Cum Se Naște Un Scriitor Canonic: Liviu Rebreanu Și Romanele Răscoalei Din 1907

COSMIN BORZA

CUM SE NAȘTE UN SCRIITOR CANONIC: LIVIU REBREANU ȘI ROMANELE RĂSCOALEI DIN 1907

Explicațiile devenirii sau transformării lui Rebreanu în scriitor român canonic sunt deja clasice. Un decupaj relevant și convingător în acest sens i se datorează lui Ion Simuț (Simuț 2010): dincolo de forța de iradiere a locurilor comune mai ales asupra exegeților de rafturile doi și trei (Rebreanu văzut ca „mare arhitect”, „con- structor detașat și obiectiv”, „creator de viață”), criticul plasează în prim-plan așa- numitul caracter „național” al creației rebreniene. De vreme ce, în termenii lui Pompiliu Constantinescu, „mentalitatea dominantă a literaturii noastre e cea rurală” (Constantinescu 1933, p. 12), nu e de mirare că, așa cum constată Felix Aderca, „asupra valorii lui Rebreanu – în exacta ei prețuire – există un consens de care nu s-au bucurat în viața lor nici Eminescu, nici Caragiale. De la cei mai înalți dem- nitari ai statului până la ultimul șef de post de jandarmerie, de la mitropolit până la suplinitorul de la școala rurală, de la general și profesor universitar la ultimul ziarist, toți cunosc, dacă nu întreaga operă a lui Rebreanu, măcar două-trei romane” (Aderca 1935, p. 4). Parcă anticipând comentariile lui Aderca, E. Lovinescu statu- ează cât se poate de limpede: „La această consacrare scoborâtă în mase, la popă și la învățător, a contribuit, firește, și calitatea națională a operei, ruralismul ei, prin care sămănătorismul s-a prelungit cu o tehnică schimbată și evoluată” (Lovinescu 1970, p. 239). Foarte consonante sunt aceste evaluări chiar cu două dintre cele mai cunoscute mărturisiri ale autorului însuși – discursul de recepție la Academie, Lauda țăranului român (1940), respectiv prelegerea din 1943 despre cum a scris Răscoala din cadrul ciclului de conferințe despre „procesul de creație”, organizat sub auspiciile Ateneului Român. În cea dintâi, proaspătul academician susține că țăranul e „izvorul românismului pur şi etern”, „singura realitate permanentă, inalterabilă”, „păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”, așa încât literatura ro- mână modernă veritabilă „nu cere înstrăinare de realitățile naționale, ci tocmai înțelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea și valorificarea originalității acestor rea- lități” (Rebreanu 1980, p. 292). În cea de-a doua, acutizarea dorinței de a scrie despre Răscoala din 1907 este pusă și pe seama faptului că „scriitorii, glasul neamului, n-au simțit marea cutremurare a poporului nostru, singurul război civil din toată istoria noastră”, astfel încât „în atmosfera aceea de indiferență față de un eveniment atât de grav, m-am crezut eu chemat să repar onoarea scriitorilor ro- mâni” (Rebreanu 1975, p. 574–591). Valorificând și desăvârșind artistic problema- tica principală a națiunii române de la începutul secolului al XX-lea, problema țărănească, Liviu Rebreanu devine un scriitor clasic/canonic mai ales fiindcă e un scriitor național. Cazul pare a fi soluționat, dosarul închis. De altfel, în afara detrac- torilor (de la Nicolae Iorga la Basil Munteano și Constantin D. Ionescu – vezi

Caietele Sextil Puşcariu, III, 2017, Cluj-Napoca, p. 450–458 Cum se naște un scriitor canonic: Liviu Rebreanu și romanele Răscoalei din 1907 451

