Învăţământul, Ştiinţa Şi Cultura Basarabiei Integrate În Statul Naţional Unitar Român
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
96 ROMÂNĂ Ioan Scurtu Învăţământul, ştiinţa şi cultura Basarabiei integrate în statul naţional unitar român Istoria îşi are meandrele ei. În august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial ală- turi de Antanta, din care făceau parte Franţa, Ma- rea Britanie şi Rusia, eliberarea Basarabiei nu-şi găsea reflectare în calculele factorilor politici de decizie de la Bucureşti. Aceştia îşi stabiliseră ca obiectiv eliberarea românilor din Transilvania şi Bucovina de sub dominaţia austro-ungară. I.S. – profesor universitar; şeful Catedrei de istoria Şi totuşi Basarabia a fost cea dintâi provincie care românilor, Facultatea de s-a eliberat de sub dominaţia străină şi s-a unit, la Istorie, Universitatea din 27 martie 1918, cu România. Acest fapt s-a da- Bucureşti (1990-2003); torat dezagregării Rusiei ţariste, la care românii directorul general al basarabeni şi-au adus propria contribuţie. Câteva Arhivelor Naţionale ale României (1991-1996); luni mai târziu, a urmat Unirea Bucovinei (28 no- directorul Institutului iembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie), constitu- de Istorie „Nicolae Iorga” indu-se astfel statul naţional unitar român. al Academiei Române; La sfârşitul Primului Război Mondial harta preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România geopolitică a Europei s-a modificat substanţial, (1990-2011). Coordonatorul ca urmare a dezagregării celor trei mari imperii volumului 8 al tratatului (rus, habsburgic, otoman), a apariţiei de noi state Istoria Romanilor (1918- independente – Finlanda, Estonia, Letonia, Litu- 1940), editat de Academia ania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria şi a Română; preşedintele întregirii teritoriale a altora – România şi Serbia Secţiei de ştiinţe istorice (devenită, în 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi şi arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din Slovenilor). România (din 2007). În noile sale graniţe, România era un stat de mă- rime medie în Europa, ocupând locul 10 după su- prafaţă şi locul 8 ca număr de locuitori. LECţiilE ISTORIEI 97 Ponderea Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român era de 15,1% în privinţa populaţiei şi de 15, 9% a teritoriului: Teritoriul Suprafaţa (km pătraţi) Populaţia România 295.049 18.057.029 Basarabia 44.422 2.864.402 Cea mai mare parte a populaţiei locuia la sate. Potrivit recensământului din 1930, singurul recensământ complet din perioada interbelică, situaţia, în pro- cente, se prezenta astfel: Teritoriul Populaţia urbană Populaţia rurală România 20,2 79,8 Basarabia 12,9 87,1 Din cei 370.109 locuitori ai oraşelor basarabene, 114.896 domiciliau în Chi- şinău, devenit cel de-al doilea oraş ca mărime din România, după Bucureşti, care avea 639.040 de locuitori. În România, ca şi în celelalte state europene, alături de populaţia majoritară trăiau minorităţi naţionale. Ponderea acestora, în procente, era următoarea1: sârbi, ruteni, cehi, Teritoriul români unguri germani ruşi croaţi, bulgari ucraineni slovaci sloveni România 71,9 7,9 4,1 2,3 3,2 0,3 2,0 0,3 Basarabia 56,2 – 2,8 12,3 11,0 – 5,7 – Teritoriul polonezi evrei greci turci tătari găgăuzi ţigani alte neamuri România 0,3 4,0 0,1 0,9 0,1 0,6 1,5 0,3 Basarabia 0,3 7,2 – – – 3,4 0,5 0,3 Aşadar, românii constituiau majoritatea absolută a populaţiei Basarabiei. O pon- dere semnificativă aveau ruşii, rutenii şi ucrainenii, evreii, bulgarii şi găgăuzii. Integrarea provinciilor istorice în cadrul statului naţional unitar român a con- stituit una dintre preocupările majore ale oamenilor politici în primii ani de după 1918. Acestea s-au aflat sub administraţii diferite: Basarabia – rusească, Bucovina – austriacă, Transilvania – maghiară. Totodată, se impunea asigurarea egalităţii de tratament pentru toţi locuitorii, indiferent de rasă, naţionalitate, religie sau limbă. Odată cu ratificarea de către regele Ferdinand a actelor de unire, toţi locuitorii provinciilor istorice respective au devenit cetăţeni români, cu drepturi şi obli- gaţii egale cu cei din vechiul regat. 