PANAIT CERNA

FLOARE +I GENUNE Colec\ie ini\iat[ =i coordonat[ de Anatol Vidra=cu =i Dan Vidra=cu Concep\ia grafic[ a colec\iei =i coperta: Vladimir Zmeev Antologie, tabel cronologic =i referin\e istorico-literare de Constantin Mohanu Reprodus dup[ edi\ia: Panait Cerna. Poezii, B.: Editura pentru literatur[, 1963 Ilustra\ii de Alex Ussow

REFERIN|E ISTORICO-LITERARE: Ion Trivale, G. Ibr[ileanu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, , E. Lovinescu, G. C[linescu, N. Iorga, Ion Pillat, Al. S[ndulescu, Valeriu R`peanu, Mircea Scarlat, Dumitru Micu, Al. Piru Editura „Litera Interna\ional“ O. P. 61; C.P. 21, sector 1, Bucure=ti, Rom`nia tel./fax (021) 3303502; e-mail: [email protected] Grupul Editorial „Litera“ str. B. P. Hasdeu nr. 2, mun. Chi=in[u, MD-2005, Republica Moldova tel./fax (3732) 292 932, 294 110, fax 294 061; e-mail: [email protected]

Difuzare: S.C. David D.V.Comprod SRL O. P. 61; C. P. 21, sector 1, Bucure=ti, Rom`nia tel./fax (021) 3206009

Prezenta edi\ie a ap[rut ]n anul 2003 ]n versiune tip[rit[ =i electronic[ la Editura „Litera Interna\ional“ =i Grupul Editorial „Litera“. Toate drepturile rezervate.

Editori: Anatol =i Dan Vidra=cu Redactori: Constantin Mohanu, Nicolae Popa Tehnoredactare: Olesea Pa=a

Tiparul executat la Tipografia „Universul“. Comanda nr. 8386 CZU 821.135.1-1 C 36

Descrierea CIP a Camerei Na\ionale a C[r\ii Cerna, Panait Floare =i genune / Panait Cerna; (Bibl. =colarului; serie nou[/ col. ini\. =i coord. Anatol =i Dan Vidra=cu; conc. gr. col. =i cop./ Vladimir Zmeev; nr. 410) — B.: Litera Int., Ch.: Litera, 2003 (Tipografia „Universul“). — 208 [p.] ISBN 973-675-027-2 — ISBN 9975-74-664-0 821.135.1-1

ISBN 973-675-027-2 © LITERA INTERNA|IONAL, 2003 ISBN 9975-74-664-0 © LITERA, 2003 7

FLOARE ªI GENUNE

1881 liceul la Br[ila, public[ o recenzie 25 septembrie. muncind asupra volumului În comuna Cerna ca s[-mi de poezii Nocturne din jude\ul se agonisesc traiul“. de Dimitrie Nanu, na=te copilul Panait, Elev studios, Panait tân[rul licean fiul înv[\[torului cite=te clasicii români, ar[tându-se Panait Stanciof îndeosebi Eminescu =i interesat de =i al Mariei, Co=buc, dar este atras problemele poeziei. n[scut[ Ta=cu. =i de literatura 1900 Tat[l copilului era universal[, venit din +umla din citind în original Toamna se înscrie Bulgaria. Nu se =tie poezie francez[ =i simultan la facult[\ile din ce motive î=i german[. de Fizico-Chimie p[r[se=te 1897 =i Folozofie familia înainte din Bucure=ti, de na=terea aceluia 24 august. cu regretul c[ nu se care va fi cunoscut Elev la liceu, poate înscrie =i la în literatura român[ debuteaz[ în revista Matematici: „A fost sub numele Panait Foaia interesant[ a imposibil s[ m[ înscriu Cerna (dup[ lui G. Co=buc cu la Matematici – afirm[ numele satului poezia Panait Cerna –, c[ci natal). Mama Trecut (dup[ riscam s[ pierd rec[s[torind-se Lenau), semnat[ cursurile de cu un Naum Costea, Panait Cerna – nume filozofie“. copilul Panait va care îl va consacra Octombrie. avea un în poezia Se retrage de la tat[ vitreg. româneasc[. facultatea de +tiin\e, r[mânând numai la 1888–1893 1898 Filozofie, pe care o Urmeaz[ =coala 20 iulie. urmeaz[ în ciuda primar[ în satul În revista Carmen lipsurilor natal. apare prima poezie materiale. La original[ a lui Filozofie este coleg 1893 Panait Cerna: cu , Toamna se Orientale. care îl va evoca în înscrie la liceul Memorii: „vioi, „Nicolae B[lcescu“ 1899 inteligent, cu ochii din Br[ila pe care Public[ în reviste de m[rgele albastre, îl termin[ poeziile: mobile“, cu un între\inându-se Cavaler, Lor. mers trepidant prin singur, cum însu=i 15 decembrie. care î=i manifesta m[rturise=te: În revista Ovidiu „nevoia fireasc[ a „Am terminat din Constan\a risipirii vie\ii“. 8

PANAIT CERNA

În revista Ovidiu Convorbirilor trimis[ unui prieten. din Constan\a public[ literare. Dar Public[ poeziile: poezia Isus (prima „lipsit de mijloace Ecouri, Noapte, variant[). materiale“ o duce Printre lacr[mi, tot mai greu =i se Dura lex. 1901 teme c[ nu va mai. mai putea 1906 Încep s[ se urma cursurile 26 ianuarie. manifeste primele universitare. Trece prima prob[ semne ale bolii de a examenului de pl[mâni. 1904 licen\[. 2 decembrie. Public[ în 6 februarie. Sub conducerea reviste poeziile: Dup[ cea de a doua lui Al. Vlahu\[ =i Din dep[rtare, prob[ de licen\[ este G. Co=buc, apare Plânsul lui declarat licen\iat în la Bucure=ti Adam, Ideal, Trei filozofie cu magna revista zbur[toare, În pe=ter[, cum laude. „S[m[n[torul“, în +oapte, Legenda unei August. Se afl[ la care Panait Cerna stânci, C[tre pace, Câmpulung Muscel. public[ numeroase Logodn[, Public[ poeziile: Isus poezii. Noapte de Sarcofagul. (forma definitiv[), var[ ap[rut[ în Ca poet este April, Închinare, nr. 4 al apreciat mult de Pârâul =i revistei provoac[ N. Iorga. floarea. entuziasmul lui Co=buc 1907 =i Vlahu\[. În acela=i 1905 an, înainte de apari\ia Este consultat Se afl[ la S[m[n[torului, de savantul Ion Ruc[r – aerul de Panait Cerna Cantacuzino, care munte fiindu-i publicase în constat[ c[ poetul recomandat de Revista modern[ sufer[ de o grav[ medici. poeziile Farmec boal[ de pl[mâni. Septembrie. În de lun[, Cel În prim[var[ se mai frumos, interneaz[ public[ poezia Zile de Triumf. la spital în durere, inspirat[ din Sinaia. La sfâr=itul tragedia r[scoalelor 1902 lunii mai se întoarce \[r[ne=ti (Vlahu\[ octombrie. la Bucure=ti, se publicase în Este respins la preg[te=te aprilie, în Via\a un concurs pentru pentru sus\inerea româneasc[, cunoscuta ocuparea unui examenului de poezie 1907). post de licen\[. În iunie Noiembrie. Pleac[ func\ionar la revine la la studii în Germania. Arhivele Statului. Sinaia, unde Din Predeal scria Public[ în reviste r[mâne pân[ în 22 mamei sale: „Eu sunt poeziile: Repaos, septembrie când în drum spre \[ri Albatrosul, p[r[se=te str[ine“. Face Triste\ea Leonorei, sanatoriul crezând un scurt Farmec de lun[, c[ s-a vindecat popas la Viena. De pe \[rm, Cel mai definitiv. „Doctorul 8 decembrie. Scrie frumos. Ca student la mi-a spus c[ sunt din München unui Filozofie =i ca poet sc[pat, sc[pat prieten: „Spre a-mi este apreciat de Titu de tot. completa studiile Maiorescu, care îl Tr[iasc[ via\a!“ – f[cute la atrage în cercul afirma într-o scrisoare Facultatea de 9

FLOARE ªI GENUNE

Filozofie din Bucure=ti, 1909 scrie în unde am luat licen\a ianuarie. limba german[. magna cum laude, La Berlin revede Îi apar poeziile am venit în studiul despre Goethe Ruga p[mântului Germania, ajutat =i începe s[ scrie =i Nocturn[. de câ\iva iubitori de ampla poezie 1911 literatur[, care mi-au Poporul. procurat mijloacele Îl încearc[ ianuarie. de =edere aici, timp nostalgia \[rii lui: În Convorbiri literare, de o jum[tate de „Nic[iuri nu m[ simt Panait Cerna public[ an“. Public[ mai bine ca în codrii poezia Lui Leo Tolstoi, poeziile: C[tre Ines, no=tri“ – scrie prilejuit[ de Chemare, C[tre pace unui prieten. moartea (într-o nou[ form[), Iulie. Public[ în scriitorului rus. Cântec de noapte, Convorbiri literare Vara. Se afl[ la Sinaia. Floare =i genune, un studiu despre În Convorbiri literare Amor, Închinare, – Eminescu. public[ poeziile majoritatea August. Se afl[ la +oimul, Roman\[, în Convorbiri Sinaia, de unde în Mam[. literare, unde toamn[ se întoarce 1912 Mihail Dragomirescu la Berlin. ]l considera – exagerat! Octombrie-noiembrie. Pentru volumul pe Panait Cerna În num[rul dublu al Poezii, ap[rut în 1910, „poet genial“. Convorbirilor literare Academia Român[ îi îi apare studiul acord[ „partea cea 1908 despre Faust. mai mare din februarie-aprilie. Îi apar poeziile premiul Se afl[ în „ora=ul Dor =i Poporul. „Adamachi“, în studen\ilor“ la valoare de 3000 Heidelberg, 1910 lei; raportul pentru dar î=i La Editura premiere îl prezint[ manifest[ dorin\a Minerva din Bucure=ti scriitorul Duiliu de a studia la Berlin. apare primul s[u Zamfirescu. Octombrie. Panait volum: Poezii, Iunie. Împreun[ Cerna câ=tig[, întâmpinat elogios cu Al. Vlahu\[, prin concurs, prin recenzii semnate Barbu Delavrancea, bursa instituit[ de , C. Dobrogeanu- la Bucure=ti cu tema G. Bogdan-Duic[, N. Gherea =i Literaturile germanice Iorga, A. R[dulescu- , cu deosebit[ aplicare Pogoneanu. Î=i Panait Cerna particip[ în estetic[ =i se înscrie continu[ la înmormântarea la Universitatea din studiile la Berlin. lui I. L. Caragiale Berlin. Începe August-septembrie. la Berlin, unde s[ lucreze la un Revenit în \ar[, acesta a studiu asupra lui locuie=te la decedat subit în Faust de Goethe. Sinaia. ziua de 9 iunie. Începe s[ înve\e Toamna. De la 18 iulie. Anun\[ Universitatea din c[ =i-a terminat limba englez[. lucrarea de Îi apar Berlin trece la Universitatea doctorat. mai ales în În tot anul 1912 Convorbiri literare din . Î=i fixeaz[ ca tez[ public[ o singur[ poeziile: Floarea poezie: Cântec, Oltului, Desp[r\ire, de doctorat Lirica de idei, la care începe în Convorbiri Torquato c[tre literare. Leonora. s[ lucreze; o 10

PANAIT CERNA

1913 „Panait Cerna 1944 mort azi- februarie. La Editura diminea\[ subit: Cartea Româneasc[ Sus\ine teza de pneumonie =i doctorat Lirica de apare edi\ia a IX-a sl[birea inimii“. Poezii de Panait idei. Î=i anun\[ în 28 martie. scris un prieten: Cerna, iar La Leipzig are între 1954-1966 „Cu deosebit[ loc înmormântarea se mai tip[resc înc[ bucurie, lui Panait Cerna; cinci edi\ii. Poeziile te vestesc c[ mi-am particip[ mul\i lui Panait Cerna apar luat doctoratul. În români prezen\i =i în colec\iile: fine l-am luat =i în Germania, „Biblioteca înc[ bine de în primul pentru to\i“ (1968) tot...“, „am rând tinerii =i „Arcade“ (1976) la fost proclamat români afla\i la Editura Minerva. în unanimitate studii. Doctorul 1956 doctor magna Valeriu L. Bologa, cum laude“. martor al ultimelor septembrie. Se îngrije=te zile ale celui disp[rut La împlinirea a 75 de tip[rirea lucr[rii consemneaz[: „Ne-am de ani de la na=terea care apare sub titlul poetului, apar articole Die Gedankenlyrik. strâns to\i românii în cimitirul central, în Gazeta literar[ =i Inaugural – Contemporanul Dissertation. Halle la marginea =i au loc a.S. Heinrich John, ora=ului, în emisiuni de radio 1913, 116 p. (În limba apropierea marelui în care este evocat[ român[ se va tip[ri monument al b[t[liei personalitatea de-abia peste 60 de popoarelor. Un fundal =i opera ani: Panait Cerna, care nu se poate poetului. numi trist =i tragic. Lirica de idei. 1957 Diserta\ie în vederea B[tea un vânt rece.“ ob\inerii titlului Ziarele =i revistele Se inaugureaz[ de doctor din \ar[ public[ Casa memorial[ la Facultatea de necrologuri „Panait Cerna“ Filozofie a niversit[\ii =i articole închinate în satul din Leipzig. Traducere memoriei lui Panait natal. =i cuvânt înainte de Cerna semnate de: 1963 Marin G[iseanu, Tudor Arghezi, Mihail Bucure=ti, Editura Dragomirescu, Emil martie-aprilie. Univers, 1974, 167 p., Gârleanu, Horia În întreaga \ar[ în colec\ia „Eseuri“). Petra-Petrescu, se comemoreaz[ P. Locusteanu. cincizeci de ani Bucuria succesului de la moartea la sus\inerea tezei public[ în Convorbiri poetului. de doctorat Apar articole în este umbrit[ de literare poezia Lui Panait Cerna. principalele reviste reactivarea brusc[ a literare, iar Muzeul bolii de pl[mâni, în Literaturii Române urma eforturilor * * * deschide o expozi\ie f[cute. 1914 comemorativ[. Are 26 martie. loc =i un pelerinaj Departe de patrie, La Bucure=ti, la în Dobrogea, Panait Cerna se stinge C. Sfetea, apare edi\ia la Cerna – fulger[tor din via\[. a II-a cu ad[ugiri din satul Un cunoscut trimite Poezii de Panait natal al în \ar[ o telegram[: Cerna. poetului. POEZII 1910 12

PANAIT CERNA

ISUS

Ai fost un om =-ai pãtimit ca dânsul... Un Dumnezeu – cum te credeau pãrin\ii – Plute=te-n veci deasupra suferin\ii: El nu ne poate în\elege plânsul.

Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie, Cu pieptul plin de lãnci, cu chipul supt, Am spune cã-i un joc, dar jertfã nu e: El din fiin\a lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre cãi, Supt umilin\i ce nu le =tie cerul; Tu ai gemut, când Te pãtrunse fierul, De-au tremurat =i uciga=ii tãi.

+i ochii Tãi cei blânzi se înnoptarã, +i gura Ta s-a-nvine\it de chin, +i duhul Tãu, ce nu putea sã moarã, A smuls din trup suspin dupã suspin...

Un om, un om, prin patimile Tale! +i totu=i cât de sus, lumina mea, Te-a înnãl\at rãbdarea sfântã-a Ta! De mila Ta, la glasul Tãu de jale, 13

FLOARE ªI GENUNE

Sã se de=tepte mor\i de mii de vremi +-adâncul lumii sã se înfioare, Iar Tu – sã ai privirea iertãtoare, Un om sã fii – =i tot sã nu blestemi!...

Cum au putut sã steie laolaltã Atâta chin =-atâta bunãtate? Se rãtãce=te mintea =i nu poate Sã te urmeze-n lumea Ta înaltã...

Al nostru e=ti: al celor slabi =i goi – Pãmânt \i-e trupul =i-n pãmânt s-ascunde, Dar umbra Ta rãmase printre noi +i inima-mi te simte ori=iunde:

De sufletul ce-a întâlnit mizerii +i cu obolul sãu le-a vindecat, Te-apropii lin, prin negura tãcerii, +i strângi în tainã mâna care-a dat;

Apostolului rãsplãtit cu urã, Tu-i spui: Mergi, nu e=ti singur în durere! +i gura \i-o-nfrã\e=ti cu sfânta gurã Ce-a semãnat nãdejdi =i mângâiere; 14

PANAIT CERNA

De cel ce geme, neputând sã moarã, Apropii cupa lini=tii de veci, Mereu spore=te-a inimii comoarã +i drum de zâmbet la=i pe unde treci.

Al nostru e=ti! Ce ochi vãzu vrodatã Cã te-ai suit la cer, purtat de nori? Ce gând nebun zvârli aceastã patã, Pe cel mai mare dintre visãtori?

Putut-a oare sufletu-\i sã fugã La cei senini =i ferici\i din cer, Când jos, prin murmure de chin =i rugã Atâtea bra\e tremurã =i-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane Nu Te-au lipit atât de strâns pe lemn, Cât Te-a legat de-acest pãmânt nedemn Nemãrginirea rãnilor umane.

Atâta timp, cât lutul n-o sã creascã Copiii asemeni chipului Tãu sfânt; Atâta timp, cât lini=tea cereascã Nu se coboarã-n inimi pe pãmânt; 15

FLOARE ªI GENUNE

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni +i ochii to\i de plâns n-or fi de=er\i, Atât de mult Tu, cel nãscut din oameni, Va trebui sã mângâi =i sã ier\i;

Atât de mult vei auzi jelire +i rana Ta va sângera mereu – Îmblânzitor de oameni prin iubire, Tu =i-ai ales destinul cel mai greu!

...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire Din somnul lung al greului rãbdat, Când nu va fi nici chin, nici rãtãcire, Atunce Tu zâmbi-vei împãcat;

Atunce numai îngerul hodinii Va coborî subt ochiu-\i în\elept: Î\i va culege de pe frunte spinii +i-\i va închide rãnile din piept.

(Sãmãnatorul, V, nr. 23, 4 iunie 1906) 16

PANAIT CERNA

DIN DEP{RTARE

Nu \i-am vorbit vreodatã, =i pe fere=tri deschise Nu \i-am trimis buchete, stãpâna mea din vise, Ci numai de departe te-am urmãrit adese, Iluminat de gânduri nespuse, ne-n\elese... Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vrodatã Fãptura ta de zee pe cine îl îmbatã; – Ce frunte se-nnoreazã, gândind cã steaua linã Împarte =i la al\ii bogata ei luminã?...

Nimic nu =tiu de tine, senina mea iubire – Dar ochii mei, în care-\i culeg uimire; Cãrarea mea pustie se umple de luminã, Încât mã-mpac cu via\a-mi =i uit cã mi-e=ti strãinã...

Ce vrea =i unde merge un fulger? Cui ce-i pasã!... Destul cã face noaptea, o clipã, mai frumoasã. Dar uneori, când luna e prea strãlucitoare, Din adâncimea serii vin vrãji turburãtoare – A= vrea sã cânt, sã cuget, dar nu mã-ndemn... nu pot... 17

FLOARE ªI GENUNE

O razã de m-atinge, eu mã cutremur tot, +-atât mã simt de singur, cã mã-nfior, de teamã, +i ochii mei, din umbrã, lumina ta o cheamã... Atunci, m-abat pe-drumuri de sufletul tãu pline, +i sufletul meu prinde din nou sã se-nsenine, De cum te-arã\i privirii setoase, de departe, Strãlucitoare, purã, ca mugurii de marte...

Dar azi, îmi e=ti departe. – Te furã alte zãri În \ara primãverii =-a vecinicii visãri N-ai fost a mea, dar tremur, de parcã te-am pierdut, +i-nmãrmuresc cu ochii în întuneric, mut... +tiu bine cã e=ti dusã, dar te a=tept mereu, +i clipele-a=teptãrii curg tot mai trist, mai greu, Cãci nu mai licãre=te îndepãrtatul geam +i nu-mi mai ie=i în cale =i doar atât ceream...

Vei reveni vrodatã? – Mai bine a= fi vrut Sã-nchid adânc în mine un dor necunoscut; Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapã, 18

PANAIT CERNA

Cã-n sufletul meu singur n-a mai putut sã-ncapã... Tu arde-aceste rânduri =i catã, visãtoare, Cum izbucne=te para din ele – =i cum moare... E flacãra ce-n tainã fiin\a-mi pustie=te, Dar în vrãjitu-mi suflet nu moare, ci tot cre=te...

O creangã, pe cãrare, s-apleacã somnoroasã; Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crãias㠖 Pã=e=te aiuritã, ca visurile mele, Mi=când, la pasul vremii, hlamida ei de stele. Eu trec, gândind la tine, la \ara-n veci seninã, Iar ochii mei, în lacrãmi, de câte-o stea s-aninã... +i iatã!... steaua cade spre \ãrmuirile-acele, De parcã se-nfrã\e=te cu dorurile mele... Ea-\i duce o solie, de plâns =i de noroc: Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc...

(Sãmãnãtorul, III, nr, 28, 11 iulie 1904) 19

FLOARE ªI GENUNE

ECOURI

Când, dupã zile lungi de jale Ce-au mângâiat un trist amor, Vã întâlni\i pe-aceea=i cale, Înlãn\ui\i de-acela=i dor,

Grãdinile în mii de fe\e În cinstea voastrã înfloresc, În crâng v-adastã cântãre\e, Ce numai pentru voi doinesc;

De deznãdejdi de mai-nainte, Acuma sã zâmbi\i vã vine +-un gând vã lumineazã-n minte, Cã via\a-i cel mai mare bine.

Pe toate pune stãpânire A voastrã inimã mãiastrã... Nu, nu! Atâta fericire Nu poate fi numai a voastrã! 20

PANAIT CERNA

Se pare cã, nerãbdãtoare, Vie\ile din viitor Aud a voastrã sãrutare Din noaptea nefiin\ei lor.

+i, dacã nebunii divine Vã smulg în ceruri, tremurând. E cã un neam întreg ce vine Se bucurã cu voi în rând;

+i, dacã-n ora fermecatã Asemeni zeilor pãre\i, E cã trãi\i, ca-n vis, deodatã Atâtea mii =i mii de vie\i...

(Sãmãnãtorul, IV, nr. 24,12 iunie 1905) 21

FLOARE ªI GENUNE

PLÂNSUL LUI ADAM

A rca=i îndemânateci, seme\i, cu pa=i de lei, Doi fulgeri smul=i din noapte-mi erau copiii mei; +i parcã-i vãd =-acuma în faptul dimine\ii, C-un strigãt de izbândã, dând zbor nebun sãge\ii, +i cum se pierd cu turma în zarea purpurie, Fãcând din largul lumii imensã-mpãrã\ie... Sau cum se-ntorc agale, zâmbind =i mânã-n mânã, Buni, ferici\i ca mine, pe când eram \ãrânã... Iar Eva lãcrãma. Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut – Cuibau dureri ascunse în cel dintâi nãscut; Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut sã o prime=ti, Vrând rãtãcirea noastrã mai greu s-o pedepse=ti... Un gând de-aiurea – ucigãtorul gând – +i-n Cain, bunul Cain, pãtrunse-ntunecat. ...S-a nãruit cu blestem altarul fumegând +i s-a târât o pânzã de fum, în lung =i-n lat, Ca o imensã-aripã de vultur sãgetat... Iar de atunce, fumul crescu mereu, =-a pus Zid negru între mine =i slava ta de sus – Azi, gândurile mele cu greu pot sã le-adun, Sã le trimet la tine, Pãrinte vecinic bun; Cãci se întoarnã pururi, sbãtute, risipite, Ca fumul fãrã pace al jerfei neprimite...

+i cum a= vrea =i astãzi, ca-n vremile senine, Pe aripile rugii sã mã ridic la tine: Sã-nving robia humii!... 22

PANAIT CERNA

Nu mi-ai dat Tu lumina =i farmecele lumii? Pãmântului meu tânãr nu-i dat nectarul sevei? +i nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei? O rugã, da, un cântec \i se cuvine |ie... Îl simt vibrând..., nimica nu poate sã-l re\ie – Dar, când sã pui într-însul îngenunchiata-mi via\ã, Uit vorbele mãririi =i buzele mi-nghia\ã, Cãci geamãtul lui Cain din noapte se desface +i-mi risipe=te clipa de rugã =i de pace. E plânsul lui... Din noaptea cãrãrilor pierdute, El inima-mi de tatã o cheamã, sã-l ajute; Dar n-am puteri... – =i spada grãdinilor divine O simt cum se înfige fulgerãtoare-n mine. Tu-l vezi =i-l dai uitãrii... Ce s-a fãcut, Pãrinte, Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?

Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i – Ce vrei sã faci, Tu, Doamne, cu suferin\a lui? O, dacã spre urzirea unei cere=ti podoabe Î\i trebuie durerea fãpturii tale slabe, Ridicã de pe via\ã-i povara, cã-i a mea, +i pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea; Mi-a= duce-o fãrã murmur, chiar de m-ar frânge-n cale, Cãci inima-mi cunoa=te =i darurile tale... De-a fost pãcat iubitul, mãrire cui l-a scos, El a fãcut pãcatul atâta de frumos: Un farmec, o be\ie ce-n veci în tine-o por\i – Pe clipa rãtãcirii îndur =i mii de mor\i... 23

FLOARE ªI GENUNE

Dar prea e crudã legea ca fiul sã spã=eascã: De-a pururi, fãrã vinã, gre=ala pãrinteascã...

...O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zãmislit, Era prin rai lumina, =i flori, =i ciripit, Plutea o voluptate-n vãzduhul primãverii – Miresmele grãdinii pãrta=e-au fost cãderii... Sã cadã însã plumbul osândei pe-amândoi, Dar tu, de ce sã suferi, copile, pentru noi, De ce sã-\i blestemi mama, gemând prin râpi sihastre, Tu, singura luminã a gândurilor noastre?

