario personale di Massimiano, riconosce che i provinciali gallici, domati nel 285-286, molto avevano sofferto in precedenza: infatti, egli celebra il suo signore per essere riuscito nello sforzo di … I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 11 danni imponenti e generato panico nel territorio di Augustodunum (od. Autun), la capitale degli Edui romanizzati, succeduta alla più antica Bibracte5. La sollevazione aveva raggiunto il culmine sotto il regno di Claudio II (268-270), più esattamente a cavallo tra gli anni 269 e 2706. Il panegirista Eumenio, perorando il restauro degli istituti scolastici della sua città natale, ricorda i guasti che s’erano abbattuti su di essa allorché, nella generazione precedente, s’era trovata schiacciata dal «brigantaggio della ribellione bagaudica»7. Un altro scrittore, anonimo exacerbatas saeculi prioris iniuriis... ad obsequium redisse provincias… – Pan. 3 (11), 5, 3. Quasi con le stesse parole, nel 307, viene elogiato l’Erculeo come colui che ... Gallias, priorum temporum iniuriis efferatas, Rei Publicae ad obsequium reddidit... – Pan. 6 (7), 8, 3. E’ difficile pensare che i due retori volessero risalire appena al triennio 282-285, caratterizzato dal «malgoverno» di Caro e figli; piuttosto, essi sembrano aver ragionato su una cifra assai maggiore, nell’ordine dei decenni: vedi D. Lassandro, Rivolte vontadine e opinione pubblica in Gallia alla fine del III secolo d. C., in M. Sordi (cur.), Aspetti dell’opinione pubblica nel mondo antico, Milano, Vita e Pensiero, 1978, 204-214. Più in generale, intorno alla credibilità dei panegiristi come testimoni di fatti realmente accaduti, il dibattito non è ancora concluso: vedi E. Vereecke, Le «Corpus» des Panégyriques Latins de l’époque tardive: Problèmes d’imitation, AC, 44, 1975, 141-160; G. Sabbah, De la rhétorique à la communication politique: les Panégyriques Latins, BAGB, 43, 1984, 363-388; D. A. Russell, The Panegyrists and Their Teachers, in M. Whitby (ed.), The Propa- ganda of Power. The Role of Panegyric in Late Antiquity, Leyden-Boston-Köln, Brill, 1998, 17-50; D. Lassandro, I «Panegirici Latini» del III-IV secolo, in I. Lana, E. V. Maltese (cur.), Storia della civiltà letteraria greca e latina. III. Dall’età degli Antonini alla fine del mondo antico, Torino, UTET, 1998, 476-483; N. Baglivi, A proposito di impero, imperatori e «Panegirici Latini», Vichiana, 4, 2002, 107-115; A. Hostein, Le «corpus» des «Panegyrici Latini» dans deux ouvrages récents, Ant Tard, 12, 2004, 373-385. 5 Per la storia e archeologia della città, cinta da poderose mura, vedi M. Matter, M.-J. Morant, Autun antique, in E. Frèzouls (éd.), Les villes antiques de la France. III Lyonnaise (1): Autun-Chartres-Nevers, Paris, De Boccard, 1997, 3-172. 6 Oggi, gli specialisti dividono le loro preferenze cronologiche tra il Settem- bre del 269 e il Marzo del 270 oppure tra il Dicembre 269 e il Giugno 270: vedi J. Lafaurie, L’Empire gaulois. Apport de la numismatique, in ANRW, II/2, Berlin- New York, De Gruyter, 1975, 853-1012. In passato, senza le datazioni stringenti for- nite dai papiri egiziani, s’era incerti se ritardare l’episodio al 271 o collocarlo per intero nel 269: si veda C. E. Van Sickle, Eumenius and the Schools of Autun, AJPh, 55, 1934, 236-243; G. Elmer, Die Münzprägung der gallischen Kaiser von Postumus bis Tetricus in Köln, Trier und Mailand, BJ, 146, 1941, 1-106. 7 Nella Primavera del 298, rivolgendosi al governatore della provincia Lio- nese e, in maniera indiretta, al tetrarca Costanzo il Cloro, il retore si commuove per la cittadinanza di Autun ... gravissima clade perculsam, cum latrocinio bacaudicae rebellionis obsessa auxilium Romani Principis invocaret… – Pan. 5 (9), 4, 1. All’e- 12 Ettore A. BIANCHI ma anch’egli autunese, lamenta che la cittadinanza, al riparo delle sue mura, vanamente sperando in aiuti esterni, aveva opposto resistenza per sette mesi ai «ribelli gallici» che l’accerchiavano, finché, esausta, aveva dovuto arrendersi e subire dolorose ritorsioni8 (Fig. 1). Purtroppo, la tradizione testuale del primo passo, che addebita esplicitamente il disastro della città a un nugolo di Bagaudi, non è impec- cabile. Il problema è questo: il più vecchio manoscritto conosciuto del- l’Oratio pro instaurandis scholis, scoperto a Magonza nel 1433 dal- l’umanista siciliano Giovanni Aurispa, sembra rievocare un moto non di rustici rebellantes, bensì di Batàvi, ossia di guerrieri barbarici ori- ginari della Germania Inferior9. Gli eruditi di età moderna rilevarono ben presto la duplice stranezza di questa lezione «batàvica», la quale implicava da un lato che i Batàvi, per solito operanti nelle native pa- ludi del Basso Reno, si fossero spostati a oltre 400 miglia di distanza, tra le ridenti colline della Gallia Lugdunensis, dove sorgeva Autun; dall’altro lato, che gli stessi Batàvi, d’inequivocabile stirpe teutonica, da sempre zelanti servitori del potere romano, fossero bollati, curiosamente, come rebelles gallicani per antonomasi10. Pertanto si formulò poca dei fatti, Eumenio, proveniente da una famiglia intellettuale di origine ate- niese, doveva esser stato un bimbo, ante ingressum pueritiae: per una buona ricostruzione biografica, vedi A. Hostein, La Cité et l’Empereur. Les Eduens dans l’Em- pire romain d’après les Panégyriques Latins, Paris, Publications de la Sorbonne, 2012, 177-218. 8 Da un discorso in onore di Costantino I, pronunziato nell’Estate 311, si viene a sapere che i difensori, all’inizio pieni di coraggio … expentantesque eius auxilium, septem mensibus clausi et omnia inopia miseranda perpessi, tum demum inrumpendas rebellibus gallicanis portas reliquerunt, cum fessi observare non possent… – Pan. 8 (5), 4, 2. 9 Il Codex Moguntinus, oggi perduto, avrebbe contenuto l’opaca indicazione di un ... latrocinio Ba(tau)icae rebellionis…: vedi D. Lassandro, «Batàvica» o «Ba- gaudica rebellio»?, GIF, n.s., 4, 1973, 300-3o8. Dal prototipo sarebbe discesa una nutrita famiglia di MS, analiticamente ricostruita in Idem, Inventario dei manoscritti dei «Panegyrici Latini», InvLuc., 10, 1988, 107-200; Idem, «Sacratissimus Imperator» cit., 11-32; D. Lassandro, R. Diviccaro, Rassegna generale di edizioni e studi sui «XII Panegyrici Latini», BStudLat, 28, 1998, 132-204. Cfr. R. Rees, The Modern History of Latin Panegyric, in R. Rees (ed.), Latin Panegyric, Oxford-New York, Oxford University Press, 2012, 3-48. 10 Il riferimento alternativo ai Bagaudi fu suggerito dall’umanista olandese Joest Lips (1547-1606), in una nota a margine del corpus tacitiano: ... nam corrup- tus locus scriboque «Bagaudicae rebellionis». Batàvi latrones numquam ad ea pe- nita loca (Autun); nec latrociniis Batàvici mentio in Mediterraneis, sub id aevum. At de Bagaudis auctores credendi qui res scripserunt Diocletiani… ricordano il I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 13 l’ipotesi, molto credibile, che Eumenio, all’origine, avesse deplorato i Bagaudi, ma che, poi, fosse andato incontro a un travisamento di copisti medievali, vuoi per mera distrazione, vuoi per fini apologetici11. Per più di tre secoli, la sostituzione dei Bagaudi ai Batàvi poté godere di una fortuna larga e meritata, presso gli storici di ogni tendenza12; l’opinione contraria venne considerata, appunto, una mera opinione, da accogliersi con le dovute cautele13. In realtà, verso lo scorcio del secolo XIX, Otto Hirschfeld provò a spezzare una lancia in favore dei Batàvi: da una parte, egli insinuò che i membri di quella tribù aves- comportamento distruttivo e la capacità d’assalire intere città: vedi Lipsius, Cor- nelii Taciti operae quae exsunt. Ad librum III Annalium excursus H, Antwerp, Of- ficina Plantiniana, 1581, 182. Il perspicace commento del Lipsio fu accettato, come ovvio e necessario, dal collega belga Jan Lievens (1546-1599): vedi Livineius, XII Panegyrici veteres, Antwerp, Officina Plantiniana, 1599, 314; esso fece scuola presso i successivi editori dei Panegirici, da Jan Gruyter a Lorenzo Patarol ad altri: vedi C. G. Schwarz, J. H. Artzen, Panegyrici veteres, III, London, Valpy, 1828, 1240. La scelta «bagaudica» fu ribadita dalla filologia tedesca più meticolosa: vedi E. Bährens, «XII Panegyrici Latini», Leipzig, Teubner, 1874, 119. 11 Un errore involontario di trascrizione è facilmente concepibile; però non si può escludere, in qualche ignoto amanuense, un pregiudizio ideologico: la defor- mazione dell’aggettivo, spostando l’accusa di ladrocinio sui Batàvi, avrebbe consentito di rendere meno «impresentabili» i Bagaudi, nell’età di mezzo ritenuti, a torto o a ragione, ardenti di fede cristiana: vedi L. Cracco Ruggini, Bagaudi e Santi Inno- centi: un’avventura fra demonizzazione e martirio, in E. Gabba (cur.), «Tria Corda». Scritti in onore di Arnaldo Momigliano, Como, New Press, 1983, 121-141. 12 Senza alcuna pretesa d’esaustività, si ricordano: J. Burckhardt, Die Zeit Constantins des Großen, Basel, Schweighauser, 1853, 79-84; N.-D. Fustel de Cou- langes, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France. I. L’invasion germanique et la fin de l’Empire, Paris, Hachette, 1875, 192-193; H. Schiller, Ge- schichte der Römischen Kaiserzeit, I, Gotha, Perthes, 1883, 865; P. Viollet, Histoire des institutions politiques et administratives de la France, I, Paris, Larose & Forcel, 1890, 166; O. Seeck, s.v. Bacaudae, in RE, II, Stuttgart, Metzler, 1896, 2766-2767; R. Pichon, Études sur l’histoire de la littérature latine dans les Gaules, I, Paris, Leroux, 1906, 80. 13 Contro il giudizio del Lipsio, l’idea che il Codice M. non fosse andato cor- rotto e che davvero il testo originale avesse menzionato i Batàvi fu difesa da Louis- Sébastien Le Nain de Tillemont, nel 1691, ma come labile suspicione, non granitica certezza: vedi W. Brandes, Über das frühchristliche Gedicht «Laudes Domini», Braunschweig, Meyer, 1887, 23-29. Qualcun altro rifiutò sia la «batàvica», sia la «bagaudica» ribellione, sognandosi, piuttosto, una rivolta «aquitanica», fondata sopra null’altro che la provenienza da Bordeaux di uno degli ultimi dirigenti del- l’Impero Gallico (sic!): vedi S. Brandt, Eumenius von «Augustodunum» und die ihm zugeschriebenen Reden. Ein Beitrag zur Geschichte der römischen Literatur in Gallien, Freiburg im Bresgau-Tübingen, Mohr, 1882, 9-11, 41-42. 14 Ettore A. BIANCHI sero potuto nutrire un rancore particolare verso gli Edui, per attriti ancestrali, risalenti niente di meno che alla congiura di Giulio Civile, nel 69-70; dall’altra, suggerì che gli stessi barbari, trovandosi, duecento anni dopo, al soldo dell’illegittimo Imperium Galliarum, fossero stati accostati polemicamente, nella propaganda ufficiale, al ribellismo cel- tico in senso lato14. Tuttavia gli argomenti del grande epigrafista tede- sco ebbero un’eco trascurabile15. Infatti, essi erano facilmente contro- vertibili: da un lato, evocate arcaiche ostilità, poi non si poteva mo- strare reticenza sul fatto che il paese degli Edui aveva conosciuto anche una sollevazione rusticana «proto-bagaudica», guidata da un colono militare di nome Maricco, proprio nell’anno 6916; d’altro canto, a ben vedere, i Panegirici Latini non attribuiscono alcuna colpa immediata, per la sciagura di Autun, ai separatisti del secolo III, che pure bia- simano; semmai, velatamente, si dolgono per l’impotenza plateale di Claudio il Gotico17. C’è voluta una forte pressione, esterna alla comunità scientifica, per cambiare verso nettamente al dibattito circa la «bagaudica» o «ba- tàvica» ribellione; tale svolta culturale ha avuto, come spesso avviene, una chiara matrice politica. Bisogna ricordare che, lungo tutto l’Otto- cento, moltissimi storici, per lo più di convinzioni democratiche o socialiste, avevano mostrato tolleranza per i Bagaudi, considerati come

14 Dubbi esposti, con molta circospezione, a fine Ottocento, poi ripresi da O. Hirschfeld, Die Haeduer und Arverner unter römischen Herrschaft, in Idem, Kleine Schriften, Berlin, Weidmann, 1913, 186-208. 15 Furono ignorati, per es., da Wilhelm Bährens, figlio e continuatore del suddetto Emil: vedi W. Bährens, «XII Panegyrici Latini», Leipzig, Teubner, 1911, 250. Può essere una quisquilia, ma un pervicace tentativo per salvare l’immaginaria ribellione «batavica», senza allontanare i suoi protagonisti dalla zona renana, portò all’assurdità d’identificare la piccola patria di Eumenio non con Autun, bensì con Kleve, dalle parti di Colonia: vedi F. Schroeder, Eine Verteidigung der Eumenius- sage, Annalen des Historischen Vereins für den Niederrhein, 72, 1901, 89-101. 16 Questo Maricco, sedicente «profeta dei Galli», era stato acclamato da una fanatica multitudo – Tac., Hist., II, 61. In precedenza, nel 21 d.C., il nobile Giulio Sacroviro aveva sobillato una rivolta anti-fiscale degli Edui, alla quale avevano aderito molti miserabili ob egestatem ac metum ex flagitiis, cioè spinti dalla cruda in- digenza e dalla paura d’essere puniti per i loro crimini – Tac., Ann., 3, 40-42. 17 Eumenio ricorda che la popolazione urbana aveva sperato l’... auxilium Romani Principis… – Pan. 5 (9), 4, 1). Era l’aiuto militare promesso, senza esito, dal pur volenteroso Claudio. Anche lo sconosciuto oratore del 311 rievoca i cittadini terrorizzati ... expentantesque eius auxilium... – Pan. 8 (5), 4, 2. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 15 vendicatori dei «dannati della terra» gallici nei secoli III-V18. Invece, dopo i massacri della Prima Guerra Mondiale e lo scoppio della Rivo- luzione d’Ottobre, il ricordo di quelle antiche Jacquerie è diventato politicamente scorretto, per la sua intuitiva associazione mentale con le preoccupanti rivendicazioni operaie e contadine dell’età contempo- ranea19. Soprattutto nella Francia tra le due guerre, dov’era egemone

18 Comprensione in Ph. Buchez, Introduction sur l’histoire de France jusqu’à la convocation des États-Généraux, Paris, Paulin, 1834, 11-26; E. Duchatelet, Les Bagaudes ou la Gaule au IIIe siècle. 286-288, Paris Révolutionnaire, 3, 1834, 429- 453; J. Michelet, Histoire de France, I, Paris, Hachette, 1835 (2° ediz.), 100-102; C. Fauriel, Histoire de la Gaule méridionale sous la domination des conquérants Germains, I, Paris, Paulin, 1836, 185-190; J.-C. Simonde De Sismondi, Histoire de la chute de l’Empire romain et du déclin de la Civilisation, Bruxelles, Gregoir & Wouters, 1837, 19-22, 136-37; E. Biot, De l’abolition de l’esclavage ancien en Occi- dent. Examen des causes principales, Paris, Renouard & C., 1840, 101; H. Wallon, Histoire de l’esclavage dans l’antiquité, III, Paris, L’Imprimerie Royale, 1847, 287; J. Benoit, Histoire des paysans et de leur condition à travers les siècles, Genève, Gruaz, 1854, 31-37; A. Leymarie, Histoire des Paysans en France, I, Paris, Guil- laumin & C., 1856 (2° ediz.), 98-105; E. Bonnemère, Histoire des Paysans, I, Paris, Chamerot, 1856, 22-26; O. De La Vega (F. Patxot), Anales de España desde sus orí- genes hasta el tiempo presente, III, Madrid-Barcelona, Cuesta & Cervantes, 1857, 65-66; J. C. Tàrrega, Compendio de Historia de España, Toledo, De Cea, 1859, 214- 217; V. Gebhardt, Historia General de España y de sus Indias, II, Madrid-Barce- lona-L’Habana, Librería Española, 1864, 18-20; H. Martin, Histoire de France populaire, I, Paris, Furne & Jouvet, 1867, 38-43, 50-51; V. Duruy, Histoire des Romains, VI, Paris, Hachette, 1883 (2° ediz.), 528-533; L. Will, s.v. Bagaudes, in M. Berthelot et al. (éds.), La Grande Encyclopédie: inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts, IV, Paris, Lamirault & C., 1887, 1146; T. Hodgkin, Italy and her Invaders, II, Oxford, Clarendon Press, 1892, 104-106; W. Levison, Bischof Germanus von Auxerre und die Quellen zu seiner Geschichte, NA, 29, 1904, 95-175; Allard, La persécution des de Diocletien et le triomphe de l’Eglise, I, Paris, Lecoffre, 1908 (3° ediz.), 14-18. 19 Le dichiarazioni di simpatia per i Bagaudi si fanno piuttosto rare: vedi E. Stein, Geschichte des Spätrömischen Reiches, I, Wien, Seidel, 1928, 96-99, 511-515; A. Schäffer, Römer und Germanen bei Salvian, Breslau, Borgmeyer, 1930, 75-76. In compenso, si moltiplicano, nei loro confronti, le espressioni di fastidio o di spoc- chiosa degnazione: vedi C. Jullian, Histoire de la Gaule, IV, Paris, Hachette, 1920, 587-89; ibidem, VII, Paris, Hachette, 1926, 51-56; J. Carcopino, Sur la date et le sense du voyage de Rutilius Namatianus, REL, 6, 1928, 180-200; E. Albertini, L’Empire romain, Paris, Alcan, 1929, 321; M. Rostovtzeff, Storia economica e sociale dell’Im- pero romano, Firenze, La Nuova Italia, 1933 (ediz. orig. Oxford 1926), 706; P. Damerau, Kaiser Claudius II Gothicus (268-270 n. Chr.), Leipzig, Dieterich, 1934, 74-78; M. Besnier, L’Empire romain de l’avènement des Sévères au Concile de Ni- cée, Paris, Les Presses Universitaires de France, 1937, 285; A. Grenier, La Gaule ro- 16 Ettore A. BIANCHI l’ideologia dell’Union Sacrée tra forze borghesi e partiti popolari, s’è assistito alla «smitizzazione» e perfino alla denigrazione dei Bagaudi gallici20. In questo clima politico, era prevedibile che certi storici francesi, accesi nazionalisti, tornassero sulla caduta di Autun, sforzandosi di fugare lo spettro delle guerre civili, tra Gallo-romani ricchi e poveri, evocato dai Panegirici latini. Decisivo, in tale sforzo, è stato il contributo di Pierre Le Gentilhomme, un giovane numismatico in carriera, molto stimato nella Parigi occupata dai Tedeschi ed entro il fascistoide «État Français» di Vichy; questo studioso, nel 1943, ha pubblicato un articolo, più brillante che profondo, fatto apposta per espungere le «bandes des Bagaudes» dal discorso su Autun21.

2. Deboli conati revisionisti

Il procedimento di Le Gentilhomme è sillogistico: all’esordio egli afferma, basandosi su numerose iscrizioni lapidarie e legende monetali, che Marco Cassiano Postumo, usurpatore in Gallia dal 260 al 269, aveva avuto legami privilegiati, forse anche di sangue, con i Batàvi della Germania Inferior, in particolare quelli insediati presso l’odierna Utrecht. Poi, l’Autore richiama le affinità politiche e la confidenza personale tra Postumo e Marco Piavonio Vittorino, suo successore dal 269 al 271. Dall’amicizia di Postumo con i Batàvi e da quella di Vittorino con Postumo, si deduce che, a sua volta, il nuovo «uomo forte» d’oltralpe avrebbe potuto vantare ottimi rapporti con i Batàvi. Fino a qui maine, in T. Frank (ed.), An Economic Survey of Ancient Rome, III, Baltimore, The Johns Hopkins Press, 1937, 592-95, 600-601; M. Columba, Impero Romano, Mi- lano, Vallardi, 1938, 347-348; R. Paribeni, Da Diocleziano alla caduta dell’Impero d’Occidente, Bologna, Cappelli, 1941, 21-22. 20 In un libretto divulgativo, teso a difendere, anche in retrospettiva, l’idea mitica dell’Unità Francese, si può leggere un’assimilazione, anacronistica ma rive- latrice, dei Bagaudi tardo-antichi ai nefandi Bolscevichi contemporanei: vedi J. Bainville, Histoire de France, Paris, Fayard, 1924, 12. Anche certi antichisti di pro- fessione erano sconcertati e perfino angosciati dalle vicissitudini dell’Europa orientale: vedi P. G. Michelotto, Il declino di un grande libro: «The Social and Economic History of the Roman Empire» di M. Rostovtzeff, Koinonia, 34, 2010, 109-148. 21 Si rimanda a Le Gentilhomme, Le désastre d’Autun en 269, REA, 45, 1943, 233-240. L’Autore aveva anticipato il contenuto dello scritto durante una conferenza pubblica, tenuta nel 1942, di cui i bersagli polemici erano stati, oltre a «les philo- logues», gli storici marxisteggianti, come il Rostovtzeff, «obsédé par sa grande thèorie de l’opposition des classes rurales et citadines». Si ringrazia il dotto amico Henri Bonnet per quest’informazione. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 17 nulla di male, se l’Autore non insinuasse tra le righe, in modo completamente surrettizio, che proprio i fidi Batàvi sarebbero stati sca- gliati da Vittorino contro Autun, che aveva osato opporglisi, e che, per giovanile esuberanza, gli alleati dell’usurpatore avrebbero fatto uso spropositato della loro forza, provocando un autentico «desastre». A questo punto, fatto trapelare ad arte il concetto di un intervento batà- vico senza freni, l’articolo punta a distrarre il lettore, spostando l’en- fasi sulla vanagloria di Vittorino, il quale, ristabilita la propria supre- mazia sugli Edui, si sarebbe abbandonato a celebrazioni trionfali di dubbio gusto. A corollario di tutto il ragionamento, si conclude che più non sarebbe stato necessario postulare la presenza di Bacaudae indigeni, convenuti sotto le mura di Autun, come invece aveva fatto il Lipsio. Si può dire, per usare un eufemismo, che il saggio di Le Gentil- homme è molto confuso, perfino restando sul piano militare, che pure predilige. Prima di tutto, la possibilità che Vittorino, a imitazione di Postumo, avesse avuto al suo servizio delle unità batàviche, composte da giovanotti impulsivi del Basso Reno, si ammette pacificamente, ma, a ben vedere, significa poco o nulla: non solo i pretendenti gallici del secolo III, ma anche tutti gli Imperatori romani, almeno da Augusto a Valentiniano I, reclutarono alae e cohortes tra i Batàvi, adoperandole tanto in ruoli di combattimento quanto nei ranghi delle guardie pala- tine22. Invece, rimane da spiegare perché esattamente quelle truppe germaniche, non altre, sarebbero state utilizzate per punire Autun, ben sapendo che Vittorino aveva molte legioni ai suoi ordini23. Per abitudine, gli antichi Batàvi fornivano ai Romani reparti di explora- tores lagunari, eccellenti nel nuotare, nel costruire imbarcazioni e finanche nel guadare fiumi e specchi d’acqua con i cavalli24. Date le

22 Fresca rassegna documentale di T. Derks, Ethnic Identity in the Roman Frontier. The Epigraphy of the «Batàvi» and other Lower Rhine Tribes, in T. Derks, N. Roymans (eds.), Ethnic Constructs in Antiquity. The Role of Power and Tradi- tion, Amsterdam, Amsterdam University Press, 2009, 239-282. 23 Un solo esempio: il grosso della Legio XXX Ulpia Victrix, dislocato in Gallia fin dall’età severiana, aveva aderito al regime «secessionista»: vedi Y. Le Bohec, Legio XXX Ulpia, in Y. Le Bohec, C. Wolff (éds.), Les légions de Rome sous le Haut-Em- pire, Paris, De Boccard, 2000, 71-74. 24 Tali vocazioni «idrofile» sono messe in luce da Tacito e Dione Cassio; in ogni caso, i Batavi adoravano un dio della navigazione, assimilable a Nettuno: vedi N. Roymans, Hercules and the construction of a Batàvian Identity in the context of the Roman Empire, in T. Derks, N. Roymans (eds.), Ethnic Constructs cit., 219-238. 18 Ettore A. BIANCHI loro modalità d’impiego consuete, è ridicolo immaginare questi «corpi speciali» ansimanti su per colline ubertose, nel goffo tentativo di espu- gnare una città arroccata e murata come Autun. Anche dal punto di vista strategico, la spedizione di un folto comparto di Batàvi lontano dalle vacillanti frontiere sarebbe stata una stupidaggine: Vittorino doveva sapere quanto quei guerrieri di palude gli fossero indispensabili lungo il Reno, per rintuzzare le continue intrusioni dei Franchi e dei Sassoni nelle Germaniae25. Per certo egli avrebbe corso un rischio minore, se avesse destinato ad Autun alcune delle sue numerose vexillationes di fanteria e genieri esperti nella costruzione e manovra di macchine d’assedio26. Inoltre, a proposito dei festeggiamenti allestiti per Vittorino a Colonia, quando gli fu conferito il titolo lusinghiero di Restitutor Galliarum, non c’è bisogno alcuno di scomodare la conqui- sta della dissidente Autun; infatti, conoscendo l’ambizione del personaggio, è sufficiente pensare a un millantato credito per qualche successo bellico minore; forse in una scaramuccia con ignoti razziatori barbarici, provenienti da oltre Reno, o addirittura contro i Bagaudi, che proprio allora stavano dilagando un po’ dappertutto27. Malgrado la sua inconsistenza, logica e storica, la «dimostra- zione» di Le Gentilhomme è stata colta al volo da altri professori con idee conservatrici, frettolosi di escludere che la Gallia centrale, intorno al 270, avesse sofferto a motivo del suo buon contadiname; più che altro si sarebbe dovuto deprecare «le zèle intempestif de la solda-

25 La difesa strenua dello scacchiere renano, specialmente tra Nimega e Xanten, fu una delle cure principali e forse la ragion d’essere degli usurpatori gallici: vedi N. Biffi, Per una rilettura dei fermenti antiromani in Gallia nel terzo secolo. I. Da Materno a Postumo, InvLuc, 11, 1989, 17-72. 26 Afferrando la palese difficoltà, ogni tanto c’è chi sostiene che Eumenio avrebbe adoperato una sineddoche, cioè una licenza letteraria, indicando la sola parte «batàvica» al posto di un tutto più vasto, costituito da un intero esercito sepa- ratista mandato contro Autun: vedi, per es., J.-J. Hatt, Histoire de la Gaule romaine, Paris, Payot, 1959, 223-225; si tratta, però, di pura speculazione, senza alcun aggancio testuale decente. 27 Assumendo che la cura per le vie di comunicazione, da parte dei Romani, fosse funzionale al mantenimento o al ripristino del controllo governativo sopra un determinato distretto, si osserva che, in mezzo a una dozzina scarsa di cippi miliari con iscrizioni che onorano Vittorino, 1/3 riguarda restauri stradali nella Gallia Bel- gica e nella zona afferente la frontiera renana (CIL 13, 9040, 11975, 11976, 12090); gli altri 2/3 risultano apposti all’interno dell’Aremorica, cioè della Gallia Nord-occidentale, nota riserva di contadini litigiosi (CIL 13, 8958, 8959, 8960, 8961, 8975, 8999, 9006, 9012). Nulla proviene dal paese degli Edui. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 19 tesque», ovviamente «étrangère», chiamata in causa da intrighi poli- tici poco commendevoli28. In particolare, Édouard Galletier, un noto storico della letteratura latina, anche lui con trascorsi vichisti, ha fatto assurgere l’«imparziale» ricostruzione di Le Gentilhomme a prova de- finitiva e inconfutabile che la forma bacaudicae rebellionis, in Eume- nio, era spuria, con buona pace del Lipsio e dei suoi seguaci29. Forse tale posizione, tanto comoda quanto fallace, sarebbe rimasta isolata o con scarsa risonanza se, nel secondo Dopoguerra, non fosse salita, alla ribalta degli studi antichi, una provocante lettura dei Bagaudi in chiave storico-materialista, fornita dallo studioso sovietico Aleksandr D. Dmitriev. Questo Autore ha assegnato la massima importanza alle notizie intorno alla caduta di Autun: in primo luogo, i Bagaudi sarebbero stati ben altro che volgari delinquenti, essendo riusciti a bloc- care per mesi e infine a conquistare un grosso centro urbano, cinto da turrite mura; d’altronde, il profilarsi di una terrificante «rivoluzione degli schiavi e dei coloni» avrebbe destato sconcerto, titubanze e spac- cature in seno alla classe dominante gallo-romana; all’inizio baldan- zosa fautrice, con Postumo, di istanze centrifughe dal governo di Roma, poi pecora rientrata all’ovile, col pavido Tetrico precipitatosi ai piedi di Aureliano30. Davanti all’ardua sfida rappresentata dall’emergente

28 Compiacimento appariscente in W. Seston, Dioclétien et la tétrarchie, I, Paris, De Boccard, 1946, 57, nota 4; É. Thevenot, Les Gallo-romains, Paris, Presses universitaires de France, 1948, 104 ; W. S. Maguiness, Eumenius of Autun, G&R, 21, 1952, 97-103. 29 Illusoria certezza, ma salutata con un tono assertivo, che non ammette repliche, in Éd. Galletier, Panégyriques latins, I, Paris, Les Belles Lettres. 1949, 124. L’Autore, invalido della Grande Guerra e imbevuto d’idee reazionarie, era stato chiamato dal Ministro Carcopino, nel 1941, alla Direction de l’Enseignement Supé- rieur, con lo scopo di riformare i programmi scolastici nel senso della triade «Tra- vail-Famille-Patrie»; tuttavia, dopo un anno, il Galletier aveva lasciato il pesante incarico amministrativo, scambiandolo con una prestigiosa cattedra di Latino alla Sorbona; in seguito, divenuto sospetto alla Gestapo, così come altri notabili di Vichy, egli era stato arrestato nell’estate del 1943 e tenuto in custodia cautelare fino al 1945; perciò, dopo la guerra, era stato perdonato e re-integrato nel suo insegnamento universitario. Devo anche queste notizie alla cortesia del prefato H. Bonnet. 30 Fondamentale contributo in A. D. Dmitriev, Dvizhenie Bagaudov. K istorii revoljutzionnogo dvizhenja rabov v Rimskom gosudarstve v III v. n. eh, VDI, 3-4, 1940, 101-14. Invero, l’insegnamento del Dmitriev, espresso con una lingua sconosciuta ai più, s’è aperto un varco in Occidente tramite l’agile sintesi di E. A. Thompson, Peasant Revolts in Late Roman Gaul and Spain, P&P, 2, 1952, 11-23. Per la nascente storiografia marxista, in materia di rivolte popolari tardo-antiche, vedi E. Bianchi, Uno storico sovietico ritrovato: Aleksandr D. Dmitriev (1888- 20 Ettore A. BIANCHI critica marxista, la storiografia «borghese» s’è chiusa sulla difensiva e ha raggiunto un consenso, singolarmente rapido e pressoché unanime, sull’opportunità di ripudiare l’imbarazzante «emendamento del Lipsio»: non si contano le pagine che, mentre ignorano o respingono qualsiasi presenza sediziosa dei Bagaudi intorno ad Autun, ripetono incessan- temente, con monotonia, che la capitale degli Edui sarebbe stata vittima di un’occasionale intemperanza «batàvica», aliena da motivazioni socialmente eversive31.

1962), QS, 76, 2012, 207-251. 31 Tra gli ultimi editori dei Panegirici Latini, si adagiano sull’ipse dixit del Galletier nomi di spicco, quali V. Paladini, P. Fedeli, Panegyrici Latini, Roma, Isti- tuto Poligrafico dello Stato, 1976, 195; C. E. V. Nixon, B. Saylor Rodgers, In Praise of Later Roman Emperors. The «Panegyrici Latini», Berkeley, University of Cali- fornia Press, 1994, 154, 555; B. Müller-Rettig, «Panegyrici Latini». Lobreden auf römische Kaiser. I. Von Diokletian bis Konstantin, Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2008, 132. Tra gli storici più recenti, alla main stream si sono ac- codati, talora con entusiasmo meritevole di miglior causa, E. Demougeot, La formation de l’Europe et les invasions barbares. I. Des origines germaniques à l’avè- nement de Dioclétien, Paris, Aubier-Montaigne, 1969, 506; P.-M. Duval, La Gaule jusqu’au milieu du Ve siècle, Paris, Picard, 1971, 529; P. Petit, Histoire gènèrale de l’Empire Romain. 2. La crise de l’empire, Paris, Seuil, 1974, 189-193, 230-231; C. Brenot, J.-N. Barrandon, Variations du titre de l’«antoninianus» de Victorin: une émission trévire exceptionnelle, RN, 18, 1976, 97-109; I. König, Die Gallischen U- surpatoren von Postumus bis Tetricus, München, Beck, 1981, 150-52; B. Buckley, The Aeduan Area in the Third Century, in A. King, M. Henig (eds.), The Roman West in the Third Century, Oxford, British Archaeological Reports, 1981, 287-315; R. Van Dam, Leadership and Community in Roman Gaul, Berkeley, University of California Press, 1985, 26; J. Drinkwater, The Gallic Empire. Separatism and Com- munity in the North-western Provinces of the Roman Empire, Wiesbaden-Stutt- gart, Steiner, 1987, 35-38, 78-82; B. Saylor Rodgers, Eumenius of «Augustodunum», AncSoc, 20, 1989, 249-266; A. Demandt, Die Spätantike. Römische Geschichte von Diocletian bis Justinian: 284-565 n. Chr., München, Beck, 1989, 62; N. Biffi, Per una rilettura dei fermenti antiromani in Gallia nel terzo secolo. II. Da Postumo ai Bagaudi, InvLuc, 12, 1990, 3-74; Ph. Badot, D. De Decker, La naissance du mou- vement bagaude, Klio, 74, 1992, 324-370; W. Schetter, Kaiserzeit und Spätantike. Kleine Schriften 1957-1992, Stuttgart, Steiner, 1994, 189; X. Loriot, D. Nony, La crise de l’Empire romain, 235-285, Paris, Colin, 1997, 79-80; M. Christol, L’Empire Romain du IIIe siècle, Paris, Errance, 1997, 153-161; C. E. Minor, Reclassifyng the «Bacaudae»: Some Reasons for Caution. 1. Who were the Third Century «Bacau- dae»?, AncW, 28, 1997, 167-183; V. Neri, I marginali nell’Occidente tardoantico. Poveri, «infames» e criminali nella nascente società cristiana, Bari, Edipuglia, 1998, 401-402; G. Woolf, Becoming Roman: The Origins of Provincial Civilization in Gaul, Cambridge, Cambridge University Press, 200o, 1; R. Rees, Layers of Lo- yalty in Latin Panegyric. AD 289-307, Oxford-New York, Oxford University Press, I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 21

3.Un pregevole dossier numismatico

Non è questa la sede per ribadire la legittimità, sul piano filologico, del richiamo ai Bagaudi nei Panegirici Latini; richiamo difeso caparbiamente da alcuni ricercatori «contro-corrente»32. Piuttosto, qui si mira a ravvivare il dibattito sulla rovina di Autun, cercando di approfondire le obiezioni che suscita il preteso ruolo in essa dei Ba- tàvi33. All’uopo, si è concentrata l’attenzione sopra certi reperti archeologici che, di solito, sono conosciuti e apprezzati solo da pochi «ad- detti ai lavori»: si tratta dei mucchi di monete romane imperiali, a volte formati da migliaia a di pezzi, che sono pervenuti fino ai giorni nostri. Fortuna vuole che una parte dei gruzzoli sia databile mediante la moneta più recente fra quelle riconosciute; vale a dire che il pezzo emesso per ultimo, di norma, funge da terminus cronologico per la chiusura dell’intera raccolta: ad esempio, se un centinaio di antonia- niani d’argento, coniati in varie epoche, terminasse con un esemplare battuto sotto Probo, questo consentirebbe di fissare il completamento della somma in uno qualsiasi degli anni di regno di quell’imperatore,

2002, 139-141; P. Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine, Lon- don, Routledge, 2001, 118; D. S. Potter, The Roman Empire at Bay, AD 180-395, London, Routledge, 2004, 266-267; C. Ronning, Herrscherpanegyrik unter Trajan und Konstantin, Tübingen, Mohr Siebeck, 2007, 153, 205; A. Luther, Das gallische Sonderreich, in K.-P. Johne, U. Hartmann, T. Gerhardt (hrsg.) Die Zeit der Solda- tenkaiser. Krise und Transformation des Römischen Reiches im 3. Jahrhundert n. Chr. (235-284), I, Berlin, Akademie Verlag, 2008, 325-342; A. Hostein, La Cité et l’Empereur cit., 276. 32 Autorevoli ma isolate prese di posizione in R. A. B. Mynors, «XII Pane- gyrici Latini», Oxford, Clarendon Press, 1964, 232; M. J. Rodrìguez Gervàs, Propa- ganda polìtica y opinion publica en los Panegìricos Latinos del Bajo Imperio, Sa- lamanca, Universidad de Salamanca, 1991, 51; D. Lassandro, «Sacratissimus Impe- rator» cit., 120-122; D. Lassandro, G. Micunco, Panegirici latini, Torino, UTET, 2000, 20, 166, 264; M. S. De Trizio, Panegirico di Mamertino per Massimiano e Diocleziano, Bari, Edipuglia, 2009, 61-62, 77-78. 33 Dispiace che il compito, fino a oggi, sia stato trascurato anche da studiosi di formazione marxista, molti dei quali sono rimasti assordati dal coro accademico e hanno voltato le spalle al Dmitriev: vedi, per es., N. Jankowski, Das Gallische Ge- genreich (259-274 n. Chr.) und seine soziale Basis im Spiegel der «Historia Au- gusta», Helikon, 7, 1967, 115-194. Troppo macchinosa e senza pezze d’appoggio è la soluzione di compromesso, tratteggiata da Camille Jullian, secondo la quale ci sarebbe stata una batavica et bacaudica rebellio, ossia una combutta tra Batàvi stranieri e Bagaudi gallici a spese degli sfortunati Edui: vedi M. Bouvier-Ajam, Les Empereurs gaulois, Paris, Tallandier, 1984, 220-225. 22 Ettore A. BIANCHI cioè dal 276 al 282; non prima, non dopo. In linea generale, la trasmis- sione attraverso i secoli di tali «tesoretti» implica che essi siano stati celati alla vista per motivi precauzionali, in qualche frangente drammatico, ma che poi, una volta cessato il pericolo, i proprietari non abbiano avuto facoltà di riportarli in luce. Così, quando, in un certo distretto, si effettuano plurime scoperte di depositi monetali pressoché coevi, si deve sospettare qualche forma di coercizione collettiva a danno dei possessores locali; tale che le vittime furono ammazzate all’istante o furono costrette a fuga repentina, senza speranza di poter tornare in- dietro e senza occasione per comunicare a parenti o fiduciari l’ubica- zione dei ripostigli segreti; in questo senso, i tesoretti perduti possono essere assunti quali chiari indizi di minacce, rapine, uccisioni o altre nocività a carico dei legittimi titolari34. Ovviamente, in una provincia di frontiera, frequenti invasioni barbariche o non insoliti ammutina- menti di truppe potrebbero spiegare un massiccio abbandono di ricchezze sotto terra o in luoghi reconditi, mentre, in una circoscrizione più tranquilla, scarsamente militarizzata, parecchi valori di scambio potrebbero essere andati «bruciati» a causa della criminalità comune, in agguato lungo le strade di maggior traffico o nei dintorni delle città romane35. Tornando alla Gallia centrale, è un peccato che, fino a oggi, pochi abbiano avuto la pazienza di vagliare in modo sistematico questo genere di materiale empirico e che nessuno sia stato curioso di met- terlo in relazione col dilemma tra Bagaudi o Batàvi. Per colmare questa lacuna, s’è stilato l’inventario di 85 depositi monetali, nascosti ma non più recuperati, entro l’antica pertica di Autun, nel periodo 193- 306, ossia tra l’avvento della dinastia severiana e la fine della prima Tetrarchia36. Si sono messi in conto tutti i depositi dati per sicuri, più

34 Iniziatore di questo filone di studi è stato il bibliotecario e numismatico francese Adrien Blanchet (1866-1957): vedi A. Blanchet, Les rapports entre les dé- pots monétaires et les évènements militaires, politiques et économiques, RN, 39, 1936, 3-69, 205-270. 35 Tema ripreso in E. Bianchi, L’insicurezza delle Alpi occidentali nel secolo III. Evidenze numismatiche e questioni di metodo, AUT, 29, 2010, 31-54; ivi s’in- contrano, tra l’altro, alcune avvertenze contro la distorta visione «economicista» dei tesoretti romani, oggi assai di moda. 36 Con una certa approssimazione, l’areale indagato coincide con i due attuali dipartimenti della Nièvre (N.) e della Saône-et-Loire (S. et L.). La ricerca non avrebbe potuto prendere avvio senza opere di consultazione corrente, quali A. Rebourg, Carte Archéologique de la Gaule. Autun (71 / 1-2), Paris, Maison des Sciences de l’Homme, 1993; Idem, Carte Archéologique de la Gaule. Saône-et-Loire (71 / 3-4), I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 23 alcuni incerti, ma abbastanza probabili: tra i ripostigli «sicuri» si annoverano 67 depositi (80%) che, per il loro buon stato di conservazione, si sono lasciati esaminare in maniera accurata, moneta dopo moneta; per ripostigli «probabili», in nota segnati con un asterisco, s’intendono i 18 cumuli di monete (20%), parzialmente conservati, che offrono qualche incertezza circa la vera data di occultamento o che sono sfuggiti a una ricognizione superficiale, vuoi dissimulati tra le monete erratiche, sparse per i campi, vuoi confusi tra le monnaies de fouilles, affioranti tra le rovine di edifici romani. Naturalmente, l’individuazione dei tesoretti «probabili» ha un intrinseco margine di discrezionalità, che può consigliare prudenza analitica, con l’auspicio di ulteriori e puntuali sondaggi archeologici, ma non deve condurre a un facile ed evasivo scetticismo, giacché il campione ricavato è piccolo ma non modesto. Allo scopo di confrontare i dati disponibili, registrandone, con buon margine di attendibilità, le oscillazioni temporali, un ausilio importante è fornito dal «tasso di smarrimento», che si esprime con il numero di tesoretti dimenticati per anni di governo dell’ultimo Impe- ratore accertato in ciascun ripostiglio. Il tasso consente d’istituire pa- ragoni oggettivi tra le perdite di liquidità in epoche diverse, aggirando l’ostacolo posto dal fatto che i vari Imperatori rivestirono la porpora per periodi diseguali. Poiché l’abbandono di tesoretti sta in proporzione inversa alla tutela delle persone e dei loro beni, le cadute e i picchi dei tassi di smarrimento dovrebbero riflettere, rispettivamente, gli alti e bassi incontrati dall’ordine pubblico nel corso del tempo. Un esempio concreto di calcolo: nel territorio di Autun, si conosce un solo deposito monetale smarrito sotto Floriano, il quale fu in carica da Giugno a Settembre del 276, per tre mesi o, che è lo stesso, per 0,25 anni; nel qual caso la perdita apparente equivale a 4,00 ts./a. (1,00/0,25). Poi, nel medesimo comprensorio, si contano otto depositi chiusi sotto il regno di Probo, tra l’Ottobre del 276 e l’Ottobre del 282; se ne induce che, nell’arco di 6 anni interi, in media furono abbandonati poco più che 1,33 tesoretti per anno (8,00/6,00). E’ chiaro che, rispetto all’esi- genza di mantenere la sicurezza nella regione, il governo di Probo su-

Paris, Maison des Sciences de l’Homme, 1994; H. Bigeard, Carte Archéologique de la Gaule. Nièvre (58), Paris, Maison des Sciences de l’Homme, 1996. Altrettanto prezioso è stato il censimento di X. Loriot, Inventaire provisoire des trésors de monnaies romaines découverts en Saône-et-Loire, BSN, 32, 1977, 205-210. Ancora interessante s’è rivelato A. Blanchet, Les trèsors de monnaies romaines et les invasions germaniques en Gaule, Paris, Leroux, 1900. 24 Ettore A. BIANCHI però di molto quello di Floriano, facendo sì che gli attentati fisici contro i risparmiatori segnassero un -67% [(1,33 x 100/4,00) – 100]. Dun- que, partendo dal principio che il numero dei ripostigli smarriti in un determinato territorio fosse in relazione diretta col turbamento locale dell’ordine pubblico, i conteggi seguenti permetteranno di misurare la portata, cioè la dimensione quantitativa, delle violenze che si verifi- carono nella zona di Autun lungo l’intero arco del secolo III. (Fig. 2)

4. I gruzzoli perduti degli Edui

Otto depositi terminano con monete emesse da esponenti della dinastia severiana, che restò al potere per quarant’anni e nove mesi, dall’Aprile 193 al Marzo 23537; otto tesoretti persi nell’arco di 40,75 anni effettivi danno un tasso di smarrimento medio pari a quasi 0,20 ts./a. (8,00/40,75). L’impressione è che, fuori di Autun, non ci fossero pericoli straordinari in vista per i proprietari terrieri, i mercanti di campagna e i loro collaboratori. Poiché, durante l’età dei Severi, la violenza pubblica rimase nei suoi limiti «fisiologici», si può assumere la perdita tendenziale di ripostigli in questo lungo periodo come base (0,20 : 1,00), per indicizzare i tassi di smarrimento ulteriori, relativi a epoche successive. Procedendo, un solo deposito termina con monete emesse da Massimino il Trace, che fu al potere per tre anni e due mesi, dal Marzo 235 al Maggio 23838; con l’unico tesoretto, perso nell’arco di 3,17 anni effettivi, risulta un tasso di smarrimento medio pari a quasi 0,32 ts./a. (1,00/3,17); l’indice di perdita annuale, misurato rispetto al tasso minimo d’età severiana, sale a 1,60 (0,32/0,20). La situazione non cam- biò granché nel decennio seguente. Due depositi terminano con monete emesse da Gordiano III, che fu al potere per cinque anni e dieci mesi, dall’Aprile 238 al Febbraio 24439; due tesoretti, persi nell’arco

37 Tali sono, in ordine cronologico, i ripostigli di Autun (S.-et-L.), Faubourg Saint-Andoche [A. Rebourg, Carte cit. (1993), 195]; *Le Puley (S.-et-L.), loc. imprecisata [X. Loriot, Inventaire cit., n° 43]; Chalon-sur-Saône (S.-et-L.), loc. St.-Jean- des-Vignes [ibidem, n° 14]; *Autun (S.-et-L.), Avenue Mazagran [A. Rebourg, Carte cit. (1993), 194]; Laizy (S.-et-L.), loc. Méchet [X. Loriot, Inventaire cit., n° 30]; Brèves (N.), loc. imprecisata [H. Bigeard, Carte cit., 77]; *Pré Porché (N.), loc. Vil- lars [ibidem, 226]; Glux (N.), loc. impr. [A. Blanchet, Les trésors cit., n° 280]. 38 Tale è il ripostiglio di Saint-Benin-des-Bois (N.), loc. Lurcy-le-Châtel [H. Bigeard, Carte cit., 230]. 39 Tali sono i ripostigli di Malay (S.-et-L.), loc. imprecisata [X. Loriot, In- I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 25 di 5,83 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a oltre 0,34 ts./a. (2,00/5,83); l’indice di perdita annuale sale a 1,70 (0,34/0,20) volte rispetto al livello severiano. Altri due depositi terminano con monete emesse da Filippo l’Arabo, che fu al potere per cinque anni e otto mesi, dal Febbraio 244 all’Ottobre 24940; due tesoretti, persi nell’arco di 5,67 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a oltre 0,35 ts./a. (2,00/5,67); l’indice di perdita annuale sale a 1,75 (0,35/0,20) volte rispetto al livello severiano. Il subbuglio, nelle campagne autunesi, aumentò alla metà del secolo III: infatti, un deposito termina con monete emesse da Decio, che fu al potere per un anno e otto mesi, dall’Ottobre 249 al Giugno 25141; con l’unico tesoretto, perso nell’arco di 1,67 anni effettivi, risulta un tasso di smarrimento medio pari a quasi 0,60 ts./a. (1,00/1,67); l’indice di perdita annuale cresce improvvisamente a 3,00 (0,60/0,20) volte rispetto al livello severiano. Tre depositi terminano con monete emesse da Treboniano Gallo e/o dal figlio Volusiano, che furono associati al potere per due anni e due mesi, dal Giugno 251 all’Agosto 25342; tre tesoretti, persi nell’arco di 2,17 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a oltre 1,38 ts./a. (3,00/2,17); l’indice di perdita annuale cresce ancora, fino a 6,90 (1,38/0,20) volte rispetto al livello severiano. Dieci depositi terminano con monete emesse da Valeriano e dal figlio Gallieno, che furono associati al potere per sette anni tondi, dal Settembre 253 al Settembre 26043; dieci tesoretti, persi ventaire cit., n° 35]; Entrains-sur-Nohain (N.), loc. impr. [H. Bigeard, Carte cit., 166]. 40 Tali sono i ripostigli di Salornay-sur-Guye (S.-et-L.), loc. imprecisata [X. Loriot, Inventaire cit., n° 50]; Louhans (S.-et-L.), loc. La Maladière [ibidem, n° 31]. 41 Tale è il ripostiglio di Fragnes (S.-et-L.), loc. Le Bois-de-Menuse [X. Loriot, Inventaire cit., n° 27]. 42 Tali sono i ripostigli di Iguerande (S.-et-L.), loc. Le Bas-de-la-Rivolière [X. Loriot, Inventaire cit., n° 28]; Chalon-sur-Saône (S.-et-L.), loc. Usine-de-Bou- chage [ibidem, n° 15]; Mâcon (S.-et-L.), loc. Bel-Air [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 318]. 43 Tali sono i ripostigli di Autun (S.-et-L.), Boulevard Mazagran [X. Loriot, Inventaire cit., n° 8]; Mâcon (S.-et-L.), L’Hôpital [ibidem, n° 32]; Mâcon (S.-et-L.), loc. Château-de-Sennecé [ibidem, n° 34]; Allériot (S.-et-L.), loc. imprecisata [ibidem, n° 2]; Ourdoux-sur-Saône (S.-et-L.), loc. Pont Sarrazin [ibidem, n° 40]; Che- nôves (S.-et-L.), loc. Creux-Beurnichot [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 94]; *Gueu- gnon (S.-et-L.), loc. Le Vieux Fresne [ibidem, 250]; Millay (N.), loc. impr. [H. Bigeard, Carte cit., 195]; Saint-Aubin-Les-Forges (N.), loc. Les Bertranges [ibidem, 230]; Coulanges-les-Nevers (N.), loc. Pont-Saint-Ourse [A. Blanchet, Trésors cit., n° 269]. 26 Ettore A. BIANCHI nell’arco di 7,00 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a quasi 1,43 ts./a. (10,00/7,00); l’indice di perdita annuale arriva a 7,15 (1,43/0,20) volte rispetto al livello severiano. Con la parabola politica dell’Imperium Galliarum, il disordine non conobbe più freni. Dodici depositi terminano con monete emesse da Gallieno, che fu al potere per otto anni, dal Settembre 260 al Set- tembre 268, da solo o assieme al figlio Salonino44; inoltre, sei depositi terminano con monete recanti l’effige del generale Postumo, usurpatore gallico pressoché coevo45; diciotto tesoretti, persi nell’arco di poco più che 8,00 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a 2,25 ts./a. (18,00/8,00); l’indice di perdita annuale balza a 11,25 (2,25/0,20) volte rispetto al livello severiano. Sei depositi terminano con monete emesse da Claudio il Gotico, che fu al potere per poco meno due anni, dal Settembre 268 all’Agosto 27046; inoltre, si conosce un gruzzolo di monete, di cui le più tardive coniate sotto Quin- tillo, fratello del precedente e suo successore ufficiale, tra il Settembre e l’Ottobre del 27047; sette tesoretti, persi nell’arco di 2,08 anni effettivi, dal Settembre 268 all’Ottobre 270, danno un tasso di smarrimento

44 Tali sono i ripostigli di Autun (S.-et-L.), Promenade-des-Marbres [A. Re- bourg, Carte cit. (1993), 195-96]; Autun (S.-et-L.), Bastion-de-la-Jambe-de-Bois [ibidem, 196]; Mâcon (S.-et-L.), loc. Sennecé [X. Loriot, Inventaire cit., n° 33]; Etrigny (S.-et-L.), loc. Champlieu [ibidem, n° 24]; *Le Breuil (S.-et-L.), loc. La Montée Noire [ibidem, n° 13]; La Chapelle-sous-Brancion (S.-et-L.), La Baume-de- la-Garaupe [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 445]; Verjux (S.-et-L.), loc. La Vévrotte [ibidem, 491]; Curtil-sous-Burnand (S.-et-L.), loc. imprecisata [M. Amandry, J. Grelu, Curtil-sous-Burnand 1979 (Saône-et-Loire): un petit dépôt d’antoniniens enfouis ca. 260, T. Mon. 14, 1993, 17-19]; Chantenay-Saint-Imbert (N.), loc. Le Bourg [H. Bigeard, Carte cit., 100]; Livry (N.), loc. Les Gonniauds [ibidem, 179]; *Mars- sur-Allier (N.), loc. impr. [ibidem, 184]; Raveau (N.), loc. La Butte-de-Dourdon [ibidem, 226]. 45 Tali sono i ripostigli di Saint-Boil (S.-et-L.), loc. Le Noizeret [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 101-02]; La Comelle (S.-et-L.), loc. Château-du-Jeu [X. Loriot, Inventaire cit., n° 19]; Pierreclos (S.-et-L.), loc. Le Pré Poirier [ibidem, n° 42]; *Rully (S.-et-L.), loc. imprecisata [ibidem, n° 45]; Millay (N.), loc. Les Burots [H. Bigeard, Carte cit., 195]; Entrains-sur-Nohain (N.), loc. La Gare [ibidem, 154]. 46 Tali sono i ripostigli di Mont-Saint-Vincent (S.-et-L.), loc. imprecisata [X. Loriot, Inventaire cit., n° 39]; *Dyo (S.-et-L.), loc. Champ-Barlet [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 192]; *Palinges (S.-et-L.), loc. Le Fourneau [ibidem, 366]; Dornes (N.), loc. impr. [H. Bigeard, Carte cit., 135]; *Linanton (N.), loc. Anizy [ibidem, 179]; Saint-Père (N.), loc. Neuzy [ibidem, 237]. 47 Tale è il ripostiglio di Varzy (N.), loc. La Chapelle-Saint-Lazare [H. Bigeard, Carte cit., 252]. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 27 medio pari a quasi 3,37 ts./a. (7,00/2,08); l’indice di perdita annuale tocca l’apice di 16,85 (3,37/0,20) volte rispetto al livello severiano. Due depositi terminano con monete emesse da Aureliano, che fu al potere per poco meno di cinque anni, dall’Ottobre 270 al Set- tembre 27548; inoltre, dodici depositi coevi terminano con monete effigianti il nobile Tetrico e/o suo figlio Tetrico Jr., usurpatori gallici pressoché coevi49; quattordici tesoretti, persi nell’arco di 4,92 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a quasi 2,85 ts./a. (14,00/4,92); l’indice di perdita annuale incomincia a scendere, pur mantenendosi a ben 14,25 (2,85/0,20) volte rispetto al livello severiano. In seguito, la sicurezza venne ristabilita, in modo lento ma progressivo. Due depositi terminano con monete emesse da Tacito, che fu al potere dal Settembre 275 al Giugno 27650; un deposito termina con Floriano, fratello del precedente e suo successore, tra Giugno e Settembre del 27651; otto depositi terminano con Probo, che rivestì la porpora per sei anni tondi, dall’Ottobre 276 all’Ottobre 28252; infine, mancano del tutto i depositi che si chiudono con monete effigianti Caro,

48 Tali sono i ripostigli di Saint-Vérand (S.-et-L.), loc. La Balmondière [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 186]; Clamecy (N.), Rue-du-Dr. Merle [H. Bigeard, Carte cit., 107]. 49 Tali sono i ripostigli di *Saint-Vincent-des-Prés (S.-et-L.), loc. Château- du-Mibou [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 204]; *Guegnon (S.-et-L.), loc. Le Vieux- Fresne [ibidem, 250]; Laizy (S.-et-L.), loc. Les Grivaux [ibidem, 339]; Saint-Loup- de-Varenne (S.-et-L.), Rivage-de-la-Saône [X. Loriot, Inventaire cit., n° 47]; Sen- necey-le-Grand (S.-et-L.), loc. imprecisata [ibidem, n° 51]; Le Villars (S.-et-L.), loc. Les Perrières [ibidem, n° 56]; La Vineuse (S.-et-L.), loc. Sur-la-Roche [ibidem, n° 57]; La Comelle (S.-et-L.), loc. Hameau de Bourgogne [ibidem, n° 20] = Poil (N.), loc. La Motte-de-Lagné [A. Rebourg, Carte cit., 412]; Bouhy (N.), loc. Le Marquis [H. Bigeard, Carte cit., 77]; Marzy (N.), loc. impr. [ibidem, 184]; Ouagne (N.), loc. impr. [ibidem, 220]; Pouques-Lormes (N.), loc. La Corvée-des-Moines [ibidem, 225]. 50 Tali sono i ripostigli di Etrigny (S.-et-L.), loc. Taillant [X. Loriot, Inven- taire cit., n° 26]; *Rouy (N.), loc. Chatenay [H. Bigeard, Carte cit., 227-28]. 51 Tale è il ripostiglio di Cervon (N.), loc. imprecisata [H. Bigeard, Carte cit., 83]. 52 Tali sono i ripostigli di Etrigny (S.-et-L.), loc. Les Garennes [X. Loriot, Inventaire cit., n° 25]; Massy (S.-et-L.), loc. Bois-de-la-Tour [ibidem, n° 36]; Saint- André-le-Désert (S.-et-L.), loc. Hameau des Jean-Prost [ibidem, n° 46]; La Vineuse (S.-et-L.), loc. imprecisata [ibidem, n° 53]; *Charbonnières (S.-et-L.), loc. impr. [ibidem, n° 17]; Arquian (N.), loc. Les Thorins [H. Bigeard, Carte cit., 63]; Bouhy (N.), loc. Les Boulins [ibidem, 77]; *Entrains-sur-Nohain (N.), loc. impr. [ibidem, 166]. 28 Ettore A. BIANCHI

Carino o Numeriano, i quali controllarono l’Impero dall’Ottobre 282 al Marzo 285. Undici tesoretti, persi nell’arco di 9,50 anni effettivi, tra il Settembre 275 e il Marzo 285, danno un tasso di smarrimento medio pari a quasi 1,16 ts./a. (11,00/9,50); l’indice di perdita annuale cala a 5,80 (1,16/0,20) volte rispetto al livello severiano. Finalmente, otto depositi terminano con monete emesse da e- sponenti della prima Tetrarchia, quali Diocleziano, Massimiano, Ga- lerio e Costanzo il Cloro; costoro, nel complesso, furono al potere per ventuno anni e tre mesi, dall’Aprile 285 al Luglio 30653; otto tesoretti, persi nell’arco di 21,25 anni effettivi, danno un tasso di smarrimento medio pari a quasi 0,38 ts./a. (8,00/21,25); l’indice di perdita si ri- duce a 1,90 (0,38/0,20) volte rispetto al livello severiano, tornando verso la normalità; normalità che, per inciso, sarà ritrovata in pieno ai tempi di Costantino (306-337).

5. Il futile diversivo degli Alemanni

Lo svolgimento temporale, appena delineato, non è conforme a quello che si sarebbe potuto prevedere qualora Autun avesse subito un solo e puntuale attacco dall’esterno: nel qual caso si sarebbero registrati tassi di smarrimento stabili o poco variabili per gran parte del secolo III, chiaro indizio di una calma sostanziale nell’area d’indagine, fatta salva un’anomala impennata nel 269-270, in coincidenza con la presunta spedizione punitiva dei Batàvi. Così non è stato; in particolare, ci sono due stridenti incongruenze: una perdita di tesoretti assai sostenuta già nel periodo 260-268, prima dell’assedio di Autun, e una dispersione ancora molto elevata nel periodo 270-275, dopo la sca- denza dell’assedio medesimo; vale a dire che, entrambe le volte, gli Edui titolari di riserve liquide furono sottoposti a violenze ricorrenti, prolungate e diffuse, di cui i principali responsabili non poterono essere Vittorino e i suoi auxilia. Non stupisce, perciò, che i custodi della nuova ortodossia «batàvica», tacitamente preoccupati per la tenuta

53 Tali sono i ripostigli di *Sully (S.-et-L.), loc. Creusefond [X. Loriot, In- ventaire cit., n° 52]; Vergisson (S.-et-L.), loc. imprecisata [ibidem, n° 55]; *Varen- nes-Saint-Sauveur (S.-et-L.), loc. Montjouvent [A. Rebourg, Carte cit. (1994), 218- 19]; Lancié (S.-et-L.), loc. impr. [A. Blanchet, Les trésors cit., n° 288]; *Rémilly (N.), loc. La Chartreuse-d’Apponay [H. Bigeard, Carte cit., 227]; Chantenay-Saint- Imbert (N.), loc. Champ-Chevaux [ibidem, 98]; *Ougny (N.), loc. La Spouse [ibidem, 220]; Tresnay (N.), loc. imprecisata [ibidem, 248]. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 29 della loro tesi di fondo, si siano affrettati a escogitare una teoria ad hoc, che potesse spiegare un palese degrado dell’ordine pubblico, di qua e di là rispetto al 270. Dovendo scovare dei «cattivi soggetti» non-indigeni, da affiancare ai Batàvi, la preferenza di questi studiosi è caduta sugli Alemanni, razziatori germanici particolarmente efferati, che avrebbero messo a ferro e fuoco la regione autunese a due riprese, nella seconda metà del secolo III. La prima invasione sarebbe avvenuta allorché Gallieno regnava a Roma e Postumo a Colonia; essa a- vrebbe provocato la «vague de thésaurisation» riscontrabile negli anni 260-26854. La seconda calata dei barbari sarebbe avvenuta al tramonto dell’Imperium Galliarum; essa spiegherebbe i depositi andati persi nel periodo 270-27555. Nel caso specifico di Autun, il doppio richiamo alle gesta degli Alemanni sembra destituito di fondamento. A proposito della loro prima aggressione, verso il 260, qualche scarna fonte segnala un massivo attacco dei barbari contro la Gallia e l’Italia, ma imbroglia abbastanza la sequenza concreta degli eventi56; un altro testimone, che descrive meglio la direttrice gallica dell’invasione, guidata da un certo Crocco, accenna solamente ai distretti orientali dell’Aquitania e della Narbo- nese, saltando qualsiasi riferimento ad altre province più settentrio- nali57; quindi, è verosimile che la discesa alemannica del 260 si fosse lasciato dietro il territorio autunese58. Un appunto analogo si può muo-

54 Ipotesi lungamente articolata da E. Demougeot, Les martyrs imputés à Chrocus et les invasions alamanniques en Gaule méridionale, AnnMidi, 74, 1962, 5-28. Cfr. X. Loriot, Inventaire cit.; A. Rebourg, Archéologie à Autun et dans l’Au- tunois, Autun, Musée Rolin, 1990, 84. 55 Agli Autori della nota precedente, si aggiunga B. Buckley, The Aeduan Area cit., 292. 56 Scrive Eutropio: … Alamanni, vastatis Galliis, in Italiam penetraverunt... – Eutr., Brev., 9, 8. Cfr. Orosio: … Alamanni, Gallias peruagantes, etiam in Ita- liam transeunt... – Oros., Hist., 7, 22, 7. La successione di due attacchi, il primo in Gallia, il secondo in Italia, è meno credibile rispetto all’evenienza di due scorrerie pressoché simultanee, ma parallele. 57 Questo è il racconto di Gregorio di Tours: ... Chrocus ille Alamannorum rex, commoto exercito, Gallias pervagavit…, mostrando particolare accanimento contro l’Alvernia. Da lì la scena si sposta verso Sud, attorno ad Arles, dove ... Chro- cus vero apud Arelatensim Galliarum urbem conprehensus, diversis adfectus sup- pliciis, gladio verberatus interiit, non inmerito poenas, quas sanctis Dei intulerat, luens... – Greg. Tur., H.F., 1, 32. 58 Probabilmente la massa degli Alemanni penetrò dapprima in Raetia e, da lì, si divise in due tronconi: la colonna principale forzò i passi alpini centrali e si av- 30 Ettore A. BIANCHI vere all’affermazione che gli Alemanni sarebbero tornati sotto Autun verso il 275: in realtà, fino a che Aureliano visse, ci fu solo una insignificante agitazione tribale ai bordi della Vindelicia59; solo più tardi, dal 276 al 278, i Franchi, gli Alemanni, i Vandali e altri si scatenarono, ma, per lo più, colpendo la Gallia Belgica, le due Germaniae, la Raetia e gli Agri Decumates60. Dalle fonti non risulta che i barbari avessero sfiorato o, tanto più, devastato il territorio degli Edui; in ogni modo, se Autun fosse stata davvero coinvolta, non si vede bene perché i petulanti panegiristi, desiderosi d’impressionare i loro potenti ascoltatori, abbiano perso l’occasione di lamentare una precedente alamannica vas- tatio o una forsennata rabies Iuthungorum, in aggiunta alla grande rebellio gallica di cui sono accorati testimoni. Si sorvola sopra alcune sfasature di ordine cronologico, che potrebbero inficiare ulteriormente la ricostruzione «invasionista» delle vi- cende autunesi, nella misura in cui ognuna delle due invocate «pous- sées germaniques» avrebbe dovuto svolgersi entro strettissime fine- stre temporali61. Tuttavia, una critica di metodo s’impone. E’ cattiva ventò sull’Alta Italia, dove l’attendeva a pie’ fermo l’esercito di Gallieno; un contin- gente minore girò attorno al Lago di Ginevra e corse lungo la valle del Rodano, con- cedendosi anche deviazioni verso la regione alverniate: vedi R. Felmann, La Suisse Gallo-romaine. Cinq siècles d’histoire, Lausanne, Payot, 1992, 64-76; J.-P. Clébert, La Provence antique. 3. Aux temps des premiers Chrétiens, Paris, Laffont, 1992, 43, 73, 151. 59 Vopisco, uno degli «Scrittori della Storia Augusta», segnala che, nella prima metà del 275, l’Imperatore ... ad Gallias profectus, Vindelicos obsidione barbarica liberavit; deinde ad Illyricum redit... – S.H.A., Aurel., 35, 4. 60 A Probo, giunto oltralpe nel 277, si presentò un quadro spaventoso di morte e distruzione, con più di sessanta città romane catturate: infatti egli trovò le Gallie ... interfecto Aureliano, a Germanis possessae. Tanta autem illic proelia et tam felici- ter gessit, ut a barbaris sexaginta per Gallias nobilissimas reciperet civitates, ... caesis prope quadringentis milibus, qui Romanum occupaverant solum, reliquos ultra Nigrum fluvium et Albam removit... – S.H.A., Prob., 13, 5-7. Secondo un’altra stima, le città occupate furono settanta: ... nam et quadringenta milia hostium caesa sunt et sedecim milia armatorum nobis oblata et septuaginta urbes nobilissimae captivitate hostium vindicatae et omnes penitus Galliae liberatae... – ibidem, 15, 3. 61 Così un ripostiglio, intatto, si conclude con monete di Postumo, coniate alla fine del 263 o agli inizi del 264, allorché gli Alemanni del 260 avevano smesso di calpestare il suolo gallico: vedi D. Hollard, M. de Avisseau-Brustét, Le trésor de Saint-Boil (Saône-et-Loire): bijoux et monnaies de Septime Sévère à Postume, TMon, 17, 1998, 11-30. Analogamente, un altro deposito, che termina con emissioni di Aureliano anteriori alla riforma monetaria del 274, non può essere stato perso per colpa degli Alemanni degli anni 276-278: vedi H. Huvelin, Le trésor de Saint- I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 31 abitudine di molti storici, quando ragionano su gruppi di tesoretti coevi, di rifarsi sempre a fatti militari di prima grandezza, attestati anche da epigrafi o testi letterari; talora, però, le antiche fonti restano mute, de- terminando una situazione chiamata, con un gioco di parole anglo-sas- sone, degli Hoards without Hordes; in tal caso, i moventi bellici «man- canti» vengono presupposti a tavolino, adottando un vuoto procedimento tautologico: i depositi monetali diventano testimoni di guerre e incursioni minori, di cui gli unici indizi esistenti sono, guarda caso, i depositi stessi62. Di rado, i ripostigli smarriti vengono imputati al banditismo rusticano, endemico in tutte le province; eppure questo forni- rebbe una spiegazione semplice ed elegante, essendo meno sottoposta a stringenti vincoli spazio-temporali, rispetto alle intrusioni di genti barbariche o ai cozzi di armate rivali63. Nel caso di Autun, gli alti tassi di smarrimento monetale, che si registrano per gli anni 260-268 e 270-275, non furono dovuti a orde di Alemanni, magari finite su im- probabili «routes secondaires», bensì a bande di predoni locali assai pugnaci: costoro s’erano dati il nome di Bacaudae, cioè «i combat- tenti». Naturalmente, detto ciò, non si vuole escludere che i malfattori gallici, all’occasione, potessero trarre vantaggi dall’esistenza di una forte pressione germanica sulle frontiere o all’interno del paese; infatti, quanto più gli Alemanni o i loro simili si manifestavano aggres- sivi e le autorità imperiali erano costrette a spostare truppe verso le zone direttamente minacciate, tanto più i latrones, nelle province sguar-

Vérand (Saône-et-Loire): 1094 antoniniens (et imitations) enfouis ca. 275, TMon, 14, 1993, 31-38. Si osservi, nel titolo, il deliberato arrotondamento del terminus. 62 Numerosi sono stati gli studiosi francesi che, cartine geografiche alla mano, hanno individuato e descritto qui un «front d’enfouissements», là un «traject d’invasion», lasciati da altrettante scorribande di tribù germaniche, dal Reno alla Ga- ronna: vedi, per es., E. Demougeot, La formation cit., 493-521. Di «Münzenfund- horizonten» hanno amato discettare anche gli studiosi nazisti, tesi a esaltare l’in- contenibile energia guerriera dei Franchi e degli Alemanni, loro antenati d’elezione, di fronte alla mollezza dei Romani e all’inconcludenza dei Celti: vedi H. Koethe, Zur Geschichte Galliens im dritten Viertel des 3. Jahrhunderts, BRGK, 32, 1942, 199-224. 63 Se c’era una forma di violenza diffusa nell’Antichità, ma sordida abbastanza da essere taciuta dalle fonti scritte, questa era la pratica del brigantaggio; per lo più, si trattava di una variante «notturna» del conflitto sociale nelle campagne: vedi la pionieristica riflessione di A. D. Dmitriev, Dvizhenie «latrones» kак оdnа iz form klassovoj bor’by v Rimskoj Imperii, VDI, 4, 1951, 61-72. Va da sé che l’approccio banditescoai tesoretti privilegia la nozione di «focolai» di saccheggio, in contrappo- sizione alle «scie» tracciate dagli studiosi invasionisti. 32 Ettore A. BIANCHI nite dell’interno, trovavano campo libero per i loro atti criminosi, contro i beni e le dimore degli honestiores64. In questo senso, si potrebbe dire che il caos riscontrabile intorno ad Autun, prima e dopo il famoso assedio, fu aumentato dalla parziale contemporaneità con le invasioni alemanniche del 260 e del 276-278, sebbene dirette altrove. Dalle fonti s’indovinano anche diverse e più impegnative collusioni, tra invasori germanici e briganti gallici, tali che gli uni furono invocati, accolti, nascosti e guidati dagli altri65. Tuttavia si rimanda ad altra sede la trattazione di siffatte complicità, perché, se quanto scritto fino a qui è vero, esse non riguardarono le campagne autunesi del secolo III.

6. Vittorino scagionato

Il primo e più importante interrogativo, al quale i nuovi dati ri- spondono, è quello circa l’esistenza o meno di una campagna militare di Vittorino contro gli Edui dissidenti, nel 269-270. Più sopra, contro quest’idea oggi dominante, s’è obiettato che Vittorino sarebbe stato sventato, a dir poco, se avesse spedito i suoi preziosi Batàvi su un fronte per essi remoto e defatigante, sguarnendo per sette lunghi mesi il con- fine renano, dove quelli avrebbero potuto dare il meglio di sé. Ora, conosciuta l’evoluzione dei tassi di smarrimento monetale, si deve prendere atto che la violenza su larga scala, nel paese degli Edui, non aspettò i fantomatici mercenari di Vittorino per esplodere. Riassu- mendo, il brigantaggio era divenuto un pericolo allarmante già nel periodo 249-25366. Un marcato peggioramento della sicurezza locale

64 Le connivenze indirette tra invasori stranieri e briganti autoctoni erano piuttosto frequenti nel Basso Impero: vedi M. Doi, Bagaudic Movement and Ger- man Invasions, Klio, 71, 1989, 344-352. 65 Il sentore di un diffuso tradimento in favore degli Alemanni è corroborato da una notizia di fonte agiografica, quindi semi-leggendaria, secondo la quale il men- tovato Crocco, nel 260, poté scovare, torturare e assassinare Privato, santo eremita e apostolo del Gévaudan, per istigazione di alcuni contadini malvagi. Qualche tempo dopo il misfatto, certi montanari di Mende, desiderosi di liberarsi dai demoni che li possedevano, si recarono presso il santuario di San Giuliano, a Brioude, dove ebbero modo di confessare che Privato era stato ucciso dai ... barbaris nostra instigatione commotis... – Greg. Tur., De passione, virtutis et gloria Sancti Iuliani martyris, 30. 66 L’unico ripostiglio abbandonato sotto Decio in realtà, rappresenta qualcosa come 0,60 ts./a., con un incremento sensibile, di oltre due terzi, rispetto al valore immediatamente precedente, di 0,35 ts./a., raggiunto sotto Filippo l’Arabo. A questo proposito, è degno di nota che Eutropio attribuisca proprio a Decio (249-251) il merito di aver stroncato o provato a stroncare un’insidiosa ribellione gallica: ... I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 33 si registrò sotto il regno congiunto di Valeriano e Gallieno (253-260), quindi prima che prendesse avvio il fallito esperimento dell’Imperium Galliarum (259-274). Poi, la piaga banditesca degenerò in modo progressivo, fino a produrre convulsioni febbrili, al tempo della rivalità tra lo stesso Gallieno e l’usurpatore Postumo (260-268), in pratica alla vi- gilia dell’assedio di Autun. Nel biennio di Claudio il Gotico (268-270), ovviamente, l’ordine pubblico toccò il fondo, ma, sebbene nulla vieti che gli uomini di Vittorino, buoni ultimi, fossero entrati in scena precisamente a questo punto cruciale, l’evidenza numismatica di un pre- gresso e insidioso banditismo rusticano, va da sé, rende l’ipotesi quanto meno superflua. Anzi, la stima degli ulteriori tassi di smarrimento, posteriori al fatidico biennio 269- 270, rende la venuta dei Batàvi una «chimera», se è vero che, nel territorio autunese, i detentori di liqui- dità continuarono a subire rapine e uccisioni ancora per tre lustri: infatti, le morti improvvise o le fughe precipitose, causate da latrones locali, si ripeterono con ritmo sostenuto nell’età di Aureliano (270- 275); le tensioni si ridussero, lentamente, ai tempi di Tacito (276) e di Probo (276-282), quindi molto dopo l’epilogo dell’Imperium Gallia- rum; gli animi si calmarono solo grazie al «pugno di ferro» di Massi- miano e dei suoi colleghi (285-306). Siffatti risultati non sono assolu- tamente compatibili con un assedio «batavico», puntuale e isolato, ma ben si accordano con il ciclo di ascesa, propagazione e riflusso attra- versato da una lunga ondata di brigantaggio gallico; onda che, denun- ziata dai panegiristi come bacaudica rebellio, lambì per anni la capitale degli Edui, la travolse nel 270 e, infine, la lasciò gravemente pro- strata. Il sospetto che il «separatismo gallico» non ebbe, nella rovina di Autun, il peso esagerato che molti vorrebbero accordargli, è confortato da una fonte letteraria minore, di sovente incompresa: scrivendo più di cent’anni dopo i fatti, nel 382, il famoso retore Ausonio ricorda che suo nonno materno, un maggiorente degli Edui di nome Arborio, era stato esiliato dai caporioni della secessione gallica, Vittorino e Tetrico, bellum civile, quod in Gallia motum fuerat, oppressit... – Eutr., Brev., 9, 4. Tali torbidi, in passato, venivano ricollegati alle mene di un misterioso usurpatore, di nome Silvanaco, ma, più recentemente, s’è capito che costui s’era pronunciato in Roma, a metà dell’anno 253, assai dopo la scomparsa di Decio: vedi S. Estiot, L’empereur «Silbannacus». Un second antoninien, RN, 151, 1996, 105-117. Dunque, forte è il sospetto che verso il 250, da qualche parte in Gallia, Decio avesse dovuto assistere a una sorta di preludio del movimento bagaudico. 34 Ettore A. BIANCHI invidiosi delle sue enormi ricchezze67; tuttavia Ausonio non rinfaccia a quei due, presunti mandanti delle soldatesche batàviche, il delitto di aver fatto annientare una nobile e pacifica città, anche se lo spunto polemico sarebbe stato assai pertinente68. Questa relativa mitezza di giudizio sui «tiranni» d’oltralpe o, se si preferisce, questo mancato rim- provero è stupefacente, nella penna di un discendente delle vittime. A meno che non si fosse risaputo, a discarico degli usurpatori gallici, che Augustodunum, a suo tempo, aveva sofferto soprattutto per il fe- roce brigantaggio dei Bagaudi. In tal caso, Ausonio avrebbe avuto poco da recriminare: al massimo avrebbe potuto incolpare Vittorino per negligenza o per omissione di soccorso, rispetto a una città sventurata, scossa da un’evenienza imprevedibile e ineluttabile, una sorta di cala- mità naturale, quale appunto una furiosa turba contadina. In breve, Vittorino, lungi dall’aver scatenato i suoi Batàvi contro gli Edui, potrebbe essersi limitato a un non-intervento militare, lasciando i suoi nemici in balia dei Bagaudi circostanti. Un’illustrazione coerente ed estensiva degli eventi accaduti nel 269-270 potrebbe essere la seguente: i Bagaudi, briganti audaci e ben organizzati, che da tempo tormentavano in maniera incessante e ca- pillare le campagne della Gallia centrale, decisero di convergere sulla ricca e orgogliosa città di Augustodunum, speranzosi di ricavarne un lauto bottino. Gli aggressori dovevano costituire bande armate abbastanza numerose da intimidire le sparute milizie civiche, ma non do- tate a sufficienza con apparecchiature e competenze ossidionali, per prendere d’impeto la città fortificata; perciò si accamparono a debita

67 Il passo è il seguente: ... Invida sed nimium generique opibusque super- bis / aerumna incubuit; namque, avus et genitor / proscripti, regnum cum Victo- rinus haberet / ductor et in Tetricos recidit imperium. – Aus., Parent., 4, 8-10. Si viene a sapere che codesta espulsione fu una delle ultime decisioni di Vittorino, nella primavera del 271, prima che la sua eredità politica andasse a Tetrico, altro magnate delle Gallie: vedi Southern, The Roman Empire cit., 119; D. S. Potter, The Roman Empire cit., 272. 68 Si noti come la coppia, responsabile dell’ingiusto esilio dell’avo, sia evo- cata da Ausonio con privato rancore, ma non additata alla pubblica indignazione. Come s’è accennato più in alto, neppure Eumenio e l’anonimo panegirista del 311 muovono accuse precise e astiose a Vittorino, supposto istigatore dei Batàvi, per avere agito ai danni dell’amata città-madre. Non è mancato chi s’é spinto a scusare Vittorino, il quale, povero lui, avrebbe dovuto lasciare licenza di saccheggio ai cru- deli Batàvi, se non avesse voluto fare la brutta fine del suo predecessore Postumo: vedi I. König, Die Gallischen Usurpatoren cit., 148-149. Si tratta di una semplice il- lazione, lanciata a caso, su basi esclusivamente comparative. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 35 distanza, fuori della portata di arcieri, frombolieri et alii, e s’accon- tentarono di fermare e depredare qualsiasi convoglio di muli o di carri cercasse di portare dentro Autun gli indispensabili rifornimenti ali- mentari (granaglie, formaggi, carne). Val la pena di notare che i Ba- gaudi osarono attardarsi in un accerchiamento lasco, ma di sicuro effetto, in quanto sapevano, tramite spiate o defezioni, che non sarebbero stati disturbati dalla comparsa di rinforzi nemici: né l’usurpatore Vittorino, disgustato con gli Edui, né l’imperatore Claudio II, o- berato da tutt’altre incombenze militari, avrebbero cercato di spezzare l’assedio. Così, i Bagaudi imposero alla città un blocco sistematico e implacabile, finché, dopo sette lunghi mesi, ebbero sentore che il cibo, dietro le mura, stava scarseggiando e che gli abitanti erano ormai alla fame. A quel punto, dopo aver minacciato sfracelli, essi ottennero la resa dei difensori e, attraverso le porte spalancate, poterono sciamare nelle vie e nelle piazze di Autun, mettendo a sacco ogni cosa.

7. Due perplessità risolte

I risultati ottenuti con i tassi di smarrimento monetali, togliendo credito ai Batàvi quali autori del disastro di Autun, permettono di sciogliere un paio di dubbi che l’odierna vulgata accademica stenta ad affrontare. La prima questione riguarda la vera missione assegnata a Giulio Placidiano, uno dei luogotenenti di Claudio II: a parere dei più, l’Imperatore, distratto dai Goti e dagli Alemanni, avrebbe incaricato Placidiano d’invadere le Gallie dal Meridione, si dice con 5000 o 10000 uomini, e di marciare verso Autun, che si sapeva insofferente al giogo di Vittorino; tuttavia la spedizione di soccorso si sarebbe ar- restata a Cularo, od. Grenoble, senza proseguire oltre, perché Vittorino si sarebbe mosso d’anticipo, con i suoi mercenari, e avrebbe costretto gli Edui alla resa69. Ebbene, la lentezza e titubanza di Placidiano sono sorprendenti: in apparenza, il grand’ufficiale avrebbe tentennato prima di prendere alle spalle i Batàvi, sebbene questi fossero logorati dalle fatiche, a blocco di Autun ancora in corso, o appesantiti da copioso bottino, se già in ritirata. Tuttavia, nulla lascia credere che Placidiano fosse stato alla guida di un possente esercito da campagna: stando a

69 A un intervento diretto contro i Batàvi, impegnati sotto le mura di Autun, e a scopi bellici di più ampio respiro pensa V. Neri, «CIL XII 2228» e la politica gallica di Claudio il Gotico, REA, 80, 1978, 85-94. Cfr. P. Southern, The Roman Empire cit., 109. 36 Ettore A. BIANCHI un’iscrizione, egli avrebbe comandato una piccola serie di guarnigioni sub-alpine, con effettivi insufficienti per liberare Autun dai suoi ne- mici70. Inoltre, risulta che egli rimase fermo a Grenoble ancora per due o tre anni, dopo il 27071; una permanenza stravagante, se Vittorino fosse stato l’avversario da battere. Infine, sotto Aureliano, egli ebbe uno spiccato avanzamento di status sociale e di carriera politica: infatti, venne ammesso nella ridotta cerchia dei clarissimi, con rango senatorio, diresse il prestigioso ufficio della Prefettura Pretoriana e, nel- l’anno 273, rivestì il Consolato assieme a Marco Claudio Tacito, futuro imperatore72; tutte queste promozioni sarebbero inverosimili, qualora, giusta la visione corrente, Placidiano avesse fallito miseramente nel suo primitivo mandato: salvare la capitale degli Edui73. Adesso, comunque, non c’è più alcuna ragione plausibile per coinvolgere i Batàvi di Vittorino nella faccenda di Autun; perciò non ci sarebbe da stupirsi se la zona operativa assegnata a Placidiano fosse stata, semplicemente,

70 Claudio II fu lodato da una sorta di gendarmeria stanziale, in servizio per- manente nella Gallia Narbonese: Imp(eratori) Caesar(i) M(arco) Aur(elio) Claudio, Pio Felici Invicto Aug(usto), Germanico max(imo) P(ontifici) M(aximo), trib(uni- ciae) potes/tatis II co(n)s(uli), Patri Patriae, proc(onsuli) vexillationes atque equi- tes itemque praepositi et ducenar(ii) protect(ores) tendentes in Narb(onensi) pro- v(incia), sub cura Iul(ii) Placidiani v(iri) p(erfectissimi) praefect(i) vigil(um), de- voti Numini Maiestatiq(ue) eius – CIL 12, 2228. Claudio fu rivestito della Tribuni- zia Potestà e del suo secondo Consolato il 10 Dicembre del 269. Qui Placidiano appare alla testa di una cohors vigilum, cioè di un’unità di polizia, se non numerica- mente trascurabile, almeno inetta al suo ruolo militare immaginario. 71 Un altarino scoperto a Vif, poco a Sud di Grenoble, reca l’iscrizione: Igni- bus Aeternis Iul(ius) Placidianus, v(ir) c(larissimus) Praef(ectus) Praetori(o), ex voto posuit – CIL 12, 1551. I Fuochi Eterni, compagni celesti del Sole Invitto, erano molto cari ad Aureliano e ai suoi intimi collaboratori. L’epigrafe dovrebbe datarsi prima del 273, allorché Placidiano andò a Roma per ricevere le insegne consolari. 72L’almanacco detto «Cronografo del 354» riporta la lista dei Fasti Consu- lares e menziona gli onori tributati ... Tacito et Placidiano... – Chron. CCCLIV, 8, a. 273. Identica entrata nei Consularia Constantinopolitana – Hydat., Descr. Cons., a. 273. 73 Pur d’assegnare a Placidiano qualche sonoro merito guerresco, s’è ipotizzato, in linea puramente teorica, che egli avesse dato un contributo decisivo alla sop- pressione, nel 271, di un minore pretendente gallico, tal Domiziano: vedi A. Watson, Aurelian and the Third Century, London, Routledge, 1999, 52, 90. Poco chiara è la figura di questo usurpatore, ma sembra che egli avesse avuto appoggi a Treviri o a Colonia, comunque a moltissima distanza da Grenoble, e che fosse stato liquidato da truppe fedeli a Tetrico, non ad Aureliano: vedi R. Abdy, The Domitian II coin from Chalgrove: a Gallic Emperor returns to History, Antiquity, 83, 2009, 751-757. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 37 la vallata dell’Isère; qui egli avrebbe dovuto presidiare Grenoble e altri borghi minori, contro i Bagaudi che infestavano abitualmente le strade di montagna74. La sorveglianza territoriale potrebbe essersi fatta tanto più urgente, quanto più si fosse profilata una minacciosa saldatura tra i predoni locali e i loro compari attivi nell’adiacente Gallia Lugdu- nensis, in particolare, come s’è visto, nel paese degli Edui75. Il timore che il movimento bagaudico si espandesse di là dalla Gallia centrale varrebbe a spiegare la precauzione, presa da Claudio II, di rinforzare i distretti alpini e l’occasione, per Placidiano, di fare bella figura con poco sforzo. Una seconda questione, che richiede precisazioni, riguarda l’impatto sensazionale, straordinario, inaudito di un’offesa bellica, tutto sommato, transeunte, come quella che si vorrebbe consumata dai Ba- tàvi. Trent’anni più tardi, i ruderi degli edifici disfatti continuavano a ingombrare il centro di Autun, mentre le mura, per la scarsa manu- tenzione, cadevano in pezzi76. Oltre quarant’anni dopo l’assedio, fuori

74 In effetti, gli angoli più impervi delle Alpi costituivano temibili latibula latronum e il brigantaggio ivi endemico richiedeva continue misure di conteni- mento: vedi L. Flam-Zuckerman, A propos d’une inscription de Suisse (CIL, XIII, 5010): étude du phénoméne du brigandage dans l’Empire romain, Latomus, 29, 1970, 451-473. Sullo scorcio del secolo III, il sangue versato per la caccia ai Bagaudi alpini avrebbe indotto l’ammutinamento di un ufficiale romano di nome Maurizio e dei suoi subalterni, a loro volta sterminati dall’imperatore Massimiano: vedi E. Chevalley, La Passion anonyme de saint Maurice d’Agaune. Édition critique, Val- lesia, 45, 1990, 37-120. 75 Stando a Polemio Silvio, scrittore cristiano del secolo V, al tempo di Gal- lieno s’erano fatti avanti, in varie zone dell’Impero, parecchi pretendenti, tra i quali, a ... Viennae, Postumus, Laelianus et Marius ex fabro... – Pol. Silv., Laterc., 1, 45. La congiuntura politica si può circoscrivere all’anno 269, ma, dato che i tre usurpatori indicati avevano avuto, in realtà, basi di partenza più nordiche, bisogna interpretare il passo come se qualche gregario d’uno di loro, forse del «popolaresco» Mario, avesse finito col seminare una rumorosa sedizione nella meridionale provincia Nar- bonese, dove appunto sorgeva la città pre-alpina di Vienne; sedizione che potrebbe aver incoraggiato anche lì servi e coloni a impugnare le armi contro i rispettivi padroni. 76 Incompiute erano le riparazioni ... non templis modo ac locis publicis re- ficiundis, sed etiam privatis domibus... – Pan., 5 (9), 4, 2. Non essendo sufficienti gli artigiani rimasti, si fecero venire parecchi artifices transmarinos dalle isole bri- tanniche – Pan., 5 (9), 4, 3. Vedi A. Hostein, La Cité et l’Empereur cit., 141-176. Da altra fonte, si viene a sapere che, all’epoca di Giuliano Cesare, le mura di Autun erano ancora spaziose, ma decrepite per la carie vetustatis – Amm., Hist., 16, 2, 1. Nel frattempo, dentro le mura stesse, l’area urbanizzata s’era ristretta da 200 a 12 ettari: 38 Ettore A. BIANCHI del pomerium urbano, il bel paesaggio delle piantagioni schiavistiche era solo un malinconico ricordo77; i superstiti proprietari terrieri ver- savano in amare ristrettezze e molti non avevano di che pagare gli or- dinari tributi78. Verrebbe da domandarsi il motivo di questo cupo pa- norama di desolazione: perchè dopo il 270, ritiratisi gli uomini di Vit- torino, o, al limite, dopo il 274, quando il pretendente Tetrico fu scon- fitto da Aureliano, la comunità degli Edui stentò a risollevarsi da co- tanto sfacelo? Il pensiero dominante, è ovvio, punta il dito contro le stragi e ruberie commesse dai Batàvi: costoro, bisognosi di vettovaglie, potrebbero essersi dedicati a requisizioni esagerate e taglieggiamenti indiscriminati, facendo «terra bruciata» dell’agro autunese e, quindi, nuocendo durevolemente alla prosperità cittadina79. Quest’ipotesi, sugli strascichi penosi di un solo ma fatale assedio, non considera che in trent’anni, tornata la pace, i primores di Autun avrebbero avuto con sé tutto il senso civico, il denaro e la pazienza sufficienti per portare avanti l’opera di ricostruzione. A meno che la cerchia di quegli stessi magnati non fosse stata liquidata, quasi al completo, come classe sociale; gesto rivoluzionario per eccellenza, ma non troppo consono a un personaggio di famiglia facoltosa e d’indole conservatrice, qual’era Vittorino; piuttosto, conviene ritornare sul banditismo rusticano del vedi A. Rebourg, L’urbanisme d’«Augustodunum» (Autun, Saône-et-Loire), Gallia, 55, 1998, 141-236. 77 Nel 311, un incerto laudatore di Costantino il Grande descrive le ripe della Sagona in uno stato di abbandono deprimente: dappertutto si vedevano vigne estir- pate, frutteti in malora, campi rinsecchiti e, qua e là, ville rase al suolo, casolari in macerie, canali interrati – Pan. 8 (5), 6. Le selve tenebrose e i muti acquitrini stavano avanzando, a spese non solo dei coltivi, ma anche delle vie pubbliche – Pan. 8 (5), 7. 78 Per venire a loro incontro, Costantino accordò una sostanziosa remissione d’imposte arretrate, salutata con gioia dai beneficiari – Pan. 8 (5), 10-13. Di un’esa- gerazione encomiastica sospetta l’iper-critica S. de Beer, The Panegyrical «Inven- tio». A Rhetorical Analysis of «Panegyricus Latinus V», in K. A. E. Enenkel, I .L. Pfeijffer (eds.), The Manipulative Mode. Political Propaganda in Antiquity, Ley- den-Boston-Köln, Brill, 2005, 295-317. Tuttavia, un apprezzabile sgravio fiscale ci fu davvero, in risposta a pressanti motivazioni economiche: vedi N. Baglivi, Note a «Paneg. VIII (5), 13, 4», Orpheus, n.s., 6, 1985, 136-148; A. Hostein, La Cité et l’Empereur cit., 251-288. 79 L’ipotesi, di per sè, è ammissibile: il cibo era il determinante di quasi tutti gli assedi, sia per i difensori, le provviste dei quali erano destinate a calare ogni giorno; sia per gli assedianti, che dovevano procurarsi il sostentamento a distanze sempre maggiori, via via che le scorte di viveri in dotazione e i regolari rifornimenti venivano meno: vedi G. Ravegnani, I Bizantini e la guerra, Roma, Jouvence, 2004, 101-134. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 39 secolo III. In primo luogo, i Bagaudi contribuirono in maniera diretta a sfoltire i ranghi dell’élite autunese: infatti, essi eliminarono fisica- mente alcuni notabili e molti costrinsero a scappare, prima e durante il 269-270; la fine dell’assedio di Autun, come s’è visto, non comportò la cessazione delle violenze ai danni dei possessores locali, che, per altri quindici anni, fino all’istituzione della Tetrarchia, continuarono a essere tormentati da un insistente brigantaggio. In secondo luogo, i Bagaudi aggravarono la crisi economica in modo indiretto, intralciando il prelievo della rendita fondiaria: l’anonimo panegirista del 311, sul finire del suo querulo discorso, si lascia sfuggire che la miseria cronica aveva spinto i coltivatori delle campagne autunesi a nascondersi nei boschi o a scappare altrove80; ebbene, combinando l’evidenza dei tesoretti, la quale suggerisce un tenace attivismo di briganti fuori di Au- tun, con quella testuale, indicante un largo annidamento di fugitivi nei medesimi dintorni, non è assurdo supporre che i pochi servi rurali e fittavoli, rimasti al loro posto, si fossero rivelati troppo insufficienti, intimoriti o indisciplinati, per produrre i volumi consueti di surplus81. Infine, sorge il dubbio che, ancora nel pieno secolo IV, il perdurante ricordo della «ribellione bagaudica» avesse incoraggiato le forze di lavoro agricole, faticosamente ricostituite nelle campagne autunesi, a

80 La fonte di età costantiniana, mediante formule retoriche, auspica che il recente condono fiscale possa facilitare grandemente la ripresa dell’agricoltura autunese, facendo tornare al lavoro la povera gente che la ... inopia latitare per saltus aut etiam in exilium ire compulerat... – Pan. 8 (5), 14, 4. Seppure non venga detto in forma esplicita, per pregiudizio o per carità di patria, si lascia intendere che l’inopia rusticanorum s’era tradotta in una folla di lavoratori fuggiaschi. Per un buon approccio economico e sociale al tema degli agri deserti, interpretati però quali derivati non di una congiuntura economica recessiva, bensì di un’abnorme tassazione, vedi G. Traina, Paesaggio e «decadenza». La palude nella trasformazione del mondo antico, in A. Giardina (cur.), Società romana e Impero tardoantico, 3, Le merci, gli insediamenti, Roma-Bari, Laterza, 1986, 711-730. 81 Non si deve pensare solo a una carenza assoluta di manodopera. Nel Basso Impero, il progressivo esaurimento del modo di produzione schiavistico per mancanza di servi, non più catturati in massa e/o falcidiati da esiziali pestilenze, aveva creato una scarsità relativa di braccia nelle campagne e accelerato l’affannosa ricerca, da parte dei proprietari terrieri, di lavoratori sostitutivi, se possibile altrettanto docili e solerti quanto i vecchi schiavi. Il difetto intrinseco, si fa per dire, delle nuove forme di gestione aziendale era che i coloni, liberi o semi-liberi, avevano una sia pur minima capacità negoziale, e, in certi contesti, sapendosi indispensabili, la potevano esercitare, per difendere o innalzare il proprio livello di vita: vedi, da ultimo, C. Grey, Contextualizing «Colonatus»: the «origo» of the Late Roman Empire, JRS, 97, 2007, 155-175. 40 Ettore A. BIANCHI prendere un’attitudine sleale, se non ostile, nei confronti del residuo padronato gallo-romano82.

82 Non può essere casuale che, nel 350, il pretendente Magnenzio, accreditato d’intenti punitivi verso il ceto senatorio, specialmente quello fedele alla dinastia costantiniana, fosse salutato, proprio ad Autun, da un grande concorso di popolino insolente, per la maggior parte venuto dalle campagne circostanti: … ò ék tōn àgrōn òchlos eìsō synerréi tēs pòleōs… - Zos., 2, 42, 4. Sugli esordi dell’usurpazione, vedi J. F. Drinkwater The revolt and ethnic origin of the usurper Magnentius (350-353), Chiron, 30, 2000, 131-159. La scuola storica marxista ha ipotizzato che un forte movimento di Bacaudae, visto come potenziale esempio dagli sfruttati e come fosco presagio dagli sfruttatori, avrebbe potuto promuovere, in una certa misura, le ri- vendicazoni economico-giuridiche dei coloni tardo-antichi: vedi P. Dockès, Medie- val Slavery and Liberation, London, Methuen, 1982 (ediz. orig. Paris, 1979), 87-88, 211, 163-64, 227-32. I BAGAUDI ALLA PRESA DI AUTUN (270 AD) 41

Figura 1: Individuazione del territorio degli Edui nella Gallia romana

Figura 2: Ripartizione cronologica dei tesoretti nel comprensorio di Autum

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961,43-51

QUALCHE CHIARIMENTO SUI DATI DI NEARCO IN STRABONE

Nicola BIFFI1 (Università degli Studi di Bari Aldo Moro)

Keywords: Olivier Leroy, Strabo, Nearchos.

Abstract: A reply to Leroy’s article published in Geographia Antiqua, 20, 2013.

Cuvinte-cheie: Olivier Leroy, Strabon, Nearch.

Rezumat: Articolul de faţă reprezintă o replică la articolul lui Leroy din Geographia Antiqua, 20, 2013.

È stato pubblicato sull’ultimo numero della rivista Geographia Antiqua2 un articolo dal titolo Le Nearque de Strabon, a firma di Pierre- Olivier Leroy, un nome a me sconosciuto fra gli studiosi di Strabone, ma divenuto noto scorrendone su ‘facebook’ il nutrito curriculum, pubblicato dall’Università di Reims. Leroy nutre svariati interessi: Ancient Geography, Strabo, An- cient Greece, Ancient Persia, Indian ancient history, Herodotus, and 97 more (!?). In concreto, conosce tutto ciò che è argomento della sua Thèse soutenue le 5 novembre 2012: Du Gange au Tigre. Edition, traduction et commentaire du livre XV de la Géographie de Strabon; e peraltro, nel non rivoluzionario articolo su Nearco, che in tutta evidenza stralcia alcune note di commento al suindicato libro di Stra- bone, egli anticipa3 che la sua Thèse è prossima e essere stampata. Siamo, dunque, ansiosi di fruirne, anche perché non abbiamo alcun dubbio che sarà di ben altro livello rispetto a traduction et commentaire inégaux de N. Biffi, che ha curato un volume sullo stesso sog-

1 [email protected] ; [email protected] 2 22, 2013, 43-57. 3 A p. 44, n. 14. 44 Nicola BIFFI getto4. Si tranquillizzi, dunque, Stefan Radt, l’ultimo editore e com- mentatore di Strabone; al magnanimo Leroy non è venuto in mente di aggiungere et de S. Radt. Ma vengo al punto: nell’articolo Leroy mi cita cinque volte5; troppa grazia, Monsieur! E tuttavia, quando se ne escluda la prima, dove cita genericamente il mio L’Indiké di Arriano (lo informiamo, di passaggio, che in Italia l’operetta dello storico di Nicomedia ha avuto una certa fortuna; tant’è che ne esistono anche il commento di C. Do- gnini, L’«Indiké» di Arriano. Commento storico, Alessandria 2000, e quello di G. Schilardi, Arriano di Nicomedia. L’India di Alessandro Magno, Lecce 2001, per non dire di quello divulgativo di A. Oliva, Ar- riano L’India, con un’introduzione di D. Ambaglio, Milano 2000), le altre volte lo fa per dare, appunto, una ‘primeur’ de traduction et commentaire inégaux de N. Biffi. Nulla di più banalmente ovvio che il lavoro di uno studioso possa essere in qualche (e persino larga) misura difettoso, com’è one- sto che ammetta chiunque faccia ricerca, e non solo in campo umani- stico; sennonché Leroy pare compiacersi nel cogliermi in errore anche dove questo non c’è. Per iniziare: egli mi concede6, bontà sua, che ce n’est pas impossible ravvisare in Luciano var. hist. 1, 30 s. una parodia del passo in cui Nearco raccontava come aveva messo in fuga le balene (da lui incontrate mentre si accingeva a penetrare con la flotta nel golfo Per- sico) e che Arriano sintetizza in Ind. 39, 4 (non 34, 4 come Leroy scrive, vittima di una ‘coquille’)7; ma per parte sua trova egalement fortement envisageable la parodia de l’histoire de Jonas nell’Antico Testamento. Opinione, sia chiaro, rispettabilissima; ma l’immagine di un Luciano che per le sue caricature trae ispirazione da un remoto e scialbo trafiletto biblico8 ‒ chissà quanto noto, nei primi decenni del II sec. d. C., fuori degli ambienti ebraico e cristiano ‒, pare francamente poco appetibile. Anche la rilettura in chiave escatologica del tema di Giona nel Nuovo Testamento (Mt. 12, 39 ss.; 16,4, e Lc. 11, 29

4 N. Biffi, L’Estremo Oriente di Strabone. Libro XV della Geografia. Intro- duzione, traduzione e commento, Bari, 2005. 5 Alle pp. 43, n. 3; 44, n. 14; 52, n. 57; 53, n. 58; 55, n. 74. 6 In verità, piuttosto a S. West, Sea Monsters at Sunrise, CQ, 41, 1991, 275, da me citata. 7 A p. 52, n. 57. 8 Ant. Test. Ion. 2,1. QUALCHE CHIARIMENTO SUI DATI DI NEARCO IN STRABONE 45 ss.) è di datazione controversa e alcuni studiosi l’ascrivono alla metà dello stesso secolo; pertanto non si può fare molto affidamento sulla sua divulgazione ai tempi di Luciano. Tutto ciò, prescindendo dal fatto che il paese in cui per anto- nomasia si annoverano i più stravaganti paradoxa è l’India, non la Palestina; e non sarà certo un caso che lo stesso Luciano, in var. hist. 2, 31, irrida sarcasticamente a Erodoto e Ctesia, e che in quom. hist. scrib. 25 e 31, mostri di conoscere almeno gli alessandrografi Aristo- bulo e Onesicrito. Di nuovo: Leroy contesta a me9 e solo a me di fidarmi del viag- giatore settecentesco Vincent10, il quale aveva suggerito l’identificazione dell’isola di Nosala, menzionata da Arriano in Ind. 31, 2, con l’odierna Astola, che sorge al largo dell’odierna città di Kalmat nel Pa- kistan. Tale identificazione porterebbe a far coincidere l’isola con la Karnine di cui Arriano parla già in Ind. 26, 6; ma tale coincidenza, che del resto è ammessa, fra gli altri, anche da Chantraine11, Schiwek12 e da von Hinüber-Wirth13, è imprescindibile alla luce dei dati interni; giacché l’unica isola alla quale la Nosala arrianea può realisticamente essere fatta corrispondere è proprio Karnine/Astola. Infatti, non c’è motivo di sospettare che Arriano o la sua fonte Nearco abbiano sdop- piato altro che il nome dell’isola; ma che parlino sempre della stessa, anche se integrano la notizia con nuovi dati (gli indigeni la chiamano l’Isola del Sole e perché sia deserta lo spiegano con una leggenda di cui Nearco si affretta, sbarcandovi senza paura, a provare l’assurdità), è dimostrato dal fatto che ne ribadiscono la distanza di cento stadi dal continente. Certo, l’aporia costituita dal doppio nome rimane forte, ma non sconcertante; come acutamente suggeriva già Tomaschek14, se-

9 A p. 53, n. 58. 10 W. Vincent, The Voyage of Nearchus from the Indus to the Euphtates, London, T. Cadell and W. Davies in the Strand 1797, 299. 11 P. Chantraine, Arrien. L’Inde. Texte établi et traduit par P. Ch., Paris, 1927 (1968), 59, n. 3. 12 H. Schiwek, Die Persische Golf als Schiffarts- und Seehandelsroute in A- chämenidischer Zeit und in der Zeit Alexanders des Grossen, BJ, 162, 1962, 56-59. 13 O. von Hinüber, G. Wirth (edd.), Arrian. Der Alexanderzug-Indische Ge- schichte. Griechische und deutsch, Herausgegeben von G. W. und O. v. H., Mün- chen und Zürich, 1985, 1132-1134. 14 W. Tomaschek, Topographische Erläuterung der Küstnfahrt Nearchs vom Indus bis zum Euphrat, Sitzungsber. kaiserl. Akad. Wiss. (philos. hist. Cl.) Wien, 121, 1890, Abh. 8, 22-24. 46 Nicola BIFFI guito da Neubert15, non sarebbe da escludere che l’isola fosse nota a Nearco sotto entrambi i nomi e che nel redigere il suo Periplo il navarco di Alessandro non si sia accorto del bisticcio che creava lasciandoli distinti. Altri, invece, ritiene che le isole siano diverse e che Arriano abbia trasposto a Nosala la leggenda che Nearco localizzava a Karnine. Dal mio canto, tuttavia, non mi sono schierato con decisione a favore di Vincent (e comunque, come si è visto sopra, non sarei l’unico), ma mi sono limitato a esporre doverosamente i termini della questione. Se Leroy avesse davvero posto mano anche al mio L’indiké di Arria- no, anziché solo citarlo, avrebbe scoperto che in quel volume, per non appesantire la nota di commento, ho rinviato (pp. 200-201) alla specifica bibliografia. Ancora: l’occhiuto censore mi rimprovera16 di fare une confusion fra l’isola di Tyrine ovvero Ogyris, menzionata in Strab. 16, 3, 7 C 767 (che secondo lui corrisponderebbe all’attuale Masirah) e quella che in Appiano, Ind. 37, 2-3, si chiama Organa (oggi Hormuz). La pretesa mia confusione, se esaminata senza paraocchi, è da ridimensionare, perché è piuttosto nelle fonti. Intanto, anch’io ho condiviso ‒ come ben si legge nella mia nota incriminata ‒ l’opinione che Organa sia Hormuz e non Masirah; diversamente, non ho accettato la proposta di vari revisori di emendare la lezione Tyrine dei manoscritti stra- boniani con Ogyris o simili, riferendo che l’identificazione di Tyrine con Ogyris, se ci si attiene alla rispettiva distanza dal continente, trova seri ostacoli. Infatti, Ogyris si trova nel golfo Persico vicino all’isola di Oaracta/Queshm, mentre Tyrine si trova a duemila stadi dalla costa della Carmania; dunque: errano gli studiosi che vorrebbero emendare Tyrine in Ogyris. Che è quanto ho esplicitamente affermato, senza ta- cere che il mito eziologico di Eritre, localizzato da Mela 3, 79, e da Pli- nio, nat. 6, 153, a Ogyris (e da Arriano, Ind. 37, 3, a Oaracta), Stra- bone lo pone invece a Tyrine, il che spiega l’imbarazzante intervento sul testo degli esegeti17.

15 M. Neubert, Die Fahrt Nearchs nach dem konstanten Stadion, Peter- manns Mitteil., 70, 1928, 141, n. 9. Da ultimo cfr. anche Dognini, op. cit. (nel testo), 156. 16 A p. 55, n. 74. 17 Cfr. il mio Il Medio Oriente di Strabone. Libro XVI della Geografia. In- troduzione. Traduzione e commento, Bari, 2002, 255 s. Vale la pena di ricordare a Leroy, quando cita P. Goukowsky, Les juments du roi Érythras, REG, 87, 1974, 123, che lo studioso, in n. 55 della stessa pagina, nega recisamente l’identificazione di QUALCHE CHIARIMENTO SUI DATI DI NEARCO IN STRABONE 47

D’altra parte, è possibile che un equivoco nasca anche a proposito di Organa ‒ e la mia colpa è di non averlo spiegato con la necessaria chiarezza ‒, perché Strabone 15, 3, 7 C 767, fa giungere Nearco a Doracta (ovvero Oaracta) da Ogyris, mentre Arriano Ind. 37, 3, ve lo fa giungere dopo aver costeggiato Organa; donde si potrebbe dedurre che Ogyris e Organa siano due diverse denominazioni della stessa isola. Strabone, infatti, non menziona Organa; Arriano, per contro, non menziona Ogyris. Ricorderò, infine, che Radt segnala nel suo commento al passo straboniano18 la lezione Turgana in Ammiano Marcellino 23, 6, 47. Questa è ritenuta un’eventuale correzione di Organa in Tole- meo geogr. 6, 7, 46, che taluno, quando addirittura non lo emenda in tal modo, fa comunque corrispondere all’odierna Masirah (e pertanto la identifica con l’Ogyros di Strabone o l’Ogyris delle altre fonti)19. Tanto basti su traduction et commentaire inégaux de N. Biffi, su cui posso convenire, ma non fino al punto che prendere di mira i miei lavori diventi lo sport prediletto da qualche ‘specialista’ di Stra- bone che li recensisca in lingua francese20. Accenno, per concludere, a tre motivi di perplessità che traduction et commentaire certo non inegaux dello stesso Leroy non dissi- pano. Il primo è a proposito del F 1a di Nearco in Strab. 15, 2, 4 C 721, dove si legge: (Ἀλέξανδρος) τὸ δὲ ναυτικὸν Νεάρχῳ καὶ Ὀνησικρίτῳ τῷ ἀρχικυβερνήτῃ παραδοὺς ἐκέλευσεν ο ἰ κ ε ί α ς σ τ ά σ ε ω ς ἐ π ι ‐ λ α μ β α ν ο μ έ ν ο υ ς ἐπακολουθεῖν καὶ ἀντιπαραπλεῖν αὐτοῦ τῇ πορείᾳ.

Ogyros con Masirah, già proposta in precedenza; cfr. il mio L’Indiké di Arriano, Bari, 2000, 223 s., e da ultimo J.-F. Salles, Néarque à l’entrée du golfe Persique, GeogrAnt, 20, 2013, 24. 18 S. Radt, Strabons Geographika, herausgegeben von S. R., Band 8 Buch XIV-XVII: Kommentar, Göttingen, 2009, 213, 238 (l’accostamento era già in Müller). 19 Sulla questione, cfr. F. Feraco (cur.), Ammiano geografo. La digressione sulla Persia, Napoli, 2004, 210, con prec. bibl. 20 Non ho replicato alle critiche, tanto astiose quanto in prevalenza comiche nella loro superficialità, rivolte al mio L’Estremo Oriente di Strabone (cfr. sopra, in n. 3) da un altro improvvisato ‘cultore della materia’ quale si rivela Monsieur Jves Yanvier nella sua recensione apparsa su Latomus, 65, 2006, 1032-1034 (cfr., per contro, quella di J. Engels, su BMCRev 2006. 11. 33); ma starmene zitto anche questa volta avrebbe dato l’impressione che non sono in grado di ribattere in maniera argomentata a chi non muova legittime obiezioni, ma semplicemente denigri. 48 Nicola BIFFI

L’espressione che qui riporto in spaziato è resa con: saisissant le vent favorable 21, sulla scorta di Radt (wenn geeigneter Wind ein- träte)22, il quale si appoggia a ciò che il Geografo attesta nel paragrafo successivo (μήπω μὲν τῶν πνευμάτων οἰκείων ὄντων). Finora, invece, la traduzione era solitamente: avec ordre de suivre [les forces de terre], en choisissant toujours des ports qui fussent à la portée… (Coray)23; iubens ut commodas stationes seligentes (Müller-Dübner)24; tout en demeurant libre de se choisir les stations les plus commodes (Tardieu)25; la flotte devait régler sa position (Pédech)26; giving them orders to take an appropriate position (Jones)27. Leroy avverte che nell’accezione da lui sostenuta il costrutto richiama Polyb. 1, 75, 8 (συνθεωρήσας κατά τινας ἀνέμων στάσεις ἀπο‐ θινούμενον τὸ στόμα καὶ τεναγώδη γινομένην) e 5, 5, 3 (διδάσκοντες ὅτι τῶν ἐτησίων ἤδη στάσιν ἐχόντων δυνατόν ἐστι…); ma in questi due passi, diversamente che in Strabone, compaiono, appunto, ora ἀνέμων ora ἐτησίων. Peraltro, nel primo il senso non è esattamente quello che si pretende espresso nel testo del Geografo28 e diverso è anche nel secondo, dove si allude in maniera generica alla direzione dei venti29. Va da sé, poi, che il richiamo di Leroy30 al valore metaforico dell’espressione ἀσυννέτημι τῶν ἀνέμων στάσιν nel frammento di Alceo 30 D = 54 Reinach = 54 Puech (che non è farina del suo sacco, ma un ‘pre- stito’ dal commento di Walbank a Polibio)31, non serve a molto, giac-

21 A p. 53. 22 S. Radt, Strabons Geographika, herausgegeben von S. R., Band 4 Buch XIV-XVII: Text und Übersetzung, Göttingen 2005, 231 (Leroy trascrive einträt, ma è un’altra ‘coquille’); Band 8 Buch XIV-XVII: Kommentar, Göttingen, 2009, loc. cit. 23 In J. A. Letronne, Géographie de Strabon, traduit en français. Tome cin- quième, Paris, 1819, 98. 24 C. Müller-F. Dübner, Strabonis Geographica, II, Paris, 1853. 25 A. Tardieu, Géographie de Strabon, III, Paris, 1909. 26 P. Pédech, Historiens compagnons d’Alexandre, Paris, 1984, 188, citato da Leroy, ibid. 27 H. L. Jones, The Geography of Strabo, VII, Cambridge Mass.-London, 1930 (repr. 1966). 28 Così anche in Polyb. 1, 48, 2. 29 Come τὰς τῶν ἀνέμων στάσεις in Polyb. 9, 25, 3. 30 Nella n. 62 di p. 53. 31 Cfr. F. W. Walbank, A Historical Commentary on Polybius, I, Oxford, 1957, 111. QUALCHE CHIARIMENTO SUI DATI DI NEARCO IN STRABONE 49 ché στάσιν non è ammissibile unicamente nel senso voluto nel lessico di Liddell-Scott-Jones B 2 b (s.v. στάσις), ma anche in quello opposto32. Giacché in greco l’alternanza del moto dei venti non può essere indicato se non con il vocabolo στάσις, tanto valeva che Leroy citasse ad esempio, con maggior pertinenza: Aristotele, gen. an. 4, 777b, ἱσταμένην καὶ μεταβάλλουσαν κατὰ τὴν τῶν πνευμάτων κίνησιν καὶ στάσιν …; oppure, meglio, met. 3, 373a, πνεύματος γὰρ ὄντος οὐκ εἶναι στάσιν φανερόν. Dal canto suo Strabone, in 6, 3, 5 C 281, volendo indicare l’attesa del vento favorevole per chi si mette in mare, non si e- sprime in raffinati termini ‘nearchei’, ma con un assai più prosaico τηρήσαντες φορὸν πνεῦμα. L’interpretazione di Radt è, dunque, autorevole e suggestiva, ma forse non inattaccabile. Verrebbe, infatti, da obiettargli, a difesa delle traduzioni appena più su riprodotte33, che στάσις ha anche la valenza di ‘tappa’ in un determinato itinerario, come in Plutarco, Ant. 9, 8 (στάσεις ἐνόδιοι, detto dei festini itineranti dell’allora luogotenente di Giulio Cesare) e, nella stessa orbita semantica, di ‘ricovero’ o ‘riparo’, come in Strabone, 17, 1, 31 C 807 (dove il Geografo ricorda di aver visto a Memphis in Egitto il bue Api, che a un’ora prefissata i custodi espongono per un po’ nel cortile del tempio alla curiosità dei visitatori e quindi ἀποσκιρτήσαντα δ’ ἐν αὐτῇ μικρὰ ἀναλαμβάνουσι πάλιν εἰς τὴν οἰκείαν στάσιν) e 17, 3, 14 C 832 (dove si fa menzione delle αἱ τῶν ἐλεφάντων στάσεις allocate nel porto di Cartagine). Allora, cosa vieta di intendere, nel nostro passo, che Alessandro diede a Nearco il compito di scegliere una località per tenervi ormeg- giata la flotta e proprio in attesa che cambiasse il regime dei venti locali e questa potesse affrontare la navigazione in mare con minor rischio? Si rileverà, a tal proposito, che appena due paragrafi dopo, Strabone dichiara che la flotta dovette anticipare la partenza, quando ancora non soffiavano i venti favorevoli, perché i barbari della regione si erano fatti minacciosi; quindi non concorda con Arriano, il quale in anab. 6, 21, 3, e Ind. 21, 1, sostiene che essa, invece, partì non appena si placarono i venti etesii. Ma l’indicazione arrianea si rivela erronea, quando si osservi con lui stesso che il vento è ancora

32 Cfr. D. Page, Sappho and Alcaeus. An Introduction to the Study of An- cient Lesbian Poetry, Oxford, 1955 (repr. 1993), 187. 33 Nonché della mia, ordinando loro di scegliere la base di partenza più adatta (L’Estremo Oriente cit., 109). 50 Nicola BIFFI contrario nella base di Bibacta (Ind. 21, 12), dove Nearco è costretto a una sosta di ventiquattro giorni (Ind. 22, 1), e perdura almeno fino alla tappa di Cabala (Ind. 23, 2-3), dove la sosta gli consente di ricevere i rifornimenti inviatigli da Alessandro (Ind. 23, 7). Vero è, poi, che se la στάσις di cui dà notizia Strabone va intesa nel senso riget- tato da Radt, se ne conosce il nome proprio grazie ad Arriano: è il ναύσταθμος di Xylinepolis, sotto Patala, ricordato in Ind. 21, 234, che così costituisce la base di partenza o la prima delle tappe che Nearco dovrà individuare e segnalare nel corso della sua navigazione dalla foce dell’Indo, attraverso il mar Persico, fino alla foce del Tigri (Arr. anab. 7, 20, 10; Ind. 32, 11; cfr. Diod. 17, 104, 3, che dà per destina- zione la foce dell’Eufrate). Non meno perplessi si rimane dinanzi all’esegesi del F 27 di Nearco, in Strab. 16, 3, 5 C 766, paragrafo che per maggior chiarezza riporto integro: Ἀπὸ δὲ τῆς Καρμανίας εἰρήκασι καὶ Νέαρχος καὶ Ὀρθαγόρας νῆ‐ σον Ὤγυριν κεῖσθαι πρὸς νότον πελαγίαν ἐν δισχιλίοις σταδίοις, ἐν ᾗ τάφος Ἐρύθρα δείκνυται, χῶμα μέγα ἀγρίοις φοίνιξι κατάφυτον· τοῦτον δὲ βασιλεῦσαι τῶν τόπων καὶ ἀπ’ αὐτοῦ τὴν θάλατταν ἐπώνυ‐ μον καταλιπεῖν· δηλῶσαι δὲ ταῦτά φ η σ ι ν αὐτοῖς Μιθρωπάστην τὸν Ἀρσίτου τοῦ Φρυγίας σατράπου, φυγόντα μὲν Δαρεῖον, διατρίψαντα δ’ ἐν τῇ νήσῳ, συμμίξαντα δὲ αὐτοῖς καταχθεῖσιν εἰς τὸν Περσικὸν κόλπον καὶ ζητοῦντα κάθοδον δι’ αὐτῶν εἰς τὴν οἰκείαν. Il φησιν riportato in spaziato è seguito dalla parentesi (scil. Ératosthènes)35, nella presunzione che Nearco sia citato indirettamente attraverso lo scienziato, il cui nome ricorre in 16, 3, 2 C 765. Ora, è bensì vero che Strabone ne sta riassumendo la pagina36, onde Berger37 inserisce nello stesso frammento (F III, B 9) tutto il paragrafo; ma δηλῶσαι δὲ ταῦτά φησιν αὐτοῖς Μιθρωπάστην non può essere tradotto chi aveva rivelato loro tutto ciò ‒ dice Eratostene ‒ era Mitropaste… In tal modo, infatti, si finisce per attribuire il dettaglio appunto allo scienziato di Cirene e non a Nearco, al quale è invece sicuro che appartiene, proprio perché poco più sotto, in 16, 3, 7 C 767, ne è ribadita

34 Cfr. Pédech, Historiens cit., 130 s. 35 A p. 55 . 36 Cfr. Radt, Strabons Geographika Band 9 cit., 338. 37 H. Berger, Die geographischen Fragmente des Eratosthenes. Neu gesam- melt, geordnet und besprochen von H. B. Leipzig, Teubner, 1880, 269 s. QUALCHE CHIARIMENTO SUI DATI DI NEARCO IN STRABONE 51 la paternità. Che senso avrebbe far dichiarare a Strabone prima Era- tostene dice e poi Nearco dice a proposito della stessa notizia? L’interpretazione più logica della sua frase resta, dunque: chi aveva rivelato loro tutto ciò ‒ dice Nearco [quando pure sia Eratostene a ripor- tarne la testimonianza] ‒ era Mitropaste (…). Eratostene si interessava a Nearco unicamente per i dati geografici che questi poteva fornirgli e non pare credibile che si prendesse anche la briga di supplire con una personale glossa a una presunta omissione della sua fonte su un episodio secondario di storia persiana. E per concludere, un terzo motivo di perplessità: scrive Leroy38, a proposito di Strab. 15, 1, 66 C 716, che seul le témoignage de Stra- bon sauve le term de «brahmanes» introduit par Nearque dans la littérature grecque. Bene ‒ finché intende dire che fra Strabone e l’Arriano dell’Anabasi e dell’Indiké solo il primo dimostra che di quella particolare ‘casta’ indiana aveva parlato anche il navarco ‒; ma cosa significa, in concreto, che il termine brahmanes era stato da lui introdotto nella letteratura greca? L’affermazione è equivoca o poco perspicua; perché a noi oggi non resta alcun documento che certifichi la priorità del suo scritto rispetto alle memorie degli altri alessandrografi e tanto meno, ovviamente, l’esclusività nearchea dell’uso del termine in oggetto. Il Periplo era posteriore almeno alle Storie di Ales- sandro di Onesicrito, se hanno ragione quanti ritengono che fosse stato redatto come risposta alle fandonie che quest’ultimo aveva rac- contato in merito alla spedizione, spacciandosene per il vero coman- dante (Arr. anab. 6, 2, 3)39. Onesicrito si era certamente soffermato sui Brachmanai, tant’è che sosteneva di essersi incontrato con alcuni di loro a Taxila (Strab. 15, 1, 63-65 C 715-716); e quando pure non li avesse così chiamati (e sarebbe strano) è certo che così li chiamava anche Aristobulo (Strab. 15, 1, 61 C 714), un alessandrografo di prima generazione che attingeva sia da Onesicrito che da Nearco40.

