Iacob Negruzzi (1842–1932), Prozator, Poet Şi Dramaturg, Fiul Lui Costache Negruzzi
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Iacob Negruzzi (1842–1932), prozator, poet şi dramaturg, fiul lui Costache Negruzzi. A fost membru fondator al Junimii, „secretarul perpetuu“ al Societăţii şi redactorul revistei Convorbiri literare (pen - tru a cărei apariţie scotea adesea bani din buzunarul propriu). Literat mai puţin talentat decât tatăl său, om aşezat, cu limitele şi pre ju - decăţile epocii, are meritul, ca memorialist, de a fi un bun ob servator, un narator onest şi plin de umor şi de a se pune cu bucurie în slujba celor din jur. Ediţie îngrijită şi prefaţă de IOANA PÂRVULESCU Redactor: Anca Lăcătuş Coperta: Angela Rotaru Tehnoredactor: Manuela Măxineanu DTP Corina Roncea © HUMANITAS, 2011 ISBN 978-973-50-3750-5 (pdf) Editura Humanitas Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 Prefaţă Când tinereţea lasă urme Era pe vremea când, ca de atâtea alte ori, totul trebuia făcut în România şi când destui oameni considerau o ase - menea situaţie drept un noroc personal. Bărbaţi bucuroşi că pun în funcţiune una dintre rotiţele, oricât de mici şi apa rent neînsemnate, ale marelui ceasornic care face timpul ţării lor să arate orele unei lumi mai civilizate, şi femei mul ţumite că-i pot susţine şi ajuta. Asumarea istoriei ca pe un lucru în care ai şi tu un cuvânt de spus îi face pe oa - menii din a doua jumătate a secolului 19 să nu se teamă de forţa ei. Spre deose bire de înaintaşii lor care oftau, odată cu cronicarul, de mila bietului om „subt vremi“ şi spre deo - sebire de urmaşii lor interbelici, care aveau să fie obsedaţi de teroarea istoriei, oamenii născuţi în preajma Revoluţiei de la 1848 ştiau de la taţii lor „paşoptişti“ că, dacă ai curaj, şi timpurile pot ajunge subt oameni. Era pe vremea când respectul reciproc dădea naştere prie teniei, când prietenia avea termen de garanţie nelimitat şi când tinereţea era la mare preţ, nu pentru că voia neapărat să se impună, ci pentru că avea cu ce s-o facă. 5 IOANA PÂRVULESCU Era pe vremea când de succesele unuia se bucurau toţi. Pe vremea când un bărbier din Iaşi, aflând din ziar că a fost premiat Cântecul gintei latine al lui Alecsandri, a fost cuprins de o asemenea emoţie, încât a început să alerge ca un nebun prin tot oraşul, cu gazeta în mână, oprindu-i pe trecători ca să le împărtăşească vestea şi strigând cât îl ţinea gura: „Asta e un lucru mare, e o grozavă onoare pentru noi, românii!“ Era pe vremea când râsul era o formă de seriozitate, când libertatea de a râde era neîngrădită de alte reguli decât de cele dictate de bunul-simţ personal, iar uneori nu putea fi stăvilită nici măcar de acestea. Tinerii nu aveau tabuuri, nu repetau papagaliceşte ideologii, dar raţiunea, inima şi lite ratura îi aju tau să ţină lumea în echilibru. Călcau pe-ală - turi, greşeau adesea, totuşi firea sau educaţia îi îndemnau să regă sească drumul şi să repare stricăciunea. Societatea Junimea n-a fost un loc, n-a fost un grup, n-a fost, în nici un caz, o instituţie plicticoasă, o lecţie de manual, a fost o lecţie de viaţă şi o stare de spirit: aceea care-i însu fle - ţea pe tinerii cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani, întorşi de la studii din străinătate cu gândul de a umple un loc gol pe harta treburilor româneşti. Anii de formare „Ce om am fost! Cât de necugetat am fost!“ (Iacob Negruzzi, Jurnal) Norocul Junimii în anii ei cei mai buni şi mai prolifici au fost scriitorii de vârf, numiţi azi clasici, împreună cu capul critic al Societăţii, Titu Maiorescu. Însă norocul Junimii în posteritate a fost un scriitor de rang doi, dovadă că istoria 6 PREFAŢĂ literară nu se sprijină numai pe umerii giganţilor. Ca să fie şi să rămână pentru oamenii viitorului mai mult decât o pagină de dicţionar, Junimea avea nevoie de un narator: prezent, activ, implicat, dar mai ales fidel, una dintre cele mai rare calităţi ale scriitorilor. Şi îndeajuns de format în spiritul căr - ţilor bune ca să nu-şi rateze misiunea. Acest om a existat, şi numele lui este Iacob Negruzzi. E fiul unuia dintre cei mai inteligenţi şi puternici scriitori de secol 19, Costache Negruzzi. La fel ca în familiile de muzicieni, în care copiii se joacă de mici cu instrumentele părinţilor şi le „fură“ meseria, probabil că şi în familiile de literaţi, cititul şi scrisul şi cărţile se preiau firesc, în joacă, din copilărie. Dacă a moştenit un anume ochi critic, lui Iacob îi lipseşte, în schimb, scânteia tatălui, deşi mai târziu, în atmosfera stimu latoare de la Junimea, el a scris versuri, „fiziologii“, roman, articole. Iacob Negruzzi s-a