Raicu 1967, p. 228), valurile de exegeze profesioniste – încercate pe cele mai diverse aspecte ale operei rebreniene – nu chestionează niciodată fățiș caracterul său național. Exagerând doar pe jumătate, dacă prima traducere a lui Ion în fran- ceză (1945) poartă titlul Ion, le roumain (Ion, românul – Rebreanu 1945), Răscoala (care, în formularea lui G. Călinescu, conține „mii de Ioni” – Călinescu 1993, p. 734) s-ar putea intitula simplu – Românii. Și totuși, pus în relație cu seria de proze de mari dimensiuni (19 romane – vezi Dicționarul) care abordează Răscoala din 1907 ca nucleu epic principal sau măcar ca plan narativ major, romanul rebrenian din 1932 oferă o lectură cel puțin surprin- zătoare în ceea ce privește dimensiunea/componenta identitară. Exprimat foarte direct, rezultatul acestei lecturi paralele ar fi următorul: din întreaga serie interbeli- că (9 cărți), căreia i se pot adăuga și prozele publicate în etapa naționalist-comunis- tă (5 volume), Răscoala lui Rebreanu oferă elementelor/datelor etnice, etnografice, regionale sau naționale, cel mai restrâns spațiu de manifestare. E vorba de rolul acestor date atât pentru conturarea unor așa-numite viziuni despre lume, concepții de viață sau profiluri spirituale ale țăranului român, cât și pentru impactul asupra tramelor epice. De exemplu, primul roman despre 1907, semnat de N. Rădulescu-Niger, Orfanii neamului (apărut în 1913, scris în 1908), este subintitulat „roman naționalist”, și implică – în special prin figura boierului pământean Andrei Conțescu – un elogiu romantic-sămănătorist al patriotismului lumii rurale, smintite de veneticii întruchi- pați de arendașii greci și de politicienii care și-au uitat obârșia. Previzibil, răscoala propriu-zisă este descrisă drept o izbucnire instinctuală, o „beție sălbatecă”, străină de firea sătenilor, răsculații fiind readuși la firescul propriului neam prin intervenția energică a bătrânului boier, a învățătorului și a preotului satului (Rădulescu-Niger 1913). Tot astfel, în Ne leagă pământul..., romanul din 1926 al lui Sylvius Rolando, pseudonimul lui Victor Papilian, în ciuda veritabilelor „fișe clinice” făcute răsculaților, dar și arendașilor ori militarilor (bazându-se pe teoria unui vechi boier, Cornățeanu, că omenirea e condusă exclusiv de foame și de sexualitate), numeroase sunt pasajele în care notația etnografică (realist-naturalistă, cu destule ironii programatice la adresa pitorescului din literatura sămănătoristă) se îmbină cu teze patriotice: profesorul-mentor al personajului-narator îi trasează drept iubiri de căpătâi pe Dumnezeu și Patria, iar ca dușmani pe socialiști și pe evrei, iar căpitanul Panait, conducătorul represiunii, își justifică intervenția sângeroasă prin amenin- țările vecinilor care ar fi pregătiți să invadeze țara pentru a restabili ordinea: „dure- rea și ofensa de a vedea pe unguri și pe nemți prin ținuturile acestea; dar să piară, nu notarul, ci jumătate din țărani! Mai bine să-mi împușc nevasta și copilul, dar să nu asist la această îngrozitoare nenorocire” (Rolando 1926, p. 53). Până și romanele semnate de scriitori apropiați mișcărilor socialiste interbelice, care punctează reprezentarea realistă a răscoalei cu note satirice apăsate, conferă datelor etnice un rol hotărâtor în desfășurarea evenimentelor, soluționând astfel momentele centrale din evoluția conflictelor epice. În Domnul deputat (1921) de