38 A p. 56. 39 Cfr. Pédech, Historiens cit., 76, 129, 164 s. 40 Ibid. 340.

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 53-65

CINCI ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES

Dan DANA (CNRS/ANHIMA, Paris)*

Mots-clés : Bessarion, Georges de Pisidie, littérature byzantine, Pierre d’Argos, traduction arménienne, Zalmoxis.

Résumé : Sont édités et commentés ici cinq ajouts byzantins au corpus Fontes ad Zalmoxin pertinentes (2011) : n° 62 bis, un poème de Georges de Pisidie (ca. 630) ; n° 67 bis, la traduction armenienne de ce poème (VIIIe-IXe s.) ; n° 72 bis, un texte hagiographique appartenant à l’évêque Pierre d’Argos (ca. 890) ; n° 109 bis, une épître de l’érudit cardinal Bessarion au despote de Morée, Constantin Paléologue (ca. 1444), suivie d’un passage extrait d’une apologie du platonisme. Zalmoxis apparaît dans ces mentions comme législateur et sage de l’Antiquité, selon son image canonique.

Cuvinte-cheie: Bessarion, Georgios Pisides, literatură bizantină, Petru din Argos, traducere armeană, Zalmoxis.

Rezumat: Sunt editate şi comentate aici cinci adăugiri bizantine la Fon- tes ad Zalmoxin pertinentes (2011): nr. 62 bis, un poem al lui Georgios Pisides (ca. 630); nr. 67 bis, traducerea armeană a poemului precedent, realizată în sec. VIII- IX; nr. 72 bis, un text hagiografic al episcopului Petru din Argos (ca. 890); nr. 109 bis, o epistolă a eruditului cardinal Bessarion către despotul Moreei, Constantin Paleologul (ca. 1444), urmată de un pasaj dintr-o apologie a platonismului (1466). În aceste menţiuni, Zalmoxis apare drept legislator şi înţelept al antichită- ţii, conform imaginii sale binecunoscute.

Articolul de faţă prezintă1 cinci adăugiri bizantine la recentul corpus Fontes ad Zalmoxin pertinentes, care îşi propunea să strângă,

* [email protected] 1 Adresez mulţumiri pentru ajutorul documentar oferit de Gabriella Uluhogian (Universitatea din Bologna), pentru traducerea armeană a Hexaemeron- lui lui Georgios Pisides (ediţia lui Diroyean) şi comentariul din teza ei inedită de doctorat din 1957, şi de Avshalom Laniado (Universitatea din Tel Aviv), pentru ediţia lui Kyriakopoulos a operei episcopului Petru din Argos. Abrevieri: BHG = F. Halkin, Bibliotheca Hagiographica Graeca, I-III, Bruxelles, 1957. 54 Dan DANA

în măsura posibilului, toate sursele antice şi medievale despre acest personaj legendar, destule menţiuni aflându-se în izvoare obscure şi puţin comentate, unele fiind chiar inedite2. „Noile” ocurenţe îl prezin- tă pe Zalmoxis drept legiuitor şi înţelept din vechime, în perfect acord cu tradiţia clasică, care irigă atât un poet al curţii lui Heraclius, cât şi un episcop din vremea lui Photius, dar mai ales erudiţii din vremea Renaşterii Paleologilor. Aceste cinci scăpări se explică nu numai prin caracterul lor târziu sau prin ediţiile moderne confidenţiale, dar şi prin faptul că nu au fost niciodată semnalate în bibliografia referitoare la Zalmoxis, oricât ar fi ea de bogată. Prima este o aluzie zeflemi- toare la toposul oracular, într-un poem didactic al lui Georgios Pisides (ca. 630); poemul a fost tradus la scurtă vreme în armeană (în sec. VIII-IX), inclusiv pasajul despre Zamolxis; a treia este de natură hagiografică ‒ o predică funebră de la sfârşitul sec. al IX-lea pentru un episcop din Peloponez; a patra este o scrisoare privată trimisă des- potului Moreei de către eruditul cardinal Bessarion, la mijlocul sec. al XV-lea; în fine, a cincea îi aparţine aceluiaşi învăţat, într-o apologie a platonismului, redactată în greacă şi în latină. Nu este exclus să mai existe alte mărturii bizantine, în ediţii încă şi mai confidenţiale.

______

LXII bis. ΓΕΩΡΓΙΟΥ ΠΙΣΙΔΟΥ

HEXAEMERON SIVE MVNDI OPIFICIVM/ΕΞΑΗΜΕΡΟΝ Η ΚΟΣΜΟΥΡΓΙΑ Hex. 1185-1186: Πόθεν σε μάντιν τοῦ Ζαμόλξιδος πλέον Ἕκαστος οἶδεν εὐσυνόπτως ἀγρότης. ______1186 ἀγρότης] ἐργάτης M2slIQacSslW

PMBZ = F. Winkelmman et alii, Prosopographie der mittelbyzantinischen Zeit, Berlin-New York: (A) Erste Abteilung (641-867), 1999-2001; (B) Zweite Abtei- lung (867-1025), 2013. 2 D. Dana, Fontes ad Zalmoxin pertinentes. Accedunt fontes alii historiam religionum Thracum Getarum Dacorumque spectantes. Izvoare privitoare la Zalmoxis şi alte pasaje referitoare la religiile tracilor, geţilor şi dacilor, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011 (Bibliotheca Patristica Iassiensis 3).

ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES 55

Ed. PG, 92, col. 1528, v. 1220-1221 [1860]; R. Hercher, Claudii Aeliani Varia Historia, Epistolae, Fragmenta. Accedunt rei accipitrariae scriptores Demetrii Pepagomeni Cynosophium, Georgii Pisidae Hexaëmeron, Fragmentum Herculanense, II, Leipzig, Teubner, 1866, 640 (v. 1206- 1207); F. Gonnelli, Giorgio di Pisidia. Esamerone, Pisa, Edizioni ETS, 1998, 196 (v. 1185-1186).

***

62 bis. GEORGIOS PISIDES (ca. 630)

Născut în Antiohia Pisidiei, Georgios (a doua jumătate a sec. VI-ca. 640) a fost diacon, referendarius şi skeuophylax (sau chartophylax, arhivar) în biserica Sf. Sofia din Constantinopol. Se afirmă ca poet la curtea împăratului Heraclius (610-641), biruitor în războaiele cu Persia sasanidă (604-628). A compus, între altele, un poem didactic despre Facerea lumii, în 1865 dodecasilabe iambice, adevă- rată enciclopedie culturală creştină3. Dedicat patriarhului Sergios I (610-638), poemul a fost tradus cândva în sec. VIII-IX în armeană şi în 1385 în slavonă de Dimitrije Zograf (Šestodnev)4. Această transpunere poetică a Facerii a fost inspirată de comentarii patristice, de Topografia creştină a lui Cosma Indicopleustes dar şi de Aristotel şi Elian. Popularitatea lui Georgios în spaţiul bizantin (mai mult de 50 de mss. conservate) face ca Psellos să compună în sec. al XI-lea o lucrare în care se în- treabă care dintre Euripide şi Georgios din Pisidia este mai desăvârşit5.

3 După G. Bianchi, Note sulla cultura a Bisanzio all’inizio del VII secolo in rapporto all’Esamerone di Giorgio di Pisidia, RSBN, NS, 2-3, 1965-1966, 137-143; F. Gonnelli, Le parole del cosmo: osservazioni sull’Esameron di Giorgio Pisida, ByzZ, 83, 1990, 411-422; P. Speck, Ohne Anfang und Ende. Das Hexaemeron des Georgios Pisides, în I. Ševčenko, I. Hutter (ed.), ΑΕΤΟΣ: Studies in Honour of Cyril Mango Presented to Him on April 14, 1998, Stuttgart-Leipzig, 1998, 314-328; L. Tartaglia, Carmi di Giorgio di Pisidia, Torino, 1998, 25-29; PLRE III.A 523 (Georgius 54). 4 Publicată de J. A. Šljapkin, „Šestodnev” Georgija Pizida v slavjano-russ- kom perevode 1385 goda, Sankt-Petersburg, 1882; F. Gonnelli, Giorgio di Pisidia. Esamerone, Pisa, 1998, 38-39. Însă atacul împotriva neoplatonicianului Proclus, a lui Platon şi Aristotel, sau aluzia la Zamolxis, sunt omise de traducător; vezi N. Radošević, Šestodnev Georgija Piside i njegov slovenski prevod, Belgrad, 1979, 100; F. J. Thompson, The Distorted Mediaeval Russian Perception of Classical An- tiquity: The Causes and the Consequences, în A. Welkenhuysen, W. Verbeke (ed.), Mediaeval Antiquity, Leuven, 1995, 342. 5 A. M. Taragna, Sulla fortuna di Giorgio di Pisidia in Michele Psello. Il caso del carme In Christi resurrectionem, în M. Hinterberger, E. Schiffer (ed.), By- zantinische Sprachkunst. Studien zur byzantinischen Literatur gewidmet Wolfram Hörandner zum 65. Geburtstag, Berlin-New York, 2007, 308-329.

56 Dan DANA

ŞASE ZILE SAU FACEREA LUMII6 Hex. 1185-1186: „Iată cum se face că fiecare ţăran prevăzător ştie că eşti7 mai mare profet ca Zamolxis8”.

Bibl. L. Drapeyron, L’empereur Héraclius et l’Empire byzantin au VIIe siècle, Paris, 1869, 294; Idem, Essai de psychologie géographique. Le caractère byzantin au VIIe siècle, Revue de Géographie, 7, 1884, 245.

______

LXVII bis. VEC‘ŌREAYKᶜ GĒORGAY PISIDEAY

GEORGIVS PISIDA, HEXAEMERON ‒ VERSIO ARMENIACA ՎԵՃՕՌԵԱՅԿ ԳԵՈՌԳԱՅ ՊԻՍԻԴԵԱՅ [VEC‘ŌREAYK‘ GĒORGAY PISIDEAY] v. 1185-1186:

6 D. M. Holster, The Date of George of Pisidia’s „Hexaemeron”, DOP, 45, 1991, 159-172; F. Gonnelli, Sulla datazione dell’Esamerone di Giorgio Pisida, în U. Criscuolo, R. Maisano (ed.), La poesia bizantina. Atti della terza Giornata di studi bizantini (Macerata, 11-12 maggio 1993), Napoli, 1995, 113-142; M. Whitby, The Devil in Disguise: The End of George of Pisidia’s Hexaemeron Reconsidered, JHS, 115, 1995, 115-129; D. J. Nodes, Rhetoric and Cultural Synthesis in the „Hexaeme- ron” of George of Pisidia, VChr, 50, 1996, 274-287; M. D. Lauxtermann, Byzantine Poetry from Pisides to Geometres, I (Texts and Contexts), Viena, 2003, 7-58, 334- 337. 7 Aceste două versuri se află în a treia parte a poemului, unde e descrisă tagma vieţuitoarelor (în număr de 47) şi plantelor, într-un paragraf despre furnică (în margine, περὶ μύρμηκος). Despre context, vezi F. Gonnelli, Poesia biblica bizantina e barocca: il bestiario esamerale, Compar(a)ison. An International Journal of Comparative Literature, 1, 1996, 102-130; L. Tartaglia, L’excursus zoologico del- l’Esamerone di Giorgio di Pisidia, Nea Rhome, 2, 2005 (= Ampelokepion. Studi di amici e colleghi in onore di Vera von Falkenhausen II), 41-57. Astfel, ibisul îl face să tacă pe Galen, albina pe Euclid, lebăda pe Orfeu, furnica pe Zamolxis – prin urmare, vieţuitoare mărunte, dar făpturi ale Domnului a cărui atotputernicie o arată, ar fi mai bine înzestrate decât înţelepţii sau figurile divine ale antichităţii păgâne (Hipocrate, Galen, Asklepios, Porfir, Euclid, Orfeu, Zamolxis). 8 Despre darul oracular atribuit lui Zalmoxis, vezi Strabon 7.3.5 (C. 297- 298) şi 16.2.39 (C. 762); Antonios Diogenes (cf. Photius, Bibl., cod. 166, 110 a); Origene, C. Celsum 3.34; Porfir din Tir, VP 14; Eustaţiu din Salonic, Ad Dion. 304.

ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES 57

Ոստի գիտէ զքեզ ամենայն խելամտահայեաց Վայռաբնակ, վհոկ նախագիտակ առաւել վան Զամողքիդ. [Usti gitē zk‘ez amenayn xelamtahayeac‘ Vayrabnak, vhuk naxagitak arawel k‘an Zamolkid]. ______Fons Georgius Pisida, Hex. 1185-1186 Gonnelli.

Ed. H. A. Tiroyean, Vec‘ōreayk‘ Gēorgay Pisideay imastasiri, Veneţia, Tparan srboyn Łazaru, 1900, 126.

***

67 bis. HEXAEMERON-UL FILOZOFULUI GEORGIOS DIN PISIDIA (sec. VIII-IX)

Traducerea armeană9 a poemului Hexaemeron al lui Georgios Pisides (ca. 630) a fost realizată de un autor din sec. VIII-IX (poate Step’anos Siwnec’i, din sec. VIII), unul din ultimii epigoni ai „Şcolii elenizante” (Yunaban dproc‘), conform de- monstraţiei Gabriellei Uluhogian10.

HEXAEMERON-UL FILOZOFULUI GEORGIOS DIN PISIDIA v. 1185-1186: „De unde te ştie orice ţăran deştept, ca vrăjitor mai în- văţat decât Zamolxis”.

Bibl. G. Uluhogian, Ricerche filologico-linguistiche sulla traduzione armena del- l’Hexaemeron di Giorgio Pisida, Diss., Milano, 1957, 263-264 (şi trad. it.: „Donde conosce te ogni villano dallo sguardo intelligente, come mago (indovino) presciente più che Zamolchide?”).

9 Singura ediţie a acestei traduceri îi aparţine mehitaristului At’anas Tiroyean (mânăstirea Sf. Lazăr, Veneţia). 10 E. Terzo, Dell’Essaemero di Giorgio Piside secondo l’antica versione armena, RAL, Ser. V, 2, 1893, 277-297; G. Fermeglia, Studi sul testo delle due ver- sioni (slava ed armena) dello Hexaemeron di Giorgio Pisida, MIL, 28 (2), 1964, 227-332; G. Uluhogian, In margine alla versione armena dello „Hexaemeron” di Giorgio di Pisidia, Rivista di Bizantinistica, 1, 1991, 91-109; G. Bolognesi, Studi e ricerche sulle antiche traduzioni armene di testi greci, Alessandria, 2000, 296- 302; F. Gonnelli, Giorgio di Pisidia. Esamerone, Pisa, 1998, 38.

58 Dan DANA

LXXII bis. ΠΕΤΡΟΥ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΑΡΓΕΙΩΝ

EPITAPHIVS AD BEATVM ATHANASIVM EPISCOPVM METHONIS/ΕΠΙΤΑΦΙΟΣ ΕΙΣ ΤΟΝ ΜΑΚΑΡΙΟΝ ΑΘΑΝΑΣΙΟΝ ΕΠΙΣΚΟΠΟΝ ΜΕΘΩΝΗΣ 8. Οὕτω διδάσκων καὶ πράττων, διδακτοὺς ἅπαντας Θεοῦ, κατὰ τὸν θεῖον χρησμόν, ἀπετέλεσε καὶ διακριτικοὺς καλοῦ καὶ τοῦ χείρονος ἱστόρησε, οὐ καθάπερ Ζάμολξις καὶ Ἀνάχαρσις οὓς ἐπὶ σοφίᾳ καίτοι βαρβάρους ὄντας ἐθαύμασαν Ἕλληνες· οὐ μὴν ὡς Κρῆτες νόμους ἐνθεὶς ὁ Λυκοῦργος τοῖς Σπαρτιάταις καὶ †Μνησίων† Ἀργείοις· οὐ Νέστωρ Πυλίοις, οὗ τοὺς λόγους μέλιτος γλυκυτέρους ἐκάλεσεν Ὅμηρος, οὐ Σόλων καὶ Κλεισθένης Ἀθηναίοις νομοθετήσαντες, οἵτινες οὐ μόνον ἀγχιτέρμονας Ἕλληνας τοὺς αὐτῶν δέξασθαι νόμους καὶ κατ’ αὐτοὺς πολιτεύεσθαι, ἀλλ’ οὐδ’ ἐκείνους, οἷς τούτους ἐξέθηκαν, μέχρι τέλους ἔπεισαν κατασχεῖν. ______Ζάμολξης cod. ‖ Ἀνάχαρσης cod. ‖ ὡς Κρῆτες μόνους ms. Cozza-Luzi : ὡς Κρησὶ Μίνως Papaikonomou : ὡς Κρῆτες νόμους Kyriakopoulos ‖ Μνησίων cod. : fortasse Φείδων Kyriak. ______Fons Theodoretus Cyrrhensis, Graec. affect. cur. 1.25, 9.7-13.

Ed.11 Ch. Papaikonomou, Ὁ πολιοῦχος τοῦ Ἄργους ἅγιος Πέτρος, ἐπίσκοπος Ἄργους ὁ θαυμαθουργός, Atena, Ἐκ τοῦ Τυπογραφείου Σ. Κ. Βλαστοῦ, 1908, 98-99; K. Th. Kyriakopoulos, Ἁγίου Πέτρου ἐπισκόπου Ἄργους βίος καὶ λόγοι. Εἰσαγωγή – κείμενον – μετάφρασις – σχόλια, Atena, Ἔκδοσις Ἱερᾶς Μητρο- πόλεως Ἀργολίδος, 1976, 54.

***

11 Traducere latină a lui F. Blanditius, în AS, Jan. III, 743; PG, 104, col. 1373 (Paris, 1896): Itaque docens, et faciens (ut divinum inquit oraculum), fecit omnes docibiles Dei, atque perspicaces ad discernendum bonum a malo, honestum a turpi. Non quemadmodum Zamolxes et Anacharsis olim, quorum quamvis barbarorum sapientiam Graeci admirantes suspexerunt; neque etiam ut apud Spartiatas legumlator Lycurgus, Mnesion apud Argivos, apud Pylios Nestor, cujus sermonem melle dulciorem edixit Homerus; non demum uti legum sanctores Solon et Clistenes apud Athenienses; qui sane omnes non modo finitimis Graeciae populis ut suas reciperent leges, carumque praescripto viverent, non suaserunt; sed ne illis quidem, apud quos leges tulerant, ut ad finem usque retinerent.

ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES 59

72 bis. EPISCOPUL PETRU DE ARGOS (ca. 890)

Patron al Argosului, Petru, zis Thaumatourgos („făcătorul de minuni”), s-a născut la Constantinopol, slujind ca episcop al Argosului şi Nauplionului, în nord- estul Peloponezului (ca. 850-930)12. Printre alte lucrări hagiografice şi omiletice, a redactat predica funebră pentru contemporanul său mai vârstnic, episcopul Atanasie al Methonei (Messenia, în sud-vestul Peloponezului) (BHG 196)13, care reflectă cu- noaşterea culturii clasice, deşi în acest caz e vorba de un ecou din apologetul Teodoret din Kyrrhos.

PREDICĂ FUNEBRĂ PENTRU FERICITUL ATANASIE AL METHONEI 8: „Astfel învăţând şi făcând, i-a instruit pe toţi într-ale Domnului, conform proorocirii dumnezeieşti14, şi i-a făcut să ştie deosebirea dintre bine şi rău, nu precum Zamolxis şi Anacharsis pe care, deşi barbari, până şi grecii i-au admirat pentru înţelepciune15; nici precum

12 A. Vasiliev, The „Life” of St Peter of Argos and its Historical Tradition, Traditio, 5, 1947, 163-191 (biografia întocmită de mitropolitul Teodor al Niceea [BHG 1504]); D. J. Constantelos, Lives of Saints, Ethical Teachings, and Social Realities in Tenth-Century Byzantine Peloponnesos, Greek Orthodox Theological Review, 30, 1985, 298-303; R. Morries, Monks and Laymen in Byzantium, 834- 1118, Cambridge, 1995, 59-60; A. Kazhdan, A History of Byzantine Literature (850-1000), Atena, 2006, 113-118; PMBZ 6072 + 26428. 13 Născut în Catania (Sicilia), într-o familie refugiată din calea expansiunii arabe, pe la 827/828, în Peloponez. Călugărit la Patras, Atanasie mai e menţionat doar în actele Conciliului patriarhului Photios (879), ca episcop al Methonei (PMBZ 683). Cf. A. Sideras, Die byzantinischen Grabreden: Prosopographie, Datierung, Überlieferung. 142 Epitaphien und Monodien aus dem byzantinischen Jahrtausend, Viena, 1994 (Wiener Byzantinische Studien 19), 104-107. 14 Ioan 6:45 („Este scris în prooroci: "Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu"”). 15 Ecou indubitabil din Lecuirea bolilor elene a lui Teodoret din Kyrrhos (1.25), apologet creştin de la începutul sec. al V-lea: „Iar dacă susţineţi asta, şi anume că aceşti bărbaţi s-au născut şi s-au format în afara Greciei, dar că au practicat limba greacă, acceptaţi totuşi mai întâi faptul că oameni înţelepţi s-au născut şi la celelalte neamuri: îi admiraţi pe tracul Zamolxis şi pe scitul Anaharsis pentru înţe- lepciunea lor, iar slava brahmanilor e mare la voi! Or, aceia sunt inzi, şi nu greci!”. Alte ecouri limpezi din lucrarea lui Teodoret (în general 9.11-13), aşa cum a demonstrat A. Laniado (bibl.), îi privesc pe Licurg (9.10), Minos la cretani (9.7), Apis la argieni şi Mneson la focidieni (9.12), Nestor la Pylos, lăudat de Homer (9.12), iar la Atena Solon, Drakon şi Clistene (9.12). Petru îl compară pe Atanasie cu marii înţe- lepţi ai antichităţii şi asemuie ultimele sale spuse cu cele ale lui Socrate către disci- polii săi. O nouă ediţie (cu traducere şi comentariu) este îngrijită de C. Scholten,

60 Dan DANA cretanii (Minos?), nici ca Licurg care a rânduit legile la spartani, nici ca †Mnesion† la argieni16; nici ca Nestor la Pylos, ale cărui vorbe Homer le-a numit mai dulci ca mierea17, nici ca Solon şi Clistene care au dat legile la Atena, aceştia care nu numai că nu i-au convins pe grecii vecini să le adopte legile şi să le respecte, dar nu i-au convins nici măcar pe aceia cărora le stabiliseră aceste legi să le păstreze până la capăt”.

Bibl. L. Bréhier, Le monde byzantin. III. La civilisation byzantine, Paris, 1950, 331; D. J. Constantelos, The Greek Classical Heritage in Greek Hagiography, în Τὸ Ἑλληνικόν: Studies in Honor of Speros Vryonis, Jr., I (Hellenic Antiquity and By- zantium), New Rochelle (NY), 1993, 104 [= Idem, Christian Hellenism. Essays and Studies in Continuity and Change, New Rochelle (NY), 1998, 210]; A. Laniado, Άγιος Πέτρος επίσκοπος Άργους, ο επιτάφιός του Εἰς τὸν Ἀθανάσιον ἐπίσκοπον Μεθώνης και η Ἑλληνικῶν Θεραπευτικὴ Παθημάτων του Θεοδώρητου Κύρρου, în I. D. Baralis, Y. A. Pikoulas (ed.), Μνήμη Τασούλας Οικονόμου, Volos, 2009, 129-138.

______

CIX bis. ΒΗΣΣΑΡΙΩΝΟΣ ΚΑΡΔΗΝΑΛΕΩΟΣ

EPISTVLAE/ΕΠΙΣΤΟΛΑΙ Epist. 13 (Epistula ad Constantinum Palaeologum)18: οὕτω γὰρ ἂν οὐ προδοσίαν, οὐ δωροδοκίαν, οὐ μαλακίαν οὐδεμίαν φοβηθησόμεθα κακουργίας. Γνώτωσαν ἀρετῇ τιμώμενοι, οὐ πλούτῳ οἱ ἄνθρωποι, μὴ πλουτίνδην, ἀλλ’ ἀριστίνδην ἐπὶ τὰς ἀρχὰς ἐκλεγέσθωσαν, καὶ τὸ πρωτεῖον ἀρετῇ μετίτωσαν, ὡς ἄλλης ἑτέρῳ πρὸς ἕτερον οὐκ οὔσης διαφορᾶς οὐδὲ

Theodoret. De Graecarum affectionum curatione. Heilung der griechischen Krank- heiten, Leiden-Boston, 2015 (Supplements to Vigiliae Christianae 126). 16 Cum a arătat Avshalom Laniado (bibl.), fie episcopul Petru, fie copistul manuscrisului s-au înşelat, inventând un legislator Mnesion la Argos: Teodoret scria de fapt despre legiuitorii Apis la argieni şi Mneson (var. Mnesion) în Focida (Graec. affect. cur. 9.12). 17 Cf. Il. 1.249; ecou din Teodoret 9.12. Pylos se află, de altfel, la puţină dis- tanţă la nord de Methone. Înţelepţii antichităţii elene sunt pomeniţi împreună cu figuri biblice (Avraam, Isac, Iacob, Iosif, Iov, Moise, Aaron, David, Daniel, Ioan Bo- tezătorul, apostolii). Pentru acest procedeu, vezi în general N. Zugravu, "Nu-ţi voi da exemple creştine, ci exemple păgâne". Eroi şi personaje istorice greco-romane în scrieri creştine, AȘUI-Iași, NS, 61, 2015, 31-61. 18 Scrisoare conservată în ms. Marc. gr. 533, fol. 268r-271v.

ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES 61

ἀνισότητος, πλὴν ὅσην αἰσχρῶν ψόγος ὁρίζει καὶ καλῶν ἔπαινος. πᾶσι τούτοις οἱ πρὶν νομοθέται ἐπέστησαν, πάντων ἐφρόντισαν. μηδεμιᾷ ἐξεῖναι ἢ πόρναις χρυσὸν φέρειν, μηδεμιᾷ καὶ τῇ εὐγενεστάτῃ, εἰ μὴ μεθύοι, πλείους μιᾶς θεραπαινίδας ἕπεσθαι ὁ παρὰ Θουρίοις γενόμενος νομοθέτης Ζάμολξις ἔθετο, καὶ τούτοις καὶ ἄλλοις ὁμοίοις τὴν πολυτέλειαν ὡς πορρωτάτω ἀπήλασεν. οἶδας, οἷς Σόλων, οἷς ὁ Λυκοῦργος, οἷς ὁ Νουμᾶς νομοθετήμασί τε καὶ διατάγμασι τὴν φιλοχρηματίαν ἀνεῖλεν. ______ὅσην ms. Mohler : ὅσων Lambros ‖ νομοθέται ms. Mohl. : νομωθέτας Lambr. ‖ θεραπαινίδας ms. Mohl. : θεραπαινίδος Lambr. ‖ ἀνεῖλεν ms. Mohl. : ἀνεῖλον Lambr. ______Fons Diodorus Siculus 12.21.1.

Ed. L. Mohler, Kardinal Bessarion als Theologe, Humanist und Staats- mann. Funde und Forschungen, III [Aus Bessarions Gelehrtenkreis: Ab- handlungen, Reden, Briefe von Bessarion, Theodoros Gazes, Michael Apostolios, Andronikos Kallistos, Georgios Trapezuntinos, Niccolò Perotti, Niccolò Capranica], Paderborn, Ferdinand Schöningh, 1942, 444-44519.

***

109 bis. CARDINALUL BESSARION (ca. 1444)

Cărturar de mare valoare din vremea apusului bizantin (1403-1472), Ioannis era originar din Trebizonda; după studii la Constantinopol, se călugăreşte în 1423, luându-şi numele Bessarion. Preoţit în 1431, ajunge la Mistra, unde îşi desăvârşeşte educaţia pe lângă Georgios Gemistos Plethon. In 1437, este deja mitropolit al Niceei, în Bitinia. Devine cunoscut la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), unde apără unirea dintre cele două biserici. Numit în 1439 cardinal de către papă, se duce în Italia, ca partizan al unirii şi al cruciadei, dar şi ca protector al refugiaţi- lor greci în Occident. Erudit de excepţie ‒ consensu eruditorum inter Graecos latinissimus, inter Latinos graecissimus (cf. Lorenzo Balla) ‒, folosind platonismul în serviciul dogmei creştine, Bessarion a compus nenumărate scrieri teologice, a între- ţinut o corespondenţă întinsă şi a tradus din greacă în latină. Mare colecţionar de manuscrise greceşti, Bessarion le-a dăruit, în număr de 482, Veneţiei, ele consti- tuind nucleul bibliotecii San Marco20.

19 Prime ediţii ale scrisorii: S. P. Lambros, în Νέος Ἑλληνομνήμων, III, Atena, 1906, 12-50; Idem, Παλαιολόγεια καὶ Πελοποννησιακά, IV, Atena, 1930, 32-45. 20 Vezi, în general, D. J. Geanakoplos, Byzantium and the Renaissance. Greek Scholars in Venice. Studies in the Dissemination of Greek Learning from Byzantium to Western Europe, Cambridge (Mass.), 1962; N. G. Wilson, From By-

62 Dan DANA

SCRISORI Epist. 13 (Scrisoare către Constantin Paleologul)21: „Căci astfel nu ne vom teme nici de trădare, nici de corupţie, nici de vreo slăbiciune pro- dusă de viciu. Oamenii să cinstească virtutea şi nu bogăţia, să aleagă încă de la început nu dintre cei bogaţi ci dintre cei vrednici, şi mai întâi de toate să aibă parte de virtute, astfel încât oamenii să nu facă deosebire, nici părtinire unul faţă de altul, mai puţin când se trasează limita între blamul viciilor şi elogiul virtuţilor. Legiuitorii de odinioa- ră au pus toate acestea mai presus, s-au îngrijit de toate. Zamolxis, cel care-a fost legiuitor22 la Thourioi23, a stabilit ca nici unei femei să zantium to Italy. Greek Studies in the Italian Renaissance, Londra, 1992, 57-67; G. Fiaccadori (ed.), Bessarione e l’Umanesimo, Napoli, 1994; J. Monfasani, Byzantine Studies in Renaissance Italy: Cardinal Bessarion and Other Emigrés. Selected Es- says, Aldershot-Burlington (Vt.), 1995; G. L. Coluccia, Basilio Bessarione. Lo spirito greco e l’Occidente, Florenţa, 2009. În Epistula encyclica ad Graecos, text compus cu ocazia numirii sale ca patriarh latin al Constantinopolului (1463), Bessarion lăuda antichitatea elenă. 21 Scrisoare întinsă (singura păstrată dintr-o serie de cel puţin 3), trimisă de cardinal din Italia, înaintea dezastrului de la Varna (toamna anului 1444), către Constantin Paleologul, despotul Moreei (1443-1449), cel căruia îi va fi dat să fie ultimul împărat al Bizanţului (Constantin al XI-lea, 1449-1453). Bessarion îl îndeam- nă să introducă reforme şi insistă asupra bunei legislaţii, invocând de mai multe ori tradiţia locală a spartanului Licurg. Pentru un comentariu, vezi A. G. Keller, A By- zantine Admirer of „Western Progress”: Cardinal Bessarion, Cambridge Histori- cal Journal, 11, 1955, 343-348; A. Pertusi, Il pensiero politico bizantino, Bologna, 1990, 291-292; S. Ronchey, L’ultimo bizantino. Bessarione e gli ultimi regnanti di Bisanzio, în G. Benzoni (ed.), L’eredità greca e l’ellenismo veneziano (Atti del XL Corso Internazionale di Alta Cultura della Fondazione Giorgio Cini, Venezia, 31 agosto-12 settembre 1998), Florenţa, 2002, 75-92. 22 Pentru Zalmoxis ca legiuitor sau figurând în liste de legislatori, vezi, între alţii: Diodor 1.94.2; Strabon 7.3.5 (C. 297-298); Lucian, VH 2.17; Clement din Alexandria, Strom. 1.15.68.1; Iamblichos, DVP XXX, 173; Maximus Planudes, Lex., s.v. Ζάμολξις; Manuel Moschopoulos, Syll., s.v. Ζάμολξις. 23 Colonie panelenică întemeiată în 443/442 a.C., în locul vechii şi somptu- oasei cetăţi Sybaris, distrusă de Crotona; Herodot face parte dintre colonişti, iar planul ar fi fost realizat de Hippodamos din Milet. Diodor din Sicilia relatează că Zaleukos ar fi hotărât la Locri ca nici o femeie liberă să nu fie însoţită de mai mult de o slujnică, mai puţin când ar fi beată, nici să iasă din oraş noaptea, mai puţin când ar avea un amant, nici să se acopere cu aur sau purpură, mai puţin dacă ar fi prostituată (12.21.1); vezi R. Van Compernolle, La législation aristocratique de Locres Épizéphyrienne dite législation de Zaleukos, AC, 50, 1981, 759-769. Bessarion e aici victima unei duble confuzii, intre Locri şi Thourioi, respectiv între Zaleukos şi Zalmoxis; s-ar putea ca ea să fi fost determinată de faptul că uneori Zaleukos, legislator legendar din Locri (de epocă arhaică), era considerat de origine servilă şi chiar

ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES 63 nu-i fie îngăduit să poarte aur cu excepţia prostituatelor, nici uneia, fie ea cea mai de neam, să nu aibă mai mult de o slujnică, mai puţin când ar fi beată, şi unora şi altora le-a interzis îmbelşugarea de care se bucuraseră mai înainte. Ştii că la unii Solon24, la alţii Licurg25, la alţii încă Numa26 le-au stăvilit prin legi şi prescripţii dorinţa de înavuţire”.

Bibl. E. V. Maltese, Da Platone ai Turchi: la forza dei classici nel pensiero politico di Bisanzio, în R. Uglione (ed.), Atti del Convegno nazionale di studi Intelletuale e potere nel mondo antico. Torino, 22-23-24 aprile 2002, Alessandria, 2006, 334- 336; V. Hladký, Plato’s Second Coming. An Outline of the Philosophy of George Gemistos Plethon, Diss., Praga, 2007, 23 (= Idem, The Philosophy of Gemistos Plethon. Platonism in Late Byzantium, between Hellenism and Orthodoxy, Farnham, 2014, 30-31).

***

IN CALVMNIATOREM PLATONIS/ΕΛΕΓΧΩΝ ΤΩΝ ΚΑΤΑ ΠΛΑΤΩΝΟΣ ΒΛΑΣΦΗΜΙΩΝ In calum. Plat. 3.4.2: Καὶ ὁ Πλάτων οὖν, ὡς προεῖπον, τοῖς τῶν ἐπ’ αὐτοῦ γενομένων ἀνθρώπων ἀκολουθῶν ἔθεσιν, ἀπὸ Ὀρφέως τε καὶ Ζαμόλξιδος καὶ τῶν ἄλλων ἀρχαιοτέρων νομοθετῶν ἠργμένοις πολλῷ πρὸ αὐτοῦ, περὶ τῶν θυσιῶν διατάττεται καὶ τὰς τότε τοῖς θεοῖς ἀποδιδομένας τιμάς κτλ.

Ed. L. Mohler, Kardinal Bessarion als Theologe, Humanist und Staats- mann. Funde und Forschungen, II [Bessarionis In calumniatorem Platonis libri IV], Paderborn, Ferdinand Schöningh, 1927, 228. discipol al lui Pitagora (rod al anacronismului). Zaleukos şi Zalmoxis apar dealtfel în catalogul vechilor pitagoricieni (Iamblichos, DVP XXIII, 104). În lexiconul Suda, s.v. Ζάλευκος (Ζ 12), e prezentat ca locrian din Thourioi, filozof pitagorician şi legiuitor, fost sclav şi păstor (Λοκρὸς ἐκ Θουρίου, Πυθαγόρειος φιλόσοφος καὶ νομοθέτης, ὃς τελευτᾷ ὑπὲρ τῆς πατρίδος ἀγωνιζόμενος. ἦν δὲ οὗτος πρότερον δοῦλός τε καὶ ποιμήν· καὶ ἐκπαιδευθεὶς νόμους ἔθετο τοῖς ἑαυτοῦ πολίταις· ἐν οἷς καὶ τό, προϊούσας ἐπ᾽ ἀγορᾶς τὰς γυναῖκας, τὴν μὲν ἐλευθέραν λευχείμονα μετὰ οἰκείων παιδίσκην μίαν ἔχουσαν, τὰς δὲ ἄλλας ἐν ἀνθινοῖς). Pentru legislaţia referitoare la cumpătare, vezi Fr. Ruzé, En Grèce archaïque: la législation au secours des plus faibles, în M. Molin (ed.), Les régulations sociales dans l’Antiquité, Rennes, 2006, 171-188. 24 Legislator atenian (ca. 640-560 a.C.), socotit printre cei 7 înţelepţi la Iamblichos (DVP XXIII, 104). 25 Legislator legendar al spartanilor. 26 Pompilius Numa, al doilea rege al Romei, figura prin excelenţă a suveranului înţelept. Zalmoxis, Numa şi Licurg, între alţi înţelepţi, mai apar împreună la Lucian din Samosata (VH 2.17).

64 Dan DANA

***

VERSIO LATINA In calum. Plat. 3.4.2: Itaque, quod modo dixi, Plato ex usu suae aetatis usque a Zamolxide et Orpheo incepto agit de sacrificiis et, quod in religionis caerimonia temporibus illis consuetum erat, etc.

Ed.27 L. Mohler, Kardinal Bessarion als Theologe, Humanist und Staats- mann. Funde und Forschungen, II [Bessarionis In calumniatorem Platonis libri IV], Paderborn, Ferdinand Schöningh, 1927, 229.

***

ÎMPOTRIVA DEFĂIMĂTORULUI LUI PLATON28 In calum. Plat. 3.4.2: Aşadar şi Platon, cum am zis mai înainte, ur- mând obiceiul contemporanilor săi, a stabilit în ce priveşte sacrificiile că primii care le-au rânduit au fost Orfeu29, Zamolxis şi alţi legislatori

27 Traducerea latină, aparţinându-i lui Bessarion, a fost publicată în incuna- bulul din 1469 (Bessarion. Adversus calumniatorem Platonis, Roma, C. Sweynheym & A. Pannartz). 28 Lucrare redactată între 1460 şi 1466 în mai multe versiuni (în greacă în 3, apoi în 6 cărţi, ulterior traduse în latină), înainte de a fi imprimată în 1469. Ea a fost concepută împotriva lui Georgios din Trebizonda (de fapt, cretan), care scrisese în jur de 1458 un opuscul în latină în care îl prefera pe Aristotel lui Platon (Compa- ratio Philosophorum Platonis et Aristotelis); despre acest erudit bizantin activ în Italia, vezi J. Monfasani, George of Trebizond: A Biography and a Study of His Rhetoric and Logic, Leiden, 1976 (Columbia Studies in the Classical Tradition 1). Mai vezi J. Hankins, Plato in the Italian Renaissance, I, Leiden, 1990 (Columbia Studies in the Classical Tradition 17), 165-192 (despre Georgios din Trebizonda), 193-216 (despre Plethon şi controversa bizantină Platon/Aristotel), 217-263 (despre platonismul lui Bessarion); J. Monfasani, A Tale of Two Books: Bessarion’s In Calumniatorem Platonis and George of Trebizond’s Comparatio Philosophorum Platonis et Aristotelis, Renaissance Studies, 22, 2008, 1-15; Idem, The Pre- and Post-History of Cardinal Bessarion’s 1469 In Calumniatorem Platonis, în C. Märtl, Chr. Kaiser, Th. Ricklin (ed.), „Inter graecos latinissimus, inter latinos graecissimus”. Bessarion zwischen den Kulturen, Berlin-Boston, 2013, 347-366. 29 Printre alte invenţii, lui Orfeu i se atribuia şi cea a alfabetului (Orphico- rum Fragmenta 123). Despre această figură legendară, bibliografia este imensă; între alţii, vezi I. M. Linforth, The Arts of Orpheus, Berkeley-Los Angeles, 1941; J. Warden (ed.), Orpheus. The Metamorphoses of a Myth, Toronto, 1982; L. Brisson, Orphée et orphisme à l’époque impériale. Témoignages et interprétations philoso- phiques, de Plutarque à Jamblique, ANRW, II.36.4, 1990, 2867-2931; Ph. Borgeaud (ed.), Orphisme et Orphée. En l’honneur de Jean Rudhardt, Geneva, 1991; Chr. Riedweg, Orfeo, în S. Settis (ed.), I Greci: storia cultura arte società, II.1, Torino,

ADĂUGIRI BIZANTINE LA FONTES AD ZALMOXIN PERTINENTES 65 din vechime30 care au trăit cu mult înaintea lui, ca şi cinstirile cuve- nite atunci zeilor31 etc.

***

VERSIUNEA LATINĂ In calum. Plat. 3.4.2: Astfel, cum am zis mai înainte, Platon, după o- biceiul vremii sale, stabileşte obârşia sacrificiilor la Orfeu şi Zamolxis şi ceea ce se obişnuia în vremea aceea în practica religiei etc.

1996, 1251-1280; L. Vieillefon, La figure d’Orphée dans l’Antiquité tardive. Les mutations d’un mythe: du héros païen au chantre chrétien, Paris, 2003; F. Jourdan, Orphée et les Chrétiens. La réception du mythe d’Orphée dans la littérature chré- tienne grecque des cinq premiers siècles, I-II, Paris, 2010-2011. 30 Zalmoxis şi Orfeu mai apar citaţi împreună doar la Strabon 16.2.39 (C. 762), într-o listă de profeţi. 31 Asocierea tenace a tracilor cu religiozitatea, inclusiv în forme exacerbate, explică popularitatea (târzie) a etimologiei livreşti a cuvântului θρησκεία („cult, rituri”, mai târziu „religie”), derivat din verbul θρησκεύω („a practica rituri religioase”), termen raportat, ba chiar derivat, din numele tracilor, iar în unele surse legat explicit de tracul Orfeu. Pentru această asociere, vezi D. Dana, L’élaboration d’une mémoire religieuse des Thraces, entre Anciens et Modernes, în D. Barbu et alii, Le savoir des religions. Fragments d’historiographie religieuse, Geneva, 2014 (Suppléments Asdiwal 2), 500-512.

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 67-93

PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX)

Dan DANA (CNRS/ANHIMA, Paris)* Sorin NEMETI (Université Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca)**

Mots-clés : Claude Ptolémée, Dacie, géographie, toponymie.

Résumé : [VI] L’analyse du toponyme Berzovia (et l’élimination de la forme corrompue Berzobis), localisé dans l’actuel Banat, indique l’existence d’une série dace de toponymes en -via ou -bia (Agnavia, Calmovia, Ozobia, Salsovia); la graphie Berzobis, consacrée dans la littérature de spécialité, demande à être émendée au profit de la forme authentique Berzovia. – [VII] Répertoire commenté des toponymes de formation latine en Dacie romaine, dérivés d’anthroponymes (Bassiana, Blandiana, Largiana, Mascliana, Optatiana, Vlpianum). – [VIII] Consi- dérations sur la documentation et la localisation des toponymes Buridava et Piroboridava. – [IX] Une autre série de toponymes daces, à deuxième élément -ka, permet de rediscuter les noms *Alboca, *Cauca, Napoca/Napuca, *Rataca.

Cuvinte-cheie: Claudiu Ptolemeu, Dacia, geografie, toponimie.

Rezumat: [VI] Analiza toponimului Berzovia (şi eliminarea formei co- rupte Berzobis), localizat în Banat, indică prezenţa unei serii dacice de toponime în -via sau -bia (Agnavia, Calmovia, Ozobia, Salsovia); grafia Berzobis, consacrată în literatura de specialitate, trebuie emendată în favoarea celei autentice, Berzovia. – [VII] Repertoriu comentat al toponimelor de formaţie latină din Dacia romană, derivate din antroponime (Bassiana, Blandiana, Largiana, Mascliana, Optatiana, Vlpianum). – [VIII] Consideraţii despre documentaţia şi localizarea toponimelor Buridava și Piroboridava. – [IX] O altă serie de toponime dacice, prezentând al doilea element -ka, permite rediscutarea numelor *Alboca, *Cauca, Napoca/Napuca, *Rataca.

Nous reprenons ici la série de notices sur Ptolémée et la toponymie de la Dacie romaine, commencée dans cette revue en 20121, en

* [email protected] ** [email protected] 1 Ptolémée et la toponymie de la Dacie : (I. *Arcobara), C&C, 7, 2012, 431- 437 ; (II-V), C&C, 9, 2014, 97-114. Abréviations : Detschew, TS = D. Detschew, Die thrakischen Sprachreste, Vienne, 1957 (réimpr. 1976). 68 Dan DANA, Sorin NEMETI insistant, si besoin il en était, sur la nécessité de revoir de manière critique la documentation littéraire et épigraphique, ainsi que les strates de la tradition historiographique et les dangers des approches étymologisantes, avec leurs sables mouvants. ______

VI. Berzovia et autres toponymes de la même famille

1. Berzovia vs. Berzobis Le toponyme de la Dacie romaine qui fait l’objet de cette notice2 n’est pas mentionné par Ptolémée, cependant il est cité par trois fois

Duridanov, TDS = I. Duridanov, Thrakisch-Dakische Studien. I. Die thrakisch- und dakisch-baltischen Sprachbeziehungen, Sofia, 1969 (Linguistique Bal- kanique 13.2). FHDRCh = Fontes historiae Daco-Romanae christianitatis – Izvoarele istoriei creştinismului românesc, Iaşi, 2008 (N. Zugravu, M. Paraschiv, C. Tărnăuceanu, W. Dancă). Pârvan, Getica = V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucarest, 1926. Russu, STD = I. I. Russu, Die Sprache der Thrako-Daker, Bucarest, 1969. Stefan, GD = A. S. Stefan, Les guerres daciques de Domitien et de Trajan. Architecture militaire, topographie, images et histoire, Rome, 2005 (Coll. EFR 353). TIR L 34 = Tabula Imperii Romani. Aquincum – Sarmizegetusa – Sir- mium, Amsterdam, 1968. TIR L 35 = Tabula Imperii Romani. Romula – Durostorum – Tomis, Bu- carest, 1969. Tudor, OR = D. Tudor, Oltenia romană, Bucarest, 1942 (1958², 19683, 19784). Zahariade, Lexicon = M. Zahariade (éd.), Lexicon of the Greek and Roman Cities and Place Names in Antiquity ca. 1500 B.C.-ca. A.D. 500, Amsterdam, 1992–. 2 La plupart des toponymes analysés dans cette notice sont présents dans la monographie de D. Tudor, Oraşe, tîrguri şi sate în Dacia romană, Bucarest, 1968 ; en partie, chez D.-A. Deac, The Toponymy of Dacia Porolissensis. Recent Researches and New Approaches, EphNap, 23, 2013, 261-270. Pour le texte de Ptolémée, nous utilisons l’édition récente de A. Stückelberger, G. Graßhoff, Klaudios Ptolemaios. Handbuch der Geographie, I (Einleitung und Buch 1-4), Bâle, 2006 ; et, pour le Géographe Ravennate, le texte édité par J. Schnetz, Itineraria Romana. II. Raven- natis Anonymi Cosmographia et Guidonis Geographica, Stuttgart, 1940, avec le commentaire de L. Dillemann, La cosmographie du Ravennate, Bruxelles, 1997 (Latomus 235) (ouvragé édité avec préface et notes additionnelles par Y. Janvier), en particulier la description de la Dacie, p. 94-96 (et croquis n° 2, p. 95). Voir aussi I. Bogdan Cătăniciu, Ptolemeu şi provincia Dacia, AMN, 24-25, 1987-1988, 145- 162 (= Dacia, NS, 1990, 223-234). PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 69 dans des ouvrages tardifs qui posent tous des problèmes de transmission : ‒ Bersovia dans la Table de Peutinger 7.33 ; ‒ Bersovia chez le Géographe Ravennate 4.144, dans la même tradition des itineraria ; ‒ apparemment Berzobis, chez Priscien (Institutiones grammaticae 6.13). Ce grammairien du VIe s. transmet en effet le seul fragment connu des Dacica de l’empereur Trajan (HRR II 117, F 1 Peter). Il s’agit d’un maigre extrait du Ier livre, au début de la première guerre dacique (101-102 ap. J.-C.) : Traianus in I Dacicorum : inde Berzobim, deinde Aizi processimus5. Il est intéressant de constater qu’un gentilice *Verzobius/ Verzovius, d’évidente origine illyrienne ‒ plus précisément messapienne6 ‒ est

3 Les distances en miles : Lederata XII – Apo fl(umen) XII – Arcidava XII – Centum Putea XII – Berzovia XII – Azizis III – Caput Bubali X – Tivisco. 4 Séquence : Gubali Zizis Bersovia Arcidaba Canonia Potula Bacaucis. 5 Édition de M. Hertzius, GL, II, 205, avec des variantes dans les mss. : berzomim A, berzobini K, bertobuni GL ; azi A, aiti GL, Aixi autres éditeurs. Le même toponyme apparaît comme Αἴζισις [Ptolémée, Geogr. 3.8.9 ; nouvelle édition Λιζισίς (Αἰζισίς) (var. Λεγιζίς, Λιζισιά)], Azizis (TP 6.3) et Zizis (Anon. Rav. 4.14) ; voir TIR L 34, 1968, 26, s.v. Aizizis (localisation proposée à Fîrliug, dép. de Caraş- Severin) ; d’où Barrington Atlas, 21D4, Aezisis. Sur ce fragment, voir H. Bardon, La littérature latine inconnue, II, Paris, 1956, 211 ; R. G. Lewis, Imperial Autobio- graphy, Augustus to Hadrian, ANRW, II 34.1, 1993, p. 638-640 (« Priscian’s fragment may suggest a day-to-day record of the Roman advance, with the standard routines of forest-clearance, road-making and fortifications, Trajan’s adlocutiones, di- plomatic exchanges and so forth ») ; F. Fodorean, Drumurile din Dacia romană, Cluj, 2006, 229, 232 ; D. Dana, Fontes ad Zalmoxin pertinentes. Accedunt fontes alii historiam religionum Thracum Getarum Dacorumque spectantes. Izvoare privitoare la Zalmoxis şi alte pasaje referitoare la religiile tracilor, geţilor şi dacilor, Iaşi, 2011 (Bibliotheca Patristica Iassiensis 3), 18 ; The Fragments of the Roman Historians, III, Oxford, 2013, n° 96, 625. Priscien citait des noms barbares (inve- niuntur et barbara), après avoir cité Iliturgi oppidum (XXIIIe livre de Tite-Live). 6 Voir A. Mayer, Die Sprache der alten Illyrier, I (Einleitung. Wörterbuch der illyrischen Sprachreste), Vienne, 1957, 358-359. Le radical berz-/bers- est très productif dans le stock onomastique de facture illyrienne : Verzo est fréquent en Dalmatie ainsi que dans l’espace pannonien (G. Alföldy, Die Personennamen in der römischen Provinz Dalmatia, Heidelberg, 1969, 325-326 ; OPEL IV 161) et parmi les colons illyriens d’Alburnus Maior (CIL III 1269 = IDR III.3 421 ; CIL III 1271 = IDR III.3 422 ; CIL III 7825 = IDR III.3 393 ; IDR I 36 et 48 ; ILD 388 et 394 ; var. Verso en ILD 405) ; une var. Varzo (RAL, 1916, 403 et 413) ; des dérivés Verzulus (ILIug I 172) et Bersolus (AÉ, 1972, 447) ; le féminin Varzia (RIU III 714) ; Βερσας à Épidamne ; gentilice Bersius (en Dacie, CIL III 7800 = IDR III.5 522 et IDR III.5

70 Dan DANA, Sorin NEMETI attesté en Dacie romaine : une épitaphe d’Apulum, copiée par Mezerzius au début du XVIe s. (et disparue depuis), honorait Verzovia Saturnina, issue d’une famille équestre7. Malgré l’alternance banale -b-/-v-8, on peut toutefois supposer que le gentilice avait comme forme de base *Verzobius, et que la graphie de l’inscription d’Apulum reflète une collision avec le toponyme situé dans la même province, Berzovia. Partons du constat que la plupart des historiens modernes utilisent la forme Berzobis (et sa var. Bersobis)9, sur la foi du passage attribué à Trajan, supposant donc que les formes transmises par les itineraria sont corrompues. Notre propos ici est de montrer que la forme Berzobis n’a pas lieu d’être, et que la forme primitive était en réalité Berzobia/Berzovia. C’est par ailleurs le nom actuel du village, qui a été rebaptisé après l’identification d’importantes traces d’époque romaine. En effet, si le nom de la localité Berzovia (dép. de Caraş-Severin), où a été exploré le camp romain, lui fut donné depuis 1926 par les officialités roumaines, le nom de ce village du Banat était en réalité Jidovin (hongr. Zsidovin), avec des variantes (Jidovini, Jidovina). Il est sans aucun doute à mettre en rapport avec les ruines romaines, associées par les traditions populaires avec les Jidovii (litt. « les Juifs ») ou les

312). On connaît en outre un signum Verzobius à Beneventum, dans la région messapienne (CIL IX 1599 = 1640 = AÉ, 2010, 357 ; CIL IX 1685 et 2123 ; CIL IX 1682, un collège Marte(n)sium Verzobianum ; CIL IX 1684 et 1686, le même collège). Il est étonnant de lire sur ce « collège des Martenses composé d’anciens soldats honorant le dieu Verzobius ramené par eux de Dacie » [M. Malaise, Les conditions de pénétration et de diffusion des cultes égyptiens en Italie, Leyde, 1972 (EPRO 22), 107]. 7 CIL III 1217 = IDR III.5 599 (à partir de Commode ; cf. le commentaire de I. Piso) : Verzoviae Sa|turninae, [e]q(uitis) R(omani) f(iliae),| C(aius) Numm(ius) Certus,| eq(ues) R(omanus), augur col(oniae) | Apul(ensis), patr(onus) coll(egiorum) | fab(rum) et dendr(ophororum) col(oniae) | s(upra) s(criptae), suadente ad|fectione ma|tri posuit. 8 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucarest-Paris, 1978, 193-195, § 149-150 ; E. Beu-Dachin, The Latin Language in the Inscriptions of Roman Dacia, Cluj, 2014, 87-88. 9 Entre autres, W. Tomaschek, s.v. Berzobis, RE, III.1, 1897, 318 ; TIR L 34, 1968, 36, s.v. Berzobis ; L. Marinescu, s.v. Berzobis, dans Princeton Encyclopedia of Classical Sites, Princeton (NJ), 1976, 152 ; I. I. Russu, dans IDR, III.1, 1977, 134 ; E. Nicolae, s.v. Berzovis (Bersovia), EAIVR, I, 1994, 177 ; Barrington Atlas, 21D4 (Berzobis) ; Stefan, GD, 408 ; M. Zahariade, s.v. Berzobis, dans Zahariade, Lexicon, fasc. 12, 2013, 1732-1733. PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 71

« Geants » (uriaşii)10, à savoir les géants de la tradition biblique, anéantis par la fureur divine. D’autres toponymes, en Roumanie ou dans les pays voisins, rendent compte de cette association entre ruines et personnages légendaires : citons ainsi, sur le Limes Transalutanus, le camp de Jidova (dép. de Argeş)11 ; le village et la rivière Jido(v)ştiţa (dép. de Mehedinţi), affluent du Danube à Gura Văii, où se trouvait une carrière romaine, à proximité de Drobeta ; et, dans le Banat serbe, Židovar (hongr. Zsidóvár, « Cité des Juifs »), fortification scordisque. C’est ici, sur la rive gauche de la rivière Bîrzava, qu’a été identifié et fouillé un camp légionnaire en terre (490 x 410 m), sur la route impériale entre Lederata et Tibiscum, utilisé par la legio IV Flavia Felix au moment de la conquête et dans les premières années après la création de la nouvelle province. Les archéologues y ont pu identifier deux phases, ainsi qu’un établissement civil dans le voisinage12. Le site a été aussitôt mis en rapport avec Berzobis/Berzovia, même si aucune donnée épigraphique ne le confirme pour l’instant. Or, il est manifeste que les deux toponymes cités dans le fragment des histoires perdues de Trajan sont corrompus chez Priscien –

10 Voir I. Iordan, Toponimia romînească, Bucarest, 1963, 275-276 ; V. Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Timişoara, 1982, 80. 11 Et non Jidava, selon certains emplois modernes, y compris par les of- ficialités locales, et même dans l’usage académique (par exemple, depuis un article de D. Tudor en 1936), car il n’y a bien entendu aucun rapport avec les toponymes daces en -dava ; pour une critique de cette fâcheuse obstination, voir D. Măndescu, De la « Jidova » la « Jidava » şi înapoi sau despre avatarurile unui microtoponim arheologic, Argesis, 17, 2008, 53-68. 12 D. Protase, Legiunea IIII Flavia la nordul Dunării şi apartenenţa Bana- tului şi Olteniei de vest la provincia Dacia, AMN, 4, 1967, 49-51 ; M. Moga, Castrul Berzobis, Tibiscus, 1, 1970, 51-58 ; F. Medeleţ, R. Petrovsky, Cercetări arheologice în castrul Berzovia, Tibiscus, 3, 1974, 133-136 ; F. Medeleţ, A. Flutur, Castrul Ber- zobis – istoricul cercetărilor, Patrimonium Banaticum, 1, 2002, 95-100 ; S. A. Luca, Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin, Sibiu-Bucarest, 2004, 32 ; E. Nemeth, The Southwestern Limes of Roman Dacia and Beyond – New Surveys and Excavations, JAHA, 1 (4), 2014, 31-32. Pour la frontière de la Dacie romaine dans cette région, voir Zs. Visy, Mapping the SW Limes of Dacia, dans W. S. Hanson (éd.), The Army and Frontiers of Rome. Papers Offered to David J. Breeze on the Occasion of his Sixty-Fifthy Birthday and his Retirement from Historic Scotland, Portsmouth (Rh. I.), 2009 (JRA Suppl. 74), 115-126 ; E. Nemeth, F. Fodorean, D. Matei, D. Blaga, Kastelle und Landschaft an der Südwestgrenze des römischen Dakien, AAntHung, 62, 2011, 331-352 ; C. H. Opreanu, Frontiera roma- nă din sud-vestul Daciei. Stadiul actual al cunoaşterii, Acta Musei Porolissensis, 35, 2013, 191-206.

72 Dan DANA, Sorin NEMETI comme c’est évidement le cas avec le second, Aizi (alors qu’il s’agit d’un accusatif !) (voir note 5). En réalité, il est légitime de supposer dans l’archétype ainsi que dans l’original de Trajan la séquence BERZOBIAM et, vu la succession des trois signes triangulaires (AM), l’omission par un copiste de la lettre A, ce qui donne un nom tout aussi « barbare » – précisément le détail qui intéressait Priscien, BERZOBIM. Il convient donc d’émender de cette façon le texte des Dacica de l’empereur Trajan :

inde Berzobi⌈a⌉m, deinde Aizi processimus.

La composition du toponyme est évidente : un premier élément berz-, suivi d’un suffixe (ou d’un second élément) -bia/-via. Pour le radical berz-, on dispose de quelques parallèles dans l’espace thrace : abl. Berzamis (var. Bersamis), tiré de *Berzama (?), près d’Aquae Calidae, chez le Géographe Ravennate 4.7 ; l’épithète de Dionysos Ουηρζελ[ηνός], sur un relief dont le lieu de découverte en Bulgarie reste inconnu (IGB III.2 1881) ; et peut-être Βέρζανα en Dardanie (Moesia Prima), chez Procope de Césarée (Aed. 4.4). La majorité des linguistes et historiens considèrent qu’il s’agit d’un toponyme thrace, transmis jusqu’à nos jours en raison d’une ressemblance phonétique avec le nom manifestement slave de la rivière Bîrzava. Les spéculations étymologiques des linguistes – depuis W. Tomaschek, qui lui donne le sens de « la boulaie » (« Birkenbach »), suivi par D. Dečev, I. Duridanov et bien d’autres –, la plupart en rapport avec le nom du bouleau, nous semblent pourtant très hasardées13. Certaines hypothèses des linguistes vont encore plus loin : Alexandru Philippide suppose une origine thrace (Berzava < i.-e. *bhreǵ- ou *bhers-) ; Iorgu Iordan pense que Breazova ou Breazava (« la rivière aux bouleaux »), d’où l’actuel nom de Bîrzava, dérivent de *Berzava, à savoir Berzovia14 ; Ivan Duridanov suppose

13 W. Tomaschek, Die alten Thraker. Eine ethnologische Untersuchung, II.2, Vienne, 1894, 59 ; Pârvan, Getica, 270 (spéculation fermement rejetée par I. I. Russu, Getica lui Statilius Crito, StudClas, 11, 1972, 113-114 et n. 7) ; Detschew, TS, 54 ; Duridanov, TDS, 20, 92, 98 ; Idem, Die Sprache der Thraker, Neuried, 1985 (Bulgarische Sammlung 5), 25 ; V. Georgiev, Thrakisch und Dakisch, ANRW, II.29.2, 1983, 1156 et 1180. 14 A. Philippide, Originea românilor, I, Iaşi, 1923, 322 ; N. Drăganu, Ro- mânii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucarest, 1933, 242-244 ; I. Popović, Geschichte der serbokroatischen Sprache, Wiesbaden, 1960, PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 73 une forme *Berzovis, dérivée de *Berzuvis15, etc. Partons encore une fois des données concrètes : le nom de la rivière Bîrzava16, tirant sa source des Monts Semenic et affluente de Timiş (anc. Tibiscus), est manifestement slave ; car Bŭrzava/Brzava signifie « La rapide » (sl. *bŭrzŭ, « rapide », et suffixe -ava)17. Il concerne évidemment son origine montagnarde et s’inscrit parmi les nombreux hydronymes similaires, de facture slave, latine et magyare, tels Bistriţa, Repedea, Homor/Homorod. Il a pu, certes, être donné en raison de l’assonance avec l’ancienne Berzovia, dont le nom a pu survivre quelques siècles. De la même manière, le nom slave de la rivière Cerna (« La Noire », cf. sl. *č’ernŭ), dans l’Est du Banat, reflète une collision certaine – par un phénomène d’étymologie populaire – avec le nom dace de la ville de Dierna/Zerna/Tsierna (auj. Orşova, dép. de Mehedinţi), située précisément à l’embouchure de cet affluent du Danube18. Nous pouvons ainsi reconstituer plusieurs étapes : d’abord, un nom dace Berzovia, qui continue d’être utilisé à l’époque romaine ; c’est peut-être – mais nous n’en avons pas la certitude – la conser- vation du toponyme qui entraîna l’adoption du nom slave Bŭrzava pour la rivière près de laquelle se trouvaient les ruines du camp romain, identifiées aux Moyen Âge avec les vestiges des Géants bi- bliques déchus ; enfin, ce nom slave fut graduellement roumanisé en Bîrzava. Récapitulons : après avoir éliminé la graphie fantôme Berzobis, nous avons identifié les graphies Berzobia (Trajan) et Bersovia (TP et

116 ; I. Iordan, Toponimia romînească [n. 10], 81 ; V. Ioniţă, Nume de locuri din Banat [n. 10], 204-205 ; A. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini pînă la începutul secolului al XVII-lea, Bucarest, 1986, 300 (bien qu’il s’agisse d’une confusion avec Breazova, village près de Margina, dép. de Timiş). 15 Spéculations étymologiques avec des parallèles baltes chez Duridanov, TDS, 20. Nous attirons une fois de plus l’attention sur le danger des explications étymologisantes. 16 Première graphies connues : Burzva (1247), Borzva/Borsva (1256), Borzua (XIVe s.) ; Berzava (chronique en roumain de Stoica de Haţeg, 1718), Bersova, Bersava, Berzava. On connaît un autre toponyme Bîrzava/Bîrzova, sur le Mureş (dép. d’Arad), et un toponyme Berzasca (dép. de Caraş-Severin). Le terme v. sl. Brŭzŭ explique les toponymes Bîrza et autres dérivés (A. Rosetti, Istoria limbii române… [n. 14], 301). 17 Cf. Bărzava en Bulgarie (district Sevlievo) et Brzava en Monténégro. 18 Cf. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV… [n. 14], 237-240.

74 Dan DANA, Sorin NEMETI

GR), qui remontent à une forme Berzovia/Berzobia. La démonstration philologique est corroborée par un autre argument : la preuve décisive de la correction apportée au texte de Priscien est en réalité fournie par le fait que Berzovia/Berzobia s’inscrit parfaitement dans une série de toponymes typiquement daces en -via/-bia19, dont on connaît à présent quatre autres exemples certains et un cinquième qui reste douteux.

2. Salsovia Le nom d’une cité romano-byzantine, qui ne fut abandonnée qu’après le milieu du VIe s. (auj. Mahmudia, dép. de Tulcea)20, pré- sente la graphie Salsovia dans toutes les sources latines : Itin. Anton. 226.321 ; TP 8.2 ; Géographe de Ravenne 4.5 ; ND Or. 39.26 (Milites quinti Constantiniani) ; en grec, il apparaît avec la graphie Σαλσοβία, pour un siège épiscopal cité dans la troisième notice des Notitiae E- piscopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae22. La localisation est confirmée par une dédicace des années 322-323, sous Licinius, érigée a praep(ositis) et vexillat(ionibus) in Cast(ris) Salsoviensib(us) (ILS 8940 = I. Tard. Roum. 271 b = ISM V 290 b).

3. Ozobia/*Ozovia Une autre source littéraire est bien particulière, puisqu’il s’agit

19 Pour l’alternance banale -b-/-v-, voir note 8. 20 V. Pârvan, Salsovia, Bucarest, 1906 ; TIR L 35, 1969, 63 ; E. Doruţiu-Boilă, dans ISM, V, 1980, 297 ; M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia şi Notitia Digni- tatum, Bucarest, 1988, 138-139 ; A. Suceveanu, Opuscula Scythica. Grecs et Romains au Bas-Danube, Bucarest, 2009, 177-180 ; I. Bratu, Lokale Ortsnamen in den auf dem Gebiet Rumäniens gefundenen Inschriften, Bochum, 1992, 105-107 (avec les étymologies) ; F. Topoleanu, D. Bogdan, I. Haynes, Salsovia : Chronological Land- marks, Peuce, NS 10, 2012, 101-144. Les spéculations étymologiques sont en rapport avec le nom du « sel ». Voir, entre autres, N. Jokl ; Russu, STD, 138 (« Salz ») ; Detschew, TS, 415 ; I. Duridanov, Die Sprache der Thraker [n. 13] 129 (i.-e. dt > tt > dac. s), de l’i.-e. *sald-to-. 21 Et var. salsaouia D. 22 C. de Boor, Nachträge zu den Notitiae Episcopatuum, Zeitschrift für Kirchengeschichte, 12, 1891, 532, n° 687 (ὁ Σαλσοβίας) ; J. Darrouzès, Notitiae episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, Paris, 1981 (Géographie ecclésiastique de l’Empire Byzantin 1), 242, n° 40/649 ; E. Popescu, Praesides, duces et episco- patus provinciae Scythiae im Lichte einiger Inschriften aus dem 4. bis 6. Jh., dans D. M. Pippidi, E. Popescu (éds.), Epigraphica. Travaux dédiés au VIIe Congrès d’Épigraphie Grecque et Latine (Constantza, 9-15 septembre 1977), Bucarest, 1977, 282 ; FHDRCh XC (p. 638). PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 75 d’un récit hagiographique qui évoque la persécution de Dioclétien et le martyre des saints Maxime, Dada et Quintilien de Durostorum. Ses variantes rapportent que les trois furent décapités le 28 avril dans le village voisin Ozobia (Acta Sanctorum et Synax. Const.) : in pro- prium locum, Ozobia dictum ; ἐν τῷ κτήματι οὕτω προσαγορευομένῳ Ὀζωβίᾳ ; ἐν τῷ τόπῳ τῷ οὕτω προσαγορευομένῳ Ὀζωβίᾳ ; ἐν τῇ χώρᾳ τῇ Ὀζωβίᾳ ; ἐν χώρᾳ τῇ Ὀζ[ο]βίᾳ ; ἐν τῷ αὐτῶν κτήματι οὕτω λεγομένῳ Ὀζοβίᾳ ; ἐν τῷ ἰδίῳ τόπῳ, Ὀζοβίᾳ καλουμένῳ23. Signalons que le nom du deuxième martyre, Dada/Δαδας, est dace (OnomThrac 105-106). On peut raisonnablement restituer la graphie latine de cette localité, *Ozovia.

4. Calmovia Un diplôme militaire récemment publié dont le lieu de décou- verte reste inconnu24, pour un marin d’une flotte prétorienne (ca. 220/225 ap. J.-C.), indique son origine précise : [ex gregale? M(arco) Aurelio? --- fil(io) ---], cui et Zur[---, ?Nicopol(i) ex Moesia Inf(eriore)?, vic]o Calmovia. Il était donc originaire de la province de Mésie Inférieure, du territoire de Nicopolis ad Istrum, plus précisé- ment d’un village du nom de Calmovia. D’autres toponymes de facture daco-mésienne ont récemment été documentés sur les diplômes, par exemple Zinesdina Maior25, dans la série des toponymes en - dina.

5. Agnavia (?) Un autre toponyme de la Dacie romaine est Agnavi(a)e, graphie présente sur la Table de Peutinger (7.5), entre Tibiscum et Pons Au- gusti, sur la route impériale vers Vlpia Sarmizegetusa. Il a été localisé hypothétiquement à Zăvoi (dép. de Caraş-Severin), où l’on connaît un

23 Acta SS, Propyl. ad Acta SS. Nov. 2, 126 et 974 ; H. Delehaye, Synaxa- rium ecclesiae Constantinopolitanae e codice Sirmondiano nunc Berolinensi adiectis synaxariis selectis, Bruxelles, 1902 (Acta SS 63), col. 601, l. 18 (Ὀζηβίᾳ), 637, ll. 2-3 et 866, ll. 1-2 ; Detschew, TS, 339 (sans aucun commentaire). 24 W. Eck, A. Pangerl, Diplome für Soldaten der italischen Flotten zwischen Vespasian und Severus Alexander, dans Honesta missione. Festschrift für Barbara Pferdehirt, Mayence, 2014 (M-RGZM 100), 340-341, n° 9. 25 Voir D. Dana, F. Matei-Popescu, Soldats d’origine dace dans les diplômes militaires, Chiron, 39, 2009, 232-233.

76 Dan DANA, Sorin NEMETI camp (d’étape ?)26. Chez Ptolémée (Geogr. 3.8.10), la forme Ἀκμονία/ Ἀκμωνία est très probablement corrompue27 ; elle apparaît chez le Géographe de Ravenne 4.7 comme Augmonia et en 4.14 comme Ag- monia : Tibis, qui coniungitur cum civitate Agmonia patrie Misie ; et, pour une troisième fois, sous la graphie très corrompue Canonia (GR 4.14). Si la plupart des historiens modernes écrivent Acmonia, I.I. Russu écrit Agnaviae28. Or, il s’agit ici d’une confusion évidente avec Acmonia (Ἀκμωνία, auj. Ahat), petite cité de Phrygie (cf. Étienne de Byzance, s.v. Ἀκμωνία· πόλις Φρυγίας), sur la route entre Dory- laeum et Philadelphie de Lydie29. Le premier élément du toponyme dace est très certainement corrompu dans la TP, comme dans les deux autres témoignages littéraires.

***

Il est toutefois surprenant que cette série onomastique, qui compte à présent cinq exemples [Agnavia (?), Berzovia, Calmovia, *Ozovia, Salsovia], n’ait jamais été formellement identifiée auparavant. Un possible toponyme de cette série est suggéré par l’épithète d’une divinité sur un relief votif figurant le Cavalier Thrace (Ier-IIe s. ap. J.- C.)30 : [---] Seietovien|[si - Ca]esius et T. Cae|[sius f]ratres v(otum) l(ibenter) s(olverunt). Conservé au Musée Archéologique de Sofia, le relief est donné dans la bibliographie comme originaire de la région

26 Voir W. Tomaschek, s.v. Acmonia, RE, I, 1894, 283 ; TIR L 34, 1968, 26, s.v. Agnavia ; Russu, STD, 106 (étymologie « Stein ») ; I. I. Russu, dans IDR, III.1, 1977, 234 ; C. C. Petolescu, s.v. Acmonia, dans Zahariade, Lexicon, fasc. I, 1992, 78. 27 Nouvelle édition (2006) : Ἀκμωνία (Ἐκμονία). Pourtant, Tomaschek et Kretschmer pensent à une étymologie en rapport avec la « pierre », étant suivis par Pârvan (Getica, 265) et Detschew (TS, 11, s.v. Ἀκμωνία, Acmonia) ; d’autres spécu- lations étymologiques (baltes) chez Duridanov, TDS, 14. 28 I. I. Russu, dans IDR, III.1, 1977, 234. 29 L. Zgusta, Kleinasiatische Ortsnamen, Heidelberg, 1984, 30-32 (explication par le grec pour le toponyme de Phrygie) ; A. M. Hakkert, s.v. Akmonia, dans Zahariade, Lexicon, fasc. 3, 1995, 404. 30 M. Tonev, Epigrafski dobavki i popravki, BIAB, 7, 1932-1933, 314, n° 8 ; G. Kazarow, Die Denkmäler des thrakischen Reitersgottes in Bulgarien, Budapest, 1938 (Dissertationes Pannonicae II.14), 175, n° 1026 (photo fig. 499). Voir Detschew, TS, 428 ; Duridanov, TDS, 61 ; M. Slavova, digrafite v trakijskite imena, Sofia, 2007, 25-26. Les éditeurs ont restitué Seietovien|[o], mais, comme nous a généreusement suggéré Nikolaj Šarankov, on attendait, étant donné le caractère soignée de l’inscription, la coupure Seietovien|[si]. PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 77 de Harmanli (Bulgarie du Sud) ‒ ce qui reste extrêmement incertain31 ‒, d’autant plus que sa rédaction en latin semble indiquer la Mésie Inférieure. Il s’agirait alors d’un témoignage indirect d’une localité du nom de *Seietovia, quelque part dans la province sud-danubienne.

______

VII. Toponymes latines dérivés de noms de personne en Dacie romaine

Même si la plupart de la toponymie de la Dacie romaine – dont nous ne connaissons que les localités principales – conserve les anciens noms indigènes, la création de la province s’accompagne naturellement d’une modification significative de la toponymie. Il est question, le plus souvent, de créations qui évoquent le relief ou les richesses naturelles (Angustiae, Aquae, Caput Stenarum, Petrae, Salinae), les traces de la conquête (Castra Traiana, Pons Aluti, Pons Augusti, Pons Vetus, Praetoria Augusta) ou les nouvelles réalités (Caput Bubali, Centum Putei, Praetorium, Romula) et les camps auxiliaires (Ad Batavos, Ad Pannonios, Castra Nova), mais aussi des toponymes dérivés à partir de noms de personne. Cette dernière catégorie comporte une suffixation adjectivale32, qu’il s’agisse d’honorer l’Optimus Princeps (Vlpianum) où le fondateur de villages voire le propriétaire d’un domaine ; certaines de ces agglomérations deviennent des bourgades. Voici le répertoire connu jusqu’à présent de ces dérivés latins, d’après les sources littéraires et les découvertes épigraphiques :

1. Bassiana – en Dacie Supérieure. Origo mentionnée sur la stèle funéraire d’un légionnaire de la legio XIII Gemina, décédé au début du IIIe s. près de Dülük (Doliche), en Syrie33 : A[..iu]s | Vitalis,| ex

31 Nous remercions pour ce renseignement Nikolaj Šarankov, qui a vérifié dans les registres du musée : la fiche ne précise aucune origine pour ce monument, bien que d’autres pièces entrées au même moment dans les collections du musée soient données comme provenant de « Harmanli ». 32 Pour ces produits par la suffixation en -iana d’un anthroponyme, voir P. Arnaud, Les toponymes en -iana/-ianis des itinéraires : des villes de Ptolémée aux grands domaines ?, dans P. Arnaud, P. Counillon (éds.), Geographica Historica, Bordeaux-Nice, 1998, 201-224. 33 M. Facella, M. A. Speidel, From Dacia to Doliche (and Back). A New Gravestone for a Roman Soldier, dans E. Winter (éd.), Von Kummuḫ nach Telouch. Historische und archäologische Untersuchungen in Kommagene, Bonn,

78 Dan DANA, Sorin NEMETI provinc|ia Dacia Sup(eriore),| ter(r)i(torio) Bassia|na(e). Selon les éditeurs, le légionnaire serait originaire de Pannonie ; à ce propos, ils mentionnent à juste titre l’existence de deux localités pannoniennes homonymes : l’une en Pannonie Supérieure, entre Savaria et Arrabona ; l’autre en Pannonie Inférieure, entre Sirmium et Singidunum. Le texte de l’épitaphe est néanmoins clair, et ne permet pas de contourner le problème : il s’agit d’un nouveau toponyme de Dacie Supérieure34, dérivé du nom d’un Bassus, très fréquent dans l’onomastique latine.

2. Blandiana – en Dacie Supérieure, TP 8.1 (et GR 4.7), sur la route impériale, entre Germisara et Apulum. Sa localisation est débattue, pour certains à Vinţul de Jos, pour d’autres à Blandiana (nom moderne qui remplaça en 1920 celui de Cârna, hongr. Maroskarna, all. Stumpach), deux villages voisins du département de Alba, sur le fleuve Marisus/Mureş35. Dérivé du nom d’un Blandus.

3. Largiana – en Dacie Porolissensis, TP 8.3 (et GR 4.7 : Lagiana), sur la route impériale, entre Napoca et Porolissum ; localisation hypothétique à Românaşi (dép. de Sălaj ?), où se trouvait un camp auxiliaire, peut-être de la coh. I Hispanorum pia fidelis36. Dérivé du nom d’un Largus.

4. Mascliana – en Dacie Supérieure (Masclianis, abl. pl. dans TP 7.4 ; et GR 4.7 : Masclunis), sur la route entre Dierna et Tibiscum (lo- calisé de façon hypothétique à Slatina-Timiş, dép. de Caraş-Severin)37.

2011 (Asia Minor Studien 64/Dolichener und Kommagenische Forschungen 4), 207-215 (= AÉ, 2011, 1467) ; C. C. Petolescu, CronEpigrRom, XXXI (2011), 1535. 34 Voir F. Matei-Popescu, Territorium Bassianae din Dacia Superior, dans D. Măgureanu, D. Măndescu, S. Matei (éds.), Archaeology : Making off and Practice. Studies in Honor of Mircea Babeş at his 70th Anniversary, Piteşti, 2011, 351-362 ; C. C. Petolescu, Un nou toponim din Dacia Superior : Bassiana, SCIVA, 63, 2012, 137-140 (localisation discutable) ; D. Dana, Notices épigraphiques et onomastiques II, ZPE, 190, 2014, 166-167, n° 22 ; S. Nemeti, Finding Arcobadara. Essay on the Geography and Administration of Roman Dacia, Cluj, 2015, 87-88. 35 TIR L 34, 1968, 37 ; I. H. Crişan, s.v. Blandiana, EAIVR, I, 1994, 187 ; M. Zahariade, s.v. Blandiana dans Zahariade, Lexicon, fasc. 12, 2003, 1794-1795. 36 TIR L 34, 1968, 73 ; E. Nicolae, s.v. Largiana, EAIVR, II, 1996, 298 ; ancienne localisation à Sutoru (dép. de Sălaj) par E. Panaitescu, Monumente inedite din Largiana, ACMIT, 1931-1932, 2. 37 TIR L 34, 1968, 78 ; M. Fluss, s.v. Masclianis, RE, XIV.2, 1930, 2064. D. Tudor, Oraşe… [n. 2], 34, rétablit la forme correcte Mascliana. PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 79

Dérivé du nom d’un Masc(u)lus. Il convient donc d’éliminer la forme Masclianis, qu’on trouve chez la plupart des historiens modernes. On rencontre un toponyme similaire en Afrique, Masclianae, dans la Byzacène38.

5. Optatiana – en Dacie Porolissensis, TP 8.3 (et GR 4.7), sur la route impériale, entre Napoca et Largiana39 ; localisation hypothétique à Zutor/Sutoru (dép. de Sălaj), où l’abréviation NMO (estampilles et épitaphe ILD 757) a été développée en N(umerus) M(aurorum) O(ptatianensium), de même que l’abréviation NPO40 a été développée en N(umerus) P(almyrenorum) O(ptatianensium)41. Dérivé du nom d’un Optatus.

6. Vlpianum – en Dacie Porolissensis, Οὐλπιανόν chez Ptolémée, Geogr. 3.8.4. Sans aucun doute, nom donné en l’honneur de l’empereur Trajan, à l’instar d’Vlpiana en Mésie Supérieure (auj. Lipljan ; Οὐλπιανόν chez Ptolémée, cf. municipium Vlpianum)42.

38 H. Dessau, s.v. Masclianae, RE, XIV.2, 1930, 2064 ; site localisé désormais à Henchir Sidi Abdelkader (Tunisie), cf. AÉ, 2007, 1712. C’est pourquoi C. C. Petolescu (A Few Dacian Toponyms in Tabula Peutingeriana, Oltenia, 17, 2010, 73) émet l’hypothèse invraisemblable selon laquelle « this toponym may well be carried to Dacia by elements coming from North Africa. In fact, Tabula Peutingeriana shows that only 14 miles separated Masclianae from Tibiscum (where a North- African origin troop was garrisoned) : numerus Maurorum Tibiscensium » ; en réalité, il s’agit d’un nom latin banal, Masculus (OPEL III 63), dont la moitié des occurrences présentent la forme syncopée Masclus. En Dacie même, une épitaphe de Miercurea Sibiului récemment publiée nous fait connaître L. Valerius L. f. Masclus, vet(eranus) le[g(ionis)] XIII Ge(minae) [I. Piso, G. V. Natea, V. Palaghie, A New Funerary Monument from Miercurea Sibiului (Sibiu County), Brukenthal. Acta Musei, 9.1, 2014, 67-71]. 39 TIR L 34, 1968, 86 ; E. Nicolae, s.v. Optatiana, EAIVR, III, 2000, 234 40 Épitaphes CIL III 1471 = IDR III.2 366 et ILD 758, cette dernière étant une « pierre errante ». 41 C. C. Petolescu, Auxilia Daciae. Contribuţie la istoria militară a Daciei romane, Bucarest, 2002, 137 (n° 73) et 143 (n° 77). 42 TIR L 34, 1968, 86 ; B. Saria, s.v. Ulpianum, RE, IX.A.1, 1961, 567 ; N. Gostar, Ulpianum (Ptolemeu, Geogr. III.8.4), AȘUI-Istorie, 15.2, 1969, 171-176. Selon Gostar, la forme au neutre fait penser plutôt à un castellum Vlpianum, qu’à un municipium ou un metallum (localisation hypothétique à Bologa, sur le limes ouest de la Dacie). Il convient de rejeter l’opinion curieuse de C. Müller [Claudii Ptolemaei Geographia, I, Paris, 1883, p. 446 (note)], selon laquelle ce nom serait en rapport avec la coh. I Flavia Vlpia Hispanorum, mentionnée par le milliaire d’Aiton de l’an 109 (CIL III 1627).

80 Dan DANA, Sorin NEMETI

Dans cette série de toponymes dérivés de noms de personnes et qui présentent des formes au neutre pluriel (Bassiana, Blandiana, Largiana, Mascliana, Optatiana), il faut reconnaître des toponymes prédiaux, bâtis à partir du nom du propriétaire d’une exploitation agricole (praedium), voire à partir du nom d’une personne à l’origine d’une agglomération favorisée par la présence militaire43. On se pose aussitôt la question pourquoi ce type de toponymes désigne souvent des stationes ou des mutationes des itinéraires romains. P. Arnaud notait que les noms de domaines « ont eu tendance à se figer dans la micro-toponymie et à donner naissance à des noms de villages », à des agglomérations apparues sur la propriété agricole ou dans son voisinage44. Les noms de ces propriétés peuvent également se trans- férer aux agglomérations secondaires nées autour des camps auxiliaires – ainsi, Biriciana et Candidiana, ou, en Dacie, Optatiana45. Certains de ces villages peuvent même obtenir un statut municipal, à l’instar de la colonie Bassiana, en Pannonie Supérieure. En ce qui concerne la Dacie, il est intéressant d’observer que les toponymes construits avec le suffixe -ianum/-iana manquent dans la Géographie de Ptolémée, à l’exception d’Vlpianum, qui rend hommage à Trajan. Cette absence témoigne d’une datation précoce de la source du type itinéraire utilisée par Marin de Tyr/Ptolémée pour rédiger la carte de la Dacie. L’abondance des toponymes finissant en -dava, très rares sur la Table de Peutinger et dans l’itinéraire utilisé par le Géographe de Ravenne, suggérerait une datation du prototype de Ptolémée très tôt après la conquête et la redactio de la nouvelle province. En revanche, le prototype utilisé par la Table de Peutinger, qui possède de nombreux points communs avec la liste de l’Anonyme de Ravenne, y compris les toponymes prédiaux, doit être datée plus tard, à partir des dernières décennies du IIe s. Par conséquent, il faut

43 Cf. Maximianum (Μαξιμιανόν), nom d’un praesidium du désert Oriental d’Égypte, entre Coptos et Myos Hormos (auj. Al Zarka). 44 P. Arnaud, Les toponymes en -iana/-ianis… [n. 32], 210. Pour une autre province, voir l’étude récente de J. Aliquot, Le domaine d’Untel. Toponymie et pro- priété foncière dans le Proche-Orient romain et protobyzantin, dans Fr. Lerouxel, A.-V. Pont (éds.), Propriétaires et citoyens dans l’Orient romain, Bordeaux, 2016 (Scripta Antiqua 84), 113-138. 45 En Mésie Inférieure on peut noter des formations similaires : Candidiana, Cimbriana, Nigriniana, Pedoniana, Valeriana, Variana ; une autre formation est celle composée du mot vicus suivi de celui de son fondateur : vicus Quintionis, vicus Secundini, etc. PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 81 reconsidérer l’hypothèse de C. C. Petolescu, reprise par F. Fodorean, selon laquelle la source pour la Dacie utilisée par le compilateur de la Table de Peutinger daterait de la première moitié du IIe s., plus pré- cisément du règne d’Hadrien46. Un argument supplémentaire pour la datation de ces données itinéraires vers la fin du IIe s.47 est la mention Macedonica juste après Napoca, où l’on reconnaît une partie du nom de la légion V Macedonica stationnée à Potaissa à partir des années 169-17048. De cette manière, une séquence de l’itinéraire, à savoir Potaissa (legio) V Macedonica – Napoca, est devenue par erreur Po- taissa – Napoca – Macedonica. Nous avons ainsi un terminus post- quem grâce à l’insertion de Macedonica dans l’itinéraire utilisé par le Géographe de Ravenne. En conclusion, les toponymes prédiaux finissant en -iana désignent des agglomérations ou simplement des stationes/mutationes nées sur (ou dans le voisinage) des propriétés d’exploitation agricole49. Leur présence dans les sources itinéraires et dans l’épi- graphie ainsi que leur absence dans la liste des poleis de Dacie chez Ptolémée témoigne d’un décalage chronologique entre ces deux types de sources géographiques. ______

VIII. Buridava et Piroboridava

Les deux toponymes sont mentionnés dans la Géographie de Ptolémée ainsi que dans d’autres sources géographiques, papyrologiques et peut-être épigraphiques.

46 C. C. Petolescu, Dacia și Imperiul roman. De la Burebista până la sfârși- tul antichităţii, Bucarest, 2000, 19-21 ; F. Fodorean, Tabula Peutingeriana and the Province of Dacia, AMN, 39-40, 2002-2003, 55-56. 47 Pour la première étape de rédaction de la Table de Peutinger (et de l’Itinerarium Antonini) du temps des Sévères, voir A. Suceveanu, I. Barnea, Contri- butions à l’histoire des villes romaines de la Dobroudja, Dacia, NS 37, 1993, 170. 48 M. Fluss, s.v. Macedonica, RE Suppl. VI, 1935, 235. 49 Pour la Dacie, I. Piso considère qu’en raison de la colonisation la pro- priété de taille moyenne et petite a été prédominante dans le territoire civil, les pro- priétaires appartenant plutôt au milieu des décurions, de sorte qu’« on a affaire au IIIe siècle à une concentration de la propriété foncière » [L’aristocratie municipale de Dacie et la grande propriété foncière, dans I. Piso, An der Nordgrenze des Rö- mischen Reiches. Ausgewählte Studien (1972-2003), Stuttgart, 2005 (HABES 41), 250-252].

82 Dan DANA, Sorin NEMETI

Si Ptolémée ne cite pas une localité appelée Buridava, il mentionne les Βουριδαυήνσιοι, dans le passage concernant les 15 peuplades de la province (3.8.5)50. Cet ethnonyme transcrit le latin Buridavenses, à savoir ceux qui ont comme chef-lieu Buridava51. La Table de Peutinger 7.5 mentionne Burridava sur la voie logeant le fleuve Alutus (Olt), entre Pons Aluti (Ponte Aluti) et Castra Traiana (Castra Tragana), à 64 millia passuum au Nord de Romula (Reșca, dép. d’Olt). Le même toponyme apparaît dans le fameux papyrus Hunt (le pridianum de la coh. I Hispanorum veterana quingenaria), à la ligne 28 (col. II), sous la rubrique intra provinciam, à l’occasion de la seconde guerre dacique :

27 Pirob[o]ridavae in praesidio 28 Buridavae in vexilla[t]ione 29 trans Danuvium in expeditionem52.

50 Des variantes manuscrites de l’ethnonyme, C. Müller a choisi la forme Βουριδαυήνσιοι (X). D’autres var. : Bouridaiήnsioi (EZ ed. Vic.) : Bourideήnsioi (L) : Bourhdeήnsioi (ADFMNOSDXSFYW Arg.) : Buredacensii (ed. Ulm) (cf. Claudii Ptolemaei Geographia, I, Paris, 1883, p. 444, note) ; voir aussi Detschew, TS, 1957, 81-82. 51 Quelques spéculations étymologiques : *bu-, *bhu- « gonfler » (Tomaschek) ; *bher- « couper », « briser » (Russu, STD, 112). 52 P. Lond. 2851 = ChLA III 219 = CPL 112 = RMR 63. Voir A. S. Hunt, Register of a Cohort in Moesia, dans Raccolta di scritti in onore di G. Lumbroso, Milan, 1925, 265-272 ; U. Wilcken, AfP, 8, 1927, 94-95 ; fac-similé et transcription dans New Paleographical Society (= NPS), ser. 2, II, Pl. 186 (lectures : pirobori- davae et boridavae) ; G. Cantacuzino, Un papyrus latin relatif à la défense du Bas-Danube, Aegyptus, 9, 1928, 63-96 (= RHSEE, 5, 1928, 38-74) ; R. O. Fink, Hunt’s Pridianum : British Museum Papyrus 2851, JHS, 48, 1958, 102-116 ; R. Syme, The Lower Danube under Trajan, JRS, 49, 1959, 26-33 ; J. F. Gillian, The Moesian ‘Pridianum’, dans Hommages à Albert Grenier, II, Bruxelles, 1962, 747- 756 [= Roman Army Papers, Amsterdam, 1986 (Mavors 2), 263-272] ; S. Daris, Documenti per la storia dell’esercito romano in Egitto (DcEsRomEg), Milan, 1964, 16-17 ; R. Seider, Paläographie der lateinischen Papyri, I (Tafeln), Stuttgart, 1972, n° 20 (Pl. X) ; R. Cavenaile, Cohors I Hispanorum equitata et cohors I Hispano- rum veterana, ZPE, 18, 1975, 179-199 (sur l’unité homonyme attestée en Égypte). Dans l’historiographie roumaine : FHDR, I, 466-471 ; R. Vulpe, Les Gètes de la rive gauche du Bas-Danube et les Romains, Dacia, NS 5, 1960, 323-331 ; Idem, Mun- tenia şi Moldova de jos în timpul lui Traian, în lumina unei noi lecturi a papirului Hunt, StudClas, 2, 1960, 337-357 ; M. Popescu-Spineni, România în izvoare geografice și cartografice, Bucarest, 1978, 32-33 ; F. Matei-Popescu, The Roman Army in Moesia Inferior, Bucarest (Centre for Roman Military Studies 7), 2010, PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 83

Les mentions de Buridava du papyrus Hunt et de Burridava de la Table de Peutinger suggèrent que cette localité est à placer au Sud des Carpates, sur le fleuve Alutus. La même racine bur- se retrouve dans plusieurs anthroponymes thraces (Buraides, Buraido, *Βουριλας, Buris, Μουκαβουρις, Ζιβουρις) et daces (Buris, Pueriburis)53. En revanche, le nom d’une tribu germanique, les Βοῦροι54/Buri55, mentionnée par plusieurs sources dans le voisinage de la Dacie, a été expliqué par K. Zeuss à partir d’un vieux radical germanique bûr- (= incola)56. Piroborίdaua est mentionnée par Ptolémée dans la section concernant le territoire nord-danubien de la Mésie Inférieure, à côté de Tamasidava et Zargidava, sur le rivière Hierasus, fleuve traditionnellement identifié à Siret ; elle est généralement placée au Sud de la Moldavie57. Une version latine du toponyme est présente dans le même papyrus Hunt, où, à la l. 27, on lit Pirob[o]ridavae in praesidio. Ce toponyme a été rapproché du patronyme mentionné dans l’inscription de Cologne CIL XIII 8188 (Petitor Pirobori)58, malheureusement perdue, d’où il ressort que Piroboridava signifierait « dava de Piroborus ».

216-217 ; C. C. Petolescu, Auxilia Daciae… [n. 41], 109-110. Dans l’ancienne bibliographie, le toponyme a été lu Boridavae, corrigé en Buridavae par R. O. Fink, qui a repris la lecture du papyrus. Si les sources n’autorisent pas l’existence d’une forme Boridava, elle a été parfois préférée à cause de Piroboridava. 53 D. Dana, Onomasticon Thracicum (OnomThrac). Répertoire des noms indigènes de Thrace, Macédoine Orientale, Mésies, Dacie et Bithynie, Athènes, 2014 (MELETHMATA 70), 71. 54 Ptolémée, Geogr. 2.11.20 ; Dion Cassius 68.8, 71.18, 72.2-3. 55 Tacite, Germ. 43 ; SHA M. Ant., 22 ; M. Ihm, s.v. Buri, RE, III.1, 1897, 1067 ; pour les Buri sur la Table de Peutinger, voir K. Miller, Itineraria Romana, Stuttgart, 1916, 616. 56 Cité par D. Berciu, Burii (Buridava – Buridavenses – Burebista), Memo- riul III. Muzeul Regional al Olteniei Craiova, Craiova, 1931, 15. 57 Ptolémée, Geogr. 3.10.15 : Πόλεις δὲ εἰσὶ καὶ ἐν τῇ πλευρᾷ ταύτῃ μεσόγειοι παρὰ μὲν τὸν Ἱέρασον ποταμόν: Ζαργίδαυα (54° 40', 47° 45'), Ταμασίδαυα (54° 20', 47° 30'), Πιροβορίδαυα (54° 30', 47°). Les variantes du toponyme dans les mss. de l’ouvrage de Ptolémée sont : Piroborίduna (A, ed. Lug.) : Piroborίduna (SFY, ed. Arg.) : Pyroboridaua (ed. Ulm.). Localisée par Pârvan, Getica, 267, dans la vallée inférieure du Siret, Piroboridava est depuis R. Vulpe identifiée à l’important site gète de Poiana (dép. de Galaţi) (Piroboridava, RA, 34.2, 1931, 237-276). Voir E. Polaschek, s.v. Piriboridava (sic), RE, XX.2, 1950, 1722-1724 ; Detschew, TS, 1957, 369 ; Piroboridava TIR L 35, 1969, 58. 58 L’onomastique de cette dédicace est dace ; il s’agit d’un soldat auxiliaire, de la coh. II Varcianorum, promu comme singularis consularis.

84 Dan DANA, Sorin NEMETI

L’alternance -o-/-u-59 se retrouve dans une épitaphe de Novae, en Mésie Inférieure, la défunte étant la fille d’Aurelius Victor Perburi- davensis qui et Buricodavensis60. Cette *Perburidava a été identifiée par certains savants avec Piroboridava, au Sud de la Moldavie61 ; l’autre signum Buricodavensis suppose une localité *Buricodava, selon certains une forme corrompue de Buridava. S’il ne s’agit pas d’une coïncidence troublante, on retrouve de nouveau le doublet du papyrus Hunt, Piroboridava-Buridava, dans une formulation proche Perburidava-Buricodava. Si toutefois il est question de localités distinctes, comme il est plus vraisemblable, il faut retenir la formation des toponymes à partir d’ethnonymes (Buri62) ou d’anthroponymes (Buris, Perburis/Pirobor) en combinaison avec le mot dace pour « établissement », -dava. Dans la toponymie daco-mésienne sont donc bien attestées probablement plusieurs localités nommées Buri- dava/Buri(co)dava, dont l’une a été le chef-lieu des Buridavenses (en Dacie) et l’autre était située en Mésie Inférieure, tandis qu’en Moldavie est mentionnée Piroboridava (« dava de Pirobor ») et, dans un lieu inconnu de la Mésie Inférieure, Perburidava (« dava de Perburis »). Où doivent être placées ces localités, Buridava et Piroboridava, sur la carte de la Dacie ancienne ? En raison de sa position sur la

59 E. Beu-Dachin, The Latin Language… [n. 8], 71-72. 60 AÉ, 1966, 353 = ILB 317 = IGLNovae 91 = IDRE II 326 : D(is) M(ani- bus).| Aeliae Publiae | qui vixit ann(is) X|IIII, Aurel(ius) Victo|r Perburidave|nsis qui et Bur|icod(avensis) et Aeli|a Dionisia pa|rentes filiae | carissimae. 61 J. Kolendo, V. Božilova (éds.), Inscriptions grecques et latines de Novae (Mésie Inférieure), Bordeaux, 1997, 127, n° 91 : « le père est sans doute originaire de Piroboridava mentionnée par Ptolémée et localisée à Poiana en Moldavie infé- rieure » ; pour N. Gostar, La population de la Dacie avant la conquête romaine (Ptolémée, Géogr. III.8.3), dans R. Vulpe (éd.), Actes du IIe Congrès International de Thracologie (Bucarest, 4-10 septembre 1976), II (Histoire et archéologie), Bucarest, 1980, 27, n. 20, Perburidava se trouve au Sud du Danube, étant dif- férente de Piroboridava de l’Est de la Dacie. 62 À notre avis il est très improbable l’existence d’une tribu dace/gète ap- pelée Buri, dont le nom serait identique à celle de la tribu germanique du Bassin Carpatique et du moyen Danube. Les Buridavenses sont simplement « ceux qui habitent à Buridava », peut-être « dava de Buris ». Une opinion similaire chez N. Gostar, DAKOI în Historia Romana a lui Dio Cassius, AIIA Iași, 15, 1978, 126 (les Buri sont une population germanique, alors que le nom des établissements daces finissant en -dava ne se forme pas par suffixation à partir du nom d’une population). PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 85

Table de Peutinger, Buridava a été constamment localisée à Stolniceni (dép. de Vîlcea), sur le rivière Alutus (Olt)63, d’ou l’interchangeabilité, dans l’usage courant, entre Stolniceni et Buridava. Dans le voisinage, à Ocniţa, a été identifiée une forteresse gète de l’époque La Tène, qui a était baptisée aussi Buridava par les archéologues (« Buridava gète »)64. Suivant les renseignements de Ptolémée, R. Vulpe identifia Piroboridava avec l’établissement gète du Sud de Moldavie, Poiana (dép. de Galaţi), sur le rivière Siret65. Pour N. Gostar66, Buridava, chef-lieu des Buridavenses de Ptolémée, serait un toponyme différent de Buridava du papyrus Hunt et de la Table de Peutinger. Il s’appuie sur le fait que Ptolémée a mis les Buridavenses – suivant la logique ptolémaïque de l’énumé- ration des 15 peuplades daces, du Nord au Sud et de l’Ouest à l’Est – au centre de la Transylvanie, alors que Burridava sur la Table de Peutinger se trouve au Sud des Carpates67. Plusieurs auteurs avaient remarqué l’absence, étrange à première vue, dans la liste de Ptolémée de toute localité sur la voie logeant le fleuve Alutus. L’absence s’explique peut-être par le fait que Ptolémée décrit la province de Dacie du temps de Trajan, quand la vallée de l’Olt appartenait à la Mésie Inférieure. La mention des Buridavenses n’est point surpre- nante, étant donné sa manière de travailler : en effet, chez Ptolémée la Dacie et la Sarmatie sont conçues géographiquement à la manière de M. Agrippa, avec des noms de tribus empruntées à la fois à la tra-

63 Tudor, OR, 19784, 270 ; TIR L 35, 1969, 68-69. 64 D. Berciu, Buridava dacică, Bucarest, 1981 ; Stefan, GD, 255-257. Cer- taines des lectures données par Berciu des tessons inscrits en grec et en latin, découverts à Ocniţa (BVR), et sur lesquels il essaie de trouver la confirmation du toponyme, sont très douteuses – voir, par exemple, D. Berciu, Scriere cu litere latine în complexul dacic de la Ocniţa (Ocnele Mari), jud. Vîlcea, SCIV, 24 (4), 1973, 615, nos 6-7, fig. 5.1-2. 65 R. Vulpe, Piroboridava, RA, 34.2, 1931, 237-276 ; « although at first sight the Piroboridava, Tamasidava, Zargidava group corresponds to the settlements of Bărboși, Poiana, Brad », A. Vulpe identifie Piroboridava avec Poiana (sur les traces de son père, R. Vulpe), et non pas avec Bărboși, et Tamasidava avec l’établissement de Brad (Ptolemy and the Ancient Geography of Moldavia, StudClas, 6, 1964, 241). Voir brièvement Stefan, GD, 280 n. 33. 66 N. Gostar, KAUKOHNSIOI. Ptolémée III.8.3, TD, 1, 1976, 266. 67 Nous avons déjà souligné la valeur topographique réduite de cette énumé- ration, destinée à remplir une carte schématique de la Dacie divisée géométriquement en 15 unités égales, une unité correspondant à trois degrés en longitude et à un degré en latitude (S. Nemeti, Finding Arcobadara…[n. 34], 52-53).

86 Dan DANA, Sorin NEMETI dition ethnographique littéraire (Anarti, Teurisci, ainsi que les Bodini et les Amadoci) et aux réalités administratives romaines (Albocenses, Ratacenses, Buridavenses, etc.)68. Ainsi, dans sa liste généreuse de populations qui « habitent la Dacie », sont également présents les Sal- denses (avec le chef-lieu à Saldae, peut-être différent du toponyme de la Mésie Supérieure)69 et les Buridavenses, dans la vallée de l’Olt, situés à l’époque de Trajan en Mésie Inférieure. Il est donc très probable que les Buridavenses de Ptolémée, Burridava de la Table de Peutinger et Buridava du papyrus Hunt soient des références géographiques à la même réalité : un établisse- ment Buridava sur la vallée de l’Olt, au Sud des Carpates. Mais où précisément devrait être placée cette Buridava ? Le seul point identifié avec certitude dans la vallée de l’Alutus est Romula, la colonie située à Reșca (commune de Dobrosloveni, dép. d’Olt), à l’embouchure de la petite rivière Teslui70. Suivant les indications de la Table de Peutinger, Buridava se trouve à 64 millia passuum au Nord de Romula, c’est-à-dire à env. 94,4 km71. Selon D.Tudor, Buridava se trouvait à Slăvitești-Boroneasa (identification opérée déjà par Gr. Tocilescu72) ou à Stolniceni73. D’autres identifications étaient : Cremenari (K. Miller), Slatina (W. Tomaschek), Rîmnicu Vîlcea (H. Kiepert), le défilé de l’Olt (C. Patsch)74. D. Tudor a supposé l’existence d’un castellum dans le point Boroneasa, où ont été dé- ployés des détachements légionnaires (I Italica, XI Claudia, V Mace- donica) et auxiliaires (coh. II Flavia Bessorum, coh. I Brittonum milliaria).

68 Ibidem, 58-59. 69 N. Vulić, s.v. Σαλδήνσιοι, RE, I.A.2, 1920, 1867 ; voir en dernier lieu G. Jeremić, Saldum – Roman and Early Byzantine Fortification on the Middle Danu- bian Limes, Belgrade, 2009 (Cahiers des Portes de Fer 6) (à Dobra, en Serbie), qui remarque la présence de la céramique dace. Quel est pourtant le rapport avec le nom de la ville Saldis (Σαλδίς Ptolémée, Saldis TP et GR ; sans doute Saldae) du Sud de la Pannonie Inférieure (voir J. B. Keune, s.v. Saldis, RE, I.A.2, 1920, 1867) ? 70 C. M. Tătulea, Romula – Malva, Craiova, 1994. 71 94,656 km, d’après les calculs de Tudor, OR, 1942, 199 (d’autres calculs en 1958² et 19683, 57-59) ; voir aussi F. Fodorean, Drumurile din Dacia romană, Cluj, 2006, 297. 72 Gr. G. Tocilescu, Neue Inschriften aus Rumänien, AEM, 19, 1896, 84. 73 Pour l’identification avec Stolniceni, voir Gh. Bichir, s.v. Buridava, EAIVR, I, 1994, 229-230 ; M. Zahariade, s.v. Buridava, dans Zahariade, Lexicon, fasc. 13, 2013, 1939-1941. 74 Voir aussi C. Patsch, s.v. Burridava, RE, III.1, 1897, 1070. PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 87

C’est au même endroit que des estampilles tégulaires attestent la présence de la garde du procurateur (pedites singulares)75. Pour D. Tudor, la présence des légions et des pedites singulares serait une preuve qu’ici se trouvait le commandement militaire du gouverneur de la Mésie Inférieure au temps des guerres daciques de Trajan76. Pourtant, les fouilles de Gh. Bichir dans l’endroit Boroneasa n’ont pas trouvé le soi-disant castellum imaginé par D. Tudor77. En revanche, grâce à la présence des estampilles de pedites singulares, corroborées avec les découvertes archéologiques (les « grandes thermes » fouillées par Gh. Bichir78), I. Piso a supposé l’existence du commandement militaire de la Dacie Inférieure, à partir de la réorganisation sous Hadrien de la nouvelle province procuratorienne79. Aucune estampille ou inscription ne témoigne pourtant d’une présence à Stolniceni de la coh. I Hispanorum veterana. L’unité est attestée en Mésie Inférieure (diplômes militaires de 97, 99), puis en Dacie Inférieure80, à Breţcu, sans doute Ἀνγουστία/Angustiae de Ptolémée81. Des estampilles tégulaires de cette cohorte furent également trouvées dans les camps voisins de Comalău et Boroșneul Mare, dans le même dép. de Covasna82. Une petite tessera en argent appartenant

75 Et une fictive coh. IX Batavorum (?) ; voir D. Tudor, Les garnisons de Buridava à l’époque de la conquête de la Dacie, dans Akte des IV. Internationalen Kongresses für griechische und lateinische Epigraphik (Wien, 17. bis 22. September 1962), Vienne, 1964, 404-410 ; Tudor, OR, 19683, 220-223 ; pour N. Gostar, Studii epigrafice II, ArhMold, 4, 1966, 184, l’estampille XB doit être lue [coh(ors)] (milliaria) B(rittonum). 76 Tudor, OR, 19784, 33, 214, 270. 77 Gh. Bichir, Centrul militar roman de la Buridava, TD, 6, 1985, 93, n. 8 ; C. M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986, 43 ; I. Bogdan Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, sec. I-III p. Chr., Alexandria, 1997, 68. 78 Gh. Bichir, Centrul militar roman… [n. 77], 93-104 ; Idem, Continuitatea în Dacia după retragerea romană. Așezarea din secolele III-IV de la Stolniceni- Rîmnicu Vîlcea (Buridava romană), TD, 9, 1988, 101-117. 79 I. Piso, Fasti provinciae Daciae. I. Die senatorischen Amsträger, Bonn, 1993, 3, 40. 80 F. Matei-Popescu, The Roman Army… [n. 52], 215-218 ; C. C. Petolescu, Auxilia Daciae… [n. 41], 109-110. 81 Ptolémée, Geogr. 3.8.7 ; R. Vulpe, Angustia, dans În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci și cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucarest, 1944, 551-559. 82 C. M. Vlădescu, Armata romană în Dacia Inferior, Bucarest, 1983, 35-36.

88 Dan DANA, Sorin NEMETI

à un librarius de la coh. I Hispanorum veterana83 a été découverte dans le camp de Bivolari (constamment identifie à Arutela84), de même qu’une tessera militaris d’un décurion Terent(ius)85. Il ne faut pas utiliser les données des distances présentes dans la Table de Peutinger au sens absolu. Le copiste du manuscrit de la carte médiévale a ignoré certaines localités et distances. Notre hypo- thèse est appuyée par les données papyrologiques et épigraphiques : le papyrus Hunt atteste une vexillation de la coh. I Hispanorum veterana à Buridava. À env. 20 km au Nord-Est de Stolniceni il existe le camp auxiliaire de Sîmbotin (dep. de Vîlcea)86 où a été découverte une estampille tégulaire de la coh. I Hispanorum (C HIS)87. Dans le défilé de l’Olt se trouve également le camp de Bivolari et une inscription émanant d’un librarius de la coh. I Hispanorum. À Stolniceni il n’y a aucun camp auxiliaire, ni des témoignages sur la présence de cette cohorte. Par conséquent, nous croyons que le toponyme ancien Buridava doit être rattaché au centre militaire de Sîmbotin ou, peut- être, à Bivolari, comme il l’était déjà à la fin du XIXe s.88. Le centre civil et militaire de Stolniceni, « la capitale » d’une province procuratorienne, n’est mentionné ni dans la Table de Peutinger ni dans l’itinéraire du Géographe de Ravenne89. Le rôle stratégique de la coh.

83 CIL III 12602 = IDR II 582 : Valerius Valer[i]anus,| eq(ues) lib(rarius) c(o)hor(tis) I Hisp(anorum), ex [v]oto pos(uit). 84 Poiana Bivolari, village de Păuşa, ville de Călimăneşti (dép. de Vîlcea), voir C. M. Vlădescu, Armata… [n. 82], 91-100; Idem, Fortificaţiile… [n. 77], 46-60 (selon l’auteur, le camp en pierre a été construit par les Suri sagittarii en 138, cf. IDR II, 575, 576) ; voir aussi F. Marcu, Organizarea internă a castrelor din Dacia, Cluj, 2009, 181-187. 85 CIL III 12603 = IDR II 581 (sans l’indication de son unité). 86 Sîmbotin (CASTRA TRAIANA), TIR L 35, 1969, 66 ; F. Marcu, Organi- zarea internă… [n. 84], 230-231. 87 R. Avram, D. Avăsiloaiei, Garnizoana romană de la Castra Traiana, SCIVA, 46.2, 1995, 193-195 (= AÉ, 1995, 1305 = ILD 153). 88 C. Goos, Studien zur Geographie und Geschichte des Trajanischen Da- ciens, dans Programm des evangelischen Gymnasiums in Schässburg, Hermann- stadt (Sibiu), 1874, 42. 89 Pour comprendre la raison de cette absence, il faut renoncer aux an- ciennes identifications et prendre en compte le fait élémentaire que nos sources géographiques pour la vallée de l’Olt sont des itinéraires, donc des descriptions des voies avec leurs stationes. Sur la carte de la Dacie, il est manifeste que la voie romaine de Romula/Reșca à Pons Aluti/Ioneștii Govorii se trouve sur la rive droite de l’Olt. La ville antique de Romula, les camps de Drăgășani et Enoșești (sans doute Acidava et Rusidava) se trouvent également sur la rive droite. Le chemin change à PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 89

I Hispanorum veterana au temps des guerres daciques et au début de la nouvelle province se révèle pleinement : la cohorte a été déployée à Breţcu (Angustiae, dans le passage d’Oituz) pour contrôler les voies venant de Mésie Inférieure, d’autres détachements se trouvant à Sîmbotin, dans le défilé de l’Olt (une vexillatio à Buridava) et un autre à Barboşi, sur le Danube (le praesidium de Piroboridava)90.

______

IX. Napoca et toponymes similaires

1. Napoca/Napuca Pour cette ville de la Dacie Porolissensis (auj. Cluj)91, nous rencontrons deux graphies, aussi bien dans les sources littéraires que dans les inscriptions : (1) la forme consacrée Napoca, attestée dans quelques sources littéraires92 et dans la plupart des inscriptions93.

Ioneștii Govorii, car vers le Nord nous trouvons tous les camps connus et explorés sur la rive gauche du fleuve : Sîmbotin, Bivolari, Racoviţa, Cîineni, jusqu’au passage de Turnu Roșu. Dans ce cas, à Ioneștii Govorii a été construit par les Romains un pont sur l’Olt, à savoir Pons Aluti. L’itinéraire enregistre les stationes suivantes, sur la rive gauche : Buridava (Sîmbotin), Castra Traiana (Bivolari-Jiblea), Arutela (Racoviţa-Copăceni), etc., en ignorant l’établissement important de Stolniceni, parce qu’il était situé sur la rive droite de l’Olt. 90 M. Brudiu, L. Brudiu, Un aspect al strategiei romane în al doilea război cu dacii, Marisia, 15-22, 1985-1992, 70-71. 91 Pârvan, Getica, 258 ; M. Fluss, s.v. Napoca, RE, XVI.2, 1935, 1692-1696 ; TIR L 34, 83 ; I. H. Crişan, EAIVR, III, 2000, 169-170 ; C. C. Petolescu, Villes de la Dacie romaine, Dacia, NS, 55, 2011, 98. Pour un possible parallèle du radical, cf. la rivière Νάπαρις, affluent septentrional de l’Istros à l’Ouest de l’actuel Siret chez Hérodote 4.48 (W. Tomaschek ; Detschew, TS, 327 ; Russu, STD, 130). 92 Ulpien, dans le Ier livre De censibus : Napocensis colonia (Dig. 50.15.1.9); TP 8.2 ; Anonyme de Ravenne 4.7. 93 Voir brièvement I. Bratu, Lokale Ortsnamen… [n. 20], 53-54. Dans la province : CIL III 912, 1141 (= IDR III.5 330), 1627, 7804 (= IDR III.5 495), 14465 ; ILD 547. Abrégé NAP, N ou fragmentaire : CIL III 827 (= 7633), 854 (= 7657), 862, 869 (= 7665), 963 (= 7726 = IDR III.4 96), 1100 (= IDR III.5 253), 1633,10 (= 8075,26), 7710, 14468 (= IDR III.5 14) ; AÉ, 1944, 39 ; ILD 479, 554. Ailleurs : en Mésie Inférieure, col. Napoc(a) (Carev Brod, CCET II.1 410 = IDRE II 330), et abrégé COL AVREL DACICA NA[P] (Oescus, ILBulg 76 = IDRE II 322). Napoca à Rome (CIL VI 269 = IDRE I 29) et à Lambèse (CIL VIII 3021 =

90 Dan DANA, Sorin NEMETI

(2) la variante Νάπουκα/Napuca, donnée par Ptolémée (Geogr. 3.8.7) et présente dans deux inscriptions latines : – l’une à Tibiscum, en Dacie, dans une dédicace d’[Aur(elius)] Sec[undinus, dec(urio)] coloniaru[m Sarmize]getus(a)e et Napu- [cen]sium94. – l’autre à Novae, en Mésie Inférieure, dans une dédicace de M(arcus) Vlp(ius) Napucae Peregrinus, trib(unus) leg(ionis) I Ital(icae)95. On reconnaît l’origo intercalée de cet officier équestre (Devijver, PME, U 13 bis), au génitif locatif plutôt que Napoca, à l’ablatif. Comme l’expliquait C. C. Petolescu (IDRE II, p. 334), « le tribun porte le prénom et le nom de l’empereur Trajan ; le cognomen parle clairement de son origine pérégrine (…). À remarquer également l’absence de filiation. Tout, donc, nous invite à voir dans M. Ulpius Peregrinus le fils d’un noble dace, naturalisé romain et introduit dans l’ordre équestre par l’empereur Trajan ». Cette variante montre que le -o- avant le suffixe -ca était non accentué, d’où son passage à -u-, que l’on rencontre dans d’autres toponymes daces, par exemple Comidava/Cumidava et Drobeta/ Drubeta ; il doit s’agir soit d’un phénomène local, soit d’un phénomène banal dans le latin parlé, à savoir la tendance de fermeture de la voyelle moyenne o non accentuée en u96. Ses habitants étaient donc désignés sous l’appellatif Napocenses/Napucenses. À cette série toponymique, nous pouvons ajouter trois autres exemples, en principal d’après les renseignements de Ptolémée. Il donne, dans un passage célèbre (Geogr. 3.8.5), les noms des 15 populations de la Dacie romaine, disposées par trois, du Nord au Sud et de l’Ouest vers l’Est97 :

IDRE II 454). Abrégé NAP à Rome (IDRE I 38) et à Lambèse [CIL VIII 2787 (= IDRE II 453), 18085 (= IDRE II 447). 94 CIL III 7996 = IDR III.1 133 ; photo Vbi erat Lupa 9890. Voir M. Čičikova, Un tribunus legionis I Italicae inconnu de Novae, dans In memoriam Constantini Daicoviciu, Cluj, 1974, 65-72 ; L. Mrozewicz, Palaeographica No- vensia : Napuca, dans Phosphorion. Studia in honorem Mariae Čičikova, Sofia, 2008, 417-420 (qui explique la graphie par une méprise du lapicide lors de la gravure à partir d’un texte en cursives où les lettres O et V étaient similaires) ; F. Matei-Popescu, The Roman Army... [n. 52], 96. 95 ILBulg 279a = ILNovae 6 = IGLNovae 10 = IDRE II 323. 96 Voir H. Mihăescu, La langue latine… [n. 8], p. 179, § 124. 97 Voir S. Nemeti, Scenarios on the Dacians : The Indigenous Districts, Studia UBB. Historia, 51, 2006, 86-98. PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 91

Ἄναρτοι Τευρίσκοι Κοιστοβῶκοι Πρεδαυήνσιοι Ῥατακήνσιοι Καυκοήνσιοι Βίηφοι Βουριδαυήνσιοι Κοτήνσιοι Ἀλβοκήνσιοι Ποτουλατήνσιοι Σίνσιοι Σαλδήνσιοι Κειάγισοι Πιέφιγοι

2. *Alboca La peuplade des Ἀλβοκήνσιοι, dont le nom est tiré du latin *Albocenses, suppose un chef-lieu *Alboca98. Quant à la localisation, certains, à partir de C. Müller et W. Tomaschek, ont pensé à un endroit entre Drobeta et Dierna, car, sur la rive opposée du Danube, une source tardive mentionne la localité Transalba [Daciae] (ND, Or. 42.23 : Auxilium Miliarensium). Cela aurait été possible, puisqu’on connaît des formations similaires, e.g. Transdierna, Transdrobeta, Transmarisca. En réalité, le texte, corrompu à cet endroit dans tous les manuscrits, portait vraisemblablement Transalba [Daciae], plutôt en rapport avec une garnison au Nord du Danube ‒ ce qui im- pliquerait l’existence d’un toponyme *Alba en Mésie Supérieure99 ‒, interdisant donc un rapport direct avec *Alboca.

3. *Cauca La peuplade des Καυκοήνσιοι, dont le nom certainement corrompu100 est tiré du latin *Cauc(o)enses101, suppose un chef-lieu *Cauca102. Or, un toponyme similaire apparaît chez l’Anonyme de

98 C. Müller, Claudii Ptolemaei Geographia, I, Paris, 1883, p. 444 (note) ; W. Tomaschek, s.v. Albocenses, RE, I.1, 1893, 1329 ; pour la racine, cf. Alburnus Maior (Roşia Montană) ; voir Russu, STD, 107 ; même étymologie se rapportant à l’.i-e. albho- « blanc » chez Detschew, TS, 11. 99 Voir la discussion chez E. Polaschek, s.v. Transalba, RE, VI.A.2, 1937, 2147-2148 (Dacia vetus ou Auxilium Milliarensium Dacorum/Daciscorum). 100 N. Gostar, KAUKOHNSIOI. Ptolémée III.8.3, TD, 1, 1976, 265-269 ; Idem, Toponimia antică a Moldovei, Studii și Cercetări Ştiinţifice (seria Istorie Filologie), Bacău, 1974, 38-39. Le nom est Καυκοήνσιοι dans la majorité des mss. (à l’exception du ms. X, Καυκοσήνσιοι, et du codex Ingolstadiensis, Κακοήνσιοι). 101 C. Patsch, s.vv. Caucalandensis locus et Caucoenses, RE, III.2, 1899, 1801-1802. 102 N. Gostar, KAUKOHNSIOI… [n. 100], pense à « une localité quelque part au centre de la Moldavie », peut-être à Răcătău, ou bien à Bradu, sur le Siret, du nom de *Cauca/*Cauce/*Caucis. Il invoque en outre l’épitaphe CIL VIII 9390 d’un cavalier de l’ala II Thracum (Césarée, en Maurétanie Césarienne) : [---]us Saeci | f(ilius), Cauce(n)sis, et suppose que la forme adjectivale Caucensis serait dérivée

92 Dan DANA, Sorin NEMETI

Ravenne 4.15, Bacaucis, donc *Bacauca103, sans doute corrompu ({BA}CAVCIS) : en effet, dans la séquence Potula Bacaucis il faut restituer, dans la source utilisée, Potula[ta] Caucis. Un avatar du toponyme, avec une terminaison germanique, se rencontre chez Ammien Marcellin 31.4.13, évoquant le retrait d’Athanaric, dans la seconde moitié du IVe s., ad Caucalandensem locum altitudine silvarum inaccessum et montium.

4. *Rataca Enfin, la peuplade des Ῥατακήνσιοι, dont le nom est tiré du latin *Ratacenses, suppose un chef-lieu *Rataca, sans doute en Tran- sylvanie centrale.

***

On reconnaît ainsi dans le domaine dace une famille de toponymes composée avec le suffixe -ka, qui devait être assez productif, après la bien connue série en -dava, une autre très productive en -ta (dont il sera question dans une autre notice) et la famille désormais bien définie en -via (cf. ci-dessus, n° VI) : cette nouvelle série compte en effet quatre exemples en Dacie romaine, *Alboca, *Cauca, Napoca /Napuca, *Rataca.

du toponyme dace. En réalité, cette origo concerne une cité d’Espagne, Cauca (cf. CIL II 2729, même origo ; I. Valladolid 26, senatus populusque Caucensium) (auj. Coca, province de Ségovie). 103 N. Gostar, KAUKOHNSIOI… [n. 100], 269 : « la graphie potulabacaucis, ou plutôt potulatacaucis, de deux localités (…) ait été mal séparée : potula tacaucis au lieu de potulata caucis ». PTOLÉMÉE ET LA TOPONYMIE DE LA DACIE (VI-IX) 93

Fig. 1. Carte des toponymes mentionnés

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 95-122

UNDE PATER TIBERINUS: THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID

Lee FRATANTUONO1 (Department of Classics, Ohio Wesleyan University Delaware, Ohio, U.S.A.)

Keywords: Aeneid, Numicus, rivers, Tiber, Turnus, Virgil.

Abstract: The significance of the River Tiber for the poet Virgil has not received much in the way of comprehensive, critical scholarly attention. The present study considers every reference to the river in the Virgilian corpus, with particular concern for the way in which Virgil associates the Tiber with both the Tro- jan hero Aeneas and the Rutulian Turnus. In Virgil’s epic Aeneid the Tiber is revealed to have reclaimed its ancient, “true” name of “Albula”, though in a way that foreshadows the continuing reality of war and internecine strife for Rome.

Cuvinte-cheie: Eneida, Numicus, râuri, Tibru, Turnus, Vergilius.

Rezumat: Importanţa râului Tibru pentru poetul Vergilius nu s-a prea bucurat de atenţia cercetătorilor, cel puţin nu în studiile generale și critice. Acest studiu ia în considerare toate referinţele făcute de Vergilius la acest râu, concen- trându-se pe modul în care poetul asociază Tibrul atât cu eroul troian Aeneas, cât și cu Turnus din tribul rutulilor. În epopeea Eneida a lui Vergilius, se arată că „a- devăratul” nume al Tibrului este „Albula”, deși într-un fel acest lucru prefigurează realitatea continuă a războiului și a luptelor interne pentru Roma.

The River Tiber figures in several key scenes in Virgil’s epic Aeneid. The present study will examine each of the references to the preeminent Roman river in the Virgilian corpus, with the aim of see- king to explicate the significance of the Tiber for the poet in his epic. We shall consider the role played by both the river and its eponymous god Tiberinus in the unfolding of the Virgilian vision of the ultimate fate of Aeneas and the exiles from Troy, and also of the internecine strife that is a seemingly recurring feature of the Roman reality2.