Gãsi-vei tu vrodatã liman nemângîierii Sã-i ier\i pe-aceia care te-au hãrãzit durerii? Noi nu =tiam, copile, cã tu ai sã plãte=ti

Cu chinuri clipa noastrã de vrãji sãrbãtore=ti! De-ar =ti vrodatã floarea de pom, din paradis, Cã-n fructul ei un vierme du=man va sta închis, ‘Nainte ca sã lege, s-ar scutura-n noroi – O, sfânt copil al Evei! îndurã-te de noi...

(Sãmãnãtorul, III, nr. 40, 3 oct. 1904) 24

PANAIT CERNA

IDEAL

Luceafãrul senin rãsare, Umplând de vis vãzduh =i mare...

Pãtruns de focul lui cel blând, Un strop s-aprinse, tremurând; +i stropul, lacrimã-nstelatã, Vorbi spre steaua depãrtatã:

„A= vrea sã mã înal\ la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus, +i-n noaptea undelor haine Rãmân cu dorul meu, nespus.

+i totu=i, simt cum mã strãbate O razã din puterea-\i lin㠖 Greu luptã valurile toate Sã-mi stingã visul de luminã,

Dar cad, se farmã, istovite De furtunatecul lor joc, +i-n fundul mãrii lini=tite Eu reapar senin în loc. 25

FLOARE ªI GENUNE

Eu sunt un vis, dar teamã nu mi-i De vânt, de unda rãzvrãtitã, Cât timp te vãd deasupra lumii Lucind eternã, lini=titã...

Dar, cum te pierzi întunecatã, Apune-trist a mea scânteie, – Cu raza ta mã nasc deodatã, Cu dânsa via\a-mi se încheie“.

...O, steaua mea, alungã norii, Sã-\i sorb clipirile senine, Sã trec prin furia vâltorii, Cu ochii \intã cãtre tine!

(Sãmãnãtorul, III, nr. 32, 8 august 1904) 26

PANAIT CERNA

NOAPTE

N-ai somn, în astã noapte de-a=teptare!... Nici pace n-ai: din soarele de ieri, O razã, un mãnunchi de scânteieri, A-ntârziat în ochi, tremurãtoare – +i nu se-nchid pleoapele-arzãtoare... |i-i inima numai de visuri plinã... Ca-ntr-o bisericã strãlucitoare, Când se aprind fãcliile la denii, A=a, deodatã, s-a fãcut luminã, În sufletul neadormit pe care Se scuturã un stol de dulci vedenii... Iar amintirea prinde sã de=ire O tânãrã poveste de iubire: Era-n amurg. Pe drum, nici o viea\ã... Doar doi înfiora\i, în pasuri line, S-au strecurat subt plopul cel înalt – +-atât de-aproape se priveau în fa\ã, Cã fiecare se vedea pe sine. În ochii celuilalt. Dar ochii ei curând în jos cãzurã... 27

FLOARE ªI GENUNE

Întâi a sãrutat-o el pe gurã: De-a pururi gura dulce, ca de-albinã, Sã înfloreascã-n zâmbet de luminã!... Apoi – din nou pe gura ce sta mutã: Sã spuie numai vorbe dulci =i glume! Apoi pe ochi: sã nu mai vadã-n lume Decât pe fericitul ce-i sãrutã!... Pe urmã? N-a fost vis, ci o furtunã Ce zguduie adânc, adânc rãsunã... Orbi, ferici\i, în clipele acele Erau biruitorii sor\ii grele, – Tot mai aprinse sãrutãri î=i dau – N-aveau rãgaz sã cugete la ele, Nici vreme sã le numere n-aveau.

* O, suflete! Doine=te =i tresaltã! Tu, tu e=ti fericitul din poveste! Iar râzãtorul chip cioplit de daltã E visul tãu =-a ta domni\ã este... 28

PANAIT CERNA

Tresaltã, suflete al meu, =i cântã! De astãzi, n-ai sã tremuri singuratec +i nu vei mai privi, plângând, la stele – Acum e=ti numai cântec =i jãratec – Ca ele viu, – :nemuritor ca ele... Tresaltã, suflete al meu, =i cântã! De-acuma, nu t-ei mai gândi la moarte, Cãci azi, de Ea, nimic nu te desparte... C-un zâmbet, cu o vorbã spusã-alene, Ea dete somn durerii pãmânte=ti; A dat vie\ii glasuri de sirene – Umplu întreg pãmântul de pove=ti... O, suflete al meu! Tresaltã, cântã!

* Când fu sã plece, ea-mi =opti: „Pe mâne!“ Dar mâna mea-n a ei mult timp rãmâne... Nici un cuvânt n-a rupt tãcerea sfânt㠖 Doar de departe a rãspuns =optirii Prelungul fluier al priveghietorii – Pe mâne! Iatã =oapta fericirii Ce mânã clipele =i mi=cã sorii... 29

FLOARE ªI GENUNE

Pe mâne! Ori=ice ungher al firii Îmi pare cã repetã-aceste =oapte. Destramã-te mai repede, o, noapte, În drumul veciniciei! De ce n-am aripile vijeliei Sã mã înal\ la pulberea de stele +i sã le sting, pe rând, Subt fâlfâirea aripilor mele – Sã vie sfântul „mâine“ mai curând!...

...Dar zorii rumenesc: Norocul vine – El poleie=te vârful, brazii, coasta, +i plin de vis s-apropie de mine... De ce nu sunt un zeu în clipa-aceasta! Orice dureri de pe pãmânt a= stânge: A= izbucni în cântece divine, Sã-mpart la toatã lumea care plânge Salutul unei fericiri ce vine...

Fii tare, inimã! Norocul vine...

(Sãmãnãtorul, IV, nr. 9, 27 februarie 1905) 30

PANAIT CERNA

ÎN FA|A ALTARULUI

Fiere-amestecatã cu nectar Mi-ai întins din vecinicul pahar. Cântã viu în sufletu-mi nectarul: Tatã, =i-n pãmânt te-oi lãuda! Fruntea mi-o îngreuie amarul: Doamne-al lumei, fie voia Ta! 31

FLOARE ªI GENUNE

TREI SBUR{TOARE

Din larg apus, trei sburãtoare S-au îndreptat înspre Calvar, S-aducã laudã =i dar Durerii celei roditoare... Dar cea dintâi veni-n zadar.

Zbura aproape de pãmânt: Î=i cãuta ceva de hranã, +i n-avea vreme, nici avânt, Sã urce pânã-n vârful sfânt, – La omul fãrã de prihanã.

Iar când s-a =ters de tot din sbor, Veni o ciocârlie-n ora Gând Crist cerea un ajutor – Când duhul mor\ii da fior În sufletele tuturora. 32

PANAIT CERNA

Urcã-n vãzduh, ca pe o scarã, +i smulse cântec din tãrie... Un imn de blândã primãvarã Îi alinã durerea vie: Îi ajutã lui Crist sã moarã...

E pace, ca-n strãvechi altare – Duiosul, sfântul cântãre\ Cãzu din slãvi ame\itoare; – +i iatã vulturul mãre\, Scãldat în cald apus de soare,

Porni din culmi, ca o furtunã; Dar =i-a-nfrânat avântul, jos, Tãind cerc larg =i maiestos – Fãcând din sborul sãu cununã Deasupra crucii lui Cristos...

(Sãmãnãtorul, III, nr. 4, 25 ianuarie 1904) 33

FLOARE ªI GENUNE

ÎN PE+TER{

De pe tavane-ntunecate, Tãcute lacrimi cad mereu, +i parcã tot sporesc din greu, Din mari izvoare depãrtate.

+uvi\e tainice de apã Spre pe=teri drum de ani strãbat – Într-una se preling =i sapã Tavanul =ubred =i-nnoptat.

Dar dupã ani de picurare S-au închegat coloane pline: Eterna bol\ii lãcrãmare, În loc s-o surpe, – o sus\ine.

Tot astfel, lacrimi nesecate În suflete ne-au picurat, +i de furtuni nenumãrate Viea\a nostrã-a tremurat...

Dar azi, când stau vârtejuri grele Sã ne rãpunã-orice avânt, Noi trecem, fãrã pãs prin ele +i-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânãr ne strãbate +i ne îndeamnã cãtre cer – Din suferin\i abia-ndurate Ne-am fãurit armuri de fier.

(Sãmãnãtorul, III, nr. 16, 18 aprilie 1904) 34

PANAIT CERNA

+OAPTE...

Eu i-am vãzut cum se pierdurã singuri Pe drumuri fermecate – În freamãtul aromitor din crânguri +opteau, ca-n vis, cuvinte tremurate... Era iubirea, visul cel dintãi: Uita\i de tot, ei toate le uitar㠖 Privirea lor nu mai zãrea-n afarã, Atât era de plinã de vãpãi... Iar luna limpede din înãl\ime Norocului de-o clipã surâdea, Trezea cântãri din somn pe câte-o cracã, +i, bunã =i duioasã, poleia Cãrãrile pe unde-aveau sã treacã Îndrãgosti\ii ce visau subt ea... Cum mamei care plânge-odrasle moarte I-s dragi copiii to\i ce-i ies în cale, +i-i mângâie, =i plânge, =i-i petrece C-un zâmbet de iubire =i de jale, Tot astfel astrul care n-avu parte De suflete ce cântã împreunã, De via\ã care colcãie nebunã, Dã mângâieri perechilor uitate – Senine raze binecuvântate Cad peste ochi, pe sân =i se opresc În sufletele celor ce iubesc – Larg seamãnã peste întreaga fire Îmbolduri la viea\ã =i iubire... 35

FLOARE ªI GENUNE

Eu v-am vãzut pierzându-vã-mpreunã Subt bol\i înfiorate – Ah, zâmbetele voastre toate, toate, În sufletu-mi s-adunã... Dar uneori, arar, pe gânduri caz; Un demon râde crunt, =i râsul spune: „Sãrmani nebuni! Jãratecul de azi Ca mâine e tãciune... Iar inimile care fremãteazã De via\ã caldã =i de veselie – Le va-nghe\a uitarea +i-or sta departe, fãrã nici o razã, Pustii =i mute, ca o colivie Din care a zburat priveghietoarea...

Ca mâine, alte umbre o sã-i fure, +i vor întinde bra\ele aiure – Va trece mut =i rece fiecare Pe lângã visul lui de-odinioarã. Cum trece orbul, fãrã sã tresarã, Pe lângã frumuse\i surâzãtoare...... Nu =ti\i cã vã a=teaptã de=teptarea, Nebuni hrãni\i cu vise? +i nu sim\i\i de-acum cã sãrutarea Dã mai pu\in decât fãgãduise?...“ 36

PANAIT CERNA

Dar voi – rãmâne\i surzi la profe\ie! Cânta\i un imn nebun de veselie, S-acoperi\i cuvintele de ghea\ã! Iubi\i-vã! Be\ia de viea\ã A celor de demult în voi sã-nvie – Aceasta este clipa pentru care Ne ducem jugul, to\i, cu resemnare... Prea trist destinul nostru a pãrut Fãptuitorului necunoscut, +i-a plâns de milã, =i ne-a dãruit Aceastã clipã de suspin vrãjit... Îmbrã\i=a\i-vã! O sãrutare Sã fie cea mai purã adorare Ce din durerea vie\ii s-a-nãl\at Spre Cel ce unul altuia v-a dat... Înlãn\ui\i-vã cu sete-adâncã! Râde\i, cânta\i, cât \ine visul înc㠖 Lega\i-vã pe veci cu jurãminte: În clipa-aceasta, inima nu minte! +i, dacã mâine vrãjile-o sã piarã, Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoarã? 37

FLOARE ªI GENUNE

Tot ce-a visat pãmântul vreodatã, Tot ce-ar putea sã dea viea\a toatã E-n clipa sfântã care vã-nfioarã...

...Se pare cã umana nemurire Au pus-o zeii-n visul de iubire – De te-a-mbrãcat natura-n=elãtoare În purpur, ori în haine zdren\uite, De \i-a deschis izvoarele-i vrãjite, Ori de-\i întinde numai cupe-amare, Tu sim\i cã-n sfântã clipã muritoare. E totul... Dupã ploaie, stânca durã Tot mai pãstreazã câte-o picãturã: Un strop ce licãre abia – =i moare; Dar în viea\a lui de o clipitã Rãsfrînge raza vecinicã din soare – O lume infinitã: Tot ce-a vãzut =i o sã vazã încã Eterna, muta stâncã...

(Sãmãnãtorul, III, nr. 36, 5 septembrie 1904) 38

PANAIT CERNA

C~NTEC

O, pasãre, ce-mi vii la geam +i-mi cân\i din zori nebunã, Ce-mi spui de vremea când plângeam, În nop\ile cu lunã?

Ce mi-aminte=ti de vechiul dor, Cernitã zburãtoare? De un suspin nepieritor – De-o albã arãtare?...

Mai bine cântã-mi de noroc, Suind voios în slav㠖 Mai bine adu tânãr foc În inima-mi bolnavã...

Ori... ia-mi cu tine dorul greu – Ia-mi sufletul ce moare, +i du-te, du-te-n zãri mereu, Mãiastrã zburãtoare... 39

FLOARE ªI GENUNE

Aleargã-n plaiuri oltene=ti La mândra fãrã vin㠖 La mândre case-mpãrãte=ti Cu geamul în luminã...

Prive=te-al ochilor ei rai, Surâsul fãrã nume, Ascultã tânãrul ei grai – +i vezi ce pierd pe lume...

+i fã-mi din tot un dulce cânt, Sã-l cân\i când iese luna – +i-apoi... coboarã-mã-n mormânt. Mai trist ca totdeauna.

(Convorbiri literare, XLIII, nr. 2, februarie, 1909) 40

PANAIT CERNA

LEGENDA UNEI ST~NCI

Subt stânca fulgeratã de la limanul mãrii, Nu-i undã sã nu =tie cuvintele pierzãrii; +i numai aripi negre bat apele ce sunã, Numai chemarea mor\ii rãsare din furtunã... O, sorã a durerii, plãpândã fericire! Câte iubiri rãnite de aspru vânt al jelii N-au suspinat, purtate de-a undelor rotire, Neisprãvitul cântec al vecinicei Ofelii!... Vai, câ\i nu-=i ispã=irã sub stâncile haine Amara nebunie de-a fi crezut în tine!

Pe-aici nu-=i poartã pa=ii, de groazã muritorii, Nici cerul nu-=i trimite, pe-aici, luminãtorii, Cãci, pânã unde geme al undelor rãzboi, Apasã neguri grele, ca-n ziua de apoi, De parcã marea poartã un vecinic vãl cernit, Jelind vie\i, pe care tot ea le-a mistuit.

Dar uneori se face luminã-n slava toatã, De pare c-ar surâde to\i îngerii deodat㠖 Vãzduhul, tot, viseazã iubire, cântec, stele... +-atunci, înduio=atã de zâmbetele firii, +i-aduce-aminte marea de jertfele iubirii +-aprinde în adâncuri un cer =i pentru ele.

(Sãmãnãtorul, III, nr. 46, 14 noiembrie 1904) 41

FLOARE ªI GENUNE

APRIL

În glas au aiurãri de lirã, Pe frun\i – un rãsãrit de zori: La =ipot unde poposirã, S-au adunat privighietori...

Iar zeul dragostei, April, Din douã guri fãcea o floare +i fiecare sãrutare O saluta din crengi, c-un tril.

Visând, cei doi îndrãgosti\i Tot repetau în suflet cântul; Atunci, din fundul vãii, vântul, Vãzând cât sunt de ferici\i,

S-a strecurat în crengi tiptil, Mi=ca un ram, zâmbea în soare, +i-i îngropa subt colb de floare, Cu-n râs zburdalnic de copil.

(Sãmãnãtorul, V, nr. 10, 5 martie 1906) 42

PANAIT CERNA

ÎNSENINARE

Noi ne-am cuprins de-o flacãrã curatã, Ce niciodatã n-are sã apuie – +i nu furam norocul nimãnuie, Ci în iubire tânãrã, bogatã, Îmbrã\i=am pãmântul, lumea toatã... +i mã-nãl\am sus-sus, pânã la tine... +i-ntâia oarã lumea, pentru mine, Avea numai priviri de bunãtate – Era numai surâs =i numai floare, A=a cum nu o vede fiecare, Ci numai sufletele-ngemãnate...

Tu mâna mi-ai întins-o de departe: Meni\i suntem sã mergem împreunã! +i-ai pus pe frunte-mi tânãrã cununã De sãrutãri, de via\ã fãrã moarte. Deodatã, pravili strâmte =i haine Te-au smuls vijelios de lângã mine – S-a stins al fericirii ciripit... Cernit =i singur, m-a lãsat furtuna, Dar tot mai port pe fruntea mea cununa +i strãlucirea care m-a orbit.

Ce zei au fost atâta de avari? Ce pãmânteni râvnirã la mãrirea, De-a prigoni cu sete fericirea, Când cei ale=i de ea-s atât de rari? 43

FLOARE ªI GENUNE

Când noi ardeam c-o flacãrã curatã, Cum nici în temple nu e; Când în iubire tânãrã, bogatã, Îmbrã\i=am pãmântul, lumea toatã, +i nu furam norocul nimãnuie?

* Copilã dulce, vis din altã lume!... Departe mi-e=ti, dar sufletu-mi nu geme; Nici un blestem, – mai poate sã blesteme O gurã ce-a =optit cerescu-\i nume? Senin renasc =i prind a mã-nãl\a În raza ce-mi trime\i din lumea ta. Ce suflet mi-a-ndreptat spre culmi senine Privirile din lumea clipei? Cine? Când focul luptei îmi topea puterea. Ce duh a dezvelit, În sufletul meu rãu =i chinuit, A bunãtã\ii stea nemuritoare, +i cine m-a-nvã\at sã fiu mai mare Decât regina lutului, durerea?

Din noapte =i din praf renãscãtoare, Seninã raza inimii trãie=te +i nu cunoa=te lege muritoare. În preajma noastrã, astãzi amurge=te; 44

PANAIT CERNA

Dar cine-i cel ce poate stãvili Atâta dor, cum n-a fost, nici va fi, Pân’, ce pãmântul se va nãrui În focul unde totul se-nfrã\e=te?... +i, dacã n-avem clipa cea de fa\ã, Nu ne rãmâne a nãdejdii stea? Tot viitorul, poleit de ea, Ca mâne – gure= cuib – va rãsuna De sfânt înmugurita noastrã via\ã...

Destrame-se a gândurilor cea\ã. În orice col\ zâmbeascã veselia! Ce noapte poartã-ntr-însa vecinicia? Din mii de nori ce-au lunecat subt soare, Putut-a unul sã-i rãpeascã, oare, Cãldura, tinere\ea, strãlucirea? E sfânt =i vecinic: ura nu e-n stare Sã nãruie tot ce-a clãdit iubirea...

...Puteri, ce pune\i între noi hotare! Amenin\a\i, lovi\i, rãni\i mai tare! C-un zâmbet în luminile privirii, Cu milã =i blânde\e vã primim; Nu tremurãm la gândul nimicirii, Noi suntem mai puternici: noi iubim.

(Sãmãnãtorul, V, nr. 11, 12 martie 1906) 45

FLOARE ªI GENUNE

PRINTRE LACR{MI

– Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurãmânt...... Ce copil e=ti! Sã te-ntuneci de o vorbã spusã-n vânt! Nu plec, uite!... sunt cu tine. – Spune, mult ai suferit? Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit? Cã nu \i-a primit o rugã, idolul nu l-ai sfãrmat? Cu privirile în lacrãmi, lui, tot lui te-ai închinat? +i nu mã urã=ti? Nu?! Vino, robul meu, stãpânul meu – Pleacã-\i fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu Sã-i sãrut, sã uit de-a pururi vremea ce ne depãrta – Sã-mi rãmâie numai gândul cã trãiesc în umbra ta...

– O, copilã, tu mã mântui, tu mã faci în cer s[ crez, +i durerile trecute sã le binecuvântez. Spune, spune înc-o datã, murmurã-mi de mii de ori Vorbele ce dau via\ã, cântecul ce dã fiori; E o muzicã, pe care o ascul\i cu ochii uzi +i oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi. Pânã când î\i intrã-n suflet =i cu dânsul una face, Pânã când viea\a toatã se învãluie în pace – Pânã când pãmântul, cerul, tot ce-ai vrut =i ai gândit, Într-o singurã luminã se cufundã-n infinit... 46

PANAIT CERNA

* Firea scânteie sub lunã, râde, pare fericitã, Cã-i mai fuse dat sã vadã o fãpturã-nlãn\uitã; Prahova î=i mânã-n tainã cântecul adânc pe vad; Printre ramuri înflorite raze tremurã =i cad, Parcã-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre, Sã asculte mai de-aproape =oapta inimilor noastre; Iar o pasãre, cuprinsã de o dulce nebunie, Piruie în urma noastrã, în lumina argintie. ...O, tu, inimã fierbinte, suflet care ne-n\elegi, De-ai putea doini tot astfel nop\i de-a rândul, ani întregi!... Sim\i tu rãvãrsatul zilei? Inima \i-i fermecatã? Ori ai vreun farmec, care ne dezleagã viitorul +i ne spui în cântec vestea cã ni-i fãrã capãt dorul? Cântã, cântã înainte! Clopote din sat, suna\i, +i întreg pãmântul numai la serbare sã-l chema\i... Iar tu, vântule, ascultã murmurele din pãduri, +oapta plinã de cutremur de pe buze sã ni-o furi +i, purtând din stâncã-n stâncã vorbe pline de uimiri, Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!...

* De l-ai dãruit cu lacrãmi, ori=icât ai suferit. Tot î\i pare cã norocul prea u=or l-ai dobândit... Aiurit stai lângã dânsul, lauzi mintea-naltã, care 47

FLOARE ªI GENUNE

Puse-o cale-atât de lung㠖 între vis =i întrupare! Cine-ar =ti be\ia luptei =i fiorul vie\ii – cine – Dacã lacomele bra\e ar fi rodului vecine?

O, destin! o, fericire!... Vine-o clipã când înve\i Cã atâtor idealuri depãrtarea le dã pre\; Cã, de vrei sã-\i dea norocul clipe cum n-au fost la fel, Trebuie sã lup\i dorindu-l =i sã suferi pentru el – Vecinic inima umanã osânditã-i sã-=i mãsoare Cu durerile-alergãrii fericirea cea mai mare... Ca =i sufletele noastre însetate de o razã, Mii de flori pierdute-n noapte dupã soare lãcrãmeazã; Deodatã se veste=te el, nemuritorul mire; Pune-n cre=tetul naturii o cununã de mãrire +i, vãzând cã dupã dânsul plâns-au ginga=ele-i roabe, Lacrãmile de pe ele le preschimbã în podoabe: Într-o clipã, de pe toate, mii de scânteieri a smult – Mai puternic strãluce=te floarea care-a plâns mai mult.

(Sãmãnãtorul, IV, nr. 30, 24 iulie 1905) 48

PANAIT CERNA

NOAPTE DE VAR{

În apus e luptã-ncinsã Între noapte =i luminã... Ziua-ngenuncheazã-nvins㠖 Codrul, apele suspinã...

Umbre moi întinde cea\a, Pe când raze scad în zare: Steaguri lungi plecate-n fa\a Unor o=ti biruitoare...

Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacã toatã valea... Vino! Sub salcâmi, norocul Stã sã ne a\ie calea...

(Sãmãnãtorul, I, nr. 4, 23 decembrie 1901) 49

FLOARE ªI GENUNE

DURA LEX

I

Ca un artist de-a pururi nemul\umit de sine, De mii de ani natura, în setea de mai bine, Se luptã sã deschidã desãvâr=irii cale – +i tot mai mult împarte din darurile sale:

Dã sufletului aripi =i trupului vigoare, Femeii frumuse\e, iar geniului scântei – +i pas cu pas se-nal\ã eterna creatoare, Visând sã dea luminii un neam de semizei...

Dar uneori, de muncã, maestrul obosit e: Privirea cade-n neguri =i dalta e sãracã; Furat de somnul min\ii, ca un copil se joacã, Durând din lut vremelnic fãpturi neisprãvite.

Apoi le pleacã legii de fier: Cei slabi sã piarã, Sã nu le dea viea\a nimic din câte-or cere!... Dar a venit un geniu al milei, o fecioarã, +-a fost înduio=atã de-a lor îngenunchere.

Ea vrea sã nu mai plângã în întuneric nime, În orice ochi sã vadã surâsul fericirii; Din to\i sã facã vulturi seto=i de înãl\ime – Sã vindece cruzimea =i rãtãcirea firii... 50

PANAIT CERNA

+i peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeri Ea î=i ridicã dreapta: „A= vrea sã nu mai sângeri... Atâtea inimi urcã pe scãrile cere=ti +i numai tu rãmas-ai \arinei sã sluje=ti...

Sus fruntea! E o lume ce n-ai vãzut-o încã: Viea\a nãvãle=te cu furia dintâi, Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adânc㠖 Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rãmâi!....

Fãclia vie\ii tale primeascã iar luminã! Prea timpuriu o stinge destinul nempãcat! Ai numai o viea\ã, =i ar fi fost pãcat Sã mori fãr-a cunoa=te comoara ei deplinã...

O, dragii mei prieteni! Lupta\i, cânta\i, iubi\i... Sã face\i o virtute din setea de plãcere! Rãmâne\i pururi veseli – nebuni =i ferici\i – Drept mul\umire, zâna numai atât vã cere...“

II

Cum catã pruncul mâna sã =i-o poarte, Spre tot ce vede: chipuri, nãluciri, Cã pentru el nimica nu-i departe De dulce-amãgitoarele-i priviri; 51

FLOARE ªI GENUNE

A=a râvneau la strãlucirea toatã Copiii slabi ai neclintitei firi; Abia nãscu\i la viea\a-adevãratã, Cereau pe frun\i cununi nemuritoare, Doreau avânt ca vulturii, mãre\ii, – Un freamãt lung de guri, nerãbdãtoare Sã soarbã pânã-n fund paharul vie\ii...