98 ROMÂNĂ Pentru integrarea acestor provincii s-a acţionat cu prudenţă. O primă măsură a fost introducerea în guvernul României a reprezentanţilor Basarabiei, Bu- covinei şi Transilvaniei. La 9 aprilie 1918, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost numiţi miniştri pentru Basarabia în guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman. Pentru realizarea tranziţiei de la vechile structuri de stat la cele naţionale au fost constituite organisme proprii de conducere autonomă: Consiliul Diri- gent în Transilvania, Secretariate de Serviciu în Bucovina, Directorate în Ba- sarabia, care au funcţionat până la 4 aprilie 1920. Consiliul Directorilor, cu sediul în Chişinău, condus de Daniel Ciugureanu, şi-a axat activitatea pe realizarea prevederilor Rezoluţiei Sfatului Tării din 27 martie 1918: elaborarea proiectului legii agrare, aprovizionarea populaţiei, asigurarea ordinii şi liniştii publice, funcţionarea şcolilor şi a altor instituţii publice, aplicarea legislaţiei existente etc. În acelaşi spirit s-a decis unificarea calendarelor, deoarece în vechiul regat şi Basarabia funcţiona stilul vechi, iar în Transilvania şi Bucovina stilul nou. A fost adoptat stilul nou, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie 1919. Tot la 1 aprilie 1919 limba română a fost declarată limbă oficială pe întreg cuprinsul României. În aceeaşi zi s-a decis înfiinţarea de şcoli şi cursuri de limba română, de care beneficiau gratuit funcţionarii publici din rândul mi- norităţilor naţionale. Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate ro- mânească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, în Basarabia, datorită faptului că limba română fusese interzisă iar relaţiile cu România obstrucţionate de regimul ţarist, nu a existat această posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţionari aduşi din vechiul regat. Trimiterea în Basara- bia – cea mai înapoiată provincie românească – era privită de unii regăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere de inimă şi comiţând chiar abuzuri. Din această categorie făceau parte mai ales jandarmii care adesea dădeau dovadă de un comportament neglijent sau exagerat faţă de populaţia locală. Totuşi mulţi învăţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au considerat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia un adevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devotament pentru ridicarea nivelului de cultură al semenilor lor, mai ales al copiilor, dar şi al bătrânilor (prin şcolile de adulţi). Pe aceeaşi linie se înscrie unificarea monetară. După unire, în România se uti- lizau mai multe însemne ale valorii: în vechiul regat – leul emis de Banca Na- ţională a României şi leul emis de ocupanţii germani, în Basarabia – rubla ru- LECţiilE ISTORIEI 99 sească, în Bucovina – coroana austriacă, în Transilvania – coroana şi florintul unguresc. Pentru a se pune capăt acestui haos monetar, în august-septembrie 1920 s-a realizat preschimbarea tuturor bancnotelor şi monedelor străine în leul emis de Banca Naţională a României. Pe această bază a fost alcătuit şi primul buget al României întregite, care s-a aplicat de la 1 aprilie 1921. Învățământul, ştiinţa şi cultura au cunoscut o dezvoltare fără precedent în Ro- mânia interbelică. Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, elibe- rarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea laolaltă, pentru prima dată în istorie, a tuturor forţelor spi- ritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai solide, climatul op- timist generat de Marea Unire, setea de cultură a poporului au permis realiza- rea unui adevărat salt calitativ în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii, înregistrându-se unele performanţe cu adevărat europene şi chiar mondiale. Mircea Eliade aprecia că „spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul întregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână”. În opinia sa: „Eram prima generaţie românească necondiţiona- tă în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Ca urmare, „aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către uni- versuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”2. Pentru aceasta era nevoie de ridicarea nivelului de cultură al poporului, de formarea şi cultivarea elitelor. Învățământul şi-a adus propria-i contribuţie în acest domeniu. Una dintre cele mai importante acţiuni viza diminuarea analfabetismului. Ponderea ştiutori- lor de carte era următoarea: vechiul regat – 39,3% (recensământul din 1912), Bucovina – 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910). Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare a aces- tuia pe întreg teritoriul ţării şi instituia durata învăţământului obligatoriu şi gratuit de 7 ani (până atunci acesta era de 4 ani). S-au construit noi şcoli peste tot în România unită, s-au înfiinţat mai multe şcoli normale (de învăţători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare. La recensământul din 1930 numărul ştiutorilor de carte crescuse la 55,8% în vechiul regat, 65,7% în Bu- covina, 67,3% în Transilvania şi 38,1% în Basarabia. Se apreciază că la sfârşitul perioadei interbelice procentul acestora s-a ridicat la circa 80% pe întreaga ţară; în Basarabia acesta era de circa 55%. O atenţie specială s-a acordat învăţământului liceal; în 1936 s-au înfiinţat licee industriale, comerciale şi agricole. Universităților din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. S-a extins învăţământul superior