1 [email protected] 2 For the Tiber in Virgil see especially N. Horsfall, Tevere, in EV V, 156-157 (with illustration and bibliography); P. J. Jones, Tiber, in VE III, 1268; and C. Bailey, 96 Lee FRATANTUONO

We may begin by way of introduction with the Virgilian works that presage the Aeneid. There is no mention of the Tiber or its god in Virgil’s Eclogues, but near the end of the first georgic we find a powerful allusion to the river, the first of two in the work: di patrii Indigetes et Romule Vestaque mater, quae Tuscum Tiberim et Romana Palatia servas, hunc saltem everso iuvenem succurrere saeclo ne prohibete. (G. I, 498-501)3.

The passage constitutes an appeal to select immortals to refrain from prohibiting Caesar (i.e., the future Augustus) from aiding Rome in its hour of internecine strife and crisis4. The Tiber is “Tuscan” or Etrus- can in its origins; the divine patrons of Virgil’s invocation are said to protect Etruscan and Roman (Romana) locales (the Tiber and the Pa- latine district). The mysterious di Indigetes are called upon together with Romulus and Vesta; the end of the first georgic thus anticipates the last book of the Aeneid, where Jupiter notes to Juno that Aeneas will be owed to the heaven as one of the Indiges: indigetem Aenean scis ipsa et scire fateris deberi caelo fatisque ad sidera tolli. (A. XII, 794-795)5.

The very first mention of the Tiber comes in the context of prayer for the preservation of Octavian as a potential guarantor of peace in the face of wars both foreign and civil. And Jupiter is depicted by the

Religion in Virgil, Oxford, 1935 (“Among rivers the special sanctity of the Tiber is of course recognized”). On Virgil’s geographical conception of the water system of the river, see W. W. Fowler, Virgil’s Idea of the Tiber, CR, 30.8, 1916, 219-222. For general commentary on both the river and the religious cult associated with its god, cf. J. Le Gall, Le Tibre, fleuve de Rome, dans l’antiquité, Paris, Les Presses Univer- sitaires de France, 1953. 3 All quotes from Virgil are taken from R. A. B. Mynors, P. Vergili Maronis Opera, Oxford, 1969 (corrected edition, 1972). 4 For the “progression” from the Italian deities to Octavian, with comparison to the opening of the god and the parallel framing passages, see R. F. Thomas, Virgil: Georgics, Books I-II, Cambridge, 1988, ad loc. 5 On the possible Ennian parallel (Juno’s consent for the apotheosis of Ro- mulus), and the question of Aeneas’ deification, see R. J. Tarrant, Virgil: Aeneid Book XII, Cambridge, 2012, ad loc.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 97 poet as observing to Juno that she knows that Aeneas is destined to be one of the Indigetes. There is one additional mention of the Tiber in the Georgics, as the beekeeper Aristaeus enters the underwater realm of his mother Cyrene: omnia sub magna labentia flumina terra spectabat diversa locis, Phasimque Lycumque, et caput unde altus primum se erumpit Enipeus, unde pater Tiberinus et unde Aniena fluenta (G. IV, 366-369).

The few lines quoted here form part of a larger description of both significant rivers and storied nymphs6. Tiberinus is identified as pater because of his connection to Rome; the passage in a sense serves to balance the supplicatory reference to the river from the first georgic7. These two allusions to the Tiber and its god set the stage for the dramatic part played by the river in Virgil’s crowning poetic achieve- ment, his epic of Rome’s origins and identity. At Aeneid I, 13-14 we find Italy juxtaposed with the Tiber’s harbor, just as in the first georgic the river appeared side by side with the Romana Palatia: … Italiam contra Tiberinaque longe / ostia. The scene is Virgil’s description of how Carthage is opposed geographically to Rome; the language itself enacts something of the opposition by the “interwoven” way in which the poet places longe contra8. The hazard threatened here is not civil as in the georgic, but international; the legacy of the Punic Wars and the shadow of Didonic lore are strongly felt9. From the start, the fu-

6 See further here P. J. Jones, Reading Rivers in Roman Literature and Culture, Lanham, Maryland, Lexington Books, 2005, 86-88. For the possible Calli- machean influence see R. F. Thomas, Reading Virgil and His Texts: Studies in In- tertextuality, Ann Arbor, The University of Michigan Press, 1999, 135. 7 “Rivers are individuals to Virgil: Tiber, Mincius, and Eridanus have each his own character…” (R. Jenkyns, Virgil’s Experience: Nature and History: Times, Names, and Places, Oxford, 1998, 18). 8 On the word order see R. S. Conway, P. Vergili Maronis Aeneidos Liber Primus, Cambridge, 1935, ad loc. “The geographical opposition suggests the historical conflict.” (R. G. Austin, P. Vergili Maronis Aeneidos Liber Primus, Oxford, 1971, ad loc.). 9 Cf. J. D. Reed, Virgil’s Gaze: Nation and Poetry in the Aeneid, Princeton, 2007, 73: “One of the sharpest ethnic boundaries drawn in the Aeneid lies between the Romans, heirs of Aeneas, and the Carthaginians, heirs of Dido”.

98 Lee FRATANTUONO ture Rome is identified with its river – and from the start, there is the threat of conflict and martial hazard. The Tiber also figures in the revelation made by Aeneas’ lost wife Creüsa to her husband in the wake of Troy’s fall, where the prediction is made that Aeneas will come to Hesperia and the Lydian “Thybris”: longa tibi exsilia et vastum maris aequor arandum, et terram Hesperiam venies, ubi Lydius arva inter opima virum leni fluit agmine Thybris. (A. II, 780-782).

The “Tuscan Tiber” of the first georgic is here referenced as the “Lydian Thybris”, with Thybris as a venerable name of “Etr. in origin” that may have been introduced to Latin verse by Virgil10. The employment of Etruscan and Lydian terminology is perhaps especially fitting for a prophecy given by Aeneas’ ghostly spouse, if the Etruscan name was seen as having greater antiquity and more mysterious origins than the Latin name Tiber (pace what was preferred in the cult practice of Ro- man religion)11. “Lydian” is a poetic adjective for “Etruscan”; the present passage is the first reference to Lydia/Lydian in the epic12. The mention of the “Lydian” Thybris distantly heralds the eventual outbreak

10 Cf. N. Horsfall, Virgil, Aeneid 2: A Commentary, Leiden-Boston, Brill, 2008, ad loc. (who notes that Aeneas would have been “deeply perplexed” by the mention of Lydia, given its nearness to Troy). “Thybris… è innovazione virgiliana… la forma è etrusca (cf. Thebris, re di Veio, Varro De l. L. 5, 4, 30 … V. può aver derivato questo nome degli Oracoli Sibillini (cf. Zosim. 2, 6, che riporta un oraculo forse del tardo II sec. a. C. … ))” (“Tevere” in op. cit., 157). We shall return to the question of the name “Thybris” below in our consideration of the problems of A. VIII, 330-332. 11 On the use of the different names of the river see. E. S. Rutledge, Vergil and Ovid on the Tiber, CJ, 75.4, 1980, 301-304, with particular reference to the Virgi- lian influence on Ovid’s Fasti V, 637-662. “Tiberinus was the name usually applied to the god in religious ceremonies and Thybris was the name of the river which was commonly found in poetry… Ovid uses the names Thybris and Tiber (the latter is the name of the river in common speech.”). 12 See here B. Taylor, Lydia and Lydi, in EV II, 771, with reference to G. IV, 210-211, “where the loyalty of the bees to their kings is compared to that of the peoples of Egypt, Lydia, Media, and Parthia, and is found to be greater”. “It is at once a ‘learned’ allusion and an expression of the romance of geographical history” (R. G. Austin, P. Vergili Maronis Aeneidos Liber Secundus, Oxford, 1964, ad loc.).

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 99 of war in Italy; the Arcadian Evander will speak of the arrival of belli- cose Lydians in Italy, and Aeneas will seek allies from said Lydians13. Aeneas recalls his deceased wife’s prediction when he bids fare- well to Andromache and Helenus in Buthrotum. The Trojan exile pledges that his settlement in Hesperia will be cognate with the settlement of Helenus in Epirus: si quando Thybrim vicinaque Thybridis arva intraro gentique meae data moenia cernam, cognatas urbes olim populosque propinquos, Epiro Hesperiam (quibus idem Dardanus auctor atque idem casus), unam faciemus utramque Troiam animis; maneat ea cura nepotes. (A. III, 500-505).

Aeneas here makes something of a prediction of his own, or at least the hope of a future reality; the mind of the Trojan is entirely on Troy, and he expects that near the Thybris there will be a Troy that will be conjoined in spirit, at least, with the Troy of Buthrotum14. This is Ae- neas’ first mention of the river (“that Aen. is not told of the Tiber in any of the oracles in bk.3 matters not one jot”)15; the Trojan Helenus had referred to it obliquely and in the veiled language of prophecy at III, 389-393)16. The prognostications of Book III thus add to the information offered on the night Troy fell, though the emphasis is on how the Thybris (whose name Aeneas repeats) will be the site of a future Troy – at least in the vision of the Trojan son of Anchises17. The

13 A. VIII, 479-480; IX, 11; X, 155 (on which see S. J. Harrison, Vergil: Ae- neid 10, Oxford, 1991 [with consideration of the use of the adjective, the question of the origin of the Etruscans, and the relevant literary references from Herodotus et al.]). It is perhaps overly subtle to see a reference to future war in agmine. 14 On the contrast in this passage between bodies of water and settlements present and future, see R. A. Smith, The Primacy of Vision in Virgil’s Aeneid, Austin, The University of Texas Press, 2005, 75-76. 15 So N. Horsfall, Virgil, Aeneid 3: A Commentary, Leiden-Boston, 2006, ad loc., with consideration of the question of the relative order of composition of books and passages. Useful here too is C. Saunders, The Relation of Aeneid III. to the Rest of the Poem, CQ, 19.2, 1925, 85-91. 16 Where the Tiber is identified (with secreti ad fluminis undam) of the locus for the portent of the sow and her thirty piglets. 17 On the alleged inconsistences between Books II and III note R. D. Williams, P. Vergili Maronis Aeneidos Liber Tertius, Oxford, 1962, 20, for whom the point of the apparent Trojan uncertainty as to ultimate destination in the opening move-

100 Lee FRATANTUONO

Lydian associations of the river make it all the easier for Aeneas to envisage just such a Troia rediviva. A significant change is worked on the identification of the Ti- ber when next it is mentioned in the epic, as Aeneas engages in rites in honor of his father in Sicily. The Trojan hero notes that it was not permitted for Anchises to arrive in Italy, or indeed to see the Auso- nian Tiber: non licuit finis Italos fataliaque arva nec tecum Ausonium, quicumque est, quaerere Thybrim. (A. V, 82-83).

The passage continues the progress of revelations from earlier in the epic; “Ausonia is first named in the A. by the Penates (3.170-171)… Here it appears of the sacred Roman river whose titular god will appear to Aeneas in the last book of the second third of the epic”18. The Penates had spoken of “Ausonian lands” (terras); Aeneas in one sense merely extends the adjective to the river with which he was already familiar from Creüsa’s prophecy19. The proper adjective first appears in surviving Latin literature at G. II, 385, where it is applied not to the Itali- ans per se but to the Trojans, “presumably in order to emphasize the mixed Trojan-Italian ancestry of the Roman race”20. The name comes from “Auson”, the son of Odysseus and Circe; there may be some point to the shape-changing magic of Circe and the ultimate question of the suppression of Troy and the dominance of the Latins in the future Italy/Rome21. There is a transformation afoot for the Trojans, one that remains on a plane removed from the awareness of many in the epic cast of characters (both human and divine).

ments of Book III is that they are unfamiliar with the geography of Hesperia (and mention of “Lydia”, as we have seen, may have further confused the matter). 18 L. M. Fratantuono and R. A. Smith, Virgil, Aeneid 5: Text, Translation, and Commentary, Brill. Leiden-Boston, 2015, ad loc. 19 For the range of meanings of “Ausonian” see S. Hornblower, Lykophron: Alexandra, Greek Text, Translation, Commentary, & Introduction, Oxford, 2015, 133. 20 So D. M. Cassellla, Ausonia and Ausonii, in VE I, 158. 21 Cf. the prominent place of Circe near the opening of the second half of the epic, as Aeneas’ Trojans proceed to their “final” landfall (A. VII, 15-22).

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 101

Aeneas’ reference to the “Ausonian” Tiber is balanced by his mother’s reference to the “Laurentine” Tiber near the end of the book22. The context is Venus’ address to her uncle Neptune; in the face of the attempted burning of the Trojan fleet, Aeneas’ divine protector im- plores the god of the sea to grant the Trojan fleet safe passage to Italy. Venus’ speech ends with a powerful allusion to the river of Rome: quod superest, oro, liceat dare tuta per undas vela tibi, liceat Laurentem attingere Thybrim, si concessa peto, si dant ea moenia Parcae. (A. V, 796-798).

The Tiber is here connected with “Laurentum” and the so-called ager Laurens23; the adjective likely evokes the image of the laurel that is central to the myth of Latinus’ daughter and her nuptial union to a foreign spouse24. “Laurentine” presages the Trojan arrival in Latium that draws ever nearer; soon enough Aeneas will predict slaughter and misery for the Laurentines he will encounter. Book V is the opening book of the second third of the epic, the section of the poem that will reach its climax in the visit of Aeneas to the site of the future Rome in Book VIII25. It is fitting, then, that the two references to the Tiber in this first book of the poem’s second movement should introduce adjectives that relate closely to the Italy that looms larger now in the Trojan future; if “Ausonian” evokes the image of Odysseus’ son (cf. Anchises and Aeneas), then we have moved far even in the course of Book V, as we arrive at the crucial descriptor Laurentem – the first appearance of the name in the epic. Aeneas’ use of “Ausonian” was borrowed from the dream vision of the Penates to which he was privy; Venus’ employment of the Laurentine appellation may well constitute an unwitting presaging of the ultimately La- tin fate of central Italy, which will not, in fine, be Trojan in its sermo

22 On the profoundly balanced organization of the book, note especially M. C. J. Putnam, Unity and Design in Aeneid V, HSPh, 66 1962, 205-239. 23 See further here R. D. Williams, P. Vergili Maronis Aeneidos Liber Quin- tus, Oxford, 1960, ad loc. 24 Cf. A. VII, 59-106. 25 For how the Aeneid has a tripartite structure that reaches the climax of its second movement at the “Tiber-mouth”, see M. C. J. Putnam, Virgil’s Epic De- signs: Ekphrasis in the Aeneid, New Haven, Connecticut, Yale University Press, 1998, 84.

102 Lee FRATANTUONO and mores26. The crucial river is still the “Thybris”, but it is now Au- sonian and Laurentine, not Lydian – the inexorable march to Italy has reached an advanced stage of its progression. There are likewise two balanced references to the Tiber that provide something of a frame to the eschatological Aeneid VI. At VI, 87 et Thybrim multo spumantem sanguine cerno, the Sibyl introduces a horrible twist on the prophetic lore of the river27. What had heretofore between little more than a geographical signpost on the way to a Trojan home is now a river that is foaming with blood and gore; the future war in Italy is now vividly announced28. The image of the bloody river will recur in the second, martial half of the epic; what had been a watery marker in prophecy is now transformed into a place of pollution and blood. Something of the outcome of such a war constitutes the subject of the second reference to the Roman river in Aeneid VI29. Once again the context is prophetic; the shade of Anchises describes the future requiem for the doomed Marcellus. And here, in the grim context of the evocation of the tragically young would-be hero of the nas- cent Augustan Age, we find the poem’s first reference to “Tiberinus” since the opening verses of the poem – a neat close to a great ring that opened at A. I, 13: quantos ille virum magnam Mavortis ad urbem campus aget gemitus! vel quae, Tiberine, videbis

26 Cf. A. XII, 833-842, as Juno receives what she requests from Jupiter, a scene that somewhat parallels the dialogue between Venus and Neptune. On the question of the relative successes of “irgil’s goddesses” see J. K. Newman and F. S. Newman, Troy’s Children: Lost Generations in Virgil’s Aeneid, Hildesheim- Zürich-New York, Georg Olms Verlag, 2005, 130-134. 27 “Blood-flowing rivers are part of oracular stock-in-trade… The run of spondees with marked alliteration and assonance makes a notable line, needing slow and measured delivery” (R. G. Austin, P. Vergili Maronis Aeneidos Liber Sex- tus, Oxford, 1977, ad loc.). On “Thybris” Keith Maclennan notes here, “The Sibyl speaks as a Greek prophetess” (Virgil: Aeneid VI, London, Bristol Classical Press, 2003). 28 On this passage see N. Horsfall, Virgil, Aeneid 6: A Commentary, Berlin- New York, Walter de Gruyter, 2013, ad loc. (with reference to J. Enoch Powell’s April, 1968 “Rivers of Blood” speech). 29 These grim references to the Tiber follow in some sense on the prediction of Iris/Beroe at V, 634-635 that there would be another Xanthus and another Si- mois.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 103 funera, cum tumulum praeterlabere recentem! (A. VI, 872-874).

The river god Tiberinus (mentioned now for the first time in the epic) will witness the funeral rites for the dead young man as it glides by the recently erected burial mound of the prematurely lost youth. The first personified mention of the Tiber comes in a solemn moment of grim future commentary; the god of Rome’s sacred stream will behold the obsequies for a lamented young worthy30. The war in Italy that Aeneas must face is a rebirth of the Homeric Iliad, and history will indeed repeat itself – and there will be losses even unto the time of the poet and his patron31. We may be reminded of the Tiberina ostia of the opening verses of the epic and their opposition to Carthage; now the god Tiberinus is associated with the loss of Marcellus. The mention of the eponymous god is echoed near the opening of the second half of the epic, as the Trojans finally arrive near the mouth of the storied river, in a passage that owes much to preceding literary and historical traditions about the Trojan landfall in Hesperia32: atque hic Aeneas ingentem ex aequore lucum prospicit. hunc inter fluvio Tiberinus amoeno verticibus rapidis et multa flavus harena in mare prorumpit. (A. VII, 29-32).

There is a grove, and a riverbank that is a place of refuge and serenity; the river itself is possessed of a vigor and life that is most fitting for the very capital of the world, as it were33. Tiberinus is “tawny” with

30 On the Marcellan foreshadowing of the events of the Iliadic Aeneid, see S. V. Tracy, The Marcellus Passage (Aeneid 6.860-886) and Aeneid 9-12, The Clas- sical Journal, 70.4, 1975, 37-42. 31 For the grim progress of Virgilian prophecies, see E. Henry, The Vigour of Prophecy: A Study of Virgil’s Aeneid, Carbondale, Southern Illinois University Press, 1989, 58-59. 32 See here N. Goldschmidt, Shaggy Crowns: Ennius’ Annales and Virgil’s Aeneid, Oxford, 2013, 78 ff. (with special focus on the “metaliterary” associations of the river). 33 “A river always liable to spate, flooding eddies… So still, dramatically, even, despite embanking and endless dredging.” (N. Horsfall, Virgil, Aeneid 7: A Com- mentary, Leiden-Boston-Köln, Brill, 2000, ad loc., with consideration of the question of Virgilian innovation; cf. also K. F. B. Fletcher, Finding Italy: Travel, Coloni- zation, and Nation in Vergil’s Aeneid, Ann Arbor, The University of Michigan Press, 2014, 221-222). Essential reading on the whole matter = H. Boas, Aeneas’ Arrival

104 Lee FRATANTUONO much sand; the color adjective may remind one of Horace’s similar description of the Tiber at c. I, 2.13 (in a context where the fear of civil strife and discord is prominent)34. The whole scene is not unlike the vision of Elysium in the Virgilian underworld,35 except that there are now birds and song in place of bees and their steady hum; the waters of Lethe have been replaced by those of the Tiber (VII, 33-34 adsuetae ripis volucres et fluminis alveo / aethera mulcebant cantu lucosque volabant; cf. VI, 703-712)36. Trojan exploratory parties are soon enough sent out, and they discover the waters of the Numicus and the Tiber37:

… urbem et finis et litora gentis diversi explorant: haec fontis stagna Numici, hunc Thybrim fluvium, hic fortis habitare Latinos. (A. VII, 149-151).

The emphasis is on the city; the strong Latins are highlighted on the eve of the devastating war in central Italy38. And here, too, we find the poet’s first reference to the Numicus, the river near Lavinium that was associated with the tradition of the death of Aeneas39. Immediately after the description of the local geography, Aeneas sends a hundred spokesmen to seek peace for the Teucrians; the mission will succeed,

in Latium: Observations on Legends, History, Religion, Topography and Related Subjects in Vergil, Aeneid VII, 1-135, Amsterdam, N. V. Noord-Hollandische Uitge- versmaatschappij, 1938, 53-68. Tiberinus is associated with the blissful image expressed by amoeno; cf. the Sibyl’s words about the bloody Thybris. 34 See further here R. Edgeworth, The Colors of the Aeneid, New York, Peter Lang, 1992, 129. 35 For the similar inversion of Elysium into the scene of Marcellus’ funeral, see M. C. J. Putnam, Virgil’s Aeneid: Interpretation and Influence, Chapel Hill, The Unviersity of North Carolina Press, 1995, 292-293. 36 “The coast at the mouth of the Tiber was probably still wooded in Virgil’s day, but the picture of trees, river, and singing birds is not realistic description but romantic scene-painting in the Hellenistic tradition.” – C. J. Fordyce, P. Vergili Maronis Aeneidos Libri VII-VIII, Oxford, 1977, ad loc. 37 On the Numicus cf. B. Tilly, The Identification of the Numicus, JRS, 26.1, 1936, 1-11; the same author’s Vergil’s Latium, Oxford, Basil Blackwell, 1947, 66-82. 38 Cf. K. J. Reckford, Latent Tragedy in Aeneid VII, 1-285, AJPh, 82.3, 1961, 252-269. 39 So Livy, Ab Urbe Condita I, 2.6; cf. P. J. Jones, Numicus, in VE II, 920.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 105 though the treaty will be all too brief in duration40. The name “Thybris” is appropriately employed in the context of the explorations of Aeneas’ men; it is, after all, the name that was given in the prophecies. The tricolon of discovery begins with the stream associated with Aeneas’ death and apotheosis; it reaches its climax with the fortes Latini who will battle the Trojans in the second half of the epic. The Trojan Ilioneus highlights the Tiber and the Numicus in his address to Latinus’ court, as he comments on the appropriateness of the Trojan arrival in Latium:

… hinc Dardanus ortus, huc repetit iussisque ingentibus urget Apollo Tyrrhenum ad Thybrim et fontis vada sacra Numici. (A. VII, 240-242).

The reference is to Apollo’s oracular words at Delphi (A. III, 94-98), where the Trojans were advised to seek their antiqua mater; Ilioneus’ words once again offer a juxtaposition of the Tiber and the Numicus. The former is “Tyrrhenian” or Etruscan; the latter is now sacra, likely with pointed reference to the tradition of Aeneas’ apotheosis41. The descriptor ingentibus points both to the solemnity and grandeur of the words of the great god (an immortal of incalculable significance to the Augustan regime), and also to the magnitude of the project of the desired transference of Troy to Italy. Juno soon enough laments that the Trojans are established near the Tiber, the river of their longing, as it were:

… optato conduntur Thybridis alveo securi pelagi atque mei. (A. VII, 303-304).

This third reference to the river in the first book of Virgil’s Iliad uses languages that connects to the larger issue of the founding of a “new Troy” in Rome that will not, after all, be so very Trojan (cf. I, 5 … dum conderet urbem; indeed XII, 950 … condit, with a very different sense of the verb). Juno wishes for the Trojans to continue to be harried on

40 For how the present passage serves to confirm that the Trojans have indeed reached their longed for river, see C. J. Mackie, The Characterisation of Ae- neas, Edinburgh, Scottish Academic Press, 1988, p. 143. 41 On Virgil’s “rapid quarrying… with both hands” of his earlier prophetic and other passages, see Horsfall ad loc. The Numicus may remind one of numen and divine power.

106 Lee FRATANTUONO land and sea (we might compare again the Tiberina ostia of the poem’s opening in light of Juno’s affinity for Carthage and the future Punic Wars); the Thybris must begin to grow red with the blood that Apollo’s Sibyl had predicted in a prophetic context rather different from that recalled by Ilioneus. When Juno’s hellish avatar Allecto visits Turnus to infect him with her fury and venom, the Rutulian hero also makes note of the signal river:

… classis invectas Thybridis undam non, ut rere, meas effugit nuntius auris; ne tantus mihi finge metus. nec regia Iuno immemor est nostri. (A. VII, 436-439).

The language is reminiscent of the passage where Juno mentioned the river; she observed ruefully that the Trojans now had no concern for either the fickleness of the sea or the very goddess who was pur- suing and harrying them; Turnus, in contrast, opines correctly that Juno has not forgotten him (though he does not fully comprehend the implications of that mindful care)42. Once again the Tiber is the Thy- bris; the river is intimately associated with the Trojans now, though here too the ultimate ramifications of their arrival and location are unknown to them43. Aeneid VII contains half a dozen references to the Tiber, and the first and the last mention the god Tiberinus. Significantly, the last appearance of the river is associated intimately with the Rutulian Turnus, in a passage that provides a striking commentary on several of the issues dear to the poet in the unfolding narrative of his epic of Roman identity; it serves to frame the first appearance of the river god from the start of the book: qui saltus, Tiberine, tuos sacrumque Numici litus arant Rutulosque exercent vomere collis Circaeumque iugum, quis Iuppiter Anxurus arvis

42 And Juno is “royal” or “regal” (regia), an adjective of great significance in a Roman context that will recur at VIII, 241-246 in the description of Cacus’ lair; see further R. O. A. M. Lyne, Words and the Poet: Characteristic Techniques of Style in Vergil’s Aeneid, Oxford, 1989, 28 ff. 43 With Turnus’ reference to the nuntius he has already received, cf. A. VIII, 9-13.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 107 praesidet et viridi gaudens Feronia luco (A. VII, 797-800).

Tiberinus is the god who presides over the groves where Turnus finds allies and men for his fight against Turnus44; Jupiter is associated with the cause, at least implicitly, as is the mysterious Feronia, the goddess mother of the monstrous Erulus who was defeated by the Ar- cadian Evander45. The Numicus makes another appearance, again with likely evocation of the tradition of Aeneas’ death – here his enemies hail from the fields near its banks. We are reminded of the Circean imagery form the start of the book, too; “Anxur” (today Terracina) will be the name of a Rutulian warrior encountered by Aeneas in the after- math of the loss of Pallas)46. The passage is replete, then, with geographical specificity and allusive connection to the eventual involve- ment of Evander and his doomed son Pallas in the Latin war47; Jupi- ter is localized to Latium, and he is associated with a Sabine goddess who can be imagined to be an avowed enemy of Aeneas’ future Arca- dian allies48. Most importantly, Tiberinus is associated with Turnus; the two “Tiberinus” passages bookend the four “Thybris” references. The men of the Tiber’s lands are arrayed for battle under the leadership of Turnus; Tiberinus’ men will fight against Trojan invaders. We may proceed to the strange vision of the river god that do- minates the opening of the eighth Aeneid49. This is in some sense the climactic revelation of both river and eponymous god in the epic; it

44 We may observe, too, that the Rutulians are associated with the pastoral life and the world of agriculture – a world that has now been threatened by the en- croaching horror of war, just as in the closing movements of the first georgic. 45 Cf. A. VIII, 563-564. 46 A. X, 545-546 (where see Harrison). 47 Cf. here B. Tilly, Virgil’s ‘Periplus’ of Latium, G&R, 6.2, 1959, 194-203. One wonders if the present passage had any influence on verses 352-356 of the geographical poem of Dionysius Periegetes, on which see J. L. Lightfoot, Dionysius Periegetes: Description of the Known World with Introduction, Text, Translation, & Commentary, Oxford, 2014, ad loc. 48 Virgil delights in complicating and layering his diverse allusions; on Tur- nus as giant-killer, e.g., see P. Hardie, Virgil’s Aeneid: Cosmos and Imperium, Ox- ford, 1986, 143-146. 49 For some problems of interpretation here (with reference to the question of Tiberinus’ alleged mendacity or at “bending of the truth”, see R. O. A. M. Lyne, Further Voices in Vergil’s Aeneid, Oxford, 1987, 83. On the question of Virgilian originality in the depiction of the scene, see D. Nelis, Vergil’s Aeneid and the Argo- nautica of Apollonius Rhodius, Leeds, Francis Cairns Ltd., 2001, 331.

108 Lee FRATANTUONO comes, fittingly enough, in the last book of the poem’s second third – the crowning book of the section of the Aeneid in which the Trojans make their transition to Italy. There is a strong geographical flavor to the opening of Aeneid VIII; Turnus is powerfully associated with the arx Laurenti in the first verse of the book (where his name and that of Laurens are juxtaposed); Aeneas, for his part, is the “Laomedontian” hero (VIII, 18), with underscoring of his Trojan origin50. Soon enough it is night, and Aeneas is immersed in a deep sleep on the very bank of the Tiber; in a dream vision, the god Tiberinus appears to him (A. VIII, 31 ff.)51. The appearance of the god balances the reference to the Trojan arrival at the Tiber mouth at the beginning of Book VII; fluvio Tiberi- nus amoeno at VIII, 31 directly echoes VII, 30 even to the point of nearly the same verse52. The dream apparition of the god rises up, as it were, from his watery haunts; Tiberinus addresses the Trojan hero in language that is explicitly designed to soothe his anxieties (A. VIII, 35 tum sic adfari et curas hic demere dictis)53. It is a vision that is all the stranger in the immediate wake of the description of Turnus’ Ti- berinian battle cohorts. The dream vision of the god opens with language that is both flattering to Aeneas and of intimate connection to the problem of Troy vs. Italy: o sate gente deum, Troianam ex hostibus urbem qui revehis nobis aeternaque Pergama servas, exspectate solo Laurenti arvisque Latinis, hic tibi certa domus, certi (ne absiste) penates. neu belli terrere minis; tumor omnis et irae concessere deum. (A. VIII, 36-41).

50 Especially immediately after Talia per Latium (A. VIII, 13). For a sensitive reading see here R. W. Cruttwell, Virgil’s Mind at Work: An Analysis of the Symbolism of the Aeneid, Oxfrod, Basil Blackwell, 1947, 55-68. 51 See here W. Kühn, Götterszenen bei Vergil, Heidelberg, Carl Winter Uni- versitätsverlag, 1971, 114-117; also R. Steiner, Der Traum in der Aeneis, Bern: Verlag Paul Haupt, 1952, pp. 66-72; G. Binder, Aeneas und Augustus. Interpretationen zum 8. Buch der Aeneis, Meisenheim am Glan, Verlag Anton Hain, 1971, 21 ff. 52 For detailed consideration of parallels between the god’s speech and the later colloquy of Aeneas with Evander, see E. V. George, Aeneid VIII and the Aitia of Callimachus, Leiden, Brill, 1974, 15 ff. 53 On the god’s address cf. G. Highet, The Speeches in Vergil’s Aeneid, Prin- ceton, 1972, 102-103.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 109

One might almost think that the hemistich deliberately calls attention to the import of the god’s announcement; certainly it is open to question whether or not all the swelling and anger of the immortals has given way54. A perhaps overly subtle reading might connect Tiberinus’ sentiments with VII, 552 tum contra Iuno: terrorum et fraudis abunde est, where the angry goddess first begins to calm her anger in the face of the furious wrath of Allecto and the threat to set the whole world ablaze with rage and madnes55. Tiberinus’ words are troubling; they evoke reasonable discomfort with the question of the god’s honesty – a problem that Virgil will underscore soon enough56. While much focus has rightly fallen on Tiberinus’ words about divine anger, of equal importance may be his sentiments on the question of the Trojan return to central Italy. Aeneas is said to be “conveying back” (revehis) the Trojan city, and to be preserving eternal Perga- mum; in the estimation of the river god, Aeneas has been awaited in the land of Laurentum and the Latin fields; the reference to “Lauren- tine” follows on Venus’ description of the river in her remarks to Nep- tune. In the end, a “fixed” home (certa) and “fixed” Penates (certi) are Aeneas’ in Latium. All of these sentiments and announcements are more or less true, though they do not reveal the entirety of the picture that will be unveiled in its totality only near the end of the epic; they are eminently anachronistic. Tiberinus proceeds to announce the portent of the sow and her thirty piglets (A. VIII, 42 ff.), in a passage that virtually copies the same prophecy of Helenus at Buthrotum (A. III, 388 ff.)57. The Tiber god

54 Tumor is an appropriate term in context given that the speaker is a river deity, whose anger would be expressed naturally by swelling; this is the only appearance of the noun in Virgil. On the half-line and its possible significance in terms of the compositional process of the epic, see H.-C. Günther, Überlegungen zur Entste- hung von Vergils Aeneis. Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1996, 26 ff. 55 Juno is, of course, the main divine problem for Aeneas (though by no means the only one he will experience as the war in Latium unfolds); see further here J. J. O’Hara, Death and the Optimistic Prophecy in Vergil’s Aeneid, Princeton, 1990, 31-35. 56 Looming over all may be the problem of the association of the river with the tradition of Aeneas’ death; for a careful and sensitive reading of the problems posed by the Tiber and its connection to the Numicus tradition in particular, see J. T. Dyson, King of the Wood: The Sacrificial Victor in Virgil’s Aeneid, Norman, The University of Oklahoma Press, 2001, 50-73. 57 Verses VIII, 26-27 (where the time of night and the sleep of animals is noted) are inspired, too, by III, 147, just before the dream vision of the Penates; see

110 Lee FRATANTUONO provides a meaning to the earlier prediction; the sow and its offspring represent the establishment of Alba Longa by Aeneas’ son Ascanius, and the thirty years of his rule over that settlement. The piglets represent the years of Ascanius’ reign; they carry also a strong sense of fruit- fulness and plenty. Tiberinus – an eminently Roman god – unveils a future that in his timeless vision is in some sense already accomplished. From the vision of the sow Tiberinus proceeds to detail how Aeneas can achieve victory in the face of conflict:

… nunc qua ratione quod instat expedias victor, paucis (adverte) docebo. (A. VIII, 49-51)58.

Tiberinus details how Aeneas should seek an alliance with the Arcadi- ans at Pallanteum, a race that is in constant strife with the Latins (A. VIII, 55 hi bellum adsidue ducunt cum gente Latina). One might wonder why Aeneas would need advice and instruction on how to a- chieve victory, if all the wrath and anger of the gods has indeed subsided; Tiberinus in a sense looks forward not only to the more distant future, but also to the practicalities of the moment – indeed, he pledges safe transit for Aeneas in his river journey to the Arcadian settlement (A. VIII, 57-58)59. Tiberinus has further advice for Aeneas, too – an injunction about the gods that echoes again earlier sentiments of Helenus (III, 433-440): surge age, nate dea, primisque cadentibus astris Iunoni fer rite preces, iramque minasque supplicibus supera votis. mihi victor honorem persolves. (A. VIII, 59-62).

further M. C. J. Putnam, The Poetry of the Aeneid: Four Studies in Imaginative Unity and Design, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1966, 110. 58 With expedias cf. III, 460 expediet; for victor, III, 439. 59 On the crucial significance of the Arcadians and their leader to Virgil’s depiction of Aeneas’ mission, see S. Papaioannou, Founder, Civilizer, and Leader: Vergil’s Evander and His Role in the Origins of Rome, Mnemosyne, 56.6, 2003, 680-702 (“As the founder of early Rome, Evander is the most suitable person to introduce Aeneas to the space and the institutions surrounding the site that will be- come the capital of the Roman nation”).

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 111

The prophecy of the god closes with a reminder of Aeneas’ descent from the immortals that balances the opening of the address; the problem, however, is the question of why Aeneas would need to supplicate a goddess whose anger has been said to have subsided (at least implicitly)60. Tiberinus is aware that Juno is the crucial immortal in the epic; the abatement of her anger is at the heart of the emotional narrative progression of the epic – and so he enjoins the same reve- rence and devotion that Helenus had encouraged. Something of a clue as to Virgil’s ultimate point in the Tiberinus vision may come with the god’s closing announcement of his identity:

… ego sum pleno quem flumine cernis stringentem ripas et pinguia culta secantem, caeruleus Thybris, caelo gratissimus amnis. hic magna domus, celsis caput urbibus exit. (A. VIII, 62-65).

The narrator’s voice had announced the advent of Tiberinus; the god identifies himself as Thybris, the name that Aeneas would find more familiar given the content of earlier prophetic declarations – this is the moment of onomastic fulfillment of the earlier predicttions61. We have moved, however, from Tiberinus to Thybris – a shift that may not be of particular importance, admittedly, given the richness of poetic variety – and we have moved from the problematic sentiment of the apparent end of the gods’ wrath to the need to supplicate the invete- rate Trojan divine foe Juno62. Further, the Tiber closes on a powerful geographic note; Aeneas was said to have a certain home and certain Penates here in Latium, and the Tiber, too, has his magna domus63.

60 On the complicated problem of ritual supplication in the epic, see V. Pa- noussi, Vergil’s Aeneid and Greek Tragedy: Ritual, Empire, and Intertext, Cam- bridge, 2009, 73-76. 61 “… è il dio a placare la corrente; stavolta il poeta per indicarlo non usa più la forma Tiberinus, ma il nome vero e proprio del fiume” (Paratore ad loc.). 62 At VIII, 84-85 the offerings to Juno are carried out; Virgil does not de- pict any post-victory execution of vows to Tiberinus (but see below on his rather anticipatory offering at VIII, 72-73). See further K.W. Gransden, Virgil Aeneid VIII, Cambridge, 1976, ad 60-61. 63 The safe transit that the Tiber promises leads Aeneas to Pallas; like the helmsman Palinurus, the young Arcadian hero will be something of a sacrifice in the wake of the ongoing development of Aeneas’ mission. The Sibyl had predicted the Tiber running red with blood, but also that help would come from a Greek city;

112 Lee FRATANTUONO

The god has a cult center and solemn place of potential worship64. The river is gratissimus to the heaven because Rome will be the capital of the world, and the Tiber the king of rivers. Before examining the speech of Tiberinus/Thybris more closely, we may consider Aeneas’ own response to the address, the Trojan hero’s ritual act of supplication of the river and its local nymphs:

… rite cavis undam de flumine palmis sustinet ac talis effundiy ad aethera voces: ‘Nymphae, Laurentes Nymphae, genus amnibus unde est, tuque, o Thybri tuo genitor cum flumine sancto, quo te cumque lacus miserantem incommoda nostra fonte tenet, quocumque solo pulcherrimus exis, semper honore meo, semper celebrabere donis corniger Hesperidum fluvius regnator aquarum. adsis o tantum et propius tua numina firmes.’ (A. VIII, 69-78).

Aeneas opens his prayer with the nymphs, and specifically the Lau- rentine ones; he proceeds to Father Thybris, and notes that the river will be honored in whatever springs it is contained, and whence whatever lands it flows forth; the Trojan prays that the blessing of its waters may remain with him, and that the divine power of its stream may abide. Soon enough the portentous sow is glimpsed at last (A. VIII, 81 ff.); the animal is at once offered in sacrifice to maxima Iuno. Thybris, for his part, fulfills his promise to grant safe and easy passage to Aeneas’ ships; the nocturnal voyage is easy due to the favor of the god65:

Thybris ea fluvium, quam longa est, nocte tumentem leniit, et tacita refluens ita substitit unda, mitis ut in morem stagni placidaeque paludis cf. R. A. Smith, Virgil (Blackwell Introductions to the Classical World), Malden, Massachusetts, Wiley-Blackwell, 2011, 125. 64 On the identification of the god see R. Meiggs, Roman Ostia, Oxford, 1960 (second edition, 1973), 338-343, with reference to Jérôme Carcopino’s thesis that the god of the Tiber mouth should be identified with Vulcan (cf. Virgile et les origins d’Ostie, etc.), a view that Meiggs follows H. J. Rose in questioning (vid. The Cult of Volkanus at Rome, JRS, 23, 1933, 46-63). Pinguia culta continues the agri- cultural theme; the Tiber plays his key role in Roman farm life. 65 On the Virgilian depiction of Aeneas’ nocturnal voyages cf. J. W. Hunt, Forms of Glory: Structure and Sense in Virgil’s Aeneid, Carbondale and Edwards- ville, Southern Illinois University Press, 1973, 9-10.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 113 sterneret aequor aquis, remo ut luctamen abesset. (A. VIII, 86-89).

Aeneas’ offerings to the Thybris are entirely appropriate, though he is not, as yet, a victor in an important sense; the supplicatory rites have something of an air of anticipation about them. The great sow of Al- ban glory is offered as a sacrificial victim to Juno, who is identified significantly as the “greatest” (maxima) – she will in the end prove to be victorious in the epic unfolding of the future Roman identity. Tiberinus/Thybris had opened his address to Aeneas with the observation that the son of the gods had brought Troy back from its enemies66. But from the beginning, as we have observed, there is a tension between the Trojan and the Latin; said tension is most eloquently expressed in the horrors of the war in Latium, which takes on a more civil nature to the degree that one emphasizes the “return” of the Tro- jans to what is their antiqua mater. If the mater is incarnated in some fashion in the abundantly fruitful sow, then we may observe that the fecund mother is soon enough sacrificed to Juno, the greatest god- dess67. The god announces that the anger of the gods has abated, only to enjoin Aeneas to appease Juno with acts of supplication, in an apparent contradiction of sentiments. The river god’s seemingly contradictory words herald and comment on the inherent confusion of the situation in which Aeneas un- wittingly and unknowingly finds himself68. Latium is indeed his new home, and a certain, fixed abode; he has been awaited, however, in Lau- rentine territory and Latin fields (A. VIII, 38), and ultimately it will be Laurentum and the Latins that predominate in the future Rome, with Trojan sermo and mores to be suppressed. There will be Latium, the Alban kings, and Rome (cf. Juno’s successful entreaty of Jupiter

66 A. VIII, 36 … hostibus, where the implicit contrast is between the Greeks who sacked Troy and the “friendly” Greeks who will help to secure Aeneas’ victory. For the problem of the association between Turnus as potential Greek enemy of the “Trojans [who] are Italian in origin”, see F. Cairns, Virgil’s Augustan Epic, Cam- bridge, 1989, 121. Dardanus came from Corythus and founded Troy (vid. A. VII, 206-211; VIII, 134-136; cf. S. J. Harrison, Dardanus, in VE I, p. 338); the Trojans are indeed “coming home” to Italy, though whatever was peculiarly Trojan about them will be suppressed. 67 The piglets are also apparently sacrificed, we might note (cf. A. VIII, 85 … cum grege). 68 Indeed, Aeneid VIII is a book that closes on a powerful note of commentary on Aeneas’ ignorance (730-731).

114 Lee FRATANTUONO at XII, 826-828); this ultimate victory of Juno’s wishes (hence maxima) is signaled in part by the sacrifice of the portentous sow and its offspring to the goddess. Tiberinus’ prophecy speaks specifically to the advent of Alba Longa; Ascanius’ settlement is the terminus of the god’s particular predictions about the future. As we have seen, in the end Virgil never depicts the requested rites of the victor Aeneas to the Tiber god; the only liturgical acts that are depicted come immediately, in the wake of the dream vision. The very anticipation of the religious ritual serves to underscore the point; there is on the one hand the victory that has already been achieved, and on the other the effort that must still be expended, and the fact that in the end there will be a suppression of Trojan mores that is never announced beforehand either to Aeneas or his divine mother. Turnus had led contingents from the realms of Tiberinus; not altogether surprisingly, the god – whether we call him Tiberinus or Thybris – speaks of the future peace of the gods as if it were already an accomplished fact. Soon enough the Arcadian Evander unfolds some of the myste- ries of the great river, in particular the question of its diverse names. The scene is Pallanteum and the king’s settlement; Evander unfolds to Aeneas something of a miniature history of the region and its inha- bitants. “Thybris” was a part of that lore: tum reges asperque immani corpore Thybrim a quo post Itali fluvium cognomine Thybrim diximus; amisit verum vetus Albula nomen. (A. VIII, 330-332).

The river was concerned in particular with the settlement of Alba Longa, one might think, because the Tiber was originally named “Albula”69. Thybris was an Etruscan king of immense bulk; he gave his name to the ancient river as a cognomen. Perhaps most interestingly, “Virgil forgets that the speaker is an immigrant”70 – Evander uses the plural and implicitly identifies himself as one of the Itali who use this new name71. Like Tiberinus/Thybris in the dream vision to Aeneas, Evan-

69 See Fordyce ad loc. for the citations of the same nominal commentary in Varro, Livy, and Dionysius; K. S. Myers, Ovid Metamorphoses Book XIV, Cambridge, 2009, ad 327-328. 70 Fordyce ad loc. 71 Gransden notes ad loc. “V.’s intention is to convey the ‘pre-Trojan’ antiquity of the local place-names; at the same time he camouflages the anachronism by letting Evander speak as though he were living at a much later time.”

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 115 der speaks of a future in which all are envisaged as being Itali (every- one in question is, after all, a denizen of Italy and thus entitled to the label in some sense)72. Thybris is asper and of huge shape; if anything he reminds one of the monstrous Cacus who was vanquished by Her- cules. The Albula lost its verum nomen and assumed that of the fierce monarch; the recurring concern about nomenclature and labeling re- lates to the ultimate problem of the epic: the question of Roman iden- tity73. We shall return soon enough to the question and problem of the Tiber’s lost true name. Something of the harshness of Thybris is felt in the last mention of the river in Book VIII, as Aeneas prepares to receive the glorious shield that his mother had commissioned from Vulcan’s forge. Ae- neas recalls the very language of the Sibyl about how the Tiber would turn red from the blood of slaughter and the gore of war: heu quantae miseris caedes Laurentibus instant! quas poenas mihi, Turne, dabis! quam multa sub undas scuta virum galeasque et fortia corpora volves, Thybri pater! (A. VIII, 537-540).

Aeneas here becomes the virtual mouthpiece of the Sibylline prophecy; “Father Thybris” will behold the clutter of both weapons and the bodies of valiant, strong heroes. Tremendous slaughter awaits the Laurentines; Turnus will pay the penalty for his perceived folly. Ae- neas here takes possession of his sanguinary destiny; he envisages, of course, the slaughter of the Laurentines and Turnus – there is no geographical or nominal reference to the casualties that will fall on his own side (most prominently among them, we note note, the Arcadian Pal- las). Tiberinus had spoken of Aeneas’ being awaited on Laurentine

72 On the question of the etymology of the Tiber see Myers ad Ovid, Meta- morphoses XIV, 614-616 (where the Alban king Tiberinus is identified); J. J. O’Hara, Vergil’s Best Reader? Ovidian Commentary and Etymological Wordplay, The Classical Journal, 91.3, 1996, 255-276. “Virgil has a different story – more accura- tely, Virgil’s Evander (Aeneid 8.330-332) – where the river derives its name from an Etruscan named Thybris. Ovid may well nod to that tradition (hence 615 Tusci … fluminis), but he uses not the name Evander would prefer, but the name that appears in Roman cult, Tiberinus” (L. Fratantuono, Madness Transformed: A Rea- ding of Ovid’s Metamorphoses, Lanham, Maryland, Lexington Books, 2011, 418). 73 Cf. here J. J. O’Hara, True Names: Vergil and the Alexandrian Tradition of Etymological Wordplay, Ann Arbor, The University of Michigan Press, 1996, 208-209.

116 Lee FRATANTUONO soil; Aeneas uses the same key geographical label to describe the vic- tims of his wrath – the children of the laurel will pay dearly for the folly of Turnus and his rebellion. The Thybri … genitor of Aeneas’ prayer at VIII, 72 has here been echoed in the very different announcement to Thybri pater that the river will roll weapons and bodies along in his course. This is one of the more boastful passages made by Aeneas in the epic; it comes in the wake of the announcement of the arrival of divine aid in the form of the mystical shield; it will soon enough be echoed in a similar re- mark of Turnus. Book IX of the Aeneid is the commencement of the last third of the epic, the first of four books of more or less constant martial strife. Turnus prepares to assault the Trojan camp and to set fire to Aeneas’ fleet; the Trojan mother goddess Cybele secures the rescue of the ships by the magical contrivance of their metamorphosis into sea goddesses. The Rutulians and Turnus’ captain Messapus are terrified at the dramatic, portentous event; Tiberinus himself reverses his course:

… cunctatur et amnis rauca sonans revocatque pedem Tiberinus ab alto. (A. IX, 124-125).

The god turns back his very foot74; this appearance of the river god is very different from the references to the Tiber near the start of Books VII and VIII75. The god joins Turnus’ men in retreating in evident fear; the Rutulian hero alone stands fast in the face of the wondrous sight. The Tiber is involved in part because the portent concerns ships and deities of the marine realm; the ships are set free to roam the waters at will, and the power of Cybele (and Jupiter) outranks that of the river god. And the river is TIberinus and not Thybris; this is the Tiber in its full cultic dignity and (anachronistic) Roman splendor – and the response of the river is the reaction of an eminently Roman deity to the dramatic intervention of a foreign, Trojan goddess.

74 “There is… a hint of the literal ‘foot’ of the river-god Tiberinus, who appears in person at 8.31-65.” (P. Hardie, Virgil: Aeneid IX, Cambridge, 1994, ad loc.). On revocatque pedem see J. Dingel, Kommentar zum 9. Buch der Aeneis, Heidelbeg, Universitätsverlag C. Winter, 1997, ad loc. 75 Cf. Psalm 114, “When Israel went out of Egypt… The sea saw it, and fled: Jordan was driven back … What ailed thee, O thou sea, that thou fleddest? thou Jordan, that thou wast driven back?”

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 117

The scene of the transformation of the Trojan ships comes close to the start of this triad of books of war; by the end of Aeneid IX, Tur- nus will have his wish to invade the Trojan camp. Jupiter sends Iris to ensure that Juno will not support Turnus as he assaults the Tro- jans in savage, sanguinary frenzy; the Rutulian will need to make his difficult and deliberate escape from the camp under a hail of missiles and weapons. He is drenched in sweat and the gore and blood of war – but at last he departs from the Trojan encampment: tum demum praeceps saltu sese omnibus armis in fluvium dedit. ille suo cum gurgite flavor accepit venientem ac mollibus extulit undis et laetum sociis abluta caede remisit. (A. IX, 815-818).

Turnus leaps into the waters of the Tiber, and the river receives him with soft waves and washes the blood from his limbs76. This passage is very different from that of Tiberinus in flight before the dolphin- like escape of Aeneas’ ships; here the god is actively willing to engage in what amounts to a rite of purification and even solace for Turnus. These powerful verses at the end of Aeneid IX constitute something of a surprise ending for the first movement of the poem’s last third; Turnus is transformed from would-be invader into de facto savior of the Rome whose advent is still some distance removed. Significantly, the Tiber is not named here77. It is almost as if the river that had turned its foot in flight is hesitant to rescue the defiant Turnus; the god that coiled back in apprehension at the appearance of Cybele’s magic now namelessly retrieves and washes clean the Ru- tulian in the wake of his successful engagement of the encamped Trojans. And, too, there is an unexpected fulfillment of the prediction about the river and its conveyance of weapons and fortia corpora; the Tiber is indeed red with blood, and it is the watery mode of trans- port for arms and men – though not at all in the way one might have expected in the wake of the Sibyl’s prediction and the arrogant pre-

76 See Hardie ad loc. for the evocation of Horatius, as well as the association of this passage with the river scene from near the opening of the book. 77 The tendency of translators to insert it should be resisted; Virgil was quite deliberate in the onomastic omission.

118 Lee FRATANTUONO dictions of Aeneas on receipt of his divine shield78. One might well conclude that Tiberinus is very much on the side of Turnus and the Latins in Book IX; there is the question of his words in Book VIII, and of his actions in IX. There are references to the Tiber in Aeneid X, one to “Thybris” and one to “Tiberinus”. The first comes as the Arcadian Pallas prepares to attack Halaesus79. Evander’s son makes a prayer and vow to Father Thybris: da nunc, Thybri pater, ferro, quod missile libro, fortunam atque viam duri per pectus Halaesi. haec arma exuviasque viri tua quercus habebit. audiit illa deus; dum texit Imaona Halaesus, Arcadio infelix telo dat pectus inermum. (A. X, 421-425).

The prayer is eminently fitting; the battle engagement is taking place near the mouth of the river, and the connection between Pallanteum and the Tiber has already been highlighted by the poet80. Halaesus was apparently a follower or even the illegitimate son of Agamemnon81; he is also Pallas’ last victim in the young Arcadian’s violent aristeia82. The second reference to the river in Aeneid X comes just before the dramatic revelation to the Etruscan Mezentius of the death of his son Lausus. The contemptor divum is treating his wounds in the waters of the Tiber:

Interea genitor Tiberini ad fluminis undam vulnera siccabat lymphis corpusque levabat arboris acclinis trunco. procul aerea ramis dependet galea et prato gravia arma quiescunt. (A. X, 833-836).

78 Book IX begins and ends with Turnus; at its conclusion he is laetus: “non solo per essersi salvato, ma anche per la strage di nemici compluta.” (Paratore ad loc.). 79 On this Auruncan hero see G. C. Lacki in VE II, 583. 80 So Harrison ad loc. 81 Cf. E. Fantham, Ovid: Fasti IV, Cambridge, 1998, ad 73-74. On his bastard status Horfall comments ad VII, 723: “and not even by the stern rules of Virgilian decorum is there any objection to that.” Cf. Ovid, Amores III, 13 (where Halaesus teaches the Faliscans the rites of Juno). 82 Cf. A. X, 426-427 At non caede viri tanta perterrita Lausus, / pars ingens belli, sinit agmina… The death of Halaesus marks the turning point in the battle drama.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 119

It is a scene of peace, though in terrible context and with eerie foreshadowing; Lausus is dead, and the image of the father’s weapons on the boughs of the tree presages how the same armor will hang as a trophy at the opening of Book XI. In that scene, Aeneas will set up an oak as the monument of his victory over Mezentius; the ingens quercus of A. XI, 5 constitutes in part an unexpected fulfillment of the vow of Pallas to Thybris at A. X, 42383. Mezentius is identified as the father now, the genitor; the pa- thos of the scene is focused on the paternity of the destitute sire. The washing of Mezentius’ wounds so near to the end of Book X parallels the purification of Turnus at the end of IX; the transition from Thy- bris to Tiberinus serves to frame the premature deaths of both Pallas and Lausus84. In Book X, the river god is associated first with an Ar- cadian, and then with an Etruscan; the prayer of the first is granted, while the second is purified and washed clean. But both Pallas and Mezentius are doomed all the same85. The Tiber is also referenced twice in Aeneid XI. The scene is the great war council of the Latins in the wake of the losses of Mezentius, Lausus, and Pallas; Turnus is responding to the angry, defeatist words of his antagonist Drances: pulsus ego? aut quisquam merito, foedissime, pulsum arguet, Iliaco tumidum qui crescere Thybrim sanguine et Evandri totam cum stirpe videbis procubuisse domum atque exutos Arcades armis? (A. XI, 392-395).

Turnus is enraged at Drances’ taunts and accusations; in response he references implicitly the defeat of Pallas alongside a reiteration of the image of the Tiber running red with blood – in this case, Trojan blood

83 “The killing of Halaesus is a memorable moment of Pallas’ aristeia and anticipates the thwarted nostos of both Pallas and Lausus” (M. Paschalis, Virgil’s Aeneid: Semantic Relations and Proper Names, Oxford, 1997, 426). 84 See further G. Thome, Gestalt und Funktion des Mezentius bei Vergil – mit einem Ausblick auf die Sclußszene der Aeneis, Frankfurt am Main-Bern-Las Vegas, Peter Lang, 1979, 117 ff. 85 As to why Thybris grants Pallas’ prayer to slay Halaesus, Virgil makes it abundantly clear that it was Halaesus’ fate to die: A. X, 419-420 iniecere manum Parcae telisque sacrarunt / Evandri. The weapons would be Evander’s; the agent of the death would be his son. There is no need, then, for Virgil to detail what Ha- laesus did or did not do to merit death; it was simply his destiny to die, and in this fashion.

120 Lee FRATANTUONO

(Iliaco)86. Turnus identifies the river as the “Thybris”, the name to which both Aeneas and Pallas had applied the appellation pater (is there a hint of mockery implicit in Turnus’ use of the label?); the paternal, protective river was not able to defend the Pallantean hero – and likewise it does not save Mezentius and Turnus, the two heroes in the epic who are bathed in its waters. Turnus specifies Iliacan blood; soon enough Latinus will speak of how the same river is read with Latin gore. The progress and potential resolution of the council of war is dramatically interrupted by the news that Aeneas and the Trojans have resumed military operations: nuntius ingenti per regia tecta tumult ecce ruit magnisque urbem terroribus implet: instructos acie Tiberino a flumine Teucros Tyrrhenamque manum totis descendere campis. (A. XI, 447-450).

The Teucrians and their Etruscan allies have marshaled their forces in battle array, and they have descended over all the fields from the Tiber river87. Not surprisingly, the presumably Latin nuntius identifies the river as Tiberinus. Whether or not the Trojans may be imagined as having broken the truce88, the present passage stands forth as a shock of a response to the Rutulians’ preceding comment on the Thy- bris – even if the Tyrrhenians cited here do not correspond to Evan- der’s Arcadians89. The Tiber had previously been described as “Tyrrhe- nian”; there is a faint hint in these Etruscan battle references of Book XI to the history of Rome’s wars in the regal period.

86 “Echo, therefore, to deeply ironic effect, for the careful reader.” (N. Horsfall, Virgil, Aeneid 11: A Commentary, Leiden-Boston, Brill, 2003, ad loc.); there may be a deliberate game in the address to Drances as foedissime (for the force of which see L. Fratantuono, A Commentary on Virgil, Aeneid XI, Bruxelles, Editions Lato- mus, 2009, ad loc.) and the cleansing power of the river (which is, of course, depicted as being ruddy with gore). 87 Maria Alessio concludes that Drances must have known of this forth- coming military operation; cf. her Studies in Vergil: Aeneid Eleven, An Allegorical Approach, Laval, Québec, Monfort & Villeroy, 1993, 100. 88 On this problem see especially A. Carstairs-McCarthy, Does Aeneas Violate the Truce in Aeneid 11?, CQ, 2015, 1-10. 89 On this question see Horsfall ad loc.

THE RIVER TIBER IN VERGIL’S AENEID 121

The last reference to the Tiber in the Aeneid comes at XII, 34- 36, as King Latinus makes a mournful appeal to Turnus to abandon his quest for Lavinia: bis magna victi pugna vix urbe tuemur spes Italas; recalent nostro Thybrina fluenta sanguine adhuc campique ingentes ossibus albent.

For the proper adjective Thybrina the grammarian Charisius read Tiberina here90; in either case, Latinus evokes the familiar imagery of the bloody river, with an added detail about the white of the bones in the vast fields nearby – a possible if not likely allusion to “Albula”, the original, indeed “true” name of the Tiber by means of a subtle etymological trick. Red and white chromatic imagery frames the line; the same colors recur in studied juxtaposition at XII, 68-69 si quis ebur, aut mixta rubent ubi lilia multa / alba rosa, talis virgo dabat ore colores, as part of the description of the celebrated blush of Lavi- nia in response to the words of her mother Amata. The Tiber is hot with blood; the (rare) verb recalent occurs only here in Virgil91. Its exact force is difficult to construe definitively92; the prefix may be both intensive and durative/repetitive: the Tiber has, after all, been repeatedly described as being actually or poten- tially red with blood – and the present scene looks forward ultimately to the grim realities of the (recently concluded) Roman civil wars. Latinus has a dim vision of the future hopes and expectations of the Italians, the spes Italas; he is ignorant of the decision about Roman identity soon enough to be announced by Jupiter to Juno93. One wishes for a definitive answer to the problem of Thybrina vs. Tiberina; in either instance – whether one looks back or forward, as it were – the

90 For the Charisius citation vid. Keil’s GL, I, p. 269; the context is Virgil’s use of recalent for calent. The reading Tiberina is preferred by George Goold in his Loeb edition; Tarrant silet in his Cambridge commentary. Charisius’ reading is also supported by Tiberius Claudius Donatus, and the manuscripts Parisinus lat. 7925 and Reginensis 1669; it was the “vulgate text” until Ribbeck restored the better attested Thybrina (vid. J. W. Mackail, The Aeneid of Virgil, Oxford, 1930, ad loc.). 91 It occurs in Cicero; cf. Ovid, Remedia Amoris 629. 92 See here Tarrant’s note ad loc.; adhuc is likely crucial to the correct translation. 93 Tarrant observes ad loc. also that Latinus focuses entirely on noster san- guis; there is no mention of the sufferings of the Trojans and their allies.

122 Lee FRATANTUONO emphasis is on the Latin, Italian blood that has befouled the Tiber’s waters94. The final mention of the Tiber in the Aeneid comes with the grim, crowning depiction of vast Latin fields that are white with the bones of the dead, with albent as the powerful “last word” on the river; buried in the color reference is the original name of the Tiber, a body of water that would see even more internecine strife and slaughter in the generations and ages to come – not least the age of the poet of arms and men95. Reversion to a pure “Italy” of old – to the triumph of Italian sermo and mores – would prove to be no guarantee of immu- nity from the reheating of the river with Latin blood. For this final reference to the great Roman river in Virgil’s epic, we are left with an image of bloody waters and fields white with bones – the stark red and white color palette that is associated also with Lavinia. Blood and bones were the price of the struggle of Turnus and Aeneas for her hand; in the Virgilian vision, future conflicts would demand more of the same from the children of the Tiber.

94 The weight of the evidence seems to favor Thybrina, which I accept with hesitation; Latinus’ point is not very different with either reading, and in any case Virgil does not seem carefully and meticulously to give special force to the one form over the other – and if he does, both lectiones have valid force – the one looks back to the boasts of Aeneas and Turnus both, while the other harks back to the god whose waters grow red regardless of his particular allegiance in a given battle. The notion of twice having been captured recalls the taunt of Numanus Remulus about the Trojans at IX, 599 (bis capti Phryges), where the insult was possessed of arguably greater validity. 95 For the evocation of the rock of the Sirens, see Edgeworth, op. cit. 65. The Sirens and Circe are the last Odyssean perils that are alluded to before the Trojan landings near Cumae and in Latium.

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 123-178

Dr©ma, pl£sma e màqoj NEI ROMANZI DI ACHILLE TAZIO E DEL MACREMBOLITA E I FONDAMENTI FILOSOFICI DEL GENERE

Ranko KOZIĆ1 (Faculty of Philology Belgrade)

Keywords: Achilles Tatius, Macrembolites, ancient novel, Byzantine novel, birth of novel, poetics of novel, drama, plasma, mythos, narratio.

Abstract: Drama, Plasma and Mythos in Achilles Tatius’ and Ma- crembolites’ Novels and the Philosophical Foundations of the Genre. The subject-mater of this study are drama, plasma and mythos as the key categories of narration in the ancient rhetoric being widely employed in the work of both classical and Byzantine representative of the genre and having their enormous, so far unnoticed, hermeneutical potential. The study consists of three segments with the first giving a detailed survey of all the instances of the use of these terms in Greek novel and the second characterised by the application of the hermeneutical method in an attempt to decipher new meanings of the terms referred to above in Tatius’ and Macrembolites’ romance as well as to point at new perspectives thus being created for a new and founded explanation of the birth and the poetics of the genre. In the third and the last segment the newly acquired meanings are applied to the definition and subdivision of the third type of narration in Cicero and the author of the Rhetorica ad Herennium. It has been convincingly shown that this definition, only if substantially illuminated by these new meanings, becomes fully usable in the endeavour to understand poetics of the novel, its philosophical foundation, as well as its practical application to the needs of teaching programme in the rhetorical schools in antiquity, by which research work directions, ne- glected a long time ago, are now being in the last analysis actualized again.

Cuvinte-cheie: Achilles Tatius, Macrembolites, romanul antic, romanul bizantin, nașterea romanului, poetica romanului, drama, plasma, mythos, narratio.

Rezumat: Drama, plasma și mythos în romanele lui Achilles Ta- tius și Macrembolites și fundamentele filosofice ale genului. Subiectul acestui studiu este reprezentat de drama, plasma și mythos drept categoriile-cheie ale naraţiunii din retorica antică, fiind utilizaţi la scară largă atât de reprezen- tanţii clasici, cât și de cei bizantini ai genului, cu un potenţial hermeneutic imens, neevidenţiat până acum. Studiul de faţă cuprinde trei segmente: primul include o

1 [email protected] 124 Ranko KOZIĆ investigaţie detaliată a tuturor ocurenţelor acestor termeni în romanul grecesc; al doilea se caracterizează prin aplicarea metodei hermeneutice în încercarea de a descifra noi semnificaţii ale termenilor menţionaţi mai sus în scrierile lui Tatius și Macrembolites, precum și prin identificarea unor noi perspective pentru o nouă explicaţie bine fundamentată pentru nașterea și poetica genului. În al treilea și ultimul segment, se aplică noile semnificaţii la definirea și subîmpărţirea celui de-al treilea tip de naraţiune la Cicero și la autorul lucrării Rhetorica ad Herennium. S- a dovedit că această definiţie, elucidată în mod substanţial de aceste noi semnifi- caţii, devine perfect utilizabilă în încercarea de a înţelege poetica romanului, fun- damentarea sa filosofică, precum și aplicarea sa practică la nevoile programului de predare în școlile de retorică din antichitate. Prin aceste noi semnificaţii, anumite direcţii de cercetare, neglijate cu mult timp în urmă, sunt actualizate din nou prin intermediul acestei ultime analize.

Il romanzo di Achille Tazio, Leuccipe e Clitofonte, come del resto anche il romanzo del Macrembolita, Ismine e Isminia, è caratterizzato – oltre che da esempi completi di controversie giudiziarie2 e dal di- stinto ruolo assegnato nel soggetto stesso agli avvocati3, ai retori e agli staff retorici4, – anche dall’ampio uso di termini tecnici dell’antica retorica con cui si esprime l’atteggiamento dell’autore nei confronti della realtà, ovvero verso la veridicità di quanto viene narrato. E questo rapporto, come è noto, può essere triplice: se l’argomento della narrazione è fantastico e irreale, si ha il mito (tÕ muqikÒn, tÕ yeudšj, fabula); se invece l’argomento della narrazione sono eventi passati effettivamente occorsi, allora si ha la storia (tÕ ƒstorikÒn, tÕ ¢lhqšj, historia); se invece la narrazione riguarda eventi che nella realtà non sono avvenuti, ma che nel contempo non sono all’infuori della portata del possibile, allora si è di fronte alla cosiddetta narrazione finzionale (tÕ plasmatikÒn, tÕ dramatikÒn, tÕ æj ¢lhqšj; argumentum). E pro-

2 Ach. VII, 9 – VII, 10. Cfr. A. Chassang, Histoire du roman et de ses rapports avec l’histoire dans l’antiquité grecque et latine, Paris 1861, 428: «Il n’y a par exemple qu’à prendre tels discours contradictoires d’Achille Tatius pour avoir de véritables controverses dont on pourrait grossir les recueils de Déclamations latines ou grecques, e qui ne se distingueraient des autres ni par le sujet, ni par les développements, ni par le goût.». Cfr. anche Hld. VIII, 5, 1 – VIII, 13, 2; Charit. V, 5, 8 – V, 8, 9; Long. I, 16, 1-5 e II, 15 – II, 16. 3 Ach. VIII, 10, 1. 4 Ibid. VII, 10, 1. Cfr. Eustath. IX, 1, 2: plÁqoj ·htÒrwn lamprÕn Øfa‹non tÕn e„sit»rion. Dr©ma, pl£sma e màqoj 125 prio quest’ultima categoria della narrazione qui menzionata è di importanza decisiva per il romanzo antico, dato che essa costituisce la sua designazione come genere. Tuttavia il problema consiste nel fatto che il soggetto del romanzo antico non si può in alcun caso definire come narrazione finzionale nel significato odierno del termine, come si è creduto erroneamente nella quasi intera storia degli studi sulla sua nascita e sulla sua poetica, cui ha contribuito in non piccola misura l’enigmatico termine latino argumentum, il che mostreranno con assoluta chiarezza gli esempi tratti dalle opere di questi due eminenti rappresentanti del genere nel periodo antico e bizantino. Uscire dall’aporia era possibile solo a condizione di un accu- rato e scrupoloso esame finora, a quel che sembra, non effettuato, sul- l’uso dei suddetti termini nel romanzo di Tazio e del Macrembolita, i quali offrono un ampio spettro di loro significati, dei quali la maggior parte non è stata registrata nemmeno nei più completi vocabolari di greco antico e bizantino5. Quale fonte di preziosi dati fosse stata per- sistentemente schivata da quanti ancor ebbero coraggio di intrapren- dere questo cammino di ricerca nel nostro campo di studio, lo si desume dal fatto che il termine dr©ma in Achille Tazio compare addirittura 17 volte6, quello di màqoj 11 volte7, mentre al posto del termine pl£sma ricorre il verbo della stessa radice, pl£ttw, e precisamente 3 volte8, ed è degna di nota la presenza del suo derivato composto ag- gettivale ™p…plastoj, accertata una sola volta9. Quanto rinveniamo nel romanzo del Macrembolita, riguardo a questi termini tecnici, si po-

5 Ai deficit nel campo lessicografico si accenna in modo significativo in H.- G. Beck, Das literarische Schaffen der Byzantiner, Wege zu seinem Verständnis, Österreich. Akad. d. Wiss. philosophisch-historische Klasse, Sitzungsberichte, B. 294, 4. Abhandlung, 17: «Man könnte sehr primitiv mit dem Fehlen eines ausrei- chendes Wörterbuches der byzantinischen Gräzität beginnen. Das scheint absurd, wenn man von sklavischer Nachahmung der antiken Sprache hört. Doch das intrigante Problem ist tatsächlich vorhanden: auch die klassiche Sprache macht trotz allem konservierenden Bemühen ihrer Liebhaber eine latente Entwicklung durch.». 6 I, 3, 4; I, 8, 4; I, 9, 1; I, 10, 7; II, 28, 1; III, 7, 9; III, 23, 4; V, 3, 4; V, 5, 5; VI, 3, 1; VI, 16, 4; VI, 16, 6; VII, 2, 1; VIII, 5, 3; VIII, 9, 13; VIII, 10, 8; VIII, 15, 4. 7 I, 2, 2; I, 8, 4; I, 17, 3; III, 15, 6; V, 4, 1; VII, 4, 1; VIII, 4, 2 ; VIII, 4, 3; VIII, 5, 9; VIII, 15, 4; VIII, 17, 1. A queste testimonianze bisogna aggiungere anche il sostantivo muqolog…a (VIII, 17, 1) nel significato del termine dr©ma ovvero storia con ribaltamenti e peripezie, come anche il verbo muqologšw (VII 11, 1), avanzare false accuse e diamuqologšw (VIII, 18, 5) nel significato esporre gesta mitologiche. 8 ¢napl£ttw: II, 13, 2; V, 13, 4. pl£ttomai: VI, 3, 4. 9 II, 38, 2: gunaikˆ mὲn g¦r p£nta ™p…plasta kaˆ t¦ ·»mata kaˆ t¦ sc»mata. 126 Ranko KOZIĆ trebbe caratterizzare una vera e propria opulenza, dato che dr©ma e pl£sma ricorrono complessivamente 25 volte, e di queste 12 casi si riferiscono al primo termine menzionato10 e i rimanenti 13 al secondo, e cioè a pl£sma.11 Se vi si annoverano anche i 23 casi di uso del verbo pl£ttw12 e dei suoi composti, nonché l’uso dei suoi sinonimi Øpokr…- nomai13, kataschmat…zomai14, ™ndÚomai15 e ¢podÚomai16, importanti per la poetica del genere, si ricava un’impressione ancor più viva della totale pervasione di questo romanzo di codesti termini tecnici essenziali della retorica antica. Essa sarà ancora più completa se si adduce il fatto che il verbo pa…zw, i suoi composti e i suoi derivati sostantivali compaiono nello stesso autore persino 41 volte17 e in Achille Tazio in misura assai più modesta, solamente 13 volte18. Questi due termini testé menzionati ricoprono una grande importanza per la poetica del genere, poiché testimoniano meglio di ogni altra cosa la presenza, nel romanzo antico e bizantino, di un concetto del mondo come teatro, fatto che finora di regola era sfuggito all’attenzione degli studiosi e di cui, tra l’altro, si tratterà nei segmenti successivi della nostra esposi-

10 II, 6, 1; II, 8, 2; VI, 10, 4; VI, 13, 2; VI 16, 5; VII, 3, 2; VIII, 11, 2; VIII, 14, 1; IX, 10, 1; XI, 12, 2; XI, 22, 2; XI 23, 3. 11 II, 8, 1; II, 7, 5; II, 10, 4; II, 14, 3; IV, 19, 2; IV, 24, 3; V, 12, 2; IX, 15, 2; IX, 16, 3; IX 19, 1; IX, 19, 2; IX, 22, 3; XI, 5, 5. 12 pl£ttw: II, 7, 5; III, 6, 3; IV, 3, 3; IV, 25, 2; V, 2, 1; V, 3, 1; IX, 8, 3; IX, 19, 1. ¢napl£ttw: II, 8, 1; III, 5, 2; IV, 19, 2; IV, 25, 1; VIII, 16, 2; IX, 6, 4; IX, 7, 2; X, 10, 1. ¢popl£ttomai: IX, 19, 2. katapl£ttw: VII, 10, 3; IX 19, 2. metapl£ttw: III, 3, 1; IV, 19, 2; IV, 24, 1; V, 5, 1; IX, 12, 4; IX, 14, 4; X, 4, 2; XI, 5, 1; XI, 5, 3. Øpopl£ttomai: III, 7, 2; IV, 3, 6 181. 13 Øpokr…nomai: II, 13, 3; IV, 3, 3; IV, 4, 1; VIII, 15, 2; IX, 19, 1; IX, 19, 2; IX, 21, 3; X, 1, 1 (3 x); XI, 10, 3. kaqupokr…nomai: III, 5, 7; IV, 24, 1; V, 6, 4. 14 IX, 21, 3; XI, 10, 3. 15 V, 6, 2; VIII, 15, 2; IX, 12, 4. 16 X, 7, 1; X, 15, 1. 17 IV, 23, 4 (prospa…zousa); IV, 25, 2 (œpaizon); V, 1, 1 (sunšpaize – katš- paizen – pa…zousi); V, 1, 4 (pa…zein); V, 2, 1 (pa…zontaj – pa…zousin), V, 5, 1 (katš- paizon), V 10, 1 (Øpšpaizen – pa…zousin – pa…zein); V, 16, 4 (2x: pa…zein); VI, 9, 1-2 (¢ntepa…zomen – katepa…zomen – katšpaizon); VI, 12, 3 (katepa…zomen); VII, 5, 1 (pa…zontej); VII, 10, 3 (katšpaize); VIII, 16, 3 (prospa…zousan – sumpa…zousan – katapa…zousan – katepa…zomen); VIII, 17, 1 (sunšpaizen); VIII, 18, 2 (katšpaize); IX, 8, 3 (katapa…zousin); X, 4, 2 (sunšpaizon); X, 18, 1 (prosšpaize – katšpaizen – katšpaizon – katšpaizen – katepa…zeto – sunšpaizon – pa…zein – pa…zein); X, 11, 10 (katapa…zwn); pa…gnion (VI, 12, 4; VIII, 8, 3; VIII, 11, 2; X, 8, 2); paidi£: X, 8, 3. 18 I, 6, 5; II, 20, 2 3x; II, 22, 4; III, 16, 3; IV, 9, 5; IV, 9, 7; V, 14, 4; VI, 13, 1 2x; VII, 5, 2; VII, 11, 8. Dr©ma, pl£sma e màqoj 127 zione. Importanza fondamentale per la decifrazione dell’origine e della poetica di questo genere antico appartiene senza dubbio al termine dr©ma, il quale in Achille Tazio presenta uno spettro di significati più ampio rispetto a quello in Macrembolita, ragion per cui i dati contenuti in Leucippe e Clitofonte costituiranno la base principale nel nostro tentativo di addurre le prove incontrovertibili. Eppure bisogna dire che il termine drama trova notevole utilizzazione anche nel romanzo di Eliodoro19, però, a causa del suo intreccio con i numerosi termini di provenienza teatrale aventi importanza decisiva per la nar-

19 I, 3, 1; II, 11, 3; II, 23, 5; II, 29, 4; V, 6, 3; V, 6, 4; VI, 8, 5; VI, 12, 2; VII, 6, 4; VII, 7, 4; VII, 8, 2; VIII, 17, 5; X, 39, 2. pl£sma: IV, 13, 4; V, 22, 6; VI, 11, 3; X, 10, 4; X, 12, 2; X, 18, 2. màqoj II, 23, 5. pl£ttw: I, 9, 3; IV, 8, 6; 13, 3; VI, 10, 2; VI, 13, 1; VII, 19, 7; VII, 19, 9; VII, 21, 4; VII, 21, 5; IX, 24, 6; X, 12, 1. ¢napl£ttw: I, 9, 4; I, 25, 6; VIII, 5, 5; VIII, 7, 3; X, 22, 4. diapl£ttw: VII, 17, 1. metapl£ttw: I, 15, 5; II, 19, 1; III, 10, 4. kaq£per ™k mhcanÁj: II, 8, 3; V, 12, 2; VII, 6, 4; IX, 6, 4 (mhcan¾ swthr…aj); IX, 24, 6; X, 9, 5 (œk tinoj mhcanÁj); X, 39, 2. skhn»: II, 11, 2; II, 23, 5; IV, 5, 3; V, 6, 3; V, 11, 2; X, 12, 2. qšatron: I, 1, 6; III, 1, 1; V, 14, 3; VII, 6, 4; IX, 5, 3; IX, 6, 1. metaschmat…zw: II, 21, 6. metamfi£zw: II, 21, 4; ØpÒkrisij: IV, 5, 3; VI, 12, 1. ™peisÒdeion: II, 24, 4. ØpÒqesij: IX, 24, 3. proswpe‹on: IX, 13, 5. skhnopoi…a: X, 16, 3. tragik¾ po…hsij: V, 6, 4. tragJdî: II, 11, 2; II, 29, 4 (™petragódei). skhnografšw: X, 38, 3. Il termine drama ricorre ancora solo nel romanzo di Caritone e precisamente tre volte (I, 4, 2; IV, 4, 2; VI, 3, 6), come del resto anche mythos: V, 8, 2; VI, 3, 2; VI, 3, 6. Invece del termine pl£sma compare il verbo della stessa radice pl£ttw (I, 10, 6; II, 6, 1; V, 6, 7) accanto ai seguenti termini di provenienza teatrale: Øpokrit»j (I, 4, 1); Øpokr…nomai (V, 6, 7); ØpÒqesij (IV, 3, 11; VI, 8, 1) e skhn» (V, 8, 2). Il romanzo di Longo rappresenta un caso particolare e, oltre a ciò, piuttosto indicativo, nella misura in cui in esso ricorrono solo il termine mythos (II, 7, 1; II, 27, 2; II, 33, 3; II, 35, 1; III, 27, 4; IV, 20, 1), due derivati di esso (muqolÒghma: II, 35, 1; muqologšw: I, 27, 1; III, 9, 4; III, 22, 4; III, 23, 5) così come anche un’e- spressione abbastanza caratteristica ™rwtik¾ muqolog…a (IV, 17, 3), e qui è degno di nota anche l’uso senza paralleli del verbo mimšomai nell’accezione interpretare il ruolo. Il romanzo di Senofonte Efesio è l’unico rappresentante del genere in cui non compare nessuno di questi tre termini chiave della retorica antica. Al loro posto in esso ricorrono solo le perifrasi del termine drama, quali metabol» (V, 9), par£‐ logoj swthr…a (V, 9) e ™pˆ tù paradÒxJ toà pr£gmatoj (V, 12) accanto ad altre due espressioni provenienti dallo stesso ambito teatrale, quali ¢napl£ttw e tragJd…a. Sui termini dramatikÒn, sÚntagma dramatikÒn, ™rwtikîn dram£twn Øpoqšseij che presso Fozio, accanto agli altri termini tecnici, figurano come denominazione per il romanzo come genere vd. E. Rohde, Der griechische Roman und seine Vorläufer, Leipzig, 19143, 376, n. 1 (più avanti: Rohde, Roman). Cfr. anche H. Gärtner s. v. Ro- man, in Kleine Pauly, 1972, col. 1451 e N. Marini, Drama: possibile denominazione per il romanzo greco d’amore, St. it. fil. class., 83, 3a serie, 1990, 232-236. 128 Ranko KOZIĆ razione nell’opera del testè menzionato autore, meritano di essere trattati separatamente in un saggio speciale. Il procedimento più adeguato, a quel che sembra, sarebbe quello di passare, all’inizio stesso, in rassegna tutti i significati dei termini chiave a cui si è già fatto cenno, e cioè drama, plasma, mythos, in questi due autori e adoperare i risultati così ottenuti alla famosa definizione del terzo tipo di narrazione in Cicerone e l’autore della Reto- rica a Erennio, in cui, contrariamente ai giudizi già da molto tempo dominanti nella nostra scienza, sono contenuti tutti i presupposti indispensabili a risolvere la questione della nascita e della poetica del romanzo antico.

Tutti e tre i termini chiave compaiono insieme in uno dei passi più belli del romanzo di Tazio, in cui viene dipinto a tinte idilliache l’incontro dei protagonisti del romanzo con la magia di Alessandria, dove giungono dopo tutt’una serie di tentazioni e peripezie estremamente gravi e dopo la loro caduta in schiavitù di pirati e briganti nella regione del delta del Nilo. Ben presto sarebbe loro destinato di provare sulla propria pelle gli effetti di quella magia, quando una rondine, inseguita da un astore, avrebbe lambito il volto di Leucippe e quando ambedue, ripresisi dallo spavento e dalla sorpresa, si sarebbero resi conto di trovarsi davanti all’atelier di un pittore con esposto un dipinto il cui contenuto pre- sentava una relazione di stretta affinità coll’insolito avvenimento già menzionato e che essi, per via del marcato parallelismo tra il dipinto e la realtà, avevano interpretato come un presagio, usando nel contempo un’espressione particolarmente caratteristica, e cioè sÚmbolon, il quale, insieme al termine dr©ma, come vedremo più tardi, ci porterà nella sfera dell’ontologia e del misticismo, del quale, del resto, rinveniamo in Eliodoro una menzione esplicita riferentesi al piacere derivante dal racconto sulla realtà pervasa dalla mistica20. L’argomento della raffi- gurazione pittorica era appunto la violenza sessuale che Tereo, marito di

20 V, 16, 3: ¢ll£ soi ple‹sta ¢gaq¦ gšnoito... æj ¤pan mousikÁj Ôrganon e„j tÕ sumpÒsion parakeklhkëj ™ke…nwn mὲn tÕ parÕn Øperor´j kaˆ to‹j dhmwde- stšroij ™kcwre‹j, pragm£twn dὲ mustikîn æj ¢lhqîj kaˆ ¹donÍ qe…v tù Ônti sugkr£twn filhkÒwj œceij. Dr©ma, pl£sma e màqoj 129

Procne, commise alla sua cognata Filomela e la spietata vendetta delle sorelle conclusasi con il più estremo dei ribaltamenti, la metamorfosi. Dunque, tutti e tre i termini, dr©ma, màqoj, ƒstor…a, insieme con la parola sÚmbolon, che in tale modo viene trascinata essa stessa nella medesima sfera semantica, ricorrono in uno spazio assai ristretto con lo stesso significato di tema mitico, argomento mitico, il che accenna chiaramente al fatto che nel romanzo di Tazio, per la prima volta21 nella letteratura greca, si manifesta quanto prenderà l’avvio nel periodo tardo-antico e bizantino, e cioè il cancellarsi stesso di tutte le differenze tra queste categorie di narrazione:

'Hn dὲ ÐlÒklhron tÍ grafÍ tÕ di»ghma toà dr£matoj, Ð pšploj, Ð ThreÚj, ¹ tr£peza22 ... lšgousi dὲ oƒ tîn sumbÒlwn ™xhghtaˆ skope‹n toÝj mÚqouj tîn e„kÒnwn, ¨n ™xioàsin ¹m‹n ™pˆ pr©xin suntÚcwsi, kaˆ ™xomoioàn tÕ ¢pobhsÒmenon tù tÁj ƒstor…aj lÒgJ23.

Questo trend24 all’insegna del fondersi reciproco delle categorie narrative trovò il proprio riflesso già nei Progymnasmata di Aftonio, in cui il mythos come tipo di narrazione non esiste affatto25, essendosi unito con il drama, il che fu interamente adottato negli scritti dei

21 Naturalmente, a condizione che si prenda in considerazione l’ancor va- lida opinione dei ricercatori, i quali ritengono quest’opera un prodotto del secondo secolo. Esistono, ugualmente, e lo si vedrà alla fine di questa esposizione, argomenti assai convincenti da raccomandare una postdatazione del romanzo alla fine del quarto o agli inizi del quinto secolo. 22 V, 3, 4. 23 V, 4, 1. S. Gaselle (Achilles Tatius, Harvard University Press, LCL 45), nella sua traduzione, unica a me disponibile, interpreta tutti e tre i termini come story, il che, a quel che sembra, non contiene la necessaria precisione connotativa: «The whole story (corsivo nostro) was fully represented in the picture, including the tapestry, Tereus himself and the fatal table … Those who profess to interpret signs bid us pay attention to the stories of pictures, if such happen to meet our eye as we set forth to our business, and to conclude that what is likely to happen to us will be of the same character as the event of painted story.». 24 A ciò aveva accennato in modo esemplare W. Kroll nel capitolo Stoff der Dichtung, p. 44-63 della sua monografia Studien zum Verständnis der römischen Literatur, Stuttgart, 1924. Anche se è trascorso quasi un secolo dalla sua pubblicazione, rimangono tutt’ora in vigore tutti i suoi atteggiamenti fondamentali, qunan- tunque egli non avesse preso in considerazione le testimonianze presenti nei romanzi di Tazio e del Macrembolita. 25 2, 19 R.: toà dὲ dihg»matoj tÕ mšn ™sti dramatikÒn, tÕ dὲ ƒstorikÒn, tÕ dὲ politikÒn kaˆ dramatikÕn mὲn peplasmšnon, ƒstorikÕn dὲ palai¦n œcon ¢f»ghsin. 130 Ranko KOZIĆ suoi anonimi scoliasti26, come pure nei trattati di due eminenti rappresentanti della retorica bizantina, Camatero27 e Dossapatre28. Il suo vertice lo rinveniamo al termine stesso del romanzo del Macrembo- lita in un contesto assai ristretto in cui, in maniera implicita e non trascurabile, si accostano e pongono in un rapporto di reciproca vicinanza eventi mirabolanti, ovvero adynata di tipo mitologico, ora de- signati come tšrata, e il termine dr©ma:

... sÝ d' ¢ll’, ð PÒseidon, e„ tÕn ”Ikaron ™lee‹j kaˆ sózeij toÚtJ tÍ qal£ttV t¾n mn¾mhn ¡q£naton... ¹m‹n oÙ perisóseij t¾n mn»mhn ™x ¹metšrwn ™ke…nwn ter£twn klÁsin tÍ qal£ttV dwroÚmenoj... sÝ dὲ, ð GÁ m»ter, e„ t¾n D£fnhn... sózeij kaˆ futÕn Ðmènumon genn´j... ¹m‹n oÙk xunthr»seij t¾n mn»mhn... Ólon dr©ma tÕ kaq' ¹m©j to‹j futo‹j katazwgrafoàsa ...29.

In un altro luogo del romanzo di Tazio, più esattamente nella sua parte conclusiva, in cui i protagonisti si danno alla ricapitolazione delle loro imprese terminatesi con successo, troviamo una certa distinzione, ovvero differenza nell’uso dei termini dr©ma e màqoj, qui chiaramente coordinati con la parola a‡nigma30, essendo il termine dr©ma appunto

26 Perˆ tîn toà 'Afq. progumnasm. (I, 128, 24 W.). Perˆ merîn toà lÒgou (III, 591, 10 W.): kaˆ dr©ma mšn ™sti tÕ peplasmšnon, oŒ£ e„si t¦ ple…ona tîn poihtîn, t¦ muqèdh kaˆ t¦ m¾ pefukÒta Ólwj genšsqai ... toioàtÒn ™sti di»ghma, dramatikÕn dhlonÒti kaˆ peplasmšnon ... éste peplasmšna kaˆ yeudÁ taàta kaˆ toiaàta. 27 I, 222, 15 W. 28 Hom. ad Aphth. (II, 208, 5-20 W.): oÛtw goàn t¦ dramatik¦ kaˆ t¦ muqik¦ dihg»mata ... tÍ mὲn g¦r fÚsei tÁj Ûlhj yeudÁ e„si, tÍ dὲ dÒxV tîn e„pÒntwn æj ¢lhqÁ par¦ tîn legÒntwn kaˆ ¢kouÒntwn lamb£netai. 29 XI 21, 4 – 22, 2. 30 In un luogo chiave del romanzo del Macrembolita (II, 8, 2) questa parola è coordinata con il termine dr©ma in un sintagma il cui significato, modo misterioso, profetico di esprimersi, si riferisce senza ombra di dubbio all’autointerpretazione dell’autore: œcw sou, tecn‹ta, a‡nigma, œcw sou tÕ dr©ma… k¨n ™x PuqikÁj ™sc£raj kaˆ tr…podoj a„nigmatwdîj ¢pofoib£zeij lox£… diasafî t¦ a„n…gmata. Una formulazione simile si incontra in un altro scrittore di romanzi, Petronio (118): sed per ambages deorumque ministeria et fabulosum sententiarum commentum praecipitandus est liber spiritus, ut potius furentis animi uaticinatio quam re- ligiosae orationis sub testibus fides (grassetto nostro). Proprio questo modo di esprimersi misterioso, profetico, è diventato il tratto più caratteristico del nuovo stile declamatorio, e ne sono testimoni espressioni come plena deo, furor e rabida ora nella terza suasoria di Seneca Retore. Cfr. E. Norden, Antike Kunstprosa, Stutt- gart, 199510, 270-300 (più avanti: Norden, Kunstprosa). Dr©ma, pl£sma e màqoj 131 quello con cui adesso si designa il complesso delle peripezie attraverso le quali sono passati i protagonisti sostenendo la loro parte sulla scena della vita, mentre con il termine màqoj se ne designa solo parte, più precisamente un segmento, il che in questo caso equivale anche ad un piccolo segmento della narrazione:

OÙk ™re‹j ¹m‹n tÕn màqon tîn tÁj F£rou lVstîn kaˆ tÁj ¢potmhqe…shj ™ke‹ tÕ a‡nigma tÁj kefalÁj... toàto g¦r mÒnon ™nde‹ prÕj ¢krÒasin toà pantÕj dr£matoj31.

Quasi nello stesso contesto, più precisamente, nella tirata pronunciata dall’avvocato di Tersandro contro sua moglie Melite, riscontriamo un bellissimo esempio di metafora del mondo come teatro, espressa in maniera pregnante con il termine dr©ma che adesso, collegatosi con l’aggettivo teleuta‹on, acquista il significato marcato di atto finale della recita sul palcoscenico della vita. Questo concetto è accompagnato da un’altro, altrettanto bello, desunto dallo stesso ambiente teatrale, e cioè il togliersi della maschera dal volto e la sua sostituzione con un’altra, diametralmente opposta, da parte dell’attore stesso:

…tÕ dὲ teleuta‹on toà dr£matoj, p©san ¢pek£luye t¾n a„dî, pepl»rwtai dὲ ¢naiscunt…aj.32.

Nel sesto libro del romanzo, in un contesto parimenti assai stretto, questa rappresentazione la troviamo adoperata addirittura due volte33,

31 VIII, 15, 4. Né il primo né il secondo termine sono interpretati adeguata- mente nella comunque buona traduzione del Gaselee: «Tell us … of the stratagem which the Pharian pirates devised and explain the riddle of the decapitated woman … for that is the only point still lacking to the complete understanding of the whole romance». Per questa ragione riteniamo che una traduzione più precisa dovrebbe dire: «Raccontaci anche quel dettaglio che si riferisce all’avventura sull’isola di Faro e anche quel arttificio con la testa mozzata … perché solo questo manca ancora affinché l’ascoltatore acquisti un’idea completa di tutte le peripezie attraverso le quali siamo passati recitando i nostri ruoli sul palcoscenico della vita.». 32 VIII, 10, 8: «… but at the end of her career she threw off even the pretence of modesty and filled up the cup of impudence». Gaselee, come si desume dalla sua stessa traduzione, non aveva affatto notato la presenza della suddetta metafora. La traduzione esatta dovrebbe dire: «... nell’atto finale della sua recita sul palcoscenico della vita essa tolse la maschera della virtù e al posto suo mise la maschera della spudoratezza». 132 Ranko KOZIĆ il che testimonia a favore del fatto che essa costituisse un concetto basilare dell’autore, essendo ciò valido anche nel caso del romanzo del Macrembolita, il che si riflette nel dato che il termine pl£sma nella sua opera assume proprio questo significato34, però si deve tener presente un’altra distinzione considerevole, proprio il fatto che nel Ma- crembolita il termine dr©ma, a differenza del suo uso nel romanzo di Tazio, non compare mai con il suddetto significato. Dallo stesso ambito teatrale proviene anche il seguente significato del termine dr©ma, vale a dire sceneggiatura35, ovvero piano d’azione meditato, di cui testimonia in modo inequivocabile il seguente esempio. Dopo il tentativo fallito di provare quanto prima le dolcezze d’amore nell’abbraccio della sua amata, nonostante la rigo- rosissima sorveglianza di sua madre, la quale nel momento critico si desta da una specie di sogno divinatorio, sventando in tale maniera il ben ideato piano d’azione, il protagonista del romanzo riesce a scam- parla bella senza essere notato, essendosi poi riversato tutto il furore della madre su Leucippe, la quale deve rispondere a domande imba- razzanti, come quella in cui registriamo il menzionato significato del termine:

33 VI, 16, 4: «ra ¢pokalÚyasa toà dr£matoj t¾n ØpÒkrisin dihg»somai t¾n ¢l»qeian; VI, 16, 6: fšre p£lin ™ndÚswma… mou tÕ dr©ma, fšre p£lin per…qwmai t¾n L£kainan. Gaselee nel primo esempio citato non si accorse nuovamente della presenza del suddetto concetto: «Shall I strip off the whole make-up and pretence of the long story and declare the truth?» È degno di nota un altro esempio tratto dal settimo libro del romanzo (2, 1), tra l’altro anche perché questo concetto ha trovato il suo riflesso nella traduzione del Gaselee: æj oân ¥nqrwpoj ™gšnetÒ mou plhs…on, kaˆ toà dr£matoj ½rceto ... («So the fellow became my cell-mate and began to play the part that had been taught him»). 34 II, 14, 3 (frivolo gioco teatrale con le dita durante il lavaggio dei piedi); IV, 24, 3 (recita); V, 11, 3 e V, 12, 2 (artificio scenico); IX, 15, 2 e IX, 16, 3 (recita, simulazione), IX, 19, 1 (artificio scenico); IX, 19, 2 (recita: „doà kaquphret»sw soi tù pl£smati kaˆ tÕn ¢delfon Øpokr…nomai, tÕn dὲ sÕn ™rast¾n ¢popl£ttomai kaˆ tÕn tÁj `RodÒphj ™rast¾n katapl£ttomai). Come esempio più rilevante si potrebbe addurre quello in cui (IX, 22, 3) al protagonista l’amore della sua padrona Rodope, della quale è diventato schiavo per un concorso di circostanze, appare ripugnante anche sul palcoscenico: tÕn dš ge prÕj `RodÒphn œrwta kaˆ mšcri pl£smatoj Ñknî kaˆ skhnÁj. 35 Cfr. Hld. X, 16, 3 (... t¾n skhnopoi…an tÁj tÚchj...); X, 38, 3 (... ™x ÐrmÁj qe…aj ¿ sÚmpanta taàta ™skhnogr£fhsen...). Dr©ma, pl£sma e màqoj 133

OÙk ™re‹j, œfh, t¾n suskeu¾n toà dr£matoj;36.

Lo stesso significato ricorre due volte anche nel romanzo del Ma- crembolita, in un contesto quasi identico quale il far progetti di fuga da parte dei protagonisti del romanzo, essendosi così ancor più sotto- lineati i parallelismi tra queste due opere, anche su un piano puramente formale:

™gw d' ... perˆ t¾n kÒrhn genÒmenoj tÕ p©n ™kkalÚyw toà dr£matoj.37.

Se i finora citati e tutt’ora non registrati significati dei termini drama e plasma hanno dato il necessario impulso nel tentativo di de- cifrare le origini e la poetica del romanzo antico, quelli seguenti svi- lupperanno tutto il potenziale ermeneutico senza il quale non sarebbe possibile, come vedremo più avanti, spianare la via che porta a una convincente soluzione di questi problemi, importanti anche per le lettere moderne. Si tratta, infatti, di un intero piccolo spettro di significati derivati e sviluppatisi da uno basico, quale è in sé avventura, ovvero peripezia. E, invero, nell’uno e nell’altro romanzo incontriamo questo significato di base che di per sé stesso raccomanda la designazione dell’azione nel romanzo antico come narrazione di avventure, al che più che chiaramente accenna la presenza del termine drama con questo significato nel contrassegno dello scrittore, al termine stesso del romanzo del Macrembolita38. Una situazione simile si ha anche nel romanzo di Tazio. Nella ricapitolazione finale, davanti al sacerdote di Artemide e al padre dell’amata, il protagonista ricorre al suddetto termine per caratterizzare tutte le avventure passate:

ἓn mÒnon parÁka tîn ™mautoà dram£twn, t¾n met¦ taàta prÕj Mel…thn a„dî...39.

36 II, 28, 1: «Do you refuse… to tell how this plot was composed.». Nella traduzione del Gaselee non è dato, come si può desumere dall’esempio, il significato più preciso di questo termine. 37 VI, 16, 5; VII, 3, 2: .. kaˆ naàn ¹to…mase kaˆ t¦ perˆ t¾n ¹metšran fug¾n diekÒsmhse kaˆ xunekpleÚsei oátoj ¹m‹n kaˆ ÓlJ kaquphret»sei tù dr£mati. 38 XI, 23, 3: klÁsij œstw tÍ b…blJ tÕ kaq' `Usm…nhn dr©ma kaˆ tÕn `Usmin…an ™mš. Cfr. XI, 22, 2: ... Ólon dr©ma tÕ kaq' ¹m©j to‹j futo‹j katazwgrafoàsa kaˆ katasthlhteÚousa... 39 VIII, 5, 3. Gaselee questa volta nella sua traduzione offrì un significato assai preciso: «Only one thing I have omitted in all my adventures, and that was 134 Ranko KOZIĆ

Ciascun’avventura è strapiena di sorprese e ribaltamenti che possono essere all’insegna della buona fortuna, o meglio, del lieto fine, oppure della disgrazia, ragion per cui adesso si impongono di per sé tre nuovi significati del termine drama, uno basilare, di ribaltamento, e due de- rivatine, di ribaltamento fortunato e l’altro, a questo diametralmente opposto, di ribaltamento sciagurato, essendo ciò di per sé stesso ba- stante a richiamarci alla memoria la natura della fine nei generi drammatici della tragedia e della commedia, il che, già dai tempi di Teofra- sto, era stato oggetto di un particolare interesse in un campo di studio pronto a sottrarre alla retorica il suo primato, e cioè in quello dell’antica grammatica, del che ancor si tratterà nei segmenti successivi della nostra esposizione. Tutti questi significati sono di eccezionale importanza per spiegare la nascita e la poetica del romanzo antico e si in- contrano tutti nel romanzo di Tazio, ed è qui opportuno sottolineare che nel Macrembolita manca in forma esplicita solo uno di essi, proprio quello del ribaltamento fortunato. Il significato di ribaltamento compare quasi all’inizio stesso del romanzo di Tazio messo in modo esplicito in relazione con l’attività della dea Tyche, della quale il protagonista dice che «ha iniziato a creare ribaltamenti nella sua vita»:

... kaˆ pareskeÚazen Ð pat¾r e„j nšwta toÝj g£mouj, ºrceto toà dr£matoj ¹ tÚch.40.

the somewhat delicate matter of my connection with Melite after the events just mentioned …». 40 I, 3, 4. La traduzione del Gaselee non riporta con precisione il significato dell’intero sintagma: «… and my father was making preparations to celebrate my marriage in the following year, when Fate began the drama of my fortunes.». All’autore dell’edizione del testo è sfuggito un errore, poichè nel caso in questione si tratta della dea del destino, la quale, insieme ad Eros, dirige gli avvenimenti sul- l’enorme palcoscenico del mondo, per cui la grafia corretta dovrebbe essere TÚch. Nel Macrembolita incontriamo la più che significativa espressione sinonimica per il termine dr©ma con questo significato, e cioè pragm£twn metabola… (VII, 3, 2): m» soi l»qhj pÒma ker£sV m¾ crÒnoj, m¾ pragm£twn metabola…, m», toàto d¾ kaˆ qa- n£tou pikrÒteron, parqšnoj ™x EÙrukèmidoj. In Eliodoro rinveniamo le più che e- spressive parafrasi del termine drama con questo significato: VII, 5, 5 (¢ll' ™peid¾ poll¦ kaˆ par£doxa aƒ tÚcai kainourgoàsin); V, 7, 1 (poll£kij ½dh kaˆ ™x ¢pisto‐ tšrwn perigenÒmenoi); VI, 2, 1 (Ðloscer¾j toà p£qouj met£stasij); VI, 4, 1 (¢cane‹j eƒst»kesan prÕj toà ¢nelp…stou tÁj ¢potuc…aj tîn prosdokhqšntwn); VI, 7, 3 (p£shj tropÁj ¢n£meston kaˆ ¢staqmhtÒtaton tÚchj ¢nqrwp…nhj k…nhma). Allo Dr©ma, pl£sma e màqoj 135

In Leucippe e Clitofonte, come del resto anche nel romanzo del Ma- crembolita41, scopriamo anche un aspetto rinforzato di questo significato, ribaltamento subitaneo e brusco, del quale il protagonista, in una sorta di confessione davanti al suo amico Clinia, dice che nella sua vita è avvenuto nel momento in cui ha visto per la prima volta il viso della persona amata:

'Egë dὲ prÕj tÕn Klein…an katalšgw mou tÕ dr©ma pîj ™gšneto, pîj p£qoimi, pîj ‡doimi ...42.

Questo significato ha trovato il proprio riflesso nella stessa tecnica narrativa, il tratto più caratteristico della quale essendo quello dei ribaltamenti improvvisi e bruschi nell’esposizione, così come essi si manife- stano in modo esemplare nelle Metamorfosi di Apuleio. Nel romanzo di Tazio incontriamo, inoltre, il termine drama nel significato di tipo estremo di ribaltamento, ovvero trasformazione, о metamorfosi, attraverso la quale passano le figure mitologiche di Filomela, Procne e Tereo, la cui violenza perpetrata sulla cognata è raffigurata nel già menzionato dipinto in un atelier di Alessandria43. Il dipinto stesso altro non è che il riflesso di un’immagine ricamata su una stoffa, la cui essenza si rispecchia nell’affermazione implicita del- l’autore che esiste uno scambio assoluto dei modi e dei mezzi espressivi, essendo ciò chiaramente presente nel fatto che Filomela, per quanto privata della facoltà di parlare a causa della lingua tagliata, riesce a tessere l’intera storia delle sue sventure e accusar con questo in modo ancor più convincente di quanto non sarebbe stata in grado di farlo se avesse avuta quella facoltà, il proprio cognato di un atroce delitto quale la violenza carnale. Qui si ha una forma molteplice di trasformazione, ovvero metamorfosi: da una parte, si ha la metamorfosi dello stesso Tereo, del quale si dice che esce di casa come marito

stesso scopo nel romanzo di Eliodoro si adopera anche l’espressione kaq£per ™k mhcanÁj, cfr. n. 19. Cfr. anche Charit. VIII, 3, 6: tace‹an ™po…hse t¾n metabol»n. 41 IX, 10, 1: Ólon g¦r dr©ma tÕ kaq' ¹m©j ¢nepl£tteto. 42 I, 9, 1. Gaselee semplifica eccessivamente il contenuto dei termini tradu- cendoli con l’espressione my whole story. 43 V, 3, 3 – V, 5, 9. 136 Ranko KOZIĆ di Procne e vi torna come amante della di lei sorella Filomela44, dal- l’altra parte si tratta di una metamorfosi attinente al modo di esprimersi, essendo ora il dipinto, o meglio il concetto pittorico stesso quello che assume le funzioni della narrazione45 sostituendola con successo e essendovi con ogni probabilità anche presente il fondamentale concetto platonico della narrazione come immagine46, ovvero scultura47, e vi è degno di nota anche il fatto che la narrazione nei romanzi di Achille Tazio e di Longo si svolge come descrizione del concetto pittorico stesso, essendo appunto ciò il significato del termine drama nelle Imag. di Filostrato (II, 7, 2; 9, 2; 10, 1). E, infine, si ha una metamorfosi in senso letterale, ovvero la metamorfosi di personaggi di questa storia mitica in uccelli, ovvero di Tereo in upupa, di Filomela in rondine e di Procne in usignolo. Di tutte queste idee desunte da un contesto pittorico, e lo diciamo con una dose di riserva, è così carico il termine drama48, che costituisce in sé quasi sempre una sfida per il traduttore, per l’essere di regola quasi impossibile esprimere chiaramente la sua polisemia immanente adoperando una parola sola oppure una coppia di esse. Con tutto ciò si può spiegare la notevole presenza, nel romanzo di Tazio, di narrazioni mitologiche a carattere me-

44 V, 5, 3: ... pšmpei g¦r ™pˆ t¾n ¢delf¾n tÕn ¥ndra tÕn Thrša. Ð dὲ ¢pÇei mὲn œti PrÒknhj ¢n»r, ¢nastršfei dὲ Filom»laj ™rast»j, kaˆ kat¦ t¾n ÐdÕn ¥llhn aØtù poie‹tai t¾n Filom»lan PrÒknhn. 45 V, 5, 5: Øfa…nei g¦r pšplon ¥ggelon kaˆ tÕ dr©ma plškei ta‹j krÒkaij, kaˆ mime‹tai t¾n glîttan ¹ ce…r, kaˆ PrÒknhj to‹j Ñfqalmo‹j t¦ tîn êtwn mhnÚei kaˆ prÕj aÙt¾n § pšponqe tÍ kerk…di lale‹. Cfr. Eustath. IV, 1, 1: ¹ dὲ sigîsa tÍ glèttV tù sc»mati lale‹ kaˆ laloàsa sig´. 46 Cfr. Rp. 487e (™rèthma deÒmenon ¢pokr…sewj di' e„kÒnoj legomšnhj); 484c- d (mhdὲ dun£menoi ésper grafÁj e„j tÕ ¢lhqšstaton ¢poblšpontej); 501a (labÒntej ésper p…naka pÒlin te kaˆ ½qh ¢nqrèpwn). Oltre all’espressione di' e„kÒnwn lšgein bisogna prestare particolare attenzione al fatto che i pittori del secondo esempio addotto sono rappresentati come conoscitori della verità ultima e che i filosofi stessi vengono caratterizzati come filoqe£monej (475e), essendo questo soprattutto un attributo pittorico. Per amore del vero occorre accennare al fatto che la stessa rappresentazione è presente anche in Aristotele (Poët. XXV, 1460b): ™peˆ g£r ™sti mimht¾j Ð poiht¾j æsperaneˆ zwgr£foj ½ tij ¥lloj e„konopoiÒj... 47 Rp. 540c: pagk£louj toÝj ¥rcontaj ésper ¢ndriantopoiÕj ¢pe…rgasai. 48 Gaselee traduce questo termine con un semplice story, anche se si tratta, come abbiamo potuto vedere, di una metamorfosi di triplice carattere: «She weaves a tell-tale tapestry, working her story into the threads…». Dr©ma, pl£sma e màqoj 137 tamorfico, quali i miti di Apollo e Dafne49, di Pan e Syrinx50 e di Ro- dope ed Eutinico51, e il primo di questi è di particolare interesse per noi per essere stato utilizzato come esempio di narrazione designata nella letteratura progymnasmatica52 con il termine dramatikon, ovvero plasmatikon, il che testimonia in modo convincente dei parallelismi tra i progymnasmata e il romanzo e quindi dell’origine scolastica di questo genere. Con queste stesse ragioni si può spiegare la presenza, nella suddetta opera, delle narrazioni sulle forme metamorfiche degli esseri viventi, quali l’ippopotamo53 e il coccodrillo54 e, tra l’altro, di quelle su paesaggi metamorfici quale è il delta del Nilo55, sviluppatesi in piccole unità narrative indipendenti, il cui considerevole potenziale psicagogico rinfresca l’attenzione del lettore. Così l’intero mondo diventa un grande teatro all’insegna della trasformazione, della metamorfosi e dell’unione dell’inconciliabile56, che nel spettatore e nell’ascoltatore suscitano effetto di stupore e paradosso57, lasciandoli

49 I, 5, 5. Mentre in Tazio questo mito ha una funzione di inserimento o digressione nella narrazione, presso il Macrembolita esso costituisce un elemento fermo dell’azione stessa (VIII, 18, 1): kairÕj oân ˜ortÁj kaˆ lampr¦ pan»gurij DafnhpÒlei kaˆ parqšnou D£fnhj fug¾ t¦ tÁj ˜ortÁj kaˆ fÚsij ÐmwnÚmou futoà. 50 VIII, 6, 7. Cfr. anche gli esempi delle metamorfosi-eziologie nel Longo, collegate con gli amori di Pan: I, 27 (la metamorfosi della vergine in colomba sel- vatica); II, 34 (metamorfosi di Sirinx) e III, 23 (metamorfosi della vergine Eco). 51 VIII, 12. I, 27. 52 Anonym. Perˆ merîn toà lÒgou III, 591, 10 W. 53 IV, 2: ka… ™sti mὲn †ppoj… t¾n gast»ra ka… toÝj pÒdaj... mšgeqoj dὲ kat¦ tÕn boàn tÕn mšgiston... 54 IV, 19: par»llakto de kaˆ t¾n morf¾n e„j „cqÝn Ðmoà kaˆ qhr…on. Cfr. Hld. X, 27, 1 (di giraffa): prosÁgon kaˆ zóou tinÕj eἶdoj ¢llokÒtou te ¤ma qauma- s…ou t¾n fÚsin, mšgeqoj mὲn e„j kam»lou mštron ØyoÚmenon croi¦n dὲ kaˆ dor¦n pard£lewj fol…sin ¢nqhra‹j ™stigmšnon. 55 IV, 12, 1-4: Ne‹loj Ð polÝj p£nta aÙto‹j g…netai, kaˆ potamÕj kaˆ q£- lassa kaˆ l…mnh ka… ™sti tÕ qšama kainÒn, naàj Ðmoà kaˆ d…kella, kèph kaˆ ¥rotron, phd£lion kaˆ ptÚon, nautîn Ðmoà kaˆ gewrgîn katagwg», „cqÚwn Ðmoà kaˆ boîn. 56 mem‹cqai t¦ ¥mikta presso il Macrembolita (II, 2, 2) e t¦ ¢sÚgklwsta qšmenoj presso Psello in A. Mayer, Psellos’ Rede über den rhetorischen Character des Gregorios von Nazianz, ByzZ, 20, 1911, 20, 383 (più avanti: Mayer, Psellos’ Rede). Comunque, nell’evidenza del Mayer l’identica espressione compare tre volte in Dionisio di Alicarnasso: de Dem. 143, 16, ep. ad Amm. 2, 259, 9, de Dinarch. 305, 17 e una volta presso Sinesio, ep. 67, 198 c. 57 Nel testo del romanzo incontriamo espressioni di ammirazione come tÕ qšama kainÒn (IV, 12, 1), kain£ (IV, 14, 8: kaˆ Ãn kain¦ ¢tuc»mata, kaˆ nau£gia 138 Ranko KOZIĆ senza fiato, il che costituisce in sé stesso il vero obiettivo finale nell’e- sibirsi del retore sulla scena forense58, il quale paradosso, secondo l’am- missione dello stesso Platone, costituisce, a dirla con Norden, la Sig- natur del suo stile59. A questo teatro infondono vita magnifiche, in- solite concordanze di grande forza magica in cui scompaiono quasi tutte le differenze, anche tra fenomeni addirittura opposti come, per esempio, il pianto e il riso60, il che induce il lettore del romanzo, come del resto i protagonisti stessi, a trarre una conclusione, sotto forma della tesi chiave nel grande discorso di Socrate nel Simposio, e cioè che ogni cosa è simile a ogni altra cosa,61 per cui nel romanzo di Tazio tosaàta kaˆ naàj oÙdamoà), kain¦ kaˆ par£loga (ibid.: ™n Ûdati pezomac…a, kaˆ ™n tÍ gÍ nau£gia), par£doxa (IV, 4, 1-2: kaˆ ¢k»koa par¦ tîn ¢kribîj e„dÒtwn tÁj genšsewj aÙtoà tÕn trÒpon æj par£doxoj). In questo contesto si può menzionare la rappresentazione del luogo come città nel mare e l’isola sulla terraferma (II, 14, 4; Charit. VII, 2, 8; Hld. X, 5, 2; Long. I, 1), l’amore mirabolante tra il fuoco e la pianta (II, 14, 5), la simbiosi del fuoco e dell’acqua (II, 14, 7: tÕ goàn SikelikÁj phgÁj Ûdwr kekerasmšnon œcei pàr), l’amore del serpente e della murena (I, 17, 3), la rappresentazione del fiume suonante come una chitarra (II, 14, 8). All’insegna del comico sono le immagini provenienti dal mondo delle fiabe: la paura del leone di fronte al gallo (II, 21) e dell’elefante di fronte alla zanzara (II, 21, 4), come pure la contesa del leone e della zanzara (II, 22, 1-7), la nascita del figliolino dell’elefante come già anziano (IV, 4) e un animale turpe (l’elefante) come fonte di buon odore (IV, 5, 1). Cfr. Hld. I, 2, 1 (qšama ¢porÒteron), I, 2, 5 (ØpÕ qaÚmatoj kaˆ ™kpl»xewj), II, 29, 2 (™moà tÕ par£doxon qaum£santoj), X, 9, 4 (q£mboj p£ntej katšsce), X, 15, 1 (Øf' ¹donÁj kaˆ qaÚmatoj), IX, 5, 5 (kaˆ Ãn qeam£twn tÕ kainÒtaton, naàj ¢pÕ teicîn prÕj te…ch peraioumšnh), X, 39, 3 (a„sqanèmeqa toà qe…ou qaumatourg»matoj); Long. proem. 1 (qšama k£lliston), II, 3 (qaum£saj), II, 29, 2 (toÚtwn ™n to‹j stoi‐ ce…oij ¢mfotšroij qaumasiètera); Charit. III, 4, 1 (par£doxa kaˆ kain¦), III, 8, 6 (qšama k£lliston); Eustath. I, 5, 8 (qšama kainÒn), II, 2, 3 (met¦ q£mbouj kaˆ ¹donÁj), II, 7, 5 (kainÒn ti crÁma), II, 19, 1 (kaina… 4x), V, 4, 1 (™xeqamb»qhn Ðrîn), XI, 4, 5 (kateqorub»qhn „dën kaˆ noà pl£sma t¾n kain¾n taÚthn ™logizÒmhn graf»n). 58 Cf. Plat. Phaedr. 267d: ... kekrathkšnai tšcnV moi fa…netai tÕ toà Cal- khdon…ou sqšnoj, Ñrg…sai te aâ polloÝj ¤ma deinÕj ¢n¾r gšgonen, kaˆ p£lin çrgi- smšnoij ™p®dwn khle‹n... diab£llein te kaˆ ¢polÚsasqai diabol¦j Ðqend¾ kr£ti- stoj... 59 Rp. 472а: ... êknoun te kaˆ ™dedo…kh oÛtw par£doxon lÒgon lšgein te kaˆ ™piceire‹n diaskope‹n; Gorg. 467b: scštli£ ge lšgeij kaˆ ØperfuÁ. 60 Ach. VI, 7: ceomšnhj dὲ tÁj tîn dakrÚwn ¤lmhj perˆ tÕn kÚklon, tÕ mὲn pia…netai, tÕ dὲ mšlan porfÚretai, ka… ™stin Ómoion, tÕ mὲn ‡J, tÕ dὲ nark…ssJ: t¦ dὲ d£krua tîn Ñfqalmîn œndon eƒloÚmena gel´. 61 210e: ... †na ¢nagkasqÍ aâ qe£sasqai tÕ ™n to‹j ™pithdeÚmasi kaˆ to‹j nÒmoij kalÕn kaˆ toàt' „de‹n Óti p©n aÙtÕ aØtù suggenšj ™sti. Vd. il concetto della protagonista come statua vivente presso Eliodoro (I, 7, 2: ... kaˆ tÕ k£lloj tÁj kÒrhj Dr©ma, pl£sma e màqoj 139 si usa l’assai espressivo termine e„kèn62, d’altronde implicitamente presente nello spettro semantico del termine drama. In questa maniera entriamo direttamente nella zona del misticismo, finora solo timida- mente preannunciato con le parole a‡nigma e sÚmbolon, il quale a un livello puramente stilistico si manifesta in procedimenti quali la con- cretizzazione dell’astratto e l’astrazione del concreto63, ed è qui possibile addurre come esempio per quest’ultimo procedimento il concetto delle lacrime come sangue dell’anima, lacerata dal dente del dolore64. Da siffatta visione del mondo scaturisce anche la concezione dell’oratore ideale come attore, che incontriamo nella sua forma classica presso due grandi teorici della retorica antica e bizantina, Dionisio di Alicar- nasso e Michele Psello, il primo dei quali vede in Demostene un vero Proteo, che con agilità sostituisce un personaggio ad un altro65, essendo ciò in grande misura valido anche per il giudizio di Psello66 sul più grande oratore cristiano, Gregorio di Nazianzo. Resta ancora da addurre, in questo segmento della nostra e- sposizione, esempi per i due rimanenti significati del termine drama,

qšspesiÒn ti crÁma periskopoàntej ƒer£ tina À naoÝj polucrÚsouj ¢posesulÁsqai par¦ tîn Ðmotšcnwn Øpel£mbanon, prosafVrÁsqai dè kaˆ t¾n ƒšreian aÙt¾n, À kaˆ aÙtÕ œmpnoun metÁcqai tÕ ¥galma tÁj kÒrhj Øp' ¢groik…aj e‡kazon. Cfr. anche il concetto dell’oplite a cavallo come statua di bronzo che si muove IX, 15, 5: ... kat¦ tîn ™nant…wn †etai sidhroàj tij ¢n¾r fainÒmenoj À kaˆ sfur»latoj ¢ndri¦j kinoÚmenoj. 62 VI, 9, 5: ... ™t…mwn, f…ltate, tÁj sÁj sumfor©j t¾n e„kÒna. 63 Li ritroviamo anche nel neoplatonismo del XVIII secolo, concretamente nell’opera del filosofo di Marburgo Dietrich Tiedemann, la cui interpretazione della filosofia di Plotino e del neoplatonismo (Geist der spekulativen Philosophie) eser- citò notevole influsso su Novalis resosi evidente nelle sue annotazioni tratte dal- l’opera menzionata: Das Abstracte soll versinnlicht und das Sinnliche abstract warden – (Entgegengesetzte Operationen - die Eine mit der Anderen besteht und vollendet wird.). Cfr. H. J. Mähl, Novalis und Plotin, Darmstadt, 1986 (Wege der Forschung CCXLVIII), 393. 64 Ach. VII, 4, 5: d£kruon g¦r aŒma traÚmatoj yucÁj: Ótan Ð tÁj lÚphj ÑdoÝj kat¦ mikrÕn t¾n kard…an ™kf£gV... ¢nšwktai dὲ to‹j Ñfqalmo‹j ¹ tîn dakrÚwn qÚra... 65 de Dem. 8. Un riflesso piuttosto lontano di questa rappresentazione si trova anche nel romanzo del Macrembolita (XI, 12, 4): … kaˆ ¥lloj ½mhn PrwteÝj mur…oij to‹j crèmasin ¢lattÒmenoj. 66 Cfr. Mayer, Psellos’ Rede, 20, 369-380: Ðpo‹on d' ¨n ™mpšsoi tù lÒgJ prÒswpon, eÙqÝj toioàtÒj ™stin Ð tosoàtoj: metat…qetai g¦r prÕj tÕ p£qoj toà lšgontoj kaˆ nàn mὲn ™pitšggei dakrÚoij toÝj ÑfqalmoÝj, nàn de eÙqume‹ te kaˆ stefanhfore‹... 140 Ranko KOZIĆ ribaltamento all’insegna della fine triste67 e ribaltamento all’insegna del lieto fine68. Questa a prima vista prosaica presentazione di fatti ren- derà evidente un dato di portata eccezionale, il quale ci permetterà di effettuare collegamenti di livello superiore e preannunciare in modo coerente l’elaborazione delle tesi chiave quando verrà all’ordine del giorno la questione della nascita del romanzo e della sua poetica, nella seconda parte del nostro saggio. Quasi all’inizio stesso del romanzo di Tazio Clinia, parente e fedele seguace del protagonista principale, pronuncia un’invettiva contro le donne la quale, eccettuato l’abile uso del mito nell’argomentazione delle tesi, è interessante tanto per il suddetto significato di conclusione all’insegna della triste fine quanto per la coordinazione dei termini drama e mythos, che in questo caso assumono un significato assai affine:

¥ll' e„ mὲn „dièthj Ãsqa mousikÁj, ºgnÒeij ¨n t¦ tîn gunaikîn dr£mata: nàn de k¨n ¥lloij lšgoij, Óswn ™nšplhsan mÚqwn guna‹kej t¾n skhn»n.69.