Dar bra\ele-n curând cad obosite... Departe-au fost fugarele lumine! Iar roade, ce pãreau cã vin de sine, Acum cer sã fie cucerite... În bra\ =i-n suflet, li-i puterea – moartã, Cãci blestemul cel vechi =i azi îl poartã; Dar în trudi\ii ochi, în grai, în vine, Trãie=te pururi dorul de mai bine...

„Din milã ne-ai clãdit o lume dragã, Dar în\elesul ei ni se ascunde; Cãci încã n-am cules o rozã-ntreagã, Iar de-am râvnit la cer – aripi, de unde? Puternic curge al vie\ii dar, Comori curate ne a\in cãrarea; Ci-n veci pã=im spre ele în zadar, Cãci fug mereu, cum se strãmutã zarea... 52

PANAIT CERNA

Nãdejdea-n tine ni-a rãmas, divino! De nu po\i tu, ce duh ne-ar ajuta? Ucigãtoarea noastrã sete-alin-o, Sau dã-ne tot din îndurarea ta...

Ca o statuie-n veci nedezvãlitã Ne-apare fericirea, doamna vie\ii, Doritã pururi, pururi tãinuit㠖 Îndurã-te, =i rupe-i vãlul fe\ii...

Mul\i îneca\i de-a ei luminã nouã, Piciorul drept plecându-l în \ãrânã, Vom \ine strâns cu bra\ele-amândouã Genunchii tãi de marmurã, o, zânã! Iar ochii umezi vor cãta la tine – Va fi o clipã de-adorãri senine Pe care lutul nu o poate spune; Doar câ\iva ferici\i o zic din strune – Noi n-avem decât lacrimi =i suspine...“

Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecatã: „De n-ar fi margini în puterea mea!... V-am arãtat lumina-adevãrat㠖 Lupta\i acum, s-ajunge\i pân’ la ea!... 53

FLOARE ªI GENUNE

Un veac întreg cu voi de a= rãmâne +i de v-a= da tot cerul, stea cu stea, Un adevãr ve\i în\elege mâne, Cã fericirea tot nu voi putea:

E o copilã dulce =i curatã, C-o lacrimã în ochii ei cere=ti – De to\i s-ascunde, rareori s-aratã: Atunci când singur tu o cucere=ti...“

III

...Iar tânguirea lor cre=tea furtun㠖 Nici zâna nu putea s-o mai aline; +-au recãzut în oarba lor genunã Acei ce n-au putut trãi prin sine... Au sfâ=iat =i sufletul copilei – Cât bine semãnase ea pe cale! +i numai flori cernite, numai jale A rãsãrit din lacrimile milei... Zei\ã, tu, eternã bunãtate, De-i întâlni, în lunga ta cãrare, Robi =i nevolnici, suflete-nserate, Treci înainte, lasã-i în uitare!... 54

PANAIT CERNA

Fiin\a lor, de când a fost creatã, Robie =i-ntuneric numai strâns-a; Dar este linã =i neturburatã, Nici o dorin\ã nu vegheazã-ntr-însa Sã nu-i treze=ti!...

În temni\i, prin zãbrele, Strãbate raza-ndepãrtate-i stele: Se pare cã un duh prin sfinte sfere Coborã-n casa mor\ii mângâiere... O geniu luminos! Ar fi mai bine Sã-i ui\i pe-acei ce s-au uitat pe sine... De ce le chemi trecutu-n amintire Cu mângâierea ta? De ce sã-nvii cu slaba-\i licãrire Nebuna, vechea dragoste de via\ã, Când nu au drept la ea? Retrage-\i mângâierea ce-i înghia\ã! Apui, apui mai repede, o, stea!...

(Sãmãnãtorul, IV, nr. 39, 25 septembrie 1905) 55

FLOARE ªI GENUNE

C{TRE INES (din Byron)

Nu mai surâde nop\ii ce-n mine a pãtruns... Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecatã? De ce zâmbirii tale nu-i pot gãsi rãspuns? Cu ochii uzi cer=i-voi Destinului un dar: Sã nu cuno=ti ce-i plânsul, copilã fãrã pat㠖 Ori, niciodatã lacrãmi sã nu ver=i în zadar...

Tu vrei sã =tii ce chinuri =i-au stors în mine firea, Înveninând izvorul plãcerii pãmânte=ti. De ce vrei sã descoperi =i sã cuno=ti durerea, Pe care nici tu, sfânto, nu po\i s-o îmblânze=ti?

Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartã Sfãrmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag... Iubire, ranguri, nume: de=ertãciuni =irag – Nu ele mã fãcurã sã blestem a mea soart㠖 Nebun sã fug departe de tot ce-aveam mai drag...

Ci-i un urât de moarte, ce na=te pentru mine Din tot ce-aud sau pipãi cu stinsele-mi lumine – Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tãi – chiar ei – Abia mai au un farmec de-o clipã-n ochii mei... 56

PANAIT CERNA

De-ar ocoli cu anii pãmânturile toate, Sã fugã de el însu=i nici un pribeag nu poate – De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele: Neadormitul demon al gândurilor mele...

Sã scânteie plãcerea în ochii, fiecãrui! Sã guste al\ii-n tihnã din cupa ce le-o dãrui! Râzând, plângând de multul fior =i nebunie, Viseze cã norocul va \ine-o vecinicie – Ci eu atât a= vrea: Sã n-aibã-o de=teptare asemeni cu a mea...

Eu catã sã cutreier \inut dupã \inuturi =i-al amintirii blèstem sã mã urmeze-n drum... Zadarnic fug de dânsul, în van încerci sã-l scuturi; O mângâiere numai mi-a mai rãmas de-acum: Sã =tii – de-ar fi sã-ntâmpin un nou potop de rele – C-am încercat odatã pe cel mai greu din ele...

Dar care mi-e restri=tea, mã-ntrebi? Ah, nu-ntreba: Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tãu readu-l... O, suflete, zâmbe=te mereu =i nu cãta Sã rupi un vãl, sub care gãsi-vei numai iadul.

(Convorbiri, I, nr. 2, 15 Ianuarie 1907) 57

FLOARE ªI GENUNE

CHEMARE

Prive=te!... Cerul semãnat cu stele – Chip purtãtor de zâmbet =i de vise – Însenineazã pãmânte=ti abise, De mult ce cautã cu drag la ele; +i toatã fericirea lui seninã O-ntipãre=te pe pãmânt =i mare – +i iarã=i lutul omenesc tresare, Tinzându-=i dornic bra\ele-n luminã... Surâzi, =opte=ti, tot sufletul aeve-i – S-a risipit cu mirosul din floare.

...A=a era, când pieptul cald al Evei A tresãrit de-ntâia-nfiorare. +i tot acelea=i raze o scãldarã Pe Gretchen, când, robitã, biruitã, A rãsãrit la geam, cãtând afarã O umbrã =i temutã, =i iubitã, +i-n strigãt de porniri biruitoare, Plecatã peste marginea ferestrii, Cãzu cu mlãdierea unei trestii, La pieptul celui fãrã de iertare. 58

PANAIT CERNA

* O, noapte albã, sorã cu iubirea, Atât de fericitã =i bogatã, Ai strãlucit =i pentru mine-odatã, Când ochii mei î\i rãsfrângeau zâmbirea. În pãrul meu jucau luciri din stele, Iar sufletu-mi se înfrã\ea cu toate – Garoafe tremurau împurpurate, În cre=tetul fermecãtoarei mele. +i valurile lumii, amândoi, Le despicam, ne=tiutori de ele – De-ar fi venit chiar noaptea de apoi, Tot n-ar fi =ters surâsul vie\ii mele.

De-atunci, pe visul nostru depãrtarea A troienit atâtea clipe reci – O, noapte albã, sorã cu visarea, Eu te credeam pierdurã pentru veci! Dar astãzi mã prive=ti din nou în fa\ã, Prin mii de ochi ce scapãrã scântei; Acela=i dor, aceea=i caldã via\ã Îmi poartã pa=ii cãtre casa Ei... +i \ese iar aceea=i primãvarã La visul început de amândoi... O, suflete al meu! Aleargã, zboar㠖 Pierduta noapte vine înapoi. 59

FLOARE ªI GENUNE

Ce zeu =i-a-ntors privirea spre pãmânt, Atât de fericitã =i seninã, De se revarsã-atâta farmec sfânt Din tronul lui, spre globul cel de tinã, +i-a pus în aer zâmbete fugare +i dor în inimi de privighetori, Iar în fãptura ta nencãpãtoare Atâta nesfâr=itã adorare, Cã se revarsã-n lacrãmi =i fiori, +i plângi pierdut =i tremuri sã nu mori?

O, vino, steaua mea! S-a stins acum +i cea din urmã lampã la fere=ti, +i nu mai vezi, pe zidul de la drum, Cum scad =i cresc lungi umbre omene=ti, În mândru-mpodobitele balcoane +i cea din urmã =oaptã a murit – Doar somnul, plutitor în nesfâr=it, Împarte râzãtoarele-i icoane...

O, vino, vin! e ceasul de iubit!

Subt uria=a aripã-nstelatã, Tot necuprinsul tace fermecat – Doar de departe vine tremuratã O doinã de drume\ întârziat. 60

PANAIT CERNA

Ascult-o cum descre=te =i cum moare, Sorbitã-n pacea largã de sub cer: Sunt grijile ce zboarã spre uitare – A=a s-or stinge vechile dureri, La pieptul tãu de foc, suspinãtoare!

O, vino, vin! cuib cald de mângâieri!

Nu sim\i cât de aproape e iubirea. Copila mea? N-auzi în jur de tine Chemãri întretãiate de suspine? De m-ai uitat, pe veci, în drumul jelei O clipã doar alinã-mi pãtimirea – Dã la o parte aripa perdelei +i-aratã-te, în toatã strãlucirea! Uimit de luminoasa-\i arãtare, Sã te culeg adânc în ochii mei +i, coborând pleoapele-arzãtoare, Pe veci sã-nchid icoana ta în ei, +-apoi sã mã cufund din nou în noapte...

O, vino, vin, cu stinse, calde =oapte! 61

FLOARE ªI GENUNE

Dar ruga mea n-ajunge pân’ la tine – Ca ni=te pasãri triste, aiurite, În geamul tãu bat doruri =i suspine, +i iar se pierd în noapte, ostenite.

Dormi tu, iubita mea? Dormi lin, dormi lin, Pierdutã în visãri amãgitoare! Eu \i-a= trimite-o =oaptã, un suspin, Sã-\i spuie inimii, cu-nfiorare, De-un vis mai drag, de nebunii divine, – Dar =oapta mea n-ajunge pân’ la tine! Dormi lin, dormi lin, iubita mea, viseazã! Cum nu sunt serafimul tãu de pazã, Sã te privesc cum dormi suspinãtoare, În focul tinere\ii, +i, auzind a dragostei chemare, Sã te trezesc din somn cu-o sãrutare, La visul cel dumnezeiesc al vie\ii! 62

PANAIT CERNA

* ...Dar ce luminã-apare la fereastrã? Ce mânã albã fluturã-n perdele? O, stelelor, ce-i strãlucirea voastrã, Pe lângã zâmbetul alesei mele? Tãce\i de tot, voi, vânturi =optitoare! Ea spune un cuvânt – tãce\i, tãce\i! Din buzele ei dulci, tremurãtoare, Porne=te-acum un sol puternic, care Aduce mii de mor\i sau mii de vie\i. ...+i tainic stelele au prins cuvântul, +i-l repetarã-n crânguri cântãre\ii, +i din adânc a tresãrit pãmântul, Sim\ind din nou în el scânteia vie\ii.

(Convorbiri, I, nr. 8–10, 15aprilie–15 mai 1907) 63

FLOARE ªI GENUNE

PROMETEU (de Goethe)

Încarcã, Joe, cerul tãu Cu nouri în mânie! +-asemenea unui copil, Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-\i apriga mânie Trãsnind stejari =i piscuri reci! Dar niciodatã n-ai sã potope=ti Pãmântul meu iubit, Coliba mea, la care n-ai clãdit, +i vatra mea, Al cãrei foc Mi-l pizmuie=ti...

Eu nu cunosc, o, zei, în toatã firea, Neam mai sãrman ca voi – +i nici va fi! Voi vã cârpi\i viea\a zi cu zi, Hrãnindu-vã mãrirea Cu-al jertfei bir, Cu fumul rugãciunii, +i a\i pieri de foame, de n-ar fi Copiii, cer=etorii, to\i nebunii Îngenunchea\i nãdejdii =i minciunii. 64

PANAIT CERNA

Pe când eram copil, +i nu =tiam ce cale mi-e ursitã, Îmi îndreptam privirea rãtãcitã Spre soare, ca =i cum într-însul E-un suflet ce mi-aude plânsul, O inimã ce se îndurã De cel rãpus de chin =i urã.

Ce duh mã ajutã-mpotriva Titanilor trufie? +i cine-mi mântui viea\a De moarte? Din sclavie? Nu le-ai fãcut prin tine însã\i, oare, Tu inimã sfânt-arzãtoare? +i, în=elatã, n-ai adus Zadarnice cântãri de mul\umire +i jertfe Adormitului de sus? Sã te ador pe tine, eu? De ce? Ai alinat vrodatã chinul 65

FLOARE ªI GENUNE

Celor îngenunchea\i? Ai =ters vreodatã ochi înlãcrima\i? Puternica Vecie =i Destinul, Stãpânii tãi =-ai mei, Nu m-au creat pe mine, ca pe zei? Crezi tu cã voi urî viea\a, poate, +i pribegi-voi prin pustiuri grele, Fiindcã florile visãrii mele Nu pot sã lege toate?

Aici rãmân – =i voi zidi mereu Fãpturi de oameni, dupã chipul meu – Un neam la fel cu mine: Sã sufere, sã plângã, sã munceascã, +i sã se veseleascã, +i sã se uite cu dispre\ la tine – Ca mine!

(Sãmãnãtorul, III, nr. 51, 1904) 66

PANAIT CERNA

C{TRE PACE

O, zee! Nu-i printre noi un suflet, sã nu poarte Dorin\a pãmântescului tãu rai Spre tine-ntindem dreapta to\i, dar vai! Tot fulgera, de dincolo de moarte Însângerata spadã a lui Mihai... Iar la lumina ei, cetim deodatã Mãre\, fulgerãtor, dar fãrã urã, Veni – =i s-au plecat supu=i Carpa\ii, +i-o clipã dupã un mileniu, fra\ii Viu mâinile =i-ntind: se cunoscurã... El a cãzut, rãpus de-a nop\ii gloatã, +i-ai lui s-au risipit tãcu\i, în cete Dar mâinile ce s-au atins odatã Se cautã =i azi, cu vechea sete. El a cãzut, dar visul lui nu moare: Din groapa-i tãinuitã, cre=te-o floare, Mereu se-nal\ã floarea-nlacrãmatã +i-a ei mireazmã umple \ara toatã... I-a\i sborul înapoi! În fiecare, Trecutul plin de rãni e încã viu: Domne=te-n to\i un duh de rãzbunare, Vii prea de timpuriu: 67

FLOARE ªI GENUNE

De-ar amu\i în mâna noastrã durda, Ce-ar zice sfânta umbrã de la Turda, Al neamului strãjer? Ce-ar glãsui strãmo=ii din morminte, Când am uita dorin\ele lor sfinte? Ia-\i sborul cãtre cer! Iar, când vom vindeca strãvechea ranã, Când visurile fi-vor întrupate, Iar nedreptã\i de veacuri – rãzbunate; Noi cei dintâi din lumea pãmânteanã Cu flori te-om a=tepta, Cu doine vom chema cereasca manã: O, zee! Vie-mpãrã\ia ta, Sã ne pãze=ti a neamului icoanã...

II

Înãbu=ite glasuri vuiesc ca din pãmânt Tot cre=te-adâncul murmur: Zadarnic vii =i-atunci Noi suntem închina\i mântuitoarei munci, Dar rodul trudei noastre se risipe=te-n vânt... O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci, +i anii trec zadarnic, 68

PANAIT CERNA

Cãci nu-i a noastrã casa pe care o zidim; Pãmântul, pentru care am plâns =i suferim, Pe noi ne-ngroapã numai; iar pentru ei e darnic, Chiar pe Isus, ce-odatã s-a coborât pe lume, Sã plângã împreunã cu cei îngenunchea\i, Pe El chiar ni-l furarã, =i azi, în sfântul nume Cel tare-mpilã slabii, iar fratele pe fra\i.

O, zee! fruntea noastrã, plecatã de furtunã, Cu florile durerii destinul o-ncununã: +i totu=i, noi ne-am duce, tãcând robia grea, De n-ar fi cruzi sã râdã când plângem; de-ar avea O vorbã, o privire ce ne-ar pricepe chinul, Atunci în noi revolta nu =i-ar înfige spinul, +i-n ceasul de pe urmã al vie\ei, i-am ierta... C-un semn, c-o mângâiere, ne-ar îmblânzi amarul, Cãci nici eterna viea\ã ce ne-o =opte=te-altarul, Nici sorii ce descoper un col\ din univers, Nimic nu pre\uie=te cât un fior de mil㠖 Cât clipa sfântã-n care o mânã de argilã, A mângâiat o ranã =i-o lacrimã a =ters...

O, zee! Dacã sceptru-\i va fi sã-ncremeneascã În formele de astãzi viea\a pãmânteascã, Rãmâi mai bine-n lumea visãrii nemplinite! 69

FLOARE ªI GENUNE

Ce bine-aduci tu, oare, mul\imii oropsite, Cru\ând-o de popoare asuprã-i ridicate, Când îi rãmân acasã cãlãi în chip de frate... Vii prea devreme. Omul e încã slab sau rãu, Nedemn de raiul tãu... Dar vor apune zeii tirani, de la o vreme, +i nu va fi pe lume nici sclav, nici domnitor, Ci pân-atunci pãmântul, visând de viitor, Asemeni unui suflet ce de pãcate geme, Va trebui sã-=i facã osânda-n purgator: Cu tor\e-aprinse robii, zburând din loc în loc, Vor îmbrãca pãmântul într-un vestmânt de foc; Vijelioase flãcãri vor mistui palate, Vor =terge orice urmã din vechea nedreptate, +i pânã-n bol\i vor cre=te, cercând la cer intrare... Iar când se va desface de-a lor îmbrã\i=are, Pãmântul, vechiul tatã, va fi ca renãscut, Va scutura, cu-n geamãt, robia din trecut... Atunci, de pretutindeni va curge via\ã nouã. În ori=ice ungher, Copii cu ochii umezi de a nãdejdei rouã, Cu bra\ele întinse, te vor cer=i din cer. 70

PANAIT CERNA

III

O, zee! în nãdejdea minunei, cine =tie De câte ori pe cruce va mai muri Isus? +i mul\i din noi gãsi-vor o moarte timpurie: Îi va ucide dorul de pace =i frã\ie — Întinderea de bra\e spre umbra ta de sus... Dar dacã e=ti aievea a=a cum te visãm, +i dacã dupã veacuri putem sã te-ntrupãm Prin lupte uria=e =i jertfe de eroi, Atuncea nu se plânge nici unul dintre noi. Ce este o durere =i-o lacrãmã ce-nseamnã, Când tânãra nãdejde la luptã te îndeamnã? +i ce-i sã cazi, când via\a n-o pierdem în zadar, Când trupurile noastre sunt pietre de altar, – Când fiecare =tim, Cã fãurim o lume ce-o vor primi ca dar Acei ce nu sunt încã =i totu=i îi iubim?

(Sãmãnãtorul, III, nr. 51, 19 decembrie 1904) 71

FLOARE ªI GENUNE

CELEI A+TEPTATE

A des, pe mare, luna-ngânduratã Sub vãl de nori alunecã tãcutã, Dar marea tot o simte =i, zbãtutã, Spre dânsa, vuietând, se-nal\ã toatã...

În zarea viitorului pierdutã, A=a-mi plute=ti în taine-nvesmântatã, Dar sufletu-mi se zbate =i te catã, Iar gândurile mele te sãrutã.

Dar, de e scris sã-mi fii în veci departe, Sã fugi de umbra mea, cum fugi de moarte, O rugã am: Prin visul meu când treci, Sã te opre=ti în loc, surâzãtoare, +i sã-mi lipe=ti pleoapele mai tare: În veci sã dorm, sã te visez în veci...

(Convorbiri literare, XLII, nr. 1, ianuarie 1908) 72

PANAIT CERNA

P{R~UL +I FLOAREA

Pãrâului se tânguie=te-o floare: „Ce blând erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare.

Plecatã peste valurile-\i line Aveam tãria pururi lângã mine, Iar noaptea-mi coborai =i-o stea pe-aproape;

Vorbind mereu de cer, de paradisuri. Îmi strecurai în suflet foc =i visuri +i mã lãsai cu umede pleoape.

+i mã plecam robitã dezmierdãrii, Mireasma mea o dãruiam suflãrii. +i zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.

Cãci steaua mea trãia numai prin tine +i tu-mi trezeai viea\a fãrã nume – Nelãmuritul zbor spre altã lume;

De-aceea î\i iertam, când, plin de teamã, Îmi murmurai cuvinte de iubire – Ci tu erai copil =i nu-\i dai seamã... 73

FLOARE ªI GENUNE

...Dar vremea \i-a rãpit acea blânde\e; Tot cre=ti mereu, =i, fãrã stãpânire, Azi îmi arunci cuvinte îndrãzne\e;

Azi, cerul meu numai arar se-aratã, – De mult ce plângi =i te frãmân\i în spumã, Mi-e fa\a-n veci de lacrimi râuratã;

Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea Îmi furã vorbele =i le sugrum㠖 +i astfel tu ne turburi sãrbãtoarea...

Tot plângi, =i chemi, =i blestemi: Vino! Vinã! +i tot mã-ndoi... Dar ce sunt eu de vinã, Cã tu î\i farãmi trupul în vâltori?

+i pentru ce-a= porni cu tine-n vale? Sã vãd cum oglinde=ti tot alte flori, Plecate peste zâmbetele tale?

Prefã-\i în aburi picurile grele, +i spulberã-\i în vânt durerea toatã. +i uitã-mã singurãtã\ii mele!

Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altãdatã!...“ 74

PANAIT CERNA

* Secã izvorul, cu durere mare, Ca sã-mplineascã ruga ei fierbinte – Dar cine nu ascultã-o rugãminte, Chiar crudã, ce-a pornit de la o floare?

Fugi nebun pãrâul; dar cu dânsul Se =terse =i a cerului icoan㠖 +i-acolo unde-=i legãnase plânsul, Adânc brãzdatã-i glia, ca o ranã...

Pe \ãrm pustiu jele=te-acum o floare: „O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare? Hrãni\i-l, norilor, cu rãpezi ploi!

Cu glas de neodihnã sã se plângã, Sã mã loveascã, mijlocul sã-mi frângã Dar sã mi-aducã cerul înapoi!...“

(Sãmãnãtorul, V, nr. 25, 18 iunie 1906) 75

FLOARE ªI GENUNE

LOGODNA

...Tot aurul luminii î\i cade-n pãr, pe fa\ã... Apari biruitoare, ca-ntâia diminea\㠖 O, vis al vie\ii mele, ce-o clipã mi-ai zâmbit. Mergi pururi în luminã, etern sãrbãtorit!... +i, dacã eu mã-ntunec, uitat, necunoscut, Amara deznãdejde de a te fi pierdut Mi-o va-mblânzi credin\a cã te voi =ti mai bine – Mai sus, mai fericitã decât ai fi cu mine...

Acela ce se leagã tovarã= umbrei tale, Frumos ca un Adonis \i-a rãsãrit în cale. Acelea=i sfinte doruri pe amândoi vã-mbie, În ochii tãi mari, limpezi, râd zori de bucurie – +i eu mã uit pe mine, =i-n gândul meu a= vrea Sã cresc norocul vostru cu fericirea mea; +i nici un semn iubirea-mi trecutului nu cere – Doar inima, nebunã, se sfâ=ie-n tãcere...

Plecat spre tine, robul, cu inima vrãjitã, Î\i spune vorbe pline de tainã =i ispitã; Iar tu zâmbe=ti, ca-n visuri, =-aprinsã de noroc Pecetluie=ti iubirea-\i cu gura ta de foc...

...Nu te uita cã ochiu-mi s-aprinde peste fire, Cã sufletu-mi se rupe de-atâta fericire – Nu te uita: sãrutã-l, sãrutã-l înainte – Sim\ire-a= gura mor\ii pe fruntea mea fierbinte!...

(Sãmãnãtorul, III, nr. 6, 8 februarie1904) 76

PANAIT CERNA

ZILE DE DURERE

I

Din ce pãmânt revine oastea oare, De sângele a mii de vie\i stropitã? Vãd flamuri – dar nu-i una zdren\uitã; Vãd =oimi – dar nu mai catã \intã-n soare.

Cum? N-o primesc cântãri de sãrbãtoare? De ce stau to\i cu fruntea grea, cernitã? Nu-=i mai cunosc o=tirea strãlucitã? Nu-i nimeni sã-i arunce-n drum o floare?

O, \arã! Astfel î\i primeai vultanii, Când se-ntorceau pe vuietul furtunii Biruitori? O, mamã! Unde-s anii,

Când acvila î\i aducea în gheare Fâ=ii de raze smulse semilunii, Ori lauri din cununile maghiare? 77

FLOARE ªI GENUNE

II

Departe, -n \ara holdelor bogate, Acolo unde foamea e reginã, Au fost furtuni – =i sânge fãrã vinã, De la bordeie pânã la palate...

Iar astãzi, pare lini=te deplinã; Dar din adânc vin glasuri înecate, Vin rugi, blesteme, cereri de dreptate... Drume\ii trec grãbi\i – =i se închinã.