452 Cosmin Borza

V. Demetrius, șarjați sunt în egală măsură moșierii (simbolizați prin deputatul Marin Voiculescu, preocupat în toiul revoltelor să o dezvirgineze pe croitoreasa Eliza), și țăranii, apatici, „mioritici”, „oameni blânzi, trudnici și mulțumiți cu puțin, fără gusturi, fără doruri, fără arțag și fără năzuința unei vieți streine de trecutul lor umil”. Nu e de mirare că răscoala degenerează curând într-un ospăț demn de Țiga- niada lui Budai-Deleanu, curmat de spaima că vin jandarmii. De fapt, forțele repre- sive sunt întruchipate de doi soldați rătăciți și înspăimântați, a căror apropiere îi fac pe răsculați să rupă gardurile conacului și să fugă cu o bucată de friptură sau de mămăligă în mână, alții fără nimic, unii pierzându-și în învălmășeală căciulile și cojoacele. Tocmai de aceea, epilogul cărții lui Demetrius ridiculizează o tară iden- titară națională pentru a explica înăbușirea și lipsa de consecințe a răscoalei: „Și cât de bine își cunoșteau sclavii! Nici văduvele, nici orfanii, nici frații, nici părinții nu se răzbunară. Niciun act de nepăsare față de cârpa lor de viață, nicio dovadă de tăria legăturii cu morții lor nu se ivi. Nu trase nimeni niciun foc de pușcă de după un gard, de după un copac; nu sări nimeni să sfâșie pe cel care era pricina morții tatălui, fratelui, și să-l judece sub genunchi” (Demetrius 1921, p. 226). Aproape similară este situația romanelor Crucile albe (1936) de Florea Căruntu și Fecior de slugă (1932) al lui N. D. Cocea, cu mențiunea că – incluzând și mai tezist lupta de clasă dintre „clica boierească” a regelui și „obiditul” popor – „impasibilitatea de bivol” legat la jug împotriva nedreptăților afectează doar pe o parte dintre repre- zentanții clasei țărănești, în timp ce majoritatea sătenilor revoluționari provoacă o pe cât de neașteptată, pe atât de dătătoare de speranțe reinventare identitară. Iată un exemplu simptomatic din volumul lui Cocea: „De patruzeci de ani își cunoșteau turma cuminte, supusă, necuvântătoare, purtată între baionetele jandarmilor fără să crâcnească, de la munci grele la sălile de vot, din snopeala cazărmilor la coarnele plugului, de la muncile grele la coarnele plugului și nu o mai recunoșteau. Ce-o schimbase? Cine le-o înnebunise? Unde erau „junii semănă- tori” cântați de poet? Unde era voioasa Rodică a veselului Alecsandri? Asemenea câini- lor turbați mușcau acum mâna stăpânului care-i mângâiase, care-i hrănise, care-i slăvise în admirabile discursuri parlamentare sau în grave tratate de economie politică. «Talpa țării» distrugea totul în calea ei. Juna Rodică purta pe umerii ei albi-rotungiori, în loc de cofiță, bidoane cu păcură” (Cocea 1933, p. 168–169). Deloc în ultimul rând merită schițat și cazul trilogiei lui Cezar Petrescu (1937– 1943). Romanul e scris în bună măsură ca o replică polemică la Răscoala lui Rebreanu. Nenumărate sunt diferențele (de la multiplicarea planurilor narative din ambiția a acoperi exhaustiv contextele și cauzele revoltei țărănești, până la perso- naje care se opun vădit celor rebreniene – Iordache Cumpătă–Miron Iuga, Dimitrie Petreanu–Grigore Iuga, Ion–Petre Petre, Ada–Nadina etc.), dar cea mai programa- tică reacție de opoziție ține tocmai de funcția simbolică și narativă a amănuntului etnografic. Trilogia dospește de mituri, credințe, superstiții țărănești, la care aderă inclusiv familia de boieri pământeni Cumpătă, asimilată până la confuzie comuni- tății rurale (cum reiese din portretul lui Toader Gliga, omul de încredere al boieru-