Una traduzione precisa di questo brano sarebbe: «Se tu non apparte- nessi ai conoscitori delle lettere non ti sarebbero note le rappresentazioni che, per via dell’azione dei loro protagonisti femminili terminano in sventura. Ma, essendo tu al contrario bene introdotto nella materia, potresti tu stesso fare lezione ad altri su quanto è grande il numero di temi mitologici che prendono per oggetto la loro malizia, rappresentati sul palcoscenico»70. L’espressione t¦ tîn gunaikîn dr£-

67 Cfr. la parafrasi del termine con questo significato presso Caritone III, 3, 11 (skuqrwp¾n ØpÒqesin) e VIII, 1, 2-4 (œmelle ¹ TÚch œrgon pr£ttein oÙ mÒnon par£doxon ¢ll¦ kaˆ skuqrwpÒn). Cfr. anche Hld. II, 11, 2: ... ˜tšran kaq' ¹mîn skhn¾n 'Attik¾n kaˆ ™n A„gÚptJ tragJd»sousa (mettere in scena in Egitto una rappresentazione attica a triste fine). 68 Cfr. la parafrasi del termine con questo significato in Eliodoro X, 4, 3, la quale, come vedremo più tardi, preannuncia la teoria dei generi drammatici nelle scuole grammaticali: t£ te fober¦ kaˆ p£nta t¾n prÕj tÕ kre‹tton ›xei metabol»n. 69 I, 8, 4. 70 Cfr. l’interpretazione del Gaselee: «If you were one that were uninstructed in the examples of poetry, you might perhaps be unaware of woman’s doings; but as it is, you know enough even to teach others the kind of stories with which the women had filled the stage…». Che i nuovi significati di conclusione all’insegna della triste fine e di temi mitologici aventi per oggetto la malizia femminile siano completamente accertati lo dimostra la frase chiave presente nello stesso contesto: ð p£nta tolmîsai guna‹kej: k¨n filîsi foneÚousi: k¨n m¾ filîsi, foneÚousin. Nel Macrembolita incontriamo due esempi aventi questo significato del termine Dr©ma, pl£sma e màqoj 141 mata ci richiama subito alla memoria il celebre passo del quinto libro della Repubblica di Platone, in cui tra l’altro si discute anche dei nuovi doveri delle donne nello stato ideale, espressi concisamente con la formulazione dr©ma gunaike‹on71, che finora di regola si è tradotta erroneamente come dramma femminile72, anche se già a prima vista risulta evidente che vi si ha un chiaro caso di formulazione ampiamente priva di senso. Ciò si nota nel miglior modo possibile nel vero significato di questa espressione, la quale nella sua forma esplicita dice (nuovi) ruoli che le donne sostengono sulla scena dello stato, con il che si spiega l’importante ruolo svolto dai personaggi femminili nel romanzo antico, fenomeno per il quale il Rohde non poteva addurre nessuna testimonianza proveniente da fonti storiche73. Ma il suo significato implicito di ribaltamento radicale nella concezione del ruolo delle donne nello stato che come tale, a quanto pare, compare per la prima volta nella letteratura greca, si mostra ancor più produttivo per i nostri o- biettivi, dato che vi si pongono in stretta relazione i concetti di ribaltamento e di palcoscenico. A favore della nostra tesi testimonia anche la presenza del termine drama nell’Apologia di Socrate con il significato esplicito di rappresentazioni sceniche all’insegna della triste fine suscitanti misericordia nei giudici e nel pubblico radunatosi nella

dr©ma, la cui coordinazione con la parola tragódhma non lascia neanche minimo spazio per un’altra interpretazione: VIII, 11, 2 t¦ d' ¥lla zhtoàsa maqe‹n Ólon dr©ma zhte‹j kaˆ Ólon tragódhma; VIII, 14, 1: … Ólon g¦r dr©ma tÕ kaq' ¹m©j kaˆ Ólon tragódhma. 71 451c: lšgein de‹… cr¾… § tÒte ‡swj œdei ™fexÁj lšgein: t£ca dὲ oÛtwj ¨n Ñrqîj œcoi, met¦ ¢ndre‹on dr©ma pantelîj diaperanqὲn tÕ gunaike‹on aâ pera…nein, ¥llwj te kaˆ ™peid¾ sÝ oÛtw prokalÍ. 72 Rinveniamo questa formulazione nella traduzione di F. Gabrielli (Pla- tone, La Repubblica, BUR Classici Greci e Latini, testo greco a fronte, 163). Come curiosità si può addurre il fatto che anche il fondatore dell’eremeneutica, Friedrich Schleiermacher (Platon, Werke in acht Bänden, griechisch und deutsch, vierter Band, hrsg. von Günther Eigler, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 2005, 372 = Platons Werke von Friedrich Schleiermacher, Dritten Theiles erster Band, zweite verbesserte Auflage, Berlin, G. Reimer, 1828) traduce allo stesso modo questi termini fondamentali: das männliche, das weibliche Schauspiel (più avanti: Schleiermacher, Platon). 73 Rohde, Roman, 71: «Im wircklichen Leben entwickelte sich höchstens den Heteren gegenüber eine gewisse Ritterlichkeit, die nun freilich mit einem sehr unangenehmen Zusatz frivoler Sentamentalität versetzt war... Von einer wesentlich veränderten Stellung ehrbarer Mädchen und Frauen erfahren wir nichts.». 142 Ranko KOZIĆ corte74, con il che si mettono in rapporto di stretta analogia i concetti di teatro, di ribaltamento e di tribunale. Il significato rimanente, che fa parte di questo spettro, proprio quello di ribaltamento all’insegna del lieto fine, ricorre in una delle più belle metafore del mondo come teatro nel romanzo di Tazio, tra l’altro anche perché in essa si manifesta in modo paradigmatico l’a- poteosi del gioco e del ruolo recitato, e qui è opportuno anche dire che il Rohde, non avendo notato questo significato del termine, era costretto a postulare una tesi erronea sulla dissoluzione del mito, sulla sua scomparsa ed infine sul sostituirsi della fiaba75 ad esso. Proprio al termine del suo discorso didattico il già menzionato Clinia, in una sorta di protrettico, esorta il protagonista del romanzo a investire tutti i mezzi per sostenere felicemente la parte più importante sul palcoscenico della vita, ovvero conquistare l’affetto della sua amata:

... cor»ghson t¾n ØpÒkrisin, m¾ ¢polšsVj sou tÕ dr©ma.76.

L’altro esempio avente lo stesso significato del termine drama è così bello come il precedente, ma a differenza del primo, è possibile carat- terizzarlo anche come più produttivo per gli obiettivi prepostici perché in esso con la metafora del mondo come teatro si incrocia quasi im-

74 35b: taàta g¦r … oÜte ¹m©j cr¾ poie‹n… ¢ll¦ toàto aÙtÕ ™nde…knusqai Óti polÝ m©llon katayhfie‹sqe toà t¦ ™leein¦ taàta dr£mata e„s£gontoj kaˆ katagšlaston t¾n pÒlin poioàntoj À toà ¹suc…an ¤gontoj. Schleiermacher, Platon, II, 51 traduce il termine in questo contesto con Trauerspiele: «… daß ihr weit eher den verurteilt, der euch solche Trauerspiele vorführt und die Stadt lächerlich macht, als den, der sich ruhig verhält.». 75 Rohde, Roman, 203: «So kann uns dieser Abschnitt des Märchens von Alexander als eine Probe jener abenteuerlichen Reisepoesie dienen, welche, beim Verschwinden des Mythus, von Osten her allmählich vordrang und einen breiten Raum in der Literatur damaliger Zeiten eingennomen haben muß.» Cfr. anche 307: «... schwächere Dichter tuen vielleicht ganz recht, wenn sie... ihre Dichtungen nach dem Prinzip der sog. poetischen Gerechtigkeit anlegen, welches nichts anderes ist als eine Sanktionierung jenes Glaubens an die kausale Verknüpfung zweier so völlig geschiedener Dinge, wie sittliche Güte und irdisches Glück sind. In voller Unschuld lebt dieses höchst unwirkliche Prinzip freilich nur im Märchen...». 76 I, 10, 7. Nella traduzione del Gaselee non si esprime con chiarezza il concetto del mondo come teatro: «… you must be prepared to act the part, or else you will lose all the trouble of your plot.» Per amor della precisione, accenniamo anche alla traduzione letterale, che dovrebbe dire: «…adoperi ogni mezzo affinché non rimanga senza il ruolo più importante sul palcoscenico della vita.». Dr©ma, pl£sma e màqoj 143 percettibilmente il concetto del mare di vita, anch’esso di provenienza platonica77. Il protagonista del romanzo, presentendo che il suo parente è perito in un naufragio, fa, ridotto alla disperazione, una sgri- data al mare con queste parole: «Tu, mare ingrato, ci hai privati del piacere che tutta questa rappresentazione svoltasi su di te termini con lieto fine.»78. Se l’utilizzazione di questo metodo ermeneutico finora adoperato ci ha fornito nuovi significati dei termini drama e plasma e così notevolmente contribuito a mettere il fenomeno del romanzo antico nella giusta luce, quanto otterremo decifrando l’ultimo dei significati rimasti del termine drama supererà tutte le nostre aspettative, tanto più perché non è stato affatto facile accorgersi di questo ritrovamento e renderlo immune da ogni confutazione. Si tratta di un significato che, a quel che sembra, compare solo una volta in tutta la letteratura greca, e precisamente proprio nel romanzo di Tazio, e della sua prezio- sità per il ricercatore testimonia più che convincente la sua importanza cruciale per la soluzione dell’enigma della nascita del romanzo antico. Perciò abbiamo riservato per la sua presentazione la fine stessa di questo segmento della nostra trattazione, per poter sottolineare, non senza effetti drammatici, l’ascesa ai livelli di conoscenza sempre più alti. È il significato di argomento, che ricorre nell’ultimo libro del romanzo, e per scoprirlo è stato necessario leggere in modo microscopico l’intero libro precedente, il settimo, il quale rappresenta un e- sempio tipico di controversia giudiziaria a cui partecipano due coppie di amanti con i propri avvocati, una costituita dai protagonisti del romanzo, Leucippe e Clitofonte, e l’altra, rappresentata dai potenti di Efeso e, per il concorso di circostanze, padroni dei loro destini, Melite e Tersandro, i quali, da parte loro, ciascuno a modo suo e in diverse occasioni, già a prima vista si innamorano dei protagonisti, Melite di Clitofonte e Tersandro di Leucippe, con la conseguente formazione di due triangoli d’amore, il che fa entrare in questo caso una dimensione comica nient’affatto trascurabile. Il violento Tersandro, che desidera ad ogni costo rapire Leucippe al protagonista del romanzo, tramite un suo agente fidato insinuatosi nella prigione in cui già si trova Clito- fonte, sparge voce che Leucippe è stata uccisa da criminali per inca-

77 Phaed. 85d: … ésper ™pˆ sced…aj kinduneÚonta diapleàsai tÕn b…on… 78 III, 23, 4: “ð q£lassa ¥gnwmon, ™fqÒnhsaj ¹m‹n Ðlokl»rou toà tÁj filanqrwp…aj sou dr£matoj.”. Cfr. la traduzione del Gaselee: «Unkindly ocean», I cried, «thus to deprive us of the full measure of the mercy thou hast shewn us.». 144 Ranko KOZIĆ rico della stessa Melite79, il che desta nel protagonista un’ondata di disperazione inducendolo ad accusare sé stesso e Melite come com- plice dell’omicidio dell’amata, in modo da venir condannato lui stesso alla pena di morte e così liberato una volta per tutte di quella vita piena di sfortune costanti80. Per poter provare davanti ai giudici queste voci, era necessario, in mancanza di prove e di testi principali, messi per il momento in disparte e fuori della portata del tribunale per opera di Tersandro, esporre argomenti che fossero convincenti, a maggior ragione perché alle illogicità delle principali tesi dell’autoaccusa di Clitofonte aveva accennato il suo fedele amico e ora, per decreto del destino, suo avvocato81, Clinia. In tale maniera si costruisce la versione veritiera degli eventi82, secondo la quale dapprima Melite aveva mandato Leucippe, in compagnia di schiave, a una proprietà terriera, af- finché esse la conducessero al luogo dove si trovavano gli assassini in- gaggiati personalmente da lei e da Clitofonte, i quali in quello stesso podere avrebbero liquidato anche il famigerato Sosteno, fedele aiu- tante di Tersandro e testimone chiave dell’intero caso, per vendicarsi del fatto che questi avesse informato Tersandro per primo dell’infe- deltà della moglie. Proprio nel discorso del sacerdote di Artemide, il capo della solenne processione in onore della dea, il cui intervento aveva arrecato al protagonista del romanzo salvezza dalla tortura e dalla morte sicura, con un efficace uso del termine drama si allude a questa inventata versione degli eventi sulla proprietà terriera come all’argomento chiave del discorso di Tersandro:

… t£ g¦r dr©m£ sou (sc. eØreqšn) ™pˆ tîn ¢grîn ºkoÚsamen.83.

Perciò la traduzione precisa di questo brano dovrebbe dire: «...abbiamo sentito di tutt’un intreccio di avvenimenti (sc. inventati) al possedimento di campagna come tuo argomento principale» (sc. nel muover l’accusa contro questa persona)84.

79 VII, 1-3. 80 VII, 6, 4; VII, 7. 81 VII, 9. 82 VII, 11, 5-8. 83 VIII, 9, 13. 84 Cfr. la traduzione del Gaselee: «… we know all about your doings on your country estate.». A favore della nostra interpretazione di questo passo del romanzo di Tazio testimonia anche il contesto che lo precede immediatamente, in cui si allude direttamente al suddetto argomento adoperato da Tersandro con le Dr©ma, pl£sma e màqoj 145

Lo stesso termine dr©ma nel significato di argomento è collegato con un altro termine tecnico, tšcnasma85, ovvero concetto, le cui singole parti si sviluppano ed elaborano dettagliatamente, specialmente quel granellino di verità contenuto in essi, affinché assumessero a- spetto convincente e verosimile, il che è d’importanza eccezionale tanto in un procedimento legale quanto nella vita reale. Così di Sostene, il quale, tramite un ben sensato piano, ovvero concetto, all’insegna di argomenti convincenti e malgrado tutto falsi, mira a vendicarsi di Melite e di diffamare i protagonisti del romanzo, si dice p£nu ti piqanîj pla- s£menoj86, mentre per l’astuta strategia di Melite, con la quale essa prova ad apprendere dal crudele marito Tersandro che cosa stesse succedendo con Leucippe, si usano le espressioni tšcnhn lÒgou ™pe- nÒhsen ¼tij memigmšnhn eἶce tù sof…smati t¾n ¢l»qeian87 e quest’altra, la cui origine scolastica non si può per niente trascurare, tîn legomšnwn tÕ piqanÒn88. Allo stesso scopo e quasi nello stesso contesto si usano anche espressioni provenienti dal mondo degli attori e del teatro89, con il che si instaura una relazione sostanziale tra l’esposizione degli argomenti, ovvero l’orazione in quanto tale, e il recitare sulla scena, dato che la spiegatura di argomenti sul palcoscenico forense deve essere altrettanto convincente come la recita stessa sul teatro dramma- tico90, il che di per sé stesso spiega la presenza del concetto del mondo parole: … ¿n ¢pškteine kaˆ œlegej ¢nVrÁsqai, zîsan blšpeij kaˆ oÙk ¨n œti tolm»seiaj tÕn aÙtÕn a„ti©sqai fÒnou... t¾n mὲn g¦r ¢pškteinaj tù lÒgJ, tÕn dὲ to‹j œrgoij ºqšlhsaj m©llon dὲ kaˆ taÚthn œmellej. A favore della nostra interpretazione testimonia anche il fatto che quanto avveniva a Leucippe alla proprietà terriera non fu oggetto della breve ricapitolazione degli avvenimenti nella casa del sacerdote di Artemide a Efeso, dove la coppia inamorata aveva trovato rifugio dagli inseguimenti del violento Tersandro, per cui in ultima linea il sacerdote stesso non ne poteva avere alcun’idea. 85 VII, 1, 5: tÕ dὲ tšcnasma Ãn tù Qers£ndrJ eØreqšn… Cfr. l’interpretazione del Gaselee: «The plot was composed by Thersander with this object…». 86 VI, 3, 4. 87 VI, 8, 4. 88 VI, 11, 1. 89 In primo luogo il verbo Øpokr…nomai: VI, 10, 2 (taàta oân Øpokrinamšnh piqanîj); VII, 11, 1 (kaqšzesqai dὲ gÒhtoj ¢koÚontej piqanîj mὲn Øpokrinomšnou, piqanîj dὲ dakrÚontoj). 90 Al legame fra il teatro, la recita e il romanzo d’amore antico non si accenna affatto nel celebre capitolo Die griechische Sophistik der Kaiserzeit della monografia del Rohde, Roman, 310-387. Di maggior importanza per le ricerche 146 Ranko KOZIĆ come teatro nel romanzo antico, all’insegna dell’onnipresenza del potere di Eros nel mondo animato e inanimato, nelle pietre, nei mine- rali e nelle acque,91 ragion per cui il dio dell’amore, sotto il riconoscibile influsso del discorso di Agatone nel Simposio di Platone, assume, nel romanzo di Longo92, caratteristiche di vero pantocratore, rispec- chiatesi anche in quello del Macrembolita93. Al termine stesso del romanzo, nella breve ricapitolazione da parte di Sostrato degli avvenimenti attinenti al rapimento di Caligone, sorella di Clitofonte, troviamo la relazione ontologica tra l’amore e il sostener la parte sulla scena e, in ultima istanza, l’arte oratoria, essendo l’amore quello che di per sé stesso induce l’uomo a recitare tutti i ruoli possibili, e quindi anche quello per niente popolare e gratificante quale è il ruolo di rapitore94, e da ciò, come pure dalla caratterizzazione dello stesso Eros come maestro di retorica95 e demagogo96, del resto implicitamente presente nell’analogia che in Tazio si instaura tra l’orazione in quanto tale e l’arma più formidabile di Eros, la freccia97, si può comprendere con chiarezza l’importanza della tematica d’amore per i futuri adetti alla retorica, dato che quanto definiamo romanzo antico costituiva, come vedremo più avanti, il loro esercizio stilistico fondamentale. Del legame tra il concetto, il sostener la parte sulla scena e la retorica testimoniano più direttamente di ogni altra cosa anche i significati del termine pl£sma nel Macrembolita, i quali sono distribuiti nella quasi sulla nascita e la poetica del romanzo sono, a quel che sembra, le esposizioni sullo stile nuovo nell’opera del Norden, Kunstprosa, 270-293. 91 I, 17, 1: tosaÚthn œcei (sc. œrwj) t¾n „scÚn, æj kaˆ mšcrij Ñrn…qwn pšmpein tÕ pàr... kaˆ ˜rpetîn kaˆ futîn… kaˆ l…qwn. 92 II, 7, 2-3: dÚnatai (sc. Eros) dὲ tosoàton Óson oÙdὲ Ð ZeÚj. krate‹ mὲn stoice…wn, krate‹ dὲ ¥strwn, krate‹ dὲ tîn Ðmo…wn qeîn: oÙdὲ Øme‹j tosoàton tîn a„gîn kaˆ tîn prob£twn. t¦ ¥nqh p£nta ”Erwtoj œrga: t¦ fut¦ taàta toÚtou poi»mata: di¦ toÚtou kaˆ potamoˆ ·šousi kaˆ ¥nemoi pnšousin. 93 VII, 18, 5: ¢ll', ð p£ntwn ”Erwj kratîn ... 94 VIII, 17, 3: … œrwj dš me lVste…aj Øpokrit¾n pepo…hke kaˆ taÚtaj ™p… soi plšxai t¦j tšcnaj. Nel Longo (I, 32, 4) l’attività di Eros viene caratterizzata espressamente come pirateria, dal che, in ultima istanza, si può comprendere la comparsa del topos relativo ai pirati, obbligatorio nel romanzo greco: ™dÒkei tÕ loutrÕn eἶnai tÁj qal£sshj foberèteron: œnomize t¾n yuc¾n œti par¦ to‹j lVsta‹j mšnein, oŒa nšoj kaˆ ¥groikoj kaˆ œti ¢gnoîn tÕ œrwtoj lVst»rion. 95 V, 27, 1: did£skei g¦r Ð ”Erwj kaˆ lÒgouj. 96 Vd. Charit. I, 1, 12: t…j ¨n mhnÚseie t¾n ™kklhs…an ™ke…nhn, Âj Ð ”Erwj Ãn dhmagwgÒj; 97 II, 29, 4: lÒgoj g¦r glèsshj bšloj ¥llhj glèsshj bšlei qerapeÚetai. Dr©ma, pl£sma e màqoj 147 giusta proporzione, dato che dei dodici casi in cui compare, in cinque si ha il significato di concetto98, mentre nei rimаnenti sette quello del recitar il ruolo, di simulazione e artificio teatrale sul palcoscenico, e qui è anche opportuno sottolineare che al primo significato apparterrà il futuro, poiché le epoche successive, e soprattutto siglo de oro spa- gnolo, esamineranno tutta l’eredità pagana e cristiana della letteratura antica attraverso il prisma del concetto e dell’acutezza99, del che più che espressivamente testimonia il trattato di Balthasar Gracián, in cui i romanzi di Eliodoro100 e di Apuleio101 sono ritenuti opere con- cettistiche. Proprio l’espressione del Macrembolita per quanto è creato, o meglio concepito nella mente, noà pl£sma, ha liberato tutto il potenziale ermeneutico occorrente per instaurare ancor una relazione, e cioè quella storico-stilistica e storico-spirituale, tra il romanzo e la filosofia platonica, dato che l’espressione menzionata ci richiama immediatamente alla memoria Alcibiade e la sua identificazione delle orazioni di Socrate nel Simposio con il noàj102. Con questo sarebbero esauriti tutti i significati espliciti dei termini dr©ma e pl£sma ricorrenti nei romanzi di Tazio e del Macrem- bolita. Tuttavia, i significati impliciti, la cui abbondanza si manifesta soprattutto nel romanzo di Tazio, non sono, e lo si vedrà presto, meno importanti, dato che il loro potenziale ermeneutico ci può introdurre nella zona fondamentale dell’ontologia. Ora sarebbe opportuno pro- cedere alla rassegna di questi significati adducendo per primo l’esempio meno controverso. I protagonisti del romanzo, dopo essere fortu- natamente sopravvissuti al naufragio, giungono a Pelusio103 e si diri-

98 II, 7, 5 (t¦ Øper t¾n fÚsin teratourge‹ kaˆ pl£ttei ton logismÕn kaˆ t¦ pl£smata tecnourge‹); II, 8, 1 (kaˆ tšcnh tÕ pl£sma prÕj fÚsin met»gage); II, 10, 4 (æj ¢lhqîj tšraj ¹ graf», noà pl£sma kaˆ ceirÕj zwgr£fou tecnoÚrghma); IV, 19, 2 (noàj g¦r œrwti trwqeˆj Ólon kaq' aØtÕn ¢napl£ttei tÕn œrwta kaˆ toÝj ÑfqalmoÝj met£gei perˆ tÕ pl£sma kaˆ Ólon Ðr©n doke‹ tÕ plattÒmenon); XI, 4, 5 (kaˆ noà pl£sma kaˆ tšcnhj zwgr£fou t¾n kain¾n taÚthn ™logizÒmhn graf»n). 99 Cfr. E. R. Curtius, Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter, Bern, 19613, 303 (più avanti: Curtius, Europäische Literatur). 100 Disc. 56, Obras 258 f. 101 Disc. 60, Obras 274 b. 102 222a: dioigomšnouj dὲ „dën ¥n tij kaˆ ™ntÕj aÙtîn gignÒmenoj prîton mὲn noàn œcontaj œndon mÒnouj eØr»sei tîn lÒgwn... L’utilizzazione del concetto sotto la sua designazione terminologica latina ingenium s’incontra anche nella poesia elegiaca latina. Cfr. Ov. am. I, 9 (ingenii est experientis amor). 103 III, 6. 148 Ranko KOZIĆ gono verso il tempio di Giove con l’intento di conoscere il destino dei propri amici, colpiti dalla stessa sventura. All’interno del tempio si trova una statua di Giove, che presenta i suoi tratti metamorfici, in quanto il volto di Giove rammenta quello di Apollo104, mentre nell’ingresso laterale del tempio vi sono due dipinti105 uniti dallo stesso argomento, quale la liberazione di Andromeda e di Prometeo dai mostri provenienti dal mare e dal cielo. Ai parallelismi presenti nelle raffigu- razioni pittoriche, oltre ai personaggi liberatori, gli eroi argivi Perseo ed Ercole, accenna anche la modalità stessa della liberazione, dato che Andromeda, minacciata dal mare o, in altre parole, a un livello terreno, viene liberata dall’aria, mentre Prometeo, minacciato dall’aria, viene liberato dalla terra, e qui è opportuno anche tener presente che ambedue gli eroi argivi sono dotati degli attributi di Eros: Ercole dell’arco e della freccia, Perseo del corpo nudo106 e delle ali ai piedi107, assumendo così essi stessi caratteristiche metamorfiche, presenti d’altronde nel- l’arma di Perseo, a metà tra spada e falce108. Proprio del volto di An- dromeda, legata a uno scoglio e consapevole dell’imminente incontro con il mostro, si dice di esser all’insegna della mescolanza di bellezza e timore109, per il che viene adoperato, non nel contesto immediato bensì in uno meno largo, addirittura il termine dr©ma110. Così ogni associazione di sentimenti contrapposti, sia che si tratti di mescolanza di bellezza e timore, di gioia e paura111, di gioia e furore112, di timore e

104 Ibid.: tÕ dὲ ¥galma nean…skoj, 'ApÒllwni m©llon ™oikèj… 105 III, 6, 3 – III, 8. 106 III, 7, 7: kataba…nei dὲ ™pˆ tÕ qhr…on gumnÕj tÕ p©n... 107 Ibid.: clamÝj ¢mfˆ to‹j êmoij kaˆ pšdilon perˆ të pÒde plhs…on toà pteroà... 108 III, 7, 8: éplistai dὲ kaˆ t¾n dexi¦n difue‹ sid»rJ e„j dršpanon kai x…foj ™scismšnJ… Cfr. Long. II, 26, 3 ºkoÚetÒ tij kaˆ ¢pÕ tÁj Ñrq…ou pštraj tÁj Øpὲr t¾n ¥kran sÚriggoj Ãcoj: ¢ll¦ oÙk œterpen æj sÚriggx, ™fÒbei dὲ toÝj ¢koÚontaj æj s£lpigx (suono di una zampogna come squillo di una tromba di guerra), II, 26, 1 oƒ tr£goi mὲn oƒ toà D£fnidoj kaˆ aƒ aἶgej kittÕn ™n to‹j kšrasi korumbofÒron eἶcon, oƒ dὲ krioˆ kaˆ aƒ Ôiej tÁj ClÒhj lÚkwn çrugmÕn çrÚonto (i montoni e le pecore ululano come lupi). 109 III, 7, 2: ™pˆ dὲ tîn prosèpwn aÙtÁj k£lloj kekšrastai kaˆ dšoj … 110 III, 7, 9: tÕ mὲn tÁj 'Andromšdaj dr©ma toàto. Cfr. Gaselee: «So much for the episode of Andromeda.». Questo e tutti gli altri casi di uso del termine drama nel romanzo di Tazio sono interpretati dal Rohde come «Bezeichnung eines gefähr- lichen, bedenklichen Ereignisses.» 111 II, 23, 4: … tršmwn trÒmon diploàn, car©j ¤ma kaˆ fÒbou. Dr©ma, pl£sma e màqoj 149 riso113, di amore e rabbia114, o di quella all’insegna di collera, sospetto e gioia115, come del resto di quella dove pulsano in turno i sentimenti di speranza e di disperazione116, si deve ricondurre in stretta relazione al termine dr©ma, anche laddove esso non compare né nel contesto assai stretto né in quello più ampio. Ma un altro esempio di mescolanza di sentimenti contrastanti e contrapposti nel romanzo di Tazio, quale quello all’insegna del piacere e del dolore117, si mostra ancor più produttivo per i nostri obiettivi a causa del suo eccezionale potenziale ermeneutico, dato che coincide quasi alla lettera con il noto passo del Filebo di Platone dove, per la prima volta nella letteratura europea, compare il concetto del mondo come teatro, di cui si è finora tanto parlato in questo saggio in forma di avvertenze preliminari, e ora ci è possibile di concludere con assoluta certezza che ad esso era riservato il ruolo principale nella fondazione del romanzo antico nel campo filosofico dell’ontologia, a ragion maggiore perché nello stesso Platone la suddetta mescolanza si mette in diretta relazione non solo con il ter-

112 IV, 1, 5: ™gë dὲ tÍ mὲn ¢nabolÍ ºcqÒmhn, ta‹j dὲ toà mšllontoj ™lp…sin ¹dÒmhn. 113 V, 5, 8: … aƒ dὲ ™n kanù t¦ le…yana toà paid…ou paršferon, gelîsai fÒbJ. 114 V, 26, 2: k¨n Ñrg…zwmai ka…omai: k¨n Øbr…zwmai filî... 115 V, 19: toÚtoij ™ntucën p£nta ™ginÒmhn Ðmoà: ¢neflegÒmhn, çcr…wn, ™qaÚmazon, ºp…stoun, œcairon, ºcqÒmhn. Cfr. Eustath. VI, 17, 2: … ºnièmhn, œcairon, ™deil…wn, ™q£rroun, Óloj ½mhn ¹donÁj kaˆ fÒbou mestÒj. 116 V, 27, 1: … kaˆ p£llei puknÕn palmÕn ¢gwn…aj gšmonta kaˆ ™lp…doj, gšnoito dὲ kaˆ ¹donÁj... 117 V, 21: ™gë dὲ aâqij ™pˆ tÕ sumpÒsion ¢pÇein, ¹donÁj ¤ma kaˆ lÚphj gegemismšnoj. Cfr. Hld. IV, 9, 1 (¹donÁj te ¤ma kaˆ lÚphj ™nepl»sqhn… Ðmoà dakrÚwn kaˆ ca…rwn… kaˆ tÕn ¢nqrèpinon b…on o„kteiroÚshj æj ¥statÒn te kaˆ ¢bšbaion kaˆ ¥llote prÕj ¥lla trepÒmenon), IV, 11, 1 (ca…rousa mὲn ™f' oŒj ½kouen ¢gwniîsa dὲ ™f' oŒj ½lpizen), V, 13, 2 (poik…lhn dhloàsqai tîn mellÒntwn suntuc…an ¹dšwn kaˆ luphrîn), V, 33, 4 (kaˆ e„j qrÁnon ¹donÍ tini sÚgkraton metebšblhto to sumpÒsion), VI, 1, 2 (kaˆ t¾n mὲn katale…pousi lÚphj… kaˆ car©j… ™n metaicm…J saleÚousan), VII, 7, 3 (poll¦ kaˆ ™x ™nant…wn œpascon… ¼donto… ºn…wnto kaˆ ºscÚnonto), X, 16, 1 (Øperbol¾ g¦r ¹donÁj kaˆ qrÁnon ¢pot…ktein file‹), X, 16, 3 (prÕj t¾n skhnopoi…an tÁj tÚchj Øf' ¹donÁj te ¤ma kaˆ ™lšou), X, 38, 4 (car©j kaˆ lÚphj sumpeplegmšnwn, gšlwti dakrÚwn kerannumšnwn, tîn stugnot£twn e„j ˜ort¾n metaballomšnwn, gelèntwn ¤ma kaˆ klaiÒntwn kaˆ cairÒntwn tîn qrhnoÚntwn). Charit. I, 9, 3 (t¾n KallirrÒhn katel£mbanen Ðmoà p£nta, fÒboj, car£, lÚph, qaumasmÒj), II, 4, 15 (car¦ kaˆ lÚph p£ntaj e„sÁlqe), V, 8, 2 (p£nta Ãn Ðmoà d£krua, car£, q£mboj, œleoj), VI, 4, 4 (tšryij g¦r Ãn met' ¢gwn…aj kaˆ car¦ met¦ fÒbou). Long. I, 22, 4 (œcairon „dÒntej ™lupoànto ¢pallagšntej), II, 24, 1 (Øf' ¹donÁj kaˆ lÚphj dakrÚwn). 150 Ranko KOZIĆ mine drama e il teatro tragico e comico, ma anche con un palcoscenico immenso quale è quello del mondo e della vita stessa:

MhnÚei d¾ nàn Ð lÒgoj ¹m‹n ™n qr»noij te kaˆ tragJd…aij, m¾ to‹j dr£masi mÒnon ¢ll¦ kaˆ tÍ toà b…ou xump£sV tragJd…v kaˆ kwmJd…v, lÚpaj ¹dona‹j ¤ma ker£nnusqai, kaˆ ™n ¥lloij dὲ mur…oij.118.

L’importanza della mescolanza del piacere e del dolore, oltre al fatto che essa simbolizza in modo paradigmatico gli ultimi momenti della vita di Socrate119 e, contemporaneamente, lo stato d’animo dei suoi discepoli durante il colloquio d’addio con il loro maestro120, non si limita solamente al piano ontologico, ma si estende anche a quello puramente pratico, dato che l’elaborazione della tesi base nel Gorgia, secondo cui il piacere non appartiene al bene, poteva essere accolta con entusiasmo dai professori e dagli adepti delle scuole di retorica, soprattutto per il suo grande effetto finale. Partendo dalla tesi base secondo cui non si può annoverare nel bene e nel male ciò che si può allo stesso tempo possedere e perdere, Socrate dimostra a Callicle, utilizzando come esempio stati corporali quali la fame e la sete, il potenziale metamorfico del piacere e del dolore, rispecchiantesi nel fatto che il dolore, proveniente da tali stati, si trasforma in uno stato diametralmente opposto, quale il piacere, nel momento stesso in cui i bisogni derivanti da questi stati vengono saziati, ed è appunto qui che

118 50b. Cfr. Leg. 803c: … fÚsei dὲ eἶnai qeÕn mὲn p£shj makar…ou spoudÁj ¥xion, ¥nqrwpon dὲ, ésper e‡pomen œmprosqen, qeoà ti pa…gnion eἶnai memhcanh- mšnon, kaˆ Ôntwj toàto aÙtoà tÕ bšltiston gegonšnai. La menzione esplicita di questo concetto la rinveniamo presso Filostrato, Vita Apollonii IV, 36, 2: ... qeoà mὲn g¦r pa…gnion ¥nqrwpoj kat¦ t¾n Pl£twnoj dÒxan, basileÝj dὲ ¢nqrèpou pa…gnion gignÒmenoj kaˆ carizÒmenoj to‹j Ôcloij t¾n ˜autoà a„scÚnhn. Sulla metafora del mondo come palcoscenico nella letteratura europea vd. Curtius, Europäische Literatur, 148-154. Sulle quasi letterali coincidenze nelle formulazioni presso Platone e Eliodoro vd. la nota precedente. 119 Phaed. 60b-c: æj ¥topon … œoikš ti eἶnai toàto Ö kaloàsin oƒ ¥nqrwpoi ¹dÚ: æj qaumas…wj pšfuke prÕj tÕ dokoàn ™nant…on eἶnai, tÕ luphrÒn, tÕ ¤ma mὲn aÙtë m¾ 'qšlein parag…gnesqai tù ¢nqrèpJ, ™¦n dš tij dièkV tÕ ›teron kaˆ lamb£nei, scedÒn ti ¢nagk£zesqai ¢eˆ lamb£nein kaˆ tÕ ›teron, ésper ™k mi©j korufÁj ¹mmšnw dÚ' Ônte... ésper oân kaˆ aÙtù moi œoiken: ™peid¾ ØpÕ toà desmoà Ãn ™n tù skšlei ¢lgeinÒn, ¼kein d¾ fa…netai ™pakolouqoàn tÕ ¹dÚ. 120 Ibid. 59a: … ¢ll' ¢tecnîj ¥topÒn t… moi p£qoj parÁn ka… tij ¢»qhj kr©sij ¢pÒ te tÁj ¹donÁj sugkekramšnh Ðmoà kaˆ ¢pÕ tÁj lÚphj ™nqumoumšnJ Óti aÙt…ka ™ke‹noj œmelle teleut©n. Dr©ma, pl£sma e màqoj 151 la forza dimostrativa raggiunge il proprio culmine nello splendido paradosso contenente l’affermazione che è possibile provar piacere in uno stato di dolore121, con il che in ultima istanza si instaura il segno di uguaglianza tra questi stati metamorfici corporali e psichici, come avviene nel caso del Filebo, dove incontriamo la più che eloquente formulazione piacere dolente122. In forma di commento per nulla insignificante, bisogna dire che come verifica essenziale o meglio una specie di battesimo del fuoco per ottenere il ruolo del regnante nello stato platonico, si raccomanda il passaggio fortunato del candidato attraverso prove estremamente gravi123, quali il continuo alternarsi degli stati di piacere e quelli di dolore124, il che sono in grado di realiz- zare solo i veri filosofi125, per cui per le imprese e le avventure le quali sono riusciti a superare i protagonisti del romanzo di Tazio si usa il verbo filosofšw126, e qui è degno di nota un ulteriore particolare importante, e cioè il fatto che i protagonisti vedono se stessi come fratello e sorella127, a mo’ di discendenti della stessa generazione della classe di guardiani nella Repubblica128, il che può rappresentare ancor una delle reminiscenze dell’opera di Platone, di cui inoltre abbonda il

121 497a: ¢nièmenon dš ge ca…rein dunatÕn æmolÒghkaj… oÙk ¥ra tÕ ca…rein ™stˆ eâ pr£ttein oÙdὲ tÕ ¢ni©sqai kakîj, éste ›teron g…gnetai tÕ ¹dÝ toà ¢gaqoà. 122 23b: «r' Óti tÕ ¢dÚnaton eἶpon lupe‹n ¹don»n; 123 Cfr. Charit. VIII, 1, 3: kaˆ Óper ™x ¢rcÁj dÚo tîn kall…stwn ¼rmose zeàgoj, gumn£sasa di¦ gÁj kaˆ qal£sshj (sc. 'Afrod…th), p£lin ½qelhse ¢podoànai. 124 Rp. 503a: … de‹n aÙtoÝj filopÒlid£j te fa…nesqai, basanizomšnouj ™n ¹dona‹j te kaˆ lÚpaij, kaˆ tÕ dÒgma toàto m»t' ™n pÒnoij m»t' ™n fÒboij, m»d' ™n ¥llV mhdemi´ metabolÍ fa…nesqai ™kb£llontaj, À tÕn ¢dunatoànta ¢pokritšon, tÕn de pantacoà ¢k»raton ™kba…nonta ésper crusÕn ™n purˆ basanizÒmenon, statšon ¥rconta kaˆ gšra dotšon kaˆ zînti kaˆ teleut»santi kaˆ «qla. 125 Ibid: … nàn dὲ toàto mὲn tetolm»sqw e„pe‹n, Óti toÝj ¢kribest£touj fÚlakaj filosÒfouj de‹ kaqist£nai. 126 VIII, 5, 7: … ™filosof»samen… t¾n ¢podhm…an… 127 Ibid. … ¢podhm»santej gegÒnamen ¢ll»lwn ¢delfo…. Cfr. Eustath. XI, 21, 1: ¢ll', ð Zeà, e„ tÕ tîn DioskoÚrwn qaum£zwn fil£delfon ™n oÙranù t¾n mn»- mhn ful£tteij ¢q£naton, Øpὲr ™ke…nouj ¹m‹n tÕ fil£delfon Ólon koinwsamšnoij tÕ zèsimon. Cfr. anche Hld. VII, 12, 7 (toà d¾ Qeagšnouj... mšllontÒj te ½dh ti lšgein prÕj t¾n presbàtin, ºršma proskÚyasa prÕj tÕ oâj ¹ Car…kleia “tÁj ¢delfÁj” œfh “mšmnhso ™f' oŒj ¨n lšgoij”) e Long. III, 31, 4 (tÒte œsontai ¢n¾r kaˆ gun»: nàn dὲ file…twsan ¢ll»louj æj ¢delfo…). 128 451d: … t¦ d' ™n ™ke…nJ tù crÒnJ gegonÒta, ™n ú aƒ mhtšrej kaˆ oƒ patšrej aÙtîn ™gšnnwn, ¢delf£j te kaˆ ¢delfoÚj (sc. prosere‹), éste… ¢ll»lwn m¾ ¤ptesqai. 152 Ranko KOZIĆ romanzo di Tazio129 come del resto anche quello del Macrembolita, ma in quest’ultimo caso esse si riferiscono quasi esclusivamente al-

129 La rappresentazione di Eros come sofista autodidatta e improvvisatore (V, 27, 4: aÙtourgÕj g¦r Ð ”Erwj kaˆ aÙtoscšdioj sofist»j; I, 10, 1: aÙtod…daktoj g£r ™stin Ð qeÕj sofist»j) costituisce una chiara eco della celebre rappresentazione di Eros come mago, incantatore e sofista nel discorso di Socrate, nel Simposio (203d: deinÕj g¦r gÒhj kaˆ farmakeÝj kaˆ sofist»j), il che del resto vale anche per il caso analogo del già menzionato concetto di Eros come maestro di retorica (V, 27, 1). Una reminiscenza diretta del discorso di Pausania nella suddetta opera, in cui si introducono dicotomie nella sfera dell’amore e in cui si opera una distinzione tra l’Eros celeste e quello volgare, ovvero terreno (180e: ¢nagka‹on d¾ kaˆ ”Erwta tÕn mὲn tÍ ˜tšrv sunergÕn P£ndhmon Ñrqîj kale‹sqai, tÕn dὲ OÙr£nion), è costituita dalla dottrina dei due tipi di bellezza, celeste e volgare, nel romanzo di Tazio (II, 36, 2: dÚo g¦r ™gë nom…zw kat' ¢nqrèpouj k£llh plan©sqai, tÕ mὲn oÙr£nion, tÕ dὲ p£ndhmon; II, 37, 1: ™ggÝj g¦r toà qe…ou tÕ ¥fqarton. tÕ dὲ kinoÚmenon ™n fqor´ qnht¾n fÚsin mimoÚmenon, oÙk oÙr£niÒn ™sti ¢ll¦ p£ndhmon), e quest’ultimo esempio contiene una lontana eco della teoria dell’immortalità dell’anima nel Fedro (245-246). L’espressione cocchiere della ragione nel romanzo di Tazio (VI, 18, 3: ¢ll¦ t¾n yuc¾n e„j tÕ ™rèmenon œcontej, tÍ glèttV mÒnon cwrˆj ¹niÒcou toà logismoà laloàsin) rappresenta una reminiscenza ancor più diretta di questa opera di Platone e del celebre mito della biga alata (246-257). Un’altra celebre metafora di Platone, occhi dell’anima (Rp. 533d) ha trovato il suo riflesso in Tazio (V, 19, 6): Ð g¦r logismÕj pšmpwn tÁj yucÁj t¦ Ômmata prÕj t¾n ¢paggel…an tîn gramm£twn, ™de…knue t¦ Ðrèmena æj drèmena. Ricorda una lontana eco del mito delle cicale, in Fedro (259°-d), il canto delle cicale e delle rondini nella descrizione del giardino di Tiro (I, 15, 8). Cfr. anche le reminiscenze delle opere di Platone presso gli altri romanzieri: Hld. I, 15, 8 (deÚteroj ploàj, cfr. Phaed. 99 c); I, 19, 7 (t¾n p£ndhmon 'Afrod…thn); II, 6, 2 (tÁj ¹donÁj tÕ ¥metron, cfr. Phaed. 60b); II, 15, 2 (tÕ noerÕn tÁj yucÁj); II, 25, 2 (to‹j sèmatoj Ñfqalmo‹j toÝj yucÁj ¢ntist»saj); II, 25, 4 (dikast¾n ™mautù logismÕn ¢nade…xaj); II, 29, 5 (¹ di' Ñfqalmîn tÁj yucÁj ¢n£mnhsij); II, 30, 4 (oÙ pa…zw ¢ll¦ kaˆ sfÒdra spoud£zw); III, 10, 1 (ésper ™pˆ m£chn À pÒlemon ¢ll' oÙk eÙwce…an klhqšntej, cfr. Gorg. 447a); IV, 2, 3 (kaˆ tÕn ”Erwta pteroàsin oƒ gr£fontej, cfr. Phaedr. 252b); IV, 4, 4 (anaflšgei t¾n di£noian ¹ qša kaq£per Ûlh purˆ ginomšnh, cfr. Phaedr. 251b). Vd. anche I, 17, 5; II, 6, 2: II, 31, 1; II, 33, 3; II, 33, 4; III, 5, 4; III, 14, 2; III, 16, 4; V, 4, 1; VI, 5, 4; VI, 9, 1; VI, 14, 7; VI, 14, 7; VI, 15, 4; VII, 10, 5; VII, 11, 4; VII, 11, 9; VII, 12, 7; IX, 2, 1, X, 16, 5; X, 16, 5; X, 16, 8; X, 16, 9. Nell’opera di Longo rinveniamo le reminiscenze della scene- grafia e delle celebri tesi dell’erotologia platonica provenienti dal Fedone e dal Sim- posio: I, 25, 2 (í l£lwn tett…gwn, oÙk ™£sousin aÙt¾n kaqeÚdein mšga ºcoàntej); I, 27, 1 (kaˆ tÁj ClÒhj zhtoÚshj maqe‹n Ó ti lšgei, did£skei aÙt¾n Ð D£fnij muqo‐ logîn t¦ qruloÚmena); II, 5, 2 (oÜ toi pa‹j ™gë kaˆ e„ dokî pa‹j, ¢ll¦ kaˆ toà KrÒnou presbÚteroj kaˆ aÙtoà toà pantÕj crÒnou); II, 7, 1 (qeÒj ™stin Ð ”Erwj, nšoj kaˆ kalÕj kaˆ petÒmenoj: di¦ toàto kaˆ neÒthti ca…rei kaˆ k£lloj dièkei kaˆ t¦j yuc¦j ¢naptero‹); II, 8, 3 (scedÕn toàtÒ ™stin Ð œrwj, kaˆ ™rîmen ¢ll»lwn Dr©ma, pl£sma e màqoj 153 l’ottavo e nono libro dell’opera menzionata130, in cui si raffigura la de- generazione delle forme di contratto sociale dovuta, tra l’altro, anche alla natura tirannica dell’eros. Una delle reminiscenze più importanti della teoria platonica dello stato ricorre nel romanzo di Eliodoro in cui ha trovato il proprio riflesso l’idea che stava tanto a cuore al più grande filosofo dell’Occidente, e cioè l’aspirazione che ciascun mem- bro della comunità condivida nella misura più alta possibile i sentimenti altrui131. Come l’ideale sovrano-filosofo di Platone viene dall’e- strema periferia della società132, così una comunità all’insegna della oÙk e„dÒtej); IV, 17, 3 (oÙdeˆj taàta ™rast¾j polupragmone‹: ¢ll' ™n o†J pote ¨n sèmati eÛrV k£lloj ˜£lwke); IV, 18, 1 (meg£louj Ð ”Erwj poie‹ sofist£j). A differenza di tutti gli altri rappresentanti del genere, presso Caritone (II, 1, 5) rinveniamo solo una lontana eco di una tesi di Platone sui figli degli dei, bianchi e non scuri di carnagione (Rp. V, 474d): oÙk ¢koÚeij tîn poihtîn Óti qeîn pa‹dšj e„sin oƒ kalo…, polÝ dè protšron ¢nqrèpwn eÙgenîn. Cfr. Renata Roncali, Caritone di Afrodisia: Il romanzo di Calliroe, introduzione, traduzione e note, BUR, 2002, 3. ed., 130, n. 4 (più avanti: Roncali, Caritone). 130 Cfr. VI, 11, 2: oÙde g¦r ¢pÕ druÕj oÙde ¢pÕ pštrhj (Rp. 544d: À o‡ei ™k druÒj poqen À ™k pštraj t¦j polite…aj g…gnesqai); VII, 9, 6: kapnÕn feÚgontej ™j pàr ™mpeptèkamen (Rp. 569c: Ð dÁmoj feÚgwn tÕn kapnÕn tÁj doule…aj ™leuqšrwn e„j pàr doÚlwn despote…aj ¨n ™mpeptwkëj e‡h); V, 3, 6: ¢ll' œcw se tÕn lhst»n, tÕn toicwrÚcon, tÕn ¢lit»rion, tÕn ¢posulînta t¦ k£llista (Rp. 575b: oŒa klšp- tousi, tucwrucoàsi, balantiotomoàsi, lwpodutoàsin, ƒerosuloàsin). Inoltre, nel Macrembolita incontriamo anche le tre metafore preferite di Platone, e cioè quelle dell’opera letteraria come scultura, dell’anima come acropoli dell’uomo e dell’uomo tirannico come fuco. Cfr. III, 2, 5: kaˆ katase…ei mou t¾n ¢krÒpolin (Rp. 560b: katšlabon t¾n toà nšou tÁj yucÁj ¢krÒpolin); XI, 22, 4: kaˆ to‹j lÒgoij ¢ndri£n- ta calkourg»sei kat£cruson (Rp. 540c: pagk£louj toÝj ¥rcontaj ésper ¢ndri- antopoiÕj ¢pe…rgasai); X, 11, 6: khf¾n ™x EÙrukèmidoj ¢phn»j (Rp. 564b: oÞj d¾ ¢fomoioàmen khfÁsi to‹j mὲn kšntra œcousi, toÝj dὲ ¢kšntroij). Qui si potrebbe menzionare anche il caso di una citazione di Omero (Il. VI, 232) usata nel discorso di Alcibiade nel Simposio (219a: crÚsea calke…wn diame…besqai noe‹j) la quale poteva essere stata ripresa da quell’opera dal Macrembolita (VIII, 7, 6) in forma di variazione: crusoà calkÕn ¢nthll£xato. 131 X, 16, 8: ¢ll' ÓsJ sump£scontej ¹m‹n oÙ lel»qate kaˆ æj ‡dia t¦ ¹mštera p£qh perialgoàntej, tosoÚtJ k¢moˆ protimÒtera t¦ Ømštera Ñl…gon mὲn ¢klhr…aj lÒgon poioumšnJ Ñl…gon dὲ kaˆ tÁj ¢ql…aj tauthsˆ Pers…nnhj katoduromšnhj, prwtotÒkou te ¤ma kaˆ ¢gÒnou kaqistamšnhj... Cfr. Rp. V, 464a: oÙkoàn met¦ toÚtou toà dÒgmatÒj te kaˆ ·»matoj œfamen sunakolouqe‹n t£j te ¹don©j kaˆ t¦j lÚpaj koinÍ... toÚtou de koinwnoàntej o‰tw d¾ lÚphj te kaˆ ¹donÁj m£lista koinwn…an ›xousin. 132 Rp. VI, 496b-d: ... À ™n smikr´ pÒlei Ótan meg£lh yuc¾ fuÍ kaˆ ¢tim£- sasa t¦ tÁj pÒlewj Øper…dV... kaˆ t¦ aØtoà pr£ttwn, oŒon ™n ceimîni koniortoà kaˆ 154 Ranko KOZIĆ giustizia, personificata in Etiopia nel succitato romanzo, si trova all’e- stemità stessa del mondo133, proprio al di là della civiltà. Rimane ancora da illustrare a sommi tratti l’uso del termine màqoj nei romanzi di Tazio e del Macrembolita134. Da quanto finora esposto abbiamo potuto accertare che gli spettri semantici dei termini màqoj e dr©ma concordano in grande misura135, il che necessariamente doveva suscitare moti tettonici all’interno dei sistemi tradizionali delle categorie della narrazione, la scomparsa di tutti i confini che le separano e infine la loro completa fusione, che diventa evidente in quel momento in cui le due suddette categorie trainano nella propria sfera e nel proprio spettro semantico il termine ƒstor…a, inoltre il meno in- cline al cambiamento e alla metamorfosi. Completamente in accordo con questa tendenza è l’uso del termine mythos, per il quale nel romanzo di Tazio è riservata una zona di totale ambivalenza, dato che con esso si designano tutti i tipi di narrazione, quindi non solo quelle false136 z£lhj ØpÕ pneÚmatoj feromšnou ØpÕ teic…on ¢post£j... (traduzione di F. Gabrielli: ... e facendosi i fatti suoi, come uno che nella bufera si tragga al riparo sotto un muricciolo da polvere e grandine trasportata dal vento...). Cfr. R. M. Rattenbury, J. Maillon, Héliodore, Les Éthiopiques, Les Belles Lettres, Paris, 20034, III, 77, n. 1. 133 É degno di nota anche il fatto che il principe di codesta comunità adoperi l’ideale platonico di vita all’insegna del serio e del faceto anche nella guerra (IX, 18, 6), essendo esso stesso del resto presente nella metafora del mondo come teatro: kaq£per oÙk ™k tîn ‡swn polemoàntej ¢ll' eÙstoc…aj ¢gènisma proqšntej, oÛtwj ¢diaptÒtwj ™tÚgcanon éste oƒ diapeparmšnoi to‹j bšlesin ™fšronto sÝn oÙdenˆ kÒsmJ di¦ toà pl»qouj kaq£per aÙloÝj toÝj ÑistoÝj tîn Ñfqalmîn probeblhmšnoi. 134 In questo rappresentante bizantino del genere tale termine, eccettuato l’uso del suo derivato verbale muqšomai (VII, 10, 5: Ôntwj naàj aÙt»... muqeuomšnh Seir»n), compare solo due volte: I, 4, 3 (kaˆ màqon oÙk eἶcon tÕ par¦ to‹j poihta‹j semnologoÚmenon ped…on 'HlÚsion) e VI, 15, 3 (Óti dὲ ¡ploàj Ð màqoj tÁj ¢lhqe…aj œfu, cfr. Eurip. Phoen. 469) con un chiaro accenno (presente del resto anche nel secondo esempio addotto) al mito inteso come modello e prefigurazione. In Elio- doro mythos ricorre solo una volta (II, 23, 5) e invece presso Caritone tre volte (V, 8, 2; VI, 3, 2; VI, 3, 6), fra le quali quella menzionata per prima costituisce un caso particolarmente caratteristico per l’identificazione del tribunale con il teatro ed anche per il fatto che lo stesso termine ricorre nel significato di soggetto della rappresentazione teatrale, a differenza del secondo caso menzionato, in cui con il succitato termine si designa l’argomento della materia poetica stessa. Nel caso menzionato per ultimo mythos compare con il significato di rappresentazione menzo- gnera ed abbellita. Sull’uso di questo termine presso Longo cfr. n. 19. 135 Cfr. I, 8, 4; VIII, 4, 2-3; VIII, 4, 2; VIII, 5, 9; VIII, 17, 1. 136 I, 17, 3: … perˆ dὲ tîn futîn lšgousi pa‹dej sofîn: kaˆ màqon œlegon ¨n tÕn lÒgon eἶnai, e„ m¾ kaˆ pa‹dej œlegon gewrgîn. Dr©ma, pl£sma e màqoj 155 bensì anche quelle vere137 e quelle verosimili, ovvero finzionali138. Come particolarmente caratteristico potrebbe addursi l’esempio del derivato verbale di codesto termine, e cioè muqologšw, il cui significato avanzare accuse false139 coincide quasi interamente con l’idea contenuta nel verbo Øpokr…nomai, secondo la quale il discorso del retore e il suo esibirsi sulla scena forense vengono intesi come farsa comico-teatrale140 in cui si espongono argomenti falsi, con il che si è resa più che evidente la strettissima relazione sussistente tra il recitar, il teatro e l’arte oratoria. Ma il caso più interessante e più significativo di uso del termine màqoj nel romanzo di Tazio è senza dubbio quello che ricorre all’inizio stesso dell’opera, in cui si parla in modo inequivocabile non solo della verità del mito ma anche della sua vitalità141, del che testimonia l’aperta insistenza dell’autore a ricercare per ogni evento importante nella vita dei personaggi un’analogia, una base e una prefigurazione nel mito142, per la quale nel romanzo d’Eliodoro si usa il più

137 III, 15, 6: kaˆ t£ca Ð tÁj NiÒbhj màqoj oÙk Ãn yeud»j, ¢ll¦ k¢ke…nh toioàtÒn ti paqoàsa… 138 VII, 4, 1: æj dὲ ½kous£ mou tÕn màqon tîn kakîn, oÜte ¢nèmoxa oÜte œklausa… 139 VII, 11, 1: … ƒkanîj mὲn… oátoj, Óstij potš ™sti, katel»rhse muqologîn. 140 VIII, 10, 2: … tÁj mὲn toà ƒeršwj kwmJd…aj… ºkoÚsamen, p£nta ¢selgîj kaˆ ¢naiscÚntwj Øpokrinamšnou … 141 I, 2, 2: … t¦ g¦r ™m¦ mÚqoij œoike. 142 Cfr. tra l’altro II, 23, 3 (la prefigurazione dell’assopimento di Conope nell’assopimento del Ciclope); VI, 1, 3 (il travestimento del protagonista in donna come il travestirsi di Achille); VI, 2, 3 (Melita sostituisce Clitofonte in prigione così come un cervo sostituisce Ifigenia sull’altare). Numerosi sono gli esempi di prefigurazione nel romanzo di Caritone [Policarmo come Patrocle (I, 5, 2), Calliroe come Arianna addormentata (I, 6, 2, III, 3, 5; VIII, 1, 2), Calliroe come Elena (II, 6, 1; V, 8, 5), Calliroe come Artemide (IV, 4, 6), il rapimento di Calliroe dalla tomba come rapimento delle donne belle da parte degli dei (III, 3, 5), Calliroe come Afrodite (I, 14, 1; II, 2, 6; II, 3, 6; II, 3, 9; III, 2, 14; III, 2, 17; III, 9, 1; IV, 7, 5)] e di Eliodoro: [Cnemone come nuovo Ippolito (I, 10, 2), Teagene come Achille (IV, 3, 1; IV, 5, 5), Calasiri come Edipo appoggiato sul bastone (VI, 11, 4), Arsace come Elena sulle mura (VII, 3, 2), il duello fra Tiamide e Petosiride come quello di Menelao e Paride (VII, 4, 4) ed anche come quello di Odisseo ed Iro (VII, 5, 3), Petosiride come Ettore che fugge davanti ad Achille (VII, 6, 3)]. Cfr. anche Long. I, 16, 3 (Dafnide come Zeus e Dioniso), II, 12, 1-2 (Dafnide come Dioniso e Cloe come Bacca), IV, 14, 2 (Dafnide come Apollo che serve a Laomedonte). L’esempio più bello di prefigurazione nel romanzo di Longo, contenente le parole emblematiche qeoÝj mime‹sqai, riccore come argomento nella disputa all’insegna del serio e del faceto (IV, 17, 6-7): e„ de nšmontoj ºr£sqhn, qeoÝj ™mimhs£mhn. boukÒloj Ãn 'Agc…shj, kaˆ œscen aÙtÕn 156 Ranko KOZIĆ che caratteristico termine archetipo143, con il che il mito stesso assume tratti di simbolo144 e l’opera stessa tratti enigmatici145 e simbolici, ed è qui opportuno accennare anche al fatto che la funzione di fondamento mitico nel romanzo del Macrembolita, come del resto anche in quello di Caritone, viene per lo più assunta dalle citazioni poetiche. La vitalità del mito si riflette anche nel fatto che esso è diventato fonte inesauribile di concetti, di un’espressione enigmatica e di immagini sensuali, il che ha trovato il proprio riflesso nello stesso Platone, il quale definisce il proprio procedimento stilistico come muqologšw, ovvero riflessione tramite immagini,146 soprattutto quelle mitiche, il che, tra l’altro, era conseguenza del quasi totale cancellarsi dei confini che separavano il mythos e il logos, ed anche della loro reciproca so- stituibilità nei suoi miti escatologici147, com’è il caso di quello nel

'Afrod…th: aἶgaj œneme Br£gcoj, kaˆ 'ApÒllwn aÙtÕn ™f…lhse: poim¾n Ãn Ganum»dhj, kaˆ aÙtÕn Ð tîn Ólwn basileÝj ¼rpase: m¾ katafronîmen paidÕj, ú kaˆ aἶgaj æj ™rîsaj peiqomšnaj e‡domen: ¢ll' e„ œti mšnein ™pˆ gÁj ™pitršpousi toioàton k£lloj, c£rin œcwmen to‹j DiÕj ¢eto‹j. 143 X, 14, 7: e„ d' oân kaˆ ¥llwj pistèsasqai boÚlei, prÒkeitai tÕ ¢rcštupon: ™piskÒpei t¾n 'Andromšdan ¢par£llakton ™n tÍ grafÍ kaˆ ™n tÍ kÒrh deiknumšnhn. 144 Cfr. Ach. V, 3, 4 dove la parola sÚmbolon è coordinata, in un contesto assai angusto, con tutti e tre i termini chiave, dr©ma, màqoj, ƒstor…a. Cfr. anche il cercarsi e il ritrovarsi dei protagonisti nel labirinto della vita con l’aiuto dei simboli nella forma di lettere, di parole, di oggetti e di segni corporali caratteristici (Hld. V, 4, 7-5, 1). 145 Hld. X, 38, 3: ... t¦ mὲn ple‹sta tîn legomšnwn oÙ sunišntej, t¦ Ônta dὲ ™k tîn progegonÒtwn ™pˆ tÍ Carile…v sumb£llontej, À t£ca kaˆ ™x ÐrmÁj qe…aj ¿ sÚmpanta taàta ™skhnogr£fhsen e„j ØpÒnoian tîn ¢lhqîn ™lqÒntej. - Sui procedimenti stilistici all’insegna dell’enigma cfr. VII, 19, 7: prod»lwj mὲn g¢r oÙk ™xšfaine tÕ boÚlhma tÁj 'Ars£khj kÚklJ dὲ kaˆ di' a„nigm£twn e„j tÕ sunišnai prosbib£- zousa. Vd. anche gli altri esempi presso Eliodoro: I, 1, 4; II, 31, 2; VII, 7, 7; IX, 1, 3; X, 39, 2. 146 Gorg. 493a: ... tÁj dὲ yucÁj toàto ™n ú ™piqum…ai e„sˆ tugc£nei ×n oŒon ¢nape…qesqai kaˆ metap…ptein ¥nw k£tw, kaˆ toàto ¥ra tij muqologîn komyÕj ¢n»r... di¦ tÕ piqanÒn te kaˆ peistikÕn çnÒmase p…qon... (corsivo nostro). Proprio questa metafora dell’anima come botte, di giovanile audacia, si incontra anche nel romanzo del Macrembolita (V, 16, 3): ... kaˆ to‹j daktÚloij ¢pšqlibon kaˆ to‹j ce…lesi œpinon, †na tÕ p©n æj ™j p…qon yuc¾n t¾n ™m¾n ™kqlibÍ moi oÛtw ¢kÒrestoj ™gë trught»j. Presso Platone nello stesso contesto (493d) si usa la più che significativa espressione sinonimica ¥llhn soi e„kÒna lšgw. 147 Secondo T. Ebert, ʻWenn ich einen schönen Mythos vortragen darf ...ʼ Zu Status, Herkunft und Funktion des Schlussmythos in Platons Phaidon in: Pla- ton als Mythologe. Neue Interpretationen zu den Mythen in Platons Dialogen, Dr©ma, pl£sma e màqoj 157

Gorgia, in cui il mythos viene rappresentato espressamente come lo- gos148. Così si può con buone ragioni concludere che il carattere assai fluido dei confini tra il mythos e il logos nella filosofia platonica abbia, in fin dei conti, causato anche i determinanti moti tettonici all’interno delle categorie della narrazione. Con quanto finora esposto abbiamo preparato il terreno per le considerazioni finali. Prima però dobbiamo ricordare tutti i significati testé scoperti del termine drama149. Si tratta, come si è potuto vedere, dei seguenti significati: tema mitico, adynata di tipo mitologico, recita del ruolo sul palcoscenico della vita, sceneggiatura, ben ponderato piano d’azione, concetto, peripezia, avventura, ribaltamento, ribaltamento all’insegna del lieto fine, ribaltamento all’insegna della triste fine, ribaltamento improvviso e subitaneo, trasformazione e metamorfosi come forma estrema di mutamento e argomento, ai quali bisogna aggiungere il significato implicito, ma non meno importante quale stati metamorfici corporali e psichici, ovvero quelli passanti l’uno nell’altro, e ivi è d’uopo sottolineare che la maggioranza di essi è già immanentemente presente nel concetto programmatico del mondo come teatro. Con questo si è liberato tutto il potenziale ermeneutico necessario per interpretare la divisione della narrazione in due autori latini, Cicerone150 e lo scrittore della Retorica dedicata a Erennio151.

III

I testi dei due autori testé menzionati, relativi al terzo tipo di narrazione, ovvero a quello non usato nei veri e propri procedimenti legali e destinato ad aver il ruolo di esercizio per i futuri adepti della retorica (in quo tamen exerceri conuenit), coincidono quasi interamente, sia per forma che per sostanza, e stando così le cose abbiamo deciso di scegliere come esempio, al fine di elaborare le posizioni già esposte, un brano della Retorica dedicata a Erennio, soprattutto per

hrsg. v. M. Janka und Christian Schäfer, Darmstadt, 2002 (più avanti: M. Janka, Platon als Mythologe), 254 essi appartengono alla tradizione dei miti nuovi aventi lineamenti religiosi molto espressivi il cui creatore fu Empedocle. 148 523a1. Cfr. anche 255. 149 Occorre dire che presso Eliodoro e Longo non ricorre nessun nuovo significato del termine. 150 de inv. I, 27. 151 I, 12-13. 158 Ranko KOZIĆ ragioni puramente pratiche, a causa della presenza della designazione esplicita del genere accanto alle categorie drama e mythos:

tertium genus est id, quod a causa ciuili remotum est, in quo tamen exerceri conuenit, quo commodius illas superiores narrationes in causis tractare pos- simus. eius narrationis duo genera sunt, unum quod in negotiis, alterum quod in personis positum est. id, quod in negotiarum expositione positum est, tres habet partes: fabulam, historiam, argumentum. fabula est, quae neque ueras neque ueri similes continet res, ut eae sunt, quae tragoediis traditae sunt. Historia est gesta res, sed ab aetatis nostrae memoria remota. argumentum est ficta res, quae tamen fieri potuit, uelut argumenta comoediarum. illud genus narrationis, quod in personis positum est, debet habere sermonis festiuitatem, animorum dissimilitudinem, grauitatem, lenitatem, spem, metum, suspicionem, desiderium, dissimulationem, misericordiam, rerum uarietates, fortunae commutationem, insperatum incommodum, subitam laetitiam, iucundum exitum rerum.

Ciò che salta subito agli occhi è tanto la divisione del suddetto tipo di narrazione in due sottotipi (genus in negotiis e g. in personis positum), i quali hanno offuscato la sostanza del problema, inducendo i studiosi in sempre nuove aporie, quanto la menzione esplicita nella stessa definizione di peripezia (rerum uarietates)152, ribaltamento (fortunae commutationem), happy end (iucundum exitum rerum), di stati psichici metamorfici (animorum dissimilitudinem) e del più importante tra di essi, della mescolanza di gioia e dolore (insperatum incommodum, subitam laetitiam), il che, nel suo insieme, come si è già visto, rientra nello spettro semantico del termine drama. Il riflesso di tale spettro nella definizione stessa s’ingrandisce in misura per niente ir- rilevante essendo in essa presenti anche i termini di recita, ovvero di simulazione (dissimulationem), e dell’errare (errore)153 ed essendosi così rispecchiato in essa, per quanto riguarda l’espressione menzionata per ultima, anche l’elemento più importante del soggetto dei romanzi d’amore quale è, per dirla con il Rohde, appunto la Reisefabulistik. Per poter dimostrare in modo convincente anche la presenza degli

152 Questo significato viene imposto in modo sostanziale dal contesto stesso. 153 Questa espressione, mancante presso l’autore della Retorica dedicata a Erennio, si ritrova presso Cicerone, nell’endiadi errore, misericordia il cui solo significato logico può essere misericordia o salvezza in cui si incorre quando si è errabondi, e a questo accenna la parte del testo immediatamente seguente: fortunae commutatione, insperato incommodo, subita laetitia, iucundo exitu rerum. L’altro significato possibile, misericordia per gli errori, non appare del tutto coerente né si adatta al contesto. Dr©ma, pl£sma e màqoj 159 altri elementi dello spettro semantico154 del termine drama nella suddetta definizione degli autori latini, quali ben ponderato concetto d’a- zione, concetto, argomento – del resto strettamente collegati tra di loro con il significato di recita, come vedremo tra poco – il procedimento più adeguato per noi sarebbe, a quel che sembra, quello di muoverci per vie traverse partendo dalla divisione del terzo genere di narrazione, la quale è assai più complicata di quanto possa sembrare a prima vista, essendo in essa in appena percettibili germi presenti gli elementi di un’ulteriore tipo di divisione, al quale toccherà un’importanza cruciale nel tentativo di spiegare le origini del romanzo antico e la sua poetica. Karl Barwick155 è riuscito a gettare luce sui termini, a prima vista misteriosi, genus in negotiis e genus in personis positum, apparente- mente relativi ai sottotipi del terzo genere di narrazione nella definizione degli autori latini, compiendo così la prima apertura nello studio delle origini e della poetica del romanzo antico dopo la pubblicazione della monografia del Rohde156. Egli ha accertato in modo inconfutabile che non si trattava di nessuna suddivisione in sottotipi del comunque indivisibile ed integro terzo tipo di narrazione157, bensì di due tipi di divisione, di cui uno è basato sul criterio della verità di quanto viene narrato158 e l’altro su un criterio puramente formale, e cioè quello della persona narrante159, di origine platonica160 e comunemente diffuso

154 Sembra mostrarsi ben fondata la nostra tesi esposta nell’articolo Il termine dr©ma e le origini del romanzo antico, InvLuc, 27, 2005, 181-203, in cui so- stenevamo che sarebbe stato possibile raccontare l’intera storia delle origini del romanzo antico e della sua poetica solamente dopo che fossero stati decifrati tutti i significati finora sconosciuti del termine drama. 155 Die Gliederung der Narratio in der rhetorischen Theorie und ihre Be- deutung für die Geschichte des antiken Romans, Hermes, 63, 1928, 261-287 (più avanti: Barwick, Gliederung). 156 Sebbene sembra che sotto molti aspetti quest’opera sia diventata anti- quata, essa tuttavia rappresenta ancor oggi la più fondamentale esposizione del fenomeno del romanzo antico. Tutti gli studiosi che si propongono di occuparsi a fondo del menzionato fenomeno dovrebbero leggerla almeno due-tre volte. 157 Barwick, Gliederung, 278. 158 kat¦ pr£gmata presso Dossapatre II, 206 W. 159 kat¦ prÒswpa, ibid.: … t¦ mὲn aÙtîn ¢fhghmatik£ e„si, Ósa ¢pÕ mÒnou toà suntiqšntoj prosèpou ¢paggšllontai, t¦ dὲ dramatik£, Ósa oÙk ¢pÕ toà sun- tiqšntoj, ¢ll' ¢pÕ tîn Øpokeimšnwn: t¦ dὲ mikt£, Ósa ¢p' ¢mfotšrwn, toà te sun- tiqšntoj kaˆ tîn Øpokeimšnwn… Questa divisione si incontra per la prima volta nella letteratura retorica nei Progymnasmata di Nicola di Mira, autore del V secolo. 160 Ranko KOZIĆ nelle scuole di grammatica della tarda antichità161. Ma quest’apertura, che di per sé ha notevolmente contribuito ad evitare il frequente tra- viamento dei ricercatori con il chiaro accenno all’evidente impossibi- lità di far collegamenti sostanziali di qualunque delle tre categorie della narrazione con il termine in personis162, non ha tuttavia portato a un progresso degno di nota proprio perché è restato inosservato il terzo, importantissimo tipo di divisione, presente in forma latente nella stessa definizione del terzo genere narrativo, per cui erano ulteriormente rimaste in vigore le tesi del Rohde163, con la conseguenza che

160 Rp. 394c. 161 Vd. Curtius, Europäische Literatur, 435-442, in particolare il segmento intitolato Spätrömische Grammatik, in cui è presentata la divisione di Diomede (genus actiuum uel imitatiuum, genus enarratiuum uel apangelticon, genus commune uel mikton). Cfr. anche H. Usener, Ein altes Lehrgebäude der Philologie, in idem, Kleine Schriften, II, Leipzig, 1913, 290-296. 162 Così il Rohde (Kl. Schriften II, 36 ss.) identifica il termine in negotiis degli autori latini col di»ghma ¢fhghmatikÒn, e l’espressione in personis col di»ghma dramatikÒn o miktÒn, che compare nella letteratura proginnastica. Reichel (Quaes- tiones progymnasm. 78 ss., diss. Leipzig, 1909), il quale inoltre condivideva le posizioni del Rohde, aveva identificato genus in personis positum con le cosiddette dihg»seij peripetika… presso l’autore noto come anonymus Seguerianus. In maniera simile aveva sbagliato anche Schmid [N. Jahrb. f. d. kl. Alt., 13, 1904, 471], il quale aveva visto nel genus in personis positum l’argumentum, e aveva quindi mo- dificato l’intera espressione degli autori latini in argumentum in personis positum, vedendovi il germe del romanzo antico, fatto che, come vedremo più avanti, pure conteneva in sé un granellino di verità. A metà strada tra gli atteggiamenti del Rohde e di Schmid si posiziona Schissel von Fleschenberg (Rhet. Forschungen II, 8), il quale non mette l’argumentum in personis positum, come Schmid, in relazione col romanzo bensì col di»ghma biotikÒn. Bisogna menzionare anche la posizione di Thiele (Aus der Anomia, 124), il quale nel genus in personis positum, si- milmente allo Schmid, vede il romanzo, però in lui manca il collegamento della suddetta espressione con l’ argumentum. Cfr. anche il giudizio di R. Reitzenstein, Hellenistische Wundererzählungen, Leipzig, 1906, 93. n. 3 formulato senza la dovuta precisione: «Der Unterschied zwischen Ic (sc. argumentum) und II (sc. Nar- ratio in personis), liegt bei den Beispielen nur in der Technik; in Ic wird einfach erzählt, in II Erzählung dramatisch belebt.». 163 Barwick, Gliederung, 287: «So hat sich alles, was man aus den Ein- teilungen der narratio und aus den progymnasmatischen Erzählungübungen für die Geschichte des Romans erschließen zu können glaubte, als Irrtum erwiesen. Es bleibt nur eins; und das hatte Rohde schon in seinem Roman richtig erkannt: der Roman, als frei erfundene aber kat¦ fÚsin mögliche Erzählung, fällt unter den Teil der narratio, den die Römer argumentum, die Griechen pl£sma, di»ghma plasma- tikÒn, später auch di»ghma dramatikÒn bezeichneten. Es ist eine Anlehnung an die Dr©ma, pl£sma e màqoj 161 le ricerche sulle origini e sulla poetica del romanzo antico finiscano di nuovo in un circolo vizioso. Al terzo tipo di divisione nella definizione del terzo genere narrativo presso gli autori latini accennavano più che chiaramente i termini fortunae commutationem e iucundum exitum rerum, come del resto anche la menzione esplicita che vi hanno trovato gli stati metamorfici corporali e psichici, ma essa in quanto tale non aveva potuto rendersi percettibile agli studiosi proprio per il fatto che non erano noti i due significati chiave del termine drama, ovvero ribaltamento e rappresentazione a lieto fine. Si tratta di una divisione della narrazione conforme al carattere della conclusione, fondata sul ribaltamento, concepita in forma di antitesi ed illustrata in modo esemplare da Augusto Rostagni nel suo tentativo di ricostruire il manuale peripatetico di poetica e retorica164. Nonostante il fatto che dai suoi risultati, a causa delle succitate ragioni, non si sia potuto trarre van- taggio nelle ricerche sulle origini e sulla poetica del romanzo antico, essi si possono a pieno diritto considerare la seconda grande apertura nello studio di questo genere ai tempi della sua fioritura quasi anonimo. All’introduzione di questo terzo tipo di divisione della narrazione, presente d’altronde, come s’è già detto, solo in modo latente nel terzo genere narrativo, nel sistema scolastico, erano precedute, a differenza degli altri due tipi, asperrime proteste dei rappresentanti della scuola epicurea, insoddisfatti della sottovalutazione aristotelica del genere epico165 come una primitiva ed incompiuta immagine della tragedia, il che, stando a Rostagni166, aveva indotto uno spirito pratico quale era Teofrasto a ricorrere ad una sorta di soluzione di compromesso con cui si sarebbe evitata ogni forma di valutazione, interpretando la teoria della tragedia non più parallelamente con la teoria del genere epico, bensì parallelamente con la teoria della commedia, in una sorta di rapporto reciprocamente antitetico, il quale al livello iniziale si mani-

letztere Bezeichnung, wenn man in der Spätzeit die Romanen ʻDramen’, ʻDrama- tika’, ʻdramatische Erzählungen’ bennante.». 164 Aristotele e l’aristotelismo nella storia dell’estetica antica (origini, significato, svolgimento della Poetica), in idem, Scritti minori, I, Aesthetica, Torino, 1955, 76-337 (più avanti: Rostagni, Aesthetica). 165 Poët. XXVI, 1462a. 166 Rostagni, Aesthetica, 223. 162 Ranko KOZIĆ festa nella diversità dei personaggi agenti167 e a quello secondo e superiore nel diverso esito dell’azione168, che nella tragedia è all’insegna della catastrofe e nella commedia all’insegna dell’allegria169, il che fu comunemente accettato dagli grammatici, dagli scoliasti e dagli autori dei Prolegomena de comoedia170 latini e bizantini e le cui tracce si rinvengono anche nel romanzo antico171, tra l’altro anche sotto forma di parafrasi del termine drama172. Le condizioni per questo cambiamento assai diffuso nella teoria dei generi drammatici erano presenti in germe nello stesso Aristotele e si rispecchiavano nel suo atteggiamento secondo cui tra il genere epico, la tragedia e la commedia, dal momento che rappresentano la mimesi dell’azione, non esiste alcuna differenza sostanziale tranne che nelle qualità morali dell’azione stessa, che nel genere epico e nella tragedia è seria e nella commedia faceta, e qui è opportuno sottolineare che una simile tendenza si incontra, del resto, anche in Platone, ma non senza, come presto vedremo, dicotomie degne di nota. Su questa antitesi iniziale, che si riferisce alla

167 Diomed. (dato ripreso da Rostagni, Aesthetica, 218): comoedia a tragoedia differt, quod in tragoedia introducuntur heroes duces reges, in comoedia humiles atque priuatae personae. 168 Euanth. 66. 132-133: in comoedia parui impetus periculorum laetique sunt exitus actionum, at in tragoedia omnia contra, magni timores, exitus funesti habentur; et illic prima turbulenta, tranquilla ultima, in tragoedia contrario ordine res aguntur. 169 Tzetz. proleg. de comoed. 17, 7-8: tÁj tragJd…aj skopÕj tÕ e„j qrÁnon kinÁsai toÝj ¢kroat£j, tÁj dὲ kwmJd…aj e„j gšlwta. 170 Secondo il Rostagni, Aesthetica, 223, la loro importanza è tanto più grande in quanto è andato perduto il secondo libro della Poetica di Aristotele, in cui si discute della commedia e in quanto sostituiscono Aristotele e l’elaborazione autentica delle idee sviluppate da Teofrasto e dai suoi primi seguaci, nell’intento che essa fosse conforme all’impostazione del sistema aristotelico. 171 Cfr. il più che chiaro riflesso della teoria dei grammatici nel romanzo di Eliodoro VII, 12, 1: tÕ mšn ti prÕj tîn par' ™lp…da prospeptwkÒtwn bebuqismšnoi t¾n di£noian tÕ dὲ ¢gapîntej Ópou d¾ tÕ parÕn katagwgÁj te kaˆ katafugÁj tuce‹n, fulax£menoi ¨n, æj tÕ e„kÒj, e„ tÕ tragikÕn tÁj o„k»sewj kaˆ Øpšrogkon kaˆ prÕj kakoà genhsÒmenon aÙto‹j Øpe…donto. Presso Caritone (VIII, 1, 4) compare anche un altro termine molto diffuso nelle scuole grammaticali, e cioè kaq£rsioj: nom…zw dὲ kaˆ tÕ teleuta‹on toàto sÚggramma to‹j ¢nagignèskousin ¼diston gen»sesqai: kaq£rsion g£r ™sti tîn ™n prètoij skuqrwpîn. Cfr. Tzetz., 17, 2: kwmJd…a m…mhsij pr£xewj gelo…aj, kaqart»rioj paqhm£twn, sustatik¾ toà b…ou, di¦ gšlwtoj kaˆ ¹donÁj tupoumšnh. Cfr. anche Curtius, Europäische Literatur, 52 ss, e Rostagni, Aesthetica, 219 ss. 172 Vd. nn. 67 e 68. Dr©ma, pl£sma e màqoj 163 conclusione dell’azione dei generi drammatici, d’altronde già presente in forma esplicita nella Poetica173 di Aristotele, se ne è fondata un’altra, relativa all’origine e allo scopo dell’azione nei generi sopra menzionati, e ricordante i celebri principi platonici del dolore e del pianto, del piacere e della gioia, per cui il fine della tragedia sono il dolore e il pianto e quello della commedia il piacere o la gioia, e da ciò si sviluppò, nel periodo della tarda antichità e del medioevo, l’assai diffuso ideale dell’estetica e della vita all’insegna della mescolanza del serio e del faceto174, presente in forma paradigmatica e programma- tica già nel discorso di Agatone nel Simposio175, e riflessosi più che chiaramente anche nel romanzo antico176 e in quello del Macrembolita177. Qui tuttavia bisogna sottolineare un particolare più che caratteristico, e cioè il fatto che la mescolanza di piacere e dolore, di cui è inondato il pubblico del teatro drammatico, viene tacciata dallo stesso Platone, nella Repubblica178, come qualcosa di infame ed educativamente no- civo, mentre, in contrasto con questo atteggiamento, essa viene cordi- almente raccomandata sull’immenso palcoscenico della vita, dove si espongono al costante alternarsi dei suddetti sentimenti, come in una prova particolare della loro perseveranza, i protagonisti ideali, quali i futuri regnanti e guardiani del suo stato filosofico. Non vi sono più dubbi che lo stesso Platone è, in ultima istanza, il creatore anche di questa divisione, e per quanto concerne la sua applicazione pratica, tutto rimanda a un sistematizzatore di stampo teofrastiano, del che ci convinceremo definitivamente più tardi, esprimendo l’opinione finale sull’origine del romanzo antico.

173 XI, 1452b: (œti dὲ kaˆ tÕ ¢tuce‹n kaˆ tÕ eÙtuce‹n ™pˆ tîn toioÚtwn sumb»setai); XIII, 1452b (dÁlon Óti oÜte toÝj ™pieike‹j ¥ndraj de‹ metab£llontaj fa…nesqai ™x eÙtuc…aj e„j dustuc…an... oÜte toÝj mocqhroÝj ™x ¢tuc…aj e„j eÙtuc…an); XIII, 1453a (kaˆ metab£llein oÙk e„j eÙtuc…an ™x dustuc…aj ¢ll¦ toÙnant…on ™x eÙtuc…aj e„j dustuc…an); XVIII, 1455b (mšcri toÚtou toà mšrouj... ™x oá metaba…nei e„j eÙtuc…an À e„j ¢tuc…an). 174 Cfr. Curtius, Europäische Literatur, 419-421. Nella sua utilissima esposizione del fenomeno manca il riferimento all’origine platonica dell’ideale. 175 197e: oátoj ... Ð par' ™moà lÒgoj... tù qeù ¢nake…sqw, t¦ mὲn paidi©j, t¦ dὲ spoudÁj metr…aj, kaq' Óson ™gë dÚnamai, metšcwn. 176 Vd. tra l’altro Hld. II, 30, 4: oÙ pa…zw ¢ll¦ kaˆ sfÒdra spoud£zw. 177 Cfr. V, 16, 4: met¦ goàn d¾ sucn¦j periplok¦j kaˆ t«lla ÐpÒsa pa…zein did£skousin œrwtej, Ólon ™pece…roun katarrofÁsai tÕn œrwta kaˆ mhkšti pa…zein ¢ll¦ spoud£zein. 178 606c. 164 Ranko KOZIĆ

Al fine di far convergere le singole linee della nostra esposizione in un punto centrale è necessario illuminare fino in fondo il significato cardinale del termine drama, quello di argomento, il quale ci spiegherà in sé, nel migliore dei modi, i profondi cambiamenti cui furono esposte le tradizionali categorie di narrazione, mythos, historia e drama, ovvero plasma. Tale significato è collegato inscindibilmente con gli altri due significati del termine drama: recita e concetto, dei quali abbiamo già trattato in questo saggio, accennando all’analogia assai stretta che si instaura tra la forza di convinzione della recita sul palcoscenico drammatico e, in ultima istanza, su quello della vita stessa e la persuasiva degli argomenti esposti sul palcoscenico forense, e qui sembrano annullarsi tutte le differenze fra teatro, foro e tribunale179, come del resto si sono annullate quelle che separano le categorie della narrazione. Questa situazione ha la sua origine per niente trascurabile nei moti tettonici cui alla fine del periodo classico furono esposti i confini separanti i generi drammatici della tragedia e della commedia. Così già la commedia antica comprendeva elementi del dramma borghese, sotto l’influsso della tragedia di Euripide, alla quale diventa sempre più indirizzata per via dell’elemento comune, quale la parodia, ed anche dei temi e delle forme strutturali che, in mancanza di quelle proprie, è costretta a prestare da essa180. Ciò ha avuto come conseguenza l’insolito fatto che già nella tragedia postclassica vengono sopravvalutati lo scenario e il contributo dell’attore, del che testimonia chiaramente l’affermazione dello stesso Aristotele, secondo cui già ai suoi tempi gli attori erano più importanti del poeta181 e le orazioni dei personaggi agenti nella tragedia nuova erano quasi totalmente pervase di retorica182. Per quanto concerne il nostro tema, l’importanza della recita si riflette in primo luogo nel fatto che la forza dell’argomento sul palcoscenico forense sarebbe notevolmente indebolita senza il prezioso appoggio in grado di infondergli vigore vitale, appoggio che

179 Di ciò testimonia più che significativamente l’esplicita analogia che nel romanzo di Tazio (VIII, 10, 4) si instaura tra l’esibirsi del retore sulla scena forense e la recita sul palcoscenico tragico e comico: § d¾ met¦ t¾n kwmJd…an ™tragódhsen ½dh... 180 A. Lesky, Geschichte der griechischen Literatur, Bern, 19713, 680 (più avanti: Lesky, Griechische Literatur). 181 Rh. III, 1 (1403b): ... me‹zon dÚnantai nàn tîn poihtîn oƒ Øpokrita…... 182 Poët. VI, 1450b: … oƒ mὲn g¦r ¢rca‹oi politikîj ™po…oun lšgontaj, oƒ dὲ nàn ·htorikîj. Dr©ma, pl£sma e màqoj 165 solo la recita è in grado di prestargli, e qui bisogna notare che tale svi- luppo costituiva un riflesso diretto di quanto accadeva sul palcoscenico drammatico. Con questi fatti è possibile spiegare l’intrecciarsi del campo retorico con quello drammatico, e con ciò anche l’eccezionale importanza che hanno, sia per ogni forma di arte oratoria, sia per la poetica del romanzo antico, i generi drammatici della tragedia, della commedia e del mimo183, uniti, del resto, in modo simbolico nella stessa personalità di Platone184, il che di per sé esplica nel migliore dei modi il significato del termine drama, quello di argomento, come pure la comparsa della metafora del mondo come teatro in questo genere per niente triviale185 quale il romanzo, come vedremo più avanti. Occorre tuttavia tenere presente che la recita stessa sul palcoscenico forense costituisce la fase finale di un processo che comprende stadi precedenti, all’insegna del concetto (tšcnasma, noà pl£sma), ovvero del confronto fruttifero con modelli letterari dai quali si attingono elementi di stile e contenuto al fine di imprimere loro l’impronta della propria creatività ed eleganza, del che testimoniano gli esempi di argomento, di eccezionale bellezza, tratti dal mito e dalla commedia e

183 In particolare il mimo di Sofrone, il quale, secondo Norden, Kunstprosa, 46, si trovava a metà strada tra poesia e prosa: «Nach endlosem Schwanken der Ansichten steht heute fest: sie (sc. Mimen) waren in Prosa geschrieben… diese Prosa stand in der Mitte zwischen reiner Prosa und reiner Poesie... genauer war es eine Art von rhytmischer Prosa…». 184 Si tratta del messaggio contenuto nella parte conclusiva del Simposio, in cui Socrate con la forza dei suoi argomenti costringe Aristofano e Agatone ad ammettere che chi è poeta tragico per arte è anche, ad un tempo, poeta comico (223d): tÕ mšntoi kef£laion prosanagk£zein tÕn Swkr£th Ðmologe‹n aÙtoÚj, toà aÙtoà ¢ndrÕj eἶnai, kwmJd…an kaˆ tragJd…an ™p…stasqai poie‹n, kaˆ tÕn tragJdo- poiÕn Ônta kaˆ kwmwdJpoiÕn eἶnai. Cfr. G. Reale, Introdizione, 41 (Platone, Simpo- sio, Bompiani, Testi a fronte, 11): «... Platone vuole indicare in modo emblematico la sua convinzione di essere proprio lui tale poeta. La sua opera, nella dimensione del vero guadagnato mediante la filosofia, e quindi come poesia filosofica, invero supera la tragedia e la commedia.». Stando a Diogene Laerzio (3, 18), lo stesso Pla- tone si serviva del mimo come modello nella creazione dei suoi dialoghi. Cfr. Quint. I, 10, 17 e le allusioni nella Repubblica (451c, 606c). 185 Tale punto di vista sostiene H. Hunger, Antiker und byzantinischer Ro- man, Sitzungberichte der Heidelberger Akad. d. Wiss. Phil.-hist. Klasse, 1980, Abh. 3 = EPIDOSIS 13, München, 1989, 11: «Der byzantinische Roman erfüllt damit eine ähnliche Funktion wie der Film und die vulgäre Roman und Zeitunsʻliteratur’ un- serer Tage.». 166 Ranko KOZIĆ presenti nel romanzo di Tazio186. A tale procedimento in modo più che eloquente fanno accenno le espressioni ricorrenti, tranne l’ultima citata, nel romanzo del Macrembolita, quali ™ktragwdšw187, katatra- gJdšw188, kat¦ t¾n tragJd…an189, tÕ tÁj kwmJd…aj190, diamuqologšw191 (dare alla propria esibizione un tono tragico, comico o mitico), il che ci rammenta subito una delle caratteristiche più significative dello stile nella commedia di mezzo192, e cioè quella della parodia del mito oppure della sua rielaborazione nella tragedia, dal che è nata una sorta di genere ibrido, la cosiddetta kwmJdotragJd…a193, la cui lontana eco rinveniamo anche nel romanzo di Tazio, nella formulazione § dὲ met¦ t¾n kwmJd…an ™tragódhsen... oÛtw fanerîj kaˆ oÙkšti di' a„nigm£- twn194. L’espressione, diamuqologšw, indica che sono stati oltrepassati gli ambiti comprendenti i generi drammatici, il che esige una spiegazione del tutto nuova. Dunque adesso il mito, già da Aristotele definito anima della tragedia195, per via della sua grande forza vitale, come vedremo ben presto, entra un’altra volta in gioco, e con esso anche il genere che lo rappresenta nella maniera più esemplare, e cioè quello e- pico. L’ingresso della forma epica nella sfera dei generi drammatici poteva essere facilitato dal fatto che Aristotele, nella sezione storico-

186 II, 35-38, dove è in questione la synkrisis dell’amore eterosessuale ed quello omosessuale; VIII, 9, 1: parelqën dὲ Ð ƒereÚj (... m£lista dὲ t¾n 'Aristof£nouj ™zhlwkëj kwmJd…an) ½rxato aÙtÕj lšgein p£nu ¢ste…wj kaˆ kwmJdikîj... Come esempi più belli di argomenti dedotti da miti possono addursi quelli usati pro e contro l’atto sessuale sulla nave nella discussione di Clitofonte e Melite (V, 16). 187 VII, 17, 1: ™gë dὲ tÍ y£mmJ kaˆ tÍ qal£ttV parakaq»menoj Ólhn ™xe- tragódoun t¾n xumfor£n... 188 Id. V, 3, 4 (katatragJdoàsan t¦ kat’ ™mὲ kaˆ kataloidoroàs£n mou tÕ khrÚkeion); VI, 7, 2 (Ólon katatragJd»sw mou tÕ dustÚchma); VII, 17, 4 (kaˆ Ólon corÕn Nhrh…dwn xugkales£menoj Ólon katatragJd»sw mou tÕ dustÚchma); VII, 17, 11 (tÕ d’ ™mÕn toàto stÒma platunqὲn ™x ÑdÚnhj katatragJd»sei soi tÕn ™xit»rion); X, 11, 1 (m»thr ™m¾ kaˆ l…an ™leeinîj katetragódei). 189 Id. VI, 13, 2; VI, 15, 2; VII, 13, 1; VIII, 11, 2; IX, 23, 1; X, 6, 5. 190 Id. XI, 19, 4: ... kaˆ tÕ tÁj kwmJd…aj mikrÕn Øpall£xaj ØpeyiqÚrisa „ð Zeà basileà, tÕ crÁma tÁj ¹mšraj Óson.” 191 Ach. VIII, 18, 5: kaˆ taàta diamuqolog»santej ™koim»qhmen tÕn aÙtÕn trÒpon. 192 Cfr. Lesky, Griechische Literatur, 682. 193 Citato secondo Lesky, ibid. Opere aventi lo stesso titolo compaiono presso Alceo, rappresentante della commedia antica, e presso Anassandride. 194 VIII, 10, 4. 195 Poët. VI, 1450a: ¢rc¾ mὲn oân kaˆ oŒon yuc¾ Ð màqoj tÁj tragJd…aj... Dr©ma, pl£sma e màqoj 167 eziologica della sua Poetica, pone in stretta relazione la poesia omerica con il dramma, affermando che essa si avvicina al dramma e lo ricor- da196, il che può aver dato a Teofrasto, in occasione della concezione della nuova teoria dei generi drammatici fondata sul carattere stesso della conclusione, il motivo per introdurre implicitamente nella loro sfera lo stesso genere epico, al che potrebbe, tra l’altro, accennare il suo atteggiamento, conservato presso Quintiliano, circa l’eccezionale importanza, nella formazione degli oratori197, della lettura poetica, la quale difficilmente si potrebbe immaginare senza il genere epico198. Questo tuttavia non rappresenta ancora una testimonianza esplicita, ma essa ci può essere offerta, in una certa misura, unicamente da una epoca così tarda quale è l’XI secolo bizantino, concretamente dall’O- melia in onore di Aftonio, di Dossapatre, nella quale compare l’alquanto enigmatica definizione del tipo di narrazione noto come dramatikon, che dice æj to‹j poihtiko‹j ¡rmÒzonta m£lista dr£masi199. Se non è in questione un uso pleonastico dell’aggettivo poihtikÒj, il che sarebbe del tutto ragionevole presupporre, allora in esso verreb- bero compresi tutti i generi drammatici in versi, come pure gli elementi drammatici dell’epos, ovvero, sotto l’influsso della teoria prati- cata nelle scuole grammaticali, quelle sue parti in cui parlano i personaggi agenti200, a differenza di un simile fenomeno presente anche nei generi prosastici. Ma questo iniziale oltrepassare dei confini del genere drammatico con tutta probabilità non poteva fermarsi solo all’epos, il

196 IV, 1448b: ésper dὲ kaˆ t¦ spouda‹a m£lista poiht¾j “Omhroj Ãn (mÒnoj g¦r oÜc Óti eâ ¢ll¦ kaˆ mim»seij dramatik¦j ™po…hsen) oÛtwj kaˆ t¦ tÁj kwmJ- diaj sc»mata prîtoj Øpšdeixen, oÙ yÒgon ¢ll¦ tÕ gelo‹on dramatopoi»saj. 197 X, 1, 27: plurimum dicit oratori conferre Theophrastus lectionem poetarum multique eius iudicium secuntur. neque inmerito. namque ab his in rebus spiritus et in uerbis sublimitas et in adfectibus motus omnis et in personis decor petitur, praecipue uelut attrita cotidiano actu forensi ingenia rerum talium liber- tate reparantur; ideoque in hac lectione Cicero requiescendum putat. 198 X, 1, 46-49: idem laetus ac pressus, iucundus et grauis, tum copia, tum breuitate mirabilis, nec poetica modo sed oratoria uirtute eminentissimus... iam signa rerum et argumenta ceteraque genera probandi et refutandi sunt… multa ut etiam qui de artibus scripserunt plurima earum rerum testimonia ab hoc poeta petant. 199 II, 201, 10-25 W. 200 Così secondo Diomede la prima e la nona egloga di Virgilio, insieme con la tragedia e la commedia, appartengono al genere drammatico, dal che si può desumere che le rimanenti 8 vengono incluse nel genus comune, e cioè nell’epos. Cfr. Curtius, Europäische Literatur, 437-440. 168 Ranko KOZIĆ che avrebbe avuto per conseguenza il collegarsi di tutti i generi poetici, prima di tutto quelli che contengono in sé i cosiddetti elementi drammatici. Alla fine, in seguito all’irresistibile, galvanizzante forza del mito e dell’argomento su esso fondato si è reso possibile il collegarsi di tutti i generi poetici contenenti in sé elementi mitici, il che con ogni probabilità ha trovato il proprio riflesso nella sopra menzionata definizione di Dossapatre, alla quale irresistibilmente assomiglia un’espressione solo lievemente modificata nel romanzo di Caritone (™n mÚqoij te kaˆ poi»masi)201, per cui la sua traduzione esatta dovrebbe dire: dramatikon si chiama così perché per la maggior parte si fonda sul rielaborazione e adattamento di materia poetica (sc. per le esigenze del componimento prosastico)202. Come prova convincente per il punto di vista or ora esposto si potrebbe addurre il fatto che con il termine latino argumentum si designano non solo i soggetti dei generi drammatici203 ma anche l’intera materia poetica204, incluso pure il genere poetico di dimensioni minori, come del resto anche le importanti, testé scoperte parti dello spettro semantico del suo equivalente greco drama, come simbolo205, enigma206 e aetion207, il che in sé costituisce un dato di importanza eccezionale per noi, poiché si è rivelato a posteriori che il campo semantico del termine argumentum coincide quasi in tutto con quello del termine drama e, conformemente a ciò, con esso si possono designare tutti i tipi di narrazione208 e non solo quelle finzionali, alle quali per così tanto tempo si è associato e- sclusivamente il soggetto del romanzo antico. La veridicità in se stessa che poteva offrire la storia oramai non aveva quasi alcuna importanza

201 VI, 3, 2. 202 Cfr. Anonym. Perˆ merîn toà lÒgou III 591, 10 W: kaˆ dr©ma mšn ™sti tÕ peplasmšnon, oŒ£ e„si t¦ ple…ona tîn poihtîn, t¦ muqèdh kaˆ t¦ m¾ pefukÒta Ólwj genšsqai. 203 Cfr. TLL s. v. argumentum II A, 1: materia poetarum aliorumque qui fabulas fingunt... materia comoediarum et tragoediarum. 204 Ibid. Cfr. anche Lewis – Short, A Latin Dictionary, s. v. argumentum II A 1: (a) the subject-matter of a poem or fictitious writing, (b) a poem; II A 2: in- trinsic worth, reality, truth. 205 Ibid. I B: instrumentum significandi, signum, symbolum. 206 Ibid. II A, 1: similiter de enigmate. 207 Ibid. II C: materia faciendi aliquid, causa, ratio... (i. a‡tion). 208 Cfr. l’elenco di attributi in TLL I A, 3 (structurae nominales) del termine argumentum. Ne diamo una scelta assai caratteristica: firmum, forte, uerum, credibile, persuasibile, probabile, uerisimile, incredibile, improbabile, infirmum, imbecillum, uitiosum, falsum, fallax, dubium. Dr©ma, pl£sma e màqoj 169 proprio a causa della sua inflessibilità e staticità – come del resto anche a causa dell’assenza della dimensione universale209 –, ma invece l’aveva il dinamismo magico contenuto nel potenziale ambivalente e metamorfico degli argomenti desunti dal mito210, portatore della tea- tralicità nella rappresentazione degli avvenimenti211. Al termine di questo segmento della nostra esposizione si impone da sé la questione della datazione del romanzo di Tazio. Consi- derato il fatto che l’opera contiene testimonianze più che convincenti sul carattere troppo flessibile dei confini che separano le tradizionali categorie della narrazione, fenomeno che si incontra, per quanto riguarda il campo dei proginnasmi, unicamente in Aftonio e Nicola di Mira, autori del V secolo, appare, a quel che sembra, inevitabile la conclusione che la fine del quarto secolo d.C. rappresenta il terminus post quem della nascita del suddetto romanzo. Siamo giunti così alle considerazioni finali, la cui forma e sostanza saranno determinate da una domanda fondamentale, e cioè se nei risultati acquisiti nel corso di questa ascesa verso livelli di cogni- zione superiori vi sia potenziale ermeneutico sufficiente per risolvere la questione chiave, riguardante le genesi del romanzo antico e la sua poetica. Una vera e propria opulenza di nuovi significati del termine drama e le implicazioni che ne derivano per il rapporto tra teatro e foro allontanano ogni dubbio di tale genere, così che sembra che la conclusione si imponga da sé, con la dovuta avvertenza preliminare

209 Aristot. Poët. IX, 1451b: diÕ kaˆ filosofèteron kaˆ spoudaiÒteron po…hsij ƒstor…aj ™st…n: ¹ mὲn g¦r po…hsij m©llon t¦ kaqÒlou, ¹ d' ƒstor…a t¦ kaq' ›kaston lšgei. 210 Sull’assoluta dominazione del mito nel diegema nel periodo tardoantico e bizantino testimonia in modo più che eloquente il dato che dei 41 esempi addotti da Libanio per la suddetta forma di esercizio solo 3 trattano un tema storico e i rimanenti 37 un tema mitico, mentre presso Severo di Alessandria tutti e sei gli esempi trattano temi mitici. Ugualmente, presso Nicola di Mira domina l’elemento mitologico con la metà degli esempi riferentisi alle aetia di piante. Anche presso Niceforo Basilace tutti gli esempi sono tratti dalla mitologia, così come in Giorgio Pachimero (2) e Niceforo Callisto Xantopoulo (1), mentre dei due esempi dati da Niceforo Crisoberge uno si riferisce alla storia. Cfr. H. Hunger, Hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner, I, München, 1978 (Byzantinisches Handbuch im Rahmen des Handbuchs der Altertumswissenschaft fünfter Teil, 2. Band), 97-98 (più avanti: Hunger, Hochsprachliche Literatur). 211 Cfr. G. Rechenauer, Veranschaulichung des Unanschaulichen: Platons neue Rhetorik im Schlussmythos des Gorgias, in M. Janka, Platon als Mythologe, 234 (più avanti: Rechenauer, Schlussmythos des Gorgias). 170 Ranko KOZIĆ che in essa all’inizio compariranno determinate complicazioni che ten- teremo di rimuovere più avanti. Da uno sguardo comprendente tutti i ritrovamenti accertati, soprattutto quelli offertici dalle due retoriche romane, risulta in modo inequivocabile che il romanzo antico come genere era nato nelle scuole di retorica come esercizio di parafrasi prosastica di modelli poetici il cui soggetto è all’insegna dell’avventura, del ribaltamento, della finzione, del lieto fine, degli stati psichici e corporali metamorfici, soprattutto della mescolanza di piacere e dolore come loro genere più rappresentativo, nonché, del resto, all’insegna della presenza del concetto del mondo come teatro e degli accordi mirabolanti, di grande forza magica, tra fenomeni estremamente opposti, accordi pregnantemente espressi con le parole symbolon e ainigma. Tutte queste caratteristiche del soggetto, ad eccezione della parafrasi – presente solo in forma implicita – hanno, come abbiamo già potuto vedere, la propria menzione esplicita nella definizione del terzo tipo di narrazione nei due autori latini, e qui occorre ancora aggiungere che le due caratteristiche del soggetto menzionate per ultime, symbolon ed ainigma, le rinveniamo come significati quasi espliciti del termine drama presso Achille Tazio e il Macrembolita. Ciò che costituisce un problema intrigante è il fatto che tutte queste caratteristiche del soggetto nelle definizioni dei due suddetti autori latini e presso la grande maggioranza dei teorici della retorica e della grammatica vengono messe in relazione con la commedia e la finzionalità212, il che non ha un effetto abbastanza convincente se si ha presente l’intero spettro di significati dei termini drama e plasma. È questa la complicazione preannunciata che deve essere risolta. Prima, tuttavia, è necessario porre nella giusta luce il fenomeno della parafrasi, agevolando così, in una certa misura, la soluzione del problema già menzionato. La parte più controversa di tutte le teorie finora formulate circa la genesi del romanzo antico è rappresentata dal tentativo di spiegare la trasposizione del materiale letterario dalla poesia alla prosa, e per raggiungere questo scopo si è ricorso alla tesi dell’incrocio dell’elegia erotica alessandrina con la cosiddetta Reisefabulistik (Rohde), oppure

212 Cfr. Sext. S. 263: … pl£sma dὲ (sc. œkqesij) pragm£twn m¾ genomšnwn mὲn Ðmo…wj dὲ to‹j genomšnoij legomšnwn, æj aƒ kwmikaˆ Øpoqšseij kaˆ oƒ m‹moi; Quint. II, 4, 2: ... argumentum, quod falsum, sed uero simile comoediae fingunt; Mart. Cap. 486 H.: argumentum est, quod non facta sed quae fieri potuerunt continet, ut in comoediis; Nikol. 12, 17 Felt.: ... plasmatik¦ dὲ t¦ ™n ta‹j kwmJd…aij kaˆ Ólwj t¦ ™n to‹j ¥lloij dr£masi. Dr©ma, pl£sma e màqoj 171 alla ipotesi della fusione “della disgregata poesia erotica alessandrina e della disintegrata storiografia ellenistica” (Schwartz)213, nonché alla posizione sulla doppia elaborazione delle leggende locali e della loro duplice versione in prosa (Lavagnini)214, e qui la questione del ruolo ricoperto in questo processo dall’elegia erotica alessandrina è diventato esso stesso oggetto di controversie215. Uscire dall’aporia sarebbe stato possibile unicamente se invece dell’incrocio, della fusione e del- l’elaborazione, come aveva concluso in modo perspicace Giuseppe Giangrande216, si fosse fatto ricorso alla parafrasi, ma qui è doveroso ribadire che neanche lui era riuscito a liberarsi del tutto dell’eredità del Rohde, del che testimonia la sua affermazione che per spiegare la genesi del romanzo antico non è necessario postulare nessun altro e- lemento costituente tranne la poesia erotica alessandrina217. Nono- stante tutto, ciò non ha minimamente sminuito questo suo importante risultato, che si può considerare una delle aperture decisive nelle ricerche sulla nascita del romanzo antico. Tuttavia, nell’esempio tratto da Quintiliano218 e adoperato alla corroborazione della sua tesi sulla parafrasi, gli sfugge un dato di enorme importanza stilistico-storica, riferentesi al modello stesso, ovvero alle fiabe di Esopo:

adiciamus tamen eorum curae quaedam dicendi primordia, quibus aeta- tes nondum rhetorem capientes instituant. Aesopi fabellas, quae fabulis nutricula- rum proxime succedunt, narrare sermone puro et nihil se supra modum extol- lente, deinde eandem gracilitatem stilo exigere condiscant ...

All’inizio stesso del Fedone, in un contesto a cui viene conferito segno riconoscibile dalla mescolanza di piacere e dolore, all’insegna della

213 Fünf Vorträge über den griechischen Roman. Das Romanhafte in der erzählenden Literatur der Griechen, Berlin, 19432, 155: «... Schriftstellerei, die aus zersetzter hellenistischen Erotik und hellenistischer Historiographie hervorgegan- gen ist.». 214 Studi sul romanzo greco, Messina-Firenze, 1950, 24 ss. 215 Per Rohde e Schwartz essa ha un ruolo insostituibile, mentre Lavagnini la relega in secondo piano. 216 On the Origins of the Greek Romance. The Birth of a Literary Form, Eranos, 60, 1962, 32-159. 217 Ibid., 148: «… nevertheless Lavagnini’s work has a positive aspect in so far as it shows, in the last analysis, that it is unnecessary to postulate any other in- gredient … besides the Alexandrinian elegy in order to explain the origin of the romance.». 218 I, 9, 2. 172 Ranko KOZIĆ quale inizia l’ultimo suo giorno di prigionia, Socrate è rappresentato impegnato nella parafrasi poetica delle fiabe di Esopo e nella composizione di un inno ad Apollo, divinità con la quale aveva un rapporto particolare di vicinanza219. Questi dati hanno per noi doppia importanza in quanto il procedimento di Socrate, come si può dedurre dalla testimonianza dello stesso Quintiliano, era largamente adottato come modello nelle scuole antiche, per cui si può parlare della parafrasi come di eredità platonica. Il secondo dato, relativo alla composizione dell’inno, è interessante per noi per il fatto che il culto di Apollo, insieme con il culto di Artemide, svolge un ruolo assai importante nei romanzi di Tazio e del Macrembolita, come del resto anche per il fatto che, in una sorta di protrettico contenuto nello stesso concetto del mondo come teatro, i canti e gli inni, insieme ai sacrifici offerti, alle danze corali e ai giochi e divertimenti, si raccomandano come il mezzo più adatto per conquistarsi il favore degli dèi220 e le facoltà divinato- rie221, e così anche come una delle più belle manifestazioni della vita dell’uomo, semplice marionetta in mano divina. Malgrado tutto, non ci si deve scordare dell’analogia di lunga portata che si instaura nel discorso di Socrate, in questa parte introduttiva del Fedone222, tra la parafrasi poetica, la musica e la filosofia, con l’avvertenza che qui la filosofia stessa viene definita come musica sublime223 e la parafrasi poetica come il suo aspetto iniziale, per il che si adopera un’espressione particolarmente caratteristica quale musica popolare224. Ugual-

219 Phaed. 85b: ™gë dὲ kaˆ aÙtÕj ¹goàmai ÐmÒdoulÒj te eἶnai tîn kÚknwn kaˆ ƒerÕj toà aÙtoà qeoà, kaˆ oÙ ce‹ron ™ke…nwn t¾n mantik¾n œcein par¦ toà despÒtou, oÜte dusqumÒteron aÙtîn toà b…ou ¢pall£ttesqai. 220 Leg. 803d: … pa…zont£ ™sti diabiwtšon tin¦j d¾ paidi£j, qÚonta kaˆ °donta kaˆ ÑrcoÚmenon, éste toÝj mὲn qeoÝj †lewj aØtù paraskeu£zein dunatÕn eἶnai, toÝj d' ™cqroÝj ¢mÚnesqai kaˆ nik©n macÒmenon… 221 Cfr. la menzione esplicita di codeste facoltà presso Eliodoro II, 24, 7, la quale dovrebbe anche ritenersi un ulteriore caso di influsso della filosofia platonica sul romanzo greco: kšrdoj dὲ æj ™n to‹j toioÚtoij ¹ prÒgnwsij ¢mblÚnousa toà deinoà tÕ flegma‹non: sumfor©j g¦r tÕ mὲn ¢prosdÒkhton ¢fÒrhton tÕ dὲ pro- egnwsmšnon o„stÒteron, tÕ mὲn g¦r ¹ di£noia fÒbJ prolhfqe‹sa katšpthxe tÕ dὲ ¹ sun»qeia tù logismù diÇthse. 222 60e – 61c. 223 61a: … kaˆ ™moˆ oÛtw tÕ ™nÚpnion Óper œpratton toàto ™pikeleÚein, mousik¾n poie‹n, æj filosof…aj mὲn oÜshj meg…sthj mousikÁj, ™moà dὲ toàto pr£ttontoj. 224 Ibid.: … œdoxe crÁnai, e„ ¥ra poll£kij moi prost£ttoi tÕ ™nÚpnion taÚthn t¾n dhmèdh mousik¾n poie‹n, m¾ ¢peiqÁsai aÙtù ¢ll¦ poie‹n. Dr©ma, pl£sma e màqoj 173 mente, non si dovrebbe in nessun modo trascurare il fatto che nel- l’impronta d’autore al termine stesso del romanzo del Macrembolita, e precisamente in una formulazione contenente il concetto platonico del discorso come scultura, troviamo menzione quasi esplicita della parafrasi, presente nell’espressione katarrhtoreÚw, con la quale l’autore, il quale è allo stesso tempo anche il protagonista, quasi giocando a nascondino con noi, raccomanda le proprie imprese eroiche come materia di elaborazione retorica a un futuro letterato225, ma qui è del tutto chiaro che egli stesso ha già applicato tale procedimento su un soggetto comune. Un significativo elemento di collegamento tra il romanzo e la filosofia platonica e, in ultima istanza, questo passo del Fedone, è costituito anche dal fatto che il protagonista del romanzo del Macrembolita, circondato come un messaggero da una moltitudine di gente, vede se stesso come nuovo Socrate proprio perché la situazione in cui versa gli ricorda la moltitudine di fedeli discepoli radunati intorno al loro grande maestro e idolo226, il che rappresenta un riconoscibile elemento della sceneggiatura dell’opera menzionata. Così come incontriamo la menzione della parafrasi nel contesto del concetto platonico fondamentale della mescolanza dei sentimenti di piacere e dolore, anche la metafora chiave della vita come viaggio per mare227, essenzialmente affine con le metafore in cui la ricerca filosofica si identifica con una navigazione228 e una zattera per la traversata del mare della vita229, si rinviene nel contesto dell’altra essenziale idea platonica, quella del mondo come teatro, della quale

225 XI, 22, 4: … ka… tij tîn ÑyigÒnwn katarrhtoreÚsei taàta kaˆ æj ¢qan£tJ st»lV to‹j lÒgoij ¢ndri£nta calkourg»sei kat£cruson. 226 I, 3, 2: ... ™mὲ dὲ periist©si, kaˆ lamprÒn tina corÕn toioàton ˜l…ttousin, oŒon kaˆ Swkr£thn oƒ zhlwtaˆ perieist»kesan… 227 Leg. 803b: oŒon d» tij nauphgÕj t¾n tÁj nauphg…aj ¢rc¾n kataballÒmenoj t¦ tropide‹a Øpogr£fetai tîn plo…wn sc»mata, taÙtÕn dš moi k¢gë fa…nomai ™mautù dr©n, t¦ tîn b…wn peirèmenoj sc»mata diast»sasqai kat¦ trÒpouj toÝj tîn yucîn, Ôntwj aÙtîn t¦ tropide‹a katab£llesqai, po…v mhcanÍ kaˆ t…sin potὲ trÒpoij sunÒntej, tÕn b…on ¥rista di¦ toà ploà toÚtou tÁj zwÁj diakomisqhsÒmeqa, toàto skopîn Ñrqîj. 228 Phaed. 99c: … tÕn deÚteron ploàn ™pˆ t¾n tÁj a„t…aj z»thsin… 229 Ibid.. 85c-d. Presso Eliodoro V, 1, 3-4 si instaura anche l’analogia tra il racconto, il mare e l’irresistibile canto delle Sirene: t… dὲ lanq£nw t¾n di»ghsin e„j pšlagoj Ôntwj ¢feˆj tîn ˜xÁj... dokî g£r moi mhd' e„ poll¦j mὲn nÚktaj ple…ouj dὲ ¹mšraj ™pisun£ptoij toàto ¥n pote paqe‹n, oÛtwj ¢kÒrestÒn ti kaˆ seir»neion tÕ kat' aÙt»n. 174 Ranko KOZIĆ finora si è detto tanto, il che in modo inequivocabile testimonia del fatto che nelle scuole di retorica il romanzo come genere scolastico veniva concepito su basi filosofiche con grande accuratezza e in modo sistematico e prestabilito. Si impone con tutta forza la conclusione che i suddetti concetti platonici essenziali del mondo come teatro e della vita umana come viaggio per mare (incluso anche quello dell’amore, inteso come philia nel Liside230 ed identificato con l’eros nel discorso di Fedro nel Sim- posio, nel quale si estolle la prontezza degli amanti a morire l’uno per l’altro231), insieme con l’elemento che li collega sostanzialmente, e cioè la dottrina della mescolanza del piacere e del dolore, potevano imprimere all’esercizio, che solo più tardi avrebbe ottenuto la designazione del genere, un profilo assai chiaro ed elementi del soggetto ben com- patti, di grande forza d’attrazione, cui non poterono resistere non solo gli adepti delle scuole di retorica, ma neanche i professori stessi, del che testimonia l’altissimo livello estetico e stilistico di alcune opere, qual’è il romanzo di Tazio. Questi sarebbero gli elementi del soggetto che fanno da cornice e che non era affatto difficile completare con materiali già a portata di mano, ovvero le esercitazioni dei proginnasmi, la maggior parte dei quali, inclusa la controversia, poteva servire a questo scopo, e soprattutto la fiaba, la massima, la gnome, l’encomion, lo psogos, il luogo comune, la sincrisis, l’ecfrasis e l’ethopoieia, a maggior ragione in quanto rappresentano elementi fissi della narrazione e in quanto uno di essi, il diegema, costituiva in senso formale il germe del genere stesso232. A favore di un tale punto di vista si deve dire in modo più che convincente che la storia di Afrodite e Adone, vale a dire la metamorfosi del fiore di rosa, che nei Proginnasmi di Aftonio si adduce come esempio per il dramatikon, presso Giorgio Pachi-

230 212e – 223a. 231 180a: ... Óti pepusmšnoj (sc. Achille) par¦ tÁj mhtrÕj æj ¢poq£noito ¢- pokte…naj “Ektora, m¾ poi»saj dὲ toàto o‡kade ™lqën ghraiÕj teleut»soi, ™tÒlmhsen ˜lšsqai bohq»saj tù ™rastÍ PatrÒklJ kaˆ timwr»saj oÙ mÒnon Øperapoqane‹n ¢ll¦ kaˆ ™papoqane‹n teteleuthkÒti. Vd. M. Perkams, s. v. Liebe, in Platon-Lexi- kon, hrsg. von Ch. Schäfer, Darmstadt, 2007 (più avanti: Schäfer, Platon-Lexikon). 232 W. Schmid, N. Jahrb. f. d. kl. Alt., 13, 1904, 471, sosteneva in sostanza correttamente, che il romanzo è nato intorno all’anno 100 a.C. come allargamento dell’esercizio dramatikon diegema, partendo però dalla erronea premessa sull’i- dentità del genus in personis positum e dell’argumentum: «... um das Jahr 100 v. Chr., vielleicht schon früher, als Übungsgegenstand für Rhetorenschüler gedient.». Dr©ma, pl£sma e màqoj 175 mero233 è sottoposta a un procedimento detto in utramque partem disserere, ovvero agli esercizi noti come anaskeue e kataskeue, mentre presso Procopio di Gaza questa stessa storia, mediante un intervento stilistico dello stesso autore, si è fatta ethopoieia234, con l’osservazione che lo stesso procedimento fu usato anche da Nicola di Mira235, presso il quale la storia di Libanio su Pasifae, proposta come esempio di diegema, mediante elaborazione stilistica viene trasformata nell’ethopo- ieaia. Notiamo che uno stesso tema e uno stesso motivo poteva essere sottoposto, in assoluta conformità con il principio dossapatriano di adattamento della materia poetica, a diversi tipi di elaborazione e rifacimento, il che costituisce la maggior difficoltà negli studi della poetica del romanzo antico. Al fine di spiegare tutte le fasi del processo di genesi di ogni singolo rappresentante del genere e ricostruire in maniera attendibile il suo Werdegang, sarebbe necessario leggere in modo microscopico tutti gli eminenti autori di questo genere e la letteratura proginnastica nel complesso, il che rappresenta un compito piuttosto difficile, ma allo stesso tempo una sfida per lo studioso. Per il momento abbiamo solo un abbozzo del soggetto, costituito dai tre concetti platonici contenenti in sé sufficiente potenziale dinamico e coesivo affinché tutti gli elementi accessori, con tutta la varietà dei loro dettagli esteriori, si inquadrino nel corso narrativo e incremen- tino considerevolmente la sua componente psicagogica236. Ma solo un abile uso del concetto del mondo come teatro, con Eros come regista e i protagonisti come sue marionette, insieme agli altri due concetti, era in grado di sviluppare sufficiente potenziale creativo necessario affinché un’esercitazione scolastica superasse i propri confini e diven- tasse un genere letterario nel pieno significato del termine. Il suddetto concetto conteneva in sé anche un per nulla insignificante potenziale ideologico, dal momento che sul suo sfondo si poteva mettere più forte in risalto tutto lo splendore della kalokagathia nella sfera dell’amore e in tale maniera l’abisso che sotto quest’aspetto separava il mondo civile greco dal ambiente barbarico, con la sua concezione

233 Hunger, Hochsprachliche Literatur, I, 103. 234 I, 111. 235 I, 97. 236 Questa componente è, per quanto riguarda il romanzo antico, d’importanza decisiva e non quella psicologica, come pensavano il Rohde e altri studiosi rinomati. 176 Ranko KOZIĆ istintiva ed estremamente rozza dell’eros237. Con ciò erano create tutte le condizioni necessarie affinché la musica popolare della parte introduttiva del Fedone acquistasse le caratteristiche del romanzo educa- tivo (Erziehungsroman) dei tempi moderni, dal momento che in essa il lettore un po’ più dotato poteva trovare in forma avvincente e diver- tente risposte a qualche domanda essenziale della sua esistenza. Adesso rivolgeremo la nostra attenzione all’intrigante problema già preannunciato, riguardante i legami tra il romanzo da una parte e la commedia e la finzionalità dall’altra. Da quanto finora esposto al- l’affinità tra il romanzo e la commedia rimanda il lieto fine, ovvero l’uguale natura della conclusione, la quale compare come criterio nel terzo tipo di divisione del terzo genere della narrazione, presente solo in forma latente presso i due autori latini. All’affinità tra il romanzo e la commedia rimanda anche la mescolanza del piacere e del dolore, la quale nel Filebo viene rappresentata soprattutto come segno particolare della commedia ed inoltre costituisce, come si è già visto, anche il significato implicito del termine drama nel romanzo di Tazio. Per quanto concerne il legame tra la finzionalità e la commedia, per esso, come abbiamo potuto constatare, non risulta possibile trovare alcuna base nello spettro semantico del termine drama, il che appare tanto più strano in quanto quasi tutte le fonti di provenienza retorica e gram- maticale contenenti la definizione del dramatikon fanno un esplicito accenno ad esso238. Siamo entrati, a quel che sembra, in una zona di aporia senza via d’uscita. Tuttavia, le apparenze ingannano. Una via d’uscita da tale zona può esserci offerta proprio dal romanzo di Tazio, in cui il termine mythos, come si è potuto vedere, ha, tra l’altro, anche il significato di narrazione finzionale239. Proprio questo termine collega paradossalmente la commedia e la finzionalità in quanto tale, e da questo in modo logico si può concludere che tale finzionalità sarà necessariamente tinta di mito, e ne testimonia la constatazione chiave del protagonista nei passi introduttivi del romanzo di Tazio: t¦ d' ™m¦

237 Cfr. Hld. VII, 29, 1: taàta eἶpe kaˆ Øp' ÑrgÁj ¤ma kaˆ zhlotup…aj kaˆ œrwtoj kaˆ ¢potuc…aj o„strhqe…j, ƒkanîn kaˆ ¥llon tin¦ diatar£xai pragm£twn, m¾ t… ge d¾ b£rbaron, t¾n prospesoàsan œnnoian ™pilogismù m¾ diakr…naj ™k dὲ tÁj prèthj ÐrmÁj kratÚnaj... 238 Solo nella definizione di Ermogene della narrazione (4, 16 R.) come e- sempio di dramatikon invece della commedia si adduce la tragedia: ... tÕ dὲ plasmatikÒn, Ö kaˆ dramatikÕn kaloàsin, oŒa t¦ tîn tragikîn. 239 Cfr. n. 122. Dr©ma, pl£sma e màqoj 177 mÚqoij œoike. Di questo testimonia più che eloquentemente anche la tendenza, come si è potuto vedere, a ricercare, per ogni avvenimento chiave nella vita dei personaggi agenti del romanzo di Tazio, una prefigurazione, un’analogia o una base nel mito, nonché, del resto, il fatto che nella ricapitolazione conclusiva degli eventi i protagonisti di ambedue i romanzi mettono le proprie avventure in correlazione con il mito o con adynata di tipo mitologico. Da tutto ciò si può dedurre la legittima conclusione che il soggetto della commedia, e quindi anche quello del romanzo, costituisce un mito nuovo, a cui accenna anche una frase piuttosto caratteristica nel romanzo di Longo240, e al quale, come abbiamo potuto vedere, infondono vita mirabolanti, strani accordi tra fenomeni diametralmente opposti, inseriti, del resto, nell’im- pianto dello stesso Fedone, il quale è pervaso da una sorta di «feconda tensione fra mito e logos, poesia e dialettica, musica di immagini e musica di discorsi»241, il che potrebbe dar luogo alla genesi di una nuova retorica e una nuova poetologia242 rivestitesi dei colori magici di un mito ormai ringiovanito. Si potrebbe dire che tale mito, contrariamente al mito antico che rappresenta il genere tragico, sia non solo più vicino al presente ma anche che la sua materia pulsa proprio in esso con tutta la sua forza, il che ha potuto attribuirgli le caratteristiche della finzionalità, come ci fa presentire un luogo chiave degli scoli a Dionigi il Trace243. In base a tutto questo si può esporre con buone ragioni l’ipotesi che le definizioni di provenienza retorica e grammati- cale, relative al dramatikon, erano di carattere eccessivamente scola-

240 II, 27, 2: ¢pesp£sate dὲ bwmîn parqšnon ™x Âj ”Erwj màqon poiÁsai qšlei. 241 Cfr. G. Reale, Platone, Fedone (Bompiani, Testi a fronte, 12), 294, n. 40. 242 Alquanto diversamente formulato presso М. Janka, s. v. Mythos, in Schäfer, Platon-Lexikon: „So formt er im Seelengerichtsmythos des Gorg aus dem Rohmaterial herkömmlicher Jenseitsmotive... eine nicht-sophistische, d.h. ethisch wertgebundene, Mythologie im Gewand einer ‚neuen’ Rhetorik”. Cfr. anche Reche- nauer, Schlussmythos des Gorgias, in M. Janka, Platon als Mythologe, 234: «Der Mythos wird damit für Platon zum Instrumentarium für eine Überwindung der traditionellen Rhetorik, mit dem eine Neufundierung einer philosophischen Poeto- logie erbracht werden soll»; 235: «Auf dieser Basis (sc. dem Rang der Erkenntnis- dimension, den der Mythos verleiht) wird sich dann auch das Anliegen Platons als Etablierung einer neuen Rhetorik in der Mythologie klarer fassen lassen.». 243 173, 2-4 (747B): diafšrei dὲ tragJdia kwmJd…aj Óti ¹ mὲn tragJd…a ƒstor…an œcei kaˆ ¢paggel…an pr£xewn genomšnwn, k¨n æj ½dh gignomšnaj schma- t…zei aÙt¦j, ¹ dὲ kwmJd…a pl£smata perišcei biotikîn pragm£twn. Cfr. n. 197. 178 Ranko KOZIĆ stico e, conformemente a ciò, poco obbligatorio, specie nel caso dei grandi autori. Per quanto riguarda il lasso di tempo in cui il romanzo d’amore è diventato genere letterario, risultano determinanti tre fattori: l’introduzione del terzo tipo di suddivisione del terzo genere narrativo nella prassi scolastica, la particolare importanza data alle letture poetiche per la formazione degli oratori244, ambedue legati al nome di Teofrasto, nonché il riflesso di tali procedimenti nelle opere dei due autori latini. In tale maniera, per quanto riguarda la genesi di questo genere letterario, si impone da sé la conclusione che gli ultimi decenni del IV secolo o l’inizio del III secolo a.C., segnati dall’attività di Teofrasto, costituiscono il terminus post quem, mentre la prima metà del I secolo a.C., ovvero l’epoca di Cicerone, il terminus ante quem.