O, soare al iubirii, soare sfinte! Pân’ nu pãtrunde-n vechile morminte, Rãsai deasupra sângelui bogat!

Usucã iute câmpurile ro=ii, Sã nu priceapã-n groapa lor strãmo=ii Al cui a fost – =i cine l-a vãrsat. 78

PANAIT CERNA

III

Dreptate! Ochii plân=i cer sã te vadã. De ce ne ui\i? Nu mai trãie=ti, tu, zânã?... Temutul Zeus cãzu a vremii pradã +i fulgeru-i se stinse în \ãrânã;

A Venerii fãpturã de zãpada, Încet-încet, s-afundã în ruinã... Apunã to\i!... Tu nu lãsa sã cadã Din mâna-\i rece cumpãna divinã.

Iar de-i pieri sub pietre, ca profe\ii, De dincolo de negrul \ãrm al vie\ii, Înal\ã spada ta, nestrãmutat.

Disparã-o lume, tron de tron sã ardã; Dar nici o lacrimã sã nu se piardã Din plânsul =i din sângele vãrsat!

(Convorbiri literare, XLI, nr. 9, septembrie 1907) 79

FLOARE ªI GENUNE

SONETE

I Spre pruncul ei, spre unicul ei bine, Mereu se pleacã mama, zâmbitoare – +i iatã... cel dintãi surâs apare, Ca-n vis, în col\ul gurii lui divine.

În veci =i eu, învins de adorare, |i-am îndreptat priviri de patimi pline, +i inima ce dormita în tine Se-ncinse de a mea înflãcãrare.

+i-mi înfloreai în suflet tot mai drag㠖 Curatã ca surâsul dimine\ii, Cãlãuzind via\a mea pribeagã...

Dar a venit un crai din zãri strãine: Doinind îmi smulse trandafirul vie\ii, Iar spinii i-a uitat în piept la mine. 80

PANAIT CERNA

II

Când ve\i ajunge mâne-n \ãri strãine, Sã te-nconjori de râs, de voie bunã; Cu sufletul în tremur, ca o strunã, Sã nu mai =tii de lacrãmi =i suspine.

+i sã mã ui\i de tot – cã tu e=ti bunã, +i, de-ar ajunge plânsul meu la tine, Tu n-ai cunoa=te fericiri depline, Cãci mila va veni sã le rãpunã...

...Iar eu voi alina tot chinul meu, Gândind cã într-un col\ bogat din fire, Tu dintr-un muritor creezi un zeu;

Cã-n lumea noastrã plinã de jelire A izvorât un strop de fericire, Din inima ce-am de=teptat-o eu...

(Convorbiri literare, XLI, nr. l, ianuarie 1907) 81

FLOARE ªI GENUNE

SARCOFAGUL (dupã Vrchlicky1)

O, Hellas, \ara artei =-a setei de viea\ã, Ce-adânc strãba\i în lume cu razele mãrirei!... Apollo, zeu ce rupe a veacurilor cea\ã, A sãrutat Hymettul,2 în sunetele lirei, +i aur strecurat-a în mierea de pe vale, +-a pus cãldurã-n inimi, =i vinuri în pocale.

Salut, pãmânt senin!... Apollo mai trãie=te +i vesel aure=te Paharul ce \i-nchin...

...Demult, într-o ruinã, vãzui un vechi cosciug +i, pânã azi, spre dânsul gândirile îmi fug, M`nate de furtunã, asemeni unui stol Pe zbuciumata mare a vie\ii dând ocol. +i mã gândeam cu groazã, cã nu e nici o punte Sã lege-albastrul slãvii cu hãul mãrii crunte; Cã fericirea noastrã -– o stea în fundul mãrii – E visul unei clipe =i rodul întâmplãrii... +i nestatornicia norocului mã-nghea\ã... Ce zeu hain dã lumii osândã la viea\ã? +i pentru ce eterna minciunã a nãdejdii, Când orice clipã este o cursã de primejdii? Iar când, în susul scãrii, o treaptã-a mai rãmas, De ce se frânge treapta la cel din urmã pas?

1 Jaroslav Vrchlicky (1853–1912), poet, dramaturg =i critic literar ceh, a cãrui poezie a fost influen\atã de romantismul francez. 2 Hymette – munte în sudul Atenei. 82

PANAIT CERNA

Cum, oare, troieni-voi a poeziei floare Pe valul ce ascunde genuni îngrozitoare? +i-n ce chip asprul viscol al soartei omene=ti Sã-l îmblânzesc cu sunet de harpe îngere=ti? Cum sã-nsenin eu chipul Meduzei, =i cum, oare, Voi da durerii oarbe un nimb de resemnare? Sub raza cugetãrii, credin\a cum s-o predici, +i cum sã zbori, când lutul te-a încãrcat de piedici? Nu-i farmec sã-nfrã\eascã ace=ti eterni vrãjma=i!...

Prive=te doar o clipã sicriul de Carrara! Cununi de mãzãriche îi împlete=te Vara; Iar nimfele blajine =i satirii trufa=i Sus, pe capac, s-adunã în chipul mândrei hore, Purtând în bucle brune cununi multicolore. Nãuntru zace mortul; afarã, -n ritm de dan\, Se rupe, se reface înfloritorul lan\... Nãuntru doarme mortul; afarã, îndrãzne\ii Cer nimfelor sfioase comoara tinere\ii... Nãuntru, scrum; afarã e cântec, chiot viu, +i, desfidând orbe=te neantul din sicriu, Bogatã, caldã, vie, Viea\a izbucne=te în valuri de-armonie...

(Sãmãnãtorul, III, nr, 4, 25 ianuarie 1904) 83

FLOARE ªI GENUNE

C~NTEC DE NOAPTE

Repezind în ramuri Lacrime =irag, Tainic trece vântul Prin pãduri de fag.

Falnic freamãt vine Pe înalte cãi, Cre=te, se revarsã Pânã-n fund de vãi:

Pare cã e glasul Unui vechi profet, Din a vremii umbrã Izvorând încet.

În puterea nop\ii, Fulgere, sclipesc +i-mi descoper vârfuri Care se clãtesc. 84

PANAIT CERNA

Nevãzut, în umbrã, Plânge Jiul, greu: Pare cã rãspunde Sufletului meu.

Vântule, copile, Codrii ce-i trude=ti? Ce-mi tot spui de jale +i-mi tot proroce=ti?

Dã mai bine aripi Dorului pribeag, Sã usuce plânsul Mândrelor din prag!

Fulgere, voinice, Ce-mi tresari din greu? Ce mi-arã\i cãrarea, Ca s-o pierd mereu? 85

FLOARE ªI GENUNE

Vin’ mai bine-odãtã Lin, nemãrginit, +i-mi a=terne drumul Dorului grãbit!

Colo, -n vãi, e-o casã Albã ca de nea: În pervazul u=ii Stã iubita mea.

Î=i trimite-n noapte Sufletul trudit – Chipul în luminã Pare zugrãvit.

(Convorbiri literare, XLI, nr. 11, noiembrie 1907) 86

PANAIT CERNA

DOR

Pustii sunt \ãrile strãine – De ce-am plecat de lângã tine? Când tu e=ti binele meu unic, În triste zãri de ce mã-ntunic?

Necunoscute, oarbe genii În graiul dulce al sirenii M-au rupt de îngeru-mi de pazã. Pe drumuri fãrã nici o razã... +i-a vie\ii tale stea, iubito, În giulgi de nori au învãlit-o: În suflet bun ca o icoanã Deschis-au nemblânzitã ranã... Trist, încãrcat de plâns, ca norul, Jele=te-acum în mine dorul; Dar toate lacrimile mele De s-ar schimba-n eterne stele, Tot n-a= putea rãscumpãra O clipã din durerea ta.

...Au cine-a spus cã depãrtarea E sorã dreaptã cu uitarea? Nici despãr\irea, nici mormântul, Nici Cel ce \ine-n mâni pãmântul 87

FLOARE ªI GENUNE

Nu pot sã puie-mpotrivire Acolo unde e iubire... Rena=te sufletu-mi, din parã, Ca pasãrea cea legendarã, +i mândru î=i porne=te zborul Spre sufletu-\i, mântuitorul... În ceasul nostru de-ntâlnire Sãlbatec plâns va fi prin fire: La dorul meu de ani, nestinsul, Va da rãspuns tot necuprinsul – În larg va cuvânta mereu Furtuna sufletului meu...

Când nourii au sã detune, Eu suferin\a mea \i-oi spune; Când va sclipi sub fulger firea, Atunci mi-oi spune eu iubirea; Când tot trecutul vei uita, Blând douã guri se vor cãta: Se vor cãta, vor tremura, Închi=ii ochi vor picura. 88

PANAIT CERNA

Pe pieptu-mi mâna ta vei \ine – Rãni vechi, rãni multe sã se-aline... Stejarii de furtuni s-or frânge – Noi mai puternic ne vom strânge... În tresãrirea de lumine, Atât de-aproape te voi \ine, Cã trãsnetul de-ar fi sã vie, Am râde de a lui mânie. Cãzând pe unul, din înalt, El ar lovi =i pe cellalt, Dar rãzvrãtirea lui de=artã Tot n-ar putea sã ne despartã.

Se-ntreabã inima-mi pustie: De ce-am pornit în pribegie? Când tu e=ti singurul meu bine, De ce-am plecat de lângã tine?...

(Convorbiri literare, XLIII, nr. 9, septembrie 1909) 89

FLOARE ªI GENUNE

FLOARE +I GENUNE

Alãturi de genuni rãsai, o, floare, +i pari a fericirilor icoanã... Ce mânã te-a sãdit, încrezãtoare, Pe margini de prãpastie du=manã?

Din adâncime, Ielele-\i cântarã Chemãri ispititoare, ca-n pove=ti... +i râd fermecãtor – =i cântã iarã... Tu le ascul\i, senino, =i-nflore=ti.

Asupra ta, prin neguri =i furtunã Al mor\ii duh adese a trecut – Ce farmece te-au ocrotit, ce scut, De n-a putut nici el sã te rãpunã?

Cu un rãspuns al lumii pãmânte=ti La zâmbetul de stele al tãriei, Tu te ridici din lumea vijeliei, Prive=ti vãzduhul, cerul – =i-nflore=ti... 90

PANAIT CERNA

* O, floarea mea! Cu tremur =i uimire Salut avântul tãu spre fericire. De unde l-ai desprins, din ce luminã, Surâsul dulce, plutitor în vânt? Cum ai putut rãmâne tu seninã, Nesocotind prãpastia vecinã, Ce pentru muritori ar fi mormânt? Noi, de la rob la purtãtorul stemei, Trãim mâna\i în veci de dor aprins; Dar cea mai slabã fâlfâire-a vremei Ne zbate facla vie\ii pân’ la stins.

...Noi alergãm, zburãm spre-o razã sfântã, Pe care-am vrea s-o coborâm în via\ã; Dar cea mai slabã piedicã ne-nghia\ã, +i numai gândul luptei ne-nspãimîntã... +i ne-nturnãm în propria ruinã, Cu inima-necatã de suspin – Nebuni =i orbi! De teama unui spin, Lãsãm sã moarã roza pe tulpinã...

Noi preamãrim umana în\elepciune – +i care-i este rodul?... Fãurim Atâtea umbre =i-ntrebãri nebune, 91

FLOARE ªI GENUNE

Prin care-a vie\ii spaimã o mãrim: Ce-i moartea? Pentru ce împãrãte=te? Ce ne a=teaptã mâne? Mai târziu? Ce-i taina care pururi izvore=te De dincolo de leagãn =i sicriu?

+i astfel via\a ni se risipe=te: În mâna care tremurã de teamã, Paharul darului ceresc se varsã +i, pânã sã-l lipim de gura arsã, E gol – sau plin de-a lacrimilor vamã... Nebuni =i orbi! Nepricepu\i ca vântul! Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!

* ...Ci tu rãmâi de-a pururi zâmbitoare, Neturburatã de-al genunei glas – Sãlbatecã =i ne=tiutã floare! Surâsul tãu în suflet mi-a rãmas...

A= vrea sã mã avânt în lumi senine, Dar \elul este sus =i drumul greu; 92

PANAIT CERNA

Ce mult a= vrea sã te rãpesc cu mine – Sã te sãdesc adânc în pieptul meu!...

Tovarã= drag! Când voi pãli de jale, Strãbate-mi gândul cu mireasma ta: Când inima va tremura în cale, Înclinã-te, tovarã=e, spre ea +i spune-i taina fericirii tale...

Înva\ã-mã despre\ul de primejdii, +i voi aprinde candela nãdejdii, Pe marginea mormintelor flãmânde; Dã-mi tu un cer spre care sã privesc, Când deasupra inimei plãpânde Ai suferin\ii vulturi se rotesc; +i-ncrezãtor în ziua care vine, Din orice lacrimã mi-a= face-o stea. A= înflori, a= strãluci ca tine – A= fi însu=i norocul, floarea mea!

(Convorbiri literare, XLI, nr. 2, februarie 1907) 93

FLOARE ªI GENUNE

AMOR

I

A mor, drag copil cu toane, Se-abãtu =i pe la noi – Douã aripi diafane Fâlfâiau pe umeri goi...

Raza lunei visãtoare Din argint îi \ese straie, ...De ce fug din cale-i, oare, Mândrele, numai vãpaie?

Mai sfioase, mai =irete, Î=i duc mâinile la fa\ã, Dar, prin degete, cu sete, Îl privesc, arzând de via\ã...

Numai o frumoasã, care Pãtimise pe-al lui rug, Ocolea fãrã crezare. Dulcele lui vicle=ug:

„Cel ce-a pus puteri în tine, Sã aprinzi în inimi dorul, De-\i lua, copile, zborul +i-\i da ochi – era mai bine...“ 94

PANAIT CERNA

Râde El:„Rãutãcioasã! Mã rãne=te vorba-\i grea – Ai noroc cã e=ti frumoasã; Altfel, zãu, m-a= mânia!

Dar... ca-n veci sã nu-\i învie Zâmbetul cel nemilos, Rãzbunarea mea sã fie: Sã-ntâlne=ti pe Fãt-Frumos...“

II

+i, deodatã, ea tresare, Fa\a ei rãsfrânge foc— Un voinic în drum îi sare +-o cuprinde de mijloc.

Mai de voie, mai cu sila, Ea-l urmeazã pe cãrãri – De-a lui calde aiurãri Biruitã-i iar copila.

Se trezesc sãruturi mii, +i se zbat la gura-i micã: Ginga=i pui de turturicã Prin=i la cuibul lor, de vii. 95

FLOARE ªI GENUNE

...Plâng de drag, î=i spun pe nume, Lacomi sufletele-=i sorb +i se-nal\ã peste lume, Binecuvântând pe orb...

III

Însã zeul nestatornic Lângã ei viclean se plimbã... Pune mâinile pe ornic +i rãpede-a vremii limbã.

+i pe când ei se rãsfa\ã În puterea lui mãiastrã, El, suflând pe a lor fa\ã, Îi aduce-n lumea noastrã.

Zboarã-apoi râzând, pribeagul, Altora sã-=i ducã para – A! De mi-ai cãlca tu pragul, Cum \i-a= smulge aripioara!...

(Convorbiri literare, XLI, nr. 3, aprilie 1907) 96

PANAIT CERNA

FLOAREA OLTULUI

I

Cum mã bate-un gând de ducã Pân’ la mândra din livadã! Dar de ce mi se usucã .... Busuiocul din ogradã?

De trei zile mã dore=te Mândra inimii mireas㠖 Dar de ce se tot jele=te Oltul meu pe lângã casã?

Ori îmi spui de cale bunã, Oltule, iubit tovarã=? Ori \i-aduci aminte iarã=i De un plâns ce-n noi rãsunã,

De un plâns ca din poveste, Oltule, iubite frate, – De un foc ce nu mai este +i de mândre mãritate?...

Dacã-i plânsul pentru mine, Sã-\i dau lacrimi line-line; Da-\i-a= lacrimi grele-grele, Dacã-i plânsul pentru ele... 97

FLOARE ªI GENUNE

Dacã-i plânsul pentru una Ce nu-i încã mãritatã; Oltule! mã du odatã; Ca fugarul, ca furtuna...

Cerul peste noi se-ndoaie Cu plânsori alintãtoare, – Zboarã, murgule, prin ploaie Nu te teme; de vâltoare!

II

La cãsu\a vãruitã, Numai cetini legãnate. La cãsu\a vãruitã, Murgul din copitã bate.

+i-mi rãsare la fereastrã, Surioara Cosânzenei – Floare albã =i mãiastrã Între florile poienei... 98

PANAIT CERNA

Cine-mi iese înainte? Cine-mi lumineazã pragul? Este inima fierbinte – Este dorul meu, pribeagul.

Îmi dezmeardã calu-n grabã, +i-n pridvor îi duce =eaua, +i, supusã ca o roabã, Se mlãdie ca nuiaua:

Cum îi lunecã privirea Ca la cerbul cel de-o varã! Cum o prinde aromirea, Când o \in la piept, u=oarã!

Cum se-alãturã, duioasã, Ca un porumbel cuminte! Cum adunã ceru-n casã Cu un sãrutat fierbinte!

III

...Cine-mi vine cu zãbavã? Cine-=i curmã mijlocelul? Cine-mi trece spre dumbravã? Bradul =i cu ghiocelul. 99

FLOARE ªI GENUNE

Cum se leagãnã pe cale Doina-n frunza clãtinatã! Cum se leagãnã a jale +i suspinã valea toatã!

+i mi-alãturã mai tare Bradul =i cu ghiocelul +i-n cea dulce legãnare Iarba-=i curmã mijlocelul.

E târziu acum. În zeghe, Dorm doina=ii din cavale; Câte-o stea, cãzând de veghe, Spre culcu= î=i face cale.

Numai luna lumineazã Peste vârfuri, ca un sfe=nic – Numai dragostea vegheazã, Ca un ochi al celui ve=nic.

IV

Lângã vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit Cuibul drag al vie\ii mele Sta în noapte adâncit. 100

PANAIT CERNA

Dar în el ce foc tresare? Ce mi-aprinde-n piept scântei? E pãrere, ori o zare De luminã-n geamul ei?

Nu e vis. Nu bate-o razã Rãtãcitã de la cer, Ci e mândra, care-a=eazã Candela într-un ungher.

O, aprinde-o =i te roagã Preacuratei îndurãri: Sã vegheze vremea-ntreagã Peste nouã \ãri =i mãri;

Sã te \ie tot frumoasã +i copilã, precum e=ti – Sã urmeze tot miloasã Dragostele pãmânte=ti! 101

FLOARE ªI GENUNE

Oltule cu repezi valuri! Multe mândre flori dezmerzi – Dulce le dezmerzi la maluri +i-n vâltoare mi le pierzi!

Du-le, Oltule, le mânã, Mândru tresãrind mereu! Numai una sã-mi rãmânã: Floarea sufletului meu!

S-o revãd mereu tot floare, Farmec plaiurilor dând – Caldã, vie, râzãtoare, Vãile strãluminând...

(Convorbiri literare, XLII, nr. 9, septembrie 1908) 102

PANAIT CERNA

TORQUATO1 C{TRE LEONORA

Surâzãtoare m-ai supus, iubire, +i dulce mâna ta m-a-ncununat... Ai fost aieve tu, dumnezeire, Ori numai te-am visat? ...Ce vânt a pustiit cãrarea mea – Ce pas nebun al soartei? Ieri, glasul tãu ce-aproape rãsuna, Iar astãzi ce departe-i! Ieri, sceptrul regilor =-al tinere\ii – Iar azi toiagul bietului proscris! O! Leonora – cer pe veci închis! Mai dulce decât orice vis al vie\ii, Tu n-ai fost vis, tu n-ai fost numai vis: Mi-o spune asprul cântec al furtunei, Ce-acum sub frunte-mi s-a dezlãn\uit – Mi-o spun, =optind, =i frunzele cununei Ce cu eternul chin m-a logodit!...

+i cât era de limpede izvorul, Când a trecut cu setea-i cãlãtorul! Cum mul\umeam puternicilor zei

1 Torquato Tasso (1544–1595) – poet italian, autor al cunoscutei epopei Ierusalimul liberat. Din pricina amãrãciunilor îndurate în via\ã, ultimii sãi ani au fost întuneca\i de nebunie. Destinul lui, reprezentativ pentru nefericirea poetului în societatea acelei vremi, a inspirat =i o cunoscutã dramã a lui Goethe. 103

FLOARE ªI GENUNE

Cã se-ndurarã sã te =tiu pe tine – +i cum mã socoteam în rând cu ei, Când umbra ta trecea pe lângã mine!... În urma ei, cu dulce-nfiorare Plecam u=or pleoapele-arzãtoare, +i ore-ntregi mã îngâna, duioasã, A visurilor tânãrã crãiasã: Vedeam privirea ta de suflet plinã +-a frun\ii tale marmurã seninã, Bogatul pãr ce-n unde lucitoare Cãdea pe umeri – pa=ii tãi, mãre\ii: Biruitorul mers al frumuse\ii Ce-a rãsãrit din valuri legendare... Trãiam visând... Nãdejdea, lângã mine, Îmi presãra cãrarea cu lumine... O stea de-argint, în pãru-i lucitor – Pe umeri albi, aripi nerãbdãtoare: A=a mergea-înfrã\itã cu-al meu dor Copila cea etern surâzãtoare, Cu bra\ul alb întins în viitor... Trãiam visând: Acesta e Amorul? Dar unde-i arcul lui, sãgetãtorul? +i unde-i rana-n veci nevindecatã? ...Un gând abia pãtruns – 104

PANAIT CERNA

Un glas din cer, ce cautã rãspuns În douã inimi gemene deodat㠖 O muzicã-auzitã În somnul cel mai drag al dimine\ii, +i care peste via\a ta rãpitã Adie-atât de blând, de lin, alene, Atât de dulce o tope=te toatã În lumi aeriene, Cã n-ai mai vrea sã te de=tep\i vreodat㠖 +i tremuri sã nu steie cântãre\ii, Sã nu recazi în frânele vie\ii...... Ah, cine i-a gonit? De ce tãcurã Atât de fãrã veste cântãtorii? Când m-am trezit, când ochii mei vãzur㠖 Nãdejdea-n zare se pierdea cu norii. Rãmâi! Rãmâi! Dar umbra nu se-ndurã... +i-n gândul meu, cu vuiet de vâltoare, Se împletesc dureri =i sãrbãtoare – Tot ce-am visat =i toate câte furã... +i-n veci nu voi putea, din amintire, Sã sting strãlucitoarea ta icoanã, Întâiul fulger, cea dintâi privire, Din care-atunci sorbeam dumnezeire – Iar azi durere pentru vechea ranã! 105

FLOARE ªI GENUNE

...Vibra de dulce freamãt tot palatul: Pe fe\e – râs zglobiu; în ochi – vãpaie; În arcuri – salbe de lumini vioaie; Iar crini de-argint =i trandafiri ca para Îmbrã\i=au coloanele.... Ferrara Sãrbãtorea mãrirea ei de pace. Deodat㠖 parcã nimeni nu respirã. +i, din tãcere-adâncã, se desface Un glas de înger, înso\it de lirã: În corzi de-aramã, mâinile vrãjite Aci fugeau, aci se-ngemãnau, Iar frun\ile pe mânã se lãsau – Prelung, privighietori îndrãgostite Din sufletele noastre rãspundeau.... Urzeam din nou la visuri înmiite, Ce niciodatã nu sunt împlinite – +i toate cu putin\ã ne pãreau... Ci tainic ochii tãi mã-nvãluirã: Un negru vãl cãzu pe lumea toat㠖 Din tot ce-a fost n-a mai rãmas, deodatã, Decât, ca-n fund de zãri, doi ochi =-o lir㠖 +i sufletu-mi ce-n ritmul ei respirã.

...Icoanele s-alungã-n mintea, mea: Ocrotitori =i albi, deasupra ta, În dulcele suspin al adierii, Se legãnau salcâmii primãverii, 106

PANAIT CERNA

+i, clãtinându-=i vârfurile-n floare, În mii =i mii scântei tremurãtoare Sfãrâmau lumina soarelui de mai Pe crengi, pe flori, pe chipul tãu bãlai... Pe-a frun\ii tale marmurã seninã Lumini =i umbre se-alungau...Pãrea Cã îngerul ascuns în umbra ta , Te mângâie, cu mâna-i de luminã, Pe pãr, pe ochi, pe lângã tâmpla finã..., Sim\ii atunci cât de frumoasã e=ti, +-un val de foc mã-nvãlui deodatã, Iar inima-mi se strânse, fulgeratã De gândul: Pentru cine înflore=ti? Tãcut m-apropiu... Tu, ca-n vis, mã cer\i: „De ce a=a târziu =i trist, Torquato?“ +i dulce m-amenin\i, zâmbind mã ier\i – +i iarã=i fruntea mea ai luminat-o...... Orbire! Cânt nebun de visãtor Îndrãgostit de propria-i ruinã! Cum a putut o razã de luminã Sã tulbure cel mai curat izvor? 107

FLOARE ªI GENUNE

Au cine-a spus cã zeii sunt senini? Întreagã ura lor am cunoscut-o! Orbit de fulgere, reintru lin; În lini=tea ce-o clipã am pierdut-o. Un joc e tot! Fugara fericire Îmi pare o cereascã povestire, Pe care-am auzit-o, lãcrimând, Din graiul dulce-al mamii picurând.

Ci iatã! se sfâr=e=te blândul mit – Povestitorul merge sã se culce – Luminile se sting – Ce cântec dulce Trecu pe drum? Zâmbind, am adormit Cu laurii pe frunte, ca în zori Sã mã de=tept cu spini în locul lor...