născut în ultima zi a anului 1842, Aju nul Anului Nou. Este o zi simbolică pentru secolul 19, o zi iubită, deoarece anunţă începutul şi e însoţită de spe - ranţa în mai bine. Cum a arătat viaţa lui de tânăr, până la marele episod Junimea? Avem informaţiile la prima mână, pentru că, în timpul studiilor, el a ţinut un jurnal (publicat abia în 1980, la Editura Dacia din Cluj, în traducerea lui Horst Fassel, din păcate într-o ediţie cenzurată), exersându-şi de pe acum calităţile de cronicar. Plecat de acasă încă de la 10 ani, pentru a studia în colegii străine, se înscrie la Facul - tatea de Drept din Berlin, în 1859, şi devine doctor în drept. La data începerii jurnalului avea aproape 19 ani, locuia îm preună cu un coleg, suferea de Weltschmerz, ca toţi ro - man ticii, se consola realist în braţele servitoarelor şi ducea lipsă de bani, ca mai toţi compatrioţii săi din capitala prusacă. Jurnalul se deschide la 1 decembrie 1861 cu con sem narea 7 IOANA PÂRVULESCU pier derii a 11 taleri la biliard, iar aceste rânduri scrise seara târziu păstrează încă mirosul ţigării pe care junele şi-o pro mi - tea drept recompensă, înainte de culcare. Norocul schim - bător de la ruletă, biliardul şi jocurile de cărţi, remuşcările şi promisiunile mereu călcate, petrecerile şi beţiile din birtu rile berlineze, culcatul în zori, citaţiile la tribunal şi chiar con - damnarea „la temniţă“pentru implicarea într-un scandal sunt evenimente obişnuite din timpul vieţii de student a lui Iacob. Distracţiile nu numai că nu lipsesc, aşadar, ci par, în primii ani, dominante: concerte, plimbări pe Unter den Linden, mese la Knorr, operă (face o adevărată pa siune pentru Adelina Patti şi-şi cumpără, ca toată lumea, bino clu), teatru, scrimă, iarna patinajul, vara excursiile. Viaţa studenţească în Berlinul celei de-a doua jumătăţi de secol 19 e însă orientată pozitiv. Deja în deschiderea jur na - lului, Iacob Negruzzi exclamă: „Am ajuns la nouăs prezece ani şi n-am făcut încă nimic pentru nemurire!“ E o reve - renţă retorică în cinstea lui Schiller (în celebra re plică a lui Don Carlos numai vârsta diferă: 23 de ani). Dorinţa lui Negruzzi de a deveni cineva e vădită chiar în „anii nebuni“, iar jurnalul consemnează, fără vorbe mari, planuri, aspiraţii, idealuri, lecturi şi studii serioase. Tinerii învaţă temeinic, în ciuda ispitelor de tot felul şi au (zilnic?) întâlniri cu un „repe titor“, un fel de meditator cu care dezbat chestiunile dificile din diferitele ramuri ale dreptului. Acesta le corec - tează şi lucrările pentru examene, la care îi ajută uneori sub- s tan ţial. Iacob Negruzzi ştie germana mai bine decât limba maternă, ceea ce de altfel regretă, vorbeşte franceza, învaţă latina, ita liana şi, cu deosebită plăcere, en gleza. La fel ca în generaţia precedentă, şi în cea a lui Iacob Negruzzi învăţă - tura în străi nătate are un scop precis: să formeze pro fesori 8 PREFAŢĂ buni care să acopere lipsurile în studiul din universităţile din ţară. El se interesează ce materii se studiază şi mai ales ce nu se studiază la Universitatea din Iaşi şi îşi face, pe la 20 de ani, planuri amănunţite despre cursurile pe care le va ţine. Gândul că după 10 ani petrecuţi în străinătate ar putea rămâne definitiv acolo este exclus în mentalitatea timpului. Toate sacrificiile plecării de acasă merită făcute doar în vede rea reîntoarcerii. De aceea, pe măsură ce se apropie mo men tul absolvirii, al obţinerii titlului de doctor în drept, Berlinul îi devine tot mai nesuferit pseudoexilatului şi ne - răb darea sporeşte. Vacanţa petrecută în vara lui 1862 la Trifeşti (moşia unde tatăl său, Costache, era, el, exilat uneori de-adevă - ratelea) marchează o ruptură în tonul din jurnal. În aceeaşi toamnă, la Berlin, eu, mai precis ich, devine un altul: un bărbat cu voinţă, maturizat, sigur pe ceea ce vrea şi capabil să se stăpâ nească. Cu un an mai târziu, priveşte în urmă cu mirare şi revoltă: „Ce om am fost! Cât de necugetat am fost! [...] Scri sorile primite de acasă nici nu mă interesau, ba ţin minte că s-a întâmplat o dată nici să nu desfac o scrisoare primită din partea mamei!“ Epoca stabilea la 21 de ani majoratul, dobândirea statutului oficial de bărbat. Într-adevăr, la 21 de ani, romanul de formare a lui Iacob Negruzzi s-a încheiat. El revine în ţară la sfârşitul lui octom brie 1863 şi începe să se ocupe de găsirea unui post universitar (îşi tipărise deja, la sugestia tatălui său, lucrarea de doctor în drept). Din iarna sfârşitului de an 1863, când începe adevărata istorie a lui Iacob Negruzzi, adică cea a junimistului, nu mai există în jurnal decât patru însemnări. Una îl priveşte pe Titu Maiorescu.