244 Cfr. n. 197. Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 179-192

LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM : UNE MISE EN SCENE ?

Florian LEPETIT1 (Université Paris Ouest Nanterre La Défense)

Mots-clés : Ausone, Ludus Septem Sapientum, mise en scène, comédie latine.

Résumé : Le Ludus Septem Sapientum est une pièce écrite par Ausone. Elle se compose d’une lettre en distiques élégiaques adressée à Drepanius Pacatus (1-18), puis d’un prologue (19-51) qui annonce la venue d’un ludius (52-72), et enfin, de l’apparition des sept sages, qui, chacun leur tour, vont exposer la maxime qui les a rendus célèbres (72-230). S’il est peu vraisemblable que ce texte, en raison de sa brièveté, ait donné lieu à une mise en scène devant un public, penser, en revanche, qu’il a été composé pour être mis en scène dans un cadre scolaire est envisageable. En effet, en tant que précepteur de Gratien, il importait à Ausone de rendre ludique l’apprentissage de ces maximes.

Keywords: Ausonius, Ludus Septem Sapientum, staging, latin comedy.

Abstract: The Ludus Septem Sapientum is a play written by Ausonius. It starts with a letter in elegiac verse addressed to Drepanius Pacatus (1-18), fol- lowed by a prologue (19-51) which announces the coming of a ludius (52-72), and the seven sages appear eventually. Each of them will expose the maxim that made them famous (72-230). While it is unlikely that this text, which is very brief, has been staged in front of an audience, I think, however, that it was composed to be staged in a school, by students. Indeed, as the tutor of Gratian, Ausone may have tried to make entertaining the learning of these maxims.

Cuvinte-cheie: Ausonius, Ludus Septem Sapientium, punere în scenă, comedie latină.

Rezumat: Ludus Septem Sapientium este o piesă scrisă de Ausonius. Ea se compune dintr-o scrisoare în vers elegiac adresată lui Drepanius Pacatus (1- 18), apoi de un prolog (19-51), ce anunţă apropierea unui ludius (57-72), și, în sfârșit, apariţia celor șapte înţelepţi, care, fiecare la rândul lui, va expune maxima care l-a făcut celebru (72-230). Dacă este puţin probabil că acest text, datorită scurtimii lui, a fost compus pentru a fi pus în scenă în faţa unui public, în schimb,

1 [email protected] 180 Florian LEPETIT se poate presupune că a fost compus pentru a fi reprezentat într-o școală, pentru elevi. De altfel, ca preceptor al lui Gratianus, Ausonius ar fi putut încerca să pre- dea prin intermediul jocului.

Le Ludus Septem Sapientum (LSS) est une pièce en vers écrite par Ausone2. Elle se compose d’une lettre en distiques élégiaques a- dressée à Drepanius Pacatus3 (1-18), d’un prologue (19-51) qui annonce la venue d’un ludius (52-72), et de séries de vers qui correspondent à l’apparition des sept sages, composés en sénaires iambiques. Chacun leur tour, ces derniers viennent exposer la maxime qui les a rendus célèbres (72-230)4. Alors qu’ils apparaissent régulièrement dans la tradition littéraire, il demeure assez surprenant de les voir se succé- der et prendre la parole à tour de rôle. En effet, Ausone montre son originalité en faisant participer les sept sages ; il faut ainsi compter, dans cette pièce, neuf personnages, neuf acteurs5. Nier le caractère théâtral de l’œuvre n’est pas possible. L’idée de la représentation, quant à elle, demeure problématique. En effet, malgré la succession des neuf acteurs, il semble difficile de voir une mise en scène en raison de la brièveté de la pièce. S’il est peu vraisemblable que ce texte ait donné lieu à une mise en scène devant un public, penser, en revanche, qu’il a été composé pour être mis en scène dans un cadre scolaire est en- visageable6. En tant que précepteur de Gratien, il importait à Ausone de rendre ludique l’apprentissage de ces maximes. L’objet principal de cette étude sera de montrer que le LSS est une performance7 qui pouvait être jouée dans un cadre scolaire.

2 Pour des études sur la vie d’Ausone, cf. JULLIAN 1873 ; BOOTH 1982 ; ETIENNE - PRETE – DESGRAVES 1986 ; HERZOG - SCHMIDT (eds.) 1993 ; SIVAN 1993 ; COSKUN 2002 ; COMBEAUD 2010. Le texte d’Ausone est celui de Green (1991). 3 Pour des informations sur Drepanius Pacatus, cf. TEUFFEL 1920, 426, 5-7 ; BYRNE 1916, 31-32. TURCAN-VERKERK 2003. 4 Solon (73-130) ; Chilon (131-146) ; Cléobule (157-162) ; Thalès (163-188) ; Bias (189-201) ; Pittacus (202-213) ; Périandre (214-230). 5 Les sept sages sont précédés d’un acteur, qui annonce le prologue, et d’un ludius. 6 ALVAR EZQUERRA 1990, II, 7 : « incluso, es casi seguro que -siguiendo el remoto ejemplo de Séneca- ni siquiera fue escrito para ser representado ». 7 BONANDINI 2010, 218. LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM 181

1. Une pièce didactique 1.1. Un sujet connu Le LSS, comme le titre l’indique8, est une pièce qui met en scène les sept sages de l’Antiquité. Ausone reprend ici un thème très célèbre9. En optant pour un sujet connu, il entend bien mener son lecteur dans des terrains familiers. Le poète bordelais peut ainsi raconter une histoire connue de tous et la rendre plaisante. Le lecteur découvre ou redécouvre l’aventure de ces sept sages. Ce qui peut, toutefois, surprendre ce dernier, c’est qu’Ausone choisit de mêler les deux traditions qui rapportent l’histoire des sages : « d’une part, l’agôn ou « concours » des Sept Sages raconte comment ceux-ci furent dé- signés à tour de rôle comme les hommes les plus sages de toute la Grèce et comment, par modestie, il refusèrent successivement le prix de sagesse qui leur était décerné -en général un trépied en or- pour le céder à Apollon ; d’autre part, le banquet réunit les différents Sages à Delphes autour d’un repas commun qui permet à chacun d’eux d’y exposer sa vision du monde et de la sagesse »10. Ausone s’inscrit dans ces deux traditions. Il fait davantage en proposant une pièce qui ré- unit ensemble les protagonistes11, et en inventant un nouvel agôn. Il s’agit, en effet, ici, non plus de trouver l’homme le plus sage de toute la Grèce, mais de comprendre les idées de ces sages. Ceux-ci viennent seulement, semble-t-il au premier abord, dans l’unique but d’expliquer leur sentence (v. 129) : ego iam peregi, qua de causa huc prodii. La causa de la venue de Solon sur scène consiste à raconter sa visite auprès de Crésus et ainsi à détailler l’importance de sa maxime. Ausone propose donc, à partir d’un sujet connu, une pièce nouvelle et originale pour que son lecteur, même averti, puisse trouver de l’intérêt dans ce récit vu et revu. Pour intéresser ce dernier, outre le fait de proposer une his-

8 Le terme ludus, dans les œuvres d’Ausone, est employé pour désigner un spectacle lors des jeux en l’honneur des dieux. Un copiste médiéval a probablement donné ce titre à cette pièce. CAZZUFFI 2014, LXVI. SPAHLINGER 2006, 166, n. 12 ; SCAFOGLIO 2015, n. 3. 9 CAZZUFFI 2014, CXXIII-CXXXII. 10BUSINE 2002, 11. 11 Cette association s’est faite rapidement. Cf. BUSINE 2002, 17-46. La pre- mière liste se trouve dans le Protagoras (343 a-b) ; CAZZUFFI 2014, CXXIII ; ALTHOFF-ZELLER 2006, 6-8. 182 Florian LEPETIT toire connue mais traitée d’une façon inhabituelle, Ausone opte pour une mise en scène subtile qui s’apparente au genre de la comédie. C’est principalement pour cette raison que les références historiques sur ce genre sont nombreuses dans le LSS.

1.2. Des références sur le théâtre latin et grec Dans le Prologus de la pièce, l’acteur rappelle l’histoire de la comédie latine et son origine : la comédie grecque. En effet, bien que ce soit une pièce latine, les acteurs qui vont se succéder sur la scène sont grecs. Ils porteront donc un pallium et non une toge (v. 21-23) : Hodie in orchestram palliati prodeunt. Quid erubescis tu, togate Romule, scaenam quod introibunt tam clari uiri ?

Les clari uiri palliati s’opposent à togate Romule. La dernière expression désigne les Romains, la première les Grecs. Les deux co- médies s’affrontent par leur caractéristique vestimentaire : le pallium pour les Grecs, la toge pour les Romains12. Le conflit entre les deux comédies apparaît également sur le lieu même de la représentation. Par un chiasme qui renforce cette opposition, le poète mentionne l’orchestra lorsqu’il introduit les acteurs grecs et la scaena quand il est question de l’acteur romain. Rappelons que l’orchestra est un espace semi-circulaire entre les gradins et l’avant-scène. Dans le théâtre grec, cette place était réservée au chœur alors que dans le théâtre latin, ce sont les hommes haut-placés

12 CAZZUFFI 2014, XCV-XCVI. TERNES 1986, 152. Il existe une forte rivalité entre le théâtre grec et le théâtre latin. Ce dernier ne peut que rougir (erubescis) face au premier. Rome est en retard et il faut attendre des hommes comme Pompée, Balbus, César ou encore Auguste pour que des théâtres permanents (saxeo funda- mine) soient érigés. LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM 183 qui y ont accès13. Ausone ne semble ici faire de différence que sur les mots14. L’acteur poursuit sa comparaison entre le théâtre latin et le théâtre grec. Cette fois-ci, il insiste sur les différents lieux qui accueillaient les pièces et les grands noms latins qui les construisirent (v. 40-41) : Pompeius hanc et Balbus et Caesar dedit Octauianus, concertantes sumptibus.

Ces références permettent non seulement de mettre en avant l’importance de la comédie dans la vie quotidienne romaine, mais aussi de critiquer les hauts personnages qui choisirent d’utiliser ce divertissement dans un but politique15. Toutefois, quand bien même

13 Liv., XXXIV, 54, 3-4 : A. Atilius Serranus L. Scribonius Libo aediles cu- rules primi fecerunt. Horum aedilium ludos Romanos primum Senatus a populo secretus spectauit. Vitr., Arch., V, 6, 2 : in orchestra autem senatorum sunt sedi- bus loca designata. Iuv., III, 177-178 : (…) similesque uidebis / orchestram et populum (…). GONZALEZ VAZQUEZ 2000, 164-165 14 CAZZUFFI 2014, XCV-XCVI. Sext. Pomp. Fest., epit., orc antea, qui nunc pla

Ce lieu pouvait contenir 20 000 à 25 000 places (MICHAUT 1912, 386). La même année, Cornélius Balbus fit construire à ses propres frais un troisième théâtre de 11 510 places (Suet., Aug., 29). Ces trois théâtres furent les seuls de Rome (Suet., Aug., 45 : trina theatra) à cause de la loi Julia theatralis d’Auguste, puis confirmée par Domitien, qui interdisait la construction de nouveaux théâtres en pierres permanents. Il y eut cependant un quatrième théâtre construit par Trajan au champ de Mars, mais Hadrien le détruisit (Ios., Ant. Iud., XIX, 13). 16 Epigr. 1 (Green). Ausone mêle ce qui est plaisant à ce qui est sérieux. L’accent est mis ici sur la uarietas, notion importante dans les œuvres du poète bordelais. COMBEAUD 2010, II, 82 ; MATTIACCI 2012. 17 GREEN 1991, 596 ; SIVAN 1993, 77. 18 CAZZUFFI 2014, LXXXII ; SCAFOGLIO 2015, 43. 19 CAZZUFFI 2014, LXVIII : « l’opera, infatti, virtualmente connessa al teatro benché destinata alla lettura, inerente a tematiche filosofico-sapienziali ma estremamente di moda nella scelta del soggetto, rientra nella sfera della poesia di intrattenimento ». LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM 185

Cette dernière occupe une place particulière dans le LSS dans la mesure où cette pièce invite le lecteur à se rappeler de ces sentences, et que par ce rappel les sept sages sont honorés. Aussi le rôle de la mémoire est-il double20. De plus, celle-ci est mise en avant par la traduction latine de ces maximes grecques. Cet effort de translatio apparaît dans d’autres pièces du poète pour diverses raisons21. Dans le LSS, la traduction survient à la suite de l’expression grecque qu’elle accompagne toujours même pour les maximes les plus évidentes22. Ainsi la traduction a, dans cette œuvre, le but de présenter clairement les différentes sentences afin qu’elles puissent être retenues efficacement aussi bien en grec qu’en latin. Outre la mémoire, la morale fait également partie du projet pédagogique d’Ausone. En effet, lorsque les sages quittent la scène, ils invitent le public non seulement à se souvenir de leur sentence, mais aussi à l’appliquer (v. 162) : dixi, recedam ; sit modus. Venit Thales. Cléobule convie les auditeurs à faire preuve de modération, et ce après avoir exposé sa maxime : ἄριστον μέτρον. Le sage insiste sur cette expression en en montrant les variantes μηδὲν ἄγαν et ne quid nimis. Cette sentence est mise en avant par la modération de l’acteur lui-même. Ausone joue avec l’attitude que doit avoir le sage par rapport à la maxime qu’il explique. Cléobule expose avec mesure sa sentence en proposant tout d’abord à un spectateur de la traduire en latin, puis en la rapprochant d’autres sentences, enfin en en montrant son importance dans la vie quotidienne. Ce dernier point est évoqué succinctement par une accumulation (v. 158-160) : fandi tacendi somni uigiliae est modus, beneficiorum gratiarum iniuriae studii laborum (…).

Ces trois vers, composés, entre autres, de neuf mots au génitif, note la mesure de Cléobule qui veut aller à l’essentiel de son propos. De plus, toujours dans l’idée de montrer l’importance de la mesure,

20 Ausone, dans l’ensemble de ses œuvres, relève l’importance de la mé- moire : anne et diuini bona naturalia doni / adiciam, memori quam fueris animo, / audita ut uel lecta semel ceu fixa teneres, / auribus et libris esset ut una fides ? (Prof., I, v. 21-24). 21 WOLFF 2015 ; ROCHETTE 2007. 22 Commendo nostrum γνῶθι σεαυτόν - nosce te- (v. 137). 186 Florian LEPETIT

Cléobule est le seul à ne pas demander les applaudissements à la fin de son intervention23. Une telle mise en scène montre que c’est principalement l’aspect moral qui est mis en avant dans le LSS. Il s’agit, non pas d’enseigner les maximes comme telles, mais d’en ap- profondir la signification en les mettant en scène. Ainsi, les sept sages manipulent leur sentence aussi bien dans leur histoire que dans leur comportement, ils jouent avec. Cette étonnante mise en scène apporte une dimension encore plus théâtrale à l’œuvre. Alors que la visée didactique par l’aspect moral de la pièce a été bien étudiée par les chercheurs, celle par l’aspect théâtral a été quelque peu négligée24. 2. Une pièce mise en scène ? Cette pièce, dans sa forme, suit la longue tradition de la comédie latine et les particularités propres à cette dernière. 2.1. La mise en scène d’un procès Dans la dédicace, Ausone demande l’avis de Drepanius quant à la publication de sa pièce. Outre le fait que ce dernier soit considéré par Ausone comme un « correcteur/éditeur »25, le poète le considère aussi comme un juge (v. 1-4) : Ignoscenda istaec an cognoscenda rearis, attento, Drepani, perlege iudicio. Aequanimus fiam te iudice, siue legenda siue tegenda putes carmina quae dedimus.

23 Au vers 162 (dixi, recedam ; sit modus. Venit Thales.), Avantius choisit d’ajouter la particule ut avant le verbe sit. Cette correction est possible puisqu’elle permet de rendre davantage le but de l’auteur : sortir de scène pour que son discours reste mesuré. Toutefois, l’expression sit modus sans la particule ut est plus à même de représenter la maxime de Cléobule : être modéré. 24 SPAHLINGER 2006, 169-170. 25 TURCAN-VERKERK 2003, 66-67, remarque que Pacatus Drepanius est un correcteur assidu d’Ausone dans la mesure où il s’occupe non seulement de corriger le Ludus et le Technopaegnion, mais aussi de confirmer si les œuvres d’Ausone peuvent être publiées. Ainsi, A.-M. Turcan-Verkerk fait de Pacatus un « correcteur/ éditeur », en expliquant que c’est à Pacatus seul qu’Ausone demande de corriger son œuvre. Lorsqu’Ausone demande à d’autres amis de vérifier ses pièces, le rapport n’est pas le même. Cf. JANSON 1964, 141-143. LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM 187

Le thème du tribunal dans le théâtre est un topos fréquent26. Les noms iudex et iudicium se rapportent à Drepanius qui doit, dans un premier temps avoir une attitude digne d’un juge, dans un second temps avoir le statut de juge. Cette idée du procès se poursuit dans la dédicace, mais cette fois-ci Drepanius n’est plus qualifié de juge mais d’arbitre (v. 17-18) : Interea arbitrii subiturus pondera tanti optabo ut placeam ; si minus, ut lateam.

Un arbitre examine les pièces théâtrales : c’est à lui de choisir les pièces qui peuvent être représentées lors des ludi27. Ainsi, par le choix de faire de Drepanius un juge et donc de faire de sa pièce l’objet du procès, Ausone s’inscrit dans la tradition de la comédie latine. De plus, cette dédicace a des similitudes avec la pièce de Térence, l’Heautontimoroumenos. Les mêmes topoi28 apparaissent dans le prologue des deux œuvres. De même que dans cette dernière pièce, les spectateurs sont juges et le vieillard l’avocat, de même, dans le LSS, Drepanius est juge et le poète l’avocat qui joue avec le locus hu- militatis. Toutefois, il est intéressant de noter que le poète bordelais prend de la distance avec son prédécesseur dans le choix des mots. Le terme aequanimus fait référence à la demande du vieillard quant à la bienveillance des spectateurs (v. 35 : adeste aequo animo). Ausone emploie ce mot non pas pour demander la bienveillance des spectateurs, encore moins pour exiger celle de Drepanius, mais pour se placer comme spectateur des corrections de ce dernier. Il change les rôles habituels de la comédie29. Il en est de même pour la sortie des dif- férents sages. 2.2. Une sortie de scène habituelle (plaudite) ? À chaque fois que l’acteur achève son explication, il quitte la scène en saluant le public et en lui demandant d’applaudir ou de ne

26 GONZALEZ VAZQUEZ 2000, 114 : « Por tanto, orator es empleado siempre desde el punto de vista del actor (representante de la voz del actor), y iudex es referente del espectador » ; FOCARDI 1972, 80. 27 GONZALEZ VAZQUEZ 2000, 24. 28 En plus de justifier l’inspiration grecque de sa pièce, Térence met sa co- médie au centre d’un procès, v. 1-52. 29 CAZZUFFI 2014, 21-22. 188 Florian LEPETIT pas applaudir30 (201) : abeo. Valete et plaudite, plures boni. Térence et Plaute achèvent très souvent leurs pièces ainsi31. Ausone s’en est inspiré pour à la fois marquer la fin du passage d’un acteur et illustrer celle d’un exposé. En effet, le spectateur applaudit parce que l’acteur quitte la scène, et pour exprimer son respect envers le sage qui a ex- pliqué sa maxime. Les applaudissements sont donc nombreux dans le LSS ; ils ont également un rôle déterminant. Quand bien même il ne s’agit pas de choisir la meilleure sentence, il n’en demeure pas moins qu’il y a un concours de mise en scène entre les sages. Ces derniers cherchent à séduire les spectateurs, et ce par leurs paroles et leurs gestes. La fin de leur passage constitue un moment clé : ils doivent quitter la scène en ayant fait une bonne im- pression. Chilon n’attend pas les applaudissements à la suite de son discours (v. 146) : dixi. Valete memores. Plausum non moror32. Cela peut sembler étrange comme conclusion, mais elle est expliquée par le ton concis du sage. Chilon a critiqué le bavardage incessant des habitants de l’Attique, il opte, quant à lui, pour la concision lacédémonienne :

30 Cette formule n’apparaît pas chez Cléobule. Ce dernier souhaite être le plus modéré possible dans ses paroles. Il veut ainsi que le sage suivant intervienne immédiatement après son passage. 31 C. González Vázquez distingue deux types d’applaudissements (194) : « el aplauso al actor (‘aplauso dramático’) y el aplauso al dirigente que acude o preside el espectáculo (‘aplauso político’) ». A l’origine l’applaudissement marque la fin d’une pièce afin d’achever le monde imaginaire dans lequel la pièce place le spectateur ; c’est, si l’on peut dire, une sorte de réveil qui tire du sommeil celui qui est dans un rêve. Toutefois, des applaudissements pouvaient retentir aussi bien au début qu’au milieu de la pièce. « el aplauso al comienzo de la obra da la bienvenida al artista cuando entra en escena ». Cic., De Sen., 70, 3 : neque enim histrioni, ut placeat, peragenda fabula est, modo in quocumque fuerit actu, probetur, neque sapientibus usque ad ‘plaudite’ ueniendum est. Cf. GONZALEZ VAZQUEZ 2000, 194- 198. La fin d’une pièce est, la plupart du temps, la même entre les pièces : « when a performance finally ends, that facts has to be communicated to the audience quickly and clearly, otherwise the consequences for the whole event are dire because no- one has the confidence to realise that this is the moment to clap » (SHARROCK 2009, 251). Nous rencontrons également des fins de comédies qui tendent à enseigner une morale. C’est le cas pour les vers 1436-1437 du Miles gloriosus dans lesquels il est question du traitement de l’adultère. Cela est encore plus explicite dans les vers 1029-1031 du Captiui. Nous trouvons en effet un rappel sur le fait que ce n’est qu’une comédie et qu’il faut rester droit. Cf. GOMEZ PALLARES 2001, 189-196 ; KRAUS 1934, 74. 32 L’expression plausum non moror signifie que Chilon part sans attendre les applaudissements car cela ne l’intéresse pas. LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM 189 il sait se maîtriser et se connaît (telle est sa sentence qu’il espère voir appliquée33). Cette technique de mise en scène n’empêche pas les spectateurs d’applaudir, bien au contraire. Aussi Chilon, qui a fait rire les spectateurs dès le début de son discours, continue-t-il à avoir l’approbation de ces derniers, même après son départ. En choisissant de terminer ainsi son discours, la pièce prend une autre tournure. En effet, le choix à la fois de faire allusion aux autres sages, et d’interagir avec le public est, lui aussi, primordial pour l’acteur. La mise en scène devient plus dynamique, plus vivante.

2.3. L’interaction

Rappelons que chaque passage représente de petites scènes qui, rassemblées, forment une courte pièce. Aussi les acteurs sont-ils contraints, pour montrer la progression de la mise en scène, de faire des références à leurs prédécesseurs. Chilon rappelle, dans les premiers vers, le passage de son pré- décesseur, Solon : (v. 131-133) : Lumbi sedendo, oculi spectando dolent, manendo Solonem, quoad sese recipiat. Hui pauca quam diu locuntur Attici !

Le sage se plaint de la longue intervention de Solon. Il critique, comme je l’ai dit plus haut, le bavardage des habitants de l’Attique. La transition est parfaite pour un lacédémonien qui a la réputation d’être concis dans ses discours. Cette intervention lui permet de faire rire le spectateur, et donc d’avoir son attention. Les acteurs ont conscient du rôle important qu’ont les spectateurs dans le bon déroulement de la pièce. Aussi doivent-ils faire en sorte que ceux-ci se sentent concernés par la représentation34. Cléobule

33 CAZZUFFI 2014, 83. 34 La réaction des spectateurs peut aussi bien encourager que décourager les acteurs. Une mise en scène particulière peut émouvoir les auditeurs, qui soit donnent des signes d’approbation (applaudissement, rires, etc.), soit des signes de désaccord (hues, injures, etc.). Ainsi, lorsque le personnage voit les spectateurs rire, il est encouragé et donne encore une meilleure performance théâtrale : « an enthu- siastic, active, laughing audience can encourage, nourrish, and inspire the stage performers » (MARSHALL 2006, 73). Dans le Ludus, cet encouragement apparaît. Chilon, après avoir dit une plaisanterie, peut plus facilement dévoiler sa sentence. 190 Florian LEPETIT propose à une personne du public de confirmer la traduction en latin de sa maxime grecque (v. 150-151 ; 153) : Interpretare tu, qui orchestrae proximus gradibus propinquis in quattuordecim sedes (…) Dic. Annuisti ; gratiam habeo. (…)

Le sage fait participer l’assistance. Cela lui permet, à lui aussi, d’avoir l’attention de ce dernier qui se voit acteur de la pièce. Quand bien même Cléobule ne demande qu’une confirmation, le spectateur participe à la scène. La mise en scène proposée ici permet de rendre la pièce plus plaisante, plus accessible, en mettant au centre de celle-ci aussi bien les sept sages que les spectateurs. Ces derniers se divertissent tout en apprenant. Tous ces éléments inspirés de la comédie latine (les décors, la présence d’un prologue, les demandes d’applaudissements, l’interaction entre l’acteur et le spectateur, etc.) indiquent une mise en scène possible du LSS. Le LSS a souvent été qualifié d’œuvre mnémotechnique en raison de son style simple, de la connaissance du thème abordé et de la structure de la pièce. Déjà pour les Caesares, cette même qualification était employée35. Cependant, le Ludus se distingue de cette dernière œuvre par son aspect ludique. Dans celle-là, Ausone cherche à enseigner la vie des différents empereurs en résumant en quatre vers la Vie des douze Césars de Suétone. Dans celle-ci, le poète bordelais cherche à divertir, par une mise en scène, le lecteur. La pédagogie uti- lisée n’est donc pas la même. Cette pièce se rapproche du genre théâtral puisqu’elle met en scène les sept sages qui vont exposer leur maxime. Aussi bien, les décors que les protagonistes suggèrent que la pièce a pu être jouée dans un cadre scolaire. Ausone, qui a été professeur pendant trente ans à Bordeaux, puis précepteur de Gratien, compose des pièces variées qui se distinguent par leur aspect ludique et didactique.

Il le fait d’un ton assuré et serein puisqu’il sait que les spectateurs vont l’écouter attentivement. CAZZUFFI 2014, XCIV. 35 PICHON 1906, 156-157. LE LUDUS SEPTEM SAPIENTUM 191

BIBLIOGRAPHIE

ALVAR EZQUERRA 1990 : A. ALVAR EZQUERRA, Obras, Biblioteca classica gredos 146-147, Editorial gredos, 1990. ALTHOFF – ZELLER 2006 : J. ALTHOFF – D. ZELLER, Die Worte der Sieben Weisen, griechisch und deutsch. hrsg. übers. und komm. J. A. und D. Z. mit Beiträgen von M. Asper, D. Z. und L. Spahlinger, Darmstadt, 2006. BONANDINI 2010 : A. BONANDINI, Il contrasto menippeo : prosimetro, citazioni e commutazione del codice nell’Apokolokyntosis di Seneca. Con un commento alle parti poetiche, Trento, 2010. BOOTH 1982 : A. D. BOOTH, The academic career of Ausonius, Phoenix, 36, 1982, 329-343. BUSINE 2002 : A. BUSINE, Les sept sages de la Grèce antique. Trans- mission et utilisation d’un patrimoine légendaire d’Hérodote à Plutarque, Paris, 2002. BYRNE 1916 : M. J. BYRNE, Prolegomena to an edition of the works of Decimus Magnus Ausonius, Columbia University Press, 1916. CAZZUFFI 2014 : E. CAZZUFFI, Ludus septem sapientum. Introduzione, testo, traduzione e commento, Hildesheim, 2014. COMBEAUD 2010 : B. COMBEAUD, Ausone de Bordeaux, œuvres com- plètes, Mollat, 2010. COSKUN 2002 : A. COSKUN, Die gens Ausoniana an der Macht. Unter- suchungen zu Decimus Magnus Ausonius und seiner Familie, Prosopographica et Genealogica, 8, Oxford, 2002. ETIENNE – PRETE – DESGRAVES 1986 : R. ETIENNE – S. PRETE – L. DESGRAVES, Ausone, humaniste aquitain, Bordeaux, 1986. GOMEZ PALLARES 2001 : J. GOMEZ PALLARES, Ausonius, Lud. Sep. Sap. 229-230, or how a play should end, PP, 56, 2001, 189-196. GONZALEZ VAZQUEZ 2000 : C. GONZALEZ VAZQUEZ, Diccionario del Teatro latino, Madrid, 2000. GREEN 1991 : R. P. H. GREEN, Decimi Magni Ausonii opera, Oxford, 1991. FOCARDI 1972 : G. FOCARDI G., Linguaggio forense nei prologhi teren- ziani, SIFC, 44, 1972, 55-88. HERZOG – SCHMIDT 1993 : R. HERZOG – P. L. SCHMIDT (eds.), Nouvelle histoire de la littérature latine, 284-374, vol. 5, Brepols, 1993. JANSON 1964 : T. JANSON, Latin Prose Prefaces, Stockholm, 1964. JULLIAN 1873 : C. JULLIAN, Ausone et Bordeaux, Bordeaux, 1873. 192 Florian LEPETIT

KRAUS 1934 : W. KRAUS, ‘Ad spectatores’ in der römischen Komödie, WS, 52, 1934, 66-83. MARSHALL 2006 : C. W. MARSHALL, The Stagecraft and Performance of Roman Comedy, Cambridge University Press, 2006. MATTIACCI 2012 : S. MATTIACCI, Musa sobria e lettori ebbri per l’epi- gramma di Ausonio, dans : G. Bastianini, W. Lapini, M. Tulli (edd.), Harmonia. Scritti di filologia classica in onore di Angelo Casanova, Firenze University Press, 2012, 495-512. MICHAUT 1912 : G. MICHAUT, Histoire de la comédie romaine, sur les Tréteaux latins, Paris, 1912. PICHON 1906 : R. PICHON, Les derniers écrivains profanes, Paris, 1906. ROCHETTE 2007 : Br. ROCHETTE, Code-switching chez Ausone, dans: Etre Romain, hommage in memoriam Charles-Marie Ternes, 2007, 175-195. SCAFOGLIO 2015 : G. SCAFOGLIO, Elena Cazzuffi : Ausonius, Ludus septem sapientum, Plekos, 17, 2015, 39-52. SHARROCK 2009 : A. SHARROCK, Reading Roman Comedy, Poetics and Playfulness in Plautus and Terence, Cambridge University Press, 2009. SIVAN 1993 : H. SIVAN, Ausonius of Bordeaux, London and New York, Routledge, 1993. TERNES 1986 : Ch.-M. TERNES, La Sagesse grecque dans l’œuvre d’Ausone, CRAI, 1986, 147-161. TEUFFEL 1920 : G. S. TEUFFEL, Geschichte der romischen Literatur, dans : Kroll W. – Skutsch F., Die Literatur von 31 vor Chr. Bis 96 nach Chr., Leipzig, 1920. TURCAN-VERKERK 2002 : A.-M. TURCAN-VERKERK, L’Ausone de Iacopo Sannazaro : un ancien témoin passé inaperçu, IMU, 43, 2002, 231-312. WOLFF 2015 : E. WOLFF, Ausone traducteur du grec : quelques cas significatifs (Ausone en 2015 : bilan et perspectives, 8-9 octobre 2015, Paris Ouest Nanterre Université). Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 193-199

SIDONIO MARITO E VESCOVO: MATRIMONIO E INTERESSE NELLA GALLIA DEL V SECOLO

Patrizia MASCOLI* (Università degli Studi di Bari Aldo Moro)

Keywords: Sidonius Apollinaris, Papianilla, Gallo-Roman aristocracy, marriage, advantage.

Abstract: This contribution aims to investigate the equilibrium and the effective consistency of Sidonius’ married relationship, especially after having assumed the episcopal office. The work puts in evidence interests and shared ideolo- gical and social perspectives between Sidonius and Papianilla about the role and the importance of marriage as juridical institution, useful to guard and to in- crease of the aristocracies. Otherwise, there’s no trace of a more intimate perception of marriage.

Cuvinte-cheie: Sidonius Apollinaris, Papianilla, aristocraţie gallo-ro- mană, căsătorie, avantaj.

Rezumat: Această contribuţie are ca scop investigarea echilibrului și co- erenţei efective a căsătoriei lui Sidonius, în special după asumarea episcopatului. Ea evidenţiază interesele și perspectivele ideologice și sociale comune dintre Sido- nius și Papianilla privitoare la rolul și importanţa căsătoriei ca instituţie juridică, utilă protejării și dezvoltării aristocraţiei. Altfel, nu există nici o dovadă pentru o percepţie intimă a căsătoriei.

Della vita coniugale di Sidonio Apollinare e Papianilla sappiamo ben poco in quanto, mentre l’ampia bibliografia disponibile è ricca di contributi su Sidonio1, sulla figura di Papianilla e persino sul suo nome non ci sono indagini specifiche, in quanto disponiamo solo di un’attestazione nella lettera a lei dedicata dell'epistolario di Sidonio2.

* [email protected] 1 Vd. in proposito il sito internet ideato e curato da Joop van Waarden http://www.sidoniusapollinaris.nl/ ed il mio recente volume Amici di penna. Dal- l’epistolario di Sidonio Apollinare, Bari, 2016. 2 Sidon. epist. 5,16,5. 194 Patrizia MASCOLI

Eppure questa donna, figlia dell’imperatore Eparchio Avito3, dovette avere un ruolo di grande rilievo nella vita del poeta-vescovo. Tuttavia, benché le fonti non rendano giustizia della posizione che Papianilla ebbe nell’economia familiare, cercheremo di tratteggiare – per quanto possibile – il ruolo che questa esponente dell’élite galloromana rivestì nel felice esito del matrimonio con il poeta e nella stessa biografia di quest’ultimo, nonché nella comune ambizione, da parte delle famiglie degli Aviti e degli Apollinari, di raggiungere i livelli più elevati del- l’aristocrazia e degli incarichi pubblici. Papianilla, dunque, andò sposa a Sidonio tra il 450 ed il 451, prima che suo padre Avito fosse eletto imperatore nel 4554; dal matrimonio nacquero quattro figli: Apollinare5, Severiana, Roscia ed Alcima6. Giova anche ricordare che Papianilla fu sorella di Agricola7 e di Ecdicio8, due personaggi di indubbio rilievo negli ultimi anni del periodo imperiale. Può aver avuto anche delle sorelle, ma le zie (amitae) della figlia Roscia, dovrebbero essere sorelle di Sidonio9, se il termine a- mita mantiene nella tarda antichità il suo significato originario. A dire il vero, il legame tra gli Aviti e gli Apollinari non inizia con Sidonio e Papianilla perché negli anni precedenti, prima che essi si unissero in matrimonio, gli stessi genitori del poeta con le loro nozze avevano instaurato il legame tra le due famiglie: sembra infatti che la madre del poeta si chiamasse Avita e fosse sorella dell’imperatore Eparchio Avito. E ancora, gli stretti legami tra gli Aviti e gli Apollinari sono confermati dalla circostanza secondo cui Severiana, una delle figlie di Sidonio e Papianilla, vestì l’abito monacale a Vienne insieme ad Aspidia e Fuscina, sorelle del poeta Alcimo Ecdicio

3 Greg. Tur. Hist. Fr. 2,21; Sidon. carm. 23,430-431. 4 Sidon. carm. 23,430 intra aulam soceri mei expetitus. 5 Sulla ricostruzione della figura di Apollinare il Giovane e sul suo cursus honorum vd. P. Mascoli, Gli Apollinari. Per la storia di una famiglia tardoantica, Bari, 2010, 23-33. 6 Relativamente al numero delle figlie realmente avute da Sidonio vd. P. Mascoli, op. cit., 42-44. 7 Sidon. epist. 2,12,2 Certe ego vel tua soror inter spem metumque sus- pensi... 8 Sidon. epist. 5,16,1-3. 9 Sidon. epist. 5,16,5 Roscia salutat, cura communis, quae in aviae amitarum- que indulgentissimo sinu, quod raro nepotibus contingit alendis, et cum severitate nutritur. SIDONIO MARITO E VESCOVO 195

Avito; inoltre Audenzia, madre di Avito, era una delle sorelle di Sidonio10. Indubbiamente il matrimonio, oltre che per l’acquisizione di titoli, ebbe evidenti riflessi economico-patrimoniali: infatti Sidonio con l’epist. 2,2,3 invita l’amico Domizio a trascorrere l’estate nella villa di Avitacum (sulle rive del lago di Aydat), che proveniva dai beni dotali di Papianilla. Si trattava di un esteso possedimento, che comprendeva anche un grande lago con al centro un’isoletta utilizzata come mèta per gare ed escursioni nautiche. Sidonio manifesta il suo grande attaccamento per la villa che, pure, non facendo parte del suo patrimonio familiare (Avitaci sumus: nomen hoc predio, quia uxorium, patrio mihi dulcius, § 3) gli era ancor più cara proprio perché proveniente dall’asse ereditario della moglie: quella villa rappresentava il simbolo della perfetta concordia familiare, raggiunta anche con l’aiuto della protezione divina (haec mihi cum meis praesule deo). È chiaro che l’acquisizione della sontuosa dimora, oltre ad arricchire in misura consistente le dimensioni del patrimonio familiare, gli aveva assicu- rato l’appoggio di un personaggio importante come il suocero, che indubbiamente favorì la sua carriera politica. Come ulteriore dimostra- zione del forte legame di Sidonio per Avitacum egli ne descrive ancora le attrattive nei carmi 18 (De balneis villae suae)11 e 19 (De piscina sua). Ma torniamo all’epistola 5,16 che Sidonio dedica a Papianilla: scritta a Lione, essa risale all’autunno del 474, circa dieci anni dopo la precedente, e all’inizio risulta del tutto priva di accenti personali, ri- velando, al contrario, una chiara ispirazione di carattere politico-istituzionale: Ravenna veniens quaestor Licinianus… Infatti egli riferisce alla moglie che l’imperatore Giulio Nepote aveva elevato alla di- gnità di patrizio il fratello di lei, Ecdicio, realizzando una promessa più volte annunciata ma mai concretizzata dal suo predecessore An- temio (quod ille saepissime pollicebatur). Sidonio prende lo spunto da questa vicenda per sottolineare che ciò deve servire per tutti da sprone per mettersi con fiducia a disposizione di uno Stato rivelatosi così solido e coeso (securus).

10 Vd. P. Mascoli, op. cit., 21-22. 11 Si quis Avitacum dignaris visere nostram, / non tibi displiceat: sic quod habes placeat (vv. 1-2). 196 Patrizia MASCOLI

Solo al § 3 Sidonio si rivolge a sua moglie, cogliendo nel suo animo la grande gioia che le derivava dalla notizia dei successi di suo fratello, in un momento politico così difficile, sotto la minaccia di un imminente assedio (vicinae quoque obsidionis terror exorbitat), ma tali preoccupazioni non intaccavano minimamente le loro comuni gioie familiari. Anzi, proprio in questa occasione, Papianilla aveva dimostrato di essere non solo una buona moglie, ma anche un’ottima sorella (licet sis uxor bona, soror optima es); aveva dimostrato tutta la sua gioia per la bella notizia ricevuta e, di conseguenza, Sidonio si compiace per i successi conseguiti dalla famiglia di Papianilla oltre che per i profondi legami affettivi che la univano a suo fratello. Sidonio, tuttavia, al § 3 non riesce a dissimulare un certo disagio allorché rileva che Papianilla si rallegrava dei successi di Ecdicio in misura maggiore di quanto non facesse in occasione di quelli del marito, pur restando comunque una buona moglie (novi enim probe ne uno quidem te, quem ex lege participas, sic honore laetatam, quia licet si uxor bona, soror optima es). E comunque anche Sidonio esprime fervidi voti affinché in futuro tra i figli di Ecdicio ed i suoi si possa perpetuare il medesimo proficuo accordo già esistente fra di loro (ut sicut nos utramque familiam nostram praefectoriam nancti etiam patriciam divino favore reddidimus, ita ipsi quam suscipiunt patriciam faciant consularem). Ma ciò che, a mio avviso, sembra mag- giormente significativo è la circostanza secondo cui, malgrado il tono ufficiale della lettera, Sidonio sottolinea i grandi pregi di Papianilla (uxor bona) ed esalta la loro perfetta intesa coniugale (quantum concordia fruor), da cui scaturisce il loro comune felice connubio (com- munia gaudia). Solo la chiusa della lettera ha un tono esclusivamente familiare, in quanto Sidonio invia alla moglie i saluti della loro amata figlia Roscia (cura communis)12, della cui educazione Papianilla si era dimostrata molto probabilmente preoccupata, per cui Sidonio non manca di ricordare i fruttuosi insegnamenti e gli esempi positivi garantiti a Roscia dalla nonna e dalla zia paterna con le quali la stessa Roscia era vissuta. Le due donne avevano trattato la fanciulla sulla base di un perfetto equilibrio tra l’affettuosa bonomia e la tradizionale severità

12 Si noti l’analoga espressione communis sollicitudo riferita in epist. 2,12,2 all’altra figlia Severiana. SIDONIO MARITO E VESCOVO 197 dei costumi: una sintesi che aveva consentito una adeguata crescita morale ed umana della ragazza, all’epoca ancora molto giovane (qua tamen tenerum non infirmatur aevum sed informatur ingenium). Sidonio e Papianilla, dunque, vivevano in due diverse città, Lione e Clermont, anche in conseguenza della condizione episcopale di Sidonio, che, a dire il vero, aveva in qualche modo superato gli stessi dettami della disciplina ecclesiastica che nel V secolo imponeva una rigida separazione del clerico maritato da sua moglie. A questo proposito, è utile rifarsi ad una lettera di papa Leone Magno a Rustico di Narbona (epist. 49, anni 458-459): ut de carnali fiat spirituale co- niugium, oportet eos nec dimettere uxores et quasi non habeant, sic habere; quo et salva sit caritas connubiorum, et cesset opera nuptia- rum. Evidentemente, in questa fase, Sidonio si ricollega ad un’antica tradizione dell’episcopato alverno, seguita anche da Urbico, il secondo vescovo di quella diocesi: Gregorio di Tours, infatti, riferisce (Hist. Fr. 1,44) che Urbico, viveva religiose, pur essendo sposato con una donna che, rispettando la consuetudine ecclesiastica, viveva altrove: uxorem habens, quae iuxta consuetudinem ecclesiasticam, remota a consortio sacerdotis, religiose vivebat. È utile segnalare che il passo in questione parla di consuetudo e non di obbligo. Peraltro non sembra che dalle testimonianze disponibili sulla personalità e il comportamento di Papia- nilla si possa dedurre che la vita coniugale di Sidonio sia stata tur- bata, nel corso degli anni, da reciproche incomprensioni con la con- sorte. Lo stesso Gregorio di Tours, inoltre, ci informa su un singolare episodio riguardante Papianilla, che dimostra il severo carattere della donna e, contemporaneamente, la generosità di Sidonio vescovo il quale, senza informarne sua moglie, distribuiva ai poveri gli argenti di famiglia: plerumque nesciente coniuge vasa argentea auferebat a domo et pauperibus erogabat. Quod illa cum cognosceret, scandalizabatur in eum, sed tamen, dato egenis pretio, species domi restituebat (Hist. Fr. 2,22). A quanto pare, Papianilla, in questa occasione, avrebbe tentato di ridimensionare la generosità di Sidonio, che non esitava a privarsi di oggetti preziosi per migliorare le condizioni di persone che si trovavano in profondo disagio. Essa, infatti, aveva tentato di recuperare alcuni di questi oggetti ricomprandoli da coloro ai quali erano stati donati dal marito. Da un lato gli sforzi di Papianilla sembrano indirizzati alla salvaguardia del patrimonio familiare, dall’altro il suo intervento finiva per risultare vantaggioso per i detentori di 198 Patrizia MASCOLI quegli oggetti preziosi che, nella realtà in cui essi vivevano, difficilmente avrebbero trovato la possibilità di alienarli per soddisfare le loro esigenze quotidiane. Dunque, siamo di fronte ad una sorta di genero- sità forzata, che determinava la corresponsione ai poveri di somme di danaro (pretium) del medesimo valore dei doni ricevuti dal loro ve- scovo13. In conclusione, è certo difficile appurare quali fossero gli equi- libri e la consistenza effettiva del rapporto coniugale di Sidonio, soprattutto dopo l’assunzione della carica vescovile, che certamente dovette allontanarlo in qualche misura dalla moglie, secondo la prassi allora più consueta per uomini già sposati avviati alla carriera ecclesiastica. Emerge, però, con una certa evidenza, una comunione d’intenti e di prospettive ideologiche e sociali verso il ruolo e l’importanza del matrimonio come istituto giuridico funzionale alla salvaguardia e all’incremento del prestigio e dei patrimoni delle aristocrazie. Il sostegno reciproco che derivava dalle relazioni di parentela fra le grandi famiglie, anche quelle di filiazione con gli esponenti delle tribù germaniche assurte al potere, costituivano la migliore garanzia di supporto alla cariche future di figli e congiunti. Al di là di tale visione del

13 Cum autem esset magnificae sanctitatis atque, ut diximus, ex senatori- bus primis, plerumque nesciente coniuge vasa argentea auferebat a domo et pauperibus erogabat. Quod illa cum cognosceret, scandalizabatur in eum, sed tamen, dato egenis pretio, species domi restituebat. Questo passo di Gregorio è stato interpretato da molti studiosi (vd. e.g. anche l’edizione di M. Oldoni, Napoli, 2001) nel senso che fu Sidonio stesso a compiere l’operazione di riportare a casa gli oggetti preziosi in un primo momento donati ai poveri. Per la verità il contesto, non esente da qualche problema esegetico, sembrerebbe invece affermare che fu la moglie di Sidonio (illa) che, accortasi dell’iniziativa del marito, protestò con lui (scandalizabatur in eum) e, dopo aver dato il corrispettivo ai poveri (dato egenis pretio), ri- portò a casa quegli oggetti di valore (species domi restituebat): dunque, in base alla struttura linguistica del periodo, il soggetto dovrebbe essere illa, cioè Papianilla. Tuttavia, considerando gli usi linguistici molto ‘anomali’ di Gregorio, alcuni hanno ipotizzato un improvviso e non esplicito cambio di soggetto: in questo secondo caso sarebbe stato proprio Sidonio a risarcire i poveri recuperando così gli oggetti di famiglia. L’intero contesto, infatti è teso ad esaltare per un verso la sua grande gene- rosità, per un altro il suo legame con i ricordi di famiglia, che ancora perdurava dopo l’ascesa all’episcopato. Aggiungo che M. Bonjour (Discrétion mondaine ou ré- serve chrétienne? Les femmes chez Sidoine Apollinaire, in Hommage à Henri Le Bonniec. Res Sacrae, par D. Porte et J. P. Néraudau, Bruxelles, 1988, p. 47, n. 26) non si pone alcun problema di esegesi del passo e presenta Papianilla come la protagonista dell’episodio. SIDONIO MARITO E VESCOVO 199 matrimonio, certamente condivisa da Sidonio e Papianilla, non vi sono neppure le tracce di una percezione più intimistica del matrimonio e del rapporto coniugale. Sidonio non indulge mai a sentimenti e affetti spontanei espressi nei confronti di moglie e figli e invano si ricercano nel suo epistolario quelle esternazioni di emozioni e sentimenti che pure solo attraverso il filtro della tradizione letteraria di genere, sulla scorta di Cicerone o di Plinio, Sidonio avrebbe potuto concedersi. Le sue cure familiari si limitano all’educazione di figli e parenti, funzionale ad un buon matrimonio futuro o alla carriera, ma le premure del pater familias della tradizione classica sono del tutto scomparse o volutamente occultate sotto l’immagine austera e istituzionale del vescovo di Clermont.

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 201-217

ANNIA PUPA, AUIA ; C. ANNIUS ATILIANUS, NEPOS (CIL, XII, 1391, LE BARROUX, VOCONCES DE VAISON, VAUCLUSE). PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM

Nicolas MATHIEU* (Université Grenoble-Alpes)

Mots-clés : Narbonnaise, Voconces, auia, nepos, parenté, relations familiales, transmission du nom.

Résumé : Dans cet article, l’auteur révise la lecture de la fin de l’épitaphe remployée dans une chapelle, au Barroux, en limite méridionale de la cité des Voconces de Vaison, et propose plusieurs hypothèses pour expliquer l’identité de nom gentilice entre le petit-fils et sa grand-mère. En effet, l’épitaphe de Caius Annius Atilianus, âgé de 22 ans, a été faite par Annia Pupa, sa grand-mère (auia) à son très cher petit-fils (nepoti [ca-]|rissimo). À la dernière ligne, la première lettre était mal lue et, par suite, la fin de l’avant-dernière ligne n’avait pas été vue. Il s’agit d’un R, non d’un P, donc l’adjectif commence à la fin de l’avant-dernière ligne. L’enquête onomastique sur Annius/Annia et Atilianus conduit à envisager plusieurs hypothèses pour expliquer l’identité de gentilice et le surnom en -anus : union inégale à la génération d’Annia Pupa avec un homme de statut inférieur ; des colliberti d’un même maître ou un maître et une affranchie ; des mariages croisés ; une adoption ; une pratique sociale délibérée avec choix de transmettre le nom de la mère ; un mariage entre homonymes. Trois stemmata présentent les possibilités.

Cuvinte-cheie : Narbonensis, voconti, auia, nepos, înrudire, relaţii fami- liale, transmiterea numelui.

Rezumat: În acest articol, autorul corectează lectura părţii finale a unui epitaf reutilizat într-o capelă situată la Barroux, la frontiera meridională a vo- contiilor din Vaison, și propune mai multe ipoteze care să explice identitatea gentiliciului nepotului și a bunicii sale. Astfel, epitaful lui Caius Annius Atilianus, în vârstă de 22 de ani, a fost făcut de Annia Pupa, bunica sa (auia), nepotului prea- îndrăgit (nepoti [ca-]|rissimo). Prima literă din ultimul rând a fost citită greșit și partea finală a penultimului rând nu a fost văzută. Este vorba despre un R, nu de un P, astfel adjectivul începe la sfârșitul penultimului rând. Ancheta onomastică cu privire la Annius/Annia și Atilianus permite emiterea mai multor ipoteze care

* [email protected] ; nicolas.mathieu@univ-grenoble- alpes.fr 202 Nicolas MATHIEU să poată explica identitatea gentiliciului și cognomenul terminat în -anus: uniu- nea inegală a Anniei Pupa cu un bărbat de statut inferior; colliberti ai aceluiași stăpân sau un stăpân și o libertă; căsătorii încrucișate; adopţie; o practică socia- lă deliberată, menită să transmită numele mamei; căsătorie între omonimi. Trei stemmata ilustrează aceste posibilităţi.

Signalée au XVIIe siècle par Joseph-Marie de Suarès, au Barroux, dans la chapelle Saint-Jean-de-Galle située à un peu plus de deux kilomètres au nord-nord-est de cette commune, dans la campagne, en limite méridionale du territoire de la cité des Voconces de Vaison1, cette inscription funéraire (CIL XII, 1391) s’y trouve encore, couchée sur le côté gauche, face inscrite visible, en remploi en linteau, au-dessus de la fenêtre située à gauche de la porte d’entrée axiale de la chapelle (cliché 1). À l’occasion d’une prospection effectuée le 18 juin 2014 à Vaison avec Bernard Rémy et Joël-Claude Meffre, elle a été revue et révisée (B. Rémy, N. Mathieu, J.-Cl. Meffre, à paraître). Gravé avec soin sur la face avant d’un autel en molasse de Beaumont dont la base et le couronnement ont été arasés pour faciliter le remploi sous la forme d’un bloc parallélépipédique (72 x 39,8 x 11 cm [profondeur visible]), le texte est bien conservé quoique les lettres des deuxième et troisième lignes soient à peine visibles et se résument à une succession de hastes obliques probablement moins lisibles qu’à l’époque de Suarès à cause de l’érosion consécutive à son exposition aux intempé- ries. À la première ligne, le D et le M de l’invocation aux dieux Mânes sont de plus grande taille et gravés sur le bord gauche et le bord droit du champ épigraphique, ce qui permet d’avoir une idée de la lon- gueur des lignes et de remarquer une lacune à l’avant-dernière ligne sur le bord droit du texte, ébréché vers le bas comme le souligne le

1 Cette étude s’insère dans une entreprise collective, le Programme collectif de recherche (PCR) « Voconces de Vaison » que je coordonne à l’Université Pierre Mendès-France (Grenoble-Alpes) dans le but de publier le prochain volume des Inscriptions latines de Narbonnaise (ILN), VII. Les Voconces 2. Vaison. L’équipe est, entre autres, composée d’enseignants-chercheurs de l’Université Grenoble-Alpes : Bernard Rémy, Pr d’histoire romaine émérite de l’Université Pierre Mendès-France (devenue Grenoble-Alpes) et éditeur de plusieurs volumes des ILN dont ceux de Vienne et de Die ; Caroline Michel d’Annoville, Pr d’histoire de l’art et archéologie (Paris-Sorbonne), Djamilla Fellague, MCF d’histoire de l’art et archéologie romaine à l’Université Grenoble-Alpes et de nombreux étudiants d’histoire et d’histoire de l’art et archéologie dans le chantier de fouille de Vaison dirigé par Jean-Marc Mignon, archéologue du département du Vaucluse, et David Lavergne, SRA, conservateur chargé du Vaucluse, tous deux membres du PCR. PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 203 crépis de recouvrement de la façade de la chapelle. À la dernière ligne, la première lettre avait été mal lue par Suarès, suivi par le CIL, qui n’avait pas vu que l’avant-dernière ligne n’était pas complète. Le texte de l’épitaphe ne présente pas de difficulté de lecture (cliché 2). Le développement, assuré, est le suivant :

« Aux dieux Mânes de Caius Annius Atilianus, âgé de vingt-deux ans. Annia Pupa, sa grand-mère à son très cher petit-fils. »

Des plus simples et sobres dans le formulaire, cette épitaphe d’un citoyen porteur des tria nomina conduit à s’interroger sur la transmission du nom gentilice puisque la relation de parenté est incontestable du fait de l’indication réciproque du lien entre la dédicante et le dédicataire. Une hésitation aurait été possible si avait été seulement indiqué le mot nepos qui peut signifier aussi neveu et qu’on rencontre avec ce sens un peu partout de même qu’avec son sens de petit-fils ou au pluriel de petits-enfants (voir Mathieu 2011, p. 169-194 et 2013, p. 497-525). Elle n’a pas lieu d’être ici : Annia Pupa étant son auia, elle est sa grand-mère, paternelle ou maternelle. Ce mot n’est jamais uti- lisé avec les sens d’amita, la tante paternelle, ou celui de matertera, la tante maternelle, qui impliquent que le nepos qui leur est parfois associé est alors un neveu. Il y a en outre une différence entre ces deux relations de parenté distinctes. Elle touche aux générations concer- nées et au nombre de degrés. Dans le cas simple de tantes et neveux, les deux générations se succèdent immédiatement. Dans celui de grands-mères et petits-fils, il y a une génération supplémentaire. Elle est invisible dans l’inscription du Barroux et c’est précisément cette absence qui conduit à mener une enquête sociale fondée sur l’onomastique pour établir les hypothèses qui expliquent pourquoi le gentilice du petit-fils est celui de la grand-mère, c’est-à-dire pourquoi la transmission s’est effectuée, selon toute apparence, par les cognats alors qu’on attend plutôt les agnats, selon la tradition dans une famille de citoyens romains. Dans les provinces des Gaules (Narbonnaise et Trois Gaules) et des Germanies, on ne connaît que six autres attesta- 204 Nicolas MATHIEU tions du terme auia2. Parmi elles, deux de la Narbonnaise sont de datation haute et correspondent, pour l’une, à Aix-les-Bains, à une famille, celle de L. Pompeius Campanus (ILN, Vienne, 669), suffisamment puissante pour se faire construire un arc funéraire en ville avec les portraits et la généalogie de quinze personnes sur trois générations ; pour l’autre (CIL XII, 3030), à Russan, incomplète, à une famille de pérégrins en pleine ascension sociale puisque les aïeux ont des noms uniques pour partie indigènes, pour partie latins mais avec leur por- trait selon les canons romano-italiens de la fin de la République et du début de l’Empire. En tenant compte du statut des individus fourni par leur nomenclature : duo nomina de la femme, tria nomina de l’homme – qui permettent, avec l’indication des dieux Mânes et la sobriété du texte, de pencher pour une datation entre le milieu du Ier s. et le milieu du IIe s. –, de l’onomastique et des comparaisons avec d’autres exemples et lieux, nous pouvons envisager cinq ou six hypothèses explicatives de cette homonymie3. a) Une union inégale à la génération d’Annia Pupa avec un homme de statut inférieur. Dans ce type d’union, qui ne serait effective qu’à partir d’Hadrien toutefois (Chastagnol, 1998. Voir aussi Gaius, Institutes, 65-92), les enfants suivent la condition de leur mère. Il se pourrait donc que le père inconnu du nepos C. Annius Atilianus soit né Annius, du nom de sa mère d’un statut supérieur à celui de son père (stemma 1). Comme tous les noms, Annius, Pupa, Atilianus, sont connus en Narbonnaise, l’hypothèse est possible sans qu’il soit nécessaire de particulièrement

2 ILN, Antibes, 112, à Châteauneuf-de-Grasse, dans le territoire, Pompeia Lasciva auia ; CIL XII, 3030, Russan, chez les Volques Arécomiques : le monument, dit des Quadrati, comporte des reliefs, mentionne également l’auus et deux amitae ; AE, 1967, 294, Nîmes, qui mentionne deux auiae ; ILN, Vienne, 669 (CIL XII, 2475), à Aix-les-Bains : c’est l’arc funéraire commémoratif de la famille de L. Pompeius Campanus qui fait connaître quinze membres sur trois générations ; CIL XIII, 1924 à Lyon, qui mentionne une auia et un auus du seul côté maternel ; CIL XIII, 7656/7658, à Carden, en Germanie supérieure indique la relation réciproque neptis-auia mais le texte étant lacunaire nous ignorons le nom d’une des personnes. 3 Je remercie Sabine Armani pour ses observations, qui m’ont évité bien des erreurs ou des approximations, et pour ses suggestions dont j’espère avoir tiré le meilleur. PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 205 rechercher une explication à leur présence. b) Maître et affranchie ou colliberti En deuxième hypothèse, on peut penser à deux colliberti d’un même maître citoyen romain, Annius, ou à l’affranchissement par le maître de sa concubine, une esclave. L’enfant né de cette union porte le nom gentilice issu de l’affranchissement (stemma 2). À la différence de sa mère, voire de son père s’il s’est agi d’un co-affranchissement, cet enfant est un ingénu.

Ces deux premières hypothèses sont possibles en tenant compte de l’onomastique de la mère. Attesté près d’une cinquantaine de fois, le gentilice Annius est courant en Narbonnaise (Rémy, Mathieu, Meffre, à paraître, n° 1), souvent dans le sud (Narbonne, Béziers, Nîmes, Fréjus, Riez, Glanum) mais aussi dans le nord. Chez les Allobroges, il est attesté à trois reprises, à Vienne (ILN, Vienne, 104 et 130) avec deux citoyennes, respectivement Annia Terentia, épouse de Geminus, préposé aux archives publiques, et Annia Domitilla, mère de C. Iulius Calemerus et de Valeria Domitia, et à Grenoble (ILN, Vienne, 442) avec une femme, Annia, dont le statut est indéterminable en raison du caractère lacunaire du texte qui ne mentionne que ce nom. Chez les Voconces, ce nom est attesté quatre autres fois : dans une agglo- mération du nord du territoire des Voconces de Vaison, Le Pègue (CIL XII, 1708) pour un notable évergète et son fils, P. Annius, P. f. V[ol(tinia)] et P. Annius, son fils ; à Die, chez les Voconces septentrionaux (ILN, Die, 44) pour un couple vraisemblablement d’affranchis comme le suggèrent l’identité de gentilice et les surnoms grecs : Annia Diophantis et P. Annius Euschemon. Possibles, comme le montrent ces parallèles, ces deux premières hypothèses font cependant l’impasse sur le surnom du petit-fils. Dérivé de Atilius/a, un nom « latin régional », ce surnom est relativement rare puisqu’il n’est attesté que sept fois au total en Narbonnaise (à Arles, Chambéry, Vienne, Avignon et Aix-en-Provence, à Trets), comme surnom ou nom unique, et est unicum chez les Voconces. On peut ajouter une attestation dans les Alpes Cottiennes, à Faucon (CIL XII, 86), avec une dédicante du nom d’Atiliana qui a fait graver l’épitaphe de son mari. Cette ville, proche de la cité des Voconces, était en effet reliée au territoire de ces derniers, aussi bien méridionaux que septentrionaux, par des routes qui passaient par Mons Seleucus/La 206 Nicolas MATHIEU

Bâtie-Montsaléon (Rémy, 2011, p. 301-302 et Desaye, 2012, p. 71). On peut penser que le surnom du nepos C. Annius Atilianus est un indice d’un enracinement local et reflète des liens sociaux ou de pa- renté dans cet espace géographique. En effet, traditionnellement, les surnoms en -anus/-ana pouvaient dériver d’un gentilice d’un ascendant ou d’une ascendante du côté paternel ou maternel, dont le souvenir était ainsi évoqué, ou d’un gentilice qui avait été celui de naissance d’un ou d’une adoptée. Aussi convient-il d’envisager deux nouvelles hypothèses, celle de mariages croisés à deux générations successives entre Annii et Atilii ou bien celle d’une adoption entre ces mêmes familles. La documentation épigraphique du monde romain occidental est riche d’exemples qui montrent que des mariages « proches » étaient possibles4 (M. Corbier, 1990 et 1998, p. 120-123). Les territoires provinciaux n’ont pas été étrangers à ces pratiques qui sont assez souvent le fait de familles en phase d’ascension sociale et proches des élites qui, pour des raisons patrimoniales ou sociales ont besoin d’asseoir leur fortune et leur puissance ou qui se conforment à des pratiques d’ordres, de catégories5 (par exemple dans le milieu militaire. Voir Mathieu, 2011, p. 149-150 ; S. Armani, 2013) ou bien encore qui ont précisément besoin que leur patrimoine ne se dilue pas6.

4 Dans les limites que rappelle Gaius, Institutes, 58-64 qui les précise après avoir indiqué que « nous n’avons pas (…) le droit de prendre n’importe qui pour femme ». Les interdits sont principalement entre père et fils, mère et fille, grand- père et petite-fille. L’adoption entre libres entraîne les mêmes effets. « 60. Même entre parents collatéraux, il y a quelques interdits de ce genre mais à un degré moindre. 61. Ainsi le mariage est prohibé entre frère et sœur, qu’ils aient leurs deux parents communs ou seulement un seul. » Rappelons enfin que le comptage des degrés de parenté dans le monde romain s’effectuait différemment du nôtre qui nous vient des Germains. À Rome, les degrés de parenté s’effectuent en remontant jusqu’à l’ascendant commun puis en descendant jusqu’au parent recherché. 5 C’est le cas des flaminiques municipales. Exempli gratia, nous connaissons à Arles (CIL XII, 695) l’épitaphe de Iulia C. f. Tertullina, flaminique dans la colonie d’Apt, qui a été faite par son nepos, L. Vallius Atilianus. L’enquête onomastique portant sur les noms Tertullinus, Vallius et Atilianus montre les racines locales ou régionales et comment, par des mariages, se construisent des réseaux sociaux. 6 La Correspondance de Pline fourmille d’exemples sur la transmission des biens des grands-parents à leurs petits-enfants... comme sur les exhérédations. Voir Corbier, 1985, p. 512-514. PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 207 c) Mariages croisés Annia Pupa, la grand-mère dédicante, peut avoir épousé un Atilius (stemma 3). Leurs enfants sont des Atilii. Parmi eux, une Atilia aurait épousé un C. Annius et ce couple, invisible dans l’inscription, aurait eu pour fils C. Annius Atilianus. Dans ce cas, Atilianus est le révélateur de la parenté par alliance, du côté des femmes. À Vaison, ce nom est attesté deux fois : dans l’épitaphe de Sabinius Veratianus par son épouse Atilia Materna (CIL XII, 5843) gravée sur une grande (159 cm de haut) stèle en calcaire à sommet triangulaire et acrotères, peu épaisse (21,5 cm), et dans celle d’Atilia Avitiana, faite par son fils T. Sallustius Marcellianus (CIL XII, 1395), également de belle taille (144 cm de haut) mais en forme d’autel avec base et couronnement. Chez les Voconces septentrionaux sont attestées trois occurrences de ce nom gentilice, toutes à Die : dans l’épitaphe de G. Atilius Decumi- nus par ses parents, G. Livius Docimus et Atilia Stasime (ILN, Die 45), datée du IIe s., et dans celle de L. Atilius Dyonisius, par Iulia Chrysis, sa femme (ILN, Die, 46), perdue mais datée d’après le formulaire de la même époque. Comme l’indique B. Rémy (ILN, Die 46, p. 155), « la présence à Die de [trois] porteurs du gentilice Atilius et d’un surnom grec (ILN, Die 45, 46) pourrait laisser penser à l’existence d’une famille dioise au moins aisée d’Atilii qui avait affranchi plusieurs esclaves restés sur place. » L’existence d’une telle famille est d’autant plus envisageable qu’il faut tenir compte d’une autre inscription, lyonnaise de provenance mais voconce selon toute vraisem- blance pour une partie des individus concernés. Il s’agit de l’épitaphe d’ « Atilia Verula, fille de Sextus Atilius Sabinus, décurion des Vo- conces », faite par son mari, T. Aurelius Probus, un évocat, vers 150- 200 apr. J.-C. (CIL XIII, 1835, Lyon). Le fait que cette épitaphe ait été trouvée à Lyon est naturellement lié au métier du dédicant. Il est vraisemblable que sa femme était installée à Lyon avec lui. Socialement intéressante est la désignation de sa femme défunte : l’indication dans sa filiation des tria nomina complets du père avec précision de sa position, un decurio Vocontiorum, est typique de cette « mémoire affi- chée » qui publicise, via la mémoire privée, la position sociale7. Cette inscription lyonnaise est cependant peut-être postérieure à l’inscription du Barroux qu’elle n’explique donc pas. Mais elle constitue un

7 Mathieu 2011 : deuxième partie « Mémoire privée, mémoire publique ? La mémoire affichée », introduction, p. 213 « Rendre publique une mémoire privée. » 208 Nicolas MATHIEU

élément supplémentaire à verser au dossier de la présence, chez les Voconces, d’Atilii appartenant aux notabilités locales ou gravitant dans le milieu de ces notabilités. Les Annii de leur côté, plus nombreux comme on l’a dit, ont aussi eu des notables dans leurs rangs. À une date indéterminée, au nord de Vaison, au Pègue (CIL XII, 1708) l’évergète P. Annius, P. f. V[ol(tinia)] qui, avec son fils, P. Annius, a fait don d’un balineum avec ses décorations, était un praef(ectus) pa[gi ---] et comptait donc parmi les honorati « locaux » (Rémy, Mathieu, 2013, p. 285). Chez les Voconces septentrionaux, il dut y avoir des Annii assez aisés pour que deux de leurs affranchis, vivant en couple, soient demeurés sur place (ILN, Die, 44). Plus loin dans la province, quelques Annii méritent d’être signalés car ils portent le prénom Caius : à Béziers (CIL XII, 4259) et à Narbonne (CIL XII, 4382), sans oublier la mention du nom du consul C. Annius Pollio associée à celle du consul C. Rubellius Blandus sur une amphore découverte à Port-Vendres (AE 1993, 1161a) et datée par conséquent de 18 apr. J.-C. Bien éloignés géographiquement ou chronologiquement de l’épitaphe du Barroux, ces documents sont cependant des jalons dans la diffusion de ce nom dans la province. d) Atilianus, indice d’une adoption ? Né C. Atilius, le dédicataire aurait-il pu être adopté par un (C. ?) An- nius, dont il aurait pris le nom en transformant son nom de naissance en un cognomen qui le rappelle ? Théoriquement envisageable, cette hypothèse ne permet pas de résoudre l’homonymie entre le petit-fils et la grand-mère sauf à introduire en plus une des trois hypothèses précédentes. En effet, pour l’expliquer, il faudrait que l’hypothétique père de ce petit-fils, un C. Annius invisible dans l’épitaphe, fût lui- même fils d’Annia Pupa. Par comparaison, le vocabulaire de la pa- renté qui concerne la famille impériale Julio-claudienne dans la litté- rature, chez Tacite (Moreau, 1985) ou Suétone montre, à travers la permanence des termes de parenté utilisés, les constructions sociales et politiques volontaires mais aussi parfois les distorsions entre la norme et les usages (Armani, Mathieu, à paraître). Toutefois, si dans l’adoption l’adopté perd tout lien avec sa famille de naissance pour entrer dans celle qui l’a adopté, il n’a pas pour mère l’épouse de son père adoptif et a fortiori ne peut pas avoir pour grand-mère la mère de son père adoptif. Les liens cognatiques, c’est-à-dire du côté maternel, PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 209 ne disparaissent pas avec l’adoption. Cette impossibilité n’invalide pas pour autant l’hypothèse d’une adoption. L’indication des termes réciproques de parenté – dans le sens ascendant et dans les sens descendant – met en valeur le caractère naturel de la parenté d’Annia Pupa par rapport à son nepos et nous oblige à envisager une adoption au sein de la famille de la grand-mère par un frère de celle-ci, qui serait donc un grand-oncle. Cette possibilité8 n’est pas celle qu’on attendrait cependant. On connaît bien plus l’adoption par un oncle maternel, attestée aussi bien dans la littérature (Corbier 1991) que dans les inscriptions. Mais si elle explique le gentilice du dédicant, Annius, elle n’explique pas celui de la grand-mère, sauf à ajouter d’autres hypothèses à la génération de celle-ci. Comme cette hypo- thèse implique la combinaison successive de plusieurs conditions, elle n’est pas la plus plausible. e) Une pratique sociale délibérée ? Le choix de transmettre le nom de la mère Connue dans le monde provincial occidental, notamment gaulois (Dondin-Payre 2001, p. 220-223 ; ILN, Die, 10), la possibilité que les parents aient choisi de donner à leur(s) enfant(s) le gentilice Annius, de la mère, plutôt que celui du père n’est pas exclue. Puisque l’homonymie porte sur la grand-mère et le petit-fils, il faut croire que c’est à la génération de celle-là, Pupa, que ce choix a été effectué, sauf à supposer quelque remariage ou adoption à la génération absente de l’inscription. Cette hypothèse peut être la conséquence d’un mariage iné- gal (hypothèse a ; stemma 1). La polyonymie, qui se développe dans les grandes familles italiennes au IIe s. apr. J.-C., narre de semblables histoires et oblige à envisager des hypothèses que la norme juridique n’autoriserait pas a priori. Impossible à démontrer et à figurer sous forme d’un stemma en raison de l’absence d’information sur la pa- rentèle, un tel choix est certes possible. f) Le mariage entre homonymes libres Souvent oubliée, cette ultime hypothèse est toujours possible. Elle doit être envisagée selon deux cas. Soit Annia Pupa est la grand-mère paternelle, qui a épousé un C. Annius ; soit elle est la grand-mère maternelle. Mais cette seconde hypothèse est moins probante car elle

8 J’ignore s’il en existe des attestations épigraphiques. 210 Nicolas MATHIEU oblige à supposer deux mariages successifs entre homonymes.

Conclusion

L’étude de cette épitaphe laisse entrevoir des pratiques sociales proches de celles qu’on connaît en Italie – dans une certaine mesure par mimétisme – et témoigne d’un degré certain d’imprégnation des modes sociaux romains. Parmi les hypothèses envisagées, l’adoption est peut-être celle qui est la moins plausible compte tenu des informations dont nous disposons. Les autres ne sont pas exclusives entre elles pour peu qu’on accepte qu’en trois générations au total, soit une soixantaine d’années peut-être seulement, on soit passé d’une géné- ration d’affranchie/affranchis à une génération de citoyens que rien ne distingue des citoyens romains de naissance depuis plusieurs gé- nérations : aux tria nomina statutaires s’ajoute une onomastique latine dans la pure tradition sociale romano-italienne. Il suffit de choisir une bonne alliance matrimoniale qui permet de hisser la génération suivante à un niveau supérieur ou de consolider la situation. Or, aussi bien parmi les Annii que parmi les Atilii, le potentiel existe. Seul demeure inexpliqué le saut de génération dans l’épitaphe9, l’adjectif laudatif carissimus ne suggérant rien de particulier10.

Crédits iconographiques Clichés 1-2 : Nicolas Mathieu (Université Grenoble-Alpes) Références bibliographiques Livres et articles Armani 2013: Armani (Sabine), Relations familiales et sociales des magistrats locaux en Hispania sous le Haut-Empire, dans ORTIZ de URBINA ÁLAVA (Estíbaliz) éd., Magistrados locales de Hispania. Aspectos históricos, jurídicos, lingüísticos,

9 On peut évidemment penser au décès des parents d’Atilianus. 10 Carissimus, carissima est un des adjectifs laudatifs les plus fréquents dans les épitaphes dans les Gaules. Aucune interprétation singulière ou particulière n’a, à ma connaissance, jamais pu être mise en valeur sur le choix de ce terme. Il est simplement banal. Pour le corpus des alumni dans les Gaules et les Germanies, cet adjectif arrive au deuxième rang pour exprimer l’affection dans les relations de la parenté nourricière (voir Mathieu, 2011, p. 206, tableau 31) : comme je l’ai indiqué, « on ne saurait conclure (…) que les adjectifs dulcissimus/-a et carissimus/-a seraient particuliers à un type de relation ou à un âge » (p. 208). PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 211

Vitoria-Gasteiz : Universidad del País Vasco, Servicio Edito- rial, 2013, 253-278. Armani, Mathieu, à paraître : ARMANI (Sabine), MATHIEU (Nicolas), Mauvais fils, mauvais parent, mauvais empereur : le paradigme de la parenté dans les portraits impériaux chez Suétone et Tacite, dans ARMANI (Sabine), DOYON (Julie), éd., Famille(s) et pouvoir(s). Regards croisés. Époque antique - époque moderne, Genève : Georg (Collection L’Équinoxe). CAG, 84/1 = Provost, Meffre 2003. Corbier 1985 : Corbier (Mireille), Idéologie et pratique de l’héritage (Ier s. av. J.-C. - IIe s. apr. J.-C.), Index, 13, 1985, 501-528. Corbier 1990 : CORBIER (Mireille), Construire sa parenté à Rome, RH, 575, juillet-septembre 1990, 3-36. Corbier 1991 : CORBIER (Mireille), Du nouveau sur l’auunculus de Sénèque ?, dans FICK N., CARRIÈRE J.-Cl. (éd.), Mélanges Étienne Bernand, Besançon, 1991, 165-191. Corbier 1998 : CORBIER (Mireille), Épigraphie et parenté, dans LE BOHEC (Yann), ROMAN (Yves) éd., Épigraphie et histoire : acquis et problèmes, Actes du congrès de la Société des Pro- fesseurs d’Histoire Ancienne, Lyon-Chambéry, 21-23 mai 1993, Lyon : 1998, coll. CERGR, ns n° 18, 101-152. Delamarre 2003 : DELAMARE (Xavier), Dictionnaire de la langue gauloise, 2ème éd., Paris : Errance, 2003. Delamarre 2007 : DELAMARRE (Xavier), Noms de personnes cel- tiques dans l’épigraphie classique, Paris : Errance, 2007. Desaye 2012 : DESAYE (Henri) — ILN, Die. Introduction : « Voies et milliaires », 71. Dondin-Payre 2001 : DONDIN-PAYRE (Monique), L’onomastique dans les cités de Gaule centrale (Bituriges Cubes, Éduens, Se- nons, Carnutes, Turons, Parisii), dans DONDIN-PAYRE (Monique), RAEPSAET-CHARLIER (Marie-Thérèse) sous la direction de, Noms, identités culturelles et romanisation sous le Haut-Empire, Bruxelles : Le livre Timperman, 2001, 193- 341. Ernout, Meillet, 1939 : ERNOUT (Alfred), MEILLET (Antoine), Dicti- onnaire étymologique de la langue latine, 2ème éd., Paris. Kajanto 1965 : KAJANTO (Iiro), The Latin Cognomina. Helsinki : Helsingfors, 1965. 417 p. (Commentationes Humanarum Lit- terarum ; 36. 2). 212 Nicolas MATHIEU

Lörincz 2005 : LÖRINCZ (Barnabás), Onomasticon prouinciarum Europae Latinarum, IV : Quadratia-Zures, Vienne : Forschungsgesellschaft Wiener Stadtarchäologie. Mathieu 2011 : MATHIEU (Nicolas), L’épitaphe et la mémoire. Pa- renté et identité sociale dans les Gaules et les Germanies romaines, Rennes : PUR, 2011, 501 p. Mathieu 2013 : MATHIEU (Nicolas), Autour du nepos d’Alburnus Maior, Panes, fils de Bizo (AE, 2008, 1167 = AE, 2007, 1201) : petit-fils ou neveu, C&C, 8/2, 2013, 497-525. Moreau 1980 : MOREAU (Philippe), De quelques termes de parenté chez Tacite, dans Mélanges de littérature et d’épigraphie latines, d’histoire ancienne et d’archéologie. Hommages à la mémoire de Pierre Wuilleumier, Paris : 1980, 239-250. Provost, Meffre 2003 : PROVOST (Michel), MEFFRE (Joël-Claude), Vaison-la-Romaine et ses campagnes. Paris : Académie des Inscriptions et Belles Lettres, 2003, 553 p. (Carte archéolo- gique de la Gaule ; 84/1). Raepsaet-Charlier 2006a : RAEPSAET-CHARLIER (Marie-Thérèse), Les dévots dans les lieux de culte de Germanie supérieure et la géographie sacrée de la province, dans DONDIN-PAYRE (Monique), RAEPSAET-CHARLIER (Marie-Thérèse) sous la direction de, Sanctuaires, pratiques cultuelles et territoires civiques dans l’Occident romain, Bruxelles : Le livre Timperman, 2006, 347-435. Raepsaet-Charlier 2006b : RAEPSAET-CHARLIER (Marie-Thérèse), Les cultores de Mars en Gaule Belgique, dans BROUQUIER- REDDÉ (Véronique), BERTRAND (Estelle), CHARDENOUX (Marie-Bernadette), GRUEL (Katherine), L’HUILLIER (Marie- Claire) sous la direction de, Mars en Occident. Actes du col- loque international « Autour d’Allones (Sarthe). Les sanctuaires de Mars en Occident », Le Mans, Université du Maine, 4-5-6 juin, 2003, Rennes : PUR, 2006, 45-62. Rémy (Bernard) 2011 : RÉMY (Bernard), Les dieux et les hommes à Mons Seleucus/La Bâtie-Montsaléon (Hautes-Alpes), station routière et agglomération urbaine de la cité des Voconces septentrionaux, dans DEROUX (Carl) éd., Corolla Epigraphica. Hommages au professeur Yves Burnand, Bruxelles : Latomus, 2011, 301-317. PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 213

Rémy, Mathieu 2013: RÉMY (Bernard), MATHIEU (Nicolas), avec la collaboration de DESAYE (Henri), Les notables voconces au Haut-Empire, Gallia, 70/2, 2013, 257-293 Rémy, Mathieu, Meffre, à paraître : RÉMY (Bernard), MATHIEU (Nicolas), FAURE (Patrice), MEFFRE (Joël-Claude) avec la collaboration de ROSSIGNOL (Benoît), Inscriptions latines nouvelles ou révisées de Vaison-la-Romaine et de ses en- virons, RAN, 2015, à paraître. 214 Nicolas MATHIEU

cliché 1

cliché 2 PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 215

stemma 1

1) Une union inégale à la génération d’Annia Pupa avec un homme de statut inférieur

Annia Pupa ? pérégrin / affranchi « auia » dédicante

[Annius ?] [Atilia ?]

C. Annius Atilianus mort à 22 ans « nepoti » dédicataire 216 Nicolas MATHIEU

stemma 2

2) Maître et affranchie ou colliberti

Pupa / Annia Pupa [Annius] « auia » dédicante

[Annius] [Atilia ?]

C. Annius Atilianus mort à 22 ans « nepoti » dédicataire PARENTÉ ET TRANSMISSION DU NOM 217

stemma 3

3) Mariages croisés

Annia Pupa [Atilius] « auia » dédicante

[Atilia ?] [C. Annius ?]

C. Annius Atilianus mort à 22 ans « nepoti » dédicataire

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 219-245

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM: A CONTRIBUTION TO THE STUDY OF EARLY CHRISTIAN ART IN THE BALKANS*

Sanja PILIPOVIĆ1 (The Institute for Balkan Studies, The Serbian Academy of Sciences and Arts, Belgrad), Ljubomir MILANOVIĆ2 (The Institute for Byzantine Studies, The Serbian Academy of Sciences and Arts, Belgrad)

Keywords: Singidunum, sarcophagus, Early Christian art, Jonah, Good Shepherd, iconography.

Abstract: The subject of the paper is the so-called Jonah sarcophagus from Singidunum (Belgrade). The sarcophagus belongs to the pagan, Pannonian type sarcophagi that were often decorated with Noric-Pannonian scrolls. What makes it unique in the region of Moesia is its relief decoration on the front side. In the field usually used for an inscription, one finds carved scenes from the Old Tes- tament story of Jonah and the Good Shepherd. The sarcophagus is considered in the context of the growing Early Christian community in Singidunum and surrounding area. The iconography is discussed in close proximity with analogous images of Early Christian art that may have impacted the development of its iconographic program.

Cuvinte-cheie: Singidunum, sarcofag, artă creștină timpurie, Bunul Păstor, iconografie.

* This article is part of the research on the project No 177012 of the Insti- tute for Balkan Studies, SASA “Society, spiritual and material culture and commu- nications in the prehistory and early history of the Balkans and the project No. 177032 of the Institute for Byzantine Studies, SASA “Tradition, innovation and identity in the Byzantine world” supported by the Ministry of Education, Science, and Technological Development of the Republic of Serbia. We would like to thank to our friend Allan P. Doyle, PhD candidate, Princeton University for his close reading of the text, helpful suggestions, and corrections. 1 [email protected] 2 [email protected] 220 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Rezumat: Subiectul articolului este așa-numitul sarcofag al lui Iona din Singidunum (Belgrad). Sarcofagul aparţine tipului de sarcofage pannonice păgâ- ne, care erau adesea decorate cu benzi. Ceea ce-l face unic în regiunea Moesiei este decoraţia în relief de pe partea frontală. Pe câmpul folosit, în mod obișnuit, pentru inscripţie, se găsesc sculptate scenele din Vechiul Testament, respectiv istoria lui Iona și Bunul Păstor. Sarcofagul este privit în contextul creșterii comu- nităţii creștine timpurii din Singidunum și din împrejurimi. Iconografia este discutată în strânsă legătură cu imagini analoge ale artei creștine timpurii, care au putut avea un impact asupra dezvoltării programului iconografic.

At the end of the nineteenth century, a remarkable sarcophagus was excavated in Belgrade, probably dating from the mid- to late- fourth century (Fig. 1)3. The sarcophagus is embellished on its front side with figure of the Good Shepherd and scenes from the cycle of Jonah (Fig 2). It is a unique example of Early Christian art in the province of Moesia. To date, the sarcophagus has not received substantial scholarly attention. The aim of this paper is to reevaluate its significance and to elucidate its importance in light of the Early Christian community in Belgrade, in particular, and within the province of Moesia, in general. The sarcophagus is constructed out of limestone and rectangular in shape. Its massive lid resembles a pitched roof with acroteria at its four corners and one in the middle of the lid’s front and back side (Fig. 3). The sarcophagus measures 218 x 98 x 74 cm and the lid, 229 x 116 x 28 cm. Only the front side of the sarcophagus is decorated with the low relief4. The relief is roughly cut without final polishing and remains partially unfinished. On the spectator’s left side, one finds a representation of the Good Shepherd with a lamb on his shoulders. On the right hand side of the rectangular panel are the Biblical scenes from

3 The sarcophagus was found at the corner of Captain Mišina and Jovanova streets in Belgrade, while digging foundations for a house of Marko Marković in 1885. Today it is in the National Museum in Belgrade, inv. no. 1564 / IV. For the literature on sarcophagus and for dating see, Valtrović 1886, 70-71; Valtrović 1891, 130-142, T. 11-12; Klauser 1966, 163, n. 2; Brenk 1985, 308, fig. 378c; Caillet, Loose 1990, 22, Fig. 13; Pop-Lazić 2002, 21-22, cat. G-116, fig. 9; Vasić 2013, fig, 70, cat. 83. 4 The dimensions of the panel with the relief are 143 x 73 cm. One of the earliest and most detailed descriptions of the relief is by Mihajlo Valtrović see, Valtrović 1891, 130-142.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 221 the life of the Old Testament prophet, Jonah5. The panel’s side edges are decorated with Noric-Pannonian scrolls. While the representation of the God Shepherd is of a standard type, the Jonah scenes are more complex. Several scenes from the Jo- nah cycle are combined in the central, compact composition. The far right side of the relief contains a large sailboat or ship bearing three or four sailors (Fig 4)6. The main masts form a cross. A paddle held by one of sailors protrudes from the ship into the water. The dispro- portionally large figure of Jonah has been ejected from the boat, face down, and is shown naked from the back and positioned directly in the path of the sea monster. Below the sea monster is a pair of fish resembling dolphins. Next to the sea monster swallowing Jonah, one finds another spiting him out while he spreads his arms toward the Good Shepherd in front of him (Fig. 5). Just above the rescued Jo- nah and next to the ship, one finds a representation of a large gourd plant with fruit hanging from it. A bird is nestled amongst the bran- ches on the side of the gourd tree closest to the ship (fig. 6). Likely a matching representation was formerly found on the other side of the tree but it is difficult to discern due to the poor condition of the stone. A putto rides a dolphin between the two sea monsters (Fig. 7). With his left hand, the putto holds onto the dolphin while grasping a whip or similar object with his right. Mihajlo Valtrović has correctly suggested that the sarcophagus was probably reused7. The construction of the Belgrade Jonah sarcophagus is similar to the majority of Pannonian sarcophagi. These sarcophagi are recognizable by typical lids resembling pitched roofs with acroteria placed at the corners and in the case of sarcophagi from Mursa and Cibalae, in the middle of the front side8. Like Pannonian sarcophagi, the Belgrade sarcophagus has a tripartite division on the front in the middle of which was a field for an inscription. While on Late Antique sarcophagi, that field was usually reserved for the in-

5 Bezalel Narkiss suggests that the Book of Jonah represents a late compilation from the early Hellenistic period; see Narkiss 1979, 63. 6 Due to the poor condition of the stone it is hard to tell if there is another figure on the front deck of the ship. 7 According to Valtrović a different, more skillful hand executed the Noric- Pannonian scroll decoration on the side of the central relief panel, Valtrović 1891, 142. 8 Dautova-Rušeljan 1983, 108ff.

222 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ scription, here it is carved with an Early Christian relief. Noric-Pan- nonian scroll decoration occurs in the second half of the second century, but became widespread on the sarcophagi at the time of Severi- ans9. Perhaps the closest examples of a sarcophagus with Pannonian volutes originate from Mursa10, and from Viminacium, on which we also find representations of Amor and Psyche11. The Old Testament scenes of Jonah (Jonah 1-4) are amongst the most commonly reproduced scenes in Late Antique and Early Christi- an art and appear in variety of media and contexts until the fifth cen- tury12. Besides sarcophagi, the Jonah story has been found in catacomb paintings, on gems, ivory, mosaics, statuettes, etc.13. The oldest known representation of scenes illustrating the story of Jonah is from the third-century Catacomb of Callixtus in Rome14. The story of Jonah is about an unwilling and disobedient prophet, who God sent to Ninivah as a messenger to preach against the infamy of its people. On his way to Ninivah Jonah decided to change the direction of the ship and not to obey to God’s will. To punish him, God sent a storm and in order to preserve their lives, the sailors cast Jonah into a sea on his request, where he was swallowed by a sea monster or ketos sent by God as well15. After three days and three nights in the belly of the ketos during which he prayed, Jonah was spewed out onto dry land. This time Jonah obeyed God and succes- sfully preached to the people of Ninivah after which God decided to spare them from destruction. Being dissatisfied with God’s decision, Jonah went outside the town to rest and God provided a shelter from the Sun by seeding a gourd16. The next morning, however, a worm ate

9 Erdélyi 1974, 116-117; Dautova-Rušeljan 1983, 104-106; Pochnarsi 1998, 195; Mráv 2005, 209-212. 10 Dautova-Rušeljan 1983, 106, Tav. 5/8, cat. 169 and 170. 11 Pilipović 2007, cat. 6 (IMS II, 63) 12 Jensen 2000, 172, Couzin 2013, 168. 13 For an early catalogue showing examples of the representation of Jonah see, Mitius 1897. For more recent scholarship and bibliography on Jonah see, Couzin 2013, 168-169. 14 The images are in the Crypt of Lucina in the Sacrament chamber 22, Jensen 2011, 12-16. 15 The model for the sea monster comes from Greek and Roman art, see Lawrence 1962, 294-295. For the name ketos see, Couzin, 2013, 188, n. 28. 16 There is a dispute among scholars over the translation of the word for the plant and its botanical accuracy. Hebrew texts refer to this plant as qiqayon, a vari-

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 223 the plant and left Jonah burning in the sun, asking God for death. God explained to Jonah that he had wanted Him to destroy the Nini- vites and their city that he created and had selfishly complained about the destruction of a plant that Jonah had not cared for. In this way God showed Jonah the reward of salvation for those who obey Him. The story of Jonah was usually represented as multi-scene narrative by artists of the pre- and post-Constantine periods17. Otto Mitius has placed them into three main categories: first, Jonah on the ship and being cast overboard; second, in which Jonah swallowed by a sea monster, which is often combined with the first; and the third, showing Jonah being disgorged by the ketos and resting under a gourd plant18. Though, the story is based on scriptural narrative, in abbrevi- ated forms, many important details are omitted, such as the representation of Jonah in the belly of the ketos, or him preaching to the Ninevites and their conversion. In many cases, only the scene of Jo- nah resting under the gourd tree is represented19. The popularity of Jonah imagery in Early Christian art, especially in the pre-Constantinian period is attributable to the range of associations that an observer can have when beholding it. The scenes from the Book of Jonah are often observed in a typological manner, as foreshadowing of Christ’s Resurrection20. The episodes represen- ting Jonah being cast into the sea, disgorged, or resting under the gourd tree, can be viewed as soteriological, showing his death, salvation or resurrection, and final peace in paradise. The last scene in which Jonah is resting, though disconnected from the scriptural narrative, may allude symbolically to the Resurrection and the peace of the soul in Heaven. The typological connotation of the Jonah scenes is closely connected with Jonah’s scriptural role in the New Testament. In the Gospel of Matthew (12:38-41) and Luke (11:29-32), Christ promised a sign to

ety of the castor-oil plant, ricinus communis. In the Septuagint it is translated as Κολοκύντη and in Vetus Latina as cucubita, which is a gourd plant, see Heller 1985, 67-116. 17 Grabar 1968, 7-8; Elsner 1998 153-155; Jensen 2000, 171-173. 18 Mitius 1897, 97-98. 19 Narkiss 1979, 64-66. 20 Wischmeyer 1981, 263; Elsner, 1998, 196; Jenesn 2000, 173; Tkacz 2001, 70; Dulaey 2001, 86; Couzin 2013, 195-205.

224 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ the Pharisees, “the sign of Jonah the prophet.” In these Gospels Christ refers to different aspects of the prophet’s story. In the Gospel of Matthew when Christ talks of a sign, He refers to the “sign of the prophet Jonah: For as Jonah was three days and three nights in the whale’s belly; so shall the Son of man be three days and three nights in the heart of the earth” (Matthew 12:40). By linking Jonah’s period in the belly of the whale with the time spent by the Son of man in the heart of the earth, Matthew created a typology by which Jonah’s story prefigured that of Jesus. Jonah becomes a symbol of resurrection, and of post-mortem bliss21. In the Gospel of Luke, Christ addresses “an evil generation” that requires “a sign” with the words: “For as Jonas was a sign unto the Ninevites, so shall also the Son of man be to this generation” (Luke 11:29-30). To better understand the context in which the Jonah sarcophagus from Belgrade was used, it is necessary first to have a short overview of the Christian community in the late third century and the fourth century in Singidunum (Belgrade). The place where the sarcophagus was discovered, Singidunum, was one of the most important cities of the provinces of Upper Moesia and of Moesia Prima. The information that we have today on ancient Singidunum, although ex- tensive, is nevertheless fragmentary because contemporary Belgrade developed over top of the Roman city. The erection of a series of later Byzantine, Serbian, Austrian and Ottoman fortifications destroyed most of the remains of the ancient city. Archaeological and epigraphic evidence indicates that Christianity in the former Upper Moesia expanded gradually. This is evident by the existence of the relatively small number of Early Christian epigraphic monuments 22. It seems that the residents of local provinces remained faithful to pagan cults for a long period. The situation in the Pannonian provinces is somewhat different. Already in the second half of the third century, during the reign of the Roman emperors Valerian and Gallienus, there were well-organized Christian communities, one of which developed in Sirmium, a town of great importance for the history of Early Christia- nity. 23

21 Gregg 2015, 372. 22 Mirković 2007, 99; Ferjančić 2013, 33–34. 23 Mócsy 1974, 325ff; Milin 2001, 253–259; Jeremić 2006, 167–200; Ferjančić 2013, 34; Popović 2013, 102–117; Popović 2013b, 138–159.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 225

The data that we have on Early Christian communities in Sin- gidunum derives from records of their persecutions of the late third and early fourth century. According to tradition, one of the early mar- tyrdoms took place during the time of emperor Diocletian’s (284-305 CE) persecutions, when the presbyter Montanus and his wife Maxima escaped from Singidunum to Sirmium (AA.SS III, 615-7), one of four former capitals of the Roman Empire24. Their hagiographies describe how Sts. Montanus and Maxima fled persecution but were captured, beheaded, and their remains thrown into the Sava River after refusing to renounce their Christian faith 25 . The river carried the bodies nine miles to the place where they were buried. According to Martyrology of pseudo-Jerome, parts of which originated in the fifth century, and mentioned in patristic texts PL, this likely took place on March 26, 304 CE. Details of the story are also found in the Passion of Pollio (Passio sancti Pollionis et aliorum martyrum ) (AA.SS II, 425). It is difficult to tell from it whether the elogium in honor of these two saints was based an earlier, now lost legend26. Their bodies were translated to Rome and there are no preserved epigraphic monuments from Late Antique Sirmium as evidence of the proliferation of their cult27. Sirmium was the center where the court of the perfect of Pre- toria was established, which explains the trials and convictions of many Christians from the surrounding region such as Sts. Montana and Maximus from Singidunum28. Another martyr from the early fourth century Singidunum was deacon Ermilus who converted his jailer Stratonicus to Christianity29. Scholars disagree about the exact date of this event. Milena Milin has argued that Ermilus and Stratonicus were not martyred during Dio- cletian’s persecutions, and Jacques Zeiller’s dating of 307-311 CE is

24 Delehaye, 1912, 294; Jarak 1996, 287; Milin 2001b, 10–11, Janković 2003, 17; Jarak, 2011, 58–60; Ferjančić 2013, 34; Špehar 2014, 32. 25 There cult spread to the west but did not gain popularity there in contrast to those of other Sirmium martyrs, Zeiller 1967, 105ff, 121ff; Milin 2001b, 11. 26 For more on Passio sancti Pollionis et aliorum martyrum see, Bilić 2013, 815-840. 27 Jarak 1996, 287; Milin 2001b, 11. 28 Zeiller 1967, 105-106, Mirković 1979, 21; Janković 2003, 18ff; Mirković 2008, 115; Špehar 2014, 32. 29 Delehaye 1912, 283; Zeiller 1967, 106-107; Popović 1995, 50; Milin 2001b, 15-16; Špehar 2014, 38.

226 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ unpersuasive.30 Miroslava Mirković has offered the more convincing date of 315 CE31. The story of Sts. Ermilus and Stratonicus is mentioned in various sources and has been analyzed by Milin 32. One source, the Passio in the Menologium of Symeon Metaphrastes (PG CXIV, 553-66), is a tenth century, extended version of an earlier text that includes some questionable details such as the questioning of Ermilus by the emperor Licinius, which is unlikely to have occurred; notably, there is no mention of Singidunum33. There is another, older text, published in Analecta Bollandiana [89 (1971), 10-20]34. According to legend, Ermilus was tortured for refusing to sacrifice animal offerings to the Gods and his guard, Stratonicus, was touched by Ermilus’s suf- fering and wept in compassion. The Roman emperor ordered both to be killed and thrown in the Danube River at Singidunum. Their bodies arose from the depths after eighteen miles and were then were discovered and buried 35. There is an indication that they were placed in a painted tomb in Brestovik, near Belgrade, but this has been difficult to definitively establish36. In the middle of the fourth century, Singidunum along with Sir- mium, Margum, Viminacium, Horreum Margi, Naissus and Remesi- ana, became an episcopal seat. The bishop of Singidunum, Ursacius (about 335-370 CE), played an important role at the time in the strengthening of Arianism together with Valens, bishop of Mursa37. Acting together, the two clerics expelled the orthodox bishop from Sirmium and set up the heretic Euterius in his place. Other bishops of Pannonia, and the heads of the church seats of Moesia, mostly remained faithful to the Nicene doctrines, which effected Ursacius and Valens’ decision to return to orthodoxy at the Council of Serdica in 343 CE. Bishop Ursacius was succeeded by bishop Secundian (circa 370-381 CE), who was convicted of the heresy of Arianism at the

30 Zeiller 1967, 105; Milin 2001b, 16. 31 Mirković 1979, 21-27; Milin 2001b, 16. 32 Milin 2001b, 15-16. 33 Zeiller 1967, 106ff; Milin 2001b, 15-16. 34 Also translated in serbian, Todorović 1998, 15-26. 35 Both martyrs are mentioned in Prologue of Ochrid, as well as in the Sy- naxarium of the Church of Constantinople, where they were celebrated on January 13, Milin 2001b, 15. 36 Mirković 1979, 23. On the painted tomb in Brestovik see, Valtrović 1907, 128-138; Stričević 1958, 411-413. 37 Johnson 2012, 95-102; Ferjančić 2013, 34.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 227

Council of Aquileia in 381 CE38. Although records indicate that Singi- dunum was a significant Christian center in the fourth century, archaeological finds with Christian motifs are not numerous39. Although it was a large urban center, only a few of the surviving oil lamps from the fourth and fifth century can be identified as Early Christian40. This is also the case with quotidian objects such as vessels, of which we have few examples with Christian iconography41. A rare survival, however, is an Early Christian lead sarcophagus decorated with four crosses whose arms end in arrowheads42. The lack of Early Christian artifacts from Singidunum underscores the importance of finds such as the Jonah sarcophagus from Belgrade. As we have seen, the Christian community and the cult of martyrs were well developed in Singidunum by the fourth century. The representation of a Biblical theme on the Belgrade sarcophagus reveals the prominent role played by scripture in the daily life of Early Chris- tians, when belief in resurrection was an essential part of their faith43. This belief is emphasized on the sarcophagus through the juxtaposition of the story of Jonah with the representation of the Good She- pherd. The image of the Good Shepherd was one of the most commonly depicted during the first four centuries of Christian art44. Shown as a youthful shepherd carrying a sheep or ram and dressed in a short bel- ted tunic, this was an image derived from the Greco-Roman art45. The Good Shepherd was acceptable to Christians due to the parallels in literary sources, especially the New Testament. In the Gospel of John 10:1-19, Christ calls himself the Good Shepherd who lays down his life for the sheep: “I am the good shepherd: the good shepherd giveth

38 Zeiller 1967, 150. 39 On Early Christian small objects see, Ilić, 2005. 40 A oil lamp from Singidunum with a handle in the shape of a cross and the lid in the shape of a shell see, Konst. Vel., cat. 164. 41 A pot with two handles decorated with alteration of fish and vine motives, and a plate with a representation of a fish at the bottom, Konst. Vel. cat. 148 and 149. 42 On the territory of Singidunum it was excavated seven lead sarcophagi but unfortunately non of them have been preserved until our days and the archaeological records are destroyed. Pop-Lazić 2002, 51. On survived lead sarcophagus see, Crnobrnja 2003, 313-330. 43 Jensen 2000, 156-158. 44 Jansen 1983, 375-378. 45 Grabar 1968, 11; Jensen 2000, 37-41; Provoost 2004, 1-36.

228 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ his life for the sheep”(John 10:11). The Gospels of Matthew (18:12-13) and Luke (15:3-7) likewise addressed the parable of the lost sheep46. Further evidence of the association of the Good Shepherd with Christ is found in Early Christian texts. Christ is identified as a shepherd several times in the “Hymn to Christ the Savior”, attributed to Clement of Alexandria from the second century Instructor, or Pædagogus47. According to André Grabar, the Good Shepherd symbolizes Christ carrying a Christian soul, allegorically shown as a lamb48. By juxtaposing scenes from the Jonah narrative with the Good Shepherd, the designer(s) of the Belgrade sarcophagus underlined its typological meaning and reference to resurrection and salvation. This pairing suggests that as Jonah was saved from the belly of the monster, Christians will find salvation through Christ. The role of the Good Shepherd on the sarcophagus is further emphasized by the omission of the most popular scene from the Jonah’s story, that of him resting under a gourd tree in pose of an ancient Endymion49. Here, instead of reclining, Jonah is shown as being spit out by the ketos with arms outstretched toward the Good Shepherd as if reaching out to Him in hopes of being saved50. The entire scene is placed under the gourd plant, which serves as a compositional divider between the ship and the Good Shepherd. That Jonah can expect eternal life it is not only indicated by the presence of the gourd plant, but also the presence of the bird on it (Fig. 6)51. Prior scholarship on the sarcophagus has failed to note this detail52. Due to the rough cutting and the bad condition of the limestone it is difficult to tell which kind of the bird is depicted, however, it has a long beak and tail of medium length. Comparing it to representations preserved in tomb frescoes from the Balkan territory,

46 Couzin 2013, 244-254. 47 Paed. 1.7 and 3.12, for the translation see, Roberts, Donaldson, vol. 2 1956- 1957, 480 and 631-633. 48 Grabar 1968, 11. 49 On the ancient Endymion and iconographic parallels with Jonah see, Lawrence 1961, 323-324; Mathews 1993, 30-32; Elsner 1998, 152-153; Jensen 2000, 173; Couzin 2013, 229-241. 50 A similar scene with Jonah reaching toward the Good Shepherd is represented on the NY Copenhagen sarcophagus, however, the latter also includes the scene with Jonah reclining; see Østergaard 1996, 156-157, cat. 67. 51 Couzin, 2013, 191-193. 52 Mihajlo Valtrović did not mention any bird it in his detail description of sarcophagus, see Valtrović 1891, 130-142.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 229 like the one on the ceiling of the Christian tomb in Jagodin Mala, the bird on the sarcophagus could be identified either as a female peacock or a dove53. For Christians, a peacock placed within a funeral context usually referred to the incorruptibility of the body and resurrection of the flesh54. A sardonyx gem now in Boston’s Museum of Fine Arts, depicts Jonah sitting beneath a tree on top of which sits a dove55. A ship is situated beside them. In both cases, the bird symbolizes resurrection and eternal life is paradise. In addition to the Holy Spirit and paradise, the dove is also associated with the pure and pious souls of Chris- tians in Christian art56. Symbolism of a pious soul may also be identified on the Bel- grade sarcophagus in the form of the putto riding the dolphin (Fig. 7). Representations of antique putto are rare in Jonah cycles. Few sarcophagi survive that display winged putti holding a tabula ansata with an inscription but are not directly involved with the narrative57. The dolphin was common in sepulchral settings and its meaning derived from Greco-Roman symbolism58. The soul was associated with a small putto in late Roman art59. Often placed on dolphins, together they sym- bolized an ocean of blessed souls or as carriers of the soul60. It was believed that dolphins saved drowning people by taking them to the shore61 and they became emblems of salvation for men drowning in the “wild seas of out material world”. It was also believed that dolphins took the souls of the dead to the Blessed isles62. Some scholars have linked images of dolphins to Christ63. The central and dominating element on the Belgrade sarcophagus is the ship (Fig. 4). A ship was an ancient Christian sign for the Church,

53 Djurić 1985, 157. 54 Jensen 2000, 158-159. 55 Bonner 1950, 312, pl. 19, no 347; Klauser 1961, 140, fig. 6b. 56 Djurić 1985, 218. 57 Wilpert 1932, Tav. CLXII, 1; CLXVIII, 3, 4. 58 Narkiss 1979, 65, n. 21 and 29; Jansen 2000, 47-48, 159. 59 Narkiss 1979, 66. 60 Turcan 1999, 116. 61 Myths with dolphins in the role of rescuers are numerous, see Pilipović 2003, 230. 62 One of the best known examples of a dolphin functioning as a courier is that of the one which brought Amphitrite to her husband-to-be, Neptune, who placed it among the stars out of gratitude, Cumont 1942, 155, n. 4; 63 Leclercq 1920, 283-296.

230 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ which navigates the sea of disbelief and carries souls to safe harbor. In the words of Paulinus of Nola (354-431 CE), “May Christ bring them like vessels laden with his riches into the port of salvation, may he also joyfully place green garlands on these prows that have proved victors over the waves”64. The salvific context of the ship on the Belgrade sarcophagus is made plain by the cross that is formed by the intersection of the two masts. That this is not an coincidence is confirmed by the apologist Justin Martin writing circa 150-160 CE that all things created by God are held together by the form of the cross which is visible in everyday objects, one of which is the masts of a ship: “For the sea is not traversed except that trophy which is called a sail abide safe in the ship”65. It is noteworthy that the ship sails in the direction of the gourd plant and the representation of the Good Shepherd. The iconographic program of the sarcophagus from Belgrade emphasizes both the resurrection of the body and the soul. Its representation of Jonah’s disgorgement confirms the principle of physical resurrection, while the bird, dolphin, and ship refer to the resurrection of the soul. The inner struggle of Jonah, his prayer to God, death, and rebirth can be associated with the sacrament of baptism. For faithful baptism, is a guarantee of resurrection and eternal life. The scene of Jonah on the sarcophagus and its funerary context is associated with an understanding of baptism as a type of death and rebirth66. This is further confirmed in the Constitutions of the Holy Apostles, a canoni- cal and liturgical compilation originating in fourth century Syria which prescribed a formula for the blessing of the water as follows: “Look down from heaven, and sanctify this water; give it grace and power so that be who is baptized according to the command of thy Christ may be co-crucified with Him and co-buried, and may co-rise unto adoption which is in Him”67. In the words of Jensen “Without doubt, espe-

64 Epistola XXIII, 30 (CSEL 29, p. 187, II. 23-25) as cited in Rahner 1963, 349; On ship as a symbol of a Church see, Stuhlfauth 1941, 111-141; Jensen 2000, 138-140 65 Justin Martin, The First Apology (55:2-5), see Roberts, Donaldson, vol. 1, 1885, 483. 66 Jensen 2000, 173-176. 67 The Constitution of the Holy Apostles, VII. 43, for translation see, Roberts, Donaldson vol. 7, 1986, 1050.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 231 cially in a funeral context the symbolism of baptism points directly to the expectation of resurrection from death”68. Jonah’s nudity was often compared to similarly unclothed can- didates for baptism who would be reborn after immersion in the bap- tismal font69. For textual evidence of the connection between Jonah and baptism one may examine Early Christian prayers, liturgy or ca- techism and the writings of Early Church fathers70. Catechumens likely familiar with naked baptism, which would echo Christ’s being naked in scenes of His baptism. This connection is demonstrated on the sarcophagus from Santa Maria Antiqua, where a scene of Jonah is juxtaposed with that of Baptism of Christ (Fig. 8)71. On the Belgrade sarcophagus, the presence of the putto with a dolphin as well as a bird as a potential symbol of the Holy Spirit, underscores the association with the sacrament of baptism. This is further stressed by a comparison with an early fourth century mosaic showing a Jonah cycle in the pres- bytery of the basilica in Aquileia, which prominently features a sea full of fish and winged putti that are fishing from the boats. Figures of fisherman were common allusions to Christ’s fishing for souls 72 . Scholars argue that this image had a catechetical function linked to the function of the space in the basilica73. The Jonah sarcophagus from Belgrade is a unique Early Chris- tian sarcophagus from the area of the Roman Balkan provinces74. The closest finds in the surrounding area with images depicting the cycle of Jonah are from Pannonia in Sirmium and Sopianae. The Old Tes- tament story of Jonah is shown on the side walls of the tomb discovered in the street Mika Antić in Sremska Mitrovica (Sirmium) (Figs. 9-10)75. A ship with Jonah and sea monster is depicted on the south wall, while on the northern wall, one sees a gourd tree with Jonah reclining underneath. The tomb in Sopianae has its east wall painted with a Jonah cycle. In this tripartite composition, Jonah is painted

68 Jensen 2000, 88 69 de Bruyne 1943, 244-245; Jansen 2000, 173. 70 Jensen 2000, 172-175, especially n. 55 and n. 65; Couzin 2013, 204. 71 Sarcophagus is located in the church of Santa Maria Antiqua in Rome. For the reproduction see, Bovini, Brandenburg 1967, 747, fig. 22. 72 Grabar 1968, 8. 73 Pelizzari 2010, 38-128. 74 Mócsy 1974, 334. 75 Popović 2011, 231-234, fig. 13-15; Popović 2014, 147-148, fig. 68 a and b.

232 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ being cast into the sea, disgorged by a ketos, and finally resting under a pergola76. The story of Jonah is also rendered on a small fragment of a “sigma type” marble mensa discovered in Sirmium in the area around the city forum (Fig. 11)77. It shows the sea monster that swallows Jo- nah. There is another fragment from the same object with the scene of Jonah resting under the gourd tree, which was discovered in 1852 in Sirmium, now in the Kunsthistorisches Museum in Vienna 78 . Though it is difficult to discern whether this mensa was a sacred or funerary object, a similar artifact discovered in Salona near Spilt in Croatia, now in the Archeological Museum in Zagreb, is a useful com- parable79. Namely, this sigma type object from Salona (Solin) dis- plays scenes from the Jonah story, the disgorging from the ketos and him resting under the gourd tree, while the rest of the mensa is cove- red with figures of apostles, evangelists and prophets. In terms of the objects with a representation of the Good Shepherd, the closest Moe- sian examples are a bronze figure from Smederevo80 and a silver ring from Remesiana with carved Gospel scenes, including a representation of the Good Shepherd.81 The Belgrade sarcophagus is unique example of iconography from the Roman provinces in the Balkans. Its sophisticated iconographic decoration with a typical early Christian salvific theme bears witness to the existence of an organized church in Singidunum in the fourth century. At that time, Singidunum was already a growing episcopal seat and witnessing the formation of cults of early martyrs. The pagan elements in the decoration of the sarcophagus testify to the co- existence of two religions and the sarcophagus can therefore be re- garded as a product of a transitional period. The owner of this elabo- rate object, however, still remains a mystery. Since the archaeological records from the nineteenth century do not exist, we can only specu- late of its former resident. Likely, it was destined for a high church dignitary or wealthy patron, or was reused as a resting place for an

76 Hudák, Nagy 2005, 38, fig. 2; Heidl 2005, 42-46. 77 Milošević 2001, 133-134; Jeremić 2004, 71-72, fig. 23; Popović 2014,147- 148 cat. 80. 78 Kitzinger 1960, 22; Popović 2014, 147-148, fig. 69. 79 Brenk 309, fig. 382a. 80 Konst. Vel., cat. 86. 81Konst. Vel., cat. 71.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 233 early Christian martyr. In either case, it represents a valuable witness to the life and faith of Early Christian community in Singidunum.

BIBLIOGRAPHY

Bilić 2013 – A. Bilić, Muka svetoga Pliona u pisanoj kulturi i pam- ćenju, Bogoslovska smotra, 83/4, 2013, 815-840. Bonner 1950 – C. Bonner, Studies in Magical Amulets, London, 1950. Bovini, Brandenburg 1967 – G. Bovini, H. Brandenburg, Repertorium der christlich-antiken Sarkophage I. Rom und Ostia, Wies- baden, 1967. Brenk 1985 – B. Brenk, Spätantike und frühes Christentum, Frankfurt am Main-Berlin-Wien, 1985. Bruyne 1943 – L. de Bruyne, L’imposition des mains dans l’art chré- tien ancien, RAC, 20, 1943, 244-245. Caillet, Loose 1990 – J. P. Caillet, H. N. Loose, La vie d’éternité: la sculpture funéraire dans l’Antiquité chrétienne, Paris, 1990. Couzin 2013 – R. Couzin, Death in a New Key:The Christian Turn of Roman Sarcophagi, PhD thesis, University of Toronto, 2013. Crnobrnja 2003 – A. Crnobrnja, Nalaz ranohrišćanskog olovnog sar- kofaga iz Singidunuma, Glasnik Srpskog arheološkog društva 19, 2003, 313-320. Cumont 1942 – F. Cumont, Recherches sur le Symbolisme funéraire des Romains, Paris, 1942. Cumont 1949 – F. Cumont 1949, Lux Perpetua, Paris, 1949. Dautova-Ruševljan 1983 – V. Dautova-Ruševljan, Rimska kamena plastika u jugoslovenskom delu provincije Donje Panonije, Novi Sad, 1983. Delehaye 1912 – H. Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Bru- xelles, 1912. Dulaey 2001 – M. Dulaey, L’initiation chrétienne et la Bible (Ier– VIème siècles): ‘Des forêts de symbols, Paris, 2001. Đurić 1985 – S. Đurić, Kasnoantičke i ranohrišćanske zidane grob- nice u Iliriku: (III-IV v), PhD thesis, University of Belgrade, Faculty of Philosophy, 1985. Elsner 1998 – J. Elsner, Imperial Rome and Christian Triumph, Ox- ford, 1998. Erdélyi 1974 – G. Erdélyi, Római kőfaragás és kőszobrászat Magya- rországon, Budapest, 1974.

234 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Ferjančić 2013 – S. Ferjančić, Istorija rimskih provincija na tlu Srbije u doba Principata, in: I. Popović, B. Borić-Brešković (eds.), Konstantin Veliki i Milanski edikt 313. Rađanje hrišćanstva u rimskim provincijama na tlu Srbije, Beograd, 2013, 16-25. Gregg 2015 – R. C. Gregg, Shared Stories, Rival Tellings: Early En- counters of Jews, Christians, and Muslims, Oxford-New York, 2015. Heidl 2005 – Gy. Heidl, A pécsi I. számú sírkamra és Szent Jeromos Jónás kommentárja, Katekhón, 2, 2005, 42-68. Heller 1968 – A. Grabar, Christian Iconography, A Study of Its Ori- gin, Princeton, 1968. Heller 1985 – John Lewis Heller, Notes on the Meaning of Κολοκύντη, ICS, 10, 1985, 67-116. Hudák, Nagy 2005 – K. Hudák, L. Nagy, A Fine and Private Place. Discovering the Early Christian Cemetery of Sopianæ/Pécs, Pécs, 2005. Ilić 2005– O. Ilić, Ranohrišćanski pokretni nalazi na području dije- ceze Dakije: od IV do poč. VII veka, MA thesis, University of Belgrade, 2005. Janković 2003 – Janković M., Singidunumski martiri Ermil i Strato- nik. Slava Muzeja grada Beograda, Godisnjak grada Beograda 49-50, 2003, 11-28. Jarak 1996 – M. Jarak, The Chronological Position of the Pannonian Martyrs in the Course of Diocletian’s Persecution, in: R. Bra- toņ (ed.), Westillyricum und Nordostitalien in der spatrömi- schen Zeit, Ljubljana (Situla 4), 1996, 263-289. Jarak 2011 – M. Jarak, Ranokršćanski mučenici Panonije, in: D. Damjanović (ed.), 1700 godina svetih srijemskih mučenika: Zbornik radova s međunarodnog simpozija o 1700. obljetnici Sirmijsko-panonskih mučenika (304.-2004.), Đakovo 2011, 51-70. Jensen 2000 – R. M. Jensen, Understanding Early Christian Art, London, 2000. Jensen 2011 – R. M. Jensen, Living Water: Images, Symbols, and Settings of Early Christian Baptism, Leiden, 2011. Jeremić 2004 – M. Jeremić, L’hippodrome de Sirmium à la lumière de nouvelles recherches, in: C. Balmelle, P. Chevalier, G. Ripoll (eds.), Studiola in honorem Noël Duval, Turnhout, 2004 (Mé- langes d’Antiquité Tardive 5), 11-15.

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 235

Jeremić 2006 – М. Jeremić, Les temples païens de Sirmium, Starinar, 56, 2006, 167-200. Johnson 2012 – S. Johnson, The Oxford Handbook of Late Antiquity, Oxford-New York, 2012. Kitzinger 1960 – E. Kitzinger, A Marble Relief of the Theodosian Period, DOP, 14, 1960, 19-42. Klauser 1961 – T. Klauser, Studien zur Entstehungsgeschichte der christlichen Kunst 4, JbAC, 4, 1961, 128-145. Klauser 1966 – Th.Klauser, Studien zur Entstehungsgeschichte der christlichen Kunst VIII, JbAC, 8-9, 1966, 126-170. Lawrence 1961 – M. Lawrence, Three Pagan Themes in Christian Art, in: M. Meiss (ed.), Essays in Honor of Erwin Panofsky, New York, 1961 (De Artibus Opuscula 40). Lawrence 1962 – M. Lawrence, Ships, Monsters and Jonah, AJA, 66, 1962, 289-296. Leclercq 1920 – H. Leclercq, Dauphin, in: Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de liturgie, vol. 4.1, Paris, 1920. Mathews 1993 – T. F. Mathews, The Clash of Gods: A Reinterpreta- tion of Early Christian Art, Princeton, 1993. Milin 2001, – M. Milin, Prilozi proučavanju hrišćanstva u Sirmijumu, Starinar, 50, 2001, 253-259. Milin 2001b – M. Milin, Začeci kutova ranohrišćanskih mučenika na tlu Srbije, in: M. Detelić (ed.), Kult svetih na Balkanu, Kragu- jevac, 2001, 9-24. Milošević 2001 – P. Milošević, Arheologija i istorija Sirmijuma, Novi Sad, 2001. Mirković 1979 – M. Мirković, Licinije i progoni hrišćana u Singidu- numu, Zbornik Filozofskog fakulteta 15/1, 1979, 21-27. Mirković 2007 – M. Мirković, Moesia Superior: eine Provinz an der mittleren Donau, Mainz am Rhein, 2007. Mirković 2008 – M. Мirković, Sirmium: istorija grada od kraja I do kraja VI veka, Sremska Mitrovica, 2008. Mitius 1897 – O. Mitius, Jonas auf den Denkmälern des christlichen Altertums. Archaologische Studien zum christlichen Altertum und Mittelalter, 4, Freiburg, 1897. Mócsy 1974 – A. Mócsy, Pannonia and Upper Moesia: a History of the Middle Danube Provinces of the Roman Empire, London and Boston, 1974.

236 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Mráv 2008 – Zs. Mráv, Közöletlen római szarkofág leletek a Magyar Nemzeti Múzeumban I. Feliratos római szarkofág Camponá- ból (Budapest XXII, Nagytétény, Angeli u. 25), Communicati- ones Archaeologiae Hungariae, 2008, 191-228. Narkiss 1979 – B. Narkiss, The Sign of Jonah, Gesta, 18, 1979, 63-76. Pelizzari 2010 – G. Pelizzari, Il pastore ad Aquileia: La trascrizione musiva della catechesi catecumenale nella cattedrale di Teo- doro, San Daniele del Friuli, 2010. Pilipović 2003 – S. Pilipović, Dolphin representations on stelae from Upper Moesia, Balcanica, 34, 2003, 357-383. Pilipović 2007 – S. Pilipović, Mit i ljubav. Predstave na nadgrobnim spomenicima rimske provincije Gornje Mezije, Beograd, 2007. Pochmarski 1998 – E. Pochmarski, Überlegungen zur Chronologie der pannonischen Sarkophage, in: G. Koch, (ed.), 125 Jahre Sarkophag-Corpus. Akten des Symposiums Marburg 4-7. Ok- tober 1995. Sarkophag Studien 1., Mainz 1998, 182-200. Pop Lazić 2002 – S. Pop Lazić, Nekropole rimskog Singidunuma, Singidunum, 3, 2002, 7-96. Popović 1995 – R. Popović, Rano hrišćanstvo na Balkanu pre dose- ljenja Slovena: Srbija, Povardarje, Crna Gora, Beograd, 1995. Popović 2011 – I. Popović, Wall Painting of the Late Antique Tombs in Sirmium and its Vicinity, Starinar, 60, 2011, 223-349. Popović 2013 – I. Popović, Sirmium – carska rezidencija, panonska metropola i hrišćanska ’glava Ilirika’, in: I. Popović, B. Borić- Brešković (eds.), Konstantin Veliki i Milanski edikt 313. Ra- đanje hrišćanstva u rimskim provincijama na tlu Srbije, Beo- grad, 2013, 102-117. Popović, Borić-Brešković 2013 – I. Popović, B. Borić-Brešković (eds.), Konstantin Veliki i Milanski edikt 313. Rađanje hrišćanstva u rimskim provincijama na tlu Srbije, Beograd, 2013, 16-25. Popović 2013b – I. Popović 2013b, In hoc signo vinces, in: I. Popović, B. Borić-Brešković (eds.), Konstantin Veliki i Milanski edikt 313. Rađanje hrišćanstva u rimskim provincijama na tlu Srbije, Beograd, 2013, 138-159. Provoost 2004 –A. Provoost, Pastor or Pastor Bonus? The Interpre- tation and Evolution of Pastoral Scenes in the Late Antiquity, Nederlands archief voor kerkgeschiedenis / Dutch Review of Church History, 84, 2004, 1-36. Rahner 1963 – H. Rahner, Greek Myths and Christian Mystery, Lon-

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 237

don, 1963. Ramsey 1983 – J. B. Ramsey, A Note on the Disappearance of the Good Shepherd from Early Christian Art, HThR, 76, 1983, 375-378. Roberts, Donaldson 1885 – Ante-Nicene Fathers: Translations of the Writings of the Fathers Down to A.D. 325, vol. 1, edited by A. Roberts, J. Donaldson, and A. Cleveland Coxe, Translated by M. Dods and G. Reith, Buffalo, NY, 1885 Roberts, Donaldson 1956-57 – Ante-Nicene Fathers: Translations of the Writings of the Fathers Down to A.D. 325, vol. 2, edited by A. Roberts and J. Donaldson, Grand Rapids, Mich., 1956-1957 Roberts, Donaldson 1986 – The Ante-Nicene Fathers: Translations of the Writings of the Fathers Down to A.D. 325, vol. 7, edited by A. Roberts and J. Donaldson, Grand Rapids, Mich., 1986. Stričević 1958 – Đ. Stričević, Brestovik, rimska grobnica, Starinar, 8-9, 1958, 411-413. Stubbe Østergaard 1996 – J. Stubbe Østergaard, Imperial Rome: Ca- talogue, Ny Carlsberg Glyptotek, Copenhagen, 1996. Stebbins 1929 – E. B. Stebbins, The Dolphin in the Literature and Art of Greece and Rome, Menasha, WI, 1929. Stuhlfauth 1942 – G. Stuhlfauth, Das Schiff als Symbol der altchris- tlichen Kunst, RAC, 19, 1942, 111-141. Špehar 2014 – O. Špehar, Sirmijumski mučenici i kreiranje identiteta hrišćanskog grada, Zbornik Narodnog muzeja 22/2, 2014, 25-52. Tkacz 2001 – C. B. Tkacz, The Key to the Brescia Casket: Typology and the Early Christian Imagination, Paris, 2001. Todorović 1998 – D. Todorović, Mučenje svetih Ermila i Stratonika, Istočnik, 26-28, 1998, 15-26. Turcan 1999 – R. Turcan, Messages d’outre-tombe: l’iconographie des sarcophages romains, Paris, 1999. Urech 1995 – E. Urech, Dizionario dei simboli cristiani, Milano, 1995. Valtrović 1886 – M. Valtrović, Staro-hrišćanski sarkofag nadjen u Beogradu, Starinar, 3, 1886, 70-71. Valtrović 1891 – M Valtrović, Staro-hrišćanski mrtvački kovčeg nađen u Beogradu, Starinar, 8, 1891, 130-142. Valtrović 1907– M. Valtrović Rimska grobnica u selu Brestoviku, Starinar, 1, 1907, 128-138.