(Convorbiri literare, XLII, nr. 2, februarie 1908) 108

PANAIT CERNA

POPORUL

I

...Cine trece pe poteca dintre moarte =i via\ã? E un neam; ce-avu pe vremuri o slãvitã diminea\ã Neam al meu! A mor\ii cruce tu o duci de voie bunã Printre veacurile mândre ai avut =i tu cununã, Dar ai risipit-o singur, împãr\ind-o tuturora, Cum împarte raze cerul, când s-aratã aurora...

Mândre-s plaiurile tale, \arã mândrã între toate! +i frumos se-ndoaie cerul peste vãi =i peste sate Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire, Tristã e=ti =i neferice, cãci la noi nu e iubire... +i flãcãii tãi sunt harnici, holdele î\i sunt bogate, +i copilele-\i duioase parcã sunt domni\e toate – Dar zadarnic strângi la sânu-\i mii comori de fericire Doina ta e numai lacrimi – cãci la noi nu e iubire. Cine-i cel ce dojene=te boul care nu se-ndurã Sã mai ducã la hrãpãre\i cele bune pentru gurã? Cel ce tremurã pe zloatã, cel ce cade de ar=i\ã? Cel ce vine cu cãciula la o poartã de domni\ã; Cel ce numai de-o cãma=ã pentru-nmormântare strânge, Din ce \ese, din ce coase, din ce spânzurã pe dânsul. Din ce aurul îi zvârle, ca sã-i amu\eascã plânsul?...

Cine-i cel ce se jele=te cã i-e masa-nlãcrãmatã? Cã nu-i vitã în ogradã, cã nu-i pitã în covatã; Cã, la cel ce hodine=te, chinul n-are nici o platã; 109

FLOARE ªI GENUNE

Cã la sânul mamei pruncul e-o pelincã înghe\atã, Cã la cer nu e nãdejde, cã la inimi nu-i crezare – Cã din leagãn i se cântã cântecul de-nmormântare?......

Pâine! +i pãmântul negru îl cuprinde pân’ la glezne. Pâine! Pânã la genuche, se ridicã \ãrna, lesne. +i încet-încet pãmântul îi ajunge pân’ la gurã: Îi aude rugãciunea vechiul tat㠖 =i se-ndurã Sã-i întindã-aceastã pâine, care saturã pe veci... Asta \i-e povestea, frate, pân’ cobori în taini\i reci!

II

Cum am sã cert osânda soartei, tale, Neam al rãbdãrii, vecinic al rãbdãrii? Cum am sã iert pe cel rãpus de jale, Când singur s-a plecat, supus, pierzãrii?

Pe leul care geme în robie, Când ar putea c-un rãcnet de mânie, Sã sfarme închisoarea-n care piere – Pe-acela nu-l plâng eu! Flãmândã =i nevolnicã putere! Nu-\i dãruiesc nici un suspin al meu... 110

PANAIT CERNA

Voi Basarabi! Boieri de-odinioarã! Voi sunte\i astãzi cei mai ferici\i, Cã nu vede\i cum a primit sã moarã Rãzboinicul din timpii strãluci\i...

Cum am sã uit eu vremea de-altãdatã, Când îl privea\i cu-n suflet mai frã\esc, Când nu-i gonea\i din piept mândria toatã, Nici cântecul din pragu-i pãrintesc?...

Cum am sã uit acele vremi de-avânturi. Când el intra în flãcãri ca furtuna +i cu veli\ii împãr\ea cununa +i prãzile învinselor pãmânturi?

Când se-ntorcea, în rând cu voi, din lupte, Cu fruntea înnecatã-n strãlucire, +i, printre suli\i lungi =i-steaguri rupte, Cânta\i mo=iei imnuri de iubire;

Când, din chilia lor, arhipãstorii Cãlãuzeau pe Domni pe cãi cuprinse +i binecuvântau învingãtorii; – 111

FLOARE ªI GENUNE

Iar în o\elul spadelor aprinse Zãri nouã, râzãtoare tuturora, Î=i rãsfrângeau, mãre\e, aurora...?

* Proptit în coasã l-am vãzut odatã, Cu pieptul gol, cu fruntea-nnouratã, Cu pletele în vânt... +-alãturea de muta lui mânie Femeia lui pãrea o vijelie Cu mii de mor\i în fiece cuvânt – Iar un copil, plângând pe lângã mamã, Se tot lipea de haina ei, cu teamã...

+i mai puternic l-am vãzut altdatã, Privind spre-al ferici\ilor castel, Spre care nouri negri se aratã. +i negrii nouri el îi rãscolea, +i fulgerul din ochii lui pornea,

Iar tunetul era cuvântul urii... El stãpânea puterile naturii, Cu sufletul sãu larg =i rãzvrãtit – Iar coasa lui sclipea din depãrtare. 112

PANAIT CERNA

Un fulger îmblânzit, Picat din cer la asprele-i picioare...

Ce mânã a Destinului, o, frate, Te-a aruncat pe drumul cel de parã? Ce dor de luptã =i de libertate Te-a ridicat, la glasul dinafarã?

„A=a te-am vrut, în visul meu fierbinte! A=a am pus pe visul meu coroanã! E nendoielnic! Bra\e de Romanã Te-au legãnat, în cântec de morminte...

* Pe-ntinsul \ãrii, cine zace oare, Acolo unde vin de-a valma norii? Isuse! Rãii sunt învingãtorii – Mi-o spune glasul celui care moare +i plânsul mamei lui, =i al surorii...

Ceresc copil, venit spre mângâiere! Tu, ce-ai murit pe cruce iertãtor, 113

FLOARE ªI GENUNE

De ce n-ai dat =i robilor putere! Sã-=i ducã fãrã murmur chinul lor?

„Adânc ne-nghite noaptea, fãrã mâne, +i nicãiri o razã nu zãrim – O, vino! Vin’! Nu ne lãsa, Stãpâne, Cu blestemul pe buze sã murim...

O, vino iar în cuibul de pãcate, Sã smulgi din mâni haine biciul greu. Coboarã iar – =i adu-ne dreptate, Sã =tim, =i buni =i rãi, de Dumnezeu!...“

III

Cel ce-a cãzut în câmpul \ãrii mele E poate-acuma pulbere aieve; Dar în cuprinsul mântuit de rele Copacul vecinic urcã alte seve...

Cum cre=te iarã=i iarba-ntineritã! Cum cântã toate luncile în floare?! 114

PANAIT CERNA

Cum se de=teaptã firea-nveselitã, +i râde soarele a sãrbãtoare!

Iar, plugul se înfige-n brazdã iarã, Pe drumul tras de boul cel cuminte – +i-n urmã vine doina secularã, Cu mai pu\ine lacrimi ca-nainte...

O, ne-a surâs =i nouã mila sor\ii! Cum sã cobor pe negre, triste cãi? Eu cel dintãi sã mor! Eu cel dintãi Sã duc solia sfântã-n lumea mor\ii!

Dormi\i de-acum în pace, umbre sfinte, Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii – Voi ce-a\i cãzut la pieptul cald al mumii +i n-a\i avut nici cruce pe morminte!

Ah, cum sã vã-ncãlzesc la sânu-mi, cete? Cum sã v-arãt ce e la vatra voastrã! Duios rãsunã cântece încete, De la Carpa\i, la Dunãrea albastrã... 115

FLOARE ªI GENUNE

Privi\i! Privi\i, cum râde tot pãmântul! Palate =i bordeie se-nfrã\esc – Cu florile ce vi le-a dat mormântul Nepo\ii vo=tri azi se-mpodobesc...

Iubire, tu, a lumilor coroanã Tu, vecinica, dumnezeiascã floare! Cât plâns, cât zbucium; câtã sângerare, Pân-sã rãsari în inima umanã!

Cãci astfel este scris în cartea sor\ii: De la întâiul leagãn la morminte, – Sã treacã lutul prin durerea mor\ii, Iar sufletul sã meargã înainte.

+i pururi încercata omenire Sã uite toate spaimele ce fur㠖 +i sã încheie blând, cu o zâmbire, Acolo unde a purces cu urã...

(Convorbiri literare, XLIII, nr. 1, ianuarie 1909) 116

PANAIT CERNA

DESP{R|IRE

Domni\a mea cu nume adorat De îngeri =i de oameni! În calea cui? În care inimi seameni Lumina zâmbetului tãu curat?

Când am plecat, în ceasul cel din urmã, Plângea în mine inima, de mult: Pãrea cã universul tot se curmã, +i eu durerea lumilor ascult;

+-un gol, în mine, se fãcu deodatã, De nu-l pot umple slãvile cere=ti – Acest pãmânt bãtrân, tãria toatã, Iubire ! numai tu le sprijine=ti...

+i spus’-am ochiului meu trist: Prive=te! Cuprinde-o toatã =i-n strãini o ia! De-acum =i pânã totul asfin\e=te, Nici umbra celei dragi nu vei vedea.

+i spus-am bra\ului: Îmbrã\i=eazã! Înlãn\uie-o la pieptul meu de foc! De-acum =i pân’ se stinge-a lumii razã, Nu vei cuprinde cel mai trist noroc. 117

FLOARE ªI GENUNE

De-acum voi sta cu bra\ele deschise +i nici o umbrã nu le va-ncãlzi – +i voi dori s-o vãd mãcar în vise. +i nici acolo nu va strãluci...

* +i, poate, de eram un rege-al lumei – Un geniu, care zguduie pãmântul Când î=i roste=te-n grai de foc cuvântul, Cununa de stejar ar fi ascuns A frun\ii mele vecinicã paloare – La dorul meu eu poate-aflam rãspuns, O, dulce-a suferin\ii mele floare!

Sau de-a= putea, pe-a gândului aripã, Sã mistui depãrtarea într-o clipã! În ceasul trist când mã supune dorul, La casa voastrã sã mi-astâmpãr zborul: Gãsind din nou în vorba-\i caldã, bunã, Al fericirilor pierdut ecou, Ca norul ce s-apropie de lunã Viea\a mea ar strãluci din nou. 118

PANAIT CERNA

...Dar, poate, ori pe care treaptã-a scãrii Te-ar împietri viea\a-n=elãtoare: De-\i dãruie=te glorii orbitoare, Ori noaptea fãrã capãt a uitãrii; De plânge-n lacrãmi dorul, de departe Ori subt privirea celei fãrã seamãn, – Deopotrivã i-mpletit cu moarte Amorul care nu-i nãdejdii geamãn.

* O, stelelor! Cum prinde licuriciul Sã rãtãceascã-n voia lui, aprins, De cum se lasã noaptea-n necuprins – A=a v-a=tept cu sete scânteierea: Sã coborâ\i pe vãi tãceri adânci, Sã rãtãcesc pe-ascunse cãi, pe stânci, +i singur sã-mi hrãnesc nemângâierea. Cu mii de visuri sã împodobesc Icoana vie-a frumuse\ii sale – În orice razã-a voastrã s-o zãresc; Sã-mi fugã orice gând, pãtruns de jale, În jurul chipului dumnezeiesc, 119

FLOARE ªI GENUNE

A=a cum voi, vã frãmânta\i acuma În preajma junei blânde din senin; Cum zboarã mii de vie\i de-o clipã, seara, În jurul unei singure lumini, Pân’ le trimite moartea dulce para...

+i merge astfel cel robit durerii, De propria lui umbrã înso\it, Sã spunã nop\ii, vântului, tãcerii, Povestea lui de dor nemãrginit, Pân’ se-mblânze=te rugul amintirii +i lin se pleacã stelele spre stâns, Iar în sãlbateca grãdinã-a firii Se umplu ochii florilor de plâns.

+i se tot duce, cât e depãrtarea, Pe stânci, ponoare, tainice cãrãri, Pân’ tace în frunzi= privighetoarea. Cu pieptul sfâ=iat de suspinãri, +i, obositã, trece ciocârliei 120

PANAIT CERNA

Neisprãvitul plâns al nebuniei, Sã-l schimbe-n vii =i vesele cântãri.

Atunci, se-opre=te, sfãrâmat de cale, +i cheamã somnul, care l-a uitat: Lin, râzãtor =i binecuvântat, Ca-n zilele copilãriei sale. +i iatã! vine el, trimisul sor\ii, Purtând în ochi un strop din marea mor\ii ...Adormi u=or, adormi adânc, viseazã Cã luminosul ieri tot mai dureazã, +i uitã cã \i-e via\a sfâ=iat㠖 Între-amândoi stã vecinicia toatã.

(Convorbiri literare, XLII, nr. 10, octombrie 1908) 121

FLOARE ªI GENUNE

DIN PERIODICE

TRECUT (dupã Lenau)

În amurg, pe-ntinsa mare, Soarele demult s-a stins; +i lumina zilei moare Ca ecoul unui plâns...

Prin vãzduh plutind molateci Nori se-nlãn\uiesc departe +i pe cripta zilei moarte |es cununi ca de jãratec.

Printre lumile-n repaos Ziua moartã s-a pierdut: Înc-o clipã s-a adaos Negurosului trecut.

Larg mormânt, tu mã-nfiori, Înnoptat =i trist trecut, Cãci în sânu-\i s-a pierdut, Cu noianul de plânsori, +i norocul ce-am avut.

(Foaia interesantã, I, nr. 33, 24 august 1897) 122

PANAIT CERNA

GHE|ARUL DE LA NORD (dupã Hugo)

AMURG Cutezãtor se-nal\ã Ghe\arul pân’ la cer, Râzându-=i de când lumea De crivã\ =i de ger...

Spre fra\ii lui de-alãturi Triumfãtor prive=te +i haina cea de ghia\ã Pe umeri îi sclipe=te.

Iar soarele în lavã, Curgând pe vârfu-i nins, Îl schimbã, înro=indu-l Într-un crater nestins. 123

FLOARE ªI GENUNE

NOAPTE Târziu, – în pacea nop\ii Nãvalnice izvoare, Cu spumã-amesticate, S-azvârl tânguitoare...

Din vreme-n vreme codrii Înãbu=it vuiesc, +i negrele furtune În urlet se târesc...

În depãrtãri ghe\arul, În lumea nop\ii pare, În zori de ziuã vecinic Ce lumineazã-n zare.

(Foaia pentru toþi, 11, nr. 46, 25 octombrie 1898) 124

PANAIT CERNA

ORIENTALE

I

Eu sunt nefericitul din ariile arabe-— Odat-aveam palate =i bande musulmane +i-aveam la cãpãtâiu-mi în somn un cor de roabe Cu sânurile goale, cu ochii de satane...

În vis îmi stau de pazã cântãrile lor slabe Când umbrele din iaduri au fulgere-n turbane – Scrâ=nind ca zomzomimii blestemele-n silabe – Se repezeau cu tor\ii izbite-n iatagane...

Aveam chiulaf de smirnã, eram frumos =i tare, În Meca de-al meu nume =tia =i Mohamet – Dar prea-mi plãcurã multe strânsori istovitoare.

Azi sunt ca scos din groapã, dar des, întretãiet, Suflarea pãtima=ã de guri dogoritoare O simt =i-acum pe barbã, pe trapu-mi de schelet.

(Carmen, I, nr. 2, 20 iulie 1898) 125

FLOARE ªI GENUNE

II

Dar m-au închis pizma=ii în turnul de la Nil, +i-acum sub cerul ve=nic senin, desfidãtor, Mã regãsesc cu doru-mi – vâsla= cicãlitor Ce plimbã o cadânã în nop\ile de-April...

O vãd, o simt aproape, – frumosul ei profil, Pe jumãtate-n umbrã, se-nclinã visãtor ; I-s ochii de cãrbune, =i patimile lor Din nou îmi toarnã-n sânge veninul cald, subtil.

Eu sunt nefericitul arab pe care pa=ii Gelo=i îl ferecarã în lan\uri, – uciga=ii! Azi vizitez haremul pe buze de sultane

+i pa=ii-mi poartã chipul gravat pe iatagane. Cairul este mare, cadâncele-s frumoase, Dar, vai, în turnul umed, rãmas-au numai oase.

(Carmen, I, nr. 11, 20 decembrie 1899) 126

PANAIT CERNA

NOCTURN{

În iadul de-ntuneric nici frãmântãri, nici sfadã... Deasupra catedralei o pasãre de pradã, Ca un satrap al nop\ii, amenin\ã tãcerea... Când fulgerul \â=ne=te =i crapã noaptea-n cale-i, Când vrãjile din visuri sunt toatã mângâierea, Au cine prinde-a plânge în orga catedralei?...

...Durere-atât de multã a fost închisã-n clape, Încât, înãbu=itã, se zbuciumã sã scape; +i-n valuri se revarsã într-un amar duet +i-atunce se de=teaptã =i orga suspinând +i plânge pânã-n ziuã încet, tot mai încet, Dar jalnic, tot mai jalnic, adormitor de blând. Târziu – când pe ruine doar moartea mai vegheazã, Întârziat aievea un plâns tot mai dureazã... E-o agonie lungã de note ce-nfioarã, De parcã lumea-i moartã de veacuri =i durerea Tot mai trãie=te încã, sã-=i mistuie puterea +i tremurã nebunã, =i plânge sã nu moarã.

(Floare albastrã, I, nr. 4, 1 noiembrie 1898) 127

FLOARE ªI GENUNE

CAVALER...

E pierdut, pierdut trecutul, Basm al faimelor dintâi – Astãzi a ajuns ca scutul Sã =i-l puie cãpãtâi.

Contemplându-se-n ruinã Drept pe calul sãu stãtut, Sub o pânzã de luminã Stã vestitul decãzut...

+i pe când se odihne=te, Umbra lui de cavaler Înarmatã-l ocrote=te Ca un paj trimis de cer...

(Floare albastrã, I, nr. 29, 25 aprilie 1899) 128

PANAIT CERNA

REPAOS (dupã François Coppée)1

Slãbi\i de strânsori, ne desprindem cu jale... Rãmâi lini=titã, amicã, Sã vãd odihnindu-se fruntea ta micã În aurul pletelor tale.

Nimic sã nu spui – cãci ceea ce-ai spune, De multul noroc ce-i la tine, Nu face cât zâmbetele clipelor pline De recuno=tin\i =i minune.

Coboarã aripa pleoapei mai bine! Re\ine sub sfânta ei pazã Extazul din ochi =i cu el parfumeazã Ascunsele gânduri de mine!...

+i eu, cât vei sta visãtoare ca luna, În coate proptit între perne, Privi-voi de-aproape cum calmul s-a=terne Pe sân, potolindu-i furtuna.

(Convorbiri literare, XXXV, nr, 3, 1 martie 1901)

1 Poet francez (1842–1908), a cãrui operã vãde=te simpatia fa\ã de oamenii necãji\i. 129

FLOARE ªI GENUNE

ALABATROSUL (dupã Charles Baudelaire)

A desea marinarii, voind sã se desfete, Atrag pe pun\i în cursã gigantici albatrozi Ce înso\esc corãbii, în legãnate cete, Pe-abisuri îmblânzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se vãd pe scânduri, stãpânitorii slãvii Devin ne-ndemânatici =i înduio=ãtor Î=i poartã vastele-aripi târâ= pe puntea nãvii Ca vâsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necãje=te =i, =chiopãtând, dã zorul Sã imiteze mersul sfio=ilor captivi – Ridicol, slab =i trândav s-aratã zburãtorul Intimidat de râsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii Ce viziteazã norii râzându-=i de arca=i – Proscris pe sol, în prada prigoanei =i-a minciunii, De aripile-i vaste se-mpiedicã în pa=i.

(Convorbiri literare, XXXV, nr. 3, 1 martie 1901) 130

PANAIT CERNA

TRISTE|EA LENOREI (Sonet dublu)

Pe sub portale-\i stau în pazã Cava=i1 cu bãrbile-argentine – Rãsar bãtrânii sã te vazã Trecând ca visul pe ruine...

Supu=i sau suflete haine Sub ochii tãi îngenuncheaz㠖 Ah, ochii tãi ce smulg suspine +i ard ca soarele-n amiazã!...

Tu ai palate ce sfideazã Splendoarea calmã-a lunei pline – O, cea mai albã din regine, Ce jale grea le populeazã?

„În nop\ile de mai senine E-atât de blândã-a lunei razã, +i totu=i firea plânge-n sine +i trandafirii lãcrãmeazã...

1 Cavas, cavaz – agent de poli\ie în Turcia, aici cu sensul de pãzitor, gardian. 131

FLOARE ªI GENUNE

Cu mine-a fost destinul darnic: Un cer de-a pururea senin – Hebè,1 scânteietor paharnic,

Mi-a-ntins o cupã de rubin; Dar cupa spumegã zadarnic Când n-am în cinstea cui sã-nchin! ...... Cu lacrãmi sufletu-mi sã-adapã Privindu-i lespedea-n bujor... Vezi tu o cruce lângã apã?

Acolo zace Leonor, +i florile-au venit la groapã Sã plângã pe o sorã-a lor...

(Revista modernã, I, nr. 8, 9 aprilie 1901)

1 Hebèá – zei\a tinere\ii, fiica lui Zeus =i Herei. 132

PANAIT CERNA

FARMEC DE LUN{

În ritmul lin al adierii Doi meri s-alãturã-nflori\i, +optind duios în faptul serii Ca doi aman\i înlãn\ui\i.

Se mirã floarea =i suspinã... În loc de inimi arzãtoare Îndrãgosti\ii din grãdinã Au câte o privighetoare.

Un cântec chemãtor vibreazã: E una din privighetori – Cealaltã tace =i viseazã Cutremuratã de fiori.

Dar cum apare luna nouã Sclipind în frunza tremuratã, Privighetorile-amândouã Încep sã cânte – deodatã.

(Revista modernã, I, nr. 13, 13 mai 1901) 133

FLOARE ªI GENUNE

DE PE |{RM

Privesc în ochii tãi, femeie, +i vreau sã uit duiosul cânt: Iubirea este o scânteie Rãtãcitoare pe pãmânt.

Ai fost amanta care-n=ealã +i totu=i eu te iert, Mihlar, Cãci mângâierea ta regalã Preschimbã sufletu-n altar...

În prima zi de-nfiorare Privim estatic de pe mal La tinere\ea lunei care S-a smuls ca Venera din val. 134

PANAIT CERNA

Aievea al\ii-n clipele-aste Vãd poate-n stinse depãrtãri Cum crainicul iubirii caste Apune solitar pe mãri.

Un singur gând mã-nfioreazã Sub blânda stelelor risipã! Iubirea care-ncarcereazã O vecinicie într-o clipã.

Ca luna nop\ilor senine A pribegit mângâietoare +i dacã se aprinde-n mine E semn cã-n alte inimi moare!...

(Revista modernã, I, nr. 14, 21 mai 1901) 135

FLOARE ªI GENUNE

CEL MAI FRUMOS...

Pe ploaie, pe senin, sau pe ninsoare, În zdren\e, blonda Lara Din cur\i în cur\i pã=e=te gânditoare. Purtând sub bra\ ghitara.

Nu-i nimeni sã se-ndure sau sã-asculte De cer=etoare-afar㠖 Pe cine sã-l atragã-atât de multe Jelanii pe ghitarã!...

Dar un drume\ ce auzise numa Cântãri de veselie, +i care umblã sfâ=iat acuma De-o suferin\ã vie,

Î=i odihne=te în pavaj toiagul +i-o clipã-l umple plânsul: O, glas al foamei, te-a-n\eles pribeagul De când te zba\i =i-ntr-însul!...

Cãci astfel e sortit – o ironie. A zilelor de mâine!— Cel mai frumos din cântece sã fie Un strigãt pentru pâine...

(Revista modernã, I, nr. 18, 18 iunie 1901) 136

PANAIT CERNA

TRIUMF (Fragment)

În dimine\i frumoase ca visul de-altã vreme Tot lanul e un zâmbet zglobiu =i fericit, Iar muncitoru-i vesel cã-a izbutit sã cheme O aurorã nouã dintr-un pãmânt trudit. Trudit dar bun, cosa=ul o-mparte tuturora, +i rumene copile se-ntrec doinind la strâns – Ca spicele din holdã ar vrea sã-ncingã hora, Dar cântecul le-ndeamnã la munc㠖 =i la plâns... Acum e jalnic cântul, apasã ca o ceatã, Acum solemn =i vesel de parcã-n el s-adunã Fãgãduin\i de pace =i dragostea de via\ã A celor ce-o sã vie p-o lume mult mai bunã......

(Revista modernã, I, nr. 2, 19 august 1901) 137

FLOARE ªI GENUNE

ÎNCHINARE

Când se-nseninã cerul, cu mii de stele-n fa\ã, Nemãrginirea mãrii în raze se rãsfa\ã; Iar când î=i pune slava un obrãzar de nori, Pe mare cade noapte, iar vântul dã fiori...

+i lacrimile slãvii, =i fulgerele-i toate Ea le prime=te-n sânu-i ce plânge =i se zbate, Iubito! Astfel via\a-mi legatã-i de a ta, Din cea dintâi clipitã de-nfiorare-a mea...

Zâmbe=ti? Pe chipu-mi cade o razã fericitã... Urã=ti? Îndrept spre du=mani o spadã ascu\itã; Iar când te vãd în lacrimi, mi-i sufletul cernit +i-n pieptul meu se zbate un demon rãzvrãtit...

(Viaþa literarã ºi artisticã, I, nr. 15, 22 aprilie 1907) 138

PANAIT CERNA

PRIM{VARA

Cu fãptura ei de floare +i cu daruri noi, Ve=nica biruitoare A sosit la noi.

Trandafirii aurorii Sunt obrajii ei, Vãl de-argint ea are norii Albi =i sub\irei.

Naltã, mândrã, stã-n picioare, În rãdvan domnesc... Ginga= chip de fatã are, Bra\ul – voinicesc.

Viu strune=te-n aer zâna Roibi hrãni\i cu jar: Cai de vânt scãpa\i din mâna Cruntului Ghenar.

Bubuind înainteazã Pe un pod de nori, Pânã iese-n drum de razã Strãjuit de flori... 139

FLOARE ªI GENUNE

La rãdvanul ei, în soare, Sã prive=ti nu po\i! Ard la osii pietre rare – Fulgere la ro\i.

