Cum Se Naște Un Scriitor Canonic: Liviu Rebreanu Și Romanele Răscoalei Din 1907
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
COSMIN BORZA CUM SE NAȘTE UN SCRIITOR CANONIC: LIVIU REBREANU ȘI ROMANELE RĂSCOALEI DIN 1907 Explicațiile devenirii sau transformării lui Rebreanu în scriitor român canonic sunt deja clasice. Un decupaj relevant și convingător în acest sens i se datorează lui Ion Simuț (Simuț 2010): dincolo de forța de iradiere a locurilor comune mai ales asupra exegeților de rafturile doi și trei (Rebreanu văzut ca „mare arhitect”, „con- structor detașat și obiectiv”, „creator de viață”), criticul plasează în prim-plan așa- numitul caracter „național” al creației rebreniene. De vreme ce, în termenii lui Pompiliu Constantinescu, „mentalitatea dominantă a literaturii noastre e cea rurală” (Constantinescu 1933, p. 12), nu e de mirare că, așa cum constată Felix Aderca, „asupra valorii lui Rebreanu – în exacta ei prețuire – există un consens de care nu s-au bucurat în viața lor nici Eminescu, nici Caragiale. De la cei mai înalți dem- nitari ai statului până la ultimul șef de post de jandarmerie, de la mitropolit până la suplinitorul de la școala rurală, de la general și profesor universitar la ultimul ziarist, toți cunosc, dacă nu întreaga operă a lui Rebreanu, măcar două-trei romane” (Aderca 1935, p. 4). Parcă anticipând comentariile lui Aderca, E. Lovinescu statu- ează cât se poate de limpede: „La această consacrare scoborâtă în mase, la popă și la învățător, a contribuit, firește, și calitatea națională a operei, ruralismul ei, prin care sămănătorismul s-a prelungit cu o tehnică schimbată și evoluată” (Lovinescu 1970, p. 239). Foarte consonante sunt aceste evaluări chiar cu două dintre cele mai cunoscute mărturisiri ale autorului însuși – discursul de recepție la Academie, Lauda țăranului român (1940), respectiv prelegerea din 1943 despre cum a scris Răscoala din cadrul ciclului de conferințe despre „procesul de creație”, organizat sub auspiciile Ateneului Român. În cea dintâi, proaspătul academician susține că țăranul e „izvorul românismului pur şi etern”, „singura realitate permanentă, inalterabilă”, „păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”, așa încât literatura ro- mână modernă veritabilă „nu cere înstrăinare de realitățile naționale, ci tocmai înțelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea și valorificarea originalității acestor rea- lități” (Rebreanu 1980, p. 292). În cea de-a doua, acutizarea dorinței de a scrie despre Răscoala din 1907 este pusă și pe seama faptului că „scriitorii, glasul nea- mului, n-au simțit marea cutremurare a poporului nostru, singurul război civil din toată istoria noastră”, astfel încât „în atmosfera aceea de indiferență față de un eveniment atât de grav, m-am crezut eu chemat să repar onoarea scriitorilor ro- mâni” (Rebreanu 1975, p. 574–591). Valorificând și desăvârșind artistic problema- tica principală a națiunii române de la începutul secolului al XX-lea, problema țărănească, Liviu Rebreanu devine un scriitor clasic/canonic mai ales fiindcă e un scriitor național. Cazul pare a fi soluționat, dosarul închis. De altfel, în afara detrac- torilor (de la Nicolae Iorga la Basil Munteano și Constantin D. Ionescu – vezi Caietele Sextil Puşcariu, III, 2017, Cluj-Napoca, p. 450–458 Cum se naște un scriitor canonic: Liviu Rebreanu și romanele Răscoalei din 1907 451 Raicu 1967, p. 228), valurile de exegeze profesioniste – încercate pe cele mai diverse aspecte ale operei rebreniene – nu chestionează niciodată fățiș caracterul său național. Exagerând doar pe jumătate, dacă prima traducere a lui Ion în fran- ceză (1945) poartă titlul Ion, le roumain (Ion, românul – Rebreanu 1945), Răscoala (care, în formularea lui G. Călinescu, conține „mii de Ioni” – Călinescu 1993, p. 734) s-ar putea intitula simplu – Românii. Și totuși, pus în relație cu seria de proze de mari dimensiuni (19 romane – vezi Dicționarul) care abordează Răscoala din 1907 ca nucleu epic principal sau măcar ca plan narativ major, romanul rebrenian din 1932 oferă o lectură cel puțin surprin- zătoare în ceea ce privește dimensiunea/componenta identitară. Exprimat foarte direct, rezultatul acestei lecturi paralele ar fi următorul: din întreaga serie interbeli- că (9 cărți), căreia i se pot adăuga și prozele publicate în etapa naționalist-comunis- tă (5 volume), Răscoala lui Rebreanu oferă elementelor/datelor etnice, etnografice, regionale sau naționale, cel mai restrâns spațiu de manifestare. E vorba de rolul acestor date atât pentru conturarea unor așa-numite viziuni despre lume, concepții de viață sau profiluri spirituale ale țăranului român, cât și pentru impactul asupra tramelor epice. De exemplu, primul roman despre 1907, semnat de N. Rădulescu-Niger, Orfanii neamului (apărut în 1913, scris în 1908), este subintitulat „roman naționalist”, și implică – în special