238 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Vasić 1973 – M. Vasić, Nadgrobni spomenici rimske provincije Dal- macije od I do IV veka n.e., PhD thesis, University of Belgrade, 1973. Vasić 2013 – M. Vasić, Kataloska odrednica br. 83, in: I. Popović, B. Borić-Brešković (eds.), Konstantin Veliki i Milanski edikt 313. Rađanje hrišćanstva u rimskim provincijama na tlu Srbije, Beograd, 2013, 307. Wilpert 1929-1936 – J. Wilpert, I Sarcophagi christiani antichi, 3 vols., Rome, 1929-1936. Wischmeyer 1981 – W. Wischmeyer, Die vorkonstantinische chris- tliche Kunst in neuem Lichte: die Cleveland-Statuetten, VChr, 35, 1981, 253-287. Zeiller 1967 – Ј. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’empire Romain, Roma, 1967.

LIST OF FIGURES

Fig. 1 Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; general view (photo: authors) Fig. 2 Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; panel with the relief (photo: authors) Fig. 3 Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; back side (photo: authors) Fig. 4 Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; detail of the ship (photo: authors) Fig. 5 Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; detail, Jonah and the good shepherd (photo: authors) Fig. 6, Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; detail: bird (photo: authors) Fig. 7 Jonah sarcophagus from Singidunum, 4th century, The National Museum, Belgrade, Serbia; detail: putto and the dolphin (photo: authors) Fig. 8 Santa Maria Antiqua Sarcophagus, 3rd century, from the Church of Santa Maria Antiqua, Rome (photo: authors) Fig. 9 Fragment of fresco decoration from the tomb in Sirmium, 4th century, The Museum of Srem, Sremska Mitrovica (photo: The Museum of Srem, Sremska Mitrovica)

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 239

Fig. 10 Fragment of fresco decoration from the tomb in Sirmium, 4th century, The Museum of Srem, Sremska Mitrovica (photo: The Museum of Srem, Sremska Mitrovica) Fig. 11 Marble mensa from Sirmium, detail from the scene of Jonah, 4th century, The Museum of Srem, Sremska Mitrovica (photo: The Museum of Srem, Sremska Mitrovica)

240 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Fig. 1

Fig. 2

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 241

Fig. 3

Fig. 4

242 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Fig. 5

Fig. 6

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 243

Fig. 7

Fig. 8

244 Sanja PILIPOVIĆ, Ljubomir MILANOVIĆ

Fig. 9

Fig. 10

THE JONAH SARCOPHAGUS FROM SINGIDUNUM 245

Fig. 11

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 247-273

CATO TEMPORIS SUI: CONTEMPLANDO EL SENADO ROMANO TARDÍO DESDE LA HISTORIA AUGUSTA. FALSIFICACIÓN, LITERATURA Y PERVIVENCIAS REPUBLICANAS

Miguel P. SANCHO GÓMEZ1 (Universidad Católica San Antonio Murcia, España)

Palabras Clave: Catón, Sabino, Historia Augusta, Antigüedad Tardía, Senado romano, aristocracia romana, siglo tercero, siglo cuarto.

Resumen: Este artículo trata de ofrecer una perspectiva ampliada de Catón en la Antigüedad Tardía a partir de la imagen ofrecida por la Historia Au- gusta. Se usará también el ejemplo de “Fabio Sabino” para añadir luz adicional tanto al senado tardío como a la nobleza romana, además de ofrecer una nueva perspectiva sobre los gustos literarios y el modus operandi del elusivo autor de la Historia Augusta.

Keywords: Cato, Sabinus, Historia Augusta, Late Antiquity, Roman Se- nate, Roman aristocracy, third century, fourth century.

Abstract: This paper attempts to bring an increased perspective of Cato in Late Antiquity, based on the images offered by the Historia Augusta. “Fabius Sabinus” will be used as example for adding additional insight both to the Late Senate and Roman nobility, plus offering a new view about the literary tastes and modus operandi of the elusive Historia Augusta author.

Cuvinte-cheie: Cato, Sabinus, Historia Augusta, Antichitatea târzie, Se- natul roman, aristocraţia romană, secolul al III-lea, secolul al IV-lea.

Rezumat: Articolul încearcă să ofere o perspectivă amplă a figurii lui Cato în Antichitatea târzie pornind de la imaginea oferită de Historia Augusta. „Fabius Sabinus” va fi folosit ca exemplu pentru a adăuga o lumină nouă asupra Senatului târziu, ca și a nobilimii romane, precum și o nouă pespectivă asupra gusturilor literare și a lui modus operandi al autorului anonim al scrierii Historia Augusta.

1 [email protected] 248 Miguel P. SANCHO GÓMEZ

1. Introducción

“Fabio Sabino, el Catón de su tiempo”2. Con esta frase laudato- ria y halagadora se califica en la Historia Augusta a un personaje que

2 Fabius Sabinus, Sabini insignis viri filius, Cato temporis sui, es la frase completa con la que se le nombra en la Historia Augusta, Alejandro Severo, 68, 1; posiblemente se trate del mismo personaje mencionado en Heliogábalo, 16, 2 (vé- anse las nn. 45, 52 y 53). Podemos comprobar cómo a lo largo de toda la obra se nos ofrecen una gran cantidad de estas “reencarnaciones literarias”, en las que un supuesto contemporáneo del autor recibe los mismos atributos que algún célebre (o aciago) personaje de la historia romana, tanto imperial como republicana, bien sea por su actitud, valía, defectos o temperamento; así, Albino también era “el Catilina de su tiempo”, sui temporis Catilina diceretur (Historia Augusta, Clodio Albino, 13, 2), un eco salustiano completamente intempestivo, absurdo desde el punto de vista histórico, pero que muestra muy claramente el estilo y gustos del autor. Por su parte Avidio Casio (3, 8) “deseó que le llamaran Mario”: Fuit praeterea disciplinae militaris Avidius Cassius tenaxet qui se Marium dici vellet; Pescenio Níger supuestamente también adoraba al antiguo general romano, siete veces cónsul (Nigro 11, 4): es una biografía notoriamente célebre por las invenciones, necedades del autor y baja calidad. Por otra parte, Antonino Caracalla (4, 10) aparece retratado como “un Sila”, al igual que su padre (que es un “Sila Africano” en Nigro, 6, 4: Sed exarsit secundo civili bello, immo iam tertio et factus est durior, tunc cum inunmeros se- natores interemit Severus et ab aliis Syllae Punici, ab aliis Marii nomen accepit). En otro comentario lleno de humor ácido, más adelante, el emperador Gordiano II appellatus est sui temporis Priamus, quem vugo iocantes, quod esset natura pro- pensior, Priapum, non Priamum, saepe vocitarunt (Los Tres Gordianos, 19, 4). Se tratan todos ellos de recursos muy al uso por parte de la historiografía senatorial tardía, y se puede observar cómo tales características literarias perduraron tras la llegada del cristianismo y su aceptación por las elites. La Galia Merovingia nos ofrece un claro ejemplo de ello en dos de sus principales figuras: Gregorio, obispo de Tours (538-597) y su contemporáneo y amigo el poeta Venancio Fortunato (540- 600), utilizaron los mismos artificios para definir a los nuevos hombres prominen- tes de la Iglesia Católica. R. van Dam (Leadership & Community in Late Antique Gaul, Los Angeles-London, 1985, 197) apuntó que “for the Frankish Kings seem already to have adopted an Old Testament perspective of themselves as ruling over God’s people with the aid of church ‘prophets’, in this case, saints or living holy men who, according to Gregory, were specific reincarnations of Old Testament figures, ‘the Israel of our times’, ‘a new Moses’, ‘a new Elijah’”. Las citas proceden de Gregorio de Tours, Liber de passione virtutibus, 7; Libri de virtutibus S. Mar- tini episcopi, 3, 22; Liber vitae Patrum, 3, 1. Véase también Venancio Fortunato, Vita Paterni, 24-25. La tradición literaria, por lo tanto, procede claramente de la cultura romana tardía que ostentaban ambos personajes, aunque se use como espejo la Biblia y no los clásicos latinos. Tal cultura en última instancia era la misma que encarnaba el desconocido y elusivo autor de la Historia Augusta, pese a su religión pagana. CATO TEMPORIS SUI 249 vivió supuestamente en Roma durante la dinastía de los Severos (193- 235)3. Teniendo en cuenta que casi con total seguridad el autor de dicha obra se trata de un escritor oriundo de la antigua capital imperial, la comparación reviste una importancia ciertamente relevante. Nos indica a la vez modelos de conducta, gustos literarios y admiración hacia un ilustre personaje del pasado republicano y senatorial, presentes todos ellos en plena Antigüedad Tardía4. Este F. Sabino aparece citado como uno de los nobles miembros pertenecientes al consilium del emperador Alejandro Severo, según la misma fuente que nos ocupa; por lo tanto, sería un influyente consejero y asesor de dilatada experiencia. Pero la noticia es dudosa, pues posiblemente “Fabio Sabino” sea un personaje ficticio, o parcialmente

3 En cualquier caso, si éste Sabino se trata de una invención, es compren- sible que fuentes literarias hostiles a Heliogábalo lo presenten como una personali- zación de las víctimas del odioso sacerdote sirio, o al menos de los contrarios a sus políticas. Un “nuevo Catón” resultaría evidentemente detestable a ojos de un emperador asiático, derrochador y amante de los lujos y los placeres: quizás el autor de la obra aprovechó la ocasión para insertar otra de sus imposturas, que casi siempre incluyen ecos de sus propias lecturas predilectas y de su formación académica. Si por el contrario “Fabio Sabino” se trata de la sombra de un personaje verídico, alte- rado su nombre por razones desconocidas, el efecto de resaltar su persecución resulta meridianamente claro: mientras que Alejandro Severo respeta al Senado, ha- ciendo gala de la excelente educación recibida (Herodiano, V, 7, 4-6), tomando como consejero además a un noble íntegro y honesto semejante a los Catones, el bárbaro sirio Heliogábalo, destructor de la cultura y la religión antiguas (con in- quietantes reminiscencias judías y alusiones al triunfante cristianismo posterior), intenta eliminar a un personaje que por su virtud, hábitos sobrios o presencia mo- lesta le resulta insoportable. Sabino en dicho pasaje podría representar sintomáti- camente la tradición romana, y posteriormente al grupo religioso perseguido desde finales del siglo IV y durante todo el siglo V, esto es, el de los fieles al paganismo, por los que sentía simpatía y afinidad el autor de la Historia Augusta. Véase R. Syme, Emperors and Biography. Studies in the Historia Augusta, Oxford, 1971, 4, 7, 8, 11-12. También se ha querido ver en este Sabino a ciertos personajes reales del siglo III, véanse las nn. 52 y 53. 4 Aunque tales gustos y algunas normas de conducta parecen mantenerse regularmente a lo largo de toda la obra, a menudo resulta frustrante la labor de de- senmascarar al autor, cuya idiosincrasia es definida excelentemente de la siguiente manera: “This author defies normal processes of logic. He is a rogue scholar, ca- pricious and perverse, exploiting techniques of erudition for parody and mockery, and delighting in deception, even if silly or pointless”. Véase R. Syme, Historia Au- gusta Papers, Oxford, 1983, 62. 250 Miguel P. SANCHO GÓMEZ ficticio5; en cualquier caso, como sabemos, la identidad del autor de la mencionada vita, Elio Lampridio, es decididamente falsa, al igual que los otros cinco autores de la Historia Augusta6. Completando esta escueta noticia con otros pasajes de la obra y con informaciones externas, podemos atestiguar que los Sabinos no desempeñaron un papel insignificante en el siglo III, pues uno de sus miembros recibió el consulado dos veces (en 214 y 240)7, y aparecen

5 Ya en su clásica y célebre ponencia de Bonn en 1965, The Bogus Names, Syme definió claramente el problema de los nombres falsos en la Historia Augusta y sus características. Véase R. Syme, Emperors…, 1-16. Véase también la n. 18. Nótese que la madre inventada de Pescenio Nigro se llama “Lampridia”; cf. Nigro, 1, 3. 6 PLRE, I, 494, donde aparece marcado con asteriscos y signos de exclama- ción que denotan la naturaleza ficticia del personaje, aunque por desgracia la obra no ha seguido criterios unánimes y uniformes para registrar los nombres que fi- guran en la Historia Augusta. Resulta implausible, volviendo a la noticia, que todos los presuntos consejeros fuesen elegidos o comisionados por el Senado. A buen seguro que, de existir tal grupo, las princesas sirias (madre, abuela y tías del emperador) tuvieron una importancia destacada en la formación del consejo de regencia; cf. R. Syme, Emperors…, 3-4, 156. Véase también Dión Casio, LXXX 21, 2; Hero- diano, VI 1,2-4; para la época, A. Calderini, Le Donne dei Severi, Roma, 1945; J. Crook, Consilium Principis, Cambridge, 1955; G. Turton, The Syrian Princesses. The Women Who Ruled Rome, AD 193-235, London, 1974; E. Kettenhoffen, Die sy- rischen Augustae in der historischen Überlieferung, Bonn, 1979; J. Rodríguez González, La dinastía de los Severos: el comienzo del declive del Imperio Romano, Madrid, 2010; C. Rowan, Under Divine Auspices: divine ideology and the visuali- zation of imperial power in the Severan period, Cambridge & New York, 2012. 7 Gayo Octavio Apio Suetrio Sabino, cónsul en 214 con Lucio Valerio Mesala Apolinar. Su primer consulado prueba que estaba en buenas relaciones con Septi- mio Severo y Caracalla, muy especialmente con el primero de ellos, al que sirvió desde 193-194. Su segundo consulado en 240 con Ragonio Venusto (Tres Gordia- nos, 23, 4) llegó tras un paréntesis de inactividad que pudiese indicar problemas durante las épocas posteriores. Una noticia ya mencionada de la Historia Augusta (Heliogábalo, 16, 2-3) afirma que Heliogábalo envió a un centurión para asesinar “a Sabino”, pero por un afortunado error fue simplemente expulsado de Roma. No sabemos con certeza si se trataba de este personaje. Recuperó la confianza del poder imperial con Gordiano III, y recibió su segundo consulado en el año en que se aplastó la rebelión de Sabiniano en África, personaje con el que no tenía al parecer relación familiar. Sabino fue pontífice y augur, dos rangos sacerdotales de gran nivel y prestigio que implican un compromiso absoluto con los valores de la religión romana Acaparar ambos rangos era algo inusual y extraordinario (Cf. R. Syme, Emperors…, 141). Estas características serán mantenidas fielmente por los Sabinos del siglo IV y por algún miembro de la gens todavía en el siglo V. Véase la n. 52. CATO TEMPORIS SUI 251 asimismo otros personajes del mismo nombre y posiblemente de la misma familia ejerciendo cargos de gobierno; razonablemente, debemos suponerlos como sujetos pertenecientes a la misma red clientelar de relaciones. Miembros activos del Senado, parecen elementos desta- cados de la nobleza romana. Otros Sabinos son retratados como profesores o maestros de retórica, si hemos de creer al malicioso y bur- lesco autor de la Historia Augusta8. Que un Sabino sea comparado a un Catón, incluso si se trata de una impostura, nos demuestra dos claros hechos al mismo tiempo: primero, la nobleza romana imperial no había olvidado a sus grandes figuras del pasado, y segundo, el personaje en cuestión se hallaba en plena vigencia en época tardía, muy contrariamente a cierta opinión infundada al respecto9.

8 De hecho podemos afirmar que durante los reinados de Diocleciano y Ma- ximiano Hércules (284-305) sí existieron varios Sabinos importantes en puestos administrativos y gubernamentales del Imperio, véanse las nn. 47-51. 9 A. Cameron, The Latin Revival of the Fourth Century, en W. Treadgold (ed.), Renaissances before the Renaissance. Cultural Revivals of Late Antiquity and the Middle Ages, Stamford, 1984, 42-58, aduce la pérdida de las obras literarias catonianas a una cierta censura voluntaria y al tibio recibimiento de su imagen entre los altos cargos cristianizados de Roma a finales del siglo IV. Este autor se olvida (o prefiere olvidar) que la ciudad de Roma sufrió dos saqueos devastadores a manos de visigodos y vándalos en 410 y 455, y sobre todo que las sucesivas con- quistas y reconquistas bizantinas y ostrogodas en 536, 547, 549 y 552 pusieron la antigua capital imperial al límite del colapso absoluto. Seguramente, de entre las muchas pérdidas irreparables que se produjeron entonces, ya fuese por destruccio- nes directas o por negligencia, un número importante de obras literarias desapare- cieron para siempre. Llega Cameron a conclusiones injustificadas y gratuitas, incluso afirmando que la Roma tardía despreció explícitamente a Catón y Ennio, como si existiese un cupo planificado y consciente de obras que merecen ser co- piadas, mientras que otras no (y por lo tanto se perdieron). Rechaza también de modo absurdo el papel literario de la aristocracia pagana y la exime de protago- nismo en la conservación de la cultura, basándose en una interpretación sesgada de las fuentes (Amiano) para poder afirmar un tanto gratuitamente que fue el cristianismo quien salvó del olvido las obras clásicas romanas con su labor de copia y edición desde el siglo V, cuando sabemos que Símaco fue un vital recopilador y editor de los textos de Tito Livio (cf. Símaco, Cartas IX, 30, alrededor del año 400; R. Syme, Historia Augusta…, 128-129, 220; idem, Emperors…, 77 y 242; C. W. He- drick, History and Silence: Purge and Rehabilitation of Memory in Late Antiquity, Austin, 2000, 181-182). Aun si esto fuese cierto, es indemostrable que las obras de Catón se perdiesen porque la aristocracia cristiana las boicotease voluntariamente, pues tal hostil viraje en contra de la tradición contradice todo lo que sabemos de los últimos autores senatoriales romanos del siglo VI, como Boecio y Casiodoro: véase 252 Miguel P. SANCHO GÓMEZ

Si como parece probable puede situarse para la Historia Au- gusta una fecha de composición después de (o alrededor de) 395, incluso como se postula ahora ya en pleno siglo V10, nos indicaría una incontestable pervivencia de los mencionados personajes, independiente del proceso de cristianización de la nobleza romana, y que podría verse refrendada adicionalmente por las primeras huellas de- tectadas de los Disticha Catonis, que de algún modo ya eran mane- jados por Amiano Marcelino antes del año 40011. Cabe destacar que pese a pertenecer al pasado romano y su lejanía respecto al cristianismo, la figura de Catón resultaba proverbial en la educación y la enseñanza de la Edad Media12. Nosotros procederemos a demostrar, con las pruebas ofrecidas por las fuentes literarias, que la figura de Catón estaba en plena vigencia, pues se recordaban hechos de los dos principales representantes de dicha familia, los denominados el Viejo y el Joven. Gozaban todavía de notable prestigio, siendo venerados durante la Antigüedad Tardía, y no sólo en Occidente; como se verá,

J. M. Wallace-Hadrill, The Barbarian West 400-1000, London, 1966, 35-36; J. Magee, Boethius on Signification and Mind, Leiden, 1989; J. Marenbon, Boethius, Oxford, 2004, y The Cambridge Companion to Boethius, Cambridge, 2009; J. J. O’Donnell, Cassiodorus, Berkeley, 1969. Amiano se encontraba en buenas relaciones con Símaco y sus círculos paganos. Si el papel del paganismo senatorial dejó de ser apreciable culturalmente se debió a las furibundas persecuciones y presiones a las que se vio sometido desde 394. 10 J. Straub, Heidnische Geschichtsapologetik in der chistlichen Spätantike. Untersuchungen über Zeit und Tendenz der Historia Augusta, Bonn, 1963. Kohns retrasó la fecha al año 440; incluso hay quien colocó la publicación en pleno siglo VI: cf. A. von Domaszewski, Die Personennamen in den SHA, Heidelberg, 1918, 13. 11 Lo que podría indicar una creación y difusión de esta obra ya en el siglo III; cf. C. Martín Puente, La literatura latina de autoría dudosa Los textos literarios latinos frente a la Historia de la Literatura Latina, en J. Martínez (ed.), Falsi- ficaciones y falsarios de la literatura clásica, Madrid, 2011, 197-216. Esta colección de dichos quedó prontamente atribuida a Catón el Censor, aunque para algunos se trate de un gramático de época imperial con el mismo nombre. Cf. la n. siguiente. 12 Los dísticos catonianos, ahora atribuidos a Dionisio Catón, gramático de los siglos III-IV, eran referidos popularmente como “el Catón”. En la Edad Media se asumía que el texto había sido escrito por Catón el Viejo e incluso por Catón de Ütica. Cf. R. Hazelton, The Christianization of “Cato”: the Disticha Catonis in the Light of Late Medieval Commentaries, MS, 19, 1957, 157-173; H. O. Bizarri, Algunos aspectos de la difusión de los “Disticha Catonis” en Castilla durante la Edad Media (I), Medioevo romanzo, 26/1, 2002, 127-148; E. González-Blanco García, Las traducciones romances de los Disticha Catonis, eHumanista: Journal of Ibe- rian Studies, 9, 2007), 20-82. Véase asimismo A. García Masegosa, Los dísticos de Catón comentados, Vigo, 1997. CATO TEMPORIS SUI 253 también en lo que después será conocido como Bizancio.

2. El Senado y la nobleza de Roma. Visión literaria

Desde el punto de vista de la Historia Augusta13, pero también de otros autores quizá contemporáneos como Aurelio Víctor14, la va- loración presentada sobre la nobleza de la Urbs y su papel histórico difiere en gran medida de las descripciones negativas que se han ofre- cido en ocasiones, empezando por las más importante de ellas, la del historiador Amiano Marcelino, que escribió igualmente al final del

13 Véase la ridícula y trasnochada deferencia de las legiones hacia el senado tras la muerte de Aureliano, tal y como viene relatada en la Historia Augusta, el Di- vino Aureliano, 40, 4; Tácito, 2-7. Se otorga al senado un papel que en realidad fue inexistente desde 238, y una importancia que había desaparecido completamente bajo los Emperadores Ilirios. Del mismo modo, representar al emperador Tácito como un entrañable y vetusto senador que reclamaba parentesco con el historiador del mismo nombre prueba nuevamente las deformaciones históricas de la obra para dignificar a la nobleza romana y al mismo tiempo la propensión al engaño y el gusto por la burla e ironía del autor, o lo que se ha venido a denominar también “Historia Ficción”. Cf. R. Syme, Emperors…, 231, 240-241, 271; idem Historia Au- gusta…, 70, 116, 119 y 138. Véase también, por parte del mismo autor, Ammianus and the Historia Augusta, Oxford and Toronto, 1968, 204: “More to the point, a wilful and constant perversity. The author alters names and facts, from habit or to display an ostensible erudition”. Salvo los emperadores, el resto de nombres que aparecen en la biografía de Tácito son invenciones; Historia Augusta Papers, 214. Cf. D. Kienast, Römische Kaisertabelle. Darmstadt, 1996, 247: “Syme casts substantial doubt over the entire portrayal of Tacitus by the Latin Historians”. Cf. Eutropio, IX, 16, que no recoge la anécdota, y Aurelio Víctor, 36, donde sí aparece. Que el autor africano y el de la Historia Augusta relaten el mismo error se debe a su fuente común, la célebre Kaisergechichte postulada por Enmann en 1884; véanse T. D. Barnes, The lost Kaisergechichte and the Latin Historical Tradition, BHAC 1968-1969, 1970, 13-43; R. W. Burgess, A common source for Jerome, Eutropius, Festus, Ammianus, and the Epitome de Caesaribus between 358 and 378, along with further thoughts on the date and nature of the Kaisergeschichte, CPh, 100, 2005, 166-192. 14 Para este autor, imprescindible para comprender la historiografía senatorial pagana del siglo IV, véanse H. W. Bird, Sextus Aurelius Victor: a historiographical study, Liverpool, 1984; idem, Julian and Aurelius Victor, Latomus, 55/4, 1996, 870-874; C. E. V. Nixon, Aurelius Victor and Julian, CPh, 75, 1991, 113-125; M. P. Sancho Gómez, Actitud y Pensamiento de Sexto Aurelio Víctor: Algunos rasgos de un historiador en la Roma Tardía, Polis, 21, 2009, 37-57; N. Zugravu, Princeps bonus nel Liber de Caesaribus di Aurelio Vittore, InvLuc, 31, 2009, 241-253; idem, Le idee politiche di un homo nouus della tarda antichità – Sesto Aurelio Vittore, C&C, 7/1, 2012, 249-266. 254 Miguel P. SANCHO GÓMEZ siglo IV15. Se supone que el autor de las Res Gestae se trasladó a Roma para recitar su obra ante auditorios selectos formados sin duda por honestiores, entre 390-39716, pero los comentarios agrios que aparecen en dos amplias digresiones en sus libros han movido a la historiografía actual a pensar que los amigos de Amiano entre la nobleza, al menos la cristianizada, eran muy pocos17. No obstante, sí estaba en buenas relaciones con el orador Símaco, pese al controvertido asunto de la expulsión de extranjeros de la ciudad durante la carestía del año 384, y parece indudable que la Historia Augusta posee huellas de Amiano; también es cierto que antes de ser conocida con amplitud en el siglo VI, la Historia Augusta era una posesión literaria del círculo de los Símacos. Quinto Aurelio Memio Símaco el Joven, cónsul en 485, la usó como fuente para su Historia Romana en siete volúmenes, casi completamente perdida hoy: las conexiones son más que evidentes18. De cualquier modo, independientemente de las opiniones de Amiano, el prestigio del senado, ya que no así su verdadero poder po- lítico, era inmenso a finales del siglo IV; es precisamente esta menta- lidad la que presenta a lo largo de toda la obra el autor de la Historia Augusta, nacida en círculos senatoriales, con lo que nos ofrece un espejo de la ideología de su propio tiempo y en menor medida del de la nobleza romana del siglo III; recurriendo por tanto al análisis his- tórico y factual podemos atesorar una segunda información de veras interesante. Pero de cualquier modo la Historia Augusta debe ser manejada con cautela19. La Vita de Alejandro Severo, a la que nos hemos referido

15 Véase para un tratamiento complete del asunto J. F. Matthews, The Ro- man Empire of Ammianus, Baltimore, 1989, 8-33. 16 Cf. R. Syme, Ammianus…, 5-11. 17 R. Pack, The Roman Digressions of Ammianus Marcellinus, Transac- tions and Proceedings of the American Philological Association, 84, 1953, 181-189. 18 Tal es la hipótesis principal del excelente libro de R. Syme, Ammianus…; véase también más recientemente M. Vitiello, Maximinus Thrax, general of Seve- rus Alexander and victor over the Persians? Some considerations concerning the sources of Quintus Aurelius Symmachus’ Roman History, Histos, 9, 2015, 199-219. Este Símaco, que fue ejecutado en 526 por orden del rey ostrogodo Teodorico, era nieto del famoso orador Símaco (c. 345-403), contemporáneo de Amiano Mar- celino. 19 “The HA offers a mass of invented speeches, letters and documents. Also more than two hundred characters not elsewhere attested, most of them highly suspect”. Véase R. Syme, Emperors…, 1; idem, The Bogus Names in the Historia Augusta, BHAC 1964-65, 257-272. Se ha considerado casi unánimemente que la CATO TEMPORIS SUI 255 singularmente, está plagada de invenciones; se trata de un reinado relativamente largo en duración (si se compara con el porcentaje global del siglo III) y tranquilo, al parecer, (militarmente hablando) hasta el año 231. No obstante, en verdad se conocen muy pocos detalles. El autor trata de aprovechar esta fase muy favorable por su vacío documental para rellenarla a placer con todo tipo de datos espurios, material estrafalario y también anacronismos, que crearon un rimbombante y sobrecargado retrato del príncipe perfecto, con lo que no es de ex- trañar una idealización posterior de dicho personaje por parte de la historiografía senatorial tardía20. Las características presentadas por Alejandro son tan llamativas que la investigación reciente pronto estudió con detalle el contenido e intentó formular las hipótesis más variadas para explicar sus fuentes, motivación, fiabilidad, propósito y destinatario21. Los personajes deformados o falsificados casan muy bien con estas formulaciones del autor y su historia – ficción, entre las cuales debe enmarcarse al Catón – Sabino. Como príncipe respetuoso del Senado, Alejandro recibirá un amable veredicto casi unánime de parte de la literatura tardía en latín, aunque las fuentes griegas tienden a mostrar con tintes más desfavorables su reinado22. Cuando la infor- mación sobre los emperadores comience a escasear a partir del año 238, la Historia Augusta se volverá todavía más audaz y atrevida23. Nuestro principal propósito ahora será crear un claro esquema voluntad del autor era engañar, aunque resulta muy difícil averiguar los verdaderos motivos. Cf. también E. Birley, The Historia Augusta and Pagan Historiography, en G. Marasco (ed.), Greek and Roman Historiography in Late Antiquity. Fourth to Sixth Century AD, Leiden, 2003, 127-150, 20Véase M. A. Villacampa Rubio, El valor histórico de la Vita Alexandri Se- veri en los Scriptores Historiae Augustae, Zaragoza, 1988: “Further, a whole farrago of fabrications dispersed through the Vita”. Cf. R. Syme, Emperors…, 98, 111 (“The Vita Alexandri, the longest in the HA, is almost total fiction”). 21 Comenzando por N. H. Baynes, The Historia Augusta, its Date and Pur- pose, Oxford, 1926. El británico afirmó que esta vita en concreto era propaganda a favor del emperador Juliano (355-363). Pese a contar con numerosos adherentes al principio, pronto la teoría quedó abandonada. 22 Cf. M. Vitiello, op. cit., 211-213; 215. Véase también para este periodo A. M. Kemezis, Greek narratives of the Roman Empire under the Severans: Cassius Dio, Philostratus and Herodian, Cambridge, 2014. 23 Cf. R. Syme, The Historia Augusta, a Call of Clarity, Bonn, 1971, 9-11. El autor debió sentirse más seguro, probablemente por el ya mencionado gran vacío documental. 256 Miguel P. SANCHO GÓMEZ de las características de los más importantes miembros de la mencionada familia romana del siglo III tal y como aparecen en las evidencias disponibles, pues con su posterior evolución desde el año 260 diferirán mucho de sus continuadores en los siglos siguientes por la alteración de sus rasgos más importantes24. Para ello será de vital importancia tener en consideración tres cuestiones: a) la Historia Augusta actúa como un espejo doble, pues ofrece información perteneciente tanto al tiempo de los emperadores tratados en cuestión así como a su propio periodo de confección, pese a que en ocasiones es difícil discernirla; b) los cambios en el papel y la importancia de la nobleza romana, así como sus prerrogativas tras la Crisis del siglo III, que pueden discernirse indirectamente a partir de algunas evidencias en la obra; y c) la figura de Fabio Sabino como “el Catón de su tiempo”, que servirá de hilo conductor a toda la argu- mentación y demostrará perfectamente la recepción de la antigua e ilustre gens Porcia en la Antigüedad Tardía, así como el respeto que seguían recibiendo dichos personajes en las elites políticas del momento, y no sólo las latinas; la aparentemente trivial asociación de tal personaje dudoso a Catón posee no obstante una importancia intrín- seca que expondremos más adelante. Nos encontramos ahora ante el respeto y la veneración que generarán las bases de la imagen del Catón medieval25. Aparece ante nosotros el perfil de un senado que se mostraba abiertamente en asuntos políticos, dialogando confiadamente frente al príncipe, mostrándose sin tapujos y tal como era, con expresión libre de sus opiniones acerca de cuestiones de gobierno y luchando por sus intereses económicos y sociales, algo que a partir del año 235 se vio impedido de hacer; tras la llegada al poder de Maximino, avanzadilla de la clase de los Soldatenkaisers que se avecinaban, la situación cam- biará drásticamente26.

24 Véase M. Christol, Essai sur les carrières sénatoriales dans la seconde moitié du IIIe siècle ap. J.C., París, 1986; M. R. Salzmann, The Making of a Chris- tian Aristocracy. Social and Religious Change in the Western Roman Empire, Cambridge, 2002. 25 Véase la n. 12 supra. 26 Véase C. G. Brauer, The Age of the Soldier Emperors. Imperial Rome, A.D. 244-284, Park Ridge, 1975; A. Mócsy, Pannonien und die Soldatenkaiser, en ANRW, II/6, 1977, 557-582; A. R. Menéndez Argüín, Las legiones del siglo III d. C. en el campo de batalla, Écija, 2000; J. Fernández Ubiña, La crisis del siglo III y el fin del Mundo Antiguo, Madrid, 1982; P. Southern, The Roman Empire from Seve- CATO TEMPORIS SUI 257

Después, no obstante, vendría el efímero revival senatorial bajo los Gordianos, un transitorio reverdecimiento de su importancia polí- tica, que incluso llevó a los senadores a elegir dos emperadores de entre sus propias filas27. Pero desde Claudio II en adelante el ocaso será definitivo: una retirada cada vez más pronunciada y forzosa de los puestos de poder militares eliminará su influencia política hasta que sean rescatados del olvido por el emperador Constantino, que los transformó en útiles colaboradores de la justicia, la administración y la burocracia28. Estos cambios se perciben parcialmente aquí, aunque quedan fuera del espectro de nuestro trabajo. Utilizando con cautela las traicioneras Vitae y la prosopografía tardo imperial, conjuntamente con la información de otros autores, añadiremos cierta luz adicional sobre los últimos puestos militares, perfilando las siluetas de los nobles, dilucidando sus intenciones polí- ticas y evidenciando que seguían operativas las comparaciones con el pasado, entre las que se encuentra la que nos ocupa en este momento29. De este modo, también mostraremos un ejemplo ilustrativo de cómo el autor de la Historia Augusta generó la mayor parte de sus fabricaciones e invenciones. Para comenzar, debemos realizar en primer lugar un serio escru- tinio de la información que disponemos, imprescindible para enmarcar y definir necesariamente cualquier hipótesis, planteando una base bien fundada y lo más clara posible del problema. Las fuentes en este caso proporcionan una serie de datos valiosos, aunque fragmentarios, que pasamos a exponer a continuación.

rus to Constantine, London, 2001; A. Watson, Aurelian and the Third Century, London, 2004; B. Campbell, Warfare in Society in Imperial Rome 31 BC – AD 284, London, 2004. 27 G. Barbieri, L’Albo Senatorio da Settimio Severo a Carino (193-285), Roma, 1952; H. Brandt, Kommentar zur Historia Augusta. Maximi et Balbini, 2 vols., Bonn, 1996; I. Mennen, Power and status in the Roman Empire, AD 193-284, Lei- den, 2011, 21-79. 28 Cf. M. Christol, op. cit.; compárese con M. R. Salzmann, op. cit. Las di- ferencias son notables y aparecen claramente marcadas; véase también M. T. W. Arnheim, The Senatorial Aristocracy in the Later Roman Empire, Oxford & To- ronto, 1972. 29 I. Mennen, op. cit., 35-48. 258 Miguel P. SANCHO GÓMEZ

3. Examen de las fuentes en cuestión

3.1. Los Catones en la Historia Augusta

Los pasajes de la obra que hablan de alguno de los miembros de la gens Porcia son los siguientes:

Severo, 20, 4: “Y, al dar un repaso a los grandes personajes, Augusto Diocleciano, se me aparece con suficiente claridad que ninguno de ellos ha dejado un hijo útil al estado”; 21, 2: “¿Y los Catones, que fueron tan grandes?” Es absurdo, puesto que todos los Catones salvo el último (fallecido en Filipos, 42 a. C.) tuvieron hijos30. Es un pasaje descon- certante y farragoso, en el que se invoca a Diocleciano, denotando la presencia de la mano del auténtico autor (e impostor) insertada sobre la fuente principal, desconocida, redactada por un sobrio y conciso biógrafo que al parecer escribió poco después de 21731.

Máximo y Balbino, 7, 7: Curioso eco de Salustio (la Conjuración de Catilina, 53-54; el fragmento conocido comúnmente como retratos de César y Catón). Este pasaje se utiliza para describir a los dos emperadores elegidos por el senado en el año 238 y que según el testimonio de algunas fuentes eran antagónicos. Pero una vez más com- probamos como la Historia Augusta saca a relucir sus recursos de Historia – Ficción: tanto Máximo como Balbino eran patricios del más alto linaje, por lo que la fábula sobre el origen humilde del primero que provoca el desprecio del segundo de ellos es otra perversa defor- mación de los hechos, muy del gusto del autor32.

Adriano, 16, 6: el emperador prefería el estilo austero de la oratoria

30 R. Syme (Historia Augusta…, 35) definió este pasaje como “verbose disquisition about hereditary succession”. Véase también idem, Emperors…, 72. 31 Cf. R. Syme, Ammianus…, 34, 92-93, 170. Véase la n. 32. Esta fuente, de calidad notable y por desgracia perdida, sirvió de base a las biografías desde Adriano hasta Caracalla. 32 Quizás un simple pretexto para introducir la elaborada fabricación de tal pasaje Salustiano, muy próximo al gusto literario del autor. Véase R. Syme, Empe- rors…, 160 y 173. Para las otras influencias literarias del autor de la Historia Au- gusta, cf. T. Wiedemann, The figure of Catiline in the Historia Augusta, CQ, 29/2, 1979, 479-484, y nuestra n. 2. Véase también Herodiano, VIII, 8, donde se relata el final de ambos. CATO TEMPORIS SUI 259 de Catón el Joven. Claro indicio de la pervivencia en Roma tanto del arte de la retórica como de la memoria del Uticense. Catón era aún admirado por la clase senatorial. En esta primera biografía el autor de la Historia Augusta sigue a su fuente original, el pulcro y aplicado Ignotus, como lo definió R. Syme33. Sólo en ocasiones donde extraña- mente fluye una cierta malicia contraria al tono general de la biografía pueden percibirse inserciones de Mario Máximo por parte del autor de la Historia Augusta34. Por ello debemos atestiguar dicha noticia como válida, y un reflejo por tanto de ciertos gustos literarios del siglo II.

Avidio Casio, 14, 4: carta espuria del usurpador en la que se elogia a Catón el Viejo. Llegado a este punto, la primera fuente usada para las biografías ha terminado (con Caracalla) y el autor seguramente volvió atrás para escribir las “Secondary Vitae”, basadas en otros documentos, incontestablemente más pobres. También usa sin citar al griego He- rodiano, y comienza a dar rienda suelta a su fantasía para rellenar los huecos; su audacia, como hemos dicho, irá creciendo grandemente hasta el final de la obra35. Nos hallamos ante un documento inventado, donde se refleja la opinión del propio autor de la Historia Augusta, y por lo tanto un testimonio del ámbito erudito y anticuario romano, muy cercano al siglo V.

Los Tres Gordianos, 5, 5: los africanos llamaban a Gordiano I “Catón”, por Catón de Útica (95-46 a. C.). Otro mero invento fraudulento que refleja una vez más el sentido del humor torcido que muestra a me-

33 Para una completa descripción de este “good biographer”, véase R. Syme, Emperors…, 30-53. Coincidimos plenamente en que el autor Mario Máximo debe quedar descartado como fuente principal de la obra; para una opinión contraria. E. Birley, Septimius Severus: the African Emperor, 58, 61, 75, 85, 87, 89; véase igualmente M. Kulikowski, Marius Maximus in Ammianus and the Historia Augusta, CQ, 57/1, 2007, 244-256. 34 R. Syme, Ammianus…, 91: “He used the Autobiographies of Hadrian and of Severus, but with alert and insidious criticism. That is clear from the fragments preserved in the HA. And he was eager to bring out the worst”. 35 Cf. R. Syme, Ammianus…, 2; véase también idem Historia Augusta…, 98-108; “the Latin writers were brief and scrappy, there were some Greek writers, but in the main he used his own imagination, without restraint or reluctance”. La cita en Emperors…, 90. 260 Miguel P. SANCHO GÓMEZ nudo el autor de la obra36. Ni física ni temperamentalmente Catón guardaba parecido alguno con Gordiano I. La invención es absurda, o bien incluye algún tipo de broma/chiste que se escapa al lector con- temporáneo. Por otra parte, podría representar una cierta pervivencia de la memoria de nuestro personaje entre los provinciales romanos africanos. Si es cierto que, como se ha sospechado, el autor de la obra era un africano de origen trasladado a Roma, al igual que Aurelio Víctor, podría examinarse esta noticia con otra luz37. Se dice en el mismo denso pasaje que Gordiano I era llamado también “Escipión”. ¿Quizás por el Metelo Escipión derrotado en la batalla de Tapso contra César? Recuérdese que pese al deseo de las legiones, que querían tenerlo como general, Catón declinó el mando alegando que la ley ordenaba que por su grado consular Metelo Escipión dirigiese el ejército. Tal decisión tuvo consecuencias desastrosas; Escipión desoyó los consejos de Catón y eligió presentar batalla apresuradamente, justo lo que César deseaba. El ejército de los optimates fue destruido, suceso que provo- caría el posterior suicidio de ambos38.

Muchos contrasentidos. Sin duda el autor de la Historia Au- gusta conocía el episodio. ¿Fue por eso presentado descarnadamente como una broma pesada para goce del lector guasón? Puede que simplemente el autor se esté burlando con crueldad del anciano senador pretencioso o insensato que, arrepentido, se ahorca tras conocer las trágicas noticias de la derrota y la muerte de su hijo en batalla; o de la futilidad de las usurpaciones, en general39. Recalcamos nuevamente que tanto Gordiano como los protagonistas de la susodicha batalla se suicidaron, todos ellos en África; humor negro en todo caso para la

36 Fue ésta una de las características principales destacadas por R. Syme, véase Emperors…, 15, 28 y 63. 37 Véase R. Syme, Ammianus..., 198-202. 38 Para los detalles, el preludio, las consecuencias y una panorámica general de esta batalla, pueden consultarse Apiano, Guerras civiles, II; Dión Casio, XLIII; Plutarco, César, 53. Escipión (cónsul en 52 a. C.) tenía grado superior a Catón (ex- pretor). Podría sugerirse igualmente que el texto se refiere a Publio Cornelio Escipión el Africano (236-183 a. C.), pero la proximidad de la comparación con Catón y los hábitos de la Historia Augusta sugieren poderosamente al Metelo, por asociación de ideas. 39 R. Syme, Emperors…, 262; idem, Ammianus…, 206. La Historia Augusta ha sido señalada repetidamente con el fenómeno de las usurpaciones. “Usurpation is a theme of predilection in the HA” (Cf. ibidem, 54 y 56). Véase la n. 80. CATO TEMPORIS SUI 261 vida de un emperador intensamente fabulado40.

3.2. Los Sabinos en la Historia Augusta41

Supuestamente todos de ellos operativos o activos en el siglo III. 1. Gaius Octavius Appius Suetrius Sabinus, cónsul en 214 y 240; véase la n. 53. 2. Sabinus, Prefecto de la Ciudad de Roma. Consular antes de la rebe- lión contra los Maximinos, parece probable y lógico que fuese de la misma familia que el anterior cónsul Sabino (Cf. Historia Augusta, Los Dos Maximinos, 15, 1; Los Tres Gordianos, 13, 9). Fustigado y asesi- nado en 238, seguramente representaba la facción fiel al emperador. El personaje es histórico. 3. Aelius Sabinus, historiador, es otro de los autores falsos inventados en la Historia Augusta. Aparece en Los Dos Maximinos, 32, 1, o sea, en un período donde se acababan de citar personajes verdaderos de ese nombre, que le sirvieron de inspiración42. Tal modus operandi, a decir de R. Syme, se repite a lo largo de varios tramos de la obra43. Este pre- tendido historiador cuenta la anécdota, sin duda inventada, acerca de la cabeza de Maximino el Joven (cuyo verdadero nombre era Máximo), que pese a estar cortada y clavada en una lanza, golpeada y sucia, to- davía mostraba los rasgos bellos del joven; es un eco del fin trágico de Quinto Lutacio Catulo César, cuyo cadáver fue vejado por los parti- darios de Mario en 87 a. C44. Nótese que tanto la vida de Diadumeno como la de “Maximino II” son casi completamente fantasiosas y están

40 Dión Casio (XLII, 57, 5) menciona la creencia irracional de que nada malo podría suceder en África a alguien llamado “Escipión”, en claro eco a la batalla de Zama y las gestas del célebre Africano (202 a. C.) Véase también Plutarco, Catón, 57, 3. Por motivos desconocidos la Historia Augusta trató de asociar a Gordiano I a la memoria de los Antoninos. 41 Cumpliendo con las normas de la prosopografía romana en estas sec- ciones ofreceremos los nombres de los personajes históricos en el latín original. 42 Véase R. Syme, Emperors…, 4-5. No menos de 35 autores falsos aparecen a lo largo de la narración. 43 Cf. R. Syme, Historia Augusta…, 98-109. 44 Véanse para este episodio histórico Plutarco, Mario, Sila; Apiano, De bellis civilibus, I, 74; Veleyo Patérculo, Historia romana, II, 21; Floro, Epítome de la historia de Tito Livio, III, 21; Valerio Máximo, Hechos y dichos memorables, VI, 3; IX, 12; Pinio, Historia Natural, XXXIV, 19; Cicerón, Sobre la formación del orador, III, 8; Bruto, 35. 262 Miguel P. SANCHO GÓMEZ plagadas de inventos e imposturas, como si se tratasen de meros ejer- cicios escolares sin rigor alguno desde el punto de vista de los hechos reales. Quizás la escasez absoluta de datos sobre los personajes en la Roma ácrata del siglo V resultó un acicate demasiado tentador para el ya de por sí irónico y fraudulento autor de la Historia Augusta, que como hemos dicho, fue creciendo en audacia y talento conforme se le fueron presentando las oportunidades para ello. Ambas Vitae ofrecen un carácter francamente negativo de sus personajes. Debe recordarse asimismo que el autor de la Historia Augusta detestaba a los Principes Pueri, a los emperadores niños. 4. Vettius Sabinus, insigne varón de la nobleza romana, que es unido falsamente a la familia de los Ulpios y por lo tanto a Trajano. Pronuncia un discurso en el senado para que se nombren dos emperadores ante la situación de alarma imperante (Máximo y Balbino, 2, 1). Posterior- mente aparece nombrado Prefecto de la Ciudad de Roma, en clara componenda, y presumiblemente como premio (4, 4). Puede conside- rarse todo el pasaje como enteramente ficticio, y el personaje también. Año 238. 5. Sabinus, padre de Fabius Sabinus. Desconocido y presumiblemente falso45. 6. Fabius Sabinus; “el Catón de su tiempo” (Alejandro Severo, 68, 1). 7. Fulvius Sabinus, pretor urbano (el Divino Aureliano, 19, 1). Pro- nuncia la célebre admonición a favor del uso de los Libros Sibilinos, en el senado. Pero el personaje es ficticio y el documento es espurio; en este caso aparece debidamente identificado46. No existe ningún Fulvio Sabino en las listas de pretores urbanos que conocemos.

3.3. Los Catones en los otros autores tardíos y posteriores

Dión Casio:

45 Cf. Historia Augusta, Heliogábalo, 16, 4. Véase la n. 52. No obstante, para D. Magie, “Fabio Sabino” no sería otro que el destinatario de las dedicatorias de algunas obras del jurista Ulpiano (m. 228), y a su vez el Sabino que Heliogábalo mandó asesinar; véanse las notas 51 y 52. Consúltense también las notas al pie de la vita Heliogabali en la traducción y edición mencionada: The Scriptores Historiae Augustae, with an English translation by D. Magie, Cambridge (Massachusetts), Harvard University Press, 1968-1980 (The Loeb Classical Library 139, 140, 263). 46 Cf. PLRE, I, 793. CATO TEMPORIS SUI 263

XXXVII 22, 1-4: encendida defensa de Catón de Útica, al que coloca muy por encima de César en todos los sentidos. XXXVII 57, 3: “Pues una política desprendida y libre de ambiciones personales no la practicaba entonces nadie salvo Catón”. Es puesto una vez más como ejemplo de integridad frente a las descaradas y ver- gonzosas componendas del Primer Triunvirato. XL 58, 1: Ante las elecciones consulares del año 51 a. C. Catón decide presentarse al comprender con clarividencia la desmesurada dimen- sión que había adquirido el poder de Pompeyo y César, así como las funestas consecuencias que acarrearía el inevitable choque entre ambos, como así sucedió.

Amiano Marcelino: XIV 6, 8: evoca a Plutarco (Catón 19, 4) en un pasaje tremendamente elogioso sobre Catón el Censor. XVI 5, 2: compara a Catón con Juliano por la despreocupación que mostraban por las necesidades alimentarias y su gusto por una comida parca y sencilla. XXVI 10, 10: Catón el Censor como un juez severo, similar a Juliano (XXII 9, 9); no obstante en XXX 4, 21 reconoce la calidad de Catón como juez justo.

Juliano: Carta a Temistio, 256a-c., con un claro juicio elogioso de Catón. La carta suele fecharse en 355-356 o en 361-362. Misopogon, 358a, vuelve a mostrar una actitud de respeto y admira- ción a Catón, comparándolo con la vida frívola, licenciosa y llena de molicie de los habitantes cristianos de Antioquía. Fechada en 363. Curiosamente ambos personajes tuvieron desencuentros con esa ciudad. Consolación a sí mismo, 245c, Juliano saca fuerzas en un momento de tristeza tras la marcha de su amigo y consejero, comparándose a Catón, al que encuentra cercano por ser modelo de integridad.

Símaco: Cartas, I, 4, 2 (año 375). Escribiendo a su padre elogia a los Catones y a todos los hombres antiguos contraponiéndolos al pobre nivel de sus contemporáneos. 264 Miguel P. SANCHO GÓMEZ

Cartas, III, 44, 2: habla de la costumbre de Catón el Censor de invocar a Júpiter antes de los discursos. Era una costumbre ya vista como un anacronismo entre los paganos de finales del siglo IV; recordemos que en ese tiempo los gustos de anticuario proliferaban en la nobleza romana; ciertos usos y ceremonias arcaizantes habían vuelto a la vigencia. Sin ir más lejos, tal postura representa bien al autor de la Histo- ria Augusta en sus gustos religiosos. Cartas, VII, 15, 1 (año 397): elogia a los Catones de nuevo, y los muestra como ejemplo de virtud; el trabajo campestre como agricultores y la austeridad los llevó a las magistraturas y el consulado. Curiosamente la carta va dirigida a un senador amigo, que sería en el futuro nombrado emperador dos veces por los visigodos: Prisco Átalo (409-410 y 414-415).

Zonaras, IX, 17, 1: “… Catón, hombre superior a los de entonces por su virtud en todos los terrenos…”. Ejemplo de la recepción positiva y la buena reputación del personaje en el Bizancio pleno.

3.4. Los Sabinos en el siglo III

Pero pese a que estos datos puedan parecer poco relevantes, sí que podemos afirmar que durante los reinados de Diocleciano y Ma- ximiano Hércules existieron varios Sabinos importantes en puestos administrativos y gubernamentales del Imperio; así, Septimio Sabino47, L. Munatio Sabino48, Manio Acilio Balbo Sabino49 y Antistio Sabino50. Curiosamente por esa misma época aparece un Sabino gramático, que quizás inspirase al autor de la Historia Augusta, amante y aficionado en extremo a tales profesionales51. Quizás la existencia de estos personajes históricos propiciase el uso de personajes ficticios del mismo

47 Cf. PLRE, I 794; censitor en Heptanomia (Siria) durante los años 298- 300. Véase IVLIVS SEPTIMIVS SABINVS 17. 48 Tenía el rango de vir clarissimus y era curator rei publicae en Bulla Regia (África Proconsular) ca. 286-293. Véase PLRE, I, 792, L. MVNATIVS SABINVS 15. 49 Vir clarissimus encargado como curator de la limpieza de las orillas del Tíber así como de las cloacas de la ciudad sagrada (Roma), alrededor de 286-305. Véase PLRE, I, 793, MANIVS ACILIVS BALBVS SABINVS 10. 50 Con el rango de vir perfectissimus fue praeses en la provincia de Chipre (286/305); véase PLRE, I, 792, ANTISTIVS SABINVS 9. 51 Cf. PLRE, I, 791, SABINVS 2, fechado entre finales del siglo III y principios del IV. CATO TEMPORIS SUI 265 nombre para servir como “cortina de humo” en la obra, probablemente con voluntad de engañar, como en muchos otros pasajes. Destacaremos ahora singularmente a ciertos personajes que merecen una detenida atención.

1. P. CATIUS SABINUS, cónsul sufecto en 208/10 y cónsul ordinario en 216 con P. Cornelius Anullinus. Fue curator, praetor urbanus y también desempeñó importantes cargos militares (legatus Augusti pro praetore en Nórico durante 206/9, y tribunus militum legado de la Legión XIII Gemina en Dacia) (IDR III/5, 299). Para I. Mennen es el mismo Sabino que según la Historia Augusta Heliogábalo mandó asesinar52. En 210 fue elegido por el emperador Severo como curator aedium sacrarum operumque publicorum, cargo en el que se ocupaba del mantenimiento de los edificios públicos y muy especialmente de los templos de la ciudad de Roma; nótese las evidentes e intensas connotaciones religiosas del puesto. 2. GAIUS OCTAVIUS APPIUS SUETRIUS SABINUS. Cónsul en 214 con Lucius Valerius Messala Apollinaris. Su primer consulado prueba que estaba en buenas relaciones con Septimio Severo y Caracalla, muy especialmente con el primero de ellos, al que sirvió desde 193- 194: candidatus imperial a la cuestura y al tribunado de la plebe. Probablemente se distinguió en su carrera militar durante el reinado de Caracalla, primero como legado y luego como praepositus, comes, y finalmente amicus del emperador (participando en la expedición contra los alamanes, 211-213; su consulado al año siguiente parece un premio). Cónsul en 240 con L. Ragonius Venustus (Historia Augusta, Tres Gordianos, 23, 4) este nuevo honor llegó tras un paréntesis de inactividad que pudiese indicar problemas durante las épocas posteriores. Recuperó la confianza del poder imperial con Gordiano III, y recibió su segundo consulado en el año en que se aplastó la rebelión de Sabinianus en África, personaje con el que no tenía al parecer rela- ción familiar. Sabinus fue pontífice y augur, dos rangos sacerdotales de gran nivel y prestigio que implican un compromiso absoluto con los valores de la religión romana. Estas características serán mantenidas fielmente por los Sabinos del siglo IV y posiblemente por algún

52 Cf. I. Mennen, op. cit., 93; véase también Historia Augusta, Heliogábalo, 16, 2-3. También considerada una identificación plausible por R. Syme, Empe- rors…, 176. 266 Miguel P. SANCHO GÓMEZ miembro de la gens todavía en el siglo V53. 3. C. VETTIUS GRATUS SABINIANUS. Fue cónsul ordinario en 221 con M. Flavius Vitellius Seleucus. Sirvió en el ejército, tanto en la ca- ballería como en la infantería, además de ser praetor candidatus tu- telarius y Curator viae Flaminiae et alimentorum. Posiblemente fue el padre de Vettius Gratus Atticus Sabinianus54. 4. VETTIUS GRATUS ATTICUS SABINIANUS. Cónsul en 242 con C. Asinius Lepidus Praetextatus. Cuestor y pretor, sirvió en la caballería y en la infantería, como el anterior55.

3.5. Los Sabinos en los siglos IV-V

Posibles contemporáneos del autor de la Historia Augusta. 1. ANTONIUS CAECINA SABINUS, importantísimo aristócrata romano durante el reinado de Constantino y cónsul en 31656. Su hijo Caecina Sabinus vivió en Roma a mediados de siglo57, pero para nosotros me- rece especial atención su nieto, 2. RUFIUS CEIONIUS SABINUS, sacerdote romano, hierofante de Hé- cate, adepto de Mitra y tauroboliado en 377. Dedicó un altar en Roma a la Madre de los Dioses y Atis, divinidades favoritas del emperador Juliano58. Este personaje, de vital importancia para la defensa y mantenimiento de los cultos tradicionales en el siglo IV, es llamado her- mano en una carta de Símaco59; después lo vemos representado como un hombre virtuoso y honesto pero que está involucrado en pleitos y juicios, una imagen que por cierto resulta muy catoniana60. Quizás el

53 Véase I. Mennen, op. cit., 123. De hecho, la noticia anteriormente mencionada (Historia Augusta, Heliogábalo, 16, 2-3) en la que se afirma que Heliogábalo envió a un centurión para asesinar a “Sabino”, pero que por un afortunado error fue simplemente expulsado de Roma, podría referirse también a este personaje. 54 I. Mennen, op. cit., 127. 55 I. Mennen, op. cit., 128. 56 A. Chastagnol, Les Fastes de la Préfecture de Rome au Bas-Empire, Paris, 1960, 57, 64, 293; PLRE, I, 793 (Antonius Caecina Sabinus 12); R. S. Bagnall, A. C. Cameron, S. R. Schwartz, K. A. Worp, Consuls of the Later Roman Empire, Atlanta, 1987, 166-167. Su compañero fue entonces Vettius Rufinus. 57 Cf. A. Chastagnol, Les Fastes…, 57, 164, 293. 58 PLRE, I, 793 (Rufius Ceionius Sabinus 13); A. Chastagnol, Les Fastes…, 57, 293. 59 Símaco, Cartas, III, 49, 1 (posterior al año 378). 60 Símaco, Cartas, V, 41 (entre 381 y 382). Fue una de las familias aristo- cráticas que opusieron más resistencia durante más tiempo a convertirse al cristia- CATO TEMPORIS SUI 267 autor de la Historia Augusta, consciente o inconscientemente, aso- ciase a este conocido aristócrata romano a Catón, ayudando así a la generación de un nuevo personaje inventado. Además, los Ceyonios son una familia predilecta en la obra, por la que el autor de la Histo- ria Augusta siente al parecer una devoción especial. 3. SABINUS, Prefecto del Pretorio del emperador Maximino Daya (305-313)61. Personaje histórico perfectamente atestiguado, pero irrelevante para nuestro estudio. 4. SABINUS, hijo del senador y escritor Julius Naucelius y de la dama de la nobleza romana Sabina. Con propiedades en Espoleto, su padre le construyó una casa de campo allí62. Igualmente irrelevante para nuestro estudio. 5. ATTIUS SABINUS, senador romano entre 476 y 48363. Personaje histórico pero quizás demasiado tardío para ser tenido en cuenta.

4. El autor64 enigmático de la Historia Augusta

Puede que esta cuestión haya sido una de las más controvertidas de entre todas las que se ha ocupado la historiografía contemporánea en las últimas décadas; nosotros también debemos referirnos ahora brevemente a ella. Una gran cantidad de investigadores sesudos y abnegados han tratado de desvelar el misterio, sin éxito; pese a los ríos de tinta verti- dos y las numerosas conjeturas, tanto fundadas como infundadas, la identidad de éste personaje continúa siendo un misterio. Pero se ha nismo, para consternación de San Jerónimo (c. 340-420) en Roma. Cf. R. Syme, Ammianus…, 153. 61 Durante los años 311-312. Cf. PLRE, I, 791 (Sabinus 3). 62 Cf. PLRE, I, 792 (Sabinus 6). 63 A. Chastagnol, Le sénat romain sous le règne d’Odoacre: Recherches sur l’Épigraphie du Colisée au Ve siècle, Bonn, 1966, 78; PLRE, II, 970 (Attius Sabinus 12). 64 Porque a día de hoy, la crítica sigue casi unánimemente la lúcida teoría, revolucionaria en su día, de H. Dessau, Über Zeit und Persönlichkeit der Scriptores Historiae Augustae, Hermes, 24, 1889, 337-392, en la que se demuestra la autoría única de esta dificultosa y controvertida obra. Puede consultarse, entre otros, a P. White, The Authorship of the Historia Augusta, JRS, 57/1, 1967, 115-133, que de- fiende la existencia de un sólo autor y una falsificación original en contra de posibles interpolaciones tardías. La tecnología ha refrendado tal teoría; cf. I. Marriott, The Authorship of the Historia Augusta: Two Computer Studies, JRS, 69, 1979, 65- 77. Por lo tanto, nada de autoría múltiple o seis escritores. 268 Miguel P. SANCHO GÓMEZ podido añadir luz adicional sobre su figura gracias a la segunda infor- mación del texto, su estilo, gustos y opiniones políticas, y una audacia que va in crescendo conforme avanza la obra, y que a veces le trai- ciona parcialmente65. Las fabricaciones, los anacronismos, los gustos de gramático, el vocabulario, etc. señalan un momento histórico muy posterior a Constantino o Diocleciano. Se adora a los buenos emperadores y hay un anhelo muy definido por la gloria perdida de Roma. El autor tiene el gusto por la cultura y el senado, pero ante las políticas brillantes y el éxito militar de los Emperadores Ilirios o los Tetrarcas, muestra apoyo total y entusiasmo; no tiene inconveniente en crear “restaura- ciones senatoriales” o en presentar a un emperador como amante del senado, siempre que ganase guerras y derrotase a los bárbaros. Tales gobernantes, de origen oscurísimo y raigambre campesina, no eran cultos, y a veces prescindían de la nobleza romana; pero como restau- raron el imperio trayendo paz y estabilidad, se les reconvierte en “Antoninos”. Sin duda otro de los puntos que ganan la simpatía del autor por los Tetrarcas es su sostén y fe por los cultos tradicionales, aunque como buenos soldados ilirios ellos no abandonarán nunca el Sol In- victo instaurado por Aureliano. Pero en cualquier caso se trata de una religiosidad sobria y añeja, que el autor comparte de todo corazón. El entorno social y cultural mostrado en la obra nos lleva a la literatura común generada en su tiempo. Parece un erudito, es libresco y quizás esté relacionado con la enseñanza y las librerías, o se trate de un administrativo, bibliotecario o un secretario de la burocracia, por lo tanto perteneciente al bajo funcionariado civil imperial66. En cualquier caso se muestra cercano a los escoliastas67. Ha recibido una notable educación y parece acostumbrado a la figura del grammatichus;

65 Cf. R. Syme, Emperors…, 85 y 95; el exordio de la Vita Aureliani es un buen ejemplo de ello; “the author gently drops the mask for a while”. Para un estudio más reciente, véanse D. Pausch, libellus non tam diserte quam fideliter scriptus? Unreliable Narration in the Historia Augusta, Ancient Narrative, 8, 2009, 115-135; D. W. P. Burgersdijk, Style and structure of the Historia Augusta, Amsterdam, 2010. 66 Cf. R. Syme, Historia Augusta..., 221. 67 Cf. idem, Ammianus..., 186, 189; idem, Emperors and Biography…, 76, “rogue scholiast”: “Rather a kind of scholiast who debases the techniques of erudition and turns imperial biography into a travesty” (p. 28). También idem, Historia Augusta..., 94, 128, 138 y 219. CATO TEMPORIS SUI 269 incluso podría tratarse en verdad de uno de esos profesores, seguramente solitario o independiente68. Es antimilitarista y contrario a la autocracia, al igual que Aurelio Víctor. Se burla en ocasiones, entre otras muchas cosas, de las pretensiones genealógicas de una parte de la nobleza69, pese al ya mencionado respeto, incluso admiración de- vota, por el senado romano70. De cualquier modo, la característica literaria principal del autor es con mucho su predilección por el fraude, las invenciones, las falsi- ficaciones y los engaños más variados, para los que va desarrollando sus destrezas, con un talento tan progresivo como ladino; no en vano, R. Syme acuñó la acertadísima expresión de rogue scholar para definir al personaje71. Caprichoso y perverso, no debe descartarse que otra de las motivaciones para escribir por parte del autor sea simple placer y regocijo por el engaño72. Otro de los factores que desde siempre han llamado más la atención de la investigación es la extrañísima abundancia de nombres falsos, no sólo de presuntos escritores, sino de personajes históricos ficticios, que son generados de la nada73; habitualmente se mezcla un nombre común y uno nuevo para generar autenticidad y eliminar las sospechas74. Existen nombres falsos formados por derivación o com- binación de otros verdaderos, muchas veces procedentes de figuras relevantes en el propio tiempo del autor75. El mismo Syme era muy consciente de que “It is not easy to divine the inspiration behind many of the names and episodes in the HA”76. De hecho, tal esquema no se cumple siempre; ciertos sustantivos clasificados dentro de esta categoría quedan envueltos en el más completo misterio. Algunos de

68 Ibidem, 143. 69 Ibidem, 126. Tal característica resta ciertamente validez a la hipótesis que lo identifica con un noble romano tardío. 70 Ibidem, 99. 71 Cf. ibidem, 221; A Call of Clarity…, 112. 72 En Historia Augusta…, 62. 73 R. Syme, A Call of Clarity…, 79: “fabricating names”. Cf. también idem, Historia Augusta..., 214. 74 Podría ser el caso de Fabio Sabino. En este caso los dos nombres gozan de relumbrón en el pasado romano, aunque para Syme, Sabinus se trataba de un “co- lourless cognomina”; Historia Augusta…, 105. En una ocasión además manifestó su opinión sobre este personaje: inexistente (ibidem, 118). Nosotros explicaremos nuestras hipótesis más adelante. 75 Cf. R. Syme, A Call of Clarity…, 37-38; idem, Historia Augusta..., 152. 76 Cf. ibidem, 105. 270 Miguel P. SANCHO GÓMEZ ellos ya pusieron bajo sospecha a Dessau en 1889, por su carácter claramente intempestivo a finales del siglo III y principios del IV. Un ejemplo de esto es la alabanza de los Ceyonios Albinos; aparecen en la Vita Albini (una de las denominadas “vidas secundarias”, que muestra la baja calidad habitual de tales productos) acompañados por un gran número de invenciones que llenan casi por completo la narración77. “It is his habit to create doubt and perplexity”. Otras veces las motivaciones distan del halago para tornarse insidiosas, quizás teniendo presente de modo irónico los linajes falsificados que circulaban en su tiempo. El motivo del autor para empezar a redactar la Historia Augusta es otro misterio, especialmente si tenemos en cuenta que se ha perdido el prólogo de la obra y al parecer también la Vita de Trajano78. Puede que el autor escriba comisionado por encargo, siguiendo un plan creado por algún grupo senatorial de la nobleza romana79; incluso en ocasiones se ha especulado con que podría ser verdaderamente un aristó- crata empleando su erudición y su abundante tiempo libre80. No tiene simpatía por las nuevas capitales imperiales, y durante toda la obra puede observarse un poderoso sentimiento de respeto por la simbólica ciudad de Roma. Aunque Constantinopla no se men-

77 Cf. R. Syme, Emperors…, 62 y 261; idem, Historia Augusta…, 121, 126. En cualquier caso debe recordarse que el autor sentía cierta predilección por los Ceyonios, por lo que quizás aquí esté intentando dar lustre la linaje, sin mordaci- dad. Véase también E. Birley, op. cit., 142-143. De cualquier modo R. Syme (Ammi- anus…, 212) no cree que el autor fuese un amigo explícito de los Ceyonios. 78 R. Syme, The composition of the Historia Augusta: recent theories, JRS, 62, 1972, 123-133; idem, Emperors..., 95. 79 Cf. idem, Historia Augusta..., 125. Nos parece la opción más plausible. 80 Precisamente en ese sentido va encaminada la teoría de M. Festy, L’His- toire Auguste et les Nicomaques, en HAC Colloquium Bambergense, Bari, 2007, 183-195, que adscribe la Historia Augusta a Nicómaco Flaviano el Joven, alrededor del año 430, basándose en la dedicación que aparece en Heliogábalo 35, 3; la idea ya fue planteada por W. Hartke, Klio, XLV, 1940, 150, aunque posteriormente el alemán se retractó en Römische Kinderkaiser: eine Strukturanalyse römischen Denkens und Daseins, Berlin, 1951, manteniendo su datación alrededor de 394- 395. La idea, tremendamente sugerente, se basa en el principio de que la obra fue escrita como parte de un acercamiento de la aristocracia pagana para pedir perdón y clemencia después de la usurpación de Eugenio (392-394). R. Syme (Ammianus …, 74 y 212) destacó la manifiesta indulgencia de la obra con los usurpadores. Ya H. Stern (Date et destinataire de l’Histoire Auguste, París, 1953) relacionó la Historia Augusta con la usurpación de Magnencio (350-353), con muy poco éxito: nadie aceptó su teoría. CATO TEMPORIS SUI 271 ciona con su nuevo nombre, sí se detecta un desprecio sutil y velado hacia la advenediza ciudad y su arribista senado. Este sentimiento va unido a una muy cierta animadversión contra la nueva religión, el cristianismo, retratado siempre con fría ironía o de forma maliciosa81. El autor conocía bien la Urbs y estaba familiarizado con sus lugares más emblemáticos: la sensación de cualquier lector es que la Historia Augusta está escrita por alguien originario de Roma, o que ha vivido en ella mucho tiempo. Sobre la fecha de composición, elemento particularmente po- lémico si nos atenemos al estado de la cuestión, baste decirse que ac- tualmente resulta imposible seguir defendiendo la datación tradicio- nal (años 284-337), por una amplísima y variada cantidad de argumentos sólidos y convincentes que fueron formulados desde los tiempos de Dessau para terminar de modo reciente con Chastagnol, Hartke o Syme. En cualquier caso, sigue sin existir acuerdo al respecto, aunque la última década del siglo IV, con la usurpación de Eugenio (392-394), atrae poderosamente la atención; tal datación queda respaldada por un número apreciable de argumentos de índole literaria. Pero no han faltado nunca quienes retrasan la obra a 405, 420, 430, 440 e incluso directamente al siglo VI, usando igualmente argumentos total o parcialmente plausibles.

5. “El Catón de su tiempo”

Como ha podido observarse, los Catones son personajes del pasado romano muy presentes en la Historia Augusta; tal dato está en concordancia con las otras muestras de la época: desde los panegí- ricos hasta los anales o biografías, se puede observar que en la Anti- güedad Tardía los héroes del periodo republicano eran modelo de re- ferencia y se identificaban a los “buenos emperadores”. Ello no deja de ser curioso si se compara las ideas políticas de aquéllos hombres con la autocracia imperante durante el siglo IV; las grandes figuras del austero y frugal pasado romano hubiesen tomado a la mayoría de emperadores tardíos por monarcas helenísticos, mequetrefes orienta- lizados y decadentes en su monstruosa y desagradable pompa asiáti-

81 R. Syme, Historia Augusta..., 124. “That he [el autor de la obra] is un- friendly towards Christianity, no doubt can stand” (idem, Ammianus…, 64). Para su burla de las pretensiones genealógicas de algunos nobles romanos, idem, Ammi- anus…, 163. 272 Miguel P. SANCHO GÓMEZ ca. De hecho, antes de entrar en contacto con los estados sucesores de Alejandro, en Roma no se conocía nada parecido. La Historia Au- gusta, de fortísima inspiración senatorial, no podía dejar de presentar estos mismos rasgos a su vez82. Aparte de las referencias, siempre elogiosas, que ya hemos se- ñalado, siendo además notablemente todas ellas creaciones del autor, reflejando sus gustos y su época, e insertadas en las fuentes origina- les, debemos ahora intentar explicar el porqué de tal asociación, y si realmente el autor de la obra tenía una persona en mente cuando in- sertó a Fabio Sabino83. Ya se ha mencionado el caso, plausible y sugerente, de Ceyonio Sabino. Pero hay más. La clave del pasaje podría estar asimismo en uno de los muchos ecos suetonianos que inundan la obra; el autor, a menudo escribiendo apresuradamente, o dictando, como él mismo reconoce (en Treinta Tiranos, 33, 8), toma nombres del pasado real, de otros autores con- sultados y frases que, leídas rápidamente, son cazadas al vuelo y rete- nidas; con pocas alteraciones, son vertidas luego donde se cree con- veniente. Un claro y conocido ejemplo afecta a la generación de la esposa del emperador Alejandro Severo84: Mumiam Achaiam, nep- tem Catuli (Suetonio, Galba, 3, 4), se transforma en Memmia, Sulpici consularis filia, Catuli neptis (Alejandro Severo, 20, 3). Así, escribiendo de memoria y siempre teniendo en cuenta a sus autores predi- lectos y las lecturas recientes, pensamos que P. Catius Sabinus se convirtió en SABINUS CATO temporis sui. La inspiración para este personaje vendría del cónsul en el año 216, época que el autor de la Historia Augusta estaba tratando en el momento de la narración donde aparece “Fabio Sabino”. Aquí está nuestra hipótesis; plausible, concordante con los gustos del autor y familiar con su modus operandi literario. Desde el punto de vista po- lítico y social, igualmente, muy acorde con la época. Pero al fin y al cabo, una conjetura bien fundada, y nada más. Como se nos advirtió hace tiempo, con melancolía y un deje de amargura85, “there are all

82 Para la recepción de Catón en la antigüedad Tardía puede consultarse la excelente monografía de R. Goar, The Legend of Cato Uticensis from the First Cen- tury BC to the Fifth Century AD, Brussels, 1987. 83 Cf. R. Syme, Emperors..., 68: “Strange associations may operate when the HA invents nomenclature”. 84 Cf. ibidem, 6. 85 Cf. R. Syme, Historia Augusta…, 107. CATO TEMPORIS SUI 273 too many things in the HA that one should never hope to penetrate – or be challenged to explain”.

6. Conclusión

La Historia Augusta, más que falsificación o engaño, podría de- nominarse de otras maneras más precisas y fieles. “Rather imposture or fraud”, tal y como enunció en su día el sabio Ronald Syme; romance histórico genuino, donde “hoax” debe ser traducido literalmente como truco o mejor mistificación. Curiosamente, el epíteto que nuestro autor desconocido adjudicó a la historia de Mario Máximo define a la perfección su propio imbroglio. Pese a todo, no se puede negar la importancia de la Historia Augusta o tratar de ignorarla; como única fuente latina restante desde 117 hasta 284, es un tema de estudio obli- gado para cualquier investigador de la Antigüedad Tardía. Además de su importancia como producto literario e histórico, si desentrañamos la verdad y separamos ésta de las aberraciones, puede sernos muy útil; aunque como es sabido, tal operación resulta en extremo ardua y dificultosa. Igualmente, cualquiera de las vitae nos proporciona una fuente excelente de segunda información, precisamente a partir de las invenciones que desenmascaran en parte al enigmático autor y su época. En este caso nos ha servido para tratar de añadir algo de claridad a un aspecto concreto de la historiografía romana tardía, estudiar un personaje señero y de paso ver cómo se reflejaba en él el senado romano; gustos y tendencias han aparecido desfilando ante nosotros junto a viejas y nuevas carreras políticas, y se han subsanado malignos errores. Por todo ello, demos gracias a la Historia Augusta; pese a sus embrollos laberínticos y problemas insalvables, quedémonos con el humor, el misterio irresistible y el inmenso rosario de fabricaciones, invenciones e imposturas que la hacen una obra literaria entretenida y memorable, pese a todo86: “However, the Historia Augusta is a garden of delights, with abundant refreshment.”.

86 Cf. R. Syme, Ammianus..., 4.

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 275-293

EPIGRAPHIC MONUMENTS AND THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS1

Julijana VISOČNIK2 (Nadškofijski arhiv Ljubljana)

Keywords: epigraphy, Romans, Eastern Alps, Emona, Rimske Toplice, care for the body and health.

Abstract: The Greco-Roman period went down in history also due to the planned care for the body, hygiene, and health. The evidence of this can also be found on the epigraphic monuments documented all over the Roman Empire; the Slovenian or wider area of the Eastern Alps is no exception. Votive aras dedicated to the Nymphs, the dedication to the deity Valetudo from Rimske Toplice, and the votive altar for Aesculapius, which was erected by the physician Lucius Peticius Technicus from Emona, solely confirm this fact.

Cuvinte-cheie: epigrafie, romani, Alpii Orientali, Emona, Rimske Toplice, grijă faţă de corp și sănătate.

Rezumat: Perioada greco-romană este cunoscută în istorie și prin grija planificată pentru corp, igienă și sănătate. Dovezi ale acestui fapt pot fi găsite pe monumentele epigrafice documentate peste tot în Imperiul roman; zona slovenă sau, mai larg, cea a Alpilor Orientali nu face excepţie. Altarele votive dedicate Nimfelor, dedicaţia către zeiţa Valetudo de la Rimscke Toplice și altarul votiv pentru Aesculapius ridicat de medicul Lucius Peticius Technicus din Emona con- firmă întocmai acest fapt.

Introduction

The proverb Mens sana in corpore sano is well known all over the western world, if not in any other way but through the form ASICS – namely, the name of this popular sports brand abbreviates practically the same proverb: anima sana in corpore sano (“a healthy

1 A short version of this article was presented at the 6th Grošelj’s sympo- sium in Ljubljana, happening between the 21st and 23rd October 2014: In corpore sano: the care for the body in the Antiquity. 2 [email protected] 276 Julijana VISOČNIK mind in a healthy body”). The care for the body, health, and beauty is in no way foreign to our civilization; on the contrary, it often seems that we are devoting too much attention to it. But what did it involve in the Roman times? Starting from the above-mentioned proverb we can conclude that the Romans took equal well care of their minds (spirit) and their bodies, this being in perfect harmony with the teachings of the stoic philosophy which taught the harmony of body and soul. The Greco-Roman period goes down in history also for its planned care for the body, hygiene, and health; that being confirmed also by epigraphic monuments attested all over the Roman Empire and the Slovenian or the wider East-Alpine territory is no exception. The concept of the planned care for the body in the Antiquity may include numerous factors; at this point, thermal baths possibly stand out the most since they were the standard furnishing of every Roman town3. Thermal baths were not a facility intended exclusively for recreation, they combined much more: gathering, business-making, establishing contacts, spending free time, and the like. Nevertheless, in its essence thermal baths were still baths, therefore a place equipped with pools containing water of various temperatures, saunas, and gyms, and as such called for exercise, regeneration, and relaxation. In this respect they can be beneficial for the body as well as the soul … Ro- man baths are, naturally, documented also on the Slovenian territory; nevertheless, it is more difficult to find them confirmed in writing, which is primarily possible through epigraphic monuments. On this territory we encounter a very special situation where Roman baths constitute a part of the place name: Rimske Toplice (Roman Baths), the name definitely not given to the town accidentally. Admittedly, the name itself does not originate in the time when these votive monuments were set up at the place, but it is most certainly connected to the finding of five monuments which directly, as well as indirectly, speak about the care for the body and health in the Roman times. The immediate association here must fall on Aquae Iasae with its most recent Roman finds in the area of Varaždinske Toplice4, because the circumstances in many ways resemble our Rimske Toplice, while at the same time enable a somewhat better understanding of the not-

3 Cf. Lazar 2002, 82-83. 4 These finds were in 2014 (May 21st to October 26th) shown to the public at an exhibition in Cankarjev dom. Cf. Exhibition catalogue Aquae Iasae. Recent discoveries of Roman remains in the region of Varaždinske Toplice. THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 277 completely clarified finds from Rimske Toplice. But first, let us take a closer look at the epigraphic monuments from Rimske Toplice.

Rimske Toplice

1. Votive ara dedicated to the Nymphs (CIL III 11688). Fig. 1. This votive ara (36x16 cm) made of white marble is completely preserved; the inscription field, measuring 15.5x12.5 cm, includes 5 lines of inscription. Letters (3-2 cm) with thickened endings are elegant, while triangular punctuation marks were used in lines 2 and 5. The monument was found between 1873 and 1874, when the baths at Rimske Toplice were being expanded. Together with the other four monuments (CIL III 5146-5149) from this site it was kept at the pavilion of the thermal baths at least until 19755. Due to the fact that baths of the time started decaying the stones were soon taken out of the walls. Their story resumes in 2008 when they were handed over to be restored at Vrhnika; the following year they were returned to Rimske Toplice, where the renovation and reconstruction of the baths was by that time almost complete. The restored aras were immured into the round building which is today used as the reception of the new thermal baths complex6. The inscription reads:

Nymphis Aug(ustis) sacr(um). Appuleius Finiti (filius) 5 v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).

Translation: Sacred to Nymphs Augustae. Appuleius, son (?) of Fini- tus, fulfilled his vow willingly and deservedly.

CIL III 11688; Kult 348; ILLPRON 1953; LUPA 95147.

5 ANSl 1975, 287 (Bolta). 6 All five altars dedicated to the Nymphs mentioned here were befallen by the same faith; therefore, these data are not provided repeatedly. 7 Only the most important publications are presented for the needs of this article. 278 Julijana VISOČNIK

The worshipping of the Nymphs has in the area of the Eastern Alps indeed been attested but, not considering the dedications from Va- raždinske Toplice, we could hardly say it is frequent8. On the Slove- nian territory there are two other altars known besides the four from Rimske Toplice, one from Ljubljana (CIL III 13400; LUPA 9243) and one from Ptuj (CIL III 4043; LUPA 20483). The Nymphs are usually considered to be water deities; their cult frequently reflects the worshipping of local deities at the locations of thermal springs originating in pre-Roman times. If this is the case also in Rimske Toplice, from where all four altars dedicated to the Nymphs originate, cannot be proven. Nevertheless, the altars discussed here prove that the Nymphs can be connected to water springs which at this location begun to be used during the Roman period9. Some further material proof was still desired and counted on upon the renovation and reconstruction of the Rimske terme complex in Rimske Toplice but this hope was not fulfilled10. The origin of the peregrine Apuleius11, son of Finitus, cannot be precisely delimited; yet it is probable that in the time of the inscription’s creation (2nd century) the Romanization had advanced to the point where Latin names spread among the common population, even to the extent that they were used by two generations (father and son)12. The altar belongs to the 2nd century AD.

2. Votive ara dedicated to the Nymphs (CIL III 5146). Fig. 2. This votive ara (61x32 cm) made of white marble is completely preserved; the inscription field, measuring 37x25.5 cm, includes six lines

8 Cf. http://www.ubi-erat-LUPA.org/simplesearch_result.php?result_id= 91711&page=1&sort_category=monument_id&sort_mode=up (last accessed on: 10th March 2015). 9 Šašel Kos 1999, 135. 10 Now we know that alongside epigraphic remains about 60 Roman coins of Augustus, Claudius, Trajan, Commodus, and other emperors were found there. Remains of a building with a mosaic and six bathtubs were discovered. Ruins of buildings and Roman coins were found also during the expansion of the spa in 1845–1874, and another mosaic along the road to Šmarjeta, cf. http://arkas.zrc- sazu.si/index.php?kaj=viewNajdisce.poglej&id=162209.01. 11 The name is of Italic origin and is not attested frequently in Noricum (Onomasticon I, 67-68); cf. Lochner von Hüttenbach 1989, 17-18. 12 Šašel Kos 1999, 135. THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 279 of inscription. Letters (between 4.5 and 3 cm high) are elegant; small triangular punctuation marks are visible in lines 4 and 5. The monument was found in the second half of the 18th century and it later shared the faith of the monument mentioned above. The inscription reads:

Nymphis Aug(ustis) Fructus Q(uinti) Sabini(i) Verani 5 c(onductoris) p(ortorii) p(ublici) ser(vus) vilic(us) posuit.

Translation: Sacred to Nymphs Augustae. Slave Fructus, controller at the customs station under Quintus Sabinius13 Veranus, who rented the collection of customs, has erected.

CIL III 5146; G. Winkler, Reichsbeamte, 150 n. 10; ILLPRON 1841; LUPA 9481. Due to the fact that Fructus was a vilicus we need to add that he was a vilicus stationis, therefore one of those vilici who were assigned to collecting and managing direct taxes14. Noricum was part of the publicum portorii Illyrici et ripae Thraciae tax system which encom- passed a huge area: region X of Italy, Raetia, Noricum, Dalmatia (Il- lyricum), both Pannonias, both Moesias, all Dacias, and Thrace15. The station at Trojane was especially important because it was located at the border between Noricum and Italy, and therefore the customs tax was here collected between Italy and the entire north-eastern em- pire16. Its parallel on the other side of the border (in Italy) could be the station Ad publicanos, the location of which has not yet been de-

13 This is the gentilicium Sabinius, even though the monument reads Sabini. In the genitive two consecutive i-s in masculine names ending in –ius were rarely written. 14 Cf. Carlsen 1995, where the author defines the functions of vilici in detail; about their role in the tax system see primarily p. 46-55; cf. also De Laet 1949, 380. 15 For more about the stations of this tax territory see Ørsted 1985, 255- 258; De Laet 1949, 175-245, the latter pages are dedicate to tax tributes in the Da- nubian provinces. 16 Ørsted 1985, 283; cf. also Tatscheva 1996, 177-182. 280 Julijana VISOČNIK termined17. The latter had to be thus crossed by those who were leaving Italy; and Trojane was the first customs station for those who were entering Noricum from the south. Trojane was thus one of the six border customs stations in Noricum (Boiodurum – statio Boiodurensis; Pons Aeni – statio Enensis; vicinity of Brixen/Bressanone; Loncium; Larix – statio Bilachiniensis). The basic opportunity to collect portorium was every movement from or into the land of a different legal status (e. g. from the provinces into Italy, from the barbaric lands into the provinces)18. The epigraphic material from Atrans testifies also about the: conductores publici portorii Illyrici, and others who ran the station: vilici, contrascriptores, vicarii ... Conductor19 publici portorii was the one who rented the collecting of the customs tax. Most of the inscriptions mentioning him are dated to the 2nd century; after the Marcomannic Wars such inscriptions are much rarer20. In the 3rd century the conductores were supposedly substituted by the function of a procurator publici portorii21. Ørsted believes that conductores and procuratores existed simultaneously but the latter only functionned for a short period (between 160 and 180). For the conductor (super- visor) of the great Illyrian tax system Quintus Sabinius Veranus see also other inscriptions in which his name is documented, cf. CIL III 1518424, CIL III 4017, CIL III 1435426, and CIL III 4015 from neigh- bouring Poetovio and its ager. The altar belongs to the 2nd century AD.

3. Votive ara dedicated to the Nymphs (CIL III 5147). Fig. 3. This votive ara (62x34 cm) made of white marble is completely preserved; the inscription field, measuring 28x26.5 cm, includes five lines. The letters of this inscription are also elegant, between 5 and 3 cm high; triangular punctuation marks can be seen in line 5. The monument was found in the second half of the 18th century near the spa in Rimske Toplice.

17 De Laet 1949, Portorium, 188 locates the station to the town of Gradišče pri Podpeči; Ørsted 1989, 180-188 erroneously supposes this location to be in Vače; Šašel 1975, 89 introduces the area of Krašnja and Lukovica as the most acceptable location; cf. also RINMS 105, 316–317. 18 Ørsted 1985, 251. 19 Ørsted 1985, 307-311; for conductores see also Piso 2013, 293-333, especially 294, 296, and 306. 20 Cf. Ørsted 1985, 307-311. 21 Carlsen 1995, 49. THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 281

Transcription:

Nymphis Aug(ustis) Matius Finitus 5 v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).

Translation: Sacred to Nymphs Augustae. Matius Finitus fulfilled his vow willingly and deservedly.

CIL III 5147; Kult 350; ILLPRON 1842; LUPA 9482. The gentilicium Matius is frequently attested in Noricum and especially in the surroundings of Celeia22. The Celtic origin of the name could possibly be assumed, or at least the similarity with Celtic names and hence its popularity; in this case we could possibly even speak about a pseudogentilicium (a gentilicium which was formed from a local personal name with the suffix –ius). Matius Finitus could, considering the two-part name formula, belong even to the local upper class. The monument belongs to the second half of the 2nd century or to the 3rd century AD.

4. Votive ara dedicated to the Nymphs (CIL III 5148). Fig. 4. Votive ara (49x30.5 cm) made of white marble is completely preserved; the inscription field, measuring 22x25.5 cm, holds 6 lines of the inscription. The letters are elegant, from 3.5 to 2.5 cm high; triangular punctuation marks were used in all lines except the first. The monument was found in 1841 in Rimske Toplice, when one of the spa buildings was being constructed. Transcription:

Nymphis Aug(ustis) sacr(um). C(aius) Veponius Phoebus et 5 Felix eius v(otum) s(olverunt) l(ibentes) m(erito).

22 Onomasticon III, 66; cf. Wedenig 1997, C 31 and C 32. 282 Julijana VISOČNIK

Translation: Sacred to Nymphs Augustae. Caius Veponius Phoebus and his Felix fulfilled their vow willingly and deservedly.

CIL III 5148; Kult 351; ILLPRON 1843; LUPA 9480. Veponius is a gentilicium derived from the Celtic name Vepo, thus the so-called pseudogentilicium; it appears most frequently in Nori- cum23. Due to his Greek personal name Phoebus we can assume that the person holding this name was a former slave, therefore a freedman or his descendant, who obviously became rich, the feature that was not uncommon with freedmen. Namely, from the name that follows, Felix (eius), we can assume that he already had his own slaves. Felix eius is therefore the obvious enough mark for the slave to belong to Caius Veponius Phoebus. The name Felix belongs among those names that were especially popular for slaves, while at the same time the connection with the personal pronoun eius is usually used linked with slaves. The monument belongs to the 2nd century AD.

5. The lost ara (?) base with an inscription (CIL III 5149). Fig. 5. The lost base for a votive ara, most probably made of marble. Only one line of the inscription was preserved. The monument was found in 1846 when the spa in Rimske Toplice was being expanded. In 1939 the stone was still kept at the courtyard of the spa, which can be read in AIJ, p. 20. In 1975 A. Bolta already reports that the monument is lost and remains lost until today. Transcription:

Valetud(ini).

Translation: Dedicated to Valetudo.

CIL III 5149; Kult 372; ILLPRON 1844.

23 Only once more in Dacia: Onomasticon IV, 155; Šašel 1954, 346-363; Meid 2005, 245-247 defines Vepo- as a Celtic lexeme from which quite a number of names derives: Vepus, Vepo, Veponius; and also longer compound names: Vepoli- tanos, Vepotalus, Vepogenus. Vepo could thus be translated as a face, and the person with this name could be perceived as a person having a big or noticeable face. THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 283

The goddess Valetudo24 is closely connected to the Greek goddess Hy- gieia25, thus the association with hygiene is by no means accidental (namely, she is the personification of health, cleanliness, and hygiene). Additionally, Valetudo is also connected to the Roman goddess Salus (protector of health and public welfare)26. All three of these goddesses together present the circle of antique female deities who looked after health, well-being, regeneration, hygiene, and cleanliness; therefore everything that contributed to good health. Valetudo appears rarely on the Slovenian and the surrounding territories; two altars are known from Zadar, cf. LUPA 22913, and from Aquileia, cf. LUPA 16729, where she is worshipped together with Belenus. The monument most probably belongs to the 2nd or 3rd century AD.

Physician from Emona27

6. Votive ara dedicated to Aesculapius (CIL III 3834). The altar (45x32x26 cm) is damaged and broken off in the left upper and right lower parts. Breaks on the surface of the inscription field run also over the letters which are between 3.5 and 2.5 cm high. The monument was found in July 1820 in Ljubljana, near Gradišče (today Slovenska ulica, between the streets Gregorčičeva and Erjav- čeva). It is today kept at the National Museum in Ljubljana (inv. no. L 36). Transcription:

Sacr(um) Aesculapio. L(ucius) Peticius Techni(cus) med(icus).

Translation: Sacred to Aesculapius. Lucius Peticius Technicus, physician.

24 Weinstock 1995, 264-270. 25 Sobel 1990. 26 Fears 1981, 859–861; Marwood 1988. 27As a parallel let us present here an exhibition with a similar theme in the Römisch Germanisches Museum: Medicus – der Arzt im römisches Köln (June 1st- November 1st 2015), where medica Sarmanna (a female physician) is also mentioned (even though dating to the Late Antiquity), cf. LUPA 20463. 284 Julijana VISOČNIK

CIL III 3834; RINMS 7. A comprehensive commentary to the inscription was provided by Marjeta Šašel Kos in RINMS 7, thus only a few instances will be presented at this point28. Besides this one two other altars were found in Ljubljana and are dedicated to Aesculapius and simultaneously to Hygeia (see ILJug 1079, 1080)29. It is no coincidence that Aesculapius is worshipped by Lucius Peticius Technicus, whose name bears significant meaning. Namely, from the inscription from Italy, which belongs to the Augustan period, we know of a Peticius who was a physician by profession30. “Our” Peticius could have been a distant relative or a freedman of this family. Since it is well known that in the Roman period “family professions” were not unusual we can only add to this the meaning of his personal name: Technicus (technicus – a teacher of a skill, art), and conclude that Lucius Peticius was most probably already upon his birth destined to perform this profession which was even then highly respected and important. Not only the deity the monument is dedicated to and the name of the person who had it erected but also the occupation written on the altar speak about his profession. Namely, Lucius Peticius Technicus had the word med(icus) written alongside his own name and that does not leave any doubt regarding his occupation. The inscription was most probably made in the 1st century, possibly later.

About the inscriptions

In Rimske Toplice archaeologists discovered remains of a Ro- man settlement already two centuries ago while the first spa of the modern period was being constructed. Among the remains were several Roman coins, remains of mosaics, six bathtubs31, and most importantly, Roman altars dedicated to the Nymphs and a votive slab for the goddess Valetudo. The mosaics and bathtubs in themselves can be

28 See also RINMS 7 with the corresponding bibliography on medicine in the Antiquity. 29 Šašel Kos 2012, 109; for his cult on the northern Adriatic territory see also Tiussi 1999. 30 Titus Peticius (CIL IX 3895). 31 Cf. ANSl 1975, 287 (Bolta). THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 285 connected to the existence of a Roman bath, while especially de- clarative are the above-mentioned altars with their dedications. The Nymphs32 are one of the lesser deities in the human form, usually conceived as beautiful young women associated with nature where they also dwell. They belong to the deities of nature even though they were not considered to be immortal. Four altars dedicated to the Nymphs from Rimske Toplice, which currently decorate the reception of the renovated spa “Rimske terme”, definitely prove that the Nymphs in the Roman times must be connected to thermal springs which the Romans made good use of. Typically, the Nymphs live in the forests, near entrances to subterranean caves, and primarily by water springs, lakes and rivers. Thus their association with the institution of Roman baths is completely expected and also frequently documented. If for a moment we look beyond the Slovenian south-eastern border, we have to stop at Varaždin or Varaždinske Toplice, where in the Roman town of Aquae Iasae numerous extremely illustrative remains of Roman baths were recently discovered (Aquae Iasae – Recent discoveries of Roman remains in the region of Varaždinske Toplice). Parallels between Rimske Toplice and Varaždin can be drawn between the names themselves: regardless the fact that we still lack the Latin name for Rimske Toplice, we have the very illustrative Slovenian name which could reflect the possible continuity of the thermal spring use from the Roman period onwards. On the other hand there is Aquae Iasae, where the name itself alludes to water springs (Aquae) which occurred in the area of the Pannonian tribe of Iasi. At both locations several votive aras were found which were dedicated to the Nymphs and who can be defined as protectors of thermal springs, consequently also of Roman baths built here. The altars from Rimske Toplice attest their dedicators and partly also their professions or positions; the names written on them reveal persons’ origin and social status. Matius Finitus and Caius Veponius Phoebus were considering their gentilicia (Matius, Veponius) most probably local men, meaning that the Nymphs in Rimske Toplice were worshipped by both, the locals and the Italic newcomers who brought the idea of using thermal springs to this territory. One of the altars in Rimske Toplice was set up by Fructus who was the slave of

32 Herter, Heichelheim 1937. 286 Julijana VISOČNIK the renter of the great Illyrian tax territory Quintus Sabinius Veranus and who most probably worked in Trojane, where there was a customs station (statio Atrantina). Fructus was a vilicus, meaning that he collected tax at the Trojane customs station. As such he could have belonged to the more mobile class of people but he could also have been a local. The last in the line of the dedicators is Apuleius, son of Finitus (Appuleius Finiti), for whom based on the name formula can be concluded that he was a peregrine, therefore a free inhabitant with no special rights and privileges. The mentioned dedicators are thus of various social classes and, if we allow ourselves a little more freedom, they can confirm a well-known fact on a specific example: namely that Roman baths were visited by all, the representatives of lower social classes as well as the elite, “true Romans” as well as the more or less Romanized autochthonous population. If the altars dedicated to the Nymphs in Rimske Toplice prove the existence and primarily the use of thermal springs there, the today lost votive slab dedicated to the deity Valetudo, therefore health, only upgrades this fact; it speaks to the fact that the Romans were well aware of the healing powers of such springs and thus used them gladly and efficiently. Aesculapius (Greek: Asklepios) also needs to be mentioned here, the father of the above-mentioned Hygeia, who was (were) worshipped primarily in important Greek healing centres (Epidauros, Pergamon). The god of healing and healers was also part of the Roman pantheon and was frequently depicted in the human form, holding in his left hand a serpent-entwined staff – the symbol of modern pharmacies. Altars dedicated to this god are documented all over the Roman Em- pire, but are not very frequent.

Summary

The Roman society must have considered health (physical and mental) a value which was given considerable attention. Thus this context involves the sense of cleanliness and hygiene, idealisation of rural life, worshipping of gods connected to health, medicine developed to an enviable level, visits to the baths and the like. Besides material remains the above-mentioned is revealed especially through various stone monuments with inscriptions which indirectly (as in the case of THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 287 the Nymphs from Rimske Toplice) or directly (the physician Lucius Peticius) speak about the planned care for the body in the Greco-Ro- man period on the Slovenian territory. Five votive monuments from Rimske Toplice (to the Nymphs and Valetudo) and the altar erected by the physician in Emona nicely present the power of epigraphic monuments that can lead us to every sphere of the Roman society. It could even be said that the discussed monuments present a reference sample; namely, in the Roman Empire monuments with inscriptions “reporting” about the care for the body and health in general were not numerous (at least not such that would be direct and explicit), nevertheless, they existed and those nicely round and supplement our knowledge about certain issues acquired on the basis of archaeological remains and literary sources. Therefore it is even more important that such monuments receive the due measure of attention, first and foremost that they are not left to the ravages of time, influence of weather, or simply in the hands of a careless caretaker; it happens too often that, similarly as in the case of the slab with the dedication to Valetudo, all traces are lost. Here compliments are due to the project of “Rimske terme” (Ro- man baths), the restoration of thermal baths in Rimske Toplice, where the baths were renovated in the Roman style, thus made different, more interesting for visitors, while at the same time they improve the promotion of the antique civilization, Latin language, and, last but not least, they have provided an almost perfect storage for the altars found at the place of the existing baths or its vicinity. By immuring these altars into the interior walls of the reception hall they were given a safe place where they can hardly disappear from as it happened with the slab for Valetudo. Speaking from the profession, such immuring should be contradicted because it conceals three sides of the altar which can bear additional depictions or inscriptions; but we already know for these particular monuments that they do not have such additions and we can thus conclude that there was no damage done. Even more, the altars have not only received an appropriate storage place but also the exhibition room, which is much more than can be said for many a collection (lapidarium). (Translated by Maja Sužnik)

288 Julijana VISOČNIK

BIBLIOGRAPHY

KULT – Scherrer, Peter, Der Kult der namentlich bezeugten Gottheiten in römerzeitlichen Noricum, Wien, 1984 (unpublished thesis). RINMS – Šašel Kos, Marjeta, Lapidarij Narodnega muzeja Slovenije / The Roman Inscriptions in the National Museum of Slove- nia, Ljubljana, 1997 (Situla 36). Onomasticon – Lőrincz, Barnabás, Onomasticon provinciarum Eu- ropae Latinarum, I, Aba – Bysanus, Budapest, 20052; II, Ca- balicius – Ixus, Wien, 1999; III, Labareus – Pythea, Wien, 2000; IV, Quadratia – Zures, Wien, 2002. CARLSEN, J. 1995, Vilici and Roman Estate Managers until AD 284, Roma. DE LAET, S. J. 1949, Portorium. Étude sur l’organisation douanière chez les Romains, surtout à l’époque du Haut-Empire, Brugge. HERTER, H., HEICHELHEIM F. 1937, Nymphai, RE 172, 1527-1599. Stuttgart. FEARS, R. J. 1981, The Cult of Virtues, ANRW II 17.2., 859-948. LAZAR, I. 2002, Celeia, in: Šašel Kos M., Scherrer P. (ed.), The Auto- nomous Towns of Noricum and Pannonia. Noricum (Situla 40), 71-101. LOCHNER VON HÜTTENBACH, F. 1989, Die römerzeitlichen Per- sonennamen der Steiermark. Herkunft und Auswertung. Ar- beiten aus der Abteilung “Vergleichende Sprachwissenschaft”, Graz. MARWOOD, M. 1988, The Roman Cult of Salus, Oxford (BAR international series 465) MEID, W. 2005, Keltische Personennamen in Pannonien, Budapest. ØRSTED, P. 1985, Roman imperial economy and Romanization: a study in Roman imperial administration and the public lease system in the Danubian provinces from the first to the third century A.D., Copenhagen. ØRSTED, P. 1989, Ad Publicanos. Zwei Zollstationen und ihre Bedeu- tung für die Territorialgeschichte von Vienna bzw. Emona, AAntHung, 41, 175-188. PIRNAT-SPAHIĆ, N. (ed.) 2014, Aquae Iasae: najnovejše rimske najdbe na področju Varaždinskih Toplic = recent discoveries of Roman remains in the region of Varaždinske Toplice, Lju- bljana. THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 289

PISO, J. 2013, Fasti provinciae Daciae II, Die ritterlichen Amtsträger, Bonn. SOBEL, H. 1990, Hygeia. Die Göttin der Gesundheit, Darmstadt. ŠAŠEL, J. 1954, C. Iulius Vepo (CIL III 5232 Celeia, Nor.), ZAnt, 4, 346-363 (= Opera Selecta, 1992, 31-43). ŠAŠEL, J. 1975, Rimske ceste v Sloveniji, ANSl, 74-99. ŠAŠEL KOS, M. 1999, Pre-Roman divinities of the Eastern Alps and Adriatic, Ljubljana (Situla 38). ŠAŠEL KOS, M. 2012, Dedications to divinities from the epigraphic collection in the City Museum of Ljubljana, in: Emona: med Akvilejo in Panonijo = between Aquileia and Pannonia, 105- 122, Koper. TATSCHEVA, M. 1996, Neues über Publicum Portorii Illyrici et Ripae Thraciae, in: Rimski limes na srednjem i donjem Dunavu / Roman Limes on the Middle and Lower Danube, 177-182, Beograd (Đerdapske sveske, Pos. izd. 2 / Cahiers des Portes de Fer, Monogr. 2). TIUSSI, C. 1999, Il culto di Esculapio nell’area nord-adriatica, Roma (Studi e Ricerche sulla Gallia Cisalpina 10). WEDENIG, R. 1997, Epigraphische Quellen zur städtischen Admi- nistration in Noricum, Klagenfurt (Aus Forschung und Kunst 31). WEINSTOCK, S. 1995, Valetudo, RE 8A1, 264-270, Stuttgart. WINKLER, G. 1969, Die Reichsbeamten von Noricum und ihr Perso- nal bis zum Ende der römischen Herschaft, Wien.

INTERNET SOURCES

Arkas = Arheološki kataster Slovenije: http://arkas.zrc-sazu.si/ [last accessed on 15th March 2015]. LUPA = UBI ERAT LUPA. Roman Stone Monuments (http://www.ubi-erat-lupa.org) [last accessed on 4th Novem- ber 2015]. 290 Julijana VISOČNIK

FIGURES

Fig. 1: Altar dedicated to the Nymphs from Rimske Toplice (CIL III 11688), photo J. Visočnik. Fig. 2: Altar dedicated to the Nymphs from Rimske Toplice (CIL III 5146), photo J. Visočnik. Fig. 3: Altar dedicated to the Nymphs from Rimske Toplice (CIL III 5147), photo J. Visočnik. Fig. 4: Altar dedicated to the Nymphs from Rimske Toplice (CIL III 5148), photo J. Visočnik. Fig. 5: The lost base of an ara (?) (CIL III 5149), collection of the In- stitute of Archaeology of SRC SASA. THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 291

Fig. 1

Fig. 2 292 Julijana VISOČNIK

Fig. 3

Fig. 4 THE CARE FOR THE BODY ON THE TERRITORY OF THE EASTERN ALPS 293

Fig. 5

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 295-361

RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE / RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE

NAZARIO, Panegirico in onore di Costantino, a cura di CARMELA LAUDANI, Cacucci Editori, Bari, 2014, 463 p. (Biblioteca della tradizione classica 12), ISBN 978-88-6611-405-5

Prezenta ediţie a discursului pronunţat de Nazarius la Roma în 321 în cinstea lui Constantinus (in absentia acestuia din Vrbs) are la bază textul din ediţia critică Panegyrici Latini îngrijită de Domenico Lassandro (Tori- no, 1992) (cf. Introduzione, p. 11). De altfel, acesta din urmă semnează și Premessa (p. 9-10), unde, printre altele, evidenţiază calităţile aparte ale demersului realizat de Carmela Laudini – „rigore filologico, competenza storica e sensibilità letteraria” (p. 10). Aprecierile profesorului Lassandro sunt pe deplin confirmate de secţiunile volumului, în special de Introduzione (p. 11-50), unde editoarea discută probleme precum L’autore e l’opera (p. 11- 14), Il genere del panegirico (p. 14-16), Panegirico e dimensione politica. Interesse storico (p. 16-21), Tre episodi tra mito e storia (p. 21-24), Strut- tura del panegirico di Nazario (p. 25-27), La trama ideale (p. 27-35), Fonti e modelli (p. 36-47), Esempi di tecnica letteraria (p. 47-50), și de amplul, documentatul și subtilul Commento (p. 69-446). Cei interesaţi, fie istorici ai perioadei constantiniene sau ai literaturii latine târzii, fie filologi, fie istorio- grafi, fie specialiști pe domenii mai restrânse (ideologie imperială, Roma în sursele tardoantice, terminologia puterii, limbaj religios „neutrale” [p. 190], specific epocii etc.), vor găsi numeroase observaţii interesante, de fineţe, puncte de vedere originale, interpretări incitante, un dialog critic și novator cu bibliografia, sugestii pentru demersuri ulterioare. Menţionăm aici în mod special paginile din Introduzione unde Carmela Laudani analizează cu multă știinţă elementele ideologiei imperiale din panegiricul lui Nazarius (p. 27-35), amplu detaliate în Commento, și cele din aceeași secţiune a edi- ţiei în care, printr-o privire comparativă remarcabilă, a individualizat ex- presiile, formulele, lexemele specifice acestui orator sau sensurile aparte date de el unor vocabule, toate dându-i originalitate în raport cu modelele de la care s-a revendicat (p. 36-47) sau cu alţi panegiriști din secolele III-IV; iată câteva exemple: verbul aequiparo – „usato unicamente in questo panegirico” (3, 1; 4, 2) (p. 92); potens fandi (3, 2) (p. 93); tumeo „attestato in senso positivo, unico caso all’interno dei Panegirici” (3, 4); terrorem pa- ternum (3, 5) (p. 101); virtutes ingredi (5, 6) (p. 120); tyrannidis impiae (6, 2) – accostamento… inedito” (p. 126); fructum… partiri (6, 3) (p. 130); 296 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE varios et volubiles casus (7, 1) – prima utilizarea a celor două adjective îm- preună (p 134); în 7, 4, „l’accostamento di vis e maiestas appare nuovo” (p. 141); expresia caelestis prudentia tua din 9, 3 e fără precedent, ca și utilizarea adjectivului caelestis în legătură cu împăratul Constantinus (p. 156); prin aceasta, ca și prin excellens prudentia tua din 10, 2 (p. 161), Nazarius, spre deosebire de alţi autori, „non assimila in modo diretto il princeps a un dio, ma con più sottili allusioni e procedimenti finisce per andarvi abbastanza vicino” (p. 161) (în același sens, vezi și p. 178-179, unde interpretează semnificaţia lui divinus din 12, 2; de asemenea, p. 216: „il carattere dell’imperatore è sacro, non divino”); quies publica (10, 2) – expresie „atestată aici pentru prima dată” (p. 163); honestas (10, 3) – „termine… adoperato in questo solo panegirico” (p. 164); vocare ad societatem (10, 3) (p. 164), la- ceratio funesta (11, 2) (p. 168), spes aucuparetum, fortuna promitteret (11, 3) (p. 171); caeca clementia (12, 4) (p. 181); vitae moderatores, restric- te vivere (15, 3) (p. 206); victoriarum impetus (17, 3) (p. 233); benignae maiestatis (19, 2) (p. 246); auxilia divina (19, 3) (p. 249); amor principis (19, 5) (p. 251); amor felicitas (20, 3) (p. 254) ș.a. Rămânând în aceeași sferă a particularităţilor oratorului editat, semnalăm evidenţierea unor aspecte cu totul singulare în gândirea și concepţia acestuia – „la totale asenza del padre Costanto Cloro”, „a cui nel panegirico non viene attribuito merito alcuno per la probità del figlio” (p. 111, 112) (vezi și p. 200, 201); „il motivo, unico caso nei Panegirici, dell’infanzia poco felice di Costantino (p. 111); noi conotaţii ale „despotismului lui Maxentius” în 8, 2 – „la sua debolezza politica e l’incapacità di reggere il peso della maestà imperiale” (p. 145); accen- tul pus pe privirea, ochii împăratului, în 11, 5, pentru a sublinia trei aspecte naturale ale demnităţii imperiale – „divinità, bellezza, capacità di vigilare sulla sicurezza dell’impero” (p. 173); „l’empatia fra Costantino e la capitale dell’Impero” (p. 185) (vezi și p. 310-312, 350-357 etc.); „idea chiaramente monoteistico”, „monoteismo neutrale” reieșit din termeni precum divinitas, numen, deus sau expresia divino instinctu (p. 134, 137-140, 190, 196, 197- 198, 227-229); „una nuova concezione della storia” (p. 203-206); compara- ţia dintre Constantinus și Lucius Verus (Antoninus imperator) în 24, 6 (p. 284-286) ș.a. Cele câteva observaţii imediate nu afectează calitatea excepţională a acestei ediţii: - în Comentariu, unele pragrafe sunt traduse – altele, nu; o asemenea in- consecvenţă ar fi trebuit evitată, mai ales că, cel mai adesea, traducerile nu sunt justificate de analiza întreprinsă; - la p. 133 (Commento ad 6.6) și 454 (Nota bibliografica), sub numele lui Franz Cumont apare lucrarea Roma Aeterna. Études sur le patrio- tisme romain dans l’occident latin a [sic!] l’epoque des grandes invasions (Roma, Institut Suisse de Rome, 1967), dar ea aparţine lui Fran- çois Paschoud, așa cum, de altfel, se și indică la p. 460! RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 297

- nu toate ediţiile de surse și lucrările citate în Commento figurează în Nota bibliografica; este cazul cu ediţia din Publio Optaziano Porfirio (p. 85) sau contribuţiile semnate de Angela Pabst (p. 77), C. O. Brink (p. 91), Maria Andaloro (p. 110), L. Homo (p. 113), R. Otto (p. 126-127), M. von Albrecht (p. 136), A. Savio (p. 144), A. Traina și T. Bertotti (p. 170), M. Todd (p. 240), I. König (p. 294), K. F. Springer (p. 363) ș.a.; - la p. 131 (Commento ad 6, 5), 145 (Commento ad 8, 2), 154 (Commento ad 9, 3), 192 (Commento ad 14, 1), 216 (Commento ad 16, 2), 246 (Commento ad 19, 2), 260 (Commento ad 21, 2), 292, 293 (Commento ad 25, 3) ș.a. este citată prescurtat o lucrare a lui M. J. Rodríguez Ger- vás (Propaganda política y opinión pública), cu trimitere la o menţiu- ne anterioară („cit.”), dar ea nu apare niciodată în versiune completă în paginile precedente; - în comentariile la pasajele care fac referinţe la Maxentius, poate că i-ar fi fost de folos o lucrare mai recentă, semnată de Ramiro Donciu, L’empereur Maxence, Edipuglia, Bari, 2012; - la p. 294, corect ar fi fost „Orosio termina la composizione delle sue Historiae adversus paganos”, nu „Orosio termina la composizione della sua Historia [sic!] adversus paganos” (subl. n.); - în ceea ce privește Nota bibliografica (p. 449-463), este eronată pre- zenţa în rubrica Studi (p. 450-463) a unor ediţii din sursele antice – Eusebio di Caesarea, Sulla vita di Costantino; Storia ecclesiastica (p. 454); Maria Luisa Fele, Il Breviarium di Rufio Festo; M. Cornelii Fron- toni Epistulae; Giustino, Storie Filippiche. Epitome da Pompeo Trogo (p. 455); Lactance, De la mort des persécuteurs; Laktanz, De mortibus persecutorum. Die Todesarten des Verfolger (p. 456); Menander Rhe- tor (p. 459); Latin Panegyric (p. 461); Scrittori della Storia Augusta (p. 462); Zosime, Histoire nouvelle (p. 463); - nu toate numele autorilor au grafia corectă: unele au prenumele scrise integral (de ex.: Maria Luisa Fele – p. 455; Marie-Claudie L’Huillier – p. 457; Sabine MacCormack – p. 458 ș.a.) – altele, nu; nu e corect J. J. Hatt (p. 456), H. I. Marrou (p. 458), J. P. Martin (p. 131, 458), ci J.-J. Hatt, H.-I. Marrou, J.-P. Martin, precum J.-R. Palanque (p. 459-460) și H.-U. Wiemer (p. 463); - locul lui R. Van Dam nu e la numele cu litera „V” (p. 463), ci la cele cu litera „D”. Dincolo de acestea, ediţia este una deosebită, care face cinste, deo- potrivă, editoarei și colecţiei.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected] 298 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

EUTROPIO, Storia di Roma, testo latino a fronte, introduzione di FABIO GASTI, traduzione e note di FABRIZIO BORDONE, Rusconi Libri S.p.A., Santarcangelo di Romagna, 2014, 449 p.,ISBN 978-88-18-03023-5 (Grandi Classici Greci Latini)

După Prefazione semnată de Anna Giordana Rampioni (p. V-VI), ediţia cuprinde: Introduzione (p. VII-L); Bibliografia (p. LI-LVI); Nota al testo, din care afăm că prezenta ediţie s-a bazat pe cea a lui Joseph Helle- gouarc’h din Collection des Universités de France editată în 1999 și reim- primată în 2002 (p. LVII-LVIII); textul latin și traducerea italiană a lui Fa- brizio Bordone dispuse sinoptic (p. 1-177); în sfârșit, Note, datorate tot tra- ducătorului (p. 179-449). Fapt cu totul regretabil, lipsește un indice. Introduzione, subscrisă de Fabio Gasti (p. VII-L), înfăţișează aspecte legate de genurile istoriografice afirmate în Antichitatea târzie (p. VII- XIII), de tradiţia compendiilor (breviaria) (p. XIII-XX) și de biografia și o- pera lui Eutropius (p. XIII-L). Reţinem, printre altele, observaţia justă că scrierile abreviate, inclusiv cele istoriografice („la storiografia in sintesi”) (p. XIII), din care face parte și Breviarium-ul lui Flavius Eutropius, au răspuns gustului unui public nou („la nuova e rampante classe burocratica impie- gata nell’amministrazione dello stato”), posedând o cultură inferioară celui din epoca clasică, interesat „di una informazione puntuale e rapida sulla storia dell’impero” (p. XV; vezi, de asemenea, p. XXXVII, XLII). Constatăm, însă, că, în comparaţie cu paginile destul de întinse dedicate personalităţii autorului („l’intelletuale”, „lo storiografo”, „lo scrittore”), pagini de unde nu lipsesc micile erori (p. XX-XXIV, XXIX-XLII)1, cele privitoare la opera acestuia sunt nu numai reduse ca număr – doar cinci (p. XXIV-XXIX) –, dar nu conţin nici elemente care interesează în mod deosebit pe orice cititor al compendiului, respectiv valoarea istorică a informaţiilor, originalitatea lor, aportul breviarului lui Eutropius la cunoașterea istoriei romane, mai ales a epocii imperiale târzii; îndrăznim să credem că asemenea aspecte au fost omise pentru că, în parte, au fost abordate în note de către celălalt editor al izvorului, Fabrizio Bordone. Cât privește structura breviarului, Fabio Gasti adoptă schema tripartită a lui Hellegouar’h (p. XXV)2, respectiv: 1. „età mo- narchica e repubblicana: dalle origini all’assassinio di Cesare (libri I-VI)”; 2. „età giulio-claudia e flavia” (libro VII); 3. „età tardoimperiale (libri VIII-X)”

1 De exemplu, la p. XXI, Gasti scrie că Eutropius ar fi participat „nel 361… alla spedizione dell’imperatore Giuliano contro i parti”, dar evenimentul s-a petrecut în 363. În acest context, semnalăm o altă eroare, dar din subcapitolul L’opera: moartea lui Iovianus este da- tată la „16 febbraio 364” (p. XXV); or, cum se poate citi și în Note al testo semnate de Fabri- zio Bordone, decesul suveranului a avut loc la 17 februarie 364 (p. 448, nota 119 la cartea a X-a). 2 J. Hellegouarc’h, Introduction, în Eutrope, Abrégé d’histoire romaine, texte établi et traduit par J. Hellegouarc’h, Paris, 1999, XXII. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 299

(p. XXVI). Cum criteriul de departajare a celor trei secţiuni este genul istoriografic predominant în fiecare dintre ele (analistic în prima, biografic în cea de-a doua și a treia) (p. XXVI-XXVIII), ne întrebăm ce anume justifică desemnarea celei de-a treia părţi, care începe cu domnia Antoninilor, drept „età tardoimperiale”? Desigur, din punct de vedere compoziţional, lucrurile pot sta așa cum observa Joseph Hellegouarc’h – între debutul cărţii a VII-a și al celei de-a VIII-a există „une évidente correspondance d’articulation”: Anno Vrbis conditae septingentesimo fere ac nono, respectiv Anno octin- gentesimo et quinquagesimo ab Vrbe condita3 –, dar din punct de vedere istoric nimic nu justifică plasarea începutului Antichităţii târzii în „éta anto- nina”; în cel mai bun caz, istoriografia acceptă că aceasta poate fi „o epocă de tranziţie”, dar schimbările de structură, care anunţă un alt interval istoric, cu caracteristici specifice, survin sub împăraţii Severi4. De altfel, însuși autorul Introducerii indică la p. VII drept limită inferioară a Antichităţii târzii „età dei Severi”! Unele observaţii ale semnatarului Introducerii pe marginea altor izvoare sunt mai mult decât discutabile. Astfel, cunoscuta culegere de biografii imperiale Historia Augusta e catalogată ca o scriere al cărei „unico e fondamentale criterio” de redactare a fost curiositas (p. IX) și, drept urmare, valoarea sa ca izvor istoric este redusă doar la o lectură de amuzament: „sostanzialmente inutile ai fini della ricostruzione storica, anche per lo scarsis- simo interesse per questioni politiche e anche per quelle religiose, la raccolta si allinea alla produzione d’inventiva a sfondo storico e va considerata dunque alla stregua di pura narrativa d’intrattenimento” (p. X). Asemenea apreciere denotă faptul că autorul nu poate depăși constrângerile formaţiei de filolog și nici nu poate dialoga constructiv cu enorma istoriografie, care a evidenţiat complexitatea și importanţa excepţională a acestui corpus de biografii, inclusiv din punct de vedere al „reconstrucţiei istorice”, al „probleme-

3 Ibidem. 4 E.g.: M. Grant, The Antonines. The Roman Empire in Transition, London and New York, 1994; idem, The Severans. The Changed Roman Empire, London, 1996; M. Christol, L’Empire romain du IIIe siècle. Histoire politique (de 192, mort de Commode, à 325, concile de Nicée), Paris, 21998; J.-M. Carrié, A. Rousselle, L’Empire romain en muta- tion des Sévères à Constantin 192-337, Paris, 1999; P. Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine, London and New York, 2001; D. S. Potter, The Roman Empire at Bay. AD 180-395, London and New York, 2004; Chr. Bruun, The Antonine Plague and the ʻThird-Century Crisisʼ, în Crisis and the Roman Empire. Proceedings of the Seventh Work- shop of the International Network Impact of Empire (Nijmegen, June 20-24, 2006), edited by O. Hekster, G. de Kleijn, D. Slootjes, Leiden-Boston, 2007, 201-217; O. Hekster, Rome and its Empire, AD 193-284, Edinburgh, 2008; The Cambridge Ancient History, XII, The Crisis of Empire, A.D. 193-337, edited by A. K. Bowman, P. Garsney, A. Cameron, Cam- bridge University Press, 22008. 300 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE lor politice” și al „celor religioase”5; o confirmă chiar coeditorul acestei edi- ţii, Fabrizio Bordone, în numeroasele trimiteri din Note! De altfel, fără a fi tendenţioși, Fabio Gasti lasă impresia că e puţin familiarizat cu exegeza dez- voltată pe seama acestui izvor – el nu citează, în acest sens, nici o lucrare –, de vreme ce în legătură cu momentul realizării lui se arată destul de dubita- tiv – „sotto Giuliano o ancora dopo” (p. IX, nota 2); or, cu rarisime excep- ţii6, cei mai mulţi învăţaţi, inclusiv editorii foarte recenţi, susţin că Historia Augusta a fost redactată în ultimul deceniu al secolului al IV-lea şi revizuită către 399-400, dar conţine și aluzii ce permit să se considere că anumite e- lemente au fost adăugate posterior anului 4007. Mai mult, există indicii că

5 Ne mărginim să-i recomandăm autorului Introducerii doar excelenta ediţie His- toire Auguste. Les empereurs romains des IIe et IIIe siècles, édition bilingue latin-français, traduction du latin par André Chastagnol, Paris, 1994 (infra, SHA), citată, de altfel, de Fabrizio Bordone (Note, p. 397), unde regretatul învăţat francez făcea o amplă radiografie a „atmosferei religioase” și a „ambianţei profane” degajate de această scriere (p. CXXXII-CLXXIV). 6 „Dernier conservateur engagé... – scrie François Paschoud, în Histoire Auguste (infra, HA), V/2, Vies de Probus, Firmus, Saturnin, Proculus et Bonose, Carus, Numérien et Carin, texte établi, traduit et commenté par F. Paschoud, Paris, 22002, 163 –, qui fait feu de tout boi pour justifier une datation traditionelle” este Adolf Lippold, care încă mai susţine compunerea acestei culegeri în epoca constantiniană – vezi Die Historia Augusta. Eine Sam- mlung römischer Kaiserbiographien aus der Zeit Konstantins, Mit einem Vorwort und Re- gistern herausgegeben von G. H. Waldherr, Stuttgart, 1998. Aceeași datare împărtășește și María Angustias Villacampa Rubio, El valor historico de la Vita Alexandri Severi en los Scriptores Historiae Augustae, Zaragoza, 1988. 7 Printre cele mai recente luări de poziţie în acest sens: A. Chastagnol, în SHA, XV- XVI, XXXI, XXXIII-XXXIV, XLVI-XLVII, LXXIII, LXXXIX, XCVIII-XCIX; J.-P. Callu, în HA, I/1, Introduction générale, Vies d’Hadrian, Aelius, Antonin, texte établi et traduit par J.-P. Callu, A. Gaden, O. Desbordes, Paris, 22002, XIV-LXX; S. Ratti, în HA, IV/2, Vies des deux Valériens et des deux Galliens, texte établi par O. Desbordes et S. Ratti, traduit et com- menté par S. Ratti, Paris, 22002, LVIII-LIX; F. Paschoud, în HA, IV/3, Vies des trente tyrans et de Claude, texte établi, traduit et commenté par F. Paschoud, Paris, 2011, XI, XII, XIII, 331-333; idem, în HA, V/1, Vies d’Aurélien et de Tacite, texte établi, traduit et commenté par F. Paschoud, Paris, 22002, XIII, XV-XVI, XXI-XXXVII; idem, în HA, V/2, XXV, 49, 161, 162- 165, 220, 247-250, 251-254, 350, 401; idem, Chronique d’historiographie tardive, AnTard, 15, 2007, 362; A. R. Birley, The Historia Augusta and Pagan Historiography, în G. Marasco (ed.), Greek and Roman Historiography in Late Antiquity. Fourth to Sixth Century A.D., Leiden-Boston, 2003, 127-149; B. Pottier, Un pamphlet contre Stilichon dans l’Histoire Au- guste: la vie de Maximin le Thrace, MEFRA, 117, 2005, 223-267; idem, L’Histoire Auguste, le consul Aurélien et la réception de la Notitia dignitatum en Occident, AnTard, 14, 2006, 225-234; K.-P. Johne, Die Historia Augusta, în Die Zeit der Soldatenkaiser. Krise und Transformation des Römischen Reiches im 3. Jahrhundert n. Chr. (235-284), II, Hrsg. von K.-P. Johne unter Mitwirkung von U. Hartmann und Th. Gerhardt, Berlin, 2008, 46; S. Ratti, Un nouveau terminus ante quem pour l’Histoire Auguste, în Historiae Augustae Col- loquia Nova Series (infra, HACNS), X, Colloquium Bambergense, Bari, 2007, 165-173; M. Festy, L’Histoire Auguste et les Nicomaques, în ibidem, 183-195; C. Bertrand-Dagenbach, în HA, III/2, Vie d’Alexandre Sévère, introduction, texte, traduction et commentaire par C. Bertrand-Dagenbach, apparat critique établi par A. Molinier-Arbo et C. Bertrand-Dagen- bach, Paris, 2014, VIII-XI. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 301 autorul anonim a consultat direct pe Eutropius8, a cărui operă se plasează în al treilea sfert al secolului al IV-lea (vezi infra). Tot în legătură cu această scriere antică, constatăm o divergenţă între coeditori: semnatarul introducerii, într-o lungă notă infrapaginală9, pare de acord cu ideea unanim ac- ceptată că HA are un „unico” autor (p. IX, nota 2), pe când comentatorul textului eutropian nu ezită să indice numele diferiţilor autori conservaţi în tradiţia manuscrisă – Aelio Lampridio (lat. Aelius Lampridius) (p. 270, nota 41 la VI, 9, 1) sau Giulio Capitolino (lat. Iulius Capitolinus) (p. 347-348, nota 53). Este drept că și alţi exegeţi utilizează în contribuţiile lor pseudo- nimele din Historia Augusta, dar întotdeauna între ghilimele. Și opiniile despre alte izvoare din Introduzione ridică probleme, pentru că, după părerea noastră, sunt făcute cu multă ușurinţă și, deci, sunt superficiale. De exemplu, despre De Caesaribus al lui Aurelius Victor, care se oprește cu naraţiunea în penultimul an al domniei lui Constantius II (360) (p. XVIII), Fabio Gasti scrie că a avut „la sorte di essere a sua volta compendiato a fine secolo /al IV-lea – n.n./ dalla cosiddetta Epitome de Caesaribus a opera di un anonimo che continua la rassegna fino alla morte di Teodosio (395)” (p. XIX). Este drept că între cele două scrieri există numeroase similitudini, dar nu e mai puţin adevărat că epitomatorul anonim (Pseudo-Aurleius Victor) a utilizat nu doar breviarul lui Aurelius Victor, ci mai multe surse, a căror identificare a pus la grea încercare pe exegeţi10, în- cât nu e de mirare scepticismul lui Timothy D. Barnes: „the sad truth appears to be that the available evidence does not permit a complete identification of the sources of the Epitome de Caesaribus”11. De asemenea, datarea scrierilor istoriografice epitomate este, fie va- gă („probabilmente il decennio dal 360 al 370”) (p. XVIII), fie, cel puţin în