Fereca\i de caru-i de-aur Vin, în pas zorit, Crivã\ cel nebun =i Faur Cel neisprãvit.

Ea-=i prive=te cu mândrie Prin=ii de rãzboi – Chiuie de .bucurie Roibilor apoi...

+i rãdvanul de luminã Trece scãpãrând – Brazi =i palteni i se-nchinã, Freamãtã pe rând; 140

PANAIT CERNA

Apele i-aruncã perle, Când o simt trecând; Grauri se rotesc, =i mierle – O petrec cântând.

Fulgerã din zbor... Sub roate Ia ce-i slab sau mort: Sfarmã crengile uscate, Rupe-al iernii tort.

Nãruie pe unde trece Cuiburile vechi – +i cu sufletul petrece Tinere perechi.

Peste ochii lor adie Vãluri de colori; De la sânul ei, zglobie, Le aruncã flori... 141

FLOARE ªI GENUNE

Flori de rug, flori de zãpadã, Zboarã-n lunci mereu – Ah, =i una fu sã cadã Drept la pieptul meu!

Semn zei\a face-n pripã Roibilor sã stea – Ah, =i ei opresc o clipã Drept la poarta mea!

„Fii la noi binevenitã Tu, regina mea! Mâi, de-acu, la noi, iubitã, Nu te depãrta!“

Ea mã mângâie, c-o mânã... – |ine\i-o, voi, sor\i! – Mult nu poate sã rãmânã: Sunt =i alte por\i! 142

PANAIT CERNA

Dus cu sufletul aiure, O petrec în vãi, Peste vârfuri de pãdure, Pe cotite cãi...

Dintr-un timp se-nal\ã tare, Urcã în tãrii... Dupã ea se iau în zare Stol de ciocârlii.

Dar =i zborul lor se curmã, +i cântarea lor – Codrii verzi rãmân în urmã, Flori jelesc de dor...

Printre raze mii, nebuna Se tope=te-n zbor – Pãru-i fâlfâie totuna Cu mãtasea lor.

(Convorbiri literare, XLIV, nr. 2, aprilie 1910) 143

FLOARE ªI GENUNE

NOCTURN{

La casele cu brazi în poartã Zãvoru-i tras, ograda moartã. O candelã-ntr-un col\ clipe=te, Sporind singurãtatea grea... De-acum =i candela-a\ipe=te – Adormi =i tu, nãdejdea mea!

Pe plaiuri, sus, un bucium moare +i focurile-s tot mai rare. Departe,-n vãi adânci, prin pietre, Izvorul glãsuie=te-abia... Dorm to\i în jurul stinsei vetre – Adormi =i tu, iubirea mea!

În burã de luminã dulce Coboarã luna sã se culce Tãcerea aripa-\i desface, |inând pãmântul tot sub ea... Pãmânt =i ceruri dorm în pace – Adormi =i tu, durerea mea!

(Convorbiri literare, XLIV, nr. 8, octombrie 1910) 144

PANAIT CERNA

LUI LEO TOLSTOI

Dormi în mândra ta poianã, împãcat cu Dumnezeu! Odihne=te printre umbre, idol sufletului meu... Cum vegheai de blând la vatra inimii universale +i-o rugai sã nu se stingã!... Tolstoi, pace umbrei tale! Azi, la groapa ta Pãmântul =ade gânditor =i catã, Cum sã-nchege iar tiparul ce-a pierit cu tine-odatã. +ade gânditor Pãmântul =i se-ntreabã, se-nfioarã: Cine-i va mai duce-o parte din a crucii lui povarã? Cine va veni sã surpe de pe tronu-i trinitatea Ve=nic lacomã de jertfe: foamea, fierul, nedreptatea? Ah, ce bra\ va fi puternic sã vâneze-aceastã fiarã, Care i-a supus grumazul =i din fugã îl doboarã?...

Iatã, s-a lãsat amurgul pe colinã =i pe vale... Un pribeag, pierdut în umbrã, cântã strãmo=easca jale. Deodatã-i curmã glasul semnul unui nou mormânt; Se descopere =i cade la pãmânt, cu suflet frânt: „Pâinea inimii flãmânde =i vestmântul celor goi, Fie-\i bun pãmântul, tatã, cum ai fost =i tu cu noi! Cel din urmã strop de suflet a plecat cu tine-odat㠖 Ne-ai lãsat sãraci pe lume =i cu suferin\a toatã...“

* De când a mijit în tinã cea dintâi scânteie-naltã, Douã vechi surori se ceartã =i se-mbunã laolaltã: Cea mai mare e Durerea, iar Nãdejdea-i cea mezin㠖 Una geamãnã cu noaptea, alta floare de luminã... 145

FLOARE ªI GENUNE

Roza ve=nic-a vie\ii tot din mâinile lor iese: Una-i pregãte=te spinii, alta florile îi \ese – Harnic \ese flori la haina Amãgirii ce nu minte, +i, dansând divine dansuri între spade =i morminte, Dând drume\ilor veciei a veciei sfântã razã!...

Geniu-nalt! Ruini sunt astãzi inimile tuturora! Cain nenãscut, Durerea, î=i ucide-n tainã sora, +i din aripile-i negre fâlfâind peste morminte Stinge pentru totdeauna ochiul candelei cei sfinte...... +i sufletu-mi ce-odatã nu =tia ce-i suferin\a Trist, scânteie cu scânteie, destrãmatu-s-a credin\a. Cea din urmã pâlpâire moare-n pieptul meu învins, Speriind în juru-mi noaptea, ca opai\ul pe stins...

Cum sã mã apropii oare de copiii suferin\ei +i sã =terg din ochii ve=tezi lacrimile umilin\ei? Când un frate-al meu se stinge =i privirea lui îmi cere O nãdejde ce nu moare, un cuvânt de mângâiere, Eu sã-i spun ce bun e omul =i ce milostiv e cerul? În atâtea rãni de veacuri sã ating, cucernic, fierul? Ori sã spun: De-acum se stinge chinul tãu de totdeauna, De-acum n-ai sã sângeri, frate; de acum trecu furtuna... De acum =i pânã-apune cel din urmã soare-al lumii. Vei dormi, dormi în pace, ca un prunc la sânul mumii. Iatã tot ce-\i mai rãmâne dincolo de-a vie\ii cea\ã: {sta-i cerul, asta-i plata, asta-i ve=nica via\ã! 146

PANAIT CERNA

Tolstoi, Tolstoi! Cea mai mare mângâiere-a omenirii A ajuns sã fie astãzi visul orb al nimicirii... Despecetluie=te-o clipã gura negrului mormânt! Spune cã trãie=ti =i astãzi... cã n-ai fost numai pãmânt...

Dacã =tii acuma taina pentru care plânge huma. Din albastrele \inuturi, unde ai un tron acuma – Ca o razã care vine în noroi sã strãluceascã, Lasã sufletul tãu, tatã, pân-la noi, sã rãtãceascã +i sã spunã-n ceasuri grele: „Este, Unul ce, vegheazã! Om învins de necredin\ã! El te are-n a lui pazã! El te-aude, când nu poate suferin\a ta sã geam㠖 El te vede, când se-a=terne peste ochiul tãu maram㠖 EI vegheazã lângã tine la un foc umil de sfe=nic +i te cheamã cãtre Dânsul, cu surâsul lui cel ve=nic – Iar când cad pe-a tale oase bulgãrii la-nmormântare, El te strânge cald în bra\e, sã-\i dea ve=nica suflare.“

...Dar la plânsetele lumii taci chiar tu, ce ne-ai iubit! Ah, de când se învârte=te ãst pãmânt nefericit, Aiurit oprindu-=i ochii, când pe cer, când pe morminte, Omul sângerã =i-ntreabã... iarã mor\ii tac-nainte.

* Om nebun! întrebi zadarnic... Ve=nica Putere mutã Pentru un suspin de-o clipã cãile nu =i le mutã. Tu ai vrea sã =tii din leagãn taina vie\ii =i a mor\ii? 147

FLOARE ªI GENUNE

Vrei sã smulgi tot adevãrul care doarme-n pumnul sor\ii? Om nebun, adoarme-\i setea =i a=teaptã pân-la moarte – A lui ve=nicã putere lutul n-ar putea s-o poarte...

Mergi =i luptã fãrã murmur, pân-\i-e calea isprãvitã! Darnicã =i în\eleaptã =i în sine prea mãritã E Puterea fãrã margini care a gãsit cu cale Singur tu sã fii pe lume creatorul soartei tale... Azi în slãvile albastre îngerii nu mai coboarã, +i Iacov nu mai trãe=te sã dureze altã scar㠖 Singur se gãse=te omul între marginile-aceste: Mântuirea sa într-însul, moartea tot într-însul este.

Omul e-o dumnezeire ce se cautã pe sine, Dar se vede împãr\itã =i se crede cã-i alt cine... Cãci în to\i e-un singur suflet, dar acela nu se vede – Al\ii o sã în\eleagã ce azi ochiul nu mai crede. Al\ii vor pricepe-odatã, când s-o rãzbuna furtuna, Cã acela ce rãpune cu rãpusul este una – +i vor scrie-adânc în inimi, dupã veacuri de mizerii, Cã-n iubire fãrã margini este marginea durerii!...

(Convorbiri literare, an XIV, ianuarie 1911) 148

PANAIT CERNA

+OIMUL

„Soimule, ce-mi cazi din zbor, Ce \i-e glasul cobitor, Ce \i-e sufletul rãnit, +oimule neogoit?

Ori vrun vultur te-a ajuns, Ori sãgeata te-a pãtruns, Ori iubita te-a lãsat, +oimule nemângâiat?“

„Vulturul nu m-a ajuns, Fierul greu nu m-a pãtruns, Iar iubita mea, din zori, Mã a=teaptã sus, în nori.

Numai zborul mi-l lãsai La izvorul de pe plai, Numai ochii mi-i rotii – +i pe cine îmi zãrii? Floare albã, legãnatã, De voinici încunjuratã:

Umil calea i-a\inea, Altul din cofi\ã bea, Iar, din to\i cel mai viclean Bra\ul =i-l fãcea colan +i de mijloc mi-o-ncingea +i din grai o dezmierda. 149

FLOARE ªI GENUNE

Mândra când mi-l auzea, Pieptul tânãr îi cre=tea, Fa\a albã-=i dãruia – Fa\a ei cu stelele, Gâtul cu mãrgelele, Mâna cu inelele.

+i mai =tii, mãre, ori ba, Mândra cine îmi era? Dorul tãu de astã-varã, Cu mijloc de trestioarã +i cu salba legãnatã, Ce-i de tine cumpãratã, Cu inele strãlucite, Tot de tine dãruite.“

„+oimule, limbã vicleanã, Nu-mi fi pasãre du=manã, Cã te-oi blestema odatã Sã n-ai loc în lumea toatã, Vulturul sã te goneascã, Aripa sã-\i oboseascã, Ghearã lungã Sã te-ajungã +i sã-\i zboare penele Prin toate poienele, +i sã-\i rupã limba rea, Cum îmi rupi tu inima!“

(Convorbiri literare, XLV, nr. 3, martie 1911) 150

PANAIT CERNA

ROMAN|{

De diminea\ã, când deschizi fereastra, Un fulger smulge soarele din ea +i fulgerul te-aratã orbitoare, Din geam în geam tresare, +i trece-n pieptul meu, stãpâna mea.

Când tu apari în tainica grãdinã, O mierlã te slãve=te, ca-n pove=ti, +i tu ascul\i, ascul\i surâzãtoare, +i treci, pe gânduri... Floare dupã floare Î\i poartã trena rochii-mpãrãte=ti. +i sufletul, =i sufletul din mine O mierlã e. L-ascult cu ochii uzi.

Tot glasul lui e-un lan\ de dulci suspine, O rugã nesfâr=itã cãtre tine... Tu însã nu-l auzi, tu nu-l auzi. 151

FLOARE ªI GENUNE

Mai fericitã-i umbra ta ca mine, Mai fericitã este umbra ta; Ea peste zi de pasul tãu se \ine, Iar seara odihne=te lângã tine, Când dulci vedenii prind a te-ngâna.

Când stai la foc, privindu-l lung, pierdutã, Cu mâinile-nfrã\ite pe genunchi, Când te-mpresoarã, ca un zid, tãcerea – La tine-=i poartã sufletu-mi durerea, Spre tine-=i duce-al viselor mãnunchi.

Nu-l sim\i atunci? – nu-l sim\i plutind asuprã-\i? El pânã-n ziuã cere-a-\i cuvânta, El pânã-n zori e paznic casei tale, +i tremurã la vânt, =i cântã-a jale, Cu brazii tineri din ograda ta.

(Convorbiri literare, XLV, nr. 5, mai 1911) 152

PANAIT CERNA

MAM{

Din vârsta fericirii fãrã minte Icoane dragi mi-apar mereu-nainte:

De lume rãzle\itã =i sfioasã, În ramã de salcâm zãresc o casã.

+i-n casã, într-un col\ întunecat, Vãd un copil de mama lui certat,

El mâinile =i-ntinde spre iertare, Dar ea-i tãcutã =i nendurãtoare.

Din to\i câ\i trec, nu-i nimeni sã-l aline! +i plânge-nãbu=it copilul – +-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruie=te dorul – Din somnu-i sare muma, +i spre ungherul unde-i doarme-odorul Pã=e=te-n vârful degetelor numa.

Pe somnul lui cel lin Duioasã se-nclinã; De-al vie\ii sale chin Un zâmbet i-aninã. 153

FLOARE ªI GENUNE

Zbucne=te fãr’ zãgaz Iubirea ei mut㠖 +i plânsul lui obraz Plângând îl sãrutã.

+i mii de mângâieri Pe cre=tet i-adun㠖 De ziua cea de ieri Ce dulce-l rãzbunã!

El simte cum s-apleacã peste dânsul O umbrã bunã ce l-ar dezmierda – +i-ntr-un suspin, pe când ea-i =terge plânsul, Întinde bra\ele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnã în ne=tire – To\i îngerii din ceruri îi sunt fra\i! Învãlui\i, de-a candelei lucire, Copil =i mamã dorm îmbrã\i=a\i...

II

Tu, inimã de mamã, soarta mea, De ce mi-ascunzi tu darurile tale? Cãci la pãmânt cãzui cu sete grea +i iatã! a secat izvoru-n cale... 154

PANAIT CERNA

La por\i strãine am cer=it iubire, +i por\ile cu zgomot s-au închis! Iar unde-am vrut sã picur fericire Am otrãvit dumnezeescul vis.

O, mamã! o nãdejde mã mai \ine: Cã n-ai sã-\i ui\i copilul în strãini – Cã în curând mã vei chema la tine, Sã gust din rodul ve=nicilor spini...;

Cã, bunã, vei veni sã-mi vindeci rana În clipa sfântã când voi adormi, Când sub pleoape voi strivi icoana Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi...

Înal\ã-mã atunci, spãlat de rãu, În lumea inimii =-a frumuse\ii, Sã mã de=tept din somnul greu al vie\ii, Plângând, de mult noroc, la pieptul tãu.

(Convorbiri literare, XLV, nr. 10, octombrie 1911) 155

FLOARE ªI GENUNE

C~NTEC

„Ghiocel, ce-mi ie=i pe coastã Cu plãpânde foi! Gerul, vântul te adast㠖 Ce-ai venit la noi?

Pete albe de zãpadã Stau în preajma ta, Iarã mâine va sã cadã Iarnã =i mai grea.“

„Las’ sã vinã vântul, gerul, Balã cât de mult! Mi-a trimes o razã cerul – Eu de cer ascult.

Soarele din slãvi mã cheamã, Soarele divin. Rupe-a norilor maramã, Sã-l privesc deplin.

Mâine fi-va nor? Ce-mi pasã Mâine ce-o mai fi! Astãzi lumea e frumoas㠖 Azi voi înflori.“ 156

PANAIT CERNA

„Ghiocel, ce mult te-asemeni Sufletului meu! Ne-a fãcut, pesemne, gemeni Unul Dumnezeu.

N-a murit de tot durerea Dragostei de ieri – +i mã cere mângâierea Unei noi dureri.

Ghiocele, luminate, Haide, la un gând! Chiar de ne-om trezi, mãi frate, Mâine-n zori plângând...“

(Convorbiri literare, XLVI, nr. 4, aprilie 1912) 157

FLOARE ªI GENUNE

V~RFUL CU DOR

Ce viu sclipesc sub cer Bucegii! Numai eternul Vârf cu Dor, Înstreinat de lumea noastrã, Se pierde-n taina unui nor.

Zadarnic razele de soare Vor sã destrame vãlu-i greu, Zadarnic cearcã sã-l patrunzã +i sufletul, =i ochiul meu.

El înde el petrece singur, Ca geniul cu gândirea lui – Nu-l mi=cã vuietele vremii, Nici rugãciunea nimãnui.

Târziu, când \i-a pierit nãdejdea, Te lasã-o clipã sã-l admiri, Mãre\ din vãlu-i se aratã Adânc uimitelor priviri.

+i-ncet se-nchide iar în taina-i Nempãrtã=itã nimãnui, Tãcut =i mândru ca un rege Gelos de maiestatea lui,

(Convorbiri literare, XLVII, nr. 1, ianuarie 1913) 158

PANAIT CERNA

EPIGRAME1 Lui Teleor 2

În lumea glumei Teleor e rege, A spus-o el, =i pare-a=a sã fie. Mini=trii-i sunt epigrami=ti, o mie, +i lucrul de la sine se-n\elege: Mini=trii fac concepte pe hârtie, Iar el, ca un monarh, numai subscrie...

II (variantã)

D. Teleor e-al epigramei rege. Slujba=ii lui: epigrami=ti o mie – Ei fac conceptele =i, se în\elege: El, ca un rege, numai le subscrie!

1 Scrise în anul 1901 (dupã cum mãrturise=te poetul într-o scrisoare din 3 mai 1901. 2 Pseudonim, apoi nume oficial al lui D. Constanti- nescu, publicist român. 159

FLOARE ªI GENUNE

III (variantã)

El =tie epigrame câte stele! +i-amar î=i bate joc de cele rele, Cãci nu le poate întrebuin\a – Iar de-a gãsit de spirit câteva, Gãsi un chip sã-=i râdã =i de ele: Le publicã sub semnãtura sa.

(România viitoare, III, nr. 15, 30 ianuarie 1922) 160

PANAIT CERNA

C~NTEC DE MARTIE1

A fugit din lume faur, Trist =i nejelit – Cu sãge\ile-i de aur, Martie l-a gonit...

Albi plutesc =i ro=ii norii Peste mun\i =i chei, Parcã sufletu-aurorii A rãmas în ei...

Gârlele =i-ncep fanfara, +i, pornind =uvoi, Strigã-n lume: primãvara A sosit la noi!

Ce gânde=ti la vremuri duse +i suspini mereu?

1 Poezia este publicatã în Românul cu urmãtoarea men\iune: „Din pietate pentru cel dispãrut retipãrim acest cântec frumos care fusese scris pentru ziarul Românul acum un an când poetul era încã robit de elanul unei tinere\i viguroase“. 161

FLOARE ªI GENUNE

Lasã visele apuse, Suflete al meu!

Uitã lumile de stele, Ce-au cãzut pãlind – Bucurã-te de acele Care se aprind...

Ah, ce dulce e povara Mugurilor noi! Primãvara, primãvara A sosit la noi...

(Românul, Arad, III, nr. 73, 31 martie 1913) 162

PANAIT CERNA

DE-A+ AVEA EU COIFUL DIN POVESTE

De-a= avea eu coiful din poveste, Sã colind prin lume nezãrit, M-a= opri la voi fãrã de veste, Sã citesc în sufletu-\i iubit.

De-oi sim\i cã alte rândunele Ocolesc acuma casa ta, Cã la geamul tãu bat alte stele +i-al tãu suflet prinde a uita,

Ne=tiut m-a= pierde iar în lume, Fãr’ sã blestem, fãrã sã mã plâng, Ca-ntr-o deznãdejde fãrã nume Dorul meu de tine sã mi-l stâng.

Darã, de torci la vechiul vis, statornic, De cite=ti în lacrãmi slova mea, 163

FLOARE ªI GENUNE

Bra\ele de le-ai întinde dornic +i pe nume tu de m-ai chema –

În iatacul tãu, în clipe dese, Flori =i flãcãri s-ar înfiora, Dezmierdãri =i =oapte nen\elese Pãrul tâmplei \i l-ar tremura;

Coiful mi l-a= smulge cu grãbire +-o poveste nouã s-ar urzi – Îngerul tãu paznic cu uimire Ochii tineri =i-ar acoperi.

(Flacãra, IV, nr. 9–10, 20 decembrie 1914) 164

PANAIT CERNA

DOMNI|A DIN VIS

Cum se ridicã negura, pe lunã, Plutind în visuri albe – pân’ se-mparte... Cum cântã crângurile de rãsunã, Când râde diminea\a de departe; A=a-mi îneci tu inima de cânturi, De-o sete care nu se mai alinã! A=a mã urci spre ve=nice pãmânturi. Domni\a mea, cu ochii în lumin㠖 Cu ochii tãi în care se adunã Cerescul foc al stelei din tãrie, Cu albul chip al tãu de zee bunã, Cu zâmbet de eternã curã\ie...

Pân’ nu te-am întâlnit în lumea toatã Voioasã pribegia îmi pãrea; Ci-n visul meu tu ai trecut deodatã +i am sim\it atunci cât e de grea... Luceai ca steaua ce-nflore=te zarea, +i sufletu-mi din noapte te-a chemat, Dar, mãsurând cu spaimã depãrtarea, Tãcut s-a-nchis în el, – s-a-nmormîntat... Ci de-\i plecai urechea, în tãcere-i Acolo-n fund tu ai fi auzit 165

FLOARE ªI GENUNE

Un glas ce numai luptã =i durere-i – Un strigãt dupã sufletu-\i iubit... +i iatã! Astãzi e chiar el cu mine... Te simt, te mângâi =i mã-ntreb mereu De-au fost vreodatã în trecutul meu Acele zile reci, pustii de tine... N-au fost! Rãspunde lunca-ntineritã... N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor – Ah, inima-mi de vise-i cuceritã Ca martie de muguri =i de flori! A crângurilor veselã be\ie, Când se veste=te-n rãsãrit lucirea, E un suspin pe lângã fericirea Din sufletu-mi ce azi se-nchinã \ie...

Dã-mi mii de ochi, dã-mi stelele din slavã, Sã te privesc cu drag o ve=nicie! Ah, da\i-mi mii de coruri de dumbravã +i mii de bra\e care s-o re\ie! Cãci ea, copila raiului, iubirea Prin sufletu-mi î=i face astãzi cale... Sub cer trãie=te numai fericirea – +i eu, ecoul cântecelor sale... 166

PANAIT CERNA

* E ora când se culcã pãmântenii +i numa-ndrãgostitul rãtãce=te; Când la rãscruce privegheazã genii. Iar râul =opote=te – =opote=te... Când luna ca o lirã de luminã Atârnã peste plaiuri argintate +i prin cântarea ei de tainã plinã Descântã mii de valuri legãnate; Când dupã melodia cea din fire S-aruncã mii de inimi ce viseaz㠖 +i mii de veacuri spun de fericire Din fiecare strunã-a ei de razã... Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii +i te cufunzi în lumi ce-au fost odat㠖 +i-n fiece cântare de=teptatã Auzi cum bate sufletul naturii...

+i noi avem o razã de iubire Pe lira veacurilor ce trecur㠖 +i noi suntem o caldã tresãrire A inimii ce bate în naturã... +i ne oprim ades în aiurire, +i ne oprim la fiecare pas – +i-acum te vãd întreagã-n strãlucire, Acum pe chip o umbra \i-a rãmas... 167

FLOARE ªI GENUNE

Iar tu te-apleci ades la câte-o floare: Ai vrea s-o rupi =i sã mi-o dãruie=ti, Dar ea se apãrã cu-o tremurare – +i tu o ier\i, iubito, =i zâmbe=ti...

Iar altele ca mâini împreunate Ce-ocrotesc o flacãrã de vânt, La orice adiere legãnate, Se-nclinã visãtoare la pãmânt... Acea vãpaie care e în ele O trec din floare-n floare cât trãiesc – Pe ceruri ne urmeazã mii de stele, +i mii de flori în raiul pãmântesc... +i ea, copila visului, iubirea, Se-nal\ã uria=ã pân’ la cer, Ca flacãra ce poartã amintirea De unde-a smuls-o-n vremi un bra\ de fer.

+i din adânc, din pacea slãvii-albastre, Din sufletul luminii ce se cerne, S-a=eazã peste inimile noastre. Ceva din lini=tea celor eterne.

(Convorbiri literare, XLIX, nr. 1, ianuarie 1915) 168

PANAIT CERNA

SONET

De cum mã simt sub ochii tãi, mãre\ii, +i patimi, =i dureri adorm deodatã; Ca cel dintâi surâs al dimine\ii, A=a îmi simt fiin\a de curatã... ,

+i-aud ca-n vis, ca-n leagãnul vie\ii O muzicã ce umple lumea toatã: E cântecul ce-l auzeau odatã Pitagora seninul =i poe\ii.

Deodatã-mi spui ceva în stinse =oapte Se umplu ochii mei =i-ai tãi de noapte. Cu noi aleargã, vâjâie pãmântul.

+i-a= vrea sã mã destrame-atunci furtuna, Sã ne cufunde-n tot – sã fim totuna Cu flacãra, cu sunetul, cu vântul...

(Convorbiri literare, LIV, nr. 3, martie 1922) 169

FLOARE ªI GENUNE

NOAPTE DE VAR{

...Lacul tremurã în roate, Formele treptat învie: Phoebe1 tremurã pe toate Rãsãrirea ei târzie...

Ce artist, ce geniu faur Smulse clipei trecãtoare Luna, idolul de aur Al perechilor în floare?