Cum se naște un scriitor canonic: Liviu Rebreanu și romanele Răscoalei din 1907 453 lui: „Pe chipul lui bătrân și ars de soare, surit de ani, se întipărise o gravitate îngân- durată și austeră care îl făcea să samene uimitor cu Iordache Cumpătă, când pome- nea de câmpuri și de grijile sale. Între stăpân și slugă, aceeași viață în bătaia vântu- rilor și a ploilor, statornicise ca un legământ de rudenie” – Petrescu 1943, p. 66). Nu întâmplător, într-una dintre cele mai elogioase cronici de care a beneficiat romanul 1907, semnată de Nicolae Roșu în 1937, este remarcată capacitatea prozei lui Cezar Petrescu de a configura „caracterul naționalist al mișcării” în opoziție cu Rebreanu care neglijează „cu desăvârșire” acest aspect. În timp ce Răscoala „expri- mă, totuși, un punct de vedere incomplect și însămânțat pe concepția gheristă”, sus- ține Roșu, 1907 rămâne „romanul” celei mai mari revoluții sociale românești, un roman „național” (Roșu 1937, p. 1). Caracterul național(ist) al răscoalei stă și în centrul prozelor din anii ʼ70. În La cina din nouă sute șapte (1977), Ștefan J. Fay accentuează „instinctul patriotic” al țăranilor contrapus „infiltrării cu caracter colonial a capitalului străin în agricultura țării” (Fay 1977, p. 17), idee care subîntinde și cărțile semnate de Ilie P. Gheorghiu, Erupții din adâncuri (1974), respectiv Ion Marin Iovescu, Marea vâlvătaie (1977). În schimb, mai apropiați de Rebreanu în privința rolului și ponderii reduse acordate dimensiunii etnografice și identitare a mișcărilor țărănești din 1907 rămân cei trei „corifei” ai realismului-socialist: Zaharia Stancu, Desculț (1948), Petru Dumitriu, Bijuterii de familie (1949), V. Em. Galan, Zorii robilor (1950). În toate aceste volume – altfel, cu destule merite de construcție epică, conținând scenarii narative care demonstrează o bună asimilare a modelului Rebreanu – boierii (cio- coii, cărora li se adaugă preoții și parlamentarii obedienți regelui) sunt tipologizați exclusiv ca exploatatori lipsiți de orice identitate națională („Boierul nu are nație – spune tata – nici lege. El e boier și atât... Ori din ce neam se trage, la fel ne asu- prește” – Stancu 1948, p. 118; „ciocoiul e ciocoi, bă... Ce te uiți dacă e grec sau român?” – Dumitriu 1949, p. 26), după cum țăranii-exploatați, robii, desculții suferind de pelagră, aderă la concepția proletarilor din uzine, a muncitorilor cefe- riști ori a studenților-activiști socialiști, înstrăinându-se complet de tradițiile locale care îi predispun la pasivitate și supunere. Deloc neașteptat, mai ales pe acest roman se exersează abuzurile interpretative de la mijlocul anilor ʼ50, când bună parte din creația lui Rebreanu e reabilitată după aproape un deceniu de excludere, Răscoala devine de acum capodopera rebreniană: cum subliniază Crohmălniceanu în micul studiu din 1954, prin revelațiile lui Titu Herdelea, „chestiunea țărănească” se dovedește a fi „socială”, general umană, iar nu contextuală, regională, națională (cum părea în Ion). Răscoala sintetizează astfel „tabloul ridicării țărănimii asuprite împotriva moșierilor, a arendașilor și a aparatu- lui de stat burghezo-moșieresc” (Crohmălniceanu 1954, p. 90), căci „rapacitatea și parazitismul moșieresc apar deci reliefate cu mare artă, nu ca particularități psihice ale unor ființe înclinate spre avariție și indolență, ci ca rezultatul unui sistem” (ibidem, p. 102). Cartea din 1932 a lui Rebreanu depășește cadrele literaturii naționale, plasându-se în prima linie a literaturii socialiste despre „ciclul tragic al