8 Vezi, de exemplu, SHA, Trig. Tyr.,V, 4-5 și 8: forma Lollianus, precum la Eutr., IX, 9, 1, a numelui uzurpatorului Laelianus – F. Paschoud, în HA, IV/3, IX, 67; mai pe larg, A. Chastagnol, în SHA, LXVIII-LXIX. 9 Exprimările lungi, în fraze interminabile, care înghesuie mai multe idei, par a fi o caracteristică a stilului lui Gasti; de exemplu, pe p. XXVII sunt două fraze cât pagina, prima începând pe p. XXVI, cea de-a doua sfârșind pe p. XXVIII. 10 Vezi, în ultimă instanţă, J. Schlumberger, Die Epitome de Caesaribus. Untersuchun- gen zur heidnischen Geschichtsschreibung des 4. Jahrhunderts n. Chr., München, 1974; idem, Die Epitome de Caesaribus und die Historia Augusta, BHAC 1972/1974, Bonn, 1976, 201- 219; idem, Epitome, Historia Augusta und Marius Maximus?, în HACNS, XI, Colloquium Barcinonense, Bari, 2005, 195-209; T. D. Barnes, The Epitome de Caesaribus and its Sour- ces, CPh, 71, 1976, 258-268; M. Festy, En éditant l’Epitome de Caesaribus, în HACNS, VI, Colloquium Argentoratense, Bari, 1998, 153-166; idem, Introduction, în Pseudo-Aurélius Victor, Abrégé des Césars, texte établi, traduit et commenté par M. Festy, Paris, 1999, XII- XXXVIII; A. Baldini, Storie perdute (III secolo d.C.), Bologna, 2000, 71-177; R. W. Burgess, A Common Source of Jerome, Eutropius, Festus, Ammianus, and the Epitome de Caesari- bus between 355 and 378, along with Futher Thoughts on the Date and Nature of the Kaisergeschichte, CPh, 100, 2005, 166-192. 11 T. D. Barnes, op. cit., 268. 302 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE parte, eronată. De exemplu, despre lucrarea lui Eutropius și cea a lui Festus scrie că au fost compuse „nel 369-370” (p. XXXV) iar cea a lui Aurelius Vic- tor – „nel 361” (p. XXXV). În cazul breviarului eutropian, Gasti e și mai os- cilant, așa cum se poate citi la p. XXI („probabilmente dopo il 369”) și XXIV („composto non prima della fine del 369”)12. Cât privește cel al lui Festus, așa cum a demonstrat relativ recent Maria Luisa Fele într-o excelentă ediţie din colecţia Bibliotheca Weidmanniana – Il Breviarium di Rufio Festo, testo, traduzione e commento filologico con una introduzione sullʼautore e lʼopera, Hildesheim, 2009 –, necitată nici de Gasti, nici de Bordone, sunt suficiente argumente pentru a admite compunerea lui între 369/370 și 375 (ibidem, p. 26, 29, 31) sau chiar într-un interval mai restrâns – „agli anni dal 369/370 al 372” (p. 39). Bibliografia (p. LI-LII) denotă lipsa de orizont și de informare a autorului – foarte probabil, Fabio Gasti, cum indică colon-titlul13; pentru el, ca și pentru mulţi alţi colegi occidentali, editarea și critica de text se fac doar în spaţiul istoriografic al Europei vestice, fapt care explică necitarea ediţiei ro- mânești Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, ediţie critică bilingvă, text paralel latin-român, studiu introductiv, traducere, note explicative și comentarii de Gh. I. Șerban, Editura Istros – Muzeul Brăilei, Brăi- la, 1997, 319 p.; din acest punct de vedere, ar trebui să ia exemplul altor editori italieni. Titlul prezentei ediţii este Storia di Roma. Ne întrebăm dacă n-ar fi fost de preferat Breve storia di Roma dalla sua fondazione, fie, eventual, Compendio (ori Sommario) dalla fondazione di Roma sau Compendio della storia di Roma, de vreme ce, așa cum arată în mod explicit Fabio Gasti, „l’o- pera di Eutropio nei manoscritti è indicata come Breviarium ab urbe condita” (p. XXIV). Titlul de magister memoriae deţinut de Eutropius este tradus „direttore della cancelleria” (p. 3), dar șeful cancelariei imperiale se numea magister officiorum14. Magister memoriae era doar șeful unuia dintre cele trei departamente ale cancelariei imperiale, respectiv scrinium memoriae (celelalte două erau libelli și epistulae); el redacta rescripte (adnotationes) și răspunsuri (memoriales) la petiţiile (preces) adresate suveranului (cf. Not. Dign. Occ., XVII, 11: Magister memoriae annotationes omnes dictat, et e- mittit; respondet tamen et precibus); toate aceste acte erau păstrate în ar-

12 Vezi și Fabrizio Bardone, Note alla dedica, 179; în ambele cazuri, s-a preluat datarea lui Joseph Hellgouar’h, op. cit., XI. Totuși, alţi specialiști opinează pentru o perioadă mai largă, respectiv între cca. 364 și cca. 370 – e.g.: S. Ratti, La lecture chrétienne du Bré- viaire d’Eutrope (9,2-5) par Jérôme et Orose, Latomus, 56, 1997, 264: „le Bréviaire d’Eutrope… a sans doute été publié en 370-371 après J.-C.” 13 Semnalăm, în acest context, lipsa menţionării paginilor la articolul lui S. Kiss a- părut într-un volum colectiv din 2007 și citat la p. LIII; ele sunt 111-116. 14 Vezi Al. Kazhdan, magister officiorum, în ODB, 1267. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 303 hivele departamentului; prin urmare, magister memoriae era șeful arhive- lor imperiale, așa cum sugerează și Fabio Gasti în Introduzione, p. XXI, nota 20. Note-le realizate la fiecare dintre cele zece cărţi de Fabrizio Bordone surprind o mulţime de aspecte de natură istorică, istoriografică, cronologi- că, geografică, topografică, instituţională, onomastică, stilistică etc. Ele sunt de un real folos cititorului, mai ales celui care nu este istoric sau filolog clasic. Pentru redactarea lor, Bordone a făcut trimiteri la surse literare, epigrafice, numismatice, juridice, monumentale, precum și la bibliografia secun- dară. În legătură cu izvoarele, însă, ne surprinde caracterul selectiv al acestora, respectiv faptul că, de multe ori, autorul notelor nu utilizează nici măcar informaţiile din scrierile contemporane lui Eutropius, în special cele din breviaria, care sunt foarte importante cel puţin din perspectiva surselor (sursei) comune a lor; vom da câteva exemple mai jos. Cât privește bibliografia, aceasta ar fi putut fi mai bogată. Desigur, istoriografia dedicată istoriei Romei e infinită, dar poate că era utilă citarea mai multor monografii ale unor personalităţi antice, a unor sinteze de istorie romană și, nu în ultimul rând, a unor instrumente de lucru erudite. Ele ar fi venit în sprijinul cititorului interesat, pe de o parte, iar, pe de alta, ar fi lămurit pe specialiști care a fost motivaţia unor opţiuni interpretative, cronologice sau de altă na- tură ale autorului Note-lor. Ca să dăm un singur exemplu: nu știm ce sistem cronologic al suveranilor orientali și al împăraţilor romani a folosit Fabrizio Bordone, de vreme ce el nu menţionează, de exemplu, nici PIR, nici PLRE I, nici Michael Peachin, Roman Imperial Titulature and Chronology, A.D. 235-284 (Amsterdam, 1990), nici Dietmar Kienast, Römische Kaisertabelle. Gründzüge einer römischen Kaiserchronologie (Darmstadt, 11990; 21996; 32004), nici Der neue Pauly Enzyklopädie der Antike, Herausgegeben von H. Cancik und H. Schneider (Stuttgart-Weimar, 1 (1996) –), nici Matthew Bunson, Encyclopedia of the Roman Empire, revised edition (New York, 2002), nici altă lucrare de acest gen; or, așa cum se va vedea și mai jos, di- vergenţele dintre acestea și Note sunt, uneori, notabile. Poate tocmai de aceea constatăm o lipsa de consecvenţă în explicitarea, fie a duratei de via- ţă, fie a celei a domniei, fie ambele, a unor împăraţi romani, precum Nero (VII, 15, 3), Galba (VII, 16, 3), Otho (VII, 17, 3), Vespasianus (VII, 20, 2), Nerva (VIII, 1, 2), Marcus Aurelius (VIII, 14, 2), Commodus (VIII, 15), duo Philippi (IX, 3), Traianus Decius și Herennius Etruscus (IX, 4), Gallus și Volusianus (IX, 5), Marcus Aurelius Marius (IX, 9, 2), Marcus Piavonius Victorinus (IX, 9, 3), Tetricus (IX, 10), Marcus Claudius Tacitus (IX, 16) ș.a. Se înţelege de la sine că notele complementare la conţinutul unei scrieri antice, fie ea și un compendiu, ce acoperă istoria Romei pe un interval cronologic atât de întins, nu pot oferi răspunsuri satisfăcătoare la pro- blemele de natură politică, instituţională, prosopografică, ideologică, de datare etc. ridicate de fiecare secţiune în parte. Oricât de bine pregătit ar fi și 304 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE oricât de riguros s-ar dovedi, autorul lor va simţi povara complexităţii textului, se va confrunta cu necesitatea de a face opţiuni – poate subiective și discutabile – dintre multiple opinii și interpretări privitoare la un aspect sau altul, va renunţa la citarea anumitor izvoare și, mai ales, a unor lucrări contemporane, va comite – neîndoielnic, involuntar – unele erori. Tocmai de aceea, Fabrizio Bordone merită nu doar întreaga noastră apreciere pentru efortul de a explicita mulţumitor din punct de vedere bibliografic și interpretativ informaţiile breviarului eutropian, dar și îngăduinţa pentru anumite puncte de vedere mai greu acceptabile, pentru divergenţele faţă de opiniile mai bine fundamentate știinţific, pentru unele inexactităţi. Prin urmare, observaţiile noastre de mai jos nu urmăresc atât corijarea părerilor ex- primate de autorul notelor, cât evidenţierea dificultăţilor, adesea insurmon- tabile, cu care se poate confrunta un editor avizat. - p. 180-181, nota 5 la I, 2, 1: în legătură cu etimologia numelui Roma, Bor- done arată că este improbabil ca acesta să derive de la Romulus, cum cre- deau anticii, ci „pare ormai certo che essi /substantivele Roma și Romulus / n.n./ debbano essere ricondotti a una radice etrusca rum- ʻmammellaʼ (nel senso di collina, o in relazione all’allattamento dei fratelli da parte della lupa) o a Rumon, nome latino arcaico del fiume Tevere”; în sprijinul opiniei sale, citează un articol al lui Carlo de Simone (I nomi Romolo e Remo come etruschi) apărut într-un volum coordonat de Andrea Carandini în 2006 (vezi p. 180). Nu ne este cunoscută această contribuţie a lui de Simone, dar ne îngăduim să amintim un alt articol al acestuia (Il nome di Romolo), inse- rat într-un alt volum, editat în anul 2000 la Milano sub coordonarea lui A. Carandini și R. Cappelli – Roma. Romolo, Remo e la fondazione della città –, unde, la p. 31-32, autorul arăta că, într-adevăr, nu există dubii asupra e- xistenţei în latina arhaică şi în etruscă a unui praenomen masculin Romu- lus, respectiv *Rumele = „Romanul”, la baza celui din urmă stând un praenomen *Rume, căci în etruscă -le se folosea pentru diminutive (Titele < Tite = lat. Titus); cum în etruscă există alternanţa -e, -a, -u, în cazul lui *Rume sunt posibile şi formele *Ruma sau *Rumu, corespunzătoare lat. Roma, respectiv *Rumô, aşadar numelui oraşului întemeiat de „Romulus” = „Roma- nul”. - p. 253, nota 46 la V, 7, 1: este eronată aprecierea că, în urma tratului de pace din 85 de la Dardanus, lui Ariobarzanes I Philorhomaios, rege al Cap- padociei între 96/5-63/2 î.H, alungat de pe tron în 89 î.H. de Tigranes II al Armeniei (95-55 î.H.), rudă a lui Mithridates VI Eupator, care l-a înlocuit cu Ariarathes IX (vezi și p. 239, nota 32 la V, 5, 2), i s-ar fi atribuit „Macedo- nia”; de fapt, Sylla l-a restabilit pe tronul Cappadociei, așa cum afirmă un alt epitomator – Festus, 11, 4: Ariobarzanes rex Cappadocum, a Mithridate expulsus, Romanorum armis est restitutus; vezi și M. Schottky, Ariobarza- nes [3] Philorhomaios, în NP, 1, col. 1082-1083. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 305

- p. 269, nota 39 la VI, 8, 4 și nota 40 la VI, 9, 1: este eronată atribuirea ape- lativului „il Grande” lui Tigranes I (despre el, vezi și p. 249, nota 32 la V, 2); Megas a fost numit Artaxias Tigranes II Megas, rege al Armeniei între 95- 55/4 î.H.; tot el a întemeiat Tigranocerta, iar nu Tigranes I (115-95 î.H.), cum susţine comentatorul la p. 269, nota 40 la VI, 9, 1 – vezi B. Brentjes, Armenia, în NP, 2, col. 10-11. - p. 269, nota 40 la VI, 9, 1: despre localizarea anticei Tigranocerta scrie că „è ancora controversa”; întemeiat în Armenia Maior la poalele munţilor Masion (parte a munţilor Taurus) (Str., XI, 12, 4; XII, 2, 9; XVI, 1, 23; Plin., VI, 26), orașul antic corespunde localităţii actuale Silvan, situată la est de Amida (Dıyarbakır) – B. Brentjes, op. cit., col. 11. - p. 272, nota 52 la VI, 10, 1: Histria, nu „Histrum”, cum scrie comentatorul, nu e „Istra, in Romania”, ci „Istria”; Parthenopolis („Partenopoli”) nu e „una città della Bitinia… sulla costa meridionale del Mar Nero”, ci o așezare de pe raza actualei localităţi Schitu-Costineşti (jud. Constanţa, România); făcea parte din teritoriul oraşului Callatis (cf. A. Avram, Untersuchungen zur Geschichte des Territoriums von Kallatis in griechischer Zeit, în Dacia, N.S., 35, 1991, p. 107, 119, 131, 135; idem, în IScM, III, p. 15); despre „Burzi- aone” se spune că e o „località di ignota localizzazione”, dar toponimul eutropian e, foarte probabil, același cu Bizone (Byzone) (Ps.-Scym., Per., 758; Str., VII, 6, 1; Mela, II, 2, 22; Plin., NH, IV, 11 (18), 44; Arr., Peripl., 24, 3-4; Scutum Durae-Europi, 8; Tabula Peutingeriana, VIII, 3; Stph. Byz., Ethn.: Bizýnh; Ravenn. Anonym., Cosm., IV, 6), astăzi Kavarna, în Bulgaria. - p. 305, nota 42 la VII, 8, 4: pentru Bordone, Pantheon-ul este „il tempio di tutti gli dei dell’Olimpo”, dar, desigur, este greșit. - p. 307, nota 53 la VII, 9: incursiunile dacilor ar fi fost blocate de armata romană condusă „da un certo Lentulo” cândva „tra il 10 a.C. e l’11 d.C.”; Lentulus nu este altul decât Cn. Cornelius Lentulus augur, consul în 14 î.H., legatus în Illyricum (PIR2, C 1379), iar expediţia sa nord-dunăreană a avut loc între anii 6 î.Hr. și 4 d.H., poate chiar între 1 și 4 d.H. (cf. R. Syme, The Early History of Moesia, în idem, The Provincial at Rome and Rome and the Balkans, 80 BC – AD 14, edited by A. Birley, University of Exeter Press, 1991, p. 193-220); în legătură cu aceste evenimente, ar fi trebuit făcu- te trimiteri și la RG, 30, 2 (Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspicis uictus profligatusque est et postea trans Danuuium ductus exercitus meus Dacorum gentes imperia populi Romani perferre coegit), Horatius (Carm., III, 8, 18), Dio Cassius (LIV, 36). - p. 311, nota 69 la VII, 11, 2 (Quosdam reges ad se per blanditias evocatos numquam remisit, in quibus Archelaum Cappadocem, cuius regnum in provinciae formam redegit) (p. 106): autorul notelor subliniază, pe drept cuvânt, similitudinile cu Suet., Tib., 37, 4, dar credem că ar fi fost necesar să indice și informaţiile din alţi epitomatori – Aur. Vict., Caes., 2, 3; Fest., 11, 4; Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., II, 8. 306 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

- p. 318, nota 95 la 16, 1: „Servio Sulpicio Galba nacque nel 5 a.C.”. Nu știm pe ce izvor își întemeiază afirmaţia Bordone, dar e posibil să fie Dio Cassius, conform căruia, când a murit, împăratul avea 72 de ani (LXIV, 6), ceea ce înseamnă că se născuse la 24 decembrie 5 î.H.; de fapt, așa cum arată Suetonius (Galba, 4, 1), el se născuse la 24 decembrie 3 î.H. – vezi și D. Kienast, op. cit., p. 102; M. Bunson, op. cit., p. 226 (Galba (2), Servius Sul- picius). - p. 319-320, nota 98 la VII, 16, 2: Galba nu a fost proconsul în Africa „dal 45 al 47”, ci între 44-46 (cf. D. Kienast, op. cit.). - p. 322, nota 105: sinuciderea lui Otho ar fi avut loc „il 14 aprile 69”, dar ea s-a produs la 16 (17?) aprilie 69 – cf. D. Kienast, op. cit., p. 105; M. Bun- son, op. cit., p. 403 (Otho, Marcus Salvius). - p. 325 (nota 112 la VII, 18, 4) și 326 (nota 115 la VII, 18, 6): Vitellius a fost capturat și ucis „il 21 dicembre”, dar evenimentul s-a produs la 20 decembrie 69 – cf. D. Kienast, op. cit., p. 106; M. Bunson, op. cit., p. 588 (Vitelli- us, Aulus). - p. 326, nota 116 la VII, 19, 1: Vespasianus a fost trimis de Nero ca legatus Augusti pro praetore exercitus Iudaici „nel 66”, dar acest lucru s-a petrecut în februarie 67 – cf. D. Kienast, op. cit., p. 108; M. Bunson, op. cit., p. 574 (Vespasian (Titus Flavius Vespasianus)). - p. 326, nota 117 la VII, 19, 1: „Vespasiano era nato a Rieti”; de fapt, viitorul împărat a văzut lumina zilei în vicus Phalacrinae, în apropiere de oraşul sa- bin Reate (Rieti, Italia) – vezi și PIR2, F 398; D. Kienast, op. cit. - p. 327, nota 121 la VII, 19, 3: „la Giudea fu trasformata in provincia sena- toria nel 71”; eronat: provincia Iudaea (Iudaea şi Samaria) s-a format în 70 și era o provincie imperială, la Ierusalim staţionând legio X Fretensis aflată sub comanda unui legatus de rang pretorian – vezi și M. Bunson, op. cit., p. 288 (Judaea), 312 (legions). - p. 328, nota 122 la VII, 19, 4: despre Achaia, se arată doar că a primit autonomia sub Nero, la „28 noiembrie 67”, dar nu se menţionează că Vespasi- anus a readus-o la statutul de provincie senatorială în 72 – E. Olshausen, Achaia, în NP, 1, col. 56; M. Bunson, op. cit., p. 2 (Achaea). - p. 329, nota 128 la VII, 21, 1: Titus s-ar fi născut la Roma „nel 39”, dar data corectă este 30 decembrie 41 (Sut., Tit., 1, 1); „nel 71”, ar fi fost asociat la tron „con pieni poteri”, în timp ce Domitianus ar fi fost „designato Cesare”; de fapt, încă din 69, atât Titus, cât și Domitianus au primit titlul de Caesar și cel de princeps iuventutis, în aug./sept. 70, cel dintâi fiind numit neofi- cial Imperator Titus Caesar Vespasianus – cf. D. Kienast, op. cit., p. 111, 115. - p. 336, nota 6 la VIII, 1, 2: data adopţiei lui Traianus de către Nerva nu e atât de certă, precum ne asigură Bordone – „il 27 ottobre 97”; sunt în dis- cuţie încă 25 și 28 octombrie 97 – vezi și D. Kienast, op. cit., p. 120, 122. - p. 336, nota 8 la VIII, 1, 2: domnia lui Nerva nu a avut loc „dal 16 settembre 96 al 25 gennaio 98”, ci între 18 septembrie 96 şi 27 sau 28 ianua- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 307 rie 98 (vezi și D. Kienast, op. cit., p. 120, 122); cât privește durata domniei, Eutropius nu e „in acordo” cu Dio Cassius, cum scrie comentatorul, adică un an, patru luni și opt zile (VIII, 1, 2), întrucât, după istoricul grec, Nerva a domnit un an, patru luni și nouă zile (Dio Cass., LXVIII, 4); o datare mult mai precisă în Epit. de Caes., XII, 1: Cocceius Nerua… imperauit menses sedecim dies decem – așadar, un an, patru luni și zece zile, la fel cum indică Theoph. Antioch., 3 Autol., XXVII și Clem. Alex., 1 Strom., 144, 4. - p. 336, nota 9 la VIII, 2, 1: nu se indică izvorul istoric urmat atunci când scrie că „Marco Ulpio Traiano nacque il 18 settembre 53”. Istoricii nu sunt de acord în privinţa datei naşterii lui Traianus; unii înclină spre momentul indicat și de Bordone, pe când alţii, plecând de la informaţia lui Dio Cassius conform căruia Traianus „era în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani când a ajuns la domnie” (LXVIII, 6), propun 18 septembrie 56 – vezi și D. Kienast, op. cit., p. 122. - p. 337, nota 10 la VIII, 2, 1: despre tatăl viitorului împărat Traianus, a că- rui carieră este incomplet înfăţișată, se afirmă că a obţinut consulatul „tra il 68 e il 71” și că „nel 75-77 fu governatore delle Siria”; Marcus Ulpius Traia- nus pater a fost ales consul suffectus în septembrie-octombrie 70 și a îndeplinit legaţia Syriei între 73/4 și 76/7 (HD 24060) – vezi și D. Kienast, op. cit., p. 125. - p. 337, nota 11 la VIII, 2, 1: Epitome de Caesaribus nu e singura sursă care arată că aclamarea ca împărat a lui Traianus a avut loc la Colonia; vezi, în același sens, Hier., Chron.: Traianus Agrippinae in Galliis imperator factus; Oros., VII, 12, 2: Apud Agrippinam Galliae urbem insignia sumpsit imperii. - p. 338, nota 15 la VIII, 2, 2: Dacia nu a devenit provincie imperială „nel 107”, ci în 106 – cf. IDR I, DiplD I. - p. 343, nota 35 la VIII, 5, 2: autorul Note-lor scrie că niciun alt izvor nu in- dică „con tale precisione la durata della vita e del regno di Traiano”, respectiv 63 de ani, 9 luni și 4 zile pentru vârstă, 19 ani, 6 luni și 15 zile pentru domnie; aprecierea e necorespunzătoare: exact aceeași durată a viaţă se în- tâlnește la Hieronymus (Chron., a. 116); de asemenea, aceeași întindere a principatului indică Dio Cassius (LXVIII, 33), precum și Cassiodorus, Chron., 740: imperavit annis XVIIII mensibus VI diebus X; Theophilus de Antio- chia adaugă încă o zi – 19 ani, 6 luni, 16 zile (3 Autol., XXVII); în Chrono- graphus anni CCCLIIII – 19 ani, 4 luni şi 27 zile. - p. 346, nota 49 la VIII, 7, 3: aprecierea că „solo in Eutropio” se găsește indicaţia detaliată a duratei domniei lui Hadrianus, respectiv 21 de ani, 10 luni și 29 de zile (p. 124-125), este greșită; vezi și Chronographus anni CCCLIIII: 20 de ani, 10 luni şi 24 de zile, Theophilus de Antiochia – 20 de ani, 10 luni şi 28 de zile (3 Autol., XXVII); Cassiodorus – Chron., a. 120: regnavit annis XX mensibus X diebus XXVIIII; cifra exactă se află la Dio Cassius, după care urmaşul lui Traianus a domnit 20 de ani şi 11 luni 308 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

(LXIX, 23), respectiv între 11 august 117 şi 10 iulie 138 – vezi și D. Kie- nast, op. cit., p. 128, 129. - p. 347, nota 51 la VIII, 8, 1: „il nome completo dell’imperatore” Antoninus Pius nu a fost „Titus Aurelius Fulvus Boionius Antoninus”, ci Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus, Arrius provenind din branşele materne, care se numeau Arrii Antonini şi Boionii – vezi și PIR2, A 1087, 1513; D. Kienast, op. cit., p. 134; F. Chausson, Variétés généalogiques. IV. Cohésion, collusions, collisions: une autre dynastie antonine, în HACSN, X, p. 134- 135. - p. 348, nota 54 la VIII, 8, 2: o idee similară privitoare la politica externă a lui Antoninus Pius în Ps.-Aur, Vict., Epit. de Caes., XV, 3: adeo trementibus eum atque amantibus cunctis regibus nationibusque et populis ut paren- tem seu patronum magis quam dominum imperatoremue reputarent, om- nesque in morem caelestium propitium optantes de controuersiis inter se iudicem poscerent. - p. 349-350, nota 61 la VIII, 9, 1: informaţia lui Aurelius Victor, conform căreia Marcus Aurelius era originar din Lanuuium (Caes., 16, 1), e eronată; el se născuse la 26 aprilie 121 la Roma, într-o casă de pe colina Caelius (Fronto, Ep. ad M. Caes., II, 6; SHA, Marc., I, 5 şi 7). Cât privește tradiţia consemnată de Eutropius şi de biograful anonim, conform căreia, prin tată, descindea din regele Numa Pompilius iar, prin mamă, din regele salentin Malemnius, fiul lui Dasummus, fondatorul oraşului Lupiae (Lecce?) (Eutr., VIII, 9, 1; SHA, Marc., I, 6), cea mai pertinentă analiză a ei se găsește la F. Chausson, Variétés généalogiques. I. Numa Pompilius ancêtre de Marc Aurèle, în HACSN, VIII, Colloquium Perusinum, Bari, 2002, p. 128-131. - p. 350, nota 63 la VIII, 9, 2: ideea despre „perfetta uguaglianza” în exerci- tarea puterii de către Marcus Aurelius și Lucius Verus, întâlnită în sursele antice (vezi și Aur. Vict., Caes., 16, 3; Fest., 21, 1; SHA, Marc., VII, 6; Ps.- Aur. Vict., Epit. de Caes., XVI, 5), este exagerată; deși în 161 a primit titlurile de Caesar şi Augustus, tribunicia potestas și imperium proconsulare, titlul de pater patriae nu l-a dobândit decât în 166, pe când cel de pontifex maximus – niciodată în mod oficial, deși apare pe unele inscripţii – vezi și D. Kie- nast, op. cit., p. 143, 144. - p. 356, nota 94 la VIII, 14, 2: explicaţia pasajului este incompletă, pentru că Bordone nu comentează informaţia despre durata domniei indicată de Eutropius – obiit XVIII imperii anno; e o cifră eronată, întâlnită şi la Aure- lius Victor (Caes., 16, 14), în Historia Augusta (Marc., XVIII, 1) și Epitome de Caesaribus (XVI, 1). Devenit împărat la 7 martie 161, Marcus a domnit până la 17 martie 180 (D. Kienast, op. cit., p. 137, 138), aşadar 19 ani şi 11 zile, cum corect scria Dio Cassius (LXXI, 34; vezi şi 33); alte izvoare: Theoph. Antioch., 3 Autol., XXVII: 19 ani şi 10 zile; Eus., HE, V, 9: 19 ani; Chronographus anni CCCLIIII: 18 ani, 11 luni şi 24 de zile; Oros., VII, 15, 1: 19 ani; Hier., Chron.: 19 ani şi o lună; Prosper Tiro, Chron.: 19 ani şi o lună; RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 309

Epiph., Ank., 60: 19 ani; Chron. Pasch.: 19 ani (PG 92, col. 626, 639); Cassiod., Chron., 823: 19 ani; Isid., Etym., V, 39, 29: 19 ani; Malalas, Chron., XI, 28: 18 ani şi 9 luni; Sync., Chron., 664: 19 ani. - p. 358, nota 101 la VIII, 16: deși recunoaște „l’errore di Eutropio” în pri- vinţa vârstei la care Pertinax a primit imperiul (septuagenariam attigisset aetatem) (70 de ani și în Hier., Chron., a. 193; Malalas, Chron., XII, 14; Chron. Pasch., a. 192, 3 (PG 92, col. 646); SHA, Pert., XV, 6: 60 de ani, 7 luni şi 26 de zile; Cassiod., Chron., a. 193: maior septuagenario; Iord., Rom., 274: maior sexagenario), nu se face nici o precizare care să corecteze informaţia; de fapt, Pertinax a ajuns la tron la peste 67 de ani (Dio Cass., LXXIII, 10: 67 de ani fără 4 luni şi 3 zile; Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XVIII, 2: 67 de ani), căci se născuse la 1 august 126 și a început să dom- nească la 31 decembrie 192 – vezi și D. Kienast, op. cit., p. 152. - p. 359, nota 105 la VIII, 17: numele complet al vestitului jurist care în 131 a compus Edictum perpetuum este Lucius Octavius Cornelius Publius Salvi- us Iulianus Aemilianus – vezi și PIR2, S 136; M. Bunson, op. cit., p. 292-293 (Julianus, Salvius (Lucius Octavius Cornelius Publius Salvius Julianus Ae- milianus). - p. 359-360, nota 107 la VIII, 17: în afara surselor menţionate care indică în mod corect durata domniei lui Didius Iulianus trebuie adăugat Chronogra- phus anni CCCLIIII, după care acesta a deţinut puterea 65 de zile. - p. 364, nota 122 la VIII, 1, 3: Bassianus (L. Septimius Bassianus) (Caracal- la) nu s-a născut „il 4 aprile 186”, ci la 4 aprilie 188 (Dio Cass., LXXVIII, 6) (vezi și p. 365, nota 129 la VIII, 20, 2) (vezi și PIR2 S 446, p. 164; D. Kie- nast, op. cit., p. 162), iar Geta la 7 martie 189 (Passio Perpetuae, VII, 9; XVI, 3; Dio Cass., LXXVIII, 23; SHA, Get., XX, 2), nu la „il 27 maggio 189” (SHA, Get. III, 1) (vezi și PIR2, S 454, p. 172; D. Kienast, op. cit., p. 166); cel din urmă a fost desemnat Augustus în septembrie/octombrie 209 (vezi și PIR2, S 454, p. 173; D. Kienast, op. cit., p. 166), iar nu „verso il fine del 210”. - p. 364, nota 124 la VIII, 20, 1: în legătură cu congnomen-ul Caracalla, trebuie precizat că informaţia din SHA, Car., IX, 7-8 a fost inspirată de Aur. Vict., Caes., 21, 1, nemenţionat de Bordone. - p. 365, nota 127 la VIII, 20, 2: Caracalla a fost asasinat nu „il 6 aprile del 217”, ci la 8 aprilie 217 – vezi și PIR2, S 446, p. 166; D. Kienast, op. cit., p. 162, 163. - p. 365-366, nota 129 la VIII, 20, 2: Bordone arată că vârsta morţii lui Ca- racalla indicată de Eutropius este eronată, dar traducătorul însuși greșește – „quarantadue anni” (p. 135) în loc de „quarantatre anni”. Cât privește durata domniei, mai sunt și alte izvoare care se apropie de menţiunile lui Dio Cassius și Eutropius: Chronographus anni CCCLIIII: 6 ani, 2 luni şi 15 zile; Aur. Vict., Caes., 21, 5: anno potentiae sexto moritur; SHA, Carac., IX, 1: 6 ani; Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXI, 2: imperauit solus annos sex; Oros., 310 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

VII, 18, 1: annis non plenis septem; Prosper Tiro, Chron.: 6 ani; Cassiod., Chron., a. 211: 6 ani; Ioann. Antioch., fr. 215.1: 6 ani; Malalas, Chron., XII, 24: 6 ani şi 22 de zile; Zon., XII, 12: 6 ani, 2 luni şi 2 zile; vezi și PIR2, S 446, p. 166-167. - p. 367, nota 135 la VIII, 21: fiul lui Macrinus, Diadumenianus, nu a fost capturat și decapitat împreună cu tatăl său „a Calcedonia, in Bitinia”; acesta fusese trimis în Cappadocia, cu scopul de a trece în regatul part, dar a fost prins şi ucis la Zeugma, pe Eufratul superior, în iunie 218 (Dio Cass., LXXVIII, 39; 40; Hdn., V, 4; SHA, Macr., X, 3-5; XIV, 1; Diad., II, 5; VIII, 2; IX, 4; Zon., XII, 13; Ioann. Antioch., fr. 216) – vezi și PIR2, O 107, p. 445; D. Kineast, op. cit., p. 171. - p. 368, nota 141 la VIII, 22 și 144 la VIII, 23: Heliogabalus nu a fost ucis „il 13 marzo 222”, ci la 11 (sau 12) martie 222 – vezi și D. Kienast, op. cit., p. 172. - p. 368-370 notele 144-146 la VIII, 23: ca și în alte locuri, aceste note deno- tă maniera selectivă în care comentatorul utilizează sursele, eludând posibi- lele filiaţii între ele; astfel, nu doar Historia Augusta, „di tendenze filosena- torie”, scrie că titlul de Caesar i-a fost conferit lui Severus Alexander de către Senat, ci și Aurelius Victor (Caes., 23, 3: Caesarem nobilitas nuncu- pauerat); la fel, nu doar Eutropius și Historia Augusta vorbesc despre așa- zisa victorie a tânărului împărat asupra perșilor conduși de Xerxes, ci și Au- relius Victor (Caes., 24, 2), Festus (22, 1), Cassiodorus (Chron., a. 224); în sfârșit, despre așa-zisa severitate a lui Severus Alexander faţă de soldaţi, care, în cele din urmă, i-a adus sfârșitul, vezi și Aur. Vict., Caes., 24, 3 și Hier., Chron., a. 223. - p. 360-371: nota 147 la VIII, 23: Severus Alexander și mama sa au fost u- ciși „probabilmente il 13 marzo 235”; mult mai plauzibil, evenimentul s-a produs la 18 sau 19 martie 235 (după unii istorici, între 18 februarie şi 9 martie 235). - p. 371 (nota 1 la IX, 1) și 372 (nota 4 la IX, 1): cum spuneam și mai sus, este imposibil de verificat sistemul cronologic al comentatorului; în orice caz, pentru începutul și sfârșitul domniei lui Maximinus Thrax (după Bor- done, „tra fine di febbraio e l’inizio di marzo del 235”, respectiv „il 7 giugno 238”) s-au propus mai multe date, cele mai apropiate de realitate fiind 18 (sau 19) martie 235 (prima atestare ca suveran datează din 25 martie 235 – CIL, VI, 2001), respectiv mijlocul lui aprilie 238; vezi și M. Pea- chin, op. cit., p. 26-27: „ca. mid-March 235 – ca. Early June 238”; D. Kie- nast, op. cit., p. 183, 185: „Febr./März 235 – Mitte April [?] 238”. - p. 375, nota 17 la IX, 2, 3: despre cenotaphium de la Circesium (Zaitha), în valea Eufratului, pe pământ pers, ridicat pentru Gordianus III, vezi și Chronogr. CCCLIIII: excessit finibus Parthiae; Fest., 22, 2; Amm., XXIII, 5, 7; Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXVII, 3; Hier., Chron., a. 243; Zos., III, 14, 2; Cassiod., Chron., a. 244. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 311

- p. 377, nota 22 la 4: Decius ar fi „il primo degli imperatori romani a prove- nire dall’area danubiana”; dar Maximinus Thrax nu e tot din aceeași zonă? vezi p. 371, nota 1 la IX, 1. - p. 377, nota 26 la IX, 4: după Fabrizio Bordone, prin expresia in Barbarico se înţelege „[la] regione della Dobrugia, corrispondente alle attuali coste della Romania, con il delta del Danubio, e a quella più settentrionali della Bulgaria”. Dobrogea și nord-estul Bulgariei făceau parte din provincia Moesia Inferior, deci nu se aflau în teritoriu barbar. Mai sunt și alţi autori antici care plasează sfârşitul celor doi suverani la nord de Dunăre – Aure- lius Victor (Caes., 29, 4: trans Danubium), Orosius (VII, 21, 3: in medio barbarorum), Zosimos (I, 23, 3: în apropierea râului Tanais /Don/). Cum arată însuși Bordone, Etruscus şi Decius au căzut în bătălia dezastruoasă de la începutul lunii iunie 251 de la Abrytus (Razgrad, Bulgaria), în Moesia Inferior, purtată împotriva coaliţiei goto-carpice conduse de regele Cniva (250-253) (Dexippus, fr. 22 (16) şi 27 (20), în FHDR, I, p. 734-735; Lact., Mort., IV, 3; Chronogr. CCCLIIII: occisus praetorio Abrypto; Aur. Vict., Caes., 29, 3; Amm., XXXI, 5, 16-17; Oros., VII, 21, 3; Zos., I, 23, 1; 24, 2; Prosper Tiro, Chron.; Cassiod., Chron., a. 252: Decius cum filio suo in A- britto Thraciae loco a Gothis occiditur; Iord., Get., XVIII, 101-103; Rom., 284; Chron. Pasch., a. 253, 1: Abryrti; Sync., Chron., 705-706; PIR2, C 1208), cel dintâi fiind, foarte probabil, ucis într-o luptă anterioară (Dexip- pus, fr. 22 (16), în FHDR, I, p. 734-735; Aur. Vict., Caes., 29, 5; Hier., Chron., a. 252; Iord., Get., XVIII, 103; Zon., XII, 20). - p. 377-378, nota 27 la IX, 4: faptul că pe o inscripţie care atestă consecra- tio a lui Decius și Etruscus numele le-a fost martelat ar permite să se formuleze ipoteza că aceștia au suferit damnatio memoriae, „dovuta probabilmente alla politica anticristiana di Decio”. Într-adevăr, damnatio memoriae a celor doi este atestată de mai multe epigrafe (vezi, de exemplu, (HD, 37585, 50583 etc.), dar că aceasta s-ar datora politicii anticreștine ni se pare neverosimil; o inscripţie de la Porolissum, în Dacia (ILD 672), datând cu siguranţă din timpul când romanii încă stăpâneau provincia și creștinis- mul nu era oficial, pe care numele împăratesei Herennia Etruscilla și al îm- păratului Traianus Decius sunt martelate, arată că procesul s-a petrecut la scurt timp după sfârșitul principatului lor (vezi și D. Kienast, op. cit., p. 204, 206: „vor 15. Juli 251”). - p. 379, nota 34 la IX, 7: despre pretinsa apartenenţă a lui Valerianus la gens Licinia (vezi și Aur. Vict., Caes., 32, 2: genere satis claro; SHA, Val., V, 7: „«Primus genere, nobile sanguine»”; Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXXII, 1: parentibus ortus splendidissimis), împărtășită de Bordone: Michel Christol a pus la îndoială informaţiile abia citate, întrucât nu sunt confirmate de alte surse; el conchide că familia lui Valerianus „n’avait pas d’antécédents brillants” – cf. M. Christol, L’Empire romain du IIIe siècle. 312 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Histoire politique (de 192, mort de Commode, à 325, concile de Nicée), 2e tirage, Paris, 1997, p. 131, 169 (nota 1). - p. 380-381, nota 41 la IX, 8, 1: uzurparea lui Ingenuus ar fi avut loc „nell’e- state del 260”. Într-adevăr, ghidându-se după informaţia lui Aurelius Victor (Caes., 33, 2: Valeriana clades), mulţi istorici contemporani au plasat uzurparea lui Ingenuus în 260 (D. Kienast, op. cit., p. 233). Însă, aşa cum s-a arătat în istoriografia recentă, Valeriana clades nu se referă la Valerianus I, ci la Publius Licinius Cornelius Valerianus (Valerianus II), fiul mai mare al lui Gallienus (nu al lui Valerianus I, cum scria Historia Augusta, Val., VIII, 1) şi al Corneliei Salonina Chrysogone (PIR2, C 1499), numit nobilissimus Caesar şi princeps iuuentutis prin septembrie sau octombrie 256 şi pus să supravegheze Illyricum de la Viminacium (SHA, Val., VIII, 1; HD, 20995, 25242 etc.) şi care a murit în condiţii necunoscute înainte de 15 februarie 258 (după papyri) sau în vara aceluiaşi an (Pol. Silu., Lat., I, 44). Se confirmă astfel informaţia din Historia Augusta, după care Ingenuus – pe atunci, dux al trupelor din Pannoniae şi Moesiae – a fost proclamat îm- părat Tusco et Basso conss (Tr. tyr., IX, 1), aşadar în 258 (vezi și PIR2, I 23; M. Christol, op. cit., p. 133, 135-136, 169 (nota 5), 170 (nota 7), 221; A. Goltz und U. Hartmann, Valerianus und Gallienus, în K.-P. Johne (Hrsg.), Die Zeit der Soldatenkaiser. Krise und Transformation des Römischen Reiches im 3. Jahrhundert n. Chr. (235-284), I, Berlin, 2008, p. 239-240, 244). - p. 383, nota 48 la IX, 8, 2: cronologia invaziei francilor este alta decât cea înfăţișată de Bordone; germanicii şi-au făcut apariţia pe Rhinul inferior, în- tre Colonia Agrippinensis şi Ocean, în jurul anului 250, de unde au lansat atacuri piratereşti asupra coastelor britannice şi gallice şi au făcut presiuni asupra provinciilor Germania Inferior şi Gallia Belgica. În 253-254, au pătruns pe teritoriul imperial; expediţia împotriva Hispaniei, soldată cu de- vastarea orașului tarraconensilor, și cea împotriva Africii au avut loc în 265-267 (Hier., Chron., a. 266: Germanis Hispanias obtinentibus Tarra- con expugnata est) – vezi și M. Christol, op. cit., p. 133; P. Southern, op. cit., p. 215-217. - p. 383, nota 50 la IX, 9, 1: revolta soldaţilor împotriva lui Postumus nu a avut loc „negli ultimi mesi del 269”, ci în iulie-august 269 (după unii istorici, chiar în 268) (Aur. Vict., Caes., 33, 8; SHA, Gall., IV, 5; VII, 1; Tr. tyr., III, 7; IV, 1; Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXXII, 3; Oros., VII, 22, 10; Ioann. Antioch., fr. 230; Zon., XII, 24). În cadrul aceleiași note, Bordone a- mintește de Vlpius Cornelius Laelianus, dar fără a specifica faptul că a fost uzurpator; rebeliunea lui s-a produs prin februarie sau martie 269 (după A. Chastagnol, iunie 269; după A. Luther, în august/septembrie 269; după M. Christol, în iulie 269; după unii istorici, chiar în 268, înain- te de moartea lui Gallienus) iar principatul său a durat doar până în mai sau iunie 269 (iulie? 269, după A. Chastagnol; noiembrie 269, după M. Christol), fiind ucis de proprii soldaţi (SHA, Tr. tyr., V, 4) sau, mai de- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 313 grabă, de către Postumus, după înfrângerea sa la Mogontiacum (Aur. Vict., Caes., 33, 8; Ioann. Antioch., fr. 230) (vezi şi Oros., VII, 22, 10: cum res no- uas moliretur oppressus est) – despre toate acestea vezi doar PIR2, C 466; M. Peachin, op. cit., p. 100, 474-483; D. Kienast, op. cit., p. 245; M. Bunson, op. cit., p. 299 (Laelianus, Upius Cornelius), 445 (Postumus, Marcus Cassi- anus Latinius), 536 (Thirty Tyrants); A. Goltz und U. Hartmann, op. cit., p. 261, 262, 271, 274-275, 288; A. Luther, Das gallische Sonderreich, în K.-P. Johne (Hrsg.), Die Zeit der Soldatenkaiser..., I, p. 327-333; Die Zeit der Soldatenkaiser..., II, p. 1058, 1059, 1061, 1125-1126. - p. 383-384, nota 51 la IX, 9, 2: autorul notei nu face nici o precizare cu privire la momentul și durata domniei lui Marcus Aurelius Marius, despre care Aurelius Victor scria că a fost înlăturat „doar două zile” (post biduum) (Caes., 33, 12); a fost proclamat Augustus de către soldaţi după uciderea lui Postumus, în vara (iunie, iulie?) sau toamna (septembrie?) anului 269 (SHA, Tr. tyr., XXXI, 1), principatul său durând aproximativ trei luni – până în august, noiembrie sau decembrie 269 –, aşa cum o arată seri- ile monetare de la Augusta Treuerorum şi Colonia Claudia Agrippinensis; vezi și PIR2, A 1555; A. Peachin, op. cit., p. 100, 484; M. Christol, op. cit., p. 155; D. Kienast, op. cit., p. 245; M. Bunson, op. cit., p. 351 (Marius, Marcus Aurelius); Die Zeit der Soldatenkaiser..., II, p. 1059, 1061. - p. 384, notele 52-53 la IX, 9, 2: la fel ca în cazul de mai sus, Bordone nu ne spune când a domnit Marcus Piavonius Victorinus; el a succedat lui Marius spre sfârşitul anului 269 (înainte de 10 decembrie) (CIL, XIII, 9040; Aur. Vict., Caes., 33, 9-12; Oros., VII, 22, 11), fiind contemporan cu Claudius II Gothicus (Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXXIV, 3); a fost asasinat în cursul anului 271 la Colonia în urma unui act de răzbunare personală (CIL, XIII, 9040; Aur. Vict., Caes., 33, 12; SHA, Tr. tyr., VI, 3; Oros., VII, 22, 11); vezi și PIR2, P 401; PLRE, I, p. 965 (M. Piavonius Victorinus 12); M. Peachin, op. cit., p. 100, 485-489; D. Kienast, op. cit., p. 246; M. Bunson, op. cit., p. 581 (Victorinus, Marcus Piavonius); A. Luther, op. cit., p. 333-335; Die Zeit der Soldatenkaiser..., II, p. 1059, 1062. - p. 384, nota 54 la IX, 10: informaţiile oferite de comentator sunt incom- plete și chiar eronate; astfel, despre Gaius Pius Esuvius Tetricus se spune că a fost aclamat împărat „nel dicembre 271”, dar nu se indică și momentul de sfârșit al principatului său, respectiv februarie sau martie 274. De asemenea, afirmaţia că „Tetrico nominò il figlio omonimo prima Cesare, quindi Augusto” corespunde realităţii doar în parte: într-adevăr, pentru a menţine unitatea Imperiului gallic, mai extins decât sub predecesorul său, a asociat în 273 (după unii, în 272) ca Caesar şi princeps iuuentutis pe fiul său omonim (Aur. Vict., Caes., 33, 14; SHA, Tr. tyr., V, 3; XXIV, 1; XXV, 1; Pol. Silu., Lat., I, 49; HD, 4961, 23699), încercând să instituie o linie dinastică, dar nu l-a numit și Augustus (pentru toate acestea vezi și PIR2, E 99, 100; PLRE, I, p. 885 (C. Pius Esuvius Tetricus 1; C. Pius Esuvius Tetricus 2); M. Peachin, 314 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE op. cit., p. 101, 492-493; D. Kienast, op. cit., p. 247-249; D. Bunson, op. cit., p. 529 (Tetricus, Gaius Pius Esuvius); A. Luther, op. cit., p. 335-337; Die Zeit der Soldatenkaiser..., II, p. 1059, 1062, 1064, 1098). În sfârșit, aprecierea că alegerea lui Tetricus s-a datorat „mamei lui Victorinus, Victoria”, „probabilmente una parente del senatore”, este tributară izvoarelor; într-adevăr, Aurelius Victor atribuie iniţiativa desemnării lui unei anume Victoria (Caes., 33, 14; de asemenea, SHA, Tr. tyr., V, 3; XXIV, 1; XXXI, 2) – Augusta şi mater castrorum (SHA, Tr. tyr., V, 3; VI, 3; XXXV, 1; XXXI, 2) (despre ea, vezi și PIR1, V 430; PLRE, I, p. 961 (Victoria), 965 (M. Piavonius Victorinus 12); D. Kienast, op. cit., p. 247), dar, așa cum a demonstrat A. Chastagnol, este un personaj fictiv (A. Chastagnol, în SHA, p. 857-858). - p. 386, nota 60 la IX, 11, 1: Claudius II, născut „nel 219”, dar e mult mai probabil 10 mai 214 – cf. Chronographus anni CCCLIIII; Malal., Chron., XII, 28; PIR2, A 1626, p. 331; PLRE, I, p. 209 (M. Aurelius Valerius Clau- dius (‘Gothicus’) 11); D. Kienast, op. cit., p. 231. - p. 387, nota 61 la IX, 11, 2: războiul cu goţii, finalizat cu vestita bătălie de la Naissus, s-a desfășurat, de fapt, sub Gallienus, punerea lui pe seama lui Clau- dius fiind făcută de „tradiţia” ostilă celui dintâi; „anche il fatto che il titolo di Gothicus Maxinus sia registrato per Claudio soltanto nella documentazione numismatica posteriore alla sua morte sembrerebbe confermare una falsifica- zione della realtà storica a fini propagandistici”. O inscripţie descoperită la Crumerum (Nuergesújfalu, Ungaria), în Pannonia Superior, dedicată lui Cla- udius II și datând din 269-270, confirmă atribuirea cognomen-ului ex virtute Gothicus Maximus încă în timpul principatului acestuia – AÉ 2010, 1253 = HD 18889: (------] / [Inv(ictus) A]ug(ustus) p(ontifex) m(aximus) Got[h(icus) max(imus) rest(ituit)] / [per le]g(ione) I ad(iutricem) p(iam) f(idelem) [Clau]/[dianam] / [a Brig(etione)] / [m(ilia) p(assum) XX]); pentru problema respectivă vezi și PIR2, A 1626, p. 332; D. Kienast, op. cit; T. Kotula, Cesarz Klaudiusz II i bellum Gothicum lat 269-270, Wraclaw, 1994. - p. 388, nota 64 la IX, 12: mai toate informaţiile oferite despre urmașul lui Claudius II, Quintillus, trebuie corectate. Astfel, după Bordone, „la titolatu- ra ufficiale” a acestuia ar fi Marcus Aurelius Quintillius Augustus („Marco Aurelio Quintillo Augusto”), conform emisiunilor monetare („attraverso la documentazione numismatica”). Dar atât monedele, cât și o inscripţie din Mauretania Caesariensis) (CIL VIII, 22598 = EDCS-28200041) (amintită de comentator în nota 65) demonstrează că numele oficial era Imperator Caesar Marcus Aurelius Claudius Quintillus Invictus Pius Felix Augustus (vezi și PIR2, A 1480, p. 300; D. Kienast, op. cit., p. 233). De asemenea, Bor- done scrie că „fu proclamato imperatore dal Senato” pe când se afla „ad A- quileia”. Eutropius însuși scrie că Quintillus a fost ales împărat „cu votul u- nanim al soldaţilor” (consensu militum imperator electus est) (Eutr., IX, 12, 1; de asemenea, Oros., VII, 23, 2; Zon., XII, 26), ideea privită cu rezervă de autorul Note-lor, puţin înainte de 28 august 270 foarte probabil la Sirmi- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 315 um, acolo unde murise fratele său, deşi Historia Augusta lasă să se înţelea- gă că se afla în Italia nordică (Aur., XXXVII, 5: in praesidio Italiae). Abia după aceea, Senatul, în unanimitate, l-a proclamat Augustus (consensu senatus appellatus Augustus) (Eutr., IX, 12, 1; de asemenea, Hier., Chron., a. 271; Cassiod., Chron., a. 271; Iord., Rom., 289). - p. 388, nota 65 la IX, 12: este una dintre puţinele note unde Fabrizio Bor- done apelează la mai multe izvoare istorice, printre care și Chronographus anni CCCLIIII, citat abia acum pentru prima dată. Pe drept cuvânt, el respinge informaţia lui Eutropius și a altor izvoare, după care Quintillus ar fi domnit doar câteva zile și consideră ca fiind mult mai plauzibile datele trans- mise de Zosimos și Chronographus anni CCCLIIII, conform cărora principatul acestuia s-ar fi întins „câteva luni” (Zos., I, 47, 1), respectiv 77 de zile, respectiv „tra l’ottobre e il dicembre del 270”. Cum am arătat în nota anteri- oară, Quintillus a fost proclamat împărat la sfârşitul lui august (puţin îna- inte de 28) 270. Dacă se acceptă ideea că a domnit 17 (18, 20 de) zile (cf. Hieronymus (Chron., a. 271), Orosius (VII, 23, 2), Historia Augusta (Claud., XII, 5), Cassiodorus (Chron., a. 271), Syncellus (Chron., 720), Malalas (Chron., XII, 29) şi Zonaras (XII, 26): 17 zile; Iordanes (Rom., 289): 18 zile; Histo- ria Augusta (Aur., XXXVII, 6): împăratul şi-a deschis venele şi a murit în cea de-a 20-a zi a domniei (die uicesimo imperii sui)), atunci principatul său a sfârșit către mijlocul lui septembrie 270, idee împărtăşită de cei mai mulţi istorici contemporani. În schimb, dacă se ia în calcul indicaţia din Chronographus anni CCCLIIII – „une source généralement crédible” (A. Chastagnol, în SHA, p. 928) –, respectiv 77 de zile, adică două luni şi 17 zile, atunci dispariţia lui Quintillus ar fi putut avea loc către sfârşitul lui septembrie sau octombrie 270 or chiar la începutul sau la sfârşitul lui noiembrie 270 – vezi și M. Peachin, op. cit., p. 380 („ca. Late August – mid- September 270”); D. Kienast, op. cit. („September 270”); J. Drinkwater, în CAH2, XII, p. 50 (a murit „in September or October 270”). - p. 388-389, nota 66 la IX, 13, 1: autorul dovedește multă siguranţă în pri- vinţa datei și locului de naștere ale lui Aurelianus: „nato nel 215”; „la moderna storiografia… tende a privilegiare l’informazione del nostro Eutropio, dal quale Aureliano è ritenuto con certezza originario della Dacia Ripensis”. Viitorul împărat se născuse pe 5 sau 9 septembrie într-un an apropiat de 214 (CIL, I2, p. 255, 272, 301; Chronogr. CCCLIIII; Malal., Chronogr., XII, 30). Despre locul de origine (undeva din Illyricum – Pannonia, Moesia sau Dacia Ripensis) scriu şi alţi autori târzii (Eutr., IX, 13, 1: Dacia Ripensi ori- undus; SHA, Aur., III, 1-2: diuus Aurelianus ortus, ut plures loquuntur, Sirmii familia obscuriore, ut nonnulli, Dacia Ripensi. Ego autem legisse me memini auctorem qui eum Moesia genitum praedicaret; XXIV, 3: homo Pannonius; Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXXV, 1: Aurelianus, genitus pa- tre mediocri et, ut quidam ferunt, Aurelii clarissimi senatoris colono inter Daciam et Macedoniam; Iord., Rom., 290: Aurelianus Dacia Ripense ori- 316 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE undus). Erudiţii contemporani au evidenţiat câteva erori în toate aceste in- formaţii: Dacia Ripensis nu exista în momentul naşterii lui Aurelianus, fiind creată după părăsirea Daciei nord-dunărene chiar de către împărat (vezi p. 393, nota 80 la IX, 15, 1); denominaţia sa reflectă „forma actualizată” (F. Paschoud) a geografiei administrative a secolului al IV-lea; Sirmium este o „pură invenţie” (F. Paschoud), demonstrând interesul pentru acest oraş devenit în acelaşi veac reşedinţă imperială; în consecinţă, tot fictivă este şi originea pannonică; Moesia este şi ea o invenţie, decurgând din conştiinţa autorului anonim despre apartenenţa teritoriilor târzii sud-dunărene la o provincie cu acest nume în epoca imperială timpurie. În consecinţă, este de ad- mis, pornind de la precizarea din Epitome – inter Daciam et Macedoniam –, că Aurelianus s-a născut undeva la sud de Dunăre, fie în fosta provincie Moesia Superior, dacă se are în vedere organizarea anterioară domniei lui, fie în Dardania, dacă se ia în consideraţie geografia administrativă a secolului al IV-lea; despre toate acestea vezi F. Paschoud, în Histoire Auguste, V/1, p. 71-72, 141; M. Grant, Gli imperatori romani. Storia e segreti, Roma, 2004, p. 245: „Aureliano... non proveniva da Sirmium, come sostiene una versione, ma da una regione ancora più ad Oriente, e precisamente dalla Mesia Inferiore”; U. Hartmann, U. Hartmann, Claudius Gothicus und Au- relianus, în K.-P. Johne (Hrsg.), op. cit., p. 308-309 cu nota 41. - p. 389, nota 67 la IX, 13, 1: campania împotriva goţilor în urma căreia Au- relianus l-a ucis pe regele Cannabas (Cannabaudes) (PIR2, C 398; PLRE, I, p. 179) cu 5000 de oameni nu s-a desfășurat „nella primavera del 271”, ci în a doua jumătate a anului respectiv, împăratul învingându-i atât pe goţi, cât și pe carpi, drept pentru care a primit nu doar titlul de Gothicus Maximus, ci și de Carpicus Maximus (HD, 56751); vezi și U. Hartmann, op. cit., p. 314-319. - p. 391, nota 74 la IX, 14: revolta monetarii-lor în frunte cu Felicissimus, procurator a rationibus/ rationalis (şeful fiscului imperial), n-a avut loc „nella primavera del 271”, ci la sfârşitul anului 270 şi la începutul anului 271 (după unii istorici, în 274); vezi și F. Paschoud, în HA, V/1, p. 120, 182- 183; U. Hartmann, op. cit., p. 313-314. - p. 392, nota 77 la IX, 14: „Notizia” despre uciderea de către Aurelianus a u- nui „fiu al surorii sale” și în Ps.-Aur. Vict., Epit. de Caes., XXXV, 9: etiam fi- lii sororis interfector; substituirea filium cu filiam în Historia Augusta este, după F. Paschoud, „un accident graphique” – idem, în HA, V/1, p. 189. - p. 393, nota 79 la IX, 15, 1: „Sol invictus, latinizzazione del dio Mitra” – e- chivalare forţată, Sol Invictus și Mithras fiind două divinităţi diferite. - p. 393, nota 80 la IX, 15, 1: „intorno al 272”, romanii „furono cosretti a cedere il territorio dacico” goţilor și carpilor; nu știm pe ce „moderna storiografia” se bazează Bordone, dar nu există nicio informaţie în acest sens. - p. 394, nota 85 la IX, 16: în momentul proclamării ca împărat, Marcus Claudius Tacitus „era allora, all’età di 75 anni, princeps senatus”. Cifra indi- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 317 cată de unele surse este, totuși, greu de acceptat. Cât privește ştirea din His- toria Augusta conform căreia în 275 Tacitus era princeps senatus, primae sententiae senator şi primae sententiae consularis (Aur., XLI, 4; Tac., IV, 1; 3), ea nu se poate accepta; foarte probabil, cum au presupus cei mai mulţi specialiştii, asemenea multor împăraţi din epocă, el nu era senator, ci a par- curs o carieră militară, fapt care explică acceptarea sa de către trupe la fine- le lui noiembrie sau la începutul lui decembrie 275; Dietmar Kienast (op. cit., p. 250), acceptă, însă, versiunea împărtășită de Bordone. - p. 394, nota 86 la IX, 16: sfârșitul lui Tacitus ar fi avut loc „all’inizio di giugno del 276”; or, de vreme ce ultimul document referitor la el datează din 12 iulie 276 (A. Chastagnol, în SHA, p. 1028, 1031), înseamnă că acesta a domnit până după această dată. - p. 395-396, nota 90 la IX, 17, 1: dintre cei patru tyrrani (Firmus, Saturni- nus, Proculus și Bonosus), nu doar Saturninus („solo Saturninus”) e cunoscut din alte surse, respectiv cele numismatice, ci și Bonosus, care a emis monede la Colonia, pe care apare cu titlul Bonosus Aug(ustus). p. 397, nota 95 la IX, 17, 3: uciderea lui Probus la Sirmium este atestată și de alte surse decât cele menţionate de autorul Note-lor: Chronographus anni CCCLIIII: occisus Sirmi; Chron. Pasch., a. 282, 1: Interficitur Probus Augustus Sirmii annos natus L. (PG 92, col. 678); Cons. Const., a. 283, 1: occisus est Probus Sirmium; Sync., Chron., 723; Malalas, Chron., XII, 33. - p. 397, nota 96 la IX, 18, 1: informaţia conform căreia, în momentul pro- clamării ca împărat, Carus era praefectus praetorii se găsește și în Aur. Vict., Caes., 38, 1: Carus, praefectura pollens praetorii, Augusto habitu in- duitur. - p. 398-399, nota 101 la IX, 18, 2: observaţia că Numerianus și Carinus au preluat titlul de Augustus „nell’estate del 283, dopo la morte del padre”, e incorectă; conform analizei făcute de Michel Christol pe baze epigrafice, la începutul anului 283, Carinus a fost proclamat imperator şi proconsul, pentru ca la începutul primăverii aceluiaşi an să fie ridicat la rangul de Au- gustus; Numerianus a obţinut acelaşi statut la sfârşitul primăverii sau înce- putul verii lui 283 (M. Christol, op. cit., p. 180-181, 187-188, 190, 249 [nota 23]) – prin urmare, înainte de moartea tatălui lor, petrecut în iulie sau august 283 (M. Peachin, op. cit., p. 48: iulie 283; A. Chastagnol, în SHA, p. 1139-1140: iulie sau august 283; D. Kienast, op. cit., p. 258: iulie / august 283). De asemenea, despre calităţile intelectuale ale lui Numerianus trebuie amintite mai întâi informaţiile din Aur. Vict., Caes., 39, 13: adoles- cens bonus facundusque. Alte observaţii, fie de natură informaţională, fie interpretativă, cro- nologică, onomastică sau de altă natură se poate face pe seama comentarii- lor de la notele 104 la IX, 19, 2 (p. 399-400), 106 la IX, 20, 2 (p. 400), 109- 110 la IX, 20, 3 (p. 401-402), 124-125 la IX, 22, 1 (p. 404-405), 139 la IX, 25, 2 (p. 408-409), 141 la IX, 26 (p. 409), 148 la IX, 27, 2 (p. 411), 10 la X, 2, 2 318 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

(p. 414-415), 21-22 la X, 4, 1-2 (p. 418-419), 29 la X, 4, 4 (p. 421-422), 34 la X, 5 (p. 423), 38, 39 și 41 la X, 6, 3 (p. 424-425), 50 la X, 8, 2 (p. 428), 62- 63 la X, 10, 1 (p. 431-432), 68 la X, 11, 2 (p. 433), 76 la X, 13 (p. 435), 89 la X, 15, 2 (p. 438), 107 la X, 17, 1 (p. 445), 115 la X, 17, 3 (p. 447-448). În concluzie, o ediţie utilă, prima în storiografia italiană, dar care suferă din punct de vedere al informării și al acurateţei știinţifice.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

FERICITUL IERONIM, Epistole, I, studiu introductiv de CONSTANTIN RĂCHITĂ, traduceri de DAN-NICOLAE NEGRESCU, DIANA MARIA DIACONESCU, CONSTANTIN RĂCHITĂ, TRAIAN DIACONESCU, NICOLAE FENECAN, ANA-CRISTINA HALICHIAS, MARIA-LUIZA DUMITRU OANCEA, ȘTEFAN CUCU, POLICARP PÎRVULOIU, FLORENTINA NICOLAE și FLORIN FILIMON, ediţie îngrijită de ANA- MARIA HALICHIAS și POLICARP PÎRVULOIU, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, 416 p., ISBN 978-606-8495-46-0 (PSB, s.n., 9)

Singurul neajuns al acestei excelente ediţii este faptul că nu e bilin- gvă. Ea beneficiază de un Studiu introductiv bine documentat, semnat de Constantin Răchită, ce înfăţișează cu claritate și competenţă principalele aspecte ale vieţii, personalităţii și operei lui Ieronim (p. 7-40), de o Notă asupra ediţiei subscrisă de Policarp Pîrvuloiu ce indică riguros principiile care au călăuzit realizarea volumului (p. 41-42), de traduceri însoţite de note explicative binevenite pe marginea unor aspecte de natură biografică, literară, teologică, istorică, traductologică, lexicală ș.a., de un Indice scripturistic (p. 375-395) și de unul onomastic și toponimic – ambii întocmiţi lui Adrian Băiculescu și Florin Filimon (p. 396-413). Prin efortul clasiciștilor care au colaborat la această ediţie, cultura română, mult timp interesată mai ales de scrierile Părinţilor orientali, face încă un pas important în cunoașterea și a- profundarea operelor autorilor creștini occidentali. Acest prim tom al cores- pondenţei unuia dintre Doctorii Bisericii occidentale permite, așa cum su- bliniază, de altfel, și Constantin Răchită în studiul introductiv, radiografie- rea tumultuoasei perioade cuprinse între ultimele trei decenii ale veacului al IV-lea și primele două decade ale celui următor, inclusiv situaţia Bisericii (convertiri, controverse doctrinare, tensiuni dintre prelaţi, probleme morale și disciplinare, interpretări și traduceri divergente, circulaţia manuscriselor din Sfânta Scriptură și din scrierile teologice, viaţă monahală, pelerinaje ș.a.), dar și importante momente din viaţa și activitatea de traducător, con- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 319 fesor, monah, pelerin a lui Ieronim, frământările sufletești, afinităţile literare, prieteniile și idiosincraziile ce l-au definit. Traducerea limpede, într-un stil extrem de elegant, păstrează ceva din farmecul acestui Ciceronianus plin de verbă, sarcastic, nu lipsit de infatuare, deși clamează smerenia creș- tină, cunoscător profund al culturii clasice și în mod desăvârșit al literaturii vetero- și neotestamentare, capabil să răspundă celor mai dificile chestiuni ridicate de semnificaţia vreunui lexem ebraic, grec sau latin ori de vreun pasaj obscur din Scripturi. Cine nu va rămâne încântat de exprimări – unele a- devărate sententiae, altele de-o ironie șfichiuitoare – precum: „iubirea nu poate fi măsurată; dragostea nu are preţ; prietenia care poate să ia sfârșit nu a fost niciodată adevărată” (Ep. III, 6, p. 57); „eu sunt cenușă, o mână de lut și deja ţărână” (p. 58); „o viperă iberică mă face bucăţi cu bârfa ei sinis- tră” (Ep. VI, 2, p. 63); „nici o preocupare nu este mai presus de dragoste” (Ep. VII, 2, p. 64); „scurtimea vieţii omului este pedeapsa păcatelor” (Ep. X, 1, p. 69); „este destul de bogat cel care este sărac împreună cu Hristos” (Ep. XIV, 1, p. 77); „o întrecere este pentru muritori această viaţă” (Ep. XXII, 3, p. 158); „niște omuleţi mă ocărăsc cu mare zel” (Ep. XXVII, 1, p. 214); „lira îi cântă fără folos măgarului” (Ep. XXVII, 1, p. 214); „măgarii noștri cu două picioare” (Ep. XXVII, 3, p. 216); „o prea mare evlavie pentru ai săi înseam- nă lipsă de evlavie pentru Domnul” (Ep. XXXIX, 6, p. 272); „Am hotărât să tai nasul duhnitor, să se teamă cel scrofulos! Vreau s-o defăimez pe mica cioară flecară, spre a pricepe că e supărătoare… Oare singur Onasus din Se- gesta cumpănește, din obrajii umflaţi, cuvinte găunoase, suflate ca niște bă- șici?” (Ep. XL, 2, p. 275-276); „nimic mai ușor decât ademenirea, cu un discurs volubil, a unei plebe vulgare și ignorante, care, cu cât nu înţelege ceva, cu atât admiră mai mult” (Ep. LII, 8, p. 368) ș.a. Doar câteva mici observaţii, care nu afectează valoarea ediţiei. În Ep. I, 3-4 (p. 44-45), Dan-Nicolae Negrescu a tradus corect consularis prin „guvernator” (în Ep. I, 6, p. 46, apare „consular”, ceea ce, de asemenea, este corect), dar explicaţia lui Pîrvuloiu din nota 9 de la aceeași pagină lasă să se înţeleagă că termenul latin ar desemna un guvernator ce, anterior, fusese consul; de fapt, consularis era denumirea primei trepte a ierarhiei guverna- torilor provinciali; era urmată de corrector și praeses. În Ep. I, 7 și 8 (p. 46), același traducător a redat prin „copcă” termenul latin fibula, care, după părerea noastră, trebuia păstrat ca termen tehnic, întrucât, ca și chlamys și cingulum, era un accesoriu care, în epocă, definea statutul profesional și social al purtătorului1. Sextus Aurelius Victor este doar autorul scrierii De caesaribus (în ediţie e scris cesaribus), nu și al celei intitulate De viris illustri- bus Romae, cum indică Policarp Pîrvuloiu în nota 200 de la p. 71; cea din

1 Vezi J. Pinar Gil, Chlamys e cingulum nel tardo V secolo. Tre rinvenimenti dal- lʾEmilia Romagna, în Oreficeria in Emilia Romagna. Archeologia e storia tra età romana e medioevo, a cura di A. L. Morelli, I. Baldini Lippolis, Bologna, 2010, 229-256. 320 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE urmă aparţine unui anonim cunoscut drept Pseudo-Aurelius Victor. P. 72, nota 206: Haemona e localizată în Pannonia, dar acum mai bine de un deceniu, Marjeta Šašel Kos a demonstrat că localitatea a aparţinut Italiei, iar nu Pannoniei1. Ep. VII nu poate data din „anul 475 sau 476” (cf. p. 63, nota 140), la fel cum Ep. XIII nu putea fi redactată „probabil în 275 sau 276” (p. 75, nota 238). Se scrie „dreapta-credinţă” și „buna-credinţă”, nu „dreapta credinţă” (p. 7 [nota 4], 13) și „buna credinţă” (p. 47, nota 15). „Rufin din A- quileia” (51 [nota 39], 410) e de preferat lui „Rufin de Aquileia” (p. 272, nota 1640). Explicaţiilor pertinente date termenilor sancta și sanctus (p. 54 [nota 62], 304 [nota 1829], 358 [nota 2103]) trebuie să li se adauge obser- vaţia că, în epocă, aceștia aveau o largă circulaţie și în scrierile păgâne, ca- racterizând persoanele cu o moralitate de excelenţă; scrisorile lui Symma- chus, de exemplu, probează întocmai acest fapt. Era de dorit ca fiecare epis- tolă să aibă note numerotate indepedent, în ediţie, acestea înșirându-se de la 1 la 2177. Prin urmare, o ediţie deosebită, binevenită, care arată suflul înnoitor pe care generaţia mai tânără de clasiciști l-a adus în efortul de tălmăcire a scrierilor Părinţilor Bisericii2.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

CASSIODOR, Instituţiile, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv şi note de VICHI EUGENIA CIOCANI, Polirom, Iaşi, 2015, 342 p. (Biblioteca medievală), ISBN 978-973-46-5875-6

O ediţie lăudabilă și, am putea spune, așteptată, după ce, în cadrul aceleiași colecţii, apăruseră alte traduceri din ceea ce unii învăţaţi au numit „părinţii spirituali” ai Europei medievale – Boethius, Paulus Diaconus, Isidor de Sevilla. Datorită străduinţei traducătoarei Vichi Eugenia Ciocani, cultura română are la dispoziţie prima traducere a Instituţiilor, scriere a cărei im- portanţă este multiplă: în primul rând, este un îndrumar de lectură (institu-

1 Marjeta Šašel Kos, Emona was in Italy, not in Pannony, în The automous towns of Noricum and Pannonia. Die autonomen Städte in Noricum und Pannonien), edited by/ herausgegeben von Marjeta Šašel Kos, Petter Scherrer in collaboration with/ unter Mitarbeit von Bruna Kuntić-Maktić, László Borhy, Ljubljana, 2003 (Situla 41), 11-19. 2 Vezi, în acest sens, şi ediţia Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, I, Pre- dici la Naşterea Domnului, Anul Nou, Arătarea Domnului, Înălţarea Domnului şi Cincizeci- me. Anexă: traduceri din opuscule, epistole şi predici, traducere din limba latină şi studiu introductiv de Corneliu Clop, note de Corneliu Clop şi Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014 (PSB, s.n., 13). RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 321 tionem… lectionum) (II, praef., 1) (p. 176-177) bine articulat, eficient, lipsit de preţiozitate, dar necesar (cf. I, praef., 1: non affectata eloquentia sed re- latio necessaria; I, 14, 4) al formării intelectuale a călugărilor din mânăsti- rea de la Vivarium (p. 24-25, 92-93); în al doilea rând, este un „opis” al autorilor bisericești greci și latini ortodocși (catolici) și „suspecţi” (suspecti) (I, 9, 3) (p. 78-79) (eretici), vechi (veteri, antiqui, prisci) și noi (moderni, novi, novelli) și al diferitelor categorii de scrieri creștine (cărţi ale Vechiului și Noului Testament, comentarii, scrisori, tratate, omilii, manuale, istorii ecle- ziastice, biografii ș.a.) care circulau, cel puţin în Italia secolului al VI-lea (cartea I) (p. 22-175); în al treilea rând, este un „tratat” (p. 20) care își pune în mod serios și onest problema recuperării și valorizării „cu prudenţă, dar fără șovăială” (cautissime… sed incunctanter) (I, 28, 4) (p. 148-149) a „literaturii laice” (saecularium litterarum), adică a culturii clasice, în mediul creștin (cartea a II-a) (p. 176-297), ca una care contribuie la formarea gân- dirii necesare înţelegerii Sfintei Scripturi (ad sacras Scripturas intellegen- das sensus noster intruitur) (I, 28, 3) (p. 148-149) (vezi, de asemenea, II, 7, 4: învăţăturile laice non parvam utilitatem ad intellegentiam divinae legis afferre noscuntur [„ne oferă un folos deloc mic în înţelegerea legii divine”]) (p. 286-287); în al patrulea rând, accentuează asupra importanţei studierii cu atenţie a manuscriselor, a emendării diferitelor lecţiuni, a corectării cu precauţie a erorilor de scriere, a creditării cu autoritate a copiilor mai vechi (I, 15; 30, 2) (p. 94-111, 160-161); în sfârșit, evidenţiază rolul excepţional al copiștilor mânăstirești în procesul de conservare, multiplicare și transmite- re a zestrei de lucrări „sacre” și profane (I, praef., 9; I, 30, 1-2) (p. 32-33, 156-161), „arta” lor „atât de importantă” (tam insigni arte) (I, 30, 1) (p. 159) afirmându-se deplin pe parcursul Evului Mediu. Prin urmare, o lucrare complexă, redactată, neîndoilenic, de un autor cult, dar al cărui stil foarte a- greabil o face accesibilă „fraţilor simpli și mai puţin educaţi” (fratres sim- plices et impolitos) (I, 21, 2) (p. 128-129), „începătorilor” (inchoantibus) (I, 8, 11) (p. 74-75), și satisfăcătoare pentru cei „avansaţi” (maturis) (I, 3, 1) (p. 50-51), „învăţaţi” (doctis) (I, 15, 1) (p. 94-95) sau „desăvârșiţi” (perfectis) (I, 8, 11) (p. 74-75). În ultimă instanţă, Institutiones se recomandă ca o pledoa- rie pentru studiu (studium), pentru lectura neîntreruptă (legite precor assi- due – „citiţi, vă rog, necontenit”) – mater intellegentiae („mama înţelege- rii”), cum scria însuși Cassiodor (I, praef., 7) (p. 30-31) (vezi și I, 28, 5, p. 150-151). Frumoasa traducere făcută de Vichi Eugenia Ciocani păstrează claritatea stilului autorului latin, lectura Instituţiilor devenind astfel o în- cântare intelectuală. Nota privind textul latin și traducerea în limba româ- nă (p. 5-6), studiul introductiv cu titlul Oculis interioribus elucescit: Cassi- odor și bucuria lecturii cu ochii interiori (p. 7-10), notele rezonabile, reduse la esenţial (p. 299-315), bibliografia amplă (p. 317-332) (în studiul introductiv și în note sunt citate doar câteva dintre aceste contribuţii) și indicii (p. 333-339) întregesc această ediţie deosebită. 322 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

În rândurile de mai jos, vom face câteva observaţii asupra unor a- precieri discutabile ale traducătoarei și asupra unor soluţii traductologice. Astfel, la p. 8, Vichi Eugenia Ciocani scrie că „cel mai probabil, textul lui Ior- danes /Getica – n.n./ reflectă confuzia din latina vorbită la marginile Impe- riului între termenii Gothi şi Getae”. E adevărat că latina gotului romanizat e mai apropiată de cea vorbită în ţinuturile de granită, inclusiv moesice, ale Imperiului, cum a arătat mai demult Haralambie Mihăescu și cum observă însăși traducătoarea (ibidem), dar așa-zisa „confuzie” (ca și cea dintre Daci și Dani) este una cultă, deliberată, vehiculată de istoriografia târzie proger- manică, care a „înnobilat” „preistoria” popoarelor germanice prin asumarea unor gestae comparabile cu cele ale romanilor1. De asemenea, ideea de la p. 14 că „soluţiile” propuse de „şcolile răsăritene” (nestorianism, monofizitism şi „poziţia catolică acceptată la Calcedon în 451”) au apărut „ca răspuns la a- rianismul goţilor apuseni” este total eronată; ele sunt rezultatul disputelor trinitare și hristologice începute în Imperiu cu mult înainte de creștinarea germanicilor. La p. 9, nota 8: expresia antiqua beatitudine din Orationum Reliquiae ale lui Cassiodor ar fi sunat mai adecvat pe românește „vechea fericire” de- cât „vechea beatitudine”. Tot aici, inscripţia CIL X, 6850 ar fi trebuit redată așa cum apare în corpus, respectiv D(ominus) n(oster) gl(o)r(io)s(issi)mus adq(ue) inclyt(us) rex Theodericus vict(or) ac tri/umf(ator) semper Au- g(ustus) bono r(ei) p(ublicae) natus custos liberta/tis et propagator Ro- m(ani) nom(inis) domitor g(en)tium (vezi și EDCS, 21900003); totodată, traducerea ar trebui uşor corectată, pentru a fi mai apropiată de realităţile vremii și de formele consacrate de epigrafiști (am marcat cu bold sugestiile noastre): Stăpânul nostru preaglorios /în loc de „Domnul nostru foarte glorios”/ şi vestitul rege Teoderic /în loc de „Teodoric”/, învingător şi tri- umfător /în loc de „aducător de triumfuri”/, veşnic Augustus /în loc de „etern Augustus”; vezi p. 290-291: infatigabili semper devotione – „devoţi- une veșnic neobosită”/, născut spre binele statului /în loc de „republicii”/, apărător al libertăţii şi sporitor /în loc de „popularizator”/ al numelui de roman, îmblânzitor al neamurilor. Titlurile celor două cărţi din Instituţii sunt traduse prin Introducere în scrierile biblice și autorii creștini (p. 23), respectiv Introducere în scrierile laice (p. 177). Este drept că astfel ele răspund intenţiei autorului (vezi I,

1 Vezi aici doar W. A. Goffart, The Narrators of Barbarian History (A.D. 550-800): Jordanes, Gregory of Tours, Bedo and Paul the Deacon, Princeton, NJ, Princeton Univer- sity Press, 1988; C. C. Petolescu, Confuzia dintre geţi şi goţi în Antichitatea târzie, în TD, 4, 1983, p. 147-149 = idem, Contribuţii la istoria Daciei romane, I, Bucureşti, 2007, p. 289- 292, 333; J. R. Carbó García, Godos y getas en la historiografía de la Tardoantigüedad y del Medioevo: un problema de identidad y de legitimación socio-política, SHAA, 22, 2004, 179-206.

RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 323 praef., 1, p. 23; I, 24, 1, p. 136-137; II, praef., 1, p. 176-177), dar nu origina- lului; prin urmare, după părerea noastră, trebuiau să apară ca Scrierile biblice (sau divine) (< Divinarum Litterarum) (p. 22), respectiv Scrierile laice (< Saecularium Litterarum) (p. 176). Dacă pentru magister, „învăţător” și „profesor” sunt termeni ce pot fi acceptaţi (I, praef., 1, p. 23, 25; I, praef., 4-5, p. 29; I, 1, 4, p. 41; I, 10, 3, p. 83; I, 15, 14, p. 109; I, 27, 1, p. 145; II, 3, 20, p. 241; II, 6, 1, p. 277), nu știm dacă cel din urmă cuvânt este potrivit întotdeauna pentru doctor (I, praef., 1, p. 23; I, praef., 6, p. 29; I, 4, 2, p. 55). De exemplu, în I, 1, 3 („sfân- tul Ambrozie, un profesor simplu și foarte agreabil” – lat. sanctus Ambro- sius… planus atque suavissimus doctor) (p. 38-39) și în I, 23 („preafericitul Augustin, distinsul profesor” – lat. doctor eximius beatissimus Augustinus) (p. 130-131). Nici Ambrozie, nici Augustin nu au fost profesori (e drept că Augustin mai este numit magister [I, 1, 4], tradus tot prin „profesor” [p. 41]). Credem că traducătoarea, fie putea să folosească termenii „învăţat” (pentru care există și studiosus – I, praef., 5, p. 28-29; II, 6, 1, p. 276) sau „cărturar”, așa cum mai apare în traducere (de exemplu: I, 1, 6, p. 42-43: despre Ieronim: „foarte minuţios cărturar” [lat. diligentissimus doctor]; I, 2, 1, p. 52-53: tot despre Ieronim: „cărturar evlavios” [pius doctor]; I, 8, 16, p. 78-79: „cărturarilor de demult” [priscis doctoribus]; I, 19, p. 126-127: despre Ciprian: „cărturar minunat” [doctor mirabilis]; I, 28, 4, p. 148-149: tot despre Ciprian: „cărturar cu graiul dulce” [doctor suavissimus]; II, 2, 10, p. 198-197: despre Quintilian: „enimentul cărturar” [doctor egregius]; II, 2, 10, p. 198-199: despre Fortunatianus: „cărturar mai nou” [doctorem novel- lum]), fie să folosească un termen tehnic – doctor –, de vreme ce, atât Am- brozie, cât și Augustin sunt catalogaţi ca „Doctori ai Bisericii Apusene”. De asemenea, unele tălmăciri necesită retușuri: p. 16: discipulus e tradus prin „student”, termen cam pretenţios pentru Antichitatea târzie; ar fi fost de dorit „discipol”; sodales egregii din I, 16, 1 (p. 110) e redat prin „a- leșii mei prieteni” (p. 111), dar credem că mai apropiată de intenţia lui Cas- siodor e „aleșii mei confraţi”, căci sodales desemnează, neîndoielnic, membrii comunităţii monastice din care făcea parte și autorul; patricius din I, 17, 2 (p. 122) și II, 3, 18 (p. 238) a fost tradus prin „patrician” (p. 123, 239), dar corect era „patriciu”; Augustus Iustinianus din I, 17, 2 (p. 122) apare ca „îm- păratul Iustinian” (p. 123), formulă justă, dar mai potrivită ar fi fost „augus- tul Iustinian”, cum, de altfel, s-a intitutalt suveranul însuși (vezi HD, 24180, 28884, 52560; EDCS, 17600835 etc.); mundi prudentiam din I, praef., 1 ar fi sunat mai bine în românește „înţelepciunea lumi” decât „pru- denţa lumi” („într-atât de mult încât cei mai mulţi oameni cred că prin aceasta /căutarea cu fervoare a studiilor dedicate scrierilor laice – n.n./ pot dobândi înţelepciunea lumi” – lat. ita ut multa pars hominum per ipsa se mundi prudentiam crederet adipisci) (p. 22-23); prin „înţelep- ciune”, credem, ar fi trebuit tălmăcit și prudentia din I, 28, 2, chiar cu riscul 324 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE repetiţiei, care ar reliefa mai mult mesajul autorului („Totuși, se cuvine să știm că înţelepciunea /în loc de „buna judecată”/ nu se află numai în textele scrise, ci că Dumnezeu dă înţelepciune…” – lat. Sciamus tamen non in solis litteris positam esse prudentiam, sed perfectam sapientiam dare Deum…) (p. 146-147). Unele incosecvenţe ar fi trebuit evitate. Astfel, credem că s-a procedat corect păstrându-se perifrazele utilizate de Cassiodor pentru Sfânta Scriptură – „autoritatea divină”, „autoritatea cerească” „autoritatea sacră” etc.) (vezi și Note, p. 299, nota 7) –, dar traducătoarea nu s-a dovedit consecventă: de exemplu, caelestis auctoritas (I, 15, p. 94; I, 15, 16, p. 110) e tradusă atât prin „autoritatea cerească” (p. 95), dar și prin „Scripturile cerești” (p. 111). De asemenea, expresia „(Prea)Sfinţi Părinţi”, foarte des întâlnită, nu este ce- rută întotdeauna de textul original; scrierea cu majusculă – „Părinţi” (vezi p. 93, 109, 123, 167, 290, 293) – e un indiciu suficient pentru a se înţelege că e vorba de „(Sfinţii) Părinţi (ai Bisericii)” (p. 85). Carissimi fratres din I, praef., 3 (p. 26), I, 32, 6 (p. 167), I, 33, 4 (p. 174) și II, concl., 9 (p. 296) e tălmăcit, fie prin „fraţi foarte dragi” (p. 27, 169, 297), fie prin „dragi fraţi” (p. 175). Vir magnificus apare tradus fie ca „bărbat magnific” (II, 3, 11, p. 217), fie doar ca „magnific” (II, 3, 18, p. 239; II, 4, 7, p. 259; II, 6, 3, p. 279). Superlativul adj. disertus apare ca „cel(i) mai elocvent(ţi), foarte elocvent, preaelocvent”, cum e de preferat (I, 2, 1, p. 46-47; I, 5, 2, p. 58-59; I, 5, 4, p. 60-61; I, 8, 3, p. 70-71; I, 8, 6, p. 72-73), dar și „excelent” (vir disertissimus – „un excelent scriitor”) (I, 1, 1) (p. 36-37), „învăţat” (vir disertissimus – „un om învăţat”) (II, 5, 1) (p. 262-263) și „foarte îngrijit” (sermone disertis- simo – „discurs foarte îngrijit”) (I, 1, 8) (p. 42-43). Petrus abbas Tripolitaniae provinciae (I, 8, 9, p. 72) e tradus prin „Petru, abatele provinciei de Tripoli” (p. 73); Cassiodor vorbește de Tripoli- tania, care era, într-adevăr, o provincie din dioecesis Africa; eventual, se putea traduce prin „Petru, abatele provinciei Tripolis”, pentru că, în izvoare, apare ambele forme – cf. Amm., XXVIII, 6, 1: ad Tripoleos Africanae provinciae; 6, 12: gesta per Tripolim fide congrua scrutaretur; 6, 21: ad Tri- polim; 6, 25: Tripolis; XXX, 2, 9: legatorum Tripoleos manes; Not. Dign. Occ., I, 39 și V, 135: limitis Tripolitani; I, 100 și XX, 13: Tripolitaniae>; II, 40: Tripolis; XX, 5: Tripolitana; XXXI, 1. Dux provinciae Tripolitanae. Unele exprimări sunt mai puţin reușite, deoarece sunt pleonastice: „a scoate în evidenţă” (p. 57), „scurt rezumat” (p. 69) (e drept că însuși textul latin e pleonastic – compendiosa brevitate) (I, 7, 2) (p. 68), „glose… foarte concise” (p. 71) (lat. brevissimae dictiones) (p. 70) („glosă” înseamnă chiar „scurtă notă explicativă”; de aceea, credem că mai corect ar fi fost „pă- reri… foarte concise”), „glose foarte scurte” (p. 73) (lat. annotationes bre- vissimas) (I, 8, 8) (p. 72), „rezumat foarte succint” (p. 145) (lat. brevissime) (I, 27, 2) (p. 144), „regulile gramaticale rezumate pe scurt” (p. 161) (lat. de- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 325 floratae regulae – I, 30, 2, p. 160) (poate că mai corect ar fi fost „reguli preluate/ extrase/ excerptate din gramatici”). Grafia „dreptei credinţe” (p. 61, 85) nu e conformă normelor orto- grafice; ar fi trebuit redată cu cratimă între elementele componente, precum „rea-credinţă” (p. 85). În sfârșit, ne întrebăm de ce s-a folosit grafia „Christos” (passim) în loc de „Hristos”?

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

BEDA IL VENERABILE, De natura rerum, a cura di ELISA TINELLI, Cacucci Editore, Bari, 2013, 182 p. (Biblioteca della tradiyione classica), ISBN 978-88-6611-223-5

O excelentă ediţie a acestui opuscul din 703 al călugărului anglo-saxon realizată de Elisa Tinelli în cadrul colecţiei Biblioteca della tradizione classica gestionată de Centrul interdepartamental de studii asupra tradiţiei de la Universitatea din Bari. Pe lângă textul bilingv (p. 62-107), precedat de o Nota al testo (p. 60-61), ea cuprinde: Introduzione (p. 11-58), în care în- grijitoarea prezintă cu multă competenţă aspecte precum „profilul bioblio- grafic” al lui Beda Venerabilul (p. 11-17), structura şi conţinutul micului tratat De natura rerum (DNR) (p. 17-23), izvoarele (p. 24-51), respectiv Natu- ralis Historia a lui Plinius cel Bătrân (p. 24-35), tratatul omonim al lui Isi- dor de Sevilla, după care monahul medieval şi-a „modelat” structura propriei opere (p. 35-43) – acestea sunt sursele principale –, De Genesi ad litte- ram libri duodecim, De civitate Dei şi De Genesi contra Manichaeos libri duo ale lui Augustin (p. 44-49) şi tratatul Liber de ordine creaturarum al unui anonim irlandez din secolul al VII-lea (p. 49-51), concepţia despre natura a lui Beda (p. 51-56) – în sfârşit, câteva „osservazioni conclusive” (p. 56-58); Commento tematico, care oferă explicaţii de natură diversă ridicate doar de unele capitole ale opusculului (p. 111-157); Glossario essenziale, care explicitează diferiţi termeni întâlniţi în DNR (p. 159-168); Indice degli autori antichi e medievali (p. 169-174); Indice degli studiosi moderni (p. 175-176); Bibliografia (p. 177-182). Volumul este precedat de Premessa, semnată de Michael Lapidge (p. 9). Elisa Tinelli dovedeşte o cunoştere perfectă a conţinutului acestui „opuscolo bedano” şi a diverselor chestiuni de natură istoriografică sau in- terpretativă ridicate de el. Opiniile formulate atât în Introduzione, cât şi în Commento sunt bine documentate, clare şi convingătoare. Menţionăm aici două dintre cele mai importante. Prima priveşte metoda de lucru a lui Beda: acesta manipulează cu dezinvoltură sursele sale, dar nu devine prizonierul 326 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE lor, ci le foloseşte critic, adaptându-le scopurilor sale – instruirea confraţi- lor din mânăstirile de la Wearmouth şi Jerrow, pe de o parte, fundamenta- rea propriei viziuni asupra omului, istoriei şi lumii, pe de alta (p. 17, 57). Cea de-a doua se referă la concepţia călugărului anglo-saxon despre natura: pentru el, aceasta nu are „carattere di sacralità né si identifica con un principio divino artefice della creazione materiale..., non rappresenta neppure la lex ordinatrice dell’universo; non si configura come volontà e in sé com- piuta; non costituisce, infine, stricto sensu, il prodotto dell’operatio divina” – cu alte cuvinte, „non è... potenza divenuta atto” (p. 53-54), ci, pur şi simplu „‘natura di qualcosa’”, aşadar, „proprietà, attributo, qualità intrinseca o comportamento caratteristico, non entità dotata di qualsivoglia potere” (p. 54). Prin urmare, avem în faţă o ediţie serioasă, temeinică, care onorează îngrijitoarea şi se adaugă realizărilor la fel de valoroase apărute până acum în seria Biblioteca della tradizione classica.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

ADRIAN ROBU, Mégare et les établissements mégariens de Sicile, de la Propontide et du Pont-Euxin. Histoire et institutions, Peter Lang, Bern- Berlin-Bruxelles-Frankfurt am Main-New York-Oxford-Wien, 2014, 544 p., ISB 978-3-03430461-0 hb. ISBN 978-3-0352-0261-8 eBook

Le livre d’Adrian Robu, éminent spécialiste de l’histoire de Mégare et de ses colonies, est le résultat d’une remarquable thèse de doctorat hono- rée en 2009 du Prix de thèse de l’Université du Maine et en 2015 du Prix Ambatielos de l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres. Ces hautes distinctions académiques illustrent la qualité scientifique exceptionnelle de cet ouvrage. Il s’agit d’une monographie qui traite du network que les Mé- gariens ont constitué et développé en Sicile, Propontide et dans l’aire du Pont-Euxin. Le thème de la recherche, caractérisé par l’auteur lui-même comme “ambitieux”, est précisé dans l’introduction (p. 1-14). On y trouve aussi des éclaircissements quant à la motivation de l’auteur, le principal objectif qu’il se propose d’atteindre, l’argumentaire, la critique des sources mais aussi le récit historiographique de cet objet d’étude. Le livre est partagé en trois grandes sections, elles-mêmes large- ment subdivisées : I. La cité de Mégare à l’époque archaïque (p. 15-116) ; II. Les établissements mégariens de Sicile, de la Propontide et du Pont-Euxin (p. 117-324) ; III. Les institutions politiques mégariennes (p. 325-405). Le noyau principal de l’ouvrage est suivi d’une annexe concernant une coutume RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 327

épigraphique de Mégare attestée à Chersonèse Taurique et à Callatis (p. 407-408), les conclusions générales (p. 409-413), une bibliographie très vaste et actualisée (p. 415-485), l’illustration (p. 487-498) et l’indices divi- sés en un index locorum des sources épigraphiques et littéraires, un index géographique et prosopographique et un index thématique (p. 499-544). La première partie est consacrée aux principaux jalons de l’histoire de Mégare à l’époque archaïque. L’auteur s’appuie sur la description et l’analyse du phénomène de synœcisme, les rapports conflictuels entre Mégare et Athènes dus à l’acquisition de Salamine et les tensions à l’intérieur de la cité et ses répercussions sur les causes de la colonisation. La seconde section du volume porte sur les établissements mégariens de Sicile (Mégara, Sélinonte), de Propontide (Astacos, Chalcédoine, Sélymbria, Byzance) et du Pont-Euxin (Héraclée du Pont, Mésambria). L’auteur met l’accent sur les questions liées aux causes et récits de la fondation de ces établissements, en examinant en particulier “les analogies et les différences concernant la prise en possession du territoire, les relations entre les différents groups de colons et les rapports des colonies avec la métropole et les populations locales” (p. 117). La dernière partie est centrée sur l’analyse des phylai et hékatostyes comme subdivisions civiques et sur l’analogie des institutions mégariennes, les ma- gistratures (basileúß, ¥eromnámwn) et collèges de magistrats (aœsimnâtai, próbouloi, pentekaídeka, [str]atagôn, damiorgoí, nomofúlakeß) entre la colonie et la métropole. L’ouvrage d’Adrian Robu est, sans aucun doute, une admirable syn- thèse des investigations menées pendant plusieurs années. Elle reflète une connaissance détaillée des sources épigraphiques, littéraires et archéolo- giques, une interprétation critique des événements et situations qui ont in- fluencé le phénomène de la colonisation mégarienne et une analyse pertinente de ses établissements sous divers aspects. A n’en pas douter, un must-read livre pour tous les spécialistes intéressés par l’histoire de Mégare et, plus généralement, par le phénomène de la colonisation grecque.

Roxana-Gabriela CURCĂ Université “Alexandru Ioan Cuza” de Iași

LUIGI PIACENTE, Cicerone a riflettori spenti. Episodi della tradizione testuale di orazioni ed epistole, Edipuglia, Bari, 2014, 167 p. (Quaderni di „Invigilata lucernis” 45), ISSN 978-88-7228-740-8

Studiile publicate de profesorul italian Luigi Piacente pot fi circum- scrise într-o arie de preocupări vastă și cuprinzătoare, variind de la reedită- rile operelor unor filologi umaniști din perioada medievală și renascentistă precum Nicola Trevet sau Battista Guarini (în present, coordonează o echi- pă de cercetători de la universităţile din Bari, Roma și Palermo pentru pu- 328 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE blicarea unei editio princeps a comentariului lui Giovanni Segarelli la trage- diile lui Seneca) până la articole pe teme de viaţă privată din antichitatea romană precum accesul în bibliotecile private și publice din Roma1, legătura dintre ars topiaria stilul bonsai sau simbolismul chiparosului în lumea an- tică. O preocupare a rămas totuși constantă în studiile profesorului italian: opera lui Cicero și, în mod special, posteritatea scrisorilor și discursurilor a- cestuia. Începând cu publicarea unei ediţii critice a Oratio II.V in Verrem pentru Centro di Studi Ciceroniani din 1975, tema discursurilor și a epistolarului lui Cicero a devenit o constantă în scrierile sale. Ca metodă, privile- giază, după cum el însuși o mărturisește în lucrarea de faţă (p. 5), critica textuală cu o atenţie specială asupra întregului istoric al tradiţiei manuscrise. Pornește de la citările și referinţele din autori antici, trece la o analiză a- tentă, nu rareori însoţită de o expertiză paleografică, a manuscriselor copiș- tilor medievali și ajunge astfel până la revalorificarea unor lecţiuni propuse de editori din perioada renascentistă și considerate eronate de către primii editori moderni. Astfel reușește ceea ce, pentru o bibliografie atât de vastă ca cea a autorului latin, ar putea părea multora un lucru nu doar puţin probabil ci de-a dreptul imposibil: să aducă elemente noi prin intermediul că- rora fie să repună în discuţie soluţii considerate definitive, fie să propună soluţii noi problemelor nerezolvate încă. Cicerone a riflettori spenti. Episodi della tradizione testuale di orazioni ed epistole, publicată în colecţia Quaderni di „Invigilata lucernis”, este o culegere de articole scrise de autor începând cu anul 1979 pe tema conservării, difuzării și transmiterii discursurilor și epistolarului ciceroniene. Cartea trasează o istorie a receptării operei oratorului din Arpinum, or- donând cronologic momentele esenţiale ale acelei mare magnum, cum o numește autorul, a tradiţiei indirecte ciceroniene. Începând cu Plutarchus, care menţionează o anecdotă din perioda lui Augustus, și încheind cu Beda, care citează, cel mai probabil prin intermediul unui manual de gramatică, un pasaj din Pro Rabirio perdeullionis reo, Luigi Piacente recenzează, coro- borează și reinterpretează menţionările lui Cicero, mai cu seamă cele referi- tore la discursurile și scrisorilelui acestuia, prezente la autorii antici și medievali. Tabloul rezultat astfel este unul coerent și cuprinzător. Prima etapă a receptării pleacă de la totala cenzură (o adevărată damnatio memoriae) din perioada lui Marcus Antonius și până la mai nu- anţata ezitare (remora „politica”) a autorităţilor faţă de opera lui Cicero din perioada lui Augustus. Atitudinea vădit „antipopulară” de care dă dovadă în operele sale cu caracter politic este responsabilă pentru statutul de autor interzis, citit doar pentru operele nepolitice, pe ascuns, „pe sub mână” sau pe

1 Această temă este reluată în articolul I libri fuori delle biblioteche, prezent în a- pendicele cărţii de faţă p. 123-139. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 329

„sub tunică”, ca să cităm titlul primului articol (Un libro sotto la tunica (Plut. Cic. 49,5), p. 7-10). Dar, chiar și în acest context defavorabil, Luigi Piacente găsește dovezi ale faptului că este în continuare citit și apreciat, precum fragmentul din Plutarchus, care îl citează pe însuși Augustus afir- mând despre Cicero că a fost „un bărbat elocvent și patriot” (˜nçr lógioß kaì filópatriß) În analiza raporturilor dintre operele celor doi, Seneca și Cicero (articolele Una mulattiere tra filippiche ed epistole, p.23-31 și Le e- pistole tra i due Seneca, p. 33-38), autorul ajunge să delimiteze o altă etapă a tradiţiei indirecte ciceroniene, caracterizată de o mai largă difuzare și cir- culaţie a scrierilor arpinatului, lucru dovedit de creșterea graduală a numă- rului și acurateţei citatelor prezente la autorii latini din sec. I. p. Chr. Pentru secolul al II-lea p. Chr., pornind de la câteva pasaje din epistolarul lui Cor- nelius Fronto, Luigi Piacente presupune existenţa în epocă a unei adevărate exegeze având ca obiect texte ciceroniene (articolul LʾEpistolario nella biblioteca di Frontone. Ad Amicos 2, 2, p. 45-48). Astfel, Fronto nu doar ci- tește și copiază epistolele lui Cicero, dar le și revizuiește, le corectează, face adnotări marginale și compilează antologii tematice din acestea pentru uzul împăratului Antoninus Pius. Articolul Le „catene” di Volcacio (Hier. adv. Rufin. 1,16) (p. 49-54), îl are ca protagonist pe un comentator al operei ciceroniene, Volcacius, care a trăit probabil în prima jumătate a secolului al IV- lea, citat de Hieronymus în Apologia adversus Rufinum. Luigi Piacente de- plânge pierderea operei sale, care ar fi constituit un valoros document cu privire la receptarea operei ciceroniene în primele trei secole ale erei noastre. În ceea ce privește raportarea autorilor creștini la Cicero, profesorul italian mărturisește dificultatea identificării pasajelor ciceroniene, și implicit, imposibilitatea stabilirii exacte a gradului de cunoaștere și difuzare a operei ciceroniene de către autorii în cauză, datorată disconfortului resimţit de a- ceștia de a-și baza argumentaţia pe un autor păgân. În majoritatea cazurilor pot fi distinse doar „ecouri” ale unor expresii ciceroniene, bineînţeles neîn- soţite de menţiunea numelui autorului. Din puţinele cazuri în care citatul este însoţit și de această menţiune, putem conchide că epistolele și discursurile arpintatului, dincolo de distanţarea faţă de o operă păgână pretinsă unui autor creștin, s-au bucurat de succes printre autori ca Lactantius, Am- brosius, Hieronymus sau Augustinus. În această ordine de idei, articolul Un tal Cicerone? (Augustin. conf. 3,7) (p. 69-74), merită, în opinia noastră, o a- tenţie specială din partea cititorului. În cartea a treia a Confesiunilor, Augustinus povestește rolul pe care l-a jucat dialogul Hortensius scris de Cicero în orientarea sa către înţelep- ciune și în cele din urmă către Dumnezeu. Pasajul care constituie obiectul articolului lui Luigi Piacente este următorul: usitato iam discendi ordine perveneram in librum cuiusdam Ciceronis, cuius linguam fere omnes mi- rantur, pectus non ita. Sed liber ille ipsius exorationem continet ad philo- sophiam et vocatur Hortensius. („Și, în conformitate cu ordinea riguroasă a 330 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE procesului de învăţare, ajunsesem la cartea unui oarecare Cicero, scriitor a cărui limbă literară o admiră aproape toţi, dar nu-i admiră și inima deopo- trivă. Însă cartea conţine îndemnul acestuia la filosofie și este intitulată Hortensius”)2. Ceea ce a provocat reacţii contradictorii din partea multor cercetători a fost expresia quidam Cicero (tradusă în cele mai multe cazuri prin „un oarecare Cicero”). Unii specialiști (Gaston Boissier, Henri-Irénée Marrou) au încercat să motiveze acest mod peiorativ de adresare tocmai prin rușinea pe care ar fi resimţit-o Augustinus de a se fi convertit la crești- nism prin intermediul unui autor păgân. O altă soluţie a fost cea propusă de către Onorato Tescari, pentru care autorul creștin vorbește din perspectiva tânărului ignorant, care, atunci când a avut primul contact cu Hortensius, nu preconiza încă rolul important pe care îl va juca lectura acestei cărţi în e- voluţia sa spirituală. Au fost propuse și soluţii de ordin filologic, precum cea a lui Maurice Testard, pe care Piacente îl citează cu o lucrare din 1958, care pune sub semnul întrebării sensul peiorativ al lui quidam. Urmărind ocu- renţele lui quidam în Confessiones, Maurice Testard susţine că mai probabil este ca Augustinus să-l fi folosit și în acest context cu sensul de „faimos, renumit, celebru”. În spijinul acestei afirmaţii, Luigi Piacente aduce mai multe expresii cu care este numit Cicero în opera lui Augustinus și care con- trazic valoarea depreciativă conferită expresiei quidam Cicero: auctoritate illa Tulliniana (Contra Academicos 2, 24), orator amplissimus (De civitate Dei 14, 8), quid in lingua latina excellentius Cicerone inverniri potest? (De magistro 5, 16) etc. În aparatul critic al ediţiei M. Skutella a Confesiunilor, se pot distinge, cu referire la pasajul în cauză, două grupe de manuscrise: una conţinând lecţiunea librum cuiusdam Ciceronis, cealaltă prezentând varianta: librum quendam cuiusdam Ciceronis. Lipsa altor ocurenţe ale lui quidam ca determinativ al unui nume propriu și stângăcia stilistică rezulta- tă atât din repeţia lui cuius (cuiusdam Ciceronis, cuius linguam) cât și cea a pronumelui nedefinit quendam cuiusdam reprezintă pentru profesorul italian argumente suficent de puternice pentru acceptarea celei de-a doua lec- ţiuni, în cadrul căreia cuiusdam ar trebui considerat o interpolare tardivă. Păstrând sensul de „faimos, renumit” pentru adjectivul quidam, sens reluat apoi și prin intermediul lui (liber) ille, traducerea propusă de Luigi Piacente ar fi următoarea: „Și, în conformitate cu ordinea riguroasă a procesului de învăţare, ajunsesem la faimoasa carte a lui Cicero, scriitor a cărui limbă lite- rară o admiră aproape toţi, dar nu-i admiră și inima deopotrivă. Iar acea re- numită carte conţine îndemnul acestuia la filosofie și este intitulată Horten- sius”. Ultimele articole continuă explorarea tradiţiei indirecte ciceroniene de-a lungul secolelor al V-lea (Le verrine sui banchi di scuola, p. 75-86), al

2 Aug., Conf., III, 7; traducerea lui Gheorghe Șerban în Sfântul Augstin, Confesiuni, Humanitas, București, 1998, 138. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 331

VII-lea (Quando i copisti… danno i numeri, p. 87-96) și al VIII-lea (Prasio usurpatore di Rabirio, p. 97-108). Alături de pariul inovaţiei, al noutăţii, Luigi Piacente pare să fi acceptat și o altă provocare, la fel de dificilă ca și prima: este posibil ca, pornind de la informaţii preponderent filologice, gramaticale, lexicale, paleo- grafice, informaţii care sunt în esenţă seci, aride și se adresează doar specia- liștilor, să se redacteze un text interesant, digest, cursiv și plăcut la lectură? Cu alte cuvinte, mai există astăzi o ars scribendi prin intermediul căreia articolele de specialitate pot deveni accesibile, comprehensibile și captivante chiar și pentru un cititor nespecialist? Două sunt argumentele care ne încre- dinţează asupra faptului că profesorul Piacente a reușit să depășească și a- ceastă dificultate. Primul este reprezentat de abilitatea sa de a ţine mereu trează atenţia cititorului, reducând la esenţă partea expozitivă a articolelor, evitând astfel plictisul, și prezentându-și cu claritate, într-un crescendo ar- gumentativ, propriile opinii. Al doilea argument îl constituie prezenţa în redactarea textelor a unei anumite doze de umor, un umor benign și discret ca în cazul titlurilor unor articole precum I conti non tornano (Nu iese soco- teala), Prasio usurpatore di Rabirio sau Lʾinsopportabile lunghezza delle verrine (care nu duce cu gândul la celebrul roman al lui Milan Kundera In- suportabila ușurătate a fiinţei). În concluzie, cuprinzând într-un singur volum articole publicate în diverse periodice din Italia și străinătate pe parcursul a patruzeci și cinci de ani de cercetare, culegerea Cicerone a riflettori spenti. Episodi della tradizione testuale di orazioni ed epistole facilitează accesul la rezultatele cerce- tărilor prefesorului Luigi Piacente pe tematica ciceroniană, dintre care cele mai surprinzătoare sunt recuperarea unui fragment pierdut din Oratio pro Rabirio în opera lui Beda și reinterpretarea pasajului 3,7 din Confessiones.

Ștefan IVAS Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]

RĂZVAN MATEESCU, Istoriile unui templu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, 210 p. (Biblioteca [sic!] Musei Napocensis XXXVIII), ISBN 978-606-543-297-0

O lucrare de debut, care onorează pe autor. Istoriile unui templu te captează prin stilul elegant, prin limbajul lipsit de preţiozitate1, prin respec-

1 Am remarca, totuşi, două formulări nepotrivite: p. 13: „pentru a nu lesta inutil textul de faţă”; „a lesta” are un sens tehnic foarte precis, care nu permite sub nici o formă u- tilizarea propusă de dl. Mateescu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru exprimarea de la p. 103: „analiza întregului ansamblu asumă o serie de incertitudini”; nu „analiza” poate să-şi asume 332 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE tul pe care dl. Mateescu îl are faţă de specialiştii care l-au precedat, deşi un împărtăşeşte unele dintre opiniile acestora (vezi, de exemplu, p. 71, 73), prin prudenţa – pe alocuri, poate chiar excesivă – a punctelor de vedere formulate (vezi, de exemplu, p. 73-77, 79, 97, 103, 108) şi, înainte de toate, prin ideea pe care o propune şi pe care încearcă să o argumenteze pe parcursul cărţii – existenţa la Grădiştea de Munte a unui sanctuar (p. 83-117), printre ale cărui edificii se numără şi templul rotund (p. 13, 61-77), care, după o sugestie mai veche a lui Kart Horedt (p. 78), nu este altceva decât un tholos asemănător celor de la Olympia, Delphi, Epidaurus, Samothrace (p. 77-82). Desigur, cum este firesc, dl. Mateescu face, anterior, o trecere în re- vistă a teoriilor avansate în legătură cu edificiul rotund de la Grădiştea valo- rificând inclusiv o serie de documente de arhivă mai puţin cunoscute (Des- coperirea templului şi primele teorii, p. 17-39) – biserică sau atelier de pie- trar (p. 21-30), templu (p. 30-33) (idee avansată pentru prima dată în 1805 de maiorul Michael Péchi), circus (p. 33-37), construcţie enigmatică (p. 38- 39) –, a investigaţiilor arheologice desfăşurate la acest monument (Cercetă- rile arheologice sistematice, p. 41-60) şi a diferitelor propuneri de reconsti- tuire a acestuia (p. 61-71) – neacoperit (p. 62-63), parţial acoperit (p. 63- 67), acoperit în întregime (p. 67-71) –, pentru ca apoi să se concentreze a- supra construirii templului (p. 72-77). Privitor la acest ultim aspect, reţinem câteva opinii, unele aflate în divergenţă cu cele formulate de cercetătorii anteriori: stâlpii de lemn par să fi avut doar un rol funcţional, nu decorativ (p. 74); ipoteza cea mai plauzibilă e că toată suprafaţa templului era acoperită (p. 75); acesta avea un acoperiş de formă conică, a cărui greutate era prelua- tă de trei rânduri de coloane, respectiv stâlpi (p. 75-76); ţiglele par să fi acoperit doar zona intrării (p. 76-77); rămân incerte aspecte precum „modalita- tea de iluminare naturală” sau „compartimentarea pe verticală” (p. 77); edificiul ar fi arătat ca „o clădire circulară, cu suprafaţa delimitată de elemente de andezit, cu o colonadă exterioară din lemn, cu două încăperi cu pereţi de lut (prima, rotundă, singura vizibilă din afară, a doua absidală, dispusă me- dian), cu un acoperiş conic, cel mai probabil” (p. 77; vezi şi p. 129), având o înălţime estimată între 10 şi 15 m (vezi şi p. 129); el a fost construit, cu pro- babilitate, „cândva la jumătatea secolului I p. Chr.” (p. 129) şi distrus la în- ceputul veacului al II-lea p. Chr., în contextul războaielor cu romanii (p. 130); este dificil să se spună cărei divinităţi a dacilor îi era destinat (p. 130); n-a avut rolul unui „templu-calendar”, cum susţin atât unii istorici şi arheo- logi, dar şi mulţi diletanţi (p. 119-127; recuzarea teoriilor astronomice şi la p. 104-105, 131).

incertitudinile, pentru că un lucru n-are cum „să-şi asume răspunderea”, „să ia asupra sa, pe seama sa” incertitudinile etc.; eventual, se putea spune că „analiza întregului ansamblu lasă loc la o serie de incertitudini”. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 333

Cât priveşte sanctuarul de la Grădiştea de Munte (p. 83-117) – „cel mai important proiect arhitectonic din lumea dacică” (p. 117; vezi şi p. 130) –, dl. Mateescu porneşte de la observaţia îndreptăţită că în istoriografia ro- mânească monumentele de la Grădiştea de Munte au fost catalogate cu termeni al căror conţinut nu permit echivalenţele – templu, sancturar, uneori şi altar (p. 83-84). De fapt, după autor, avem de-a face cu un altar şi cel pu- ţin şapte temple, părţi componente ale unui sanctuar (p. 84). Elementele componente ale acestui sanctuar situat pe terasele a X-a şi a XI-a, delimitat de ziduri construite „probabil la jumătatea sec. I a. Chr.” în tehnica murus Dacicus ce acoperă o suprafaţă cunoscută astăzi de aprox. 10000 m2 (p. 85- 89) sunt: calea de acces (p. 89-91), altarul de pe terasa XI (p. 91-92), tem- plele – unul pe terasa a X-a (p. 93-96), cele mai multe pe terasa a XI-a: templul mare (p. 96-100), templul mic de calcar (p. 100), templul patrulater mare de andezit (p. 100), templul patrulater mic de andezit (p. 101), templul rotund mic (p. 101-102); sursa de apă (p. 103). În ridicarea ansamblu- lui ar fi existat cel puţin trei etape, începând de la o dată apropiată de mijlocul secolului I a. Chr. şi până la sfârşitul secolului I p. Chr. (p. 104). Orienta- rea predilectă a monumentelor este NNE-SSV, deşi e greu de explicat de ce s-a optat pentru aceasta; cea N-S întâlnită la unele construcţii este motivată de aspecte de ordin practic, iar nu astronomic (p. 104-105), pe când cea NEE-SVV a piaţetei poate avea drept cauză „scenografia religioasă” (p. 105- 106). În sanctuar aveau loc ritualuri (p. 107-108), procesiuni (p. 108-109), sacrificii (p. 110-112), depuneri de ofrande (p. 112-116), libaţii (p. 116). Prin urmare, după dl. Mateescu, vechea sintagmă „incintă sacră” prin care, de la Constantin Daicoviciu (p. 48), este definită zona cu monumente din aşezarea de la Grădiştea de Munte în majoritatea lucrărilor de arheologie şi istorie dacică trebuie abandonată în favoarea celei de sanctuar. De- sigur, unii nu vor fi de acord cu ideea autorului, se vor arăta mefienţi, poate o vor considera chiar o erezie, vor încerca să-i găsească slăbiciuni care s-o şubrezească ş.a. Nici noi nu suntem un adept fără rezerve al ei, deoarece, deşi o considerăm plauzibilă dacă o raportăm cel puţin la informaţia lui Strabon despre „muntele sfânt” al geţilor – aşadar, o întreagă arie geografi- că devenită sacră prin consacrarea unor edificii cultuale –, considerăm că era nevoie de o aprofundare a terminologiei şi de o evidenţiere mai apăsată, prin comparaţii cu mai multe exemple din alte spaţii cultuale, a amplasa- mentului, structurii şi funcţiilor specifice ale diverselor ansambluri arhitec- tonice considerate sanctuare şi tholoi (de exemplu, „sursa de apă” şi delu- brum-ul latin). Totuşi, nu putem să nu apreciem îndrăzneala d-lui Matees- cu de a se debarasa de prejudecăţi, de a avea curajul să pună la îndoială teorii „argumentate” sofisticat prin măsurători şi calcule astronomice înţelese doar de cei care pierd timpul să verifice fanteziile lui Iordanes şi care se pră- buşesc imediat ce se descoperă un alt tambur, de a aborda interpretarea 334 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE monumentelor dacice cu mai mult bun-simţ decât entuziasm, de a invita la un dialog onest între specialişti. Lucrarea, realizată în condiţii grafice excelente, mai cuprinde un rezumat în limba engleză (The histories of a temple, p. 133-143), Abrevieri (p. 9), Bibliografie (p. 145-151), Lista ilustraţiilor (p. 153-157), Planşe (p. 159- 207) şi Indici (p. 209-210).

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

LORENZO BRACCESI, Giulia, la figlia di Augusto, Editori Laterza, Roma-Bari, 2012, 228 p. (Storia e Società), ISBN 978-88-420-9294-0

Monografia lui Braccesi urmăreşte destinul tumultuos şi tragic al fiicei lui Octavianus Augustus născută în 39 î.H. de cea de-a doua sa soţie, Scribonia. Aşa cum se observă chiar din Premessa (p. VII-IX), autorul îşi propune să ofere cititorului răspunsuri adecvate la o serie de întrebări incitante ce, pentru el, au o semnificaţie aparte pentru înţelegerea istoriei eroi- nei, dar şi a articulaţiilor ideologice şi politice ale epocii. Astfel, lucrarea in- vită la studiu, profitul ştiinţific şi intelectual fiind pe măsură. De exemplu, la întrebarea cine este puer din cea de-a IV-a Bucolică virgiliană, a cărui i- dentificare a pus la încercare atât pe antici, cât şi pe moderni, Braccesi nu e- zită să ofere – în temeiul unei analize pertinente a aluziilor din textul poetic – o soluţie cu totul singulară în istoriografie – Iulia, aşadar, o puela (p. 10- 18; vezi şi p. 197). La fel, interogându-se despre raţiunea „pelerinajului” la Troia (probabil, din 14 î.H.), istoricul italian îl atribuie nu doar impulsurilor „romantice”, generate de lecturile despre eroii homerici, ale fiicei împăratu- lui, devenită, între timp, soţia lui Marcus Agrippa, de a realiza o imitatio A- chillis, ci şi intenţiei pline de sugestii ideologice de a oferi, pe urmele lui A- lexandru (imitatio Alexandri), o nouă dimensiune a politicii orientale, prea „diplomatice” şi pacifice, a lui Augustus, pe de o parte, sau de a conferi, tot pe urmele Macedoneanului, o viziune nouă, fundamentată pe fuziune şi in- tegrare, a raporturilor dintre romanii cuceritori şi grecii supuşi (p. 52-57). De asemenea, misterioasa Corinna din Ars amatoria şi Tristia ale lui Ovi- diu, poet apropiat cercului literar patronat de fiica suveranului, devenit, în timp, o „voce di fronda” antiaugustană (p. 98-107), nu poate fi decât Iulia, căci doar despre ea vorbea întreaga Romă (totam cantata per Urbem), doar ea era „una donna posta socialmente tanto in alto”, „una donna di cultura, amante della letteratura”, obişnuită să frecventeze cercurile literare cu poeţi la modă, printre care Iullius Antonius (p. 107-109, cu citatele de la p. 109). Cititorul va găsi numeroase alte răspunsuri interesante la probleme nu mai RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 335 puţin intrigante, alături de multe altele la fel de provocatoare – relaţiile dintre Iulia şi Livia, dintre Iulia şi Iullius Antonius, dintre Iulia şi Tiberius, lupta acerbă şi brutală pentru succesiune în sânul casei imperiale, sfârşitul aproape misterios al lui Marcellus, vărul şi primul soţ al Iuliei, al lui Gaius Caesar şi Lucius Caesar, primii fii avuţi cu Agrippa, şi cel tragic al lui Agrip- pa Postumus, fiul născut după moartea marelui general – în sfârşit, declinul Iuliei şi „la sua estrema tragedia” din anul 14 d.H. (p. 190). Aşadar, o lucrare cu multe idei originale, bazată pe o cunoaştere profundă a surselor şi a bogatei istoriografii (vezi şi p. 193-207). Cronologia augustea (p. 208-213), Stemmi gentilizi (p. 214-216) şi Indici realizaţi de Cristina Rocchi (p. 218- 226) întregesc această valoroasă contribuţie.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

CESARE LETTA e SIMONNETA SEGENNI (a cura di), Roma e le sue province. Dalla prima guerra punica a Diocleziano, Carocci editore, Roma, 2015, 319 p., ISBN 978-88-430-7423-5

Problematica expansiunii Imperiului roman a generat o bibliografie impresionantă. În cadrul acesteia, predomină, fie studiile privitoare la evo- luţia generală a Imperiului, fie cele dedicate unei provincii/regiuni anume. Lipsea, însă, o lucrare care să ofere imaginea panoramică, prin integrarea rezultatelor oferite de cele două direcţii de cercetare. Cartea de faţă şi-a asumat cu succes această sarcină, reuşind să prezinte, într-o manieră sintetică, dar edificatoare, mecanismele guvernării romane şi a modalităţilor specifice în care a fost implementată în provinciae. Volumul este rezultatul efortului colectiv – „racolta di saggi” – al mai multor profesori de la Università di Pisa, Scuola Normale Superiori di Pisa, Università di Milano şi Università di Bari. Prima parte a lucrării – Le province e la loro administrazione, ilus- trează, în linii generale, procesul instituţionalizării controlului politic, militar şi administrativ al Romei asupra teritoriilor anexate, începând cu secolul III î.Hr. şi până în perioada tetrarhică (p. 19-86). Partea a doua a lucrării – Profilo e storia delle single province, prezintă, în capitole distincte, evo- luţia istorică a fiecărei provincii, în ordinea cronologică în care au intrat în componenţa lui orbis romanus (p. 87-285). Fiecare capitol este însoţit şi de o Bibliografia. În cazul provinciilor Moesia (p. 171-176) şi Dacia (p. 177- 182) informaţiile prezentate sunt corecte, fiind rezultatul unei documentări solide, care utilizează şi cele mai recente interpretări din istoriografia româ- nă. Mai multe hărţi color, de bună calitate, ilustrează geografia puterii ro- 336 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE mane, extinsă pe trei continente (p. 288-302). Cartea se încheie cu o Biblio- grafia generale (p. 305-316). Semnalăm această apariţie editorială, datorită utilităţii informaţiilor pe care le aduce în ceea ce priveşte înţelegerea nuanţată a actului de guvernare exercitat de Imperiul roman în teritoriile cucerite.