Ca o sufleteascã manã Zboarã strãluciri sub astre, – Dar în van a=tern sub panã Visul nop\ilor albastre –

De rãmâi viea\a toatã Singurã, urând iubirea, N-ai sã în\elegi vrodatã Cât e de frumoasã firea...

(Convorbiri literare, LIV, nr. 4, aprilie 1922)

1 Phébé – numele lunei. 170

PANAIT CERNA

DEDICA|IE

Pe câmpuri, noaptea, pânã-n zori Plâng dupã soare mii de flori...

Iar soarele, vãzând cã-n tainã Au plâns domni\ele frumoase, Preface roua de pe ele În mii de pietre pre\ioase...

A=a, un zâmbet, o privire Ridicã sufletele slabe, +i toate lacrimile noastre Ni le preschimbã în podoabe.

(Convorbiri literare, LVI, nr. 5, mai 1924) REFERIN|E ISTORICO-LITERARE

TRIVALE: +i Cerna s-a g[sit la început în c[tu=ele eminescianismu- lui, urmele lor s-au resim\it adânc pân[-n concep\ia poeziei sale de mai târziu – precum în Floare =i genune iar în armonia versurilor, pân[ la sfâr=it. Dar dac[ n-a izbutit s[ biruie deplin obsesiunea eminescian[, nimeni n-a reu=it totu=i s[ se ridice cu atâta avânt împotriva ei, opunându-i o concep\ie optimis[ a vie\ii atât de original[ =i atât de incisiv[. Dac[ afirmarea hot[rât[ a existen\ii a fost întrupat[ – în mod latent - cu mai mult[ energie în Co=buc =i în Goga, niciodat[ în poezia noastr[ dragostea de via\[ =i elanul expansiunei ei n-au fost în[l\ate la o concep\ie filosofic[ a=a de caracteristic[, precum ne-a dat-o Cerna. +i mai întâi nimeni n-a cântat cu un elan mai aprins =i mai cuceritor be\ia fericirii de a tr[i – fericire al c[rei esen\[ e iubirea – ca autorul Nop\ei, al celui mai entuziast imn al iubirii în literatura noastr[; nimeni n-a sim\it cu atâta putere imensitatea acestei fericiri a vie\ii, ce nu mai încape în suflet, ci simte nevoia irezistibil[ a expansiunii în întreaga lume. Pentru poetul nostru iubirea e pre\ul =i chintesen\a vie\ii întregi. Tot ce-a visat p[mântul vreodat[ Tot ce-ar putea s[ dea via\a toat[ E-n clipa sfânt[ care v[-nfioar[... Se pare c[ umana nemurire Au pus-o zeii în visul de iubire. (+oapte) Dar o fericire a=a de uria=[ nu poate fi limitat[ în dou[ inimi; ea se revars[ asupra tuturor genera\iilor urm[toare: +i dac[ nebunii divine V[ smulg în ceruri tremurând, E c[ un neam întreg ce vine, Se bucur[ cu voi în rând – (Ecouri) 172

PANAIT CERNA spune poetul celor ce se iubesc – r[st[lm[cind, în sensul s[u, pe Schopenhauer; ea se revars[ apoi ca o mare de v[paie asupra firii întregi înecând-o... Poezia lui s-a ridicat la m[re\ia =i noble\ea de concep\ie a poemei C[tre pace, unde Cerna a =tiut s[ concentreze toate aspira\iile =i toate durerile cari fr[mânt[ vremea noastr[. Toate aspira\iile noastre se îndreapt[ spre blânda zei\[ a p[cei; dar nu vrem pacea care s[ nu fie decât încremenirea pe veci a relelor adânci de care suferim: O zee, dac[ sceptru-\i ar fi s[-ncremeneasc[ În formele, de ast[zi via\a p[mânteasc[, R[mâi mai bine-n lumea vis[rii ne-mplinite. Numai dup[ ce r[nile na\ionale vor fi lecuite prin crâncene lupte, cari s[ înfiripeze visul neamului nostru, numai dup[ ce r[nile omenirii vor fi vindecate prin stabilirea drept[\ii sociale în lume, numai atunci neamul =i omenirea mul\umit[ va întrona pe zeea p[cii vecinice. Pân[ atunci îns[ noi ne vom jertfi cu to\ii, ca s-o putem întrupa dup[ visurile noastre. £...¤ Atâta l[rgime de concep\ie =i amploare de st[ri suflete=ti – în expansiunea sentimentelor sociale, duceau pe unii cu gândul la Anul 1840 al lui Alexandrescu; ele f[ceau pe mul\i s[ priveasc[ din Egiptul robiei eminesciane, spre maturitatea poetic[ a lui Cerna ca spre o \ar[ a f[g[duin\ei. Dar Cerna n-a ajuns s[ dea înfiripare deplin[ uria=elor lui f[g[duin\i. În ceea ce a scris, r[sun[ înc[ adânc =i surd, ca laitmotive în[bu=ite, vibr[ri eminesciane: dragostea lui, neîmp[rt[=it[ =i lâncezitoare, prea aminte=te pe a lui Eminescu, iar armonia eminesci- an[ îl urm[re=te tiranic =i îi înl[n\uie – ca în Printre lacr[mi – pân[ =i unele din cele mai personale avânturi. S[ realizeze o armonie a sa, puternic[ =i cuceritoare, s[ dea concep\iei sale a=a de originale despre via\[, acea maturitate =i acea \intuire în forme definitive, care face for\a gigantic[ de obsesiune a lui Eminescu – s[ înal\e într-un cuvânt muntele sc[ldat în lumin[ al poeziei sale, care s[ sfideze piscul înnourat eminescian: acolo nu i-a fost dat s[ ajung[ lui Cerna. Dar se pare c[ singurul lucru ce l-a împiedicat s[ ajung[ acolo, a fost vitregia destinului s[u =i al poeziei române=ti. C[ci nem[surate poten\ialit[\i se zb[teau într-însul, o m[rea\[ concep\ie dionisiac[ a vie\ii, z[mislit[ în mintea lui – se fr[mânta s[ dobândeasc[ 173

FLOARE ªI GENUNE

încarnarea definitiv[, =i o magic[ putin\[ de a face s[ \â=neasc[ poezia din stânca dur[ a gândirii, f[g[duia s[ dea concep\iei sale nimbul suprem. Poate c[ poezia român[ ar fi dobândit pe Schiller al ei, în acest poet gânditor, care împins ca =i marele german de nevoia profund[ de a-=i hr[ni flac[ra poetic[ cu întregul material acumulat de cugetarea omeneasc[, se adâncise ca =i Schiller, cu un zel necunoscut altfel poe\ilor no=tri, în studii filozofice, =i ducea aceea=i lupt[ eroic[ – a spiritului suprauman în contra sl[biciunii trupului istovit de boal[– care a doborât =i pe marele Schiller. Numai c[ el a avut nenorocul de a fi r[pus de boal[ înainte de a fi ajuns Schiller al nostru – spre a l[sa în inimele noastre împreun[ cu amintirea m[rea\[ a unui tragic erou al spiritului românesc, dezolarea marilor f[g[duin\e neîmplinite =i revolta în contra soartei pizma=e a poeziei noastre. Dar, dintre eroi, nu cuceresc nemurirea numai ferici\i împlinitori ai faptelor de mult a=teptate; ei n-ar fi ajuns acolo, de n-ar fi fost înaintea lor cei cari s[ arate neamului lor c[ faptele, crezute irealizabile, se pot îndeplini. În rândul acestor eroi ai f[g[duin\ei – mai pu\in ferici\i, dar pe cari în schimb amintirea noastr[ îi înv[luie în mai mult[ înduio=are – intr[ poetul Cerna, acel ce a ar[tat poeziei române c[ emanciparea de sub jugul eminescian se poate înf[ptui. Ion TRIVALE, Panait Cerna în vol. Cronici literare, Bucure=ti, Socec, 1915, p. 324-325, 330-332.

IBR{ILEANU: Un scriitor alege =i pune în opera sa ceea ce este mai bun în el: idealul s[u despre sine. Aceast[ personalitate a scriitorului, cea literar[, este a=adar foarte adev[rat[ =i mai interesant[ pentru noi decât cealalt[. Iar omul care apare din poeziile lui Cerna a fost unul din cei mai distin=i din literatura noastr[. Vorbind alt[ dat[ de d. Br[tescu-Voinesti, spuneam ca d-sa zugr[ve=te pe femeie =i sentimentele ce ea inspir[, alegând numai ceea ce e curat omenesc =i neglijând ceea ce apropie pe om de celelalte vie\uitoare. A=a =i Cerna... În poezia lui erotic[ nu ve\i g[si „nevroze“ =i „impudicit[\i“. Dragostea, zugr[vit[ în Noapte, în Chemare, în Torquato c[tre Leonora, în Desp[r\ire e de o castitate serafic[. +i, ca revers al 174

PANAIT CERNA acestei iubiri curat sentimentale, gelozia sa, din Înseninare, din Logodn[, nu va avea nimic din acea furoare de care vorbe=te Spinoza. Gelozia sa va fi un regret, o îndurerare a sufletului =i – ceea ce este minunat când este sincer – dorin\a ca iubita s[ fie fericit[ cu acel care i-a r[pit-o. Dac[ vom mai ad[uga c[ dragostea, la acest poet, ia aspectul de aspira\ie c[tr[ infinit =i de comuniune cu el, vom fi ar[tat în linii mari ceea ce este esen\ial în acest sentiment din opera lui Cerna. Un loc tot atât de însemnat are în poezia lui Cerna sentimentul de solidaritare omeneasc[. +i obiectul concret al acestui sentiment este neamul s[u =i mai ales clasa celor dezmo=teni\i. În poezii ca Poporul, C[tre Pace, Zile de durere, Cerna este un na\ionalist. Na\ionalismul lui îns[ nu e =ovinist =i nici m[car tradi\ionalist. În acelea=i poezii, Cerna este =i un democrat sau, mai specificat, un „\[r[nist“. Iar Cerna nu este \[r[nist pentru c[ \[ranul, fiind îmbr[cat ca acum cinci sute de ani, reprezint[ vechimea, ci pentru c[ acest \[ran este o fiin\[ chinuit[. Nu este în literatura româneasc[ un alt scriitor, care prin atitudinea sa fa\[ cu problemele vie\ii sociale, s[ fie mai „poporanist“ decât acest poet. Aceast[ atitudine îl pune pe Cerna al[turea de Sadoveanu =i Goga. Ace=ti trei scriitori reprezint[ genera\ia literar[ care apare în preajma anului 1900, în vremea crizei celei mari când con=tiin\a na\ional[, trezit[ =i alarmat[, caut[ pricina r[ului =i o g[se=te în sl[birea sim\ului de conservare na\ional[ =i în mizeria, plin[ de întuneric, a poporului de la \ar[. Poet reprezentativ al genera\iei noi, rezumând aspira\iile vremii sale, Cerna a fost un optimist, de=i cu un plumb în arip[, or ce- ar zice criticii s[i. El avea înc[, în natura sa, ceva din psihologia genera\iei trecute, s-o numim eminescian[ (de aici influen\a formei lui Eminescu în versurile sale). Chem[rile lui la via\[ =i la fericire, dac[ sunt de un optimism extrem, din punct de vedere teoretic, – ele sunt, un semn de détresse =i prin tonul lor =i din punct de vedere temperamental. Pe un adev[rat optimist nu-l preocup[ atât de mult fericirea. E cazul lui Co=buc din Balade =i Idile. O alt[ as[m[nare cu psihologia genera\iei anterioare este umanitarismul s[u. Altruismul lui Cerna, în deosebire de al altor scriitori reprezentativi ai epocei actuale, nu se opre=te la marginile neamului, ci se revars[ asupra întregii omeniri îndurerate, ca de pild[ în poezia Isus. 175

FLOARE ªI GENUNE

Ridicându-se pân[ la problema soartei omene=ti =i având =i o minte speculativ[, Cerna devine un poet filozof, vreau s[ zic un poet plin de idei =i considera\ii, f[r[ îns[ ca din aceste idei s[ se închege o concep\ie filozofic[, în special a optimismului, a=a cum Eminescu a realizat concep\ia pesimist[ în Împ[rat =i proletar, Satira I, a IV-a =i Glossa. Dar aceast[ preocupare de idei formeaz[ un al treilea punct de as[m[nare al lui Cerna cu scriitorii genera\iei precedente, de la 1880. Preocuparea de idei, iubirea cast[, jertfirea de sine fa\[ cu fiin\a iubit[, delicate\a de sentiment – toate acestea ne fac s[ ne gândim la Sully Prudhomme, mai pu\in avântul lui Cerna =i pesimismul discret dar torturant al lui Sully Prudhomme. Bineîn\eles compar pe oameni =i nu pe poe\i. C[ci altmintrelea ar fi o nedreptate s[ compar pe Cerna cu marele parnassian francez. Dar mi se pare interesant[ aceast[ apropiere, c[ci nu cunosc un alt scriitor cu care Cerna s[ samene atât de bine. Acest om îns[, n-a avut la îndemân[ un poet la în[l\imea lui. Cerna a avut ceea ce se poate numi fantazie abstract[. „Voluptuosul joc cu icoane“, „straiul de purpur[ =i aur“, cum define=te Eminescu poezia, lipse=te adesea la Cerna, tocmai acolo unde ar fi fost mai necesare =i anume în poeziile sociale =i filozofice, pentru c[ „materia“ acestui fel de poezie e mai prozaic[ decât a poeziilor de dragoste ori de natur[. Ideile, ca s[ devin[ poetice, au nevoie de mai multe „icoane“, de mai mult[ „purpur[“ =i de mai mult „aur“. Poezia e cugetare spontan[ primitiv[; poetul e un copil mare – geniul a fost definit de un filozof: persisten\a copil[riei –, un copil care crede m[car în parte în miturile pe care ni le poveste=te. Filozofia îns[, cugetare eminamente reflexiv[, nu poate deveni poetic[, decât atunci când e Tradus[ în imagini. +i Cerna în poezia social[ =i filozofic[ (afar[ doar de unele versuri din Zile de durere) e reflexiv =i rece. £...¤ +i pentru un poet, =i mai ales liric, pentru care forma =i deci limba este un lucru a=a de capital, întâmplarea a fost nefericit[. +i poate =i prin acest lucru se explic[ faptul c[ Cerna, în care sim\im =i uneori constat[m un adev[rat poet, n-a putut s[ aib[ o form[ absolut original[, s[ fie un eu unic =i autonom, n-a putut bate monede cu efigia sa pronun\at reliefat[. Câteva poezii, din cele mai reu=ite, ca de pild[ Chemare (cea mai frumoas[ a poetului), au =i o form[ original[, sunt „Cerna“. În multe îns[ g[sim sonorit[\i =i chiar expresii din Eminescu, din Vlahu\[, din Co=buc, din Goga. 176

PANAIT CERNA

(Influen\a scriitorilor din cele dou[ epoce arat[ =i ea c[ Cerna a fost un scriitor de dup[ 1900, dar cu reminiscen\e din epoca anterioar[.) Lipsa unei complete originalit[\i de form[ (deci =i de fond: când fondul e perfect original =i forma e perfect original[) aceast[ lips[ face ca Cerna s[ nu fie un poet de primul rang, cum sunt Co=buc =i Goga, care au venit cu o lume nou[ de idei =i de sentimente =i cu o form[ tran=ant nou[. Nici nu merg cu compara\ia mai departe, spre Eminescu. Eminescu e mai mult decât un poet român de primul rang. El e în afar[ de dimensiunile literaturii române. În genera\ia lui Cerna numai doi scriitori sunt profund originali în fond =i form[: Sadoveanu =i Goga în primul volum. +i ei, ca to\i scriitorii no=tri absolut originali, au f[cut =coal[, – o sumedenie de scriitori cu =i mai ales f[r[ talent. Î=i, imagineaz[ cineva pe Cerna f[când =coal[? Voi aminti aici tot în privin\a asta =i pe Minulescu, care e un poet sonor, un „instrumentalist“. Acesta n-are multe de spus. El vrea numai s[ cânte =i s[ sugereze... Dar în cântec este original. +i deci a f[cut =coal[. Traviata sa o cânt[ atâtea fla=nete! Dac[ ar fi avut ceva de spus... Sau ceva mai profund de sugerat... +i acuma când stau s[ ispr[vesc aceste note despre Cerna, îmi vine în minte un alt poet de idei, O. Carp. Acest poet e un cuget[tor mai puternic decât Cerna =i, ceea ce e pre\ios, vibreaz[ mai profund sentimentalice=te în fa\a marilor probleme ale vie\ii. Iar aceast[ vibra\ie o red[ atât de muzical... Rândunel, Doina, Mare Tenebrarum sunt înc[ în con=tiin\a tuturora, dovedind c[ sunt din acele care tr[iesc. Oricum, al[turi de O. Carp l-am pune pe Cerna, dar nu al[turi de luminosul Co=buc din Balade =i Idile, ori al[turi de furtunosul Goga din Poezii. Ceea ce va r[mânea din opera lui Cerna vor fi probabil dou[- trei poezii de iubire, prin care el a îmbog[\it patrimoniul poeziei lirice române =i în care a cântat, cu un accent ce nu se poate uita, sentimentul de adorare cast[ a femeii. G. IBR{ILEANU, Panait Cerna, în Note =i impresii, Ia=i, Via\a Româneasc[, 1920, p. 194-198, 200-201.

CONSTANTINESCU: Norocul de a r[s[ri un geniu, în mijlocul unui popor, se r[scump[r[ greu. El r[scole=te =uvoaiele crea\iunii, crescându-le amenin\[tor spre cer, ca apoi s[ le sec[tuiasc[ lacom; 177

FLOARE ªI GENUNE fecundeaz[ =i pustie=te, în acela=i timp, ogoarele în\elenite ale literaturii. Când geniul lui Eminescu a coborât în noapte, poezia noastr[ =i-a închis por\ile sfinte. A r[mas, pe dinafara templului, mul\imea fascinat[ a epigonilor, oficiind pentru marele preot, cu smirn[ =i t[mâie r[pite din altarul lui. Târziu abia, pe zarea cenu=ie a poeziei, s-a ivit silueta luminoas[ =i zglobie, plin[ de s[n[tate rustic[, a muzei lui Co=buc. Eminescu ne ridicase în împ[r[\ia cuget[rii, ne cople=ise de gânduri îndurerate în pragul z[d[rniciei universale: Co=buc ne-a desf[tat în aerul însorit al lumini=urilor, ne-a înfr[\it cu gra\ia spontan[ =i idilic[ a bucuriei simple de a tr[i. Dac[ ne-a z[vorit lumea cuget[rii, ne-a coborât îns[ în inima vie\ii, ce nu-=i pune alt[ întrebare decât aceea a îndrept[\irii de a fi. Cu sufletul în realitate, dar cu mintea înc[ în pacea odihnitoare a Nirvanei, a=teptam pe altcineva, s[ deschid[ o nou[ viziune asupra lumii. Panait Cerna =i-a luat zborul sub ocrotirea lui Eminescu. Din du- rere a vrut s[ cl[deasc[ fericirea; fundamentul nu era al lui; totu=i, Cerna e încercarea cea mai serioas[ de a smulge poezia ferecat[-n lan\urile marelui cânt[re\ al nefericirii =i z[d[rniciei eterne. Sufletul lui Cerna e o destindere de arip[-n azurul optimismului, dar =i o =ov[ire rotitoare, în preajma culmilor eminesciane. În unele opere, popose=te la un liman nou; credin\a în triumful final al luptei înd[r[tnice, pream[rirea înving[torilor =i dispre\ul pentru cei slabi, n[scu\i a fi robi, î=i g[sesc puternice accente, numai ale lui, în C[tre pace =i Dura lex. Vestigiile gândului =i ale armoniei str[ine se =terg aici. Idea\ia nu i-a lipsit lui Cerna; i-a fost, poate, d[un[toare. Poezia lui filozofic[ tinde s[ toarne o viziune optimist[ a lumii, dar puterea plastic[ de a învestmânta ideile în haina vie a închipuirii e redus[; reflexia rece, analitic[ nu e înso\it[ de explozia sentimentului, ce izbucne=te, instinctiv, din matca zbuciumat[ a sufletului. Isus, Ideal, P[râul =i floarea, Floare =i genune tr[deaz[ lupta dintre cuget[tor =i poetul ce vrea s[-=i avânte optimismul pe piscurile mântuitoare ale crea\iei proprii, departe de umbra uria=e a lui Eminescu: dar armonia acestuia, unele întors[turi proprii de cugetare =i stil st[ruiesc obsedant cu influen\a lor; Lui Leo Tolstoi e numai o pâlpâire palid[, în care aripile închipuirii sunt târâte la p[mânt de plumbul greoi al reflexiei. 178

PANAIT CERNA

Ce-i apar\ine cu totul lui Cerna e avântul optimist din neîntre- cutele lui imnuri de dragoste. A sorbit din ve=nicul izvor al iubirii, cu buze-nsetate, împânzind câteva poeme ce nu vor muri. Bucuria de via\[, legat[ de cel mai neînfrânat sentiment omenesc, transfigureaz[ lumea; mi=carea cosmic[ se-nte\e=te, când în noapte se furi=eaz[ =oaptele pline de fiorul celei a=teptate. Închipuirea dinamic[ incendiaz[ cu limbile ei de foc codrul, brazii, împrejurimile; în flac[ra ei mistuitoare, fericirea unui singur om se contope=te cu fericirea universal[. Chiar blestemul vie\ii lui Cain, care a n[scocit crima, î=i în[bu=e geam[tul la cântecul am[gitor al unicei îndrept[\iri de a suferi. Prin Chemare, Noapte, +oapte =i Desp[r\ire – mai ales finalul – prin Plânsul lui Adam =i Torquato c[tre Leonora, în care lirismul direct îmbrac[ haina legendei sau a episodului istoric, ca =i prin durerea iert[toare a renun\[rii din Logodna – jerbii scânteietoare pe altarul ispititoarei Erato – Panait Cerna duce un pas mai departe poezia erotic[, pe care-o absorbise Eminescu =i-o scoborâse parafraz[rile epigonilor s[i. E drept c[ limba poetic[ nu ia o deosebit[ str[lucire pe strunele lui – o înv[\ase mai târziu – dar, prin dinamismul sentimentelor, r[mâne cea mai nobil[ contribu\ie de a sf[râma tirania eminescian[. Nu-i putem b[nui evolu\ia, dac[ ar mai fi tr[it: poate c[ irosirea prematur[, ce urm[re=te, ca un blestem, pe poe\ii no=tri, s[-l fi n[p[dit =i pe el, poate ar fi smuls accente noi =i puternice înc[. Se vede, îns[, c[ zeii iubesc întotdeauna prea mult pe poe\i =i, gelo=i pe darurile ce ni le aduc, îi r[pesc mai de timpuriu, în pacea lumilor astrale, pe care au îndr[znit s[ le coboare o clip[ printre muritori. Pompiliu CONSTANTINESCU, Panait Cerna, în Scrieri, vol. 2, Bucure=ti, Editura pentru Literatur[, 1967, p. 272-274.

DRAGOMIRESCU: Cerna este ca =i Eminescu, un poet, din ale c[rui opere se desprinde, sub deosebite înf[\i=[ri de o mare varietate, o limpede =i puternic[ idee original[ asupra vie\ii. Aceast[ idee, c[tre care în urma lui Alecsandri, z[darnic s-a încercat s[ se ridice Co=buc în Moartea lui Fulger sau în Cântec barbar, face contrast des[vâr=it cu aceea care se desprinde din poezia lui Eminescu. Cerna este poetul fericirii umane. Pe cât de adânc a sim\it Eminescu amarul =i nemernicia vie\ii, pe atât de adânc 179

FLOARE ªI GENUNE simte Cerna dulcea\a =i tr[inicia ei. Eminescu e nenorocit, pân[ =i în momentele cele mai fericite; Cerna, este, pân[ =i în momentele cele mai nenorocite, fericit. Darurile, pe care via\a ni le d[, când face s[ încol\easc[ =i s[ creasc[ în sufletul nostru iubirea, pacea, frumuse\ea, prietenia, slava, avântul, speran\a, sau chiar numai amintirea lor, – toate bunurile pe lâng[ care trecem nep[s[tori, când le avem, pe care le dorim, când ne lipsesc, =i pentru care muncim, robim, r[bd[m, suferim, murim, – toate p[trund pân[ în adâncul fiin\ei poetului =i, de acolo, spre încântarea noastr[, izbucnesc pe aripele unei largi armonii, cu energia =i c[ldura vie\ii adev[rate =i cu înflorirea unei viguroase imagina\iuni ca ceva nou, nea=teptat, oricare ar fi el. Rari poe\ii, care s[ fi sim\it farmecul vie\ii atât de conving[tor! +i, precum Eminescu, pentru ca s[ dea un relief cât mai adânc concep\iei sale pesimiste, a trebuit =i a putut s[ împrumute cele mai str[lucite imagini din haina fermec[toare a naturii, adic[ tocmai pe acelea care în mod firesc ne de=teapt[ în suflet fericirea raiului p[mântesc; tot a=a Cerna, spre a-=i întrupa, cu toat[ adâncimea, concep\ia sa optimist[, are puterea s[ întrebuin\eze, ca note subordonate, tocmai sim\irile cele mai firesc dureroase. Farmecul propriu al poeziilor tân[rului poet st[ tocmai în lupta aprig[ între durere =i via\[, =i în victoria des[vâr=it[ a vie\ii asupra durerii. Sentimentul acestei izbânzi este atât de real =i atât de energic, c[ sufletul nostru însu=i, orcât de am[rât ar fi, se simte în[l\at în propriile lui puteri, =i, în locul dezn[dejdii, senin[tatea s[n[toas[ î=i întinde asupr[-i imperiul. Negre=it, acest sentiment original nu a luat dintru început fiin\[ des[vâr=it[, – =i în primele poezii, poetul, de=i vedem cum se rupe de Eminescu =i cum se înal\[ peste sentimentalitatea lui, r[mâne întru câtva dependent de marele maestru. Optimismul lui Cerna nu =i-a dobândit înf[\i=area limpede f[r[ ca s[ fi fost câtva timp în oarecare lupt[ cu farmecul pesimismului Eminescian. £...¤. Un suflet în care tr[ie=te un entuziasm atât de viu =i de curat pentru bucuriile vie\ei, chiar când sunt numai simple speran\e; un suflet în care gândul viitorului este atât de real, c[ durerea de ast[zi p[le=te, în raza n[dejdii de mâine =i se preface într-o real[ încântare; un asemenea suflet tare, în care numai fericirea are r[sunet, devine un adev[rat simbol al vie\ei. Pentru dânsul fr[mânt[rile, luptele, marile nefericiri ale omenirii nu sunt nimic: e destul s[ lic[re în dep[rt[rile infinite ale vremilor 180

PANAIT CERNA o raz[ cât de slab[, pentru ca via\a s[-=i dobândeasc[ pre\ul ei nem[rginit. +i cum via\a din plin, via\a energic[, nu e niciodat[ lipsit[ de speran\[, via\a – =i numai ea – este totul în lume: nu exist[ durere nici moarte. Aceasta este esen\a capodoperei C[tre pace: Ce este o durere =i-o lacrim[ ce-nseamn[, Când tân[ra n[dejde la lupt[ te îndeamn[? +i ce-i s[ mori când via\a n-o pierdem în zadar, Când trupurile noastre sunt pietre de altar, Când fiecare =tim C[ f[urim o lume ce-o vor primi ca dar Acei ce nu sunt înc[ =i totu=i îi iubim? Poetul =i-a g[sit în adâncimea ideii, formula-principiului s[u de a fi: el nu e numai simplul senzitiv, care se vede în poeziile sale erotice, ci un adev[rat gânditor – al treilea, dup[ Gr. Alexandrescu =i Eminescu. Mihail DRAGOMIRESCU, Trei scriitori: Cerna, Sadoveanu, Iorga, în vol. Critic[, vol. I, Directive (1986–1910), Bucure=ti, Editura Casa +coalelor, 1927, p. 94-95, 112.