454 Cosmin Borza existenței țărănești în condițiile asupririi” (Raicu 1960, p. 6), demonstrează Lucian Raicu în seria de comentarii publicată în „Gazeta literară”, glose încărcate ideo- logic care vor dispărea din monografia Rebreanu din 1967. Iar, în capitolul dedicat Răscoalei în studiul din 1963, Romanul monumental și secolul XX, după ce, pe ur- mele lui Crohmălniceanu, îi sancționează „vulnerabilitățile” ideologice (concesiile făcute curentelor „diversioniste” ale vremii, de tip freudist, îmbinarea psihologis- mului cu naturalismul pentru a-l captiva pe cititorul avid de senzații tari, incapa- citatea de a înțelege pe deplin năzuințele clasei muncitoare etc.), Ion Ianoși laudă „tendențiozitatea intrinsecă, organică” a romanului care „apare (parcă) „de la sine”, din materialul de viață, prezentat (parcă) la modul rece, constatativ, cronicăresc”, Rebreanu surprinzând „cu multă artă procesul de deșteptare a țăranului” (Ianoși 1963, p. 416). Firește că ideile lui Crohmălniceanu, Raicu și Ianoși sunt tributare momentului istoric (primii doi publicând curând noi studii, limpezite în bună măsură de grila ideologizată de lectură). Pe de altă parte, acest moment al receptării critice este esențial nu doar fiindcă volumul este plasat pe primul raft valoric al operei rebreniene („tot ce a scris Rebreanu înainte de Răscoala pregătește acest roman” – Raicu 1967, p. 221), nu doar fiindcă se susține mai apăsat ca oricând caracterul „ne-local/regional/național” al țărănimii imaginate de Rebreanu, ci mai ales pentru că răstălmăcirile interpretative realist-socialiste își găsesc puncte de sprijin solide în critica estetică interbelică. Căci ce altceva consacră dimensiunea epopeică a scrierilor lui Rebreanu susți- nută de primul val al exegezei dacă nu o desprindere a lumii romanești de orice condiționări/contexte locale, inclusiv etnice și etnografice? De altfel, cunoscuta evaluare a lui Mihail Dragomirescu din De la misticism la raționalism (1925) că Ion constituie „un fel de epopee a românismului” (Dragomirescu 1924, p. 410) intră în contradicție certă cu înțelesurile date conceptului de roman-epopee de marii critici ai perioadei, anume – în termenii lui Manolescu – „un plan de transcendență care dă realității imediate a romanului un sens metafizic”: „Despre epopeic în Ion vorbise și Lovinescu, înțelegându-l ca o revenire la romanul modern, rezultat din pulverizarea epopeii, la spiritul de totalitate al acesteia. Pentru Călinescu epopeicul se lămurește prin faptul că eroii prozatorului nu sunt indivizi cu viață unică, ci exponenți, simboluri” (Manolescu 1969, p. 3). Și mai clar este exprimată această „dez-naționalizare” prin epopeic în cronica lui Felix Aderca din 1933, Țăranii lui Rebreanu. Cu prilejul romanului „Răscoala”: „Acest acord wagnerian e mai mult decât românesc, deși e pe tema pământului, și nu căutați zadarnic, că nu-l veți găsi în nici una din milioanele de pagini țărănești ale literaturii noastre. E un ecou ancestral, universal, ridicat de autor din adâncurile cele mai au- tentice ale sufletului rural”, care depășește România „și se integrează psihologiei colec- tive, de totdeauna și de pretutindeni, căci Rebreanu e un scriitor universal” (Aderca 1933, p. 1).

Cum se naște un scriitor canonic: Liviu Rebreanu și romanele Răscoalei din 1907 455