George IVAŞCU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]

JOHN NICOLS, Civic Patronage in Roman Empire, Brill, Lieden-Boston, 2014, 363 p., ISBN 978-90-04-21466-8

John Nicols și-a dedicat o parte a carieriei sale studiului patronajului și clientelei în Imperiul roman. A predat la mai multe universităţi din Marea Britanie și Germania. Dintre lucrările sale reprezentative amintim The Practice of Hospitium on the Roman Frontier (2011), The Crisis of the 3rd Century, and Civic Ritual and Civic Patronage (2009). Lucrarea de faţă tratează diferite aspecte care privesc patronajul civil în lumea romană în perioada anilor 70-200 AD. Cartea este împărţită în nouă capitole, completate de Foreword (p. IX), List of Tables and Graphs (p. XI), Some Representative Texts (p. XIII), Appendices (p. 310-311), Se- lect Bibliography (p. 325-334), General Index (p. 335-340), Index of Per- sons (p. 341-344). Primul capitol, Introduction (p. 1-9), oferă informaţii referitoare la tematica și cuprinsul cărţii. Acesta este divizat în opt unităţi: 1.1. Varieties of Patronage (p.1-2); 1.2. On the Theory and Practice of Patronage in Mo- dern Scholarship (p. 2-4); On the Nature of Exchange (p. 8-12); Concer- ning Evidence and Methods (p. 13-15); Redefining Civic Patronage and Pa- trocinium Publicum (p. 16); 1.7 On Cause and Effect / Mutual Reinforce- ment (p. 17); Central Issues and Questions; (p. 18); 1.8. On the Organiza- tion of this Monograph (p. 19). Aceste subunităţi cuprind idei despre varie- tăţile/felurile patronajului (p. 2-5), precum și studii de referinţă asupra te- maticii tratate (p. 6). În continuare, John Nicols enumeră sursele folosite la redactarea lucrării sale (p. 13-14). La finalul capitolului, autorul pune la dis- poziţia cititorului o descriere sumară a structurii lucrării (p. 19). Introducerea este urmată de Civic Patronage in the Late Republic (p. 21-75), capitol structurat în șase părţi: 2.1. Patrocinium and Clientela in Caesar’s Bellum Gallicum (p. 24-32); 2.2. Caesar, Pompeius and the Patro- nage of Massilia (p. 33-39); 2.3. The Spanish Clientelae of Pompeius and Caesar (p. 40-55); 2.4. Italian Clientelae in the Late Republic (p. 56-69); RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 337

2.6. Conclusion (p. 75-82). În această diviziune, John Nicols tratează problematica patronajului civil în perioada de la sfârșitul Republicii (de la răz- boaiele gallice până la războaiele civile și bătălia de la Actium). Astfel, autorul identifică patru forme de patronaj civic: 1) a populaţiei nou cucerite; 2) a comunităţilor de peregrini; 3) a comunităţilor italiene; 4) a relaţiilor patro- nale dintre state. Autorul conchide că nu există evidenţe care să confirme practicarea, în această perioadă, a unui sistem strict clientelar, așa cum îl definesc sociologii. Materialul capitolului al III-lea (Augustus and Civic Patronage, p. 83-124) cuprinde opt subdiviziuni: 3.1. The Theory and Practice of Civic Patronage in the Age of Augustus (p. 88-91); 3.2. The Princeps and the Im- perial Family (p. 92-103); 3.3. Aemulatio Principis: Civic Patronage and the Urban Policy of Augustus (p. 104-107); 3.4. Patronage and Urban Po- licy (p. 108-114); 3.5. Patronage in the Principate of Augustus: The Ques- tion of Status (p. 115-118); 3.6. The Fate of the Civic Clientelae of the Repu- blican Nobility (p. 119); 3.7. Mutual Obligations (p. 120-124). Capitolul se întemeiază, în special, pe sursele literare din perioada lui Augustus, dar și pe epigrafe care menţionează patronajul civic. Autorul distinge două direcţii de orientare a patronajului civic în perioada augustană: una care vizează binefacerile materiale, iar cea de-a doua, care discută celebrarea beneficiari- lor, limitată acum la locurile publice din comunitate sau, alternativ, la vilele private urbane sau rurale ale patronului. Capitolul al IV-lea (Civic Patronage in the Principate, p. 125-162) include șase părţi, după cum urmează: 4.1 Civic Patronage in the Literary Evidence of the Principate (p. 125-130); 4.2 Pliny and His Client Communi- ties (p. 131-146); 4.3 Fronto and Cirta (p. 147-151); 4.4. Epictetus and the Patron of Cnossos (p. 152-154); 4.5 Tacitus on the Limits of Civic Patro- nage (p. 155-158); 4.6 Conclusion (p. 159-162). Discuţiile debutează cu o a- naliză asupra conceptelor teoretice despre binefaceri și patronaj în eviden- ţele literare. În această perioadă apare o nouă ideologie, încurajată de împă- raţi și de filosofia stoică, în care patronajul și binefacerile publice erau defi- nite în termeni de virtute civică. Partea a V-a (Civic Patronage in the Verrines, p. 163-205) conţine mai multe subcapitole: 5.0 Introduction (p. 163-165); 5.1 The Working of Patronage in the Verrines (p. 165-185); 5.2. The Working of Hospitium (p. 185-193); 5.3. Cicero and the Sicilians (p. 193-196); 5.4. The Representa- tion of Patrocinium and Hospitium (p. 196-203); 5.5 Conclusions (p. 203- 205). Autorul consideră oraţiile ciceroniene respective printre cele mai importante surse literare pentru studiul patronajului comunităţilor din perioada de sfârșit a Republicii romane. Analiza lor permite înţelegerea de- taliilor de funcţionare a patronajului civic, a valorilor și a așteptărilor ambe- lor părţii. 338 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Capitolul al VI-lea, denumit Civic Patronage in Roman Law (p. 207- 235), este împărţit în patru părţi: 6.1 The Regulations of the Central Go- vernment (p. 208-223); 6.2 Other Regulations (p. 224-229); 6.3 The Effec- tiveness of the Legislation (p. 230-235); 6.4 Conclusions (p. 235-238). Au- torul distinge trei categorii de surse: cele literare (ale lui Cicero, Dio Cas- sius, Plinius cel Tânăr și Tacitus, care cuprind edicte și consulta), evidenţele epigrafice (care includ documentele municipale, contracte și decrete, de- ducţii) și mărturiile legislative. Următorul capitol, al VII-lea, Civic Patronage in the Epigraphical Record (p. 239-278), este divizat în șase părţi: 7.0 Introduction (p. 239- 240); 7.1 General Characteristics of the Data (p. 241-246); 7.2 Some Regio- nal Variations (p. 247-254); 7.3 Observations on the Rank of the Patron and Status of the Client (p. 248-255); 7.4. Municipal Patrons of Other Ranks (p. 255-258); 7.5 Benefactions (p. 258-272); 7.6 Reflections on the E- pigraphical Record (p. 273-278). În acest capitol sunt dezbătute chestiuni importante precum: frecvenţa și distribuirea patronajului civic în perioada Principatului târziu, motivele care determinau anumite persoane să devină patroni ai comunităţii, rolul patronajului civic în romanizarea și urbanizarea părţii apusene a Imperiului. Capitolul al VIII-lea se intitulează Patronage and the Patrons of Canusium: A Case Study (p. 279-309) și urmărește următoarelor chestiuni: 8.1 The Problem and the City (p. 279-282); 8.2 The Text and Its Cha- racteristics (p. 283-288); 8.3 The Ranking of the Patrons of Canusium (p. 289-300); 8.4 The Needs and Expectations of the Client Community (p. 301-307); 8.5 Conclusions (p. 308-309). Necesitatea invocării inscripţiei de la Canusium derivă din faptul că aceasta este unicul document din perioada Principatului care enumeră toţi patronii orașelor romane, reprezentând, poate, cel mai bine modul de organizare a instituţiilor civice romane. Secţiunea finală, Reflections on the Evolution of Civic Patronage (p. 313-320), sintetizează concluziile fiecărui capitol în parte. Deși nu este posibil să se specifice natura exactă a schimbului care a stat la baza acestui fenomen, autorul argumentează că patronajul civic a jucat un rol important și persistent în urbanizarea și, prin urmare, în romanizarea provinciilor occidentale. Apreciem ca deosebit de utile tabelele și graficele explicative (p. 95- 96, 116, 165, 169, 243, 244, 254), precum și baza de date externe (p. 239). Prin urmare, o lucrare cu un subiect extrem de important, bine do- cumentată și frumos scrisă.

Drd. Ana ODOCHICIUC, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași [email protected] IOAN PISO und RADA VARGA (Herausgeber), Trajan und seine Städte. Colloquium Cluj-Napoca, 29. September – 2. Oktober 2013, Mega Verlag, Cluj-Napoca, 2014, 285 p., ISBN 978-606-543-560-5

Trei breviatori târzii subliniază „apetenţa urbanistică și arhitectoni- că”, dacă ne este îngăduit s-o numim astfel, a împăratului Traian: Castra suspectioribus atque opportunis locis exstructa, ponsque Danubio imposi- tus, ac deductae coloniarum pleraeque. Adhuc a Domitiano coepta, forum atque alia multa plus quam magnifice coluit ornauitque… („Au fost ridicate fortificaţii în locurile mai primejdioase precum şi în cele mai strategice, a fost construit un pod peste Danubius şi au fost întemeiate numeroase co- lonii. Pe lângă acestea, a terminat şi împodobit mai mult decât fastuos lu- crările începute de Domitianus, forul şi multe altele…”) – scria Aurelius Vic- tor (Caes., 13, 4-5); per orbem terrarum aedificans multa, inmunitates ci- vitatibus tribuens („construia mult în toată lumea, acorda privilegii orașe- lor”) – arăta și Eutropius (Brev., VIII, 4); Hic /Constantinus – n.n./ Traia- num herbam parietariam ob titulos multis aedibus inscriptos appellare so- litus erat (Constantin „obişnuia să-l numească pe Traian Buruiană de ziduri („paracherniţă”) din pricina inscripţiilor puse pe numeroase clădiri”) – menţiona, în sfârșit, Pseudo-Aurelius Victor (Epit. de Caes., XLI, 13). Con- tribuţiile adunate între coperţile frumosului volum coordonat de Ioan Piso și Rada Varda confirmă întrutotul afirmaţiile autorilor antici. Cele mai multe dintre ele sunt dedicate centrelor citadine fondate (sau refondate) ori celor ridicate la statutul de oraș de al doilea suveran al dinastiei Ulpia-Aelia (cum tind s-o numească unii istorici contemporani) (origine, datare, statut juridic, instituţii, categorii de cetăţeni, monumente, evoluţie istorică, divini- tăţi etc.) în Numidia (Yann Le Bohec, La fondation de Timgad (100 après J.-C., p. 91-98 [sunt de menţionat reticenţele autorului faţă de opiniile lui C. H. Opreanu formulate pe baza analizei comparative a planimetriei orașelor Thamugadi, Lambesis și Ulpia Traiana Sarmizegetusa – p. 98-99]), Ger- mania inferior (Werner Eck, Traians Herrschaftsbeginn in Germania inferior und seine Städtepolitik in dieser Provinz, p. 101-109 [propune anul 98 ca dată a fondării coloniei, în contextul ce a urmat imediat după proclama- rea lui Traian ca împărat]; Hans-Joachin Schalles, Urbanisierung an der Nordgrenze des Imperium Romanum. Die Ausstattung der Colonia Ulpia Traiana mit öffentlichen Bauten, ihr gründungsdatum und die Präsenz des Kaisers, p. 111-137 [pe baza analizei materialului arheologic descoperit în monumentele din Xanten admite aceeași datare ca cea a lui Eck]), Panno- nia superior (Marjeta Šašel Kos, Poetovio before the Marcomanic Wars: from Legionary Camp to Colonia Ulpia, p. 139-165), Moesia superior (Ka- lin Stoev, Ratiaria: Grundzüge der Stadtgeschichte und Gesellschaftsent- wicklung (1.-3. Jh.), p. 167-179), Moesia inferior (Gerdana Kabakchieva, Oescus under Emperor Trajan’s Rule – from Legionary Camp to Roman 340 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Colony, p. 181-193; Florian Matei-Popescu, Tropaeum Traiani, p. 205- 223 [înclină, cu precuţie, pentru acceptarea lui Traian ca fondator al municipium-ului]), Thracia (Dilyana Boteva, Trajan and his Cities in Thrace: Focusing on the two Nicopoleis, p. 195-204 [cele două orașe cu numele de Nicopolis nu-și datorează existenţa unor evenimente istorice „identice”, ci Nicopolis ad Istrum a fost fondat de Traian pe la cca. 102-104 „in comme- moration of his victory over Sarmatians”, pe când Nicopolis ad Nestum/ Mestum „was founded by Mark Anthony in 32 B.C.” – p. 202]), provinciile orientale (Stephen Mitchell, Trajan and the Cities of the East, p. 225-232), Dacia (Fritz Mitthof, Sarmizegetusa? Zu den Varianten eines dakischen Toponyms in den lateinischen und griechischen Quellen, p. 233-255 [în le- gătură cu grafiile toponimului discutat de autor semnalăm o secţiune dintr- un articol al lui Dan Dana și Sorin Nemeti publicat în același an – Ptolémée et la toponymie de la Dacie (II-V), C&C, 9/1, 2014, 109-114 (V. Le nom de Zarmizegethousa)]; Sorin Nemeti, Les premières communautés dans la Dacie romaine. La carte IX de Ptolémée, p. 245-253; Radu Ardevan, Colo- nia Ulpia Traiana Sarmizegetusa: les institutions polittiques et religieuses, p. 275-285) iar altele se referă la monumentele construite de către suveranul în cauză la Tarraco (Ricardo Mar, Koaquín Ruiz de Arbulo, David Vivó, El capitolio de Tarraco, p. 37-68; Roberto Meneghini, Il Foro di Traiano alla luce dei nuovi scavi e studi, p. 69-85 [excelent articol, plin de informa- ţii noi care, printre altele, infirmă opinia lui Paul Veyne conform căreia scenele de pe Columnă erau, vizual, total inaccesibile publicului]; Livio Zer- bini, L’Arco di Beneventum, p. 87-90; Ioan Piso, Die Trajansfora: politi- sche Botschaft, p. 255-273). Acestor contribuţii li se adaugă două de natură prosopografică – cea subscrisă de Antonio Caballos Rufino (Las raíces fa- miliares de Trajano, p. 7-19 [câteva revizuiri interesante, cum ar fi: stabili- rea strămoșilor împăratului în Italica trebuie legată de colonizările lui Pom- pei în Hispania, iar nu coborâtă până în vremea Scipionilor; nașterea lui Traianus pater trebuie plasată „en torno al año 27, en todo caso non más tarde de hacis el 30 d. C.”, iar cea a lui Traianus filius – 18 septembrie „el 53…, si no el 56”, în Italica, acolo unde familia sa trăia de generaţii, iar nu la Roma, unde domicilia ca familie senatorială]) și cea a lui Isabel Rodà (Lucius Licinius Sura, Hispanus, p. 21-35). În funcţie de problematica a- bordată, studiile apelează la surse diverse – literare, epigrafice, numismatice, cartografice, arheologice (unele de cea mai recentă dată), monumentale – sau susţin textul cu numeroase reproduceri, planșe, desene și reconstituiri, astfel încât ideile avansate, opiniile formulate, soluţiile propuse să fie cât mai convingătoare; unele dintre acestea din urmă sunt cu adevărat novatoa- re, cum am încercat să semnalăm mai sus. Așadar, un volum de înaltă ţinu- tă știinţifică.

Nelu ZUGRAVU, RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 341

Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

SORIN NEMETI, Finding Arcobadara. Essay on the Geography and Administration of Roman Dacia, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2014, 180 p. + o hartă, ISBN 978-606-543-514-8

În ciuda progreselor notabile făcute în cercetarea Daciei romane, organizarea administrativă a acesteia, în special originea, tipologia şi mecanismele de funcţionare a autonomiilor rurale, ridică încă numeroase probleme. Descoperiri epigrafice recente, deşi puţine, încep să aducă mai multă lumină în domeniu. Lucrarea lui Sorin Nemeti asupra căreia ne oprim pe scurt în rândurile următoare e un bun exemplu în acest sens. Ea are ca pre- text o inscripţie scoasă la iveală în 1989 în aria civilă a castrului roman de la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), care i-a îngăduit autorului să abordeze problematica privitoare la geografia şi administraţia provinciei nord-dunărene, la conexiunea dintre informaţiile surselor literare şi datele oferite de epigrafie şi arheologie, la aspectele sociale, etnice, culturale şi religioase ale unei struc- turi de habitat noncitadine etc. Anumite rezultate parţiale fuseseră deja fă- cute cunoscute în reviste de specialitate, cartea de faţă oferind însă o imagine coerentă asupra subiectului. „Pretextul” l-a condus pe autor către un demers complex, pentru finalizarea căruia a pus în joc multă acribie, o bună cunoaştere a surselor şi a problemelor dificile ridicate de ele, în special de cele geografice, un dialog critic, dar onest cu istoriografia, o metodă de ana- liză în filigram şi comparativă a izvoarelor şi a realităţilor istorice. Toate a- cestea au făcut ca lucrarea de faţă să fie, ca şi cele semnate până acum de dl. Sorin Nemeti, o reuşită. Structură ei este: Foreword, semnat de prof. Mihai Bărbulescu (p. 7-9); Argument (p. 11-12); I. The Altar for the Genius territorii Arcobadarensis (p. 13-19); II. Ptolemy and the Map of Dacia (p. 21- 77); III. Territorii Arcobadarense (p. 79-144); Conclusions (p. 145-146); Bi- bliography (p. 147-164); Abbreviations (p. 165-167); Index (p. 169-178); List of plates (p. 179); o hartă a zonei de nord-est a Daciei romane. Reţinem câteva dintre interpretările şi opiniile originale formulate de dl. Nemeti, care constituie achiziţii valoaroase pentru istoria provinciei Dacia; neîndo- ielnic, unele vor stimula dezbaterea istoriografică: 1. inscripţia de la Ilişua atestă pentru mijlocul secolului al III-lea o structură de habitat rurală din aria castrului, care poartă – cel mai probabil – un nume de origine dacică, aşa cum o arată terminaţia – Arcobadara; ea poseda o anumită formă de autonomie administrativă, aşa cum o demonstrează e- xistenţa territorium-ului (territorium Arcobadarense) şi a celor doi magistri care ridică un altar pentru Genius-ul teritoriului (vezi p. 13-19); 342 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

2. toponimul dedus epigrafic are corespondent perfect în Geografia lui Pto- lemeu, care menţionează o aşezarea $Arkobádara, care la origine putea fi $Arkobára (*Arkobara) (p. 19); 3. informaţia oferită de inscripţie a redeschis dosarul atât de controversat al naturii datelor oferite de geograful alexandrin, respectiv dacă ele reflectă re- alităţi anterioare provinciei sau din vremea stăpânirii romane (vezi, în special, p. 42-53); încheirea autorului e că menţiunile despre Dacia sunt comparabile cu cele despre Gallia Narbonensis făcute de Plinius cel Bătrân (p. 56), ceea ce permite să se afirme că harta indicată de Ptolemeu reflectă în- tinderea provinciei romane, dar fără a fi siguri că ea se baza pe aşa-numita formula provinciae (p. 56, 66-67); dintre cele 15 comunităţi, o parte sunt triburi cunoscute din tradiţia etnografică şi sursele anterioare (p. 58-59, 67) iar cele din partea centrală a teritoriului Daciei, având numele terminate în sufixul -enses / -ënsioi (Predavenses, Ratacenses, Buridavenses, Potulaten- ses, Albocenses etc.), nu sunt triburi, ci „regions of the new province con- quered by Trajan, a sort of administrative and juridical districts” (p. 59, 67); cât priveşte cele 44 de poleis, preluate, foarte probabil, din itineraria militare, ele reflectă situaţia din timpul cuceririi regatului dacic şi din anii imediat posteriori războiului traianic (p. 60-63, 67), cu observaţia – extrem de importantă pentru ceea ce se susţinea până de curând în istoriografie – că, mulţumită descoperii de la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), analizei atente a coordonatelor geografice ale toponimelor ptolemaice şi corelării lor cu ates- tările epigrafice (p. 65-66), unele aşezări plasate până acum în Moldova – Triphulum, Patridava, Carsidava, Petrodava, Utidava, Polanda – trebuie, în realitate, localizate în estul Transilvaniei (p. 64, 66); 4. studierea critică a informaţiilor destul de confuze din Cosmografia ano- nimului ravennat (p. 67-77) arată că drumul dintre Tyras (Olbia, Ucraina) şi Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), care ar fi pătruns în provincia Dacia prin Pasul Oituz urmând linia frontierei estice şi nordice a provinciei, este a „chymerical existence” (p. 68), unele toponime privesc provincia Dardania, nu Dacia (p. 74), iar altele trebuie localizate în nordul Pontului Euxin (p. 75-77); 5. statutul juridic al localităţii Arcobadara rămâne necunoscut – pagus (?), vicus (?), castellum (?) –, dar analiza comparativă a informaţiilor literare şi epigrafice privitoare la aşezările de tip castellum şi kastella, pagus, regio şi territorium (p. 80-99) permite să se avanseze ipoteza că territorium Arco- badarense pare să fie o comunitate rurală dezvoltată lângă un castru, respectiv cel al ala-ei I Tungrorum Frontoniana (p. 91, 100), cu o întindere greu de delimitat (p. 134-144), pentru administrarea căruia se alegeau doi magistri (p. 99) şi ai cărei locuitori erau mai ales cives Romani şi peregrini de diverse origini (tracică, celtică, greco-orientală ş.a.) (p. 100-134); dacii nu apar nici în inscripţii, nici pe reprezentări (p. 112) – în schimb, sunt ates- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 343 taţi de o serie de descoperiri arheologice, în special de ceramică (p. 141- 144). În finalul prezentării acestei valoroase contribuţii la istoria adminis- trativă a Daciei romane, ne îngăduim două observaţii şi o recomandare. Prima dintre observaţii priveşte acel drum care venea dinspre Asia Centrală pe la nordul Mării Negre şi al Gurilor Dunării, intra prin pasurile Carpaţilor Orientali în Dacia şi, de aici, se îndrepta, prin Barbaricum, spre Pannonia Inferior şi provinciile occidentale. Noi credem că nu e chiar „himeric”, cum afirmă dl. Nemeti, de vreme ce izvoarele îl amintesc explicit1 iar cercetări de teren par să-l confirme2. A doua se referă la froma eronată a unor toponime – pagus Miciense (p. 83) în loc de pagus Miciensis sau pagus Micia şi regio Ansamense (p. 89) în loc de regio Ansamensis. Recomandarea e una de natură bibliografică: credem că unele dintre lucrările de mai jos, care abordează şi probleme similare celor din Finding Arcobadara, i-ar fi fost utile: - pentru provincia Dacia: Doina Benea, Istoria aşezărilor de tip vici militares din Dacia Romană, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2003; Constantin Petolescu, Cu privire la statutul aşezării romane civile de la Sucidava, în Oltenia, XVI, 2008, p. 112-115, unde discută inscripţia IDR II, 190 care a- minteşte de curial(es) territ(orii) Suc(idavensis); - pentru provincia Moesia: Maria Bărbulescu, Viaţa rurală în Dobrogea ro- mană (sec. I-III), Constanţa, 2001; Alexandru Suceveanu, Contribuţii la cu- noaşterea satului dobrogean din epoca romană, în SCIVA, 52-53, 2001- 2002, p. 157-172; Alexandru Suceveanu, Mihail Zahariade, Florin Topolea- nu, Gheorghe Poenaru Bordea, Halmyris. Monografie arheologică, I, Cluj- Napoca, 2003, în special p. 98-99, şi, mai ales, Adela Bâltâc, Lumea rurală în provinciile Moesia Inferior şi Thracia (secolele I-III p. Chr.), Bucureşti, 2011, unde se face o analiză minuţioasă a struturilor rurale, se discută inclu-

1 Trebuie amintit aici un pasaj din Liber de Caesaribus a lui Aurelius Victor, necitat de dl. Nemeti: Aur. Vict., Caes., 13, 3: Cui bello <…> imperati obsides Persarum regi, nomi- ne Cosdroe, et inter ea iter conditum per feras gentes, quo facile ab usque Ponti- co mari in Galliam permeatur. („ acestui război /dintre anii 114-117 – n.n./ şi au fost ceruţi ostatici de la regele perşilor, pe nume Cosdroe, timp în care a fost construit un drum pe la neamurile barbare, ca să se circule mai uşor de la Ma- rea Pontică până în Gallia”) – vezi ediţia Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus. Carte despre împăraţi, editio bilinguis, traducere de M. Paraschiv, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii, apendice şi indice de N. Zugravu, Iaşi, 2006, 120-121. 2 M. Brudiu, Drumul roman prin Moldova de Jos între intuiţie şi realităţile arheologice, Pontica, 31, 1998, 209-216; V. G. Zubarev, The Roman roads between the Ister (Da- nube) and the Tyras (Dniester) in Claudius Ptolemaeus’description, VDI, 3, 1999, 67-76 (în rusă, cu rezumat englez). O discutie foarte recentă despre drumul din sudul Moldovei vezi la O. Ţentea, On the Alleged “Roma Road from Lower Moldavia”, JAHA, 3.1, 2016, 12-19 (https://www.academia.edu/24372197/On_the_alleged_Roman_Road_from_Lower_Mold avia_). 344 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE siv noţiuni precum territorium, vicus, pagus, castellum, regio şi se oferă un amplu catalog de izvoare literare, epigrafice şi arheologice.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

CRISTIAN GĂZDAC, ÁGNES ALFÖLDY-GĂZDAC, MARIAN NEAGOE, OANA NEAGOE, Drobeta. The never abandoned city of Roman Dacia, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2015, 280 p. (Coins from Roman sites and collections of Roman coins from Romania IX), ISBN 978-606-543-617-6

Cele zece tabele (p. 66-78), douăsprezece grafice (p. 81-92), cataloa- gele (p. 94-261) și planșele (p. 264-280) – peste 90% din volum – conving cititorul că, cel puţin până la mijlocul secolului al V-lea, în zona Drobetei, „one of the most important urban sites of Roman Dacia” (p. 29) (vezi și cap. Drobeta. The site and its history [p. 11-20], cele 15 hărţi [p. 41-55] și nouă planuri [p. 55-64]), circulaţia monetară, începută încă din epocile elenistică și romană republicană, nu a încetat, fiind, în general, la un nivel mult mai ridicat decât pe restul teritoriului nord-dunărean roman și postroman (vezi Numismatic comments, p. 21-29, în special 28-29). Faptul că în prima ju- mătate a veacului amintit numărul monedelor descrește semnificativ, ultima sigur datată provenind din timpul împăratului Marcian (anii 450-453), pare să confirme situaţia dramatică prin care a trecut fosta așezare romană în timpul invaziei hunice și dezinteresul autorităţilor imperiale pentru refa- cerea ei, așa cum scria Procopius din Caesarea în De aedificiis, IV, 6, 18: „Împăratul Iustinian… n-a socotit nicidecum că e nimerit să se îngrijească și de fortăreaţa Theodora /numele atribuit atunci Drobetei sau doar unei părţi din ea – n.n./, de pe celălalt mal, fiindcă era expusă barbarilor de acolo” (FHDR II, p. 465). În altă ordine de idei, bogata zestre monetară din castre și aria urbană a Drobetei, chiar dacă privată, pe alocuri, de un context arheologic foarte clar, oferă importante indicii despre evoluţia istorică a acestui oraș, pe care mai ales specialiștii în Antichitatea daco-romană vor trebui s-o traseze mai detaliat. În încheierea acestei scurte note bibliografice, nu putem decât să subliniem calitatea deosebită – știinţifică și editorială – a acestui volum, cu care, de altfel, ne-au obișnuit toate publicaţiile de până acum din seria Coins from Roman sites and collections of Roman coins from Ro- mania coordonată de Cristian Găzdac.

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 345

Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

SORIN NEMETI, Dialoguri păgâne: formule votive şi limbaj figurat în Dacia romană, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, 268 p., ISBN 978-973-703-829-6

Sorin Nemeti este un istoric al fenomenului religios din Dacia roma- nă. În această lucrare îşi propune să prezinte „comunicarea divin-uman în provincia Dacia, mijloacele, posibilităţile şi rezultatele acesteia” (p. 11). În acest scop, demersul său angrenează nu numai erudiţia – Sorin Nemeti in- teroghează cu abilitate atât literatura de specialitate cât şi pe cea antică –, dar mai ales flerul istoricului, astfel că acesta ilustrează, prin cele mai relevante exemple, orizontul spiritual pe fundalul căruia se poate rotunji profilul religios al provincialului din Dacia romană. Dialoguri păgâne este o lucrare care, după cum ne previne Mihai Bărbulescu în Cuvânt înainte, se circumscrie demersului unui butterfly his- torian. Mai important, ea răspunde cu succes imperativului renovării meto- dologice în cercetarea religiei provinciale din Dacia, conform căruia trebuie „să dovedim că mai avem fler pe lângă hărnicie” (p. 9). Autorul precizează în Introducere tema cărţii, metodologia urmată, precum şi considerentele care l-au determinat să adopte un anumit cadru de analiză (p. 11-20). Autorul consideră că politeismul antic este definit de două tipuri de comportamente: practica votivă şi cea a limbajului figurat, care permit unui societăţi cu alfabetizare restrânsă accesul către datele mitologice şi rituale esenţiale. Analiza lor riguroasă deschide calea către înţe- legerea formelor de comunicare divin-uman în lumea greco-romană. În cazul Daciei, Nemeti a ales să analizeze epigrafia votivă, singura „cale regală” care conduce către conturarea profilului spiritual al provincialului (p. 13). I- maginea din arta religioasă antică joacă, de asemenea, un rol important pentru credincios, fiind un vector al transmiterii cunoştinţelor teologice, i- lustrând mai ales datele mitologice. Autorul a selectat mai multe reprezen- tări iconografice aparţinând unor culte din Dacia, care dezvăluie o manieră specifică de comunicare în relaţia divin-uman. Din punct de vedere metodologic, Nemeti scrutează orizontul religiozităţii provinciale având în vedere întotdeauna spectrul mai larg al lumii elenistico-romane. Metoda genera- lă de analiză este cea comparativ-inductivă. Datele religioase sunt explicate pornind de la situaţii analoage, comparaţia fiind făcută în interiorul sistemului politeist greco-roman (p. 15). Nemeti evaluează în Religia Daciei romane. O perspectivă istorio- grafică progresele reale acumulate în istoriografia disciplinei, în special în ultimele două decenii (p. 21-38). El consideră că acestea sunt relativ puţine şi nesemnificative, datorită absenţei unui „proiect ştiinţific extins, dedicat 346 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE clarificării problemelor religiei din provincia Dacia”, dar şi abordării „entu- ziaste şi anarhice” a membrilor comunităţii ştiinţifice (p. 36). În prima parte a lucrării, intitulată Numele zeilor, se analizează comunicarea uman-divin din perspectiva epigrafiei votive (p. 39-140). În capitolul Formularul epigrafic votiv din Dacia. Mesaj religios şi social, Nemeti conturează profilul spiritual al provincialului, plecând de la analiza textelor epigrafice (p. 41-72). În ciuda „minimalismului social şi religios al epigrafei” (p. 44), aceasta permite istoricului degajarea unor concluzii privind com- portamentul şi atitudinea oamenilor faţă de zei. Astfel, analiza invocării zeilor (teonimia) în epigrafele din Dacia demonstrează forma mentis romană de raportare la zei. Aceasta se caracterizează prin: preocuparea pentru cu- noaşterea şi menţionarea precisă a numelui zeului invocat, relativism religios manifestat sub forma fenomenului de interpretation, conceptualizat greşit de istoriografia modernă ca fiind toleranţă (p. 47). Formulele de în- chinare sunt importante pentru că ilustrează relaţia omului cu divinitatea (p. 51). În Dacia, formulele dedicatorii sunt stereotipe, de tipul: v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito), v(otum) s(olvit), ex voto posuit, donum dedit etc. ilustrând un raport contractualist între om şi divinitate. Deşi sunt atestate într-un număr mai restrâns (5%), epigrafele de tip ex vissu/ex iussu sunt mult mai interesante sub raportul semnificaţiilor pe care le comportă. Cele de tip ex vissu sunt dedicaţii făcute de credincios la porunca zeului, dată sub forma manifestării onirice. Formulele de tip ex iussu, iussu dei, a deo iussus, ca şi cele de tip ex vissu atestă o schimbare a atitudinii suplicantului în relaţie cu zeii, aceştia din urmă fiind valorizaţi ca omnipotenţi, stăpâni absoluţi peste destinele muritorilor. Mobilurile dedicaţiilor votive sunt legate de activităţile edilitare, ofrande făcute de credincioşi, reuşite sociale, că- lătorii, vindecări, evitarea unor pericole. În ceea ce priveşte dedicanţii, aceş- tia adoptă comportamente epigrafice diverse, în funcţie de statutul lor social. Cu alte cuvinte, epigrafele reflectă modul în care credinciosul vrea să se prezinte în faţa societăţii (p. 63). Autoreprezentarea în epigrafia Daciei ia forma, de cele mai multe ori, menţionării numelui dedicantului şi a unor date relative despre statutul său social. Tot în legătură cu aspectul social, a- cesta determină şi locul, privat sau public, în care este amplasat monumen- tul votiv. În capitolul Zeii fără nume în Dacia romană, Sorin Nemeti abor- dează fenomenul anonimatului divin, pe care îl consideră o problemă spi- noasă a istoriei religiei greco-romane (p. 73-112). În Dacia, acest fenomen este atestat în epigrafia votivă sub următoarele forme: 1. dedicaţii către un zeu străin, cu nume inefabil, fără imagine cultuală; 2. evitarea numirii zeului, deşi apelativele şi iconografia sunt cunoscute; 3. dedicaţii colective către toţi zeii, în urma unui fenomen extrem (inundaţie, cutremur, epidemie); 4. invocarea zeilor anonimi ai unor comunităţi, grupuri, locuri. Nemeti consi- deră că noul comportament religios este determininat de: mentalitatea he- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 347 noteistă, care valorizează maiestatea zeilor şi necesitatea a asculta ordinile acestora din partea oamenilor, spaima religioasă, pietatea exagerată, dorin- ţa unei comunicări directe cu zeul. Această schimbare se produce odată cu cel de-al doilea păgânism, conceptualizat de Paul Veyne, în care se schimbă natura raporturilor om-divinitate, implicit şi regulile dialogului. Practica votivă reflectă această schimbare, cu menţiunea că ea atestă existenţa unui fenomen mai degrabă secundar decât marcant pentru lumea romană (p. 74). Ultimul capitol, Nume şi imagine. Invocaţiile magice în Dacia, ana- lizează inscripţiile de pe mai multe geme (gemmae abraxae) din colecţia Cabinetului Numismatic al Academiei Române (p. 113-140). Autorul respinge, printr-o argumentaţie erudită, filologică şi istorică, catalogarea acestora ca aparţinând gnosticilor basilidieni din Antichitatea Târzie, așa cum afirmă alţi învăţaţi (de exemplu, vezi Nelu Zugravu, Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de Jos în mileniul I, Editura Presa Bună, Iaşi, 1999, p. 19-36). În schimb, el consideră că sunt rodul activităţii magicienilor antici, încadrân- du-se astfel în fenomenul magiei internaţionale (p. 114). Partea a doua a lucrării, Imaginile zeilor, este dedicată decodării simbolisticii repertoriilor iconografice aparţinând unor culte religioase din Dacia (p. 141-206). Primul capitol, Soteriologie şi simbolism astrologic în iconografia mithraică din Dacia (p. 143-166), este un demers hermeneutic de recuperare a semnificaţiei „discursului astrologic şi soteriologic” (p. 156) prezent în iconografia reliefurilor mithraice dedicate evocării tauroctoniei – mit esenţial în economia mesajului cultual. Nemeti demonstrează cu acribie structura iniţiatică a mesajului iconografic. Astfel, ideea diexodus-ului su- fletului iniţiatului este sugerată prin redarea paranatellontei şi a revoluţiei celeste a planetelor (p. 154). În acest caz, autorul este de acord cu teoria lui K. B. Starck conform căreia „tauroctonia nu este o reprezentare picturală a unui mit, ci o hartă stelară” (p. 145). Într-un alt capitol, intitulat Mit şi ritual. Naraţiune şi simbolism în cultul Cavalerilor Danubieni, Sorin Nemeti stabileşte semnificaţia mitului şi ritualului acestui cult, aşa cum reiese din reprezentările iconografice (p. 176-192). Sensul central al mitului, ce poate fi desprins din imaginile variate de pe monumentele din Dacia, narează scena în care „doi războinici divini îşi înfrâng duşmanii şi sunt primiţi de o zeiţă care le hrăneşte caii şi îi aş- teaptă în spatele unei mensa Delphica pe care se află un peşte” (p. 182). Componenta ritualică publică a cultului este sugerată de scena pregătirii criobolium-ului, sacrificiul ritualic al unui berbec (p. 184), şi de o alta, se- cretă, de tip occultatio/ostentatio, care sugerează simularea morţii iniţiati- ce a neofitului, urmată de renaşterea sa ca mystagog. Nemeti accepta teza conform căreia mesajul acestei scene se referă explicit la iniţiere, putându- se astfel vorbi de „misterele danubiene” (p. 185). 348 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

În fine, în capitolul Iniţieri şi simboluri, autorul înfăţişează, prin studii de caz relevante, două modalităţi distincte de comunicare ale mesajului iniţiatic, cea implicită, respectiv explicită (p. 193-206). Primul caz este ilustrat de altarul funerar de la Ilişua, ce-l reprezintă pe Attis aniconic. Ne- meti demonstrează că cele două simboluri reprezentate, bucraniul şi conul de pin ce răsare din el, transmit un mesaj soteriologic aluziv, conform că- ruia dedicantul/defunctul va renaşte ca pinul Attis; astfel, îndeplinind ritul taurobolium, el a devenit un tauroboliatus (p. 201). În cel de-al doilea caz, autorul analizează statuia ronde-bosse a unui cap de copil descoperită la Drobeta. Coafura specifică a acestuia, capul ras, cu excepţia unei meşe de păr lăsate la spate, certifică faptul că statuia redă imaginea un copil iniţiat în misteriile isiace. Mesajul iniţiatic transmis este explicit, de tipul Isiacus sum (p. 206). Autorul leagă această practică de impunerea soteriologiilor o- rientale în sec. III, pe fondul instaurării unui climat spiritual de anxietate (p. 205). Dialoguri păgâne, după cum subliniază autorul în încheiere, trebuie receptată plecând de la ideea că ea reprezintă în primul rând o alegere spe- cifică de scriere a istoriei, prin selectarea atentă a faptelor care reflectă cel mai bine „principiile pe care le subîntind” (p. 207). Pus în această lumină, travaliul ştiinţific al lui Sorin Nemeti poate fi apreciat în toată plenitudinea sa. Rezumatul în limba engleză permite ca rezultatele cercetării să fie accesibile şi comunităţii academice internaţionale (p. 211-260). Cartea lui Sorin Nemeti reprezintă, neîndoielnic, un model de cercetare a fenomenului religios din Dacia romană. Cele câteva scăpări – de e- xemplu, folosirea construcţiilor pleonastice „inscripţie epigrafică” (p. 12, 41, 42) şi „epitafuri funerare” (p. 12) şi redarea unui pasaj din Platon în france- ză (p. 109-110) – nu afectează cu nimic concluzia noastră.

George IVAŞCU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]

DANIEL LEMENI (coord.), Sfântul Constantin cel Mare și creștinismul. Teologie, istorie și hagiografie în Bizanţul timpuriu1, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2013, 283 p., ISBN 978-973-1794-76-1

Jumătate dintre materialele din această culegere nu are nimic în comun cu împăratul Constantin și Bizanţul timpuriu. Majoritatea zdrobitoare a celeilalte jumătăţi, pe care o avem în vedere în aceste rânduri, cuprinde compilaţii realizate după lucrări anterioare, dintre care nu lipsesc sinteze de

1 Pe pagina de titlu, titlul e scris cu majuscule. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 349 genul Istoria românilor dintre Dunăre și Mare: Dobrogea, cursuri univer- sitare submediocre precum Bizantinologie a lui Vasile Muntean ori scrieri de popularizare precum Enciclopedia Antichităţii a lui Horia C. Matei sau Figuri de împăraţi romani a lui Dumitru Tudor. Puţine texte se ridică la nivelul cerut de statutul pretenţios al semnatarilor, menţionat la p. 279- 283. Unii dintre aceștia nici nu știu să citeze corect o referinţă bibliografică ori să facă trimitere la un izvor antic, utilizează clișee arhicunoscute în scrierile bisericești despre personalităţi și realităţi istorice – exemplar pentru cele spuse este ierom. lect. dr. Vasile Bîrzu (Politica anticreștină a împăra- tului Iulian Apostatul – model al politicilor anticreștine moderne, p. 23- 32) – sau își pavoazează banalităţile cu lungi citate din autori contemporani. Prin urmare, nu te poţi aștepta la idei cât-de-cât originale nici despre împăratul Constantin, nici despre creștinismul din Imperiu, în general, sau despre cel carpato-dunărean, în special, nici despre semnul crucii, nici despre alte aspecte de natură religioasă, doctrinară, istorică etc. Te poţi minu- na – în bine, desigur – că într-o carte apărută la o editură bisericească se vorbește despre „greșelile” săvârșite de „sfântul” Constantin, datorate, „în mare parte”, „episcopilor care l-au sfătuit, între care un loc aparte îl ocupă Eusebiu de Cezareea” (pr. lect. univ. dr. Adrian Boldișor, Sfântul Constantin cel Mare – de la păgânism la creștinism, p. 49). Așadar, un volum de con- junctură, făcut în grabă, care nu poate fi recomandat pentru vreo listă bibli- ografică despre „Constantin cel Mare și creștinismul” din „Bizanţul timpuriu”; pentru cel care ar putea fi interesat să-l răsfoiască, iată autorii2 și titlurile: diac. drd. Ioniţă Apostolache, Hristologia siriană de limbă semitică în contextul primelor veacuri creștine. Afraate Persanul și învăţătura sa despre Mântuitorul Hristos (p. 8-22); ierom. lect. dr. Vasile Bîrzu, Politica anticreștină a împăratului Iulian Apostatul – model al politicilor anticreș- tine moderne (p. 23-32); pr. lect. univ. dr. Adrian Boldișor, Sfântul Constan- tin cel Mare – de la păgânism la creștinism (p. 33-49); pr. lect. dr. Florin Dobrei, Creștinism și romanitate carpato-danubiano-pontică în perioada constantiniană (p. 50-63); dr. Elena Ene-Vasilescu, Are „Devout Imagina- tion” and „Seeing Throut Images” Coloured by National Identity? The Ro- manian Case (p. 64-98); conf. dr. Cristinel Ioja, Dogmă și experienţă în viaţa Părinţilor de la Sinodul I Ecumenic reflectate în cultul Bisericii (p. 99-111); pr. lect. dr. Vasile Itineanţ, Semnul mântuitor și biruitor al crucii (p. 112-122); conf. dr. Adrian Lemeni, Relaţia dintre Biserică și Stat în contextul epocii lui Constantin cel Mare (p. 123-131)3; lect. dr. Daniel Lemeni, Asceţii urbani (monachoi apotaktikoi) și originile monahismului egiptean în Antichitatea târzie (p. 132-144); pr. conf. dr. Nicolae Morar, Aspecte ale

2 În Cuprins, numele autorilor apare menţionat în formula nume + prenume. 3 În Cuprins, titlul este Relaţia dintre Biserică și Stat în epoca Sfântului Constan- tin cel Mare. 350 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE libertăţii religioase în epoca lui Constantin cel Mare (p. 145-153); pr. dr. Cosmin Panţuru, Probleme ale Bisercii primare soluţionate prin canoane sinodale4 în vremea împăratului Constantin cel Mare (p. 154-162); drd. Nicolae Pintilie, Unitate și diversitate. Cultul sfinţilor împăraţi Constantin și Elena în Biserica apostolică armeană (p. 163-176); asist. drd. Gabriela Radu, Ideologia autorităţii în Sfaturile diaconului Agapet pentru împăra- tul Iustinian (p. 177-189); asist. dr. Ovidiu Sferlea, Împăratul Constantin și medierea sa în criza ariană (p. 190-200); dr. Paul Siladi, Conflictul icono- clast: cauze, context doctrinar și desfășurare (p. 201-219); pr. lect. dr. Ni- chifor Tănase, Revelaţia continuă și dezvoltarea tradiţiei: o sinteză neopa- tristică a păr. D. Stăniloae (p. 220-237); pr. lect. dr. Marius Telea, Relaţiile lui Constantin cel Mare cu provinciile nord-dunărene (p. 238-248); lect. dr. Ciprian Iulian Torockzai, Biserica Ortodoxă, [sic!] între „Imperiu” și „Pustie”: actualitatea gândirii păr.5 Georges V. Florovsky (1893-1979) cu privire la misiunea Bisericii în lume (p. 249-264); pr. conf. dr. Gavril Trifa, Conceptul de praxis și filosofia greacă (p. 265-278).

Nelu ZUGRAVU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]; [email protected]

CRISTIAN OLARIU, Lumea romană şi barbaricum în Antichitatea Târzie. Confruntare şi metamorfoză, ediţie îngrijită de ELENA OLARIU şi FLORICA (BOHÎLŢEA) MIHUŢ, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2013, 244 p., ISBN 978-606-16-0315-2

După cum se precizează în Prefaţă (p. 7), această lucrare adună în- tre coperţile sale o parte dintre articolele şi studiile realizate de istoricul Cristian Olariu pe parcursul celor 16 ani de cercetare ştiinţifică şi publicate în diferite reviste de specialitate române şi străine (aceasta explică eteroge- nitatea lingvistică a lor). Salutăm iniţiativa Elenei Olariu şi a Floricăi Mihuţ de a oferi un omagiu editorial unuia dintre puţinii istorici autohtoni care au avut ca obiect de studiu perioada Antichităţii târzii. Cristian Olariu (1968-2013) a fost conferenţiar la Facultatea de Isto- rie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a desfăşurat o activitate ştiinţifi- că fecundă, circumscrisă perioadei Antichităţii târzii. Articolele şi studiile publicate de-a lungul timpului probează o preocupare constantă din partea istoricului pentru înţelegerea resorturile care au condus la formarea lumii postclasice, precum şi a elementelor de civilizaţie specifice acesteia. Din

4 În Cuprins, apare expresia canoanele sinodale. 5 În Cuprins, cuvântul e scris întreg. RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 351 punct de vedere tematic, studiile sale îmbină adecvat atât subiecte circum- scrise unei problematici restrânse, cât şi unele de sinteză. Cele două cărţi, Fascinaţia puterii. Uzurpări şi conspiraţii în Imperiul roman târziu (Edi- tura Scriptorium, Bucureşti, 2005) şi Ideologia imperială în Antichitatea târzie (Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2005), atestă întocmai acest angajament epistemic. Din punct de vedere al conţinutului, cartea de faţă conţine, pe lângă mai multe articole grupate tematic, o serie de anexe utile. Astfel, Anexa 2 vine în sprijinul cititorului, clarificându-i semnificaţia celor mai importanţi termeni instituţionali şi militari din perioada târzie a imperiului (Glosar de termeni, p. 216-219), Anexa 3 conţine o schiţă cronologică, care punctează cele mai relevante evenimente politice aparţinând secolelor III-VI d.H. (Re- pere cronologico-istorice – secolele III-VI, p. 220-224), Anexa 4 cuprinde abrevierile surselor primare, corpora de inscripţii, monede şi publicaţii de specialitate folosite în elaborarea articolelor (p. 225-226), pentru ca Anexa 5 să fie dedicată listei complete a publicaţiilor autorului (p. 227-230). Lor li se adaugă o Bibliografie (p. 231-238), trei hărţi, ce pot cu greu fi utilizate de către cititor din cauza dimensiunilor reduse (p. 239-240), şi un Index (p. 241-244). Nu împărtăşim opţiunea îngrijitorilor acestei culegeri de articole de a le grupa în funcţie de criterii tematice cvasigenerale, respectiv Lumea Ro- mană [sic!] în Antichitatea târzie. Studii de istorie (p. 11-116), Lumea Ro- mană [sic!] la Dunărea de Jos. Studii de istorie şi arheologie (p. 117-172), Studii de caracter istoriografic referitoare la Antichitatea târzie (p. 173- 208), motiv pentru care am optat pentru o regrupare tematică mai adecvată a lor, în vederea unei expuneri coerente a conţinutului acestora. Temele respective sunt: 1. conceptul de Antichitate târzie; 2. manipularea moştenirii i- deologice a Antichităţii; 3. societatea lumii barbare şi postromane; 4. elitele politice şi religioase, 5. ideologia şi mecanismele de guvernare în Imperiul târziu; 6. anul 476; 7. cercetări privind Dobrogea în perioada romană târzie. 1. În cele două articole dedicate analizei conceptului de Antichitate târzie – Despre Dominat (p. 175-185) şi „Late Antiquity” or „Dominate”? The Late Antique Studies in Romanian Historiography (p. 186-193), Cristi- an Olariu propune un cadru metodologic influenţat de viziunea culturală a lui Peter Brown. După istoricul britanic, sintagma Late Antiquity reflectă adecvat caracterul neutru al acestei perioade, în care asistăm la lenta e- voluţie şi transformare a lumii romane sub auspiciile creştinismului. Peter Brown propune o cronologie lungă, limitele acestei perioade fiind cuprinse între secolele III-VIII. De pe această poziţie metodologică, Cristian Olariu analizează conceptul de Dominat, des uzitat în istoriografia română; el îl respinge, preferându-l pe cel de Antichitate târzie, considerând că spe- cificitatea Dominatului – orientalizarea şi personalizarea puterii imperiale – este rezultatul unei germinări de lungă durată, începută încă din perioada 352 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Principatului. Prin urmare, tradiţia Dominatului se află într-un raport de continuitate cu perioada anterioară. În ceea ce priveşte istoriografia română dedicată perioadei postclasice, acesta deplânge tendinţa istoricilor de a ac- centua unicitatea caracteristicilor acestei perioade, punând-o pe seama moştenirii paradigmei marxist-leniniste de înţelegere a evoluţiei proceselor istorice. El arată că studiile dedicate Antichităţii târzii sunt apanajul unui cerc restrâns de specialişti, al căror travaliu ştiinţific este de o valoare ine- gală; îi menţionează, în acst sens, în funcţie de centrul universitar şi academic, pe istoricii şi arheologii Vlad Gh. Nistor, Alexandru Barnea, Gheorghe Alexandru Niculescu, Cristian Olariu (Bucureşti), Nelu Zugravu (Iaşi) şi A- drian Husar (Târgu Mureş) (totuşi, punctul său de vedere nu a fost acceptat de Nicolae Gudea, Note de lectură. VI. Observaţii pe marginea studiului lui Cristian Olariu, The Late Antique Studies in Romanian Historiography, C&C, 8/2, 2013, 684-687). 2. În articolul Archeology, Architecture and the Use of Romanità in Fascist Italy (p. 194-210), Cristian Olariu explorează maniera în care moş- tenirea ideologică a Antichităţii a fost instrumentată de mecanismele pro- pagandei fasciste italiene. Regimul totalitar condus de Il Duce a orchestrat o campanie abilă de resuscitare a sentimentului naţional – Romanità, pu- nând accent în special pe moştenirea glorioasă a Imperiului roman. Aceas- ta, servind scopurilor ideologice interne şi externe ale regimului, a fost dise- minată prin punerea în valoare a patrimoniului cultural şi arheologic din perioada augustană. În acest context, Augustus a devenit simbolul central al unei naraţiuni propagandistice în care a jucat pe rând rolul de Idealtypus şi subiect de comparaţie în raport cu geniul politic al lui Benito Mussolini. 3. Articolele care au ca tematică societatea lumii barbare şi postromane analizează structura socială a vizigoţilor, a Daciei postaureliene, dar şi a populaţiei din Britannia abandonată de Imperiu. În materialele dedicate societăţii gotice – La periferia Imperiului: Gothia în secolul al IV-lea (p. 23-29), respectiv Visigoths and Romans during the Fourth Century A.D. A- similation, Resistance, and Cultural Interferences (p. 18-22), Cristian Ola- riu îşi propune reconstituirea societăţii unei populaţii aflate în proximitatea Romania-ei, vizigoţii, apelând la datele arheologice, dar şi la cele furnizate de izvoarele istorice. El atrage atenţia asupra dezvoltării unei direcţii meto- dologice fertile pentru acest subiect, anume antropologia istorică. Pentru autor, societatea vizigotă din secolul IV reprezintă exemplul tipic de popula- ţie migratoare care îşi restructurează modelele de convieţuire socială prin a- similarea culturală a civilizaţiei romane de tip provincial. Analiza compara- tivă a datelor arheologice, de provenienţă provincială, dar şi barbară, îi permite să nuanţeze acest proces de aculturaţie, indicând faptul că acesta com- portă un caracter bidirecţional. Pe scurt, caracteristicile societăţii vizigote sunt următoarele: mozaic etnic, dominat de o elită restrânsă de războinici vizigoţi, a cărui ierahie socială este extrem de fluidă; prestigiul militar şi e- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 353 conomic facilitează ascensiunea şi menţinerea în vârful ierahiei sociale; criteriul etnic este secundar; în acest context, achiziţionarea bunurilor de pres- tigiu devine parte componentă a strategiei de legitimizare. Reţinem acestă i- magine şi pentru societatea daco-romană postaureliană, analizată în articolul Les origines latines des Roumains et leur continuité après le retraite romaine du nord du Danube (Anexa 1, p. 210-215). Istoricul redeschide dosarul continuităţii şi conservării latinităţii populaţiei daco-romane argumen- tând că unul dintre cei mai importanţi factori în perpetuarea aspectelor de civilizaţie romană la nord de Dunăre a fost reprezentat de convieţuirea cu conglomeratul etnic dominat de goţi. Această dominaţie a asigurat, parado- xal, prin raidurile frecvente la sud de Dunăre şi influxul de captivi şi trans- fugi din imperiu, menţinerea identităţii daco-romane. Într-un text dedicat unei alte societăţi postromane, cea din Britannia (Britannia post-romană [sic!]. Declin sau transformare?, p. 11-17), Cristian Olariu îşi propune să e- valueze profunzimea procesului de restructurare a societăţii din Albion, în- cepând cu 410 – anul „oficial” al abandonării provinciei – până la mijlocul secolului al VI-lea. El a recurs la analiza izvoarelor istorice, în special, Vita Sancti Germani scrisă de Constantius de Lyon, dar şi a paradigmelor teoretice adecvate subiectului tratat. Cu ajutorul acestora, a stabilit principalele caracteristici ale societăţii britanice postromane, dar şi diagnosticul pe care această etapă de tranziţie îl reclamă. Astfel, Cristian Olariu consideră că în secolele V-VI, în insulele britanice, populaţia purtătoare a civilizaţiei romane de tip provincial a fost asimilată treptat de valurile succesive de invada- tori anglo-saxoni, care şi-au impus propriul model politic şi social. În acest context, noua societate a fost reorganizată în funcţie de criterii culturale şi sociale, fie germanice, fie celtice (în special în colţul de sud-est al insulei). Noua situaţie socială şi politică generată s-a caracterizat prin disoluţia puterii centrale, ca urmare a unei situaţii belicoase întreţinute de liderii locali, noii agenţi ai unei puteri acum fragmentate, existenţa unei elite aristocrati- ce de tip războnic, a cărei legitimitate a fost dată de harisma militară. A- ceastă nouă paradigmă societală, comparată cu modelul de civilizaţie roma- nă, îl determină pe istoric să constate că noua organizare socială corespunde unei societăţi aflate în colaps, care nu mai întreţine nicio legătură insti- tuţională, culturală sau afectivă cu cea anterioară. 4. Articolele The Senatorial Family of Ceiones – Continuity and Change. A Prosopografical Study (p. 91-105) şi The Creation of Episcopal Power in Late Antiquity. The Case of Athanasius of Alexandria (p. 78-84) analizează mecanismele care au condus la menţinerea în cercul restrâns al agenţilor puterii imperiale a aristocraţiei imperiale şi la pătrunderea în a- cest cerc a episcopilor. Astfel, în ceea ce priveşte instituţia episcopatului, Olariu menţionează cadrul legislativ favorabil iniţiat de politica lui Constan- tin cel Mare faţă de religia creştină, alături de reconfigurarea contextului social din oraşele Imperiului, ambele considerându-le factori esenţiali în in- 354 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE staurarea influenţei episcopilor. În privinţa contextului urban din secolul IV, istoricul sublinează faptul că episcopii au fructificat cu abilitate suportul păturii sărace (humiliores), pe care a convertit-o în reţeaua sa clientelară informală, fundamentându-i astfel autoritatea. Alături de grupurile de călu- gări, episcopii îşi vor impune cu succes influenţa în detrimentul elitei aris- tocratice tradiţionale a oraşului. Dacă adaugăm personalitatea şi harisma unui episcop precum Athanasius de Alexandria, putem înţelege cum această influenţă s-a putut extinde la nivelul Imperiului. În ceea ce priveşte aristo- craţia senatorială, aceasta va căuta să compenseze diminuarea constantă a autorităţii Senatului pe parcursul Principatului, prin angajarea unor noi strategii de menţinere în sfera decizională a guvernării Imperiului. Familia Ceionilor ilustrează această tranziţie. Dacă în perioada Principatului, aceas- tă gens a avut acces constant, prin reprezentanţii săi de frunte, la consulat (un membru, Lucius Ceionius Commodus, ajungând chiar împărat sub numele de Lucius Aelius Verus), începând cu secolul al IV-lea, contextul politic se schimbă radical. Senatul devine un simplu consiliu urban, iar noii a- genţi ai puterii sunt recrutaţi din rândul funcţionarilor imperiali. Membrii cei mai capabili din cadrul familiei Ceionilor se vor adapta acestei situaţii, intrând în ierarhia birocratică a funcţionarilor imperiali, de unde vor lua parte, oficial sau informal, la actul decizional. 5. Studiile care analizează avatarurile ideologice şi ale guvernării în Imperiul târziu reprezintă, după opinia noastră, cele mai importante contri- buţii ale lui Cristian Olariu din această culegere. Ele se ocupă de prezenta- rea ideologiei tetrarhiei (Ideologia sistemului tetrarhic, între tradiţiona- lism şi inovaţie, p. 30-42) şi a celei constantiniene (The Constantinian Ide- ology, p. 43-51), de rolul facţiunii pannonice în numirea ca împărat al lui Valentinian I (Datianus, Valentinian and the Rise of the Pannonian Facti- on, p. 71-77) – în sfârşit, de principalele caracteristici ale sistemului de guvernare în Orientul roman târziu (Note privind sistemul de guvernare în O- rientul roman târziu, p. 52-70; Legitimacy and Usurpation in the Age of Zeno, p. 84-90). Câteva cuvinte despre aceste contribuţii. În textul dedicat prezentării ideologiei tetrarhice, Cristian Olariu identifică fuziunea dintre temele tradiţionale, specifice Principatului, cu cele inovative în discursul i- deologic al noului sistem de guvernare. Astfel, acesta a perpetuat în naraţiu- nea propagandistică idei conscrate de secole, precum virtuţile specifice familiei romane, conjugate cu cele ale religiei strămoşilor. Pe aceasta din ur- mă a instrumentat-o ca fundament spiritual care să reglementeze relaţiile de putere în noul sistem de guvernare colectivă. Componenta inovativă a noului program ideologic s-a concentrat în special pe evidenţierea naturii superioare, sacre a persoanei imperiale (corpul politic). Pornind de la acest cadru ideologic inaugurat de tetrarhie, Cristian Olariu analizează sinuosul traseu ideologic asumat de Constantin cel Mare. Astfel, împăratul şi-a dezvoltat, în funcţie de statutul său în cadrul guvernării Imperiului, temele pro- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 355 pagandistice adecvate aspiraţiilor sale. În acest context putem să interpre- tăm schimbarea diverşilor săi dii conservatores. Dacă la începutul domniei, ca Caesar, Constantin a încercat să-şi legitimeze poziţia prin devoţiunea faţă de Apollo/Sol Invictus, după 310, acesta se va desprinde de cadrul ideologic anterior, accentuându-şi descendenţa din Claudius al II-lea Goticul. În contextul conflictului cu Maxenţius, împăratul şi-a găsit un nou aliat spiritual, respectiv religia creştină, pe care o va favoriza după anul 324, folosind- o ca liant spiritual în opera de consolidare a imperiului. În articolul dedicat analizei mecanismelor informale de numire ca împărat a lui Valentinian, Cristian Olariu identifică existenţa a trei facţiuni care au concurat la acest e- veniment, respectiv „iulienii”, „constantinienii” şi „pannonienii”, orchestra- te de intrigile lui Datianus – palatin influent încă din perioada domniei lui Constanţiu al II-lea; astfel, a fost ales ca împărat un candidat al cărui back- ground modest îl indica doar ca personaj ideal pentru rolul de împărat-ma- rionetă. Domnia acestuia va infirma însă „prognoza” aşteptată. Acest tipar în mecanismele succesiunii imperiale a fost analizat într-un cadru mai larg în articolul dedicat sistemului de guvernare în Orientul roman târziu şi în cel despre binomul legitimitate-uzurpare sub Zenon. Autorul sesizează că noul sistem, în care împăraţii domnesc, dar nu guvernează se caracterizează prin: disoluţia autorităţii imperiale, ale cărei prerogative de facto în exerci- tarea puterii sunt uzurpate de facţiunile palatine, imixtiunea factorului religios ca suport de legitimitate în luptele dintre împăraţi şi uzurpatori, rolul dominant al femeilor în reglementarea succesiunii dinastice (în special după 450) sau în gestionarea puterii (domnia lui Iustinian) şi, nu în ultimul rând, influenţa eunucilor. 6. Cu privire la semnificaţia anului 476 (Consideraţii privind sfârşi- tul Imperiului Roman de Apus, p. 106-113), Cristian Olariu pleacă de la teza că importanţa acestei date pentru sfârşitul Imperiului Roman de Apus a fost supralicitată de istoriografia bizantină din secolul al VI-lea. Istoricul propune, în schimb, un cadru de analiză pragmatic, în care evenimentele sunt prezentate prin prisma raporturile Imperiului de Apus cu cel Răsăritean; în cadrul acestui raport, Orientul influenţa şi domina politic guvernarea Impe- riul Occidental şi, totodată, reprezenta singura sursă de legitimare a împă- raţilor apuseni. Având în vedere aceste aspecte, istoricul consideră că evenimentele petrecute în anul 476 – depunerea lui Romulus Augustulus, cuceri- rea Italiei de către Odovacar – nu schimbă situaţia de jure a Imperiului Ro- man de Apus. Romulus Augustulus era un simplu uzurpator, deoarece Ori- entul îl recunoscuse ca împărat legitim pe Iulius Nepos încă din 470. Depu- nerea sa în 476, ca urmare a cuceririi Italiei de Odovacar, a fost receptată de Constantinopol ca fiind o situaţie temporară, de interregnum, până la rein- stalarea în condiţii favorabile a împăratului legitim, Iulius Nepos. 7. Ultima secţiunea a lucrării grupează cinci rapoarte arheologice, rezultate ale campaniilor de cercetare desfăşurate de Cristian Olariu în Do- 356 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE brogea, respectiv în siturile de la Dinogetia (Garvăn, jud. Tulcea), Peninsula Dunăvăţ şi Adamclisi (p. 119-172). La fiecare dintre ele, pe lângă date teh- nice de săpătură, autorul a încercat să formuleze şi unele concluzii istorice. În clasificarea noastră, dar şi în cea a editorilor, recenzia la cartea lui Vasile Lica, The Coming of Rome in the Dacian World (p. 114-116), nu prea îşi găseşte locul într-o culegere de studii dedicate Antichităţii târzii. În finalul prezentării noastre, nu putem trece cu vederea unele scă- pări în ceea ce priveşte tehnica redactării ştiinţifice, datorate – credem – mai degrabă editorilor decât autorului. Astfel, sintagma „Lumea romană” apare scrisă în această formă în titlul cărţii şi la colon-titlu, dar în Cuprins e redată „Lumea Romană [sic!]”. De asemenea, lipseşte autonomia informaţi- onală a fiecărui articol, îngrijitorii preferând un aparat critic în care notele de subsol se înlănţuie de la 1 la 756, între ele fiind şi cel puţin una care le a- parţine (nota 172 de la p. 40)! De asemenea, se întâlnesc două sisteme de trimiteri – unul clasic şi altul de tip „Oxford” (p. 106-113, 194-201); editorii ar fi trebuit să procedeze la uniformizarea lor. În privinţa notelor de subsol, putem remarca: greşeli de spaţiere (p. 12, 15, 17, 25, 28, 33, 43, 52, 53), utilizarea inadecvată a prepoziţiei pentru în forma prescurtată pt. (p. 11, 12, 17, 32, 37, 67, 75), redarea inconsecventă a numelui autorilor (de exemplu, p. 18, nota 55: H. Wolfram; p. 19, nota 62: Wolfram etc.), inconsecvenţe în citarea izvoarelor (de exemplu, scrierea lui Lactantius, De mortibus persecutorum apare sub forma De mortib. pers. [p. 38, notele 162, 163, 165; 52, nota 209; 53, nota 210; 44, notele 186, 187], De Mortib. Pers [p. 40, nota 173], De mortib. Pers. [p. 41, nota 179], De mort. pers. [p. 43, notele 184, 185; 45, nota 189; 53, nota 211], menţionarea/lipsa titlurilor articolelor din reviste ş.a.; toate denotă o anumită grabă a îngrijitorilor volumului. În concluzie, culegerea postumă de studii a lui Cristian Olariu, deşi adună contribuţii de valore inegală, are mai multe merite. În primul rând, aduce în atenţia publicului familiarizat sau nu cu studiul istoriei individua- litatea unei perioade adesea tratate en passant de clasicişti sau de medie- vişti. În al doilea rând, ea propune şi un cadru metodologic pentru studiul Antichităţii târzii inspirat din modelul epistemic al lui Peter Brown şi cali- brat cu datele oferite de descoperirile arheologice. În fine, ea constituie un argument pentru utilitatea studierii unei perioade istorice prin multiplica- rea direcţiilor de cercetare.

George IVAŞCU Centrul de Studii Clasice şi Creştine, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi [email protected]

RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 357

DAVID ABULAFIA, Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei, traducere în limba română de GEORGETA-ANCA IONESCU, MARIEVA- CĂTĂLINA IONESCU și DENISA DURAN, Humanitas, București, 2014, 806 p., ISBN 978-973-50-4413-8

„A scrie despre Mediterana astăzi e ca și cum ai scrie despre căderea Imperiului Roman după Edward Gibbon”, arăta David Gilmour în 2011 în Prospect Magazine, într-o recenzie la Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei a profesorului David Abulafia. Monumentala monografie pu- blicată în 1949 de către Fernand Braudel, Mediterana și lumea meditera- neană în epoca lui Filip al II-lea (tradusă în 1985 în limba română, în șase volume, la Editura Meridiane, cu o prefaţă de Alexandru Duţu) a marcat în- treaga reflexie asupra acestei regiuni, fiind în același timp manifestul unei noi maniere de a face istorie. Într-adevăr, Braudel este cel care transformă un spaţiu maritim într-un actor principal. El își gândește lucrarea pe trei planuri etajate (geografic, social și individual) și subliniază legătura dintre spaţial și social. Decenii de-a rândul, ideile dezvoltate în ceea ce a fost teza de doctorat a marelui istoric de la Annales au fasonat înţelegerea oricărui om interesat de cea mai celebră mare interioară, până și astăzi. Orice istoric decis să abordeze subiectul se expune așadar unui risc considerabil. Provo- carea nu l-a speriat însă pe istoricul englez de origine sefardă, David Abulafia. Profesorul Abulafia (n. 1949) predă istorie mediteraneană la Univer- sitatea Cambridge, este fost decan al facultăţii de istorie a acestei prestigioa- se universităţi și membru al consiliului executiv al universităţii. Este, de a- semenea, membru al Academiei Britanice și al Academiei Europea. Pentru lucrarea de faţă, în 2013, i s-a decernat Medalia Academiei Britanice. Nu este însă prima carte a profesorului pe acest subiect. Specialist recunoscut pe plan mondial, cu prelegeri susţinute în Italia, Spania, Portu- galia, Franţa, Germania, Finlanda, Norvegia, Statele Unite, Israel, Japonia, Iordania și Egipt, prof. Abulafia este coordonatorul/editorul unui volum colectiv intitulat The Mediterranean in History, lucrare publicată în 2003 de către Paul Getty Museum din Los Angeles, la care au contribuit opt distinși istorici și care s-a tradus în șase limbi, și al unui alt volum colectiv apărut în 2004 în Franţa, la editura pariziană L’Archipel, cu titlul Méditerranée, berceau de l’histoire, avându-i alături, ca autori, pe Olivier Rackham și Marlene Suano, cu o prefaţă scrisă de istoricul francez Emmanuel Le Roy Ladurie. Alte cărţi ale profesorului Abulafia sunt: The Two Italies (New York, 1977), Frederick II: A Medieval Emperator (Oxford, 1988), The Discovery of the Mankind: Atlantic Encounters in the Age of Columbus (Yale, 2008). El este editorul volumului V din New Cambridge Medieval History, publicat de Cambridge University Press în 1999. Cartea de faţă a fost publicată în 2011 în Marea Britanie de către Penguin Books cu titlul The Great Sea. A Human History of the Mediterra- 358 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE nean (republicată în 2014), iar în Statele Unite de către Oxford University Press. Este tradusă deja în mai multe limbi – olandeză, spaniolă, portughe- ză, coreeană, germană, greacă, turcă, italiană, română. Se remarcă absenţa traducerii în limba franceză, cel puţin până la această dată. Dacă n-ar fi volumul Méditerranée, berceau de l’histoire, pe care l-am pomenit deja, am putea interpreta acest lucru ca pe un boicot al școlii franceze în solidaritate cu marele Fernand Braudel și Mediterana… sa. Observaţia este, neîndoiel- nic, maliţioasă, iar cauzele acestei absenţe pot avea resorturi multiple. Pentru traducerea românească, cel puţin în această primă ediţie, e- ditorul a optat pentru o altă copertă decât originalul. Traducerea spaniolă, de exemplu, a utilizat coperta ediţiei Penguin din 2011. Povestindu-ne istoria Mediteranei de-a lungul a peste 800 de pagini, David Abulafia a dus la bun sfârșit o întreprindere foarte diferită de cea a lui Braudel, incontestabil mai tradiţională în formă, dar la fel de reuși- tă. Prima diferenţă faţă de capodopera autorului francez este faptul că ea cuprinde o istorie completă a Mediteranei, căci ea începe cu primele popu- laţii umane de pe ţărmurile Mediteranei de acum 20.000 ani, de la grotele de vânători din apropierea Romei și de la femeia din Gibraltar, și se încheie cu 2010 era noastră. După Prefaţă (p. 13-17) și o Introducere intitulată O mare cu multe nume (p. 19-28), cartea cuprinde cinci mari secţiuni corespunzând tot atâtor epoci în care se poate decupa, după Abulafia, lunga istorie a Mediteranei. Partea I, Prima Mediterană, 22000 î.Hr.-1000 î.Hr. (p. 31-90), por- nește din preistorie, trece prin revoluţia neolitică, civilizaţia minoică și co- loniile grecești, ajunge la presupusa cădere a Troiei și sfârșește cu haosul in- stalat după 1200 î.Hr. Subcapitolele acestei prime părţi sunt: Izolare și in- sularitate, 22000 î.Hr.-1000 î.Hr. (p. 31-42); Cupru și bronz, 3000 î.Hr.- 1500 î.Hr. (p. 43-57); Negustori și eroi, 1500 î.Hr.-1250 î.Hr. (p. 58-70); Popoarele mării și popoarele uscatului, 1250 î.Hr.-1100 î.Hr. (p. 71-90). Partea a II-a, A doua Mediterană, 1000 î.Hr.-600 d.Hr. (p. 91-275), începe cu negustorii fenicienii și imperiul cartaginez întemeiat de ei în bazinul occidental al Mediteranei, descrie toată perioada romană, apariţia și răs- pândirea creștinismului și se încheie cu Mediterana bizantină, în jurul lui 600. Subcapitolele celei de-a II-a părţi sunt: Negustorii de purpură, 1000 î.Hr.-700 î.Hr. (p. 93-112); Urmașii lui Odiseu, 800 î.Hr.-550 î.Hr. (p. 113- 130); Triumful tirenienilor, 800 î.Hr.-400 î.Hr. (p. 131-149); Către Grădina Hesperidelor, 1000 î.Hr.-400 î.Hr. (p. 150-162); Talasocraţiile, 550 î.Hr.- 400 î.Hr. (p. 163-179); Farul Mediteranei, 350 î.Hr.-100 î.Hr. (p. 180-197); „Cartagina trebuie distrusă!”, 400 î.Hr.-146 î.Hr. (p. 198-225); „Marea noastră”, 146 î.Hr.-150 d.Hr. (p. 225-246); Credinţe vechi și noi, 1 d.Hr.- 450 d.Hr. (p. 247-261); Dez-integrarea, 400-600 (p. 262-275). Partea a III-a, A treia Mediterană, 600-1350 (p. 277-406), debutea- ză cu Evul Mediu, apariţia și extinderea Islamului și acoperă evenimentele RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 359 până la marea ciumă din sec. XIV. Subcapitolele părţii a III-a sunt: Albii mediteraneene, 600-900 (p. 279-295); Traversarea hotarelor dintre creștină- tate și islam, 900-1050 (p. 296-308); Marea cea Mare se schimbă, 1000- 1100 (p. 309-324); „Răsplata pe care o va da Domnul”, 1100-1200 (p. 325- 341); Cărări pe mare, 1160-1185 (p. 342-355); Căderea și ridicarea imperi- ilor, 1130-1260 (p. 356-370); Negustori, mercenari și misionari, 1220-1300 (p. 371-390); Serrata – închidere, 1291-1350 (p. 391-406). Urmează apoi, în partea A patra Mediterană, 1350-1830 (p. 407- 573), o perioadă marcată de marile descoperiri geografice, care aduc Atlan- ticul în prim-planul interesului maritim european, toată istoria Imperiului Otoman, o epocă în care rutele maritime ale Mediteranei erau străbătute mai puţin de soldaţi și mult mai mult de corsari, cavaleri, uscoci (piraţi creștini slavi din nordul Dalmaţiei) și bandiţi de toate naţiile, comercianţi evrei, musulmani și creștini, olandezi, germani și englezi (mai ales după Le- panto), morriscos și marranos, în cele din urmă chiar ruși. Subcapitolele părţii a IV-a sunt: Așa-ziși împăraţi romani, 1350-1480 (p. 409-427); Schim- bări în Occident, 1391-1500 (p. 428-446); Ligi sfinte și alinaţe profane, 1500-1550 (p. 447-463); Akdeniz – bătălia pentru Marea Albă, 1550-1571 (p. 464-487); Interlopii Mediteranei,1571-1650 (p. 488-504); Diaspore dis- perate, 1560-1700 (p. 505-521); Încurajarea străinilor, 1650-1780 (p. 522- 537); Perspectiva rusească, 1760-1805 (p. 538-556); Dei, bei și pașale, 1800-1830 (p. 557-573). Partea A cincea Mediterană, 1830-2010 (p. 575-670), debutează cu deschiderea Canalului Suez și obsesia pentru legăturile cu Oceanul Indian prin Marea Roșie, notează intensificarea prezenţei engleze în regiune, mar- chează sfârșitul Imperiului Otoman, descrie marea de-a lungul celor două mari războaie ale secolului XX și se încheie cu noua și surprinzătoarea iden- titate a Mediteranei și transformarea ei într-un „leagăn al turismului indus- trial” la finalul veacului trecut. Subcapitolele ultimei părţi cuprind: Estul și Vestul se vor întâlni întotdeauna, 1830-1900 (p. 577-592); Grecii și ne-grecii, 1830-1920 (p. 593-602); Ieșirea din scenă a otomanilor, 1900-1918 (p. 603-612); Poveste despre patru orașe și jumătate, 1900-1950 (p. 613-630); Mare Nostrum – din nou, 1918-1945 (p. 631-642); O Mediterană fărâmiţată, 1945-1990 (p. 643-657); Cea din urmă Mediterană, 1950-2010 (p. 658- 670). În sfârșit, Concluzia cărţii, purtând titlul Traversând marea (p. 671- 678). Braudel ne-a învăţat în Mediterana... sa conceptele de longue durée, de ritm lent și de istorie evenimenţială, pe care o numea peiorativ „agitaţie de suprafaţă”. Pe Braudel l-a fascinat durata lungă și influenţele geografice, de relief, de climă, de faună și vegetaţie, pe care le socotea factorul determi- nant al Istoriei. David Abulafia însuși îl citează în Introducere: „Miezul teo- riei lui Braudel îl constituia ipoteza conform căreia ʽorice schimbare se pro- 360 RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE duce încet’, iar ʽomul este prizonier al unui destin în mersul căruia el are un rol foarte mic’” (p. 22). Abulafia își propune să demonstreze exact contra- riul. El atribuie rolul principal în istorie indivizilor și grupurilor etnice, religioase, sociale, profesionale. „Nu neg importanţa vânturilor și a curenţilor, spune el, dar încerc să aduc în prim-plan experienţe ale oamenilor precum traversarea Mediteranei ori traiul în orașele-port sau pe insulele a căror e- xistenţă depindea de mare. Mâna omului a fost, în modelarea istoriei Medi- teranei, mai importantă decât a fost Braudel dispus să accepte” (p. 26). Au apărut recenzii ale cărţii în diverse limbi și în mari editoriale, în care afir- maţii ale autorului precum „Istoria umană presupune studierea iraţionalu- lui și a raţionalului deopotrivă” (p. 27) sau „Chiar și cele mai neînsemnate decizii, precum bătaia din aripi a unui fluture, pot avea consecinţe uriașe” (ibidem) au stârnit mirare. El nu are însă rezerve în a afirma că „decizii luate de indivizi sau de grupuri pe care ne e greu să le înţelegem acum... și care vor fi fost probabil greu de înţeles chiar și la vremea lor” (ibidem) reușesc să pună istoria pe câte o traiectorie neanticipată. Un exemplu grăitor: discursul papei Clermont din 1095 și cei cinci sute de ani de cruciade! „Ca la ru- letă, roata se-nvârte și rezultatul este imprevizibil, dar tot mâna omului e cea care o pune în mișcare” (p. 28), spune prof. Abulafia în finalul Introdu- cerii. Nu este singura diferenţă faţă de ilustrul său predecesor. La fel ca Peregrine Horden și Nicholas Purcell în volumul Corrupting Sea, în care cei doi studiază istoria agricolă a ţărilor riverane Mediteranei, Braudel se inte- resează de bazinul mediteranean în ansamblu – cu alte cuvinte, de pămân- tul din jurul apei mai mult decât de apă. David Abulafia își concenterază a- tenţia strict pe ceea ce se întâmplă pe sau în imediata proximitate a acestei vaste întinderi acvatice. El nu vorbește de cultura măslinului, ci de expediţi- ile militare și de bătăliile navale, de raidurile piraţilor și de schimburile comerciale, de sclavi, de ţărmuri, de insule, de cei a căror viaţă a depins și de- pinde de mare. Un loc special îl au negustorii – adevăraţii eroi și principalii actori ai istoriei mediteraneene, în perspectiva lui Abulafia. Ei erau străini aducători nu doar de bunuri, ci și de idei politice și religioase subversive, deci periculoase. Sunt remarcaţi fenicienii, grecii, catalanii, genovezii, vene- ţienii. O importanţă particulară li se acordă însă negustorilor evrei, cărora titlul cărţii însuși le este un omagiu: Marea cea mare este numele pe care evreii îl dădeau Mediteranei, spre deosebire de Mare Nostrum a romanilor, de Mediterana, Marea dintre pământuri a europenilor, de Akdeniz sau Ma- rea Albă a turcilor sau de marele verde (neconfirmat, ne avertizează autorul!) al egiptenilor. De remarcat și dedicaţia autorului – a la memoria de mis antecesores – în limba ladino a evreilor sefarzi din care se trage el în- suși. Abulafia demostrează în ce măsură marile centre comerciale din estul, ca și din vestul bazinului mediteranean, erau niște spaţii cosmopolite în care coexistau evrei, creștini catolici, ortodocși, copţi, musulmani. Fără să i- RECENSIONI E SCHEDE BIBLIOGRAFICHE 361 dealizeze trecutul, autorul arată cum mișcările naţionaliste și războaiele o- tomane sau naziste din ultimele două secole au făcut ca acest caracter să se piardă. Pe finalul cărţii, autorul sugerează că, datorită tehnologiei actuale, care face ca transportul să fie mai ales aerian, iar comunicarea mai ales e- lectronică, „lumea a devenit o imensă Mediterană” (p. 670). Dincolo de aspectele geografice și istorice, ambiţia acestei cărţi este de a arăta cum, încă de la începuturi, popoare îndepărtate, apropiate prin e- lementul marin, au construit legături comerciale, culturale și politice – uneori conflictuale, cel mai adesea fructuoase. Cartea este generos presărată cu hărţi alb-negru, simple, clare, explicite, extrem de utile de-a lungul celor (pentru precizie!) 806 de pagini, dar și cu 75 de imagini color și reproduceri alese de autor și inventariate la începutul cărţii, care ilustrează trei milenii (cea mai veche referinţă cronologică în lista ilustraţiilor este turnul fortificat din Orolo, Sardinia, castel preistoric construit între 1500 și 900 î.Hr.); trei milenii descrise scrupulos, dar cu un stil deosebit de agreabil, de bună școa- lă engleză, dar la care merită alăturat un elogiu celor trei traducătoare. Volumul masiv și cartonat se deschide cu Lista ilustraţiilor (p. 9-11) și Sistemul de transliterare și datare (p. 12) și se încheie cu mai bine de 110 pagini de Note (p. 681-752), oferind o extrem de utilă bibliografie de refe- rinţă pentru fiecare subiect abordat (vezi și p. 679-680), și Indice, pentru care orice cercetător poate fi recunoscător (p. 753-806). Avem în această lucrare o cvasienciclopedie, „o epopee a Mediteranei”, ușor și foarte placut de lecturat, deși este, incontestabil, o lucrare de specialitate. Cartea are toate datele pentru a deveni lucrarea de referinţă a întregii cariere știinţifice a lui David Abulafia, cartea de care își va lega numele mai mult decât de oricare alta. „Volumul și-a respectat pe deplin titlul și este o istorie umană (s.n.), pentru că imaginile cele mai pregnante care îţi rămân în minte se referă la oameni – fie ei personalităţi istorice ori sclavi anonimi, sfătuitori vizionari ori refugiaţi de care nimeni nu va ști ceva precis vreodată” ne spune editori- alistul Sever Voinescu, într-o foarte frumoasă cronică apărută în Evenimen- tul Zilei.

Drd. Marinela Claudia BLAJ, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași [email protected]

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 363-369

CRONICA ACTIVITĂŢII ŞTIINŢIFICE A CENTRULUI DE STUDII CLASICE ŞI CREŞTINE (2015-2016)

CRONACA DELL’ATTIVITÀ SCIENTIFICA DEL CENTRO DI STUDI CLASSICI E CRISTIANI (2015-2016)

Comunicări, conferinţe

5 martie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - drd. Ştefan IVAS (Facultatea de Istorie), „Primul şi cel mai mare Zeu”: câteva consideraţii asupra divinităţii supreme în Discursurile lui Dio Chrysostomus1 2 aprilie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Lansarea revistei Classica et Christi- ana, 9/1-2/20142 9 mai 2015, „Gheorghe Zane” Institute for Economic and Social Research: Con- ference Humanities and Social Sciences Today. Classical and Contemporary Issues3: - drd. Florentina GÎLCĂ (Facultatea de Istorie), „Classics for All”: A New Way for Dissemi- nating Antiquity – the Artistic Movies 16 mai 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: Colocviul Naţional Biografie-prosopografie-genealogie. Discuţii de metodologie şi studii de caz din Antichitate şi până în prezent4: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), „Nu-ţi voi da exemple creştine, ci e- xemple păgâne”. Eroi şi personalităţi antice în elogii şi biografii creştine 27 iulie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - drd. Florentina GÎLCĂ (Facultatea de Istorie), Spartacus (1960) – radiografia ideologică a unui film (referat de doctorat) - drd. Ioan OPREA (Facultatea de Istorie), Piese de podoabe şi vestimentaţie descoperite la Apulum. Între producţie locală şi import (referat de doctorat) 20-24 august 2015, Iași, First International Congress on the Anthropology of Salt: - conf. univ. dr. Claudia TĂRNĂUCEANU, Testimonies in Latin Regarding Salt Exploitation in Moldavia in the 17th and 18th Centuries5 26-29 August 2015, The Department of Classical Philology and Neo-Latin Stu- dies, Faculty of Arts, University of Szeged, Hungary: International PhD Student Conference Sapiens Ubique Civis III - Szeged 2015: - drd. Ioan OPREA (Facultatea de Istorie), Roman penknives with handles of bone and horn from Dacia Superior. Case study: Apulum

1 http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/01/afis-febr2015.jpg 2 http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2015/03/poster-lansare-reviste-2014-web.jpg 3 http://proiectidsrc.acadiasi.ro/wp-content/uploads/2015/05/the-conference-program-9_may.pdf 4 http://history.uaic.ro/8138/16-mai-2015-colocviul-national-biografie-prosopografie-geneaologie/ 5 http://ethnosalro.uaic.ro/salt2015/First-International-Congress-on-the-Anthropology-of-Salt--- Programme-and-Abstracts.pdf 364 CRONICA / CRONACA

- drd. Florentina GÂLCĂ (Facultatea de Istorie), From Reality to Legend: Spartacus in Cine- matography 7 octombrie 2015, Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice „Pontica 2015” a Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, 6-7 octombrie 20156: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), conf. univ. dr. Claudia TĂRNĂU- CEANU (Facultatea de Litere), Informaţii despre creştinismul dunărean într-un martirolo- giu irlandez 23-24 octombrie 2015, Zilele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi: Simpo- zion naţional. Sesiunea de comunicări a cadrelor didactice şi a cercetătorilor. Colocviile Şcolii doctorale, ediţia a IX-a. Sesiunea de comunicări a studenţilor, 23-24 octombrie 2015, sala H17: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Cupido triumphandi. Politica defen- sivă a Imperiului în Epitome de Caesaribus - stud. Andrea GABOR (Facultatea de Istorie), Mircea Eliade şi Raffaele Pettazzoni 28 octombrie 2015, Zilele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Facultatea de Litere: Simpozionul naţional Valorile educaţiei – educaţia valorilor din An- tichitate până azi: abordări teoretice, soluţii practice8: - prof. univ. dr. Mihaela PARASCHIV (Facultatea de Litere), Exempla virtutis. Dimensiunea paradigmatică a strategiei paideutice ciceroniene în De officiis - conf. univ. dr. Claudia TĂRNĂUCEANU (Facultatea de Litere), Quando venit ad magistrum Anselmum. Abelard despre profesorul său de teologie 29 octombrie 2015, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Istorie, sala H1: Simpozionul naţional Puterea cuvântului, a exemplului şi a simbolu- lui9: - drd. Ştefan IVAS (Facultatea de Istorie), Túxh în discursurile lui Dio Chrysostomus – între concept moral şi concept religios - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Augustus în discursurile politice ale lui Themistius 12 noiembrie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - mast. George IVAȘCU (Facultatea de Istorie), prezentare de carte: Cristian OLARIU, Lu- mea romană și barbaricum în Antichitatea târzie. Confruntare și metamorfoză, Editura U- niversităţii București, 201310 13 noiembrie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - prof. ord. Carla FALLUOMINI (Università degli Studi di Torino), La cristianizzazione dei Goti: le fonti linguistiche11 19 noiembrie 2015, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia: Sesiunea știinţifică U- nitate, continuitate și independenţă în istoria poporului român. 97 de ani de la Marea Unire (1918-2015), 19-20 noiembrie12:

6 http://www.minac.ro/sesiunea-pontica.html ; http://www.minac.ro/assets/program-pontica-2015.pdf ; http://www.minac.ro/assets/rezumate-pontica-2015.pdf 7 http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2015/10/23-24-oct-2015-program-zile-univ-2015-.pdf 8 http://media.lit.uaic.ro/?page_id=6274 9 http://www.uaic.ro/event/colocviului-national-puterea-cuvantului-a-exemplului-si-a-simbolului/ ; http://history.uaic.ro/8758/29-octombrie-2015-colocviul-national-puterea-cuvantului-a-exemplului-si- a-simbolului/ ; http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/01/Puterea-cuvantului-afis-m.jpg ; 10 http://history.uaic.ro/9018/12-11-2015-sedinta-de-comunicari/ 11 http://history.uaic.ro/9027/13-noiembrie-2015-conferinta-sustinuta-de-prof-ord-carla-falluomini/ ; http://www.uaic.ro/event/conferinta-izvoarele-lingvistice-ale-crestinarii-gotilor/ 12 https://muzeuluniriialba.wordpress.com/2015/11/18/sesiunea-stiintifica-unitate-continuitate-si- independenta-in-istoria-poporului-roman-97-de-ani-de-la-marea-unire-1918-2015/ CRONICA / CRONACA 365

- drd. Ioan OPREA (Facultatea de Istorie), Despre bricegele romane. O nouă descoperire la Apulum (împreună cu George BOUNEGRU, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia) - drd. Florentina GÂLCĂ (Facultatea de Istorie), Spartacus între realitate și mit în cultura populară 21-24 noiembrie 2015, Sinaia: Cea de-a doua conferinta din cadrul proiectului Cercetători competitivi pe plan European în domeniul știinţelor umaniste și socio-economice. Reţea de cercetare multiregională: - drd. Florentina GÂLCĂ (Facultatea de Istorie), De la realitate la legendă: Spartacus în ci- nematografie 26-28 noiembrie 2015, Constanţa, Conferinţa Internaţională Polifonii Culturale – limbă, cultră şi civilizaţie turcă în lume, ediţia a III-a - conf. univ. dr. Claudia TĂRNĂUCEANU, Bovini corii: un ecou istoriografic antic în Incre- mentorum et decrementorum Aulae Othman[n]icae historia13 30 noiembrie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - drd. Ștefan IVAS (Facultatea de Istorie), Primul și cel mai mare zeu (¦ prôtoß kaí mégistoß qeóß) în discursurile lui Dio Chrysostomos (referat de doctorat) 4 decembrie 2015, „Petru Maior” University of Târgu Mureș, The International Scientific Conference Literature, Discourse and Multicultural Dialogue, 3rd edition: - conf. univ. dr. Claudia TĂRNĂUCEANU, An ancient aphorism from Iustinus in Demetrii Principis Cantemyrii Incrementorum et decrementorum Aulae Othman[n]icae historia14 - drd. Ștefan IVAS (Facultatea de Istorie), Rhetoric and religion in the 63rd and 64th Ora- tions of «Corpus Dioneum»15 8 decembrie 2015, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” București: Colocviul na- ţional Despre ambiguitate în istorie: neînţelegeri, duplicitate, echivoc, 7-8 decembrie 2015 - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Auctoritas eruditionis în Antichita- tea târzie – între necesitate și realitate16 10 decembrie 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Augustus și modelul filantropiei imperiale în discursurile politice ale lui Themistius17 10 martie 2016, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași, Inter- national Conference Faith and Community around the Mediterranean in Late Antiquity and the Middle Ages, București-Iași, 7-10 martie 2016 - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Christianity as a Factor of Dissolu- tion and Aggregation in the Works of John Chrysostom18 3 martie 2016, Facultatea de Istorie, sala H1: - stud. Ștefan CRĂCIUN (Facultatea de Istorie), Exemple de personaje greco-romane în opera apologetului creștin Tertulian

13 http://litere.univ-ovidius.ro/info/anunturi/451-facultatea-de-litere-departamentul-de-filologie- romana-limbi-clasice-si-balcanice-centrul-de-cercetare-metacognitie-si-transdisciplinaritate- conferinta-internationala-polifonii-culturale-limba-cultura-si-civilizatie-turca-in-lume-editia-a-iii-a-26- 28-noie 14 http://www.upm.ro/evenimente/ 15 https://dub126.mail.live.com 16 https://www.facebook.com/InstitutulDeIstorieNicolaeIorga 17 http://history.uaic.ro/9128/10-decembrie-2015-comunicari-sustinute-de-prof-univ-dr-nelu-zugravu- si-conf-univ-dr-liviu-pilat/ ; http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2015/12/Afis-centre-Zugravu- si-Pilat-2015.jpg 18 http://www.nec.ro/public-events/ ; http://www.nec.ro/data/pdfs/public- events/2016/mar/Faith_and_Community__Afis_8_9_mar_2016.pdf 366 CRONICA / CRONACA

- mast. George IVAȘCU (Facultatea de Istorie), Recenzie la Sorin NEMETI, Dialoguri pă- gâne. Formule votive și limbaj figurat în Dacia, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2012 16 martie 2016, Facultatea de Istorie, sala H1: - mast. Ovidiu SANDU (Facultatea de Istorie), Roma și descoperirea lui luxus Graecus 17 martie 2016, Facultatea de Istorie, sala H1: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), lansarea revistei Classica et Christi- ana, 10/201519 22 martie 2016, Colegiul Sfântul Nicolae Iași: - prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), Creștinismul ca factor de dezbinare și unificare în opera Sfântului Ioan Gură de Aur20 15 aprilie 2016, International Conference Adalbert Cserni and his contempo- ranies. The pioneers of archaeology in Alba Iulia and beyond, Alba Iulia 15- 19th Aprile 2016: - drd. Ioan OPREA (Facultatea de Istorie), Adalbert Cserni and the first records of worked bones from Apulum21 12 mai 2016, Facultatea de Istorie, sala H1: - dr. George BODI (Institutul de Arheologie Iași), Imaginarul preistoric. Discuţie pe marginea decorului zoomorf al ceramicii Cucuteni-Tripolie22 12 mai 2016, Facultatea de Istorie, sala H1: - dr. Christian SETTIPANI (Centre d’Histoire et Civilisation de Byzance, CNRS, UMR 8167 Orient et Méditerranée), Adam et Eve: la généalogie impossible23 19 mai 2015, Facultatea de Istorie, sala H1: - prof. univ. fr. Nelu ZUGRAVU (Facultatea de Istorie), prezentare de carte: Florin FODO- REAN, Pannonia, Dacia și Moesia în izvoarele cartografice antice, Editura Mega, Cluj-Na- poca, 201424 30 mai 2016, Facultatea de Istorie, sala H1: - drd. Ștefan IVAS (Facultatea de Istorie), Rașiunea (¦ logóß) în discursurile lui Dio Chry- sostomos (referat de doctorat)

Publicaţii

FLORENTINA-CRISTINA GÎLCĂ: - Octavianus Augustus între realitate şi ficţiune în filmografie, C&C, 10, 2015, 459-467 - De la realitate la legendă: Spartacus în cultura populară, AȘUI-Istorie, LXI, 2015, p. 63- 77

19 http://history.uaic.ro/9762/17-martie-2017-lansare-de-carte/ 20 http://www.colegiulsfantulnicolae.ro/cultural/seri-filocalice-crestinismul-ca-factor-de-dezbinare-si- unificare-opera-sfantului-ioan-gura ; https://www.facebook.com/DoxologiaStiri/videos/vb.522093801213350/1001213293301396/?type=2& theater 21 file:///C:/Users/NZ/Downloads/Adalbert_Cserni_and_his_contemporaries..pdf 22 http://www.uaic.ro/event/conferinta-imaginarul-preistoric-discutie-pe-marginea-decorului-zoomorf- al-ceramicii-cucuteni-tripolie/ ; http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/01/Afis-Conferinta- Bodi-12.05.2016.jpg ; http://history.uaic.ro/10092/12-mai-2016-conferinta-imaginarul-preistoric- discutie-pe-marginea-decorului-zoomorf-al-ceramicii-cucuteni-tripolie-sustinuta-de-cerc-st-ii-dr- george-bodi/ 23 http://www.uaic.ro/event/conferinta-adam-et-eve-la-genealogie-impossible/ ; http://history.uaic.ro/10094/12-mai-2016-conferinta-adam-et-eve-la-genealogie-impossible-sustinuta- de-dr-christian-settipani/ ; http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/01/Afis-Conferinta- Settipani-12.05.2016.jpg 24 http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/01/comunicare-16mai2016.jpg CRONICA / CRONACA 367

- “Classicim for all”: another way of disseminating antiquity – the artistic movie, SAA, 21/2, 2015, 243-253 - ALASTAIR J. L. BLANSHARD, KIM SHAHABUDIN, Classics on Screen. Ancient Greece and Rome on Film, London, Bristol Classical Press, 2011, 264 p., AŞUI-Istorie, LX, 2014, 758-760 (prezentare de carte) - AURELIA VASILE, Le cinéma roumain dans la période communiste. Représentations de l’histoire nationale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, 580 p., AŞUI-Isto- rie, LX, 2014, 761-762 (prezentare de carte)

TINCUŢA CLOȘCĂ (OJOG): - Motivul corabiei în opera Sfântului Ioan Gură de Aur între tradiţie și inovaţie, Editura Basilica, București, 2015

IOAN OPREA: - New Bone Hairpins Discovered on the Territory of Colonia Aurelia Apulensis, Ziridava, 29, 2015, 149-156 - RADU OTA, De la canabele legiunii a XIII-a Gemina la municipium Septimium Apulense, Editura Altip, Alba Iulia, 2012, 255 p., Cercetări istorice, S.N., XXXIII, 2014, 294-297 (recenzie)

MIHAELA PARASCHIV: - Le vocabulaire de la sphère du pouvoir dans l’Epitome de Caesaribus, C&C, 10, 2015, 389- 424 (în colaborare cu Nelu Zugravu) - Marcus Tullius Cicero, De natura deorum. Despre natura zeilor, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv, note și indice de Mihaela PARASCHIV, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2016

CLAUDIA TĂRNĂUCEANU: - An ancient aphorism from Iustinus in Demetrii Principis Cantemyrii Incrementorum et decrementorum Aulae Othman[n]icae historia, în Discourse as a Form of Multiculturalism in Literature and Communication, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2015, 63-68 - Două documente din veacul al XVIII-lea de la Finanz und Hofkammerarchiv din Viena referitoare la înnobilarea armenilor plecaţi din Moldova la Gherla, Cercetari istorice, Serie Nouă, XXXIV, 2015, 161-168 (în colaborare cu A. Bodale) - Quando venit ad magistrum Anselmum. Abelard despre profesorul său de teologie, în Va- lorile educaţiei-educaţia valorilor, din Antichitate până azi: abordări toretice, soluţii practice, coord. E. Ilie, C. Tărnăuceanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2016, 77-84 - Valorile educaţiei-educaţia valorilor, din Antichitate până azi: abordări toretice, soluţii practice, coord. E. Ilie, C. Tărnăuceanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2016, ISBN 978-606-714-241-9 - Studiu introductiv, în M. Terentius Varro, De lingua latina (VIII-X), ediţie bilingvă, notă asupra ediţiei, traducere, note și comentarii de Viorica Popa, prefaţă de Lucia Wald, studiu introductiv de Claudia Tărnăuceanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2016.

NELU ZUGRAVU: - Atti del Convegno Ideologia del potere – potere dell’ideologia: forme di espressione letteraria, storiografica e artistica nell’Antichià e nel Medioevo, a cura di Nelu Zugravu, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Iaşi, 2015, 600 p. (C&C, 10, 2015) - Le vocabulaire de la sphère du pouvoir dans l’Epitome de Caesaribus, in Atti del Convegno Ideologia del potere – potere dell’ideologia: forme di espressione letteraria, storiografica e 368 CRONICA / CRONACA artistica nell’Antichià e nel Medioevo, a cura di Nelu Zugravu, Editura Universităţii “Alexan- dru Ioan Cuza” Iaşi, Iaşi, 2015 (C&C, 10, 2015), 389-424 (împreună cu Mihaela Paraschiv) - Res gestae divi Augusti. La zece ani de la prima ediţie românească, C&C, 10, 2015, 535- 569 - Exempla regum în breviariile latine târzii. Tarquinius Priscus, AŞUI-Istorie, LX, 2014, 33- 46 - Augustus în scrierile antice târzii (cu privire specială asupra breviariilor istoriografice), Pontica, XLVII, 2014, 47-88 - Un’altro eco anticostantiniana nei Caesares di Aurelio Vittore, Ephemeris Dacoromana, Roma-Bucureşti, XVII, 2015, 155-165 - Auctoritas elegantiae atque eruditionis în Antichitatea târzie, în vol. Valorile educaţiei-e- ducaţia valorilor, din Antichitate până azi: abordări toretice, soluţii practice, coord. E. Ilie, C. Tărnăuceanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2016, 99-116, ISBN 978- 606-714-241-9 - VICTOR COJOCARU / CHRISTOF SCHULER (Hg.), Die Außenbeziehungen pontischer und kleinasiatischer Städte in hellenistischer und römischer Zeit. Akten einer deutsch-rumäni- schen Tagung in Constanţa, 20.-24. September 2010, Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 2014, 311 p. (Alte Geschichte), C&C, 10, 2015, 571-574 (recenzie) - MATTEO TAUFER (ed.), Sguardi interdisciplinari sulla religiosità dei Geto-Daci, Rombach Verlag, Freiburg im Bresgau, 2013, 250 p. (Rombach Wissenschaften – Reihe Paradeigmata 23), C&C, 10, 2015, 577-580 (recenzie) - DAN APARASCHIVEI, Healthcare and Medicine in Moesia Inferior, Iaşi, Editura Univer- sităţii „Alexandru Ioan Cuza” (Bibliotheca Classica Iassiensis IX), 2012, 262 p., AŞUI-Isto- rie, LX, 2014, 719-720 (recenzie) - AUGUSTO, Res gestae. I miei atti, a cura di PATRIZIA ARENA, Edipuglia, Bari, 2014, Journal of Ancient History and Archaeology, 2/4, 2015, 162-164 (în limba engleză) = AȘUI- Istorie, LXI, 2015, 621-623 (în limba română) = SAA, XXI/2, 2015,255-258 (în limba italia- nă) (recenzie) - SFÂNTUL ISIDOR PELUSIOTUL, Epistole, traducere, introducere și note de pr. NICUȘOR MORLOVA, Editura Egumeniţa, Galaţi, 1, Cartea I: Epistolele 1-500, 2013, 352 p.; Cartea a doua: Epistolele 1-300, 2015, 326 p., în AȘUI-Istorie, LXI, 2015, p. 624-628 (recenzie) - Cronica activităţii ştiinţifice a Centrului de Studii Clasice şi Creştine (2014) / Cronaca del- l’attività scientifica del Centro di Studi Classici e Cristiani (2014), C&C, 10, 2015, 589-595 - Publicaţii intrate în Biblioteca Centrului de Studii Clasice şi Creştine / Pubblicazioni entrate nella Biblioteca del Centro di Studi Classici e Cristiani, C&C, 10, 2015, 597-600

Mobilităţi LLP-Erasmus +

În perioada 28 aprilie-12 mai 2015, în cadrul programului de mobilităţi didactice LLP-Eras- mus +, prof. univ. dr. Nelu Zugravu (Facultatea de Istorie) a susţinut cursuri şi seminarii la Dipartimento di Scienze dell’antichità e del tardoantico dell’Università degli Studi di Bari Aldo Moro cu următoarea tematică: - Exempla nella letteratura e storiografia greca e latina classica e tardoantica - Dicta classiche nella letteratura e storiografia tardoantica - Regalia nell’ideologia romana tardoantica - Simboli del potere nell’ideologia imperiale tardoantica

Visiting Professor/Scientist

În cadrul programului Visiting Professor/Scientist al Università degli Studi di Sassari, pe parcursul lunii aprilie 2016, prof. univ. dr. Nelu Zugravu a desfășurat activităţi de cercetare bibliografică privitoare la literatura și istoriografia antică (discursurile Philippicae ale lui Ci- CRONICA / CRONACA 369 cero, istoriografia păgână târzie), la creștinismul primelor secole și la raporturile dintre romani și barbari și a ţinut cursuri și seminarii având ca tematică breviatorii istoriografici târ- zii25.

Participări în comisii de doctorat/ abilitare

29 aprilie 2015, Università degli Studi di Torino: prof. univ. dr. Nelu Zugravu (Facul- tatea de Istorie): membru în comisia pentru acordarea titlului de doctor în Culture Classiche e Moderne, Indirizzo in Filologia e letteratura greca, latina e bizantina XXVII ciclo – XXVII ciclo D-lui Vincenzo Del Core, care a susţinut teza Elogi di principi tardoantichi. Traduzione, commento e interpretazione della laudatio in Valentinianum se- niorem altera e della laudatio in Gratianum Augustum di Quinto Aurelio Sim- maco (tutores: prof. Andrea Balbo, prof. Ermanno Malaspina; coordinatore di indirizzo prof. Giulio Guidorizzi). iulie 2015, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Fi- lozofie: prof. univ. dr. Nelu Zugravu (Facultatea de Istorie): membru în comisia pentru ob- ţinerea abilitării de către conf. univ. dr. Gelu Florea de la Departamentul de Istorie Antică şi Arheologie, care a susţinut teza Leaving Procrustes Behind. Towards a Different Approach in the Romania Late Iron Age Archaeology.

Şcoli de vară

În perioada 21-24 septembrie 2015, drd. Ștefan Ivas (Facultatea de Istorie) a participat la cea de-a XVIII Settimana di Studi tardoantichi e romanobarbarici Il dialogo tra le religioni dallʾantichità al Medioevo, organizată la Monte SantʾAngelo, Centro di Studi micaelici e garganici, de Dipartimento di Scienze dellʾantichità e del tardoantico, Università degli Studi di Bari Aldo Moro.

25http://hostweb3.ammin.uniss.it/php/proiettoreTesti.php?cat=1802&xml=/xml/bacheca/bacheca1827 9.xml&item=0&tl=Ultime%20notizie

Classica et Christiana, 11, 2016, ISSN: 1842 – 3043; e-ISSN: 2393 – 2961, 371-376

PUBLICAŢII INTRATE ÎN BIBLIOTECA CENTRULUI DE STUDII CLASICE ŞI CREŞTINE1

PUBBLICAZIONI ENTRATE NELLA BIBLIOTECA DEL CENTRO DI STUDI CLASSICI E CRISTIANI

Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Serie Nouă, Is- torie, LX, 2014; LXI, 2015 Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, Bucureşti, anul LXI/2, 2012; anul LXII/1, 2013 Ars Transsilvaniae, Cluj-Napoca, XXIII/2012; XXIII/2103; XXIV/2014 Athenaeum, Pavia, 103/2, 2015 Auctores Nostri, Foggia, 12, 2013 Chiron, München, 45, 2015 Ephemeris Dacoromana, S.N., Roma-București, XVII, 2015 Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca, XXIII, 2013; XXIV, 2014 Gerión, Madrid, 32, 2014; 33, 2015; 33, número especial abril 2015 Invigilata Lucernis, Bari, 35-36, 2013-2014 Ostkirchliche Studien, Würzburg, 63/2, 2014; 64/1, 2015 Peuce, S.N., Tulcea, XIII, 2015 Pontica, Constanţa, XLVII, 2014 Prilozi Instituta za arheologiju u Zagrebu, 31, 2014; 32, 2015 ReDiva, Cluj-Napoca, II, 2014 Review of Ecumenical Studies, Sibiu, 7/1, 7/3, 2015; 8/1, 2016 Sandalion, Sassari, 20, 1997 Segno e Testo, Cassino, 12, 2014; 13, 2015 Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi, XX, 2014; XXI/2, 2015

***

1 Unele volume au fost achiziţionate prin schimburile de publicaţii cu alte instituţii, în timp ce altele au fost donate Bibliotecii de către colegii Ruxandra Alaiba (Iaşi), Dragoş Bahrim (Iaşi), Violeta Barbu (București), Victor Henrich Baumann (Tulcea), Mihai Bărbulescu (Roma-Cluj-Napoca), Antonella Bruzzone (Sassari), Miron Cihó (București), Călin Cosma (Cluj-Napoca), Vasile Cotiugă (Iași), Florin Crîşmăreanu (Iaşi), Costin Croitoru (Brăila), Iulia Dumintrache (Iaşi), Ciprian Firea (Cluj-Napoca), Gelu Florea (Cluj-Napoca), Florin Fodorean (Cluj-Napoca), Cristian Găzdac (Cluj-Napoca), Nicoale Gudea (Cluj-Napoca), Domenico Lassandro (Bari), Bogdan-Petru Maleon (Iaşi), Răzvan Mateescu (Cluj- Napoca), Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba (Iași), Marco Milanese (Sassari), Eduard Nemeth (Cluj-Napoca), Sorin Nemeti (Cluj-Napoca), Tincuţa Ojog (București), Coriolan Horaţiu Opreanu (Cluj-Napoca), Luigi Piacente (Bari), Anna Maria Piredda (Sassari), Ioan Piso (Cluj-Napoca), Emilian Popescu (Bucureşti), Ioan Popoiu (Câmpulung Moldovenesc), Adrian Robu (Paris), Stefania Santelia (Bari), Raffaella Tabacco (Torino), Călin Timoc (Timișoara), Rada Varga (Cluj-Napoca), cărora le mulţumim şi pe această cale. 372 PUBLICAŢII / PUBBLICAZIONI

ANONIMO, Un’altra storia di Roma. Origo gentis Romanae, testo latino a fronte, a cura di Mario LENTANO, Giulio Einaudi editore, Torino, 2015 AUGUSTO, Res gestae. I miei atti, a cura di Patrizia Arena, Edipuglia, Bari, 2014 (Documenti e studi) SFÂNTUL ANASTASIE SINAITUL, Povestiri duhovnicești, traducere din limba greacă veche de Laura ENACHE, studiu introductiv, bibliografie, indici și note de Dragoș BAHRIM, Editura Doxologia, Iași, 2016 (Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie 3) DECIMO MAGNO AUSONIO, Epigrammi, a cura di Luca CANALI, Rubbettino E- ditore, 2007 (Altri classici) Biblia Sacra Vulgata, VII, Evangheliile. Faptele apostolilor, ediţie bilingvă, traduceri în limba română, note, introduceri și glosar de Wilhelm TAUWINKL, Policarp (Dionisie-Constantin) PÎRVULOIU, Iuliana-Sica ȘUȘTEA, Sma- randa Siana SCIITORU, Dan BATOVICI, Iulia COJOCARIU, ediţie bilingvă îngrijită de Adrian MURARU și Wilhelm TAUWINKL, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Humanitas, Iași-București, 2015 FREDEGISUS, Despre substanţa nimicului și a întunericului, ediţie bilingvă, pre- faţă de Christian TROTTMANN, traducere din limba latină, notă introduc- tivă, tabel cronologic, note, comentarii și bibliografie de Florin CRÎȘMĂ- REANU, Univers Enciclopedic Gold, București, f.a. SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL, Panegiric în cinstea Sfântului Vasile cel Mare, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Ioana COSTA, E- ditura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2014 (Credin- ţa ortodoxă) FERICITUL IERONIM, Epistole, I, studiu introductiv de Constantin RĂCHITĂ, traduceri de Dan-Nicolae NEGRESCU, Diana Maria DIACONESCU, Constan- tin RĂCHITĂ, Traian DIACONESCU, Nicolae FELECAN, Ana-Cristina HA- LICHIAS, Maria-Luiza Dumitru OANCEA, Ştefan CUCU, Ierom. Policarp PÎRVULOIU, Florentina NICOLAE şi Florin FILIMON, ediţie îngrijită de Ana-Cristina HALICHIAS şi Ierom. Policarp PÎRVULOIU, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013 (PSB, S.N. 9) SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Psalmi, traducere din limba greacă, introducere şi note de Laura ENACHE, Doxologia, Iasi, 2011 (Patristica. Tra- duceri 1) Idem, Comentariu la Iov, traducere şi note de Laura ENACHE, studiu introductiv de Dragoş MÎRŞANU, Doxologia, Iaşi, 2012 (Patristica. Traduceri 2) Idem, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia, traducere din limba greacă veche şi note de Laura ENACHE, studii introductive de Ingrid BAUER, Doxologia, Iaşi, 2013 (Patristica. Traduceri 6) Idem, Despre obscuritatea profeţiilor, traducere, studiu introductiv şi note de Radu MUSTAŢĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucu- reşti, 2013 (Credinţa ortodoxă) Idem, Despre preoţie, traducere din limba greacă veche de Dumitru FECIORU, introducere de Policarp PÎRVULOIU, Basilica, Bucureşti, 2015 Inscriptions de Scythie Mineure, IV, Tropaeum – Durostoum – Axiopolis, recueil- lies, traduites et accompagnées de commentaires et d’index par Emilian POPESCU, Editura Academiei Române – Editura Basilica, Bucureşti, 2015 PUBLICAŢII / PUBBLICAZIONI 373

Itinerarium Alexandri, testo, apparato critico, introduzione, traduzione e commento di Raffaele TABACCO, Leo S. Olschki, 2000 FLAVIO MEROBAUDE, Panegirico in versi, introduzione e commento a cura di An- tonella BRUZZONE, Herder, Roma, 2009 NAZARIO, Panegirico in onore di Costantino, a cura di Carmela LAUDANI, Cacucci Editore, Bari, 2014 (Biblioteca della tradizione classica 12) PLINIO IL VECCHIO, Storia delle arti antiche, intrdouzione di Maurizio HARARI, a cura di Silvia FERRI, testo latino a fronte,BUR Rizzoli, Milano, 42011 Stefania SANTELIA, La miranda fabula dei pii fratres in Aetna 603-605, con una nota di Pierfrancesco DELLINO, Cacucci Editore, Bari, 2012 (Biblioteca della tradizione classica 2) SESTO GIULIO FRONTINO, Gli acquedotti di Roma, testo latino a fronte, introduzione, traduzione e note a cura di Francesco GALLI, Argo, Lecce, 2014 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Epistole, traducere din limba greacă, introducere şi note de Teodor BODOGAE, ediţie revăzută de Tudor TEOTEOI, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010 (PSB 3)

*** Ruxandra ALAIBA, Complexul cultural Cucuteni-Tripolie. Meşteşugăritul olăritu- lui. Le complexe culturel Cucuteni-Tripolie. L’art de la poterie, Editura Ju- nimea, Iaşi, 2007 Idem, Meşteşugul olăriei în secolele II-V în spaţiul dintre Carpaţi şi Prut/The Pottery Craft During the 2rd – 5th Centuries Throught the Space Between the Carparhians and the Prut, translated by Coralia COSTAŞ, Editura Ju- nimea, Iaşi, 2008 Violeta BARBU și Nikolaus NETZHAMMER (coord.), Raymond Netzhammer în România, pe urmele spiritului locului, Editura Academiei Române, Bucu- rești, 2014 Victor Henrich BAUMANN, Sângele martirilor, Editura Dobrogea, Constanţa, 2015 Mihai BĂRBULESCU, Arta romană la Potaissa, Editura Academiei Române-Edi- tura Mega, București-Cluj-Napoca, 2015 Luciano CANFORA, Augusto figlio di Dio, Editori Laterza, Bari, 2015 Andrea CARANDINI, La Roma di Augusto in 100 monumenti, UTET, Roma, 2014 Miron Cihó, Studii privind magia egipteană antică, Editura Universităţii din Bu- curești, 2007 Idem, Lexiconul faraonilor, Editura Universităţii din București, 2008 Carmen CIONGRADI, Die römischen Steindenkmäler aus Alburnus Maior, Mega Verlag, Cluj-Napoca, 2009 Sorin COCIȘ, Vlad-Andrei LĂZĂRESCU, Monica GUI, Dan-Augustin DEAC (eds.), Ad finem Imperii Romani. Studies in honour of Coriolan H. Opreanu, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2015 (Bibliotheca Ephemeris Napo- censis 8) Călin COSMA, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.H., Editura Ne- reamia Napocae, Cluj-Napoca, 2002 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. VI) 374 PUBLICAŢII / PUBBLICAZIONI

Idem, Funerary Pottery in Transylvania of the 7th-10th Centuries, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. XVIII) Călin COSMA (ed.), Studii de arheologie şi istorie. Omagiu profesorului Nicolae Gudea la 70 de ani. Studies in archaeology and history. An anniversary volume to professor Nicolae Gudea on his 70th birthday, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. XX) Idem, Warriors, weapons, and harness from the 5th-10th centuries in the Carpa- thian Basin, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. XXII) Călin COSMA and Aurel RUSTOIU (eds.), Comerţ şi civilizaţie. Transilvania in contextul schimburilor comerciale şi culturale în Antichitate. Trade and Civilization. Transylvania in the Frame of Trade and Cultural Exchanges in Antiquity, Cluj-Napoca, 2005 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. VII) Călin COSMA, Dobos ALPÁR, Gabriel T. RUSTOIU, Aurel RUSTOIU, Ovidiu OARGĂ, Războinici în Transilvania din epoca avară. Catalogul expoziţiei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013 Pierre COSME, L’anno dei quattro imperatori, traduzione italiana a cura di Omar COLORU, prefazione di Giusto TRAINA, Maut Srl – 21 Editore, Palermo, 2015 Vasile COTIUGĂ, Locuinţele eneolitice de pe teritoriul României, Editura Universi- tăţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2015 Florin CRÎŞMĂREANU, Analogie şi hristologie. Studii dionisiene şi maximiene, E- ditura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2015 (Sophia) Daniel DEMENI (coord.), Sf. Constantin cel Mare și creștinismul. Teologie, politi- că și hagiografie în Bizanţul timpuriu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craio- va, 2013 Daria Ložnjak DIZDAR, Marko DIZDAR (editors-in-chiefs), The Beginning of the Late Bronze Age between the Eastern Alps and the Danube. Proceedings of the International Conference in Osijek, October 20-22, 2011, Zagreb, 2014 Aurel DRAGOTĂ, Podoabe şi accesorii vestimentare din Banat, Crişana şi Transil- vania (secolele X-XI), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. XXI) Iulia DUMITRACHE, Garum şi salsamenta în lumea romană. Surse literare, epigrafice şi papirologice, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2014 (Antiqua et Mediaevalia. Studia) Gelu A. FLOREA (coord.), Matriţa de bronz de la Sarmizegetusa Regia, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015 Florin FODOREAN, Pannonia, Dacia şi Moesia în izvoarele geografice antice, E- ditura Mega, Cluj-Napoca, 2014 Cristian GĂZDAC, Ágnes ALFÖLDY-GĂZDAC, Marin NEAGOE, Oana NEAGOE, Drobeta. The never abandoned city of Roman Dacia, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2015 (Coins from Roman sites and collections of Ro- man coins from Romania IX) PUBLICAŢII / PUBBLICAZIONI 375

Alexandru I. GUDEA, Soldatul roman în Dacia (106-275 p. Chr.). Studiu de arheo- zoologie privind creşterea animalelor şi regimul alimentar în armata ro- mană, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009 (Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a. Chr. – I p. Chr. XV) Nicolae GUDEA, Corneliu GAIU, Contribuţii la istoria creștinismului timpuriu în sud-estul Europei. Despre Biserica creștină la Gepizi, Accent, Cluj-Napoca, 2015 Daniel LEMENI (coord.), Sf. Constantin cel Mare și creștinismul. Teologie, politică și hagiografie în Bizanţul timpuriu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2013 Vincenzo LOMIENTO, La natura innamorata nell’Esamerone di Ambrogio, Edi- puglia, Bari, 2014 (Auctores nostri 13) Cesare LETTA e Simonetta SEGENNI (a cura di), Roma e le sue province. Dalla prima guera punica a Diocleziano, Carocci Editore, Roma, 2015 Bogdan-Petru MALEON, Cercetări privind ideologia puterii şi organizarea eclezi- astică în Moldova medievală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2015 Răzvan MATEESCU, Istoriile unui templu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012 Lucreţiu MIHAILESCU-BÎRLIBA (ed.), Colonisation and Romanization in Moesia Inferior. Premises of a Contrastive Approch, Parthenon Verlag, Kaiserlau- tern und Mehlingen, 2015 Marco MILANESE, Alghero. Arceologia di una città medievale, Carlo Delfino Editore, Sassari, 2013 Eduard NEMETH, Florin FODOREAN, Römische Militärgeschichte, WBG, Darm- stadt, 2015 Sorin NEMETI, Finding Arcobadara. Essay on the Geography and Administra- tion of Roman Dacia, Mega Publishiong House, Cluj-Napoca, 2014 Tincuţa OJOG, Motivul corabiei în opera Sfântului Ioan Gură de Aur între tradiţie și inovaţie, Editura Basilica, București, 2015 Coriolan Horaţiu OPREANU, Vlad-Andrei LĂZĂRESCU, A Roman Frontier Market- place at Porolissum in the Lihgt of Numismatic Evidence. Contribution to the Knowledge of the Roman Limes Economy, with contribution of: R. ARDEVAN, T. FRANŢIU, C. GĂZDAC, M. GUI, C. IONESCU, H. POP, E. PRIPON, V. SIMON, Editura Mega-Editura Caiete Silvane, Cluj-Napoca- Zalău, 2015 Jaroslav PELIKAN, The Christian Tradition. A History of the Development of Doc- trine, 1, The Emergence of the Catholic Tradition (100-600), The Univer- sity of Chicago Press, Chicago and London, 1975 Anna Maria PIREDDA, L’inno al mare della Passio Fabii, estratto da Paideia, LXV, 2010, 307-323 Ioan PISO und Rada VARGA (Herausgeber), Trajan und seine Städte. Colloquium Cluj-Napoca, 29. September – 2. Oktober 2013, Editura Mega, Cluj-Na- poca, 2014 Ioan POPOIU, Românii în mileniul migraţiilor (275-1247), Editura Junimea, Iaşi, 2015 Stéphane RATTI, Les empereurs romains d’Auguste à Dioclétien dans le Bréviaire d’Eutrope. Les livres 7 à 9 du Bréviaire d’Eutrope, introduction, traduction 376 PUBLICAŢII / PUBBLICAZIONI

et commentaire, Annales Littéraires de l’Université de Franche-Comté, 1996 Sergio RODA, Mitologie dell’impero. Memoria dell’antico e comprensione del presente, Celid, Torino, 2013 (Tra/passato prossimo) Adrian ROBU, Mégare et les établissements mégariens de Sicile, de la Propontide et du Pont-Euxin. Histoire et institutions, Peter Lang, Bern-Berlin-Bruxel- les-Frankfurt am Main-New York-Oxford-Wien, 2014 Cristian-Aurel ROMAN, Nicoale GUDEA (ed.), Lychnological Acts 2. Acts of 2nd In- ternational Congress on Ancient and Middle Age Lighting Devices (Zalău – Cluj-Napoca, 13th – 18th of May 2006). Trade and Local production of Lamps from the Prehistory until the Middle Age, Editura Mega, Cluj- Napoca, 2008 (Patrimonium Archaeologicum Transylvanicum 2) Francesco SINI e Pietro Paolo ONIDA (a cura di), Poteri religiosi e istituzioni: il culto di San Costantino imperatore tra Oriente e Occidente, G. Giappi- chelli – ISPROM, Torino, 2003 Valeriu SÎRBU, Costin CROITORU (editors), Ancient Linear Fortifications on the Lower Danube. Proceedings of the National Colloquium „Ancient Linear Fortifications on the Left Bank of the Lower Danube”, Brăila, 14-16 June 2013, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2014 Mihail ZAHARIADE, Ruxandra ALAIBA, Vasile V. ALAIBA, Oleg LEVIŢKI, Robert SIMALCSIK, Angela SIMALCSIK, Vasile CHIRICA, Ileana-Ildiko ZAHARI- ADE, Cunoaşterea prin cercetări interdisciplinare a vechilor aşezări rurale din spaţiul carpato-dunărean / The knowledge by means of interdisci- plinary researches about the ancient rural sites throughout the Carpathi- an-Danubian Space, translated by Coralia COSTAŞ and Cătălin HRIBAN, Editura Junimea, Iaşi, 2009 Nr. 11/2016

Nr. 11/2016