prin figura boierului pământean Andrei Conțescu – un elogiu romantic-sămănătorist al patriotismului lumii rurale, smintite de veneticii întruchi- pați de arendașii greci și de politicienii care și-au uitat obârșia. Previzibil, răscoala propriu-zisă este descrisă drept o izbucnire instinctuală, o „beție sălbatecă”, străină de firea sătenilor, răsculații fiind readuși la firescul propriului neam prin intervenția energică a bătrânului boier, a învățătorului și a preotului satului (Rădulescu-Niger 1913). Tot astfel, în Ne leagă pământul..., romanul din 1926 al lui Sylvius Rolando, pseudonimul lui Victor Papilian, în ciuda veritabilelor „fișe clinice” făcute răsculaților, dar și arendașilor ori militarilor (bazându-se pe teoria unui vechi boier, Cornățeanu, că omenirea e condusă exclusiv de foame și de sexualitate), numeroase sunt pasajele în care notația etnografică (realist-naturalistă, cu destule ironii programatice la adresa pitorescului din literatura sămănătoristă) se îmbină cu teze patriotice: profesorul-mentor al personajului-narator îi trasează drept iubiri de căpătâi pe Dumnezeu și Patria, iar ca dușmani pe socialiști și pe evrei, iar căpitanul Panait, conducătorul represiunii, își justifică intervenția sângeroasă prin amenin- țările vecinilor care ar fi pregătiți să invadeze țara pentru a restabili ordinea: „dure- rea și ofensa de a vedea pe unguri și pe nemți prin ținuturile acestea; dar să piară, nu notarul, ci jumătate din țărani! Mai bine să-mi împușc nevasta și copilul, dar să nu asist la această îngrozitoare nenorocire” (Rolando 1926, p. 53). Până și romanele semnate de scriitori apropiați mișcărilor socialiste interbelice, care punctează reprezentarea realistă a răscoalei cu note satirice apăsate, conferă datelor etnice un rol hotărâtor în desfășurarea evenimentelor, soluționând astfel momentele centrale din evoluția conflictelor epice. În Domnul deputat (1921) de 452 Cosmin Borza V. Demetrius, șarjați sunt în egală măsură moșierii (simbolizați prin deputatul Marin Voiculescu, preocupat în toiul revoltelor să o dezvirgineze pe croitoreasa Eliza), și țăranii, apatici, „mioritici”, „oameni blânzi, trudnici și mulțumiți cu puțin, fără gusturi, fără doruri, fără arțag și fără năzuința unei vieți streine de trecutul lor umil”. Nu e de mirare că răscoala degenerează curând într-un ospăț demn de Țiga- niada lui Budai-Deleanu, curmat de spaima că vin jandarmii. De fapt, forțele repre- sive sunt întruchipate de doi soldați rătăciți și înspăimântați, a căror apropiere îi fac pe răsculați să rupă gardurile conacului și să fugă cu o bucată de friptură sau de mămăligă în mână, alții fără nimic, unii pierzându-și în învălmășeală căciulile și cojoacele. Tocmai de aceea, epilogul cărții lui Demetrius ridiculizează o tară iden- titară națională pentru a explica înăbușirea și lipsa de consecințe a răscoalei: „Și cât de bine își cunoșteau sclavii! Nici văduvele, nici orfanii, nici frații, nici părinții nu se răzbunară. Niciun act de nepăsare față de cârpa lor de viață, nicio dovadă de tăria legăturii cu morții lor nu se ivi. Nu trase nimeni niciun foc de pușcă de după un gard, de după un copac; nu sări nimeni să sfâșie pe cel care era pricina morții tatălui, fratelui, și să-l judece sub genunchi” (Demetrius 1921, p. 226). Aproape similară este situația romanelor Crucile albe (1936) de Florea Căruntu și Fecior de slugă (1932) al lui N. D. Cocea, cu mențiunea că – incluzând și mai tezist lupta de clasă dintre „clica boierească” a regelui și „obiditul” popor – „impasibilitatea de bivol” legat la jug împotriva nedreptăților afectează doar pe o parte dintre repre- zentanții clasei țărănești, în timp ce majoritatea sătenilor revoluționari provoacă o pe cât de neașteptată, pe atât de dătătoare de speranțe reinventare identitară. Iată un exemplu simptomatic din volumul lui Cocea: „De patruzeci de ani își cunoșteau turma cuminte, supusă, necuvântătoare, purtată între baionetele jandarmilor fără să crâcnească, de la munci grele la sălile de vot, din snopeala cazărmilor la coarnele plugului, de la muncile grele la coarnele plugului și nu o mai recunoșteau. Ce-o schimbase? Cine le-o înnebunise? Unde erau „junii semănă- tori” cântați de poet? Unde era voioasa Rodică a veselului Alecsandri? Asemenea câini- lor turbați mușcau acum mâna stăpânului care-i mângâiase, care-i hrănise, care-i slăvise în admirabile discursuri parlamentare sau în grave tratate de economie politică. «Talpa țării» distrugea totul în calea ei. Juna Rodică purta pe umerii ei albi-rotungiori, în loc de cofiță, bidoane cu păcură” (Cocea 1933, p. 168–169). Deloc în ultimul rând merită schițat și cazul trilogiei lui Cezar Petrescu (1937– 1943). Romanul e scris în bună măsură ca o replică polemică la Răscoala lui Rebreanu. Nenumărate sunt diferențele (de la multiplicarea planurilor narative din ambiția a acoperi exhaustiv contextele și cauzele