Respectiva viziune se va prelungi și în studiile nepartinice din epoca postbelică. Referindu-se la Ion, dar evaluarea este cu atât mai relevantă pentru Răscoala, Vladimir Streinu constată că țăranul lui Rebreanu rămâne o „abstracție de inte- lectuali privind viața rurală. Dar el nu comunică în niciun fel cu personajele, să zicem, ale lui Creangă, care, în adevăr, au conduita milenară a obștei lor țărănești” (Streinu 1967, p. 1). Ideea este întărită într-un foarte util microstudiu semnat de Silviu Angelescu, Roman și etnografie, pornind de la o comparație între Rebreanu și romanul Țăranii al lui Wladyslaw Reymont. În timp ce la romancierul polonez nobelizat „socialul, modelat de etnic, încetează să mai fie o formă de manifestare a antropologicului, devine o expresie a etnologicului”, la prozatorul român, sub anxietatea influenței sămănătorismului, datele etnografice sunt atât de remodelate, încât funcția lor pentru definirea identitară a universului romanesc aproape că dis- pare (Angelescu 1985, p. 186–187). Rebreanu „revelează constantele, coordonatele umane de totdeauna, pentru salvarea cărora nicio înfruntare, oricât de dură, cu istoria prezentă, nu e zadarnică. Aici trebuie căutată miza morală a lui Liviu Rebreanu și consonanța sa cu marile voci ale literaturii universale din veacul nostru”, conclu- zionează Mircea Zaciu în Liviu Rebreanu și conștiința istoriei, la capătul unei alte analize comparative, de această dată cu Mihail Sadoveanu (Zaciu 1985, p. 261). Tot astfel, spre o recalificare a lui Rebreanu din scriitor „național” într-unul „universal” pledează în subsidiar și criticii postbelici care teoretizează și analizează tragismul marilor sale cărți. Fundamentându-și interpretarea pe scrutarea vorbirii personajelor care denotă o „înclinație spre aspectul foarte general, foarte reprezen- tativ, al lucrurilor” (Raicu 1967, p. 227), Lucian Raicu enunță deja clasica idee că „literatura lumii nu cunoaște o reprezentare mai exactă sau măcar echivalentă” a marelui proces al răzvrătirii mulțimilor, „intuit în toate implicațiile, în toată profun- zimea sa misterioasă”. Și mai memorabilă e teza lui Nicolae Balotă din De la Ion la Ioanide, capitolul Rebreanu sau vocația tragicului, că „[…] drama țăranului, așa cum apare ea în Ion sau Răscoala este aceea a condiției umane care nu poate fi cu adevărat pentru că, în anumite împrejurări sociale și economice, nu are. Setea de pământ este, în fond, un complex în care converg arhaice apetențe organic-naturale, stringente nevoi economice și, mai presus de orice, un nisus preauman spre posesiune, exacerbat la cel trăind într-o lume a proprietății, el însuși fiind întru totul lipsit. [...] mai mult decât tragedia lui Ion sau a lui Apostol Bologa, catastrofa satului în Răscoala reprezintă prezența tragicului în istorie” (Balotă 1974, p. 13, 37). În aceeași serie pot fi incluse nenumărate alte evaluări exegetice. Mă mărginesc la încă una, aparținând lui Marian Papahagi: „[…] memorabila serie de secvențe ce constituie preludiul incendiilor, devastărilor și violențelor din a doua parte a cărții este menită să pună în lumină acest duh inconștient ce trece prin indivizi, obnubi- lând parcă, în fiecare, motivele generale și personale ale răzvrătirii, ca pentru a le da autoritatea inapelabilă a unei fatalități predeterminate” (Papahagi 1985, p. 270). Această preponderență către universalizare/generalizare poate explica și de ce, în mărturisirile sale despre cum a scris Răscoala, Rebreanu insistă asupra efortului

456 Cosmin Borza constant de a păstra o viziune obiectivă, nepartinică asupra evenimentelor revoltei țărănești din 1907. Pe de o parte, această obiectivizare a discursului narativ nu i-a reușit pe deplin sau, conform altor interpretări, pare să nu fi fost nici măcar între intențiile centrale ale autorului. Nu doar că în Răscoala apelează constant la perso- naje-reflector care subiectivizează perspectiva epică (Titu Herdelea, Grigore Iuga, Petre Petre), ci, după cum informează concludent Stancu Ilin în studiul Liviu Rebreanu în atelierul de creație (1985), pamfletul lui Caragiale, 1907, din primă- vară până-n toamnă, îl inspiră pe Rebreanu într-o măsură mai mare decât tomurile de rapoarte oficiale și extrase din ziarele vremii parcurse la Biblioteca Academiei (Ilin 1985). De altfel, în Istoria sa, contrazicând dur atât confesiunile prozatorului, cât și o pleiadă de interpretări critice perfect conforme declarațiilor auctoriale („simpatie riguros acoperită”; „nepărtinire rară”, lipsa „adeziunii frenetice” – Cioculescu 1933, p. 1–2; „detașare egală”, „obiectivitate realistă”, „impasibilitate în evocare” Constantinescu 1933, p. 12), G. Călinescu scoate în relief o așa-zisă „tendențiozitate” rebreniană: „Desfășurarea narațiunii e aparent obiectivă, însă scriitorul ține cu țăranii, pe care îi idealizează. Liviu Rebreanu are, ca și Slavici, ca și Coșbuc, repulsie pentru societatea boierească a României vechi, pentru pretinsa ei putreziciune bizantină, ca unul ce vine dintr-o provincie unde clasa orășenească lipsea cu desăvârșire. [...] o serie întreagă de moșieri, arendași, volubili, ușurateci, sunt numai niște fantome și adesea niște carica- turi” (Călinescu 1993, p. 734). Pe de altă parte, în fapt, obsesia pentru dobândirea unei perspective realist- obiective asupra „chestiunii țărănești” coincide la Rebreanu cu demersul progra- matic de a-l dez-individualiza, dez-rădăcina, de-localiza, dez-regionaliza și, într-un final, de a-l dez-naționaliza pe țăran, pentru a monumentaliza general umanul. Țăranul consacrat de „romancierul național” (și și de aceea scriitorul canonic) Liviu Rebreanu e mai puțin român nu doar decât a susținut o parte consistentă a criticii autohtone, ci chiar decât și-a imaginat autorul însuși.

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Aderca 1933 = F. Aderca, Țăranii lui Rebreanu. Cu prilejul romanului „Răscoala”, în „Adevărul”, XLVII, 1933, nr. 15 075, 4 februarie, p. 1. Aderca 1935 = F. Aderca, Un tânăr semicentenar, în „Cuvântul liber”, serie nouă, III, 1935, nr. 4, 30 noiembrie, p. 4. Angelescu 1985 = Silviu Angelescu, Roman și etnografie, în Zaciu 1985, p. 177–190. Balotă 1974 = Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, București, Editura Eminescu, 1974. Călinescu 1993 = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediție nouă, revăzută de autor. Text stabilit de Al. Piru, Craiova, Editura Vlad & Vlad, 1993. Căruntu 1936 = Florea Căruntu, Crucile albe, București, Librăria „Pavel Suru”, 1936. Cioculescu 1933 = Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, în „Adevărul”, XLVII, 1933, nr. 15 044, 18 ianuarie, p. 1–2.

Cum se naște un scriitor canonic: Liviu Rebreanu și romanele Răscoalei din 1907 457

Cocea 1933 = N. D. Cocea, Fecior de slugă. Ediția a II-a, București, Editura Cultura Națională, 1933. Constantinescu 1933 = Pompiliu Constantinescu, Liviu Rebreanu, în „Vremea”, VI, 1933, nr. 278, 5 martie, p. 12. Crohmălniceanu 1954 = Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1954. Demetrius 1921 = V. Demetrius, Domnul deputat..., București, Editura Alcalay & Calafateanu, 1921. Dicționarul = Dicționarul romanului românesc de la origini până la 1989, București, Editura Academiei Române, 2004. Dragomirescu 1924 = Mihail Dragomirescu, De la misticism la raționalism, București, Tipografiile Române Unite, 1924. Dumitriu 1949 = Petru Dumitriu, Bijuterii de familie, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1949. Fay 1977 = Ștefan J. Fay, La cina din nouă sute șapte, București, Editura Albatros, 1977. Galan 1950 = V. Em. Galan, Zorii robilor, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor R.P.R., București, 1950. Gheorghiu 1974 = Ilie P. Gheorghiu, Erupţii din adâncuri, București, Editura Eminescu, 1974. Ianoși 1963 = Ion Ianoși, Romanul monumental și secolul XX, București, Editura pentru Literatură, 1963. Ilin 1985 = Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, București, Editura Minerva, 1985. Iovescu 1977 = Ion Marin Iovescu, Marea vâlvătaie, București, Albatros, 1977. Lovinescu 1970 = E. Lovinescu, Memorii, II (1932), în idem, Scrieri, 2. Ediție critică de Eugen Simion, București, Editura Minerva, 1970. Manolescu 1969 = Nicolae Manolescu, Rebreanu azi, în „Luceafărul”, XII, 1969, 13 septembrie, p. 3. Papahagi 1985 = Marian Papahagi, Extemporal. Rebreanu, în Zaciu 1985, p. 262–273. Petrescu 1943 = Cezar Petrescu, 1907. Ediția a II-a, vol. I–III, București, Editura „Cugetarea”, 1943. Raicu 1960 = Lucian Raicu, „Răscoala” și posteritatea socialistă, în „Gazeta literară”, VII, 1960, nr. 34 (336), 18 august, p. 6. Raicu 1967 = Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, București, Editura pentru Literatură, 1967. Rădulescu-Niger 1913 = N. Rădulescu-Niger, Orfanii neamului. Roman naționalist, București, Editura I. Negreanu, 1913. Rebreanu 1945 = Liviu Rebreanu, Ion, le roumain. Traduit par Pierre Mesnard, Paris, Libraire Plon, 1945. Rebreanu 1975 = Liviu Rebreanu, Opere, 8. Răscoala. Ediție critică de Niculae Gheran. Variante în colaborare cu Valeria Dumitrescu, București, Editura Minerva, 1975. Rebreanu 1980 = Liviu Rebreanu, Lauda țăranului român, în Discursuri de recepție la Academia Română. Ediție îngrijită de Octav Păun și Antoaneta Tănăsescu, București, Editura Albatros, 1980. Rolando 1926 = Sylvius Rolando, Ne leagă pământul..., București, Editura Cassei Școalelor, 1926. Roșu 1937 = Nicolae Roșu, „1907”. Romanul unei revoluții sociale, în „Viața literară”, XI, 1937, nr. 12, septembrie, p. 1. Simuț 2010 = Ion Simuț, Liviu Rebreanu și contradicțiile realismului. Ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2010. Stancu 1948 = Zaharia Stancu, Desculț, București, Editura de Stat, 1948. Streinu 1967 = Vladimir Streinu, Liviu Rebreanu, în „Tomis”, II, 1967, nr. 6, iunie, p. 1. Zaciu 1985 = Mircea Zaciu (coord.), Liviu Rebreanu după un veac. Evocări. Comentarii critice. Perspective străine. Mărturii ale prozatorilor de azi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985.

458 Cosmin Borza

HOW A CANONICAL WRITER IS BORN: LIVIU REBREANU AND THE NOVELS ABOUT THE 1907 PEASANT REVOLT (Abstract)

This paper aims to conduct a critical revision of Liviu Rebreanuʼs canonical status by comparing the image of the Romanian peasant established in his well-known novel The Uprising with the ones developed in no less than 18 Romanian novels approaching the 1907 Peasant Revolt as the major theme/subject or at least as a defining narrative structure. The main phases of Rebreanuʼs critical reception – all contributing to his consecration as the „national novelist” – will be revisited in order to evaluate if The Uprising really embodies the Romanian national identity to a higher degree than other novels dedicated to 1907 Peasant Revolt.

Cuvinte-cheie: scriitor canonic, romancier național, Liviu Rebreanu, Răscoala din 1907, identitate națională. Keywords: canonical writer, national novelist, Liviu Rebreanu, the 1907 Peasant Revolt, national identity.

Academia Română Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă, 21 [email protected]