LOVINESCU: Dup[ studiul poeziei s[m[n[toriste =i tradi\ionaliste, e timpul s[ trecem la studiul unei alte specii poetice, a a=a zisei poezii „de concep\ie“, în fond ra\ionalist[, retoric[ sau chiar didactic[, cultivat[ în genere de Convorbiri critice sau, mai ales, întrucât intr[ în aptitudinile sale analitice, exaltat[ de d. Mihail Dragomirescu. Poezia lui Cerna ne poate servi de exemplificare a muta\iei valorilor estetice considerate în sine. Prin infiltra\iunea esteticului prin etic, etnic, solidarism social, opera de art[ poate câ=tiga o valoare, pe care o pierde odat[ cu varia\iile interesului momentului istoric divers polarizat. Nu acesta e =i cazul poeziei lui Cerna: f[r[ prea multe aderen\e na\ionale =i sociale, reprezentând o formul[ estetic[ relativ pur[, opera poetic[ a lui Cerna a fost pus[ al[turi, în vremea ei, de opera poetic[ a lui Eminescu, pentru a ie=i apoi aproape cu des[vâr=ire din con=tiin\a estetic[ a epocei noastre. Cazul merit[ s[ fie cercetat, deci, =i în sine =i pentru îns[=i concep\ia pe care ne-o facem de muta\ia tuturor valorilor estetice. £...¤ Constat[rii acestei infiltra\iuni eminesciene, i se r[spunde, deobicei, prin constatarea unui temperament diferen\iat: optimismul indiscutabil al lui Cerna este antitetic pesimismului eminescian. 181

FLOARE ªI GENUNE

Dar dup[ cum în ceea ce prive=te concep\iile poetului, le-am ar[tat nu numai lipsa de originalitate ci =i relativa lor importan\[, cât timp sunt privite în sine, tot a=a =i în chestiunea temperamentului: prin convingere sau prin dispozi\ii temperamentale, suntem cu to\ii pesimi=ti sau optimi=ti; în art[ problema pesimismului =i a optimismului nu se pune decât din pragul¡ calit[\ii materialului în care se realizeaz[ estetic. Înseamn[ oare aceste rânduri negarea talentului poetic al lui Cerna? Nicidecum. Întrucât în Istoria literaturii române contemporane n-am plecat de la inexistente valori estetice fixe ci, dimpotriv[, de la principiul muta\iei valorilor, n-am f[cut decât s[ încadr[m poezia lui Cerna în formula poeziei de substan\[ intelectual[ ca fond =i retoric[, în ceea ce prive=te forma: înl[untrul acestei formule, ea dep[=e=te tot ce s-a scris pân[ acum la noi nu atât prin energia sentimentului, ci prin amploarea dezvolt[rii lui în largi acorduri =i în compacte construc\ii de strofe retorice. Pentru aceste „calit[\i“ incontestabile, critica ra\ionalist[ a timpului a pus poezia lui Cerna în primul plan al valorilor noastre estetice: tot pentru ele, aceea=i poezie a ie=it cu des[vâr=ire din circuitul sensibilit[\ii contemporane. E. LOVINESCU, Poezia de „concep\ie“: Panait Cerna în Istoria literaturii române contemporane, vol. III, Evolu\ia poeziei lirice, Bucure=ti, editura Ancora, £1927¤, p. 124-125.

LOVINESCU: De=i relativ contemporani la Universitate, leg[turile mele cu P. Cerna au avut un caracter sporadic, strict studen\esc =i în nici un caz n-au luat forma intimit[\ii. Mic, îndesat, cu aparen\[ de s[n[tate, de=i cu pl[mânii ciurui\i înc[ de pe atunci, cu umerii obrajilor înflori\i =i cu trupul gâlgâind de hemoptizii, vioi, inteligent, cu ochii de m[rgele albastre, mobile, Cerna purta în mersul lui trepidant nevoia frenetic[ a risipirii vie\ii; afrodiziac, rostogolindu-se prin sângele tân[r, bacilul d[dea o apeten\[ erotic[ acestei febre active; tenacea floare a ginestrei, evocat[ de dânsul, spinteca lava Vezuviului spre a se leg[na în v[zduh, c`ntându-=i bucuria de a fi, de a se înc[lzi la soare, de a iubi, spânzurat[ deasupra gurii vulcanului asasin. Nu =tiu dac[ moartea timpurie n-a ad[ugat o impresie postum[, dar ea mi se pare ast[zi crescut[ în îns[=i imaginea poetului din epoca tinere\ii lui febrile. Pe ruina puterilor surde ce-l minau, el î=i tr[ia cu intensitate via\a, fixând-o în strofe de lav[ pasional[. Îi cuno=team cu to\ii inspiratoarea, pentru 182

PANAIT CERNA dragostea c[reia ar fi voit s[ sting[ stelele de pe cer =i s[-i aduc[ for\ele naturii, domolite, la picioare – dar mai =tiam c[, dup[ ora de extaz =i de mistuire în para iubirii ideale, în salonul familial al logodnicei, pianist[ de talent, la plecare, poetul se oprea pentru restul nop\ii în camera fetei din cas[, unde nu mai avea nevoie s[ sting[ f[cliile cerului, ci trebuia doar s[ mic=oreze fe=tila l[mpii; erotismul ce-i incendia vinele =i imagina\ia disocia astfel nevoile spiritului de cele ale trupului... Descoperit mai întâi de Iorga =i publicat în S[m[n[torul, cules apoi de Convorbiri literare =i, prin pre\uirea lui Maiorescu, luat sub aripa ocrotitoare a „Junimii“ care mai =tia înc[ acorda burse =i preg[ti cariere universitare, c[zut, în sfâr=it, victima freneziei admirative a d-lui M. Dragomirescu, ce-=i putea manifesta în libertate facult[\ile interpretative pe poeziile lui de „concep\ie“ =i mai ales pe elocin\a =i retorica lui pasional[ – =i în literatur[ ca =i în dragoste Cerna a fost pus de timpuriu în situa\ia anevoioas[ de a se strecura printre atâtea bunevoin\e excesive =i geloase de a-i face fericirea, de a evolua între inspiratoarea de la pian =i fata din cas[, adic[ între spiritualitatea lui Maiorescu =i masa dlui Dragomirescu... Rezisten\a caracterului poetului, despre a c[rui metal n-am de altfel informa\ii precise, pare a fi biruit totu=i, dup[ cum am putut judeca din aceast[ scen[ târzie, dintr-o sear[ de toamn[ înaintat[, în care, în sulul compact al unei ce\e acide, abia am izbutit s[ descop[r, la col\ul unei strade, în dou[ stane de jale, pe I. Al. Br[tescu-Voine=ti =i pe I. R[dulescu-Pogoneanu, adic[ doi oameni masca\i sub =apte nume. Cu figura descompus[, cu lacrimi reale, cu emo\ie în glas: – A murit Cerna la Lipsca, avu t[ria s[-mi comunice Pogoneanu, pentru ca apoi, într-un avânt de sinceritate, s[ continue: – Ce talent! cel mai marc de la Eminescu! Dar nu numai atât: ce om de caracter! ce dezinteresare ! ce noble\[ sufleteasc[! Era o podoab[ nu numai a literaturii noastre, ci a îns[=i umanit[\ii, prin omenescul ce tr[ia într-însul. În clipa aceasta am în\eles c[, în cercul „Junimii“, Cerna nu era pre\uit numai ca poet ci, lucru mai rar, =i iubit, l[sând impresia unui caracter, pe care al\ii i l-au negat chiar în fa\a mormântului. E. LOVINESCU, Memorii, I, în vol. Memorii Aquaforte, Bucure=ti, Editura Minerva, 1998, p. 38-39. 183

FLOARE ªI GENUNE

C{LINESCU: Din aceea=i ras[ de poe\i este în fond =i P. Cerna. Cu toat[ asprimea cuvintelor, explicabil[ printr-o inadaptare complet[ la limba român[, poezia lui este pur[, adic[ independent[ de tehnica =i imaginile ei. Foarte asem[n[tor lui Leopardi (poate cu bun[-=tiin\[), Cerna e în stare s[ în=ire declara\iuni =i aspira\iuni într-o des[vâr=it[ goliciune, aproape prozaic[, ob\inând efectul celui mai elevat lirism. Uneori, e drept, Cerna cade în declama\iune =i în verbalism pur, dar nu acolo este puterea lui. Virtutea lui Cerna este de a sugera st[ri de beatitudine =i de învingere a contingen\elor în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a c[ror und[ liric[ este evident[ =i totu=i greu de explicat. Atât Iosif, cât =i Cerna vor fi fost dep[=i\i de bun[ seam[, dar sub nici un cuvânt dezinteresul fa\[ de ei nu trebuie s[ mearg[ pân[ la prejudecata inutilit[\ii lor în traiectoria poeziei române. G. C{LINESCU, +f. O. Iosif =i Panait Cerna, în Adev[rul literar =i artistic, anul XII, nr. 639, 5 martie 1933.

C{LINESCU: P[rerea mo=tenit[ din cercurile junimiste c[ P. Cerna (1881–1913) ar fi un poet mare nu se poate sus\ine. Cerna nu e în realitate decât un modest poet, trudnic, în lupt[ cu limba, conceptual, oratoric, având cu toate astea nota lui. Afectat de o iubire neprimit[, el a cântat în versuri solemne, cu ecouri din Eminescu =i Leopardi, regretul de a nu fi tr[it marele mister al dragostei: Noi ne-am cuprins de-o flac[r[ curat[, Ce niciodat[ n-are s[ apuie – +i nu fur[m norocul nim[nuie; Ci în iubire tân[r[, bogat[, Îmbr[\i=[m p[mântul, lunca toat[... E în poezia lui o atitudine de smerire în fa\a femeii, chiar dup[ înfrângere, care e de esen\a misticului: Nu \i-am vorbit vrodat[, =i pe fere=ti deschise Nu \i-am trimis buchete, st[pâna mea din vise, Ci numai de departe te-am urm[rit adese, Iluminat de gânduri nespuse, nen\elese. Setea e=foric[ de a tr[i e în continuarea liricii lui Macedonski, îns[ cu ondula\ii mai diafane... G. C{LINESCU, Istoria literaturii române. Compendiu, Bucure=ti, Editura pentru Literatur[, 1963, p. 233-234. 184

PANAIT CERNA

IORGA: O nea=teptat[ vestire de mare talent poetic, deplin for- mat, o aduce S[m[n[torului la începutul anului 1904 un student, Panait Cerna (Stanciof), care înc[ la 1897, în revista Povestea vorbei, la =aptesprezece ani, tip[rise versuri de o impecabil[ factur[, în care era vorba de „umbra visurilor irosite“ =i de „dorul unor clipe fericite“, =i traducea din Lenau, pe care putea s[-l citeasc[ în original. £...¤ De mult o cugetare atât de înalt[ nu se îmbr[case într-o form[ mai scurt[, mai precis[ =i mai impresionant[ ca în povestea celor trei p[s[ri care se coboar[ pe rând asupra crucii lui Hristos: cea care-=i caut[ hrana la picioarele divinei mucenicii, cea care mângâie cu un cântec, =i vulturul m[re\: Sc[ldat în cald apus de soare, Porni din culmi, ca o furtun[ Dar =i-a-nfrânat avântul jos, T[ind cerc larg =i maiestos, – F[când din zborul s[u cunun[ Deasupra crucii lui Cristos. Eu nu cunosc un debut atât de matur. Tân[rul poet era în adev[r st[pân pe o vast[ cultur[ pe care, de=i greu bolnav, se va duce în Germania s-o des[vâr=easc[, ispr[vindu-=i acolo zilele, a=a de pu\ine. Nu, acesta nu era un diletant =i nici un maestru de versuri; condus de o cugetare puternic[, el sim\ea în suflet tot ce poate da firea cea mai ginga= sim\itoare! Ceea ce-i va r[mânea dup[ aceast[ uimitoare prim[ v[dire va fi leg[tura scrisului s[u cu idei care au în ele înse=i o st[pânitoare poezie. Astfel stalactitele =i stalagmitele unei pe=teri, care sprijin[ bolta, din a c[rii „etern[ l[cr[mare“ prin „tavanul =ubred =i-noptat“ el vine, îi trezesc în minte lacrimile pe care le provoac[ via\a =i care totu=i ispr[vesc prin a-i da un sprijin tocmai din ceea ce târ[sc cu dânsele. Aceea=i iubire neîmp[rt[=it[ îl face s[ caute =i aiurea compara\iile, cu totul nou[: +i-aduce-aminte marea de jertfele iubirii +i-aprinde în adâncuri un cer =i pentru ele. £...¤ O asemenea poezie cap[t[, fire=te, necontenite puteri numai prin lectur[ =i prin reflec\ii. Desigur una din marile poezii ale literaturii noastre =i care ar putea s[ onoreze orice mare literatur[ 185

FLOARE ªI GENUNE e aceea în care Adam se ridic[, îndurerat, nu pentru Avel cel mort, ci pentru Cain care se chinuie înaintea F[c[torului: Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i – Ce vrei s[ faci, Tu, Doamne, cu suferin\a lui? N. IORGA, Poezia de cugetare: P. Cerna, G. Vâlsan, în Istoria literaturii române=ti contemporane. Partea a doua: În c[utarea fondului (1890-1934), Bucure=ti, Editura Minerva, 1985, p. 134-137.

PILLAT: Oare ce leg[tur[ logic[ exist[ între floarea înflorind la margini de pr[pastie fl[mând[, =i omul atras =i el de genunea care se deschide în sufletul lui? Dar, tocmai din ciocnirea acestor doi termeni de compara\ie rezult[ înalta valoare filozofic[ a poeziei. Nu e un paradox, deci, s[ spunem c[ poezia lui Cerna e cu atât mai filozofic[, cu cât gândirea lui e mai poetic[. Pentru Cerna, problema impus[ de via\[ e grea, serioas[, tragic[, fiindc[ de ea depinde nu numai fericirea unui om, ci, a omului, în genere. Aceast[ problem[ a fericirii, l[rgindu-se, pune în cump[n[ problema drept[\ii, =i aceasta din urm[ aduce în discu\ie existen\a eternului divin însu=i. Ca ori=ice om, Cerna se avânt[ în urm[rirea fericirii =i acest suflet frem[t[tor la toate frumuse\ile firii g[se=te în iubire un refugiu care, pentru o clip[, îi d[ n[luca fericirii atât de a=teptat[. Nimeni n-a cântat la noi mai frumos iubirea – mai inimos =i mai original. Nu e iubirea dureros de dulce a lui Eminescu, îmb[tat de îns[=i vraja suferin\ii =i care c[uta într-însa s[ uite, pentru un moment, sim\[mântul acela de neant care îl domina, acel gust de cenu=e l[sat de toate roadele vie\ii din care mu=ca. Nu e iubirea idilic[, proasp[t[ ca un cer de prim[var[ a fl[c[ilor =i a fetelor lui Co=buc. E un imn m[re\ care se înal\[ puternic spre ceruri. Dar, ca imnul bucuriei din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, impresia total[ de senin[tate se desprinde din accente par\iale de o durere sfâ=ietoare. £...¤ Poetul nu e orbit de iubire; el vede puterile care-i sunt împot- riv[ – nestatornicia ei, neputin\a oric[rei eternit[\i – chiar în iubire: Dar dac[ mâine vr[jile-or s[ piar[ Nu v-au dat ele întreaga lor comoar[? ...Se pare c[ umana nemurire Au pus-o zeii-n visul de iubire. 186

PANAIT CERNA

Aceasta e maximum de nemurire la care poate s[ aspire omul. Ce import[, dac[ stropul de ap[ e pic[tura infim[ r[mas[ în scorbura stâncei eterne =i mute? Ea a oglindit în micimea ei, o clip[, raza soarelui ve=nic. Dar acest refugiu al iubirii, aceast[ fericire d[ruit[ e prea îngust[ pentru sufletul mare al lui Cerna. O fericire n-are valoare decât dac[ e cucerit[, nu dobândit[: +i de v-a= da tot cerul stea cu stea, Un adev[r ve\i în\elege mâine, C[ fericirea tot nu voi putea: E o copil[ dulce =i curat[ Cu-o lacrim[ în ochii ei cere=ti – De to\i s-ascunde, rareori s-arat[: Atunci când singur tu o cucere=ti... ne spune poetul în Dura Lex. E o fericire care se cucere=te greu, prin lupt[; numai pu\ini, foarte pu\ini, ajung s[ strâng[ la pieptul lor aceast[ „copil[ curat[ cu o lacrim[ în ochii ei cere=ti“ – =i sufletul larg, sufletul bun al lui Cerna se revars[, ca o mil[ binef[c[toare, asupra tuturor oamenilor, ce suf[r pe drept sau pe nedrept. Dar, ceea ce a mai adus Cerna original =i în literatura noastr[ =i, chiar, în cea universal[, e sl[virea eroismului uman. Cerna e poetul eroicului omenesc. El nu sl[ve=te crudul supraom a lui Nietzsche, nici eroul inspirat al lui Carlyle. Pentru mintea lui Cerna zeii sunt prea departe de om =i prea deasupra omenirii, ca s[ poat[ avea un amestec în fericirea sau suferin\a p[mântului. Dar, în fa\a unei divinit[\i oarbe, eroismul uman consist[ tocmai din a se jertfi pentru oameni. Acest fel de a concepe fr[\ia uman[ e cre=tin =i poetul e un cre=tin care nu admite o divinitate exterioar[ lumii, o divinitate rece =i senin[, atunci când atâta nedreptate, când atâtea lacrimi sunt pe p[mânt. El spune lui Isus : Ai fost un om =i-ai p[timit ca dânsul... Valoarea jertfei lui Isus, valoarea moral[ a acestei mor\i, r[sare tocmai din faptul c[ nu un nemuritor a murit pentru oameni, ci c[ un om s-a ridicat prin suferin\a lui la nemurire – nu la nemurirea rece a abstrac\iilor eterne, ci, la nemurirea vie a iubirii omene=ti: 187

FLOARE ªI GENUNE

,,Ai fost un om =i-ai p[timit ca dânsul“ ...... Al nostru e=ti: al celor slabi =i goi – P[mânt |i-e trupul =i-n p[mânt s-ascunde, Dar umbra Ta r[mase printre noi +i inima-mi te simte ori=iunde... +i în iubirea lui din ce în ce mai larg[, Cerna, suflet de credincios =i gândire de r[zvr[tit (a tradus Prometheu al lui Goethe), ajunge la un panteism care î=i g[se=te expresia cea mai înalt[ în poezia Ruga P[mântului, prea lung[, spre a fi citat[. Bietul p[mânt p[r[sit de tot ceea ce poart[ el mai bun, de copiii lui cei mai dragi, de tot ceea ce se avânt[ spre cer, dore=te, prin unirea lui cu focul mistuitor al soarelui ve=nic, o moarte n[sc[toare de lumin[. O ultim[ caracterizare nu =i-ar avea locul la un poet pe care neamul nostru a avut nenorocirea s[-l piard[ la vârsta de 32 ani. Ce ar fi putut s[ ne dea Cerna, ajuns la maturitatea complet[ a gândirii sale, nu putem =ti. Cerna, vorbind de Shelley într-o scrisoare, spune: „Ce-ar fi fost omul acesta, dac[ ajungea o vârst[ când s-ar mai fi potolit =i s-ar mai fi a=ezat elementele ce fierbeau în el =i îi zguduiau sufletul? Poate un alt Goethe, poate mai mult decât atâta“. Pe Cerna, l-a r[pit o tuberculoz[ galopant[ la Leipzig, în 1912 – printr-o suprem[ ironie, tocmai în luna când î=i dobândise doctoratul în filozofie cu dreptul de a-=i tip[ri teza. Ion PILLAT, Poezia lui Panait Cerna, în vol. Tradi\ie =i literatur[, Bucure=ti, Casa +coalelor, 1943, p. 218-221.

S{NDULESCU: Suflet umanitarist =i generos, ca Gr. Alecsandres- cu, dedicat cu sinceritate semenilor s[i, Panait Cerna este unul dintre poe\ii începutului de secol care =i-au pus problemele funda- mentale ale vremii lor. Dac[ poeziile simbolice (În pe=ter[, Floare =i genune) pot avea o semnifica\ie mai general[, poemele C[tre pace, Poporul, Zile de durere sunt legate de o realitate imediat[. R[scoalele \[r[ne=ti din 1907 l-au zguduit =i pe Cerna, producând în sufletul s[u ecouri adânci. De=i nu dispune de patetismul specific unor asemenea împrejur[ri, el schi\eaz[ un gest de protest, care se re\ine printr-un caracter inedit pân[ acum în crea\ia poetului. 188

PANAIT CERNA

Volumul din 1910, con\inând unele poezii remarcabile =i definitorii las[ impresia de nefinisare, de insuficient[ elaborare artistic[. La o lectur[ integral[, suntem des întâmpina\i de formule abstracte =i de reflec\ii pseudofilozofice, care-l amintesc pe Vlahu\[, de dulceg[rii („Domni\a mea cu nume adorat“) în genul Cincinat Pavelescu, de rime facile („Îmbr[\i=a\i-v[, /o s[rutare/ s[ fie cea mai pur[ adorare“) =i de epitete dintre cele mai decolorate: „vremi senine“, „ador[ri senine“, „senina mea iubire“, „t[cere sfânt[“, „vârful sfânt“, „clip[ sfânt[“, „farmec sfânt“ etc. Cerna a fost un talent care n-a avut când s[-=i dea întreaga m[sur[ pentru c[ moartea l-a r[pit înainte de vreme. În poezia lui tremur[ totu=i un fior autentic, iar în versurile cele mai izbutite, l[sând la o parte abstrac\iunile, se înfiripeaz[ un cântec de dragoste adolescent[ =i de optimism, care merit[ s[ ne ocupe aten\ia. Al. S{NDULESCU, Panait Cerna – ]ntre lirism =i abstrac\iune, în vol. Pagini de istorie literar[, Bucure=ti, Editura pentru Literatur[, 1966, p. 107, 110-111.

RÂPEANU: Opera lui Panait Cerna este destul de restrâns[. Un volum modest de poezii, teza de doctorat, studiile despre Eminescu =i Faust, dou[-trei recenzii. Prea pu\in din efervescen\a intelectual[ a omului s-a sublimat în lucr[ri de art[, din pricina mor\ii sale timpurii =i a împrejur[rilor vitrege de via\[. Trebuie s[ ar[t[m c[ Panait Cerna n-a fost mul\umit de înf[\i=area poeziei sale =i, în 1910, când =i-a alc[tuit volumul, a respins toate versurile publicate pân[ în 1900, iar din intervalul 1901—1904 a ales doar câteva. Exist[ m[rturii sigure c[ poetul =i-a manifestat, înainte de moarte, dorin\a de a-=i revizui integral opera =i de a întreprinde o selec\ie categoric[, cu scopul înl[tur[rii acelor produc\ii care, în perspectiva anilor, nu-=i mai dovedeau tr[inicia. Poezia de început a lui Cerna st[ sub semnul romantismului epi- gonic. Cadrul este tenebros =i exotic, apar cavaleri plictisi\i, dezam[- gi\i, plângându-=i trecutul eroic, principi orientali istovi\i de via\a desfrânat[, tr[ind cu nostalgia volupt[\ilor de odinioar[. Poetul manifest[ predilec\ie pentru peisajele ciudate, misterioase =i simte adeseori mirajul dep[rt[rilor. Amurguri palide, nop\i de p[cur[, bântuite de fulgere =i furtuni, palate vechi, catedrale sumbre, turnuri tainice, acestea sunt câteva din elementele care circul[ persistent în poezia anilor de liceu ai lui Panait Cerna. O produc\ie literar[ juvenil[, ce numai arareori ne las[ o fereastr[ deschis[ spre orizonturile 189

FLOARE ªI GENUNE crea\iei sale de mai târziu. Dar în jurul anului 1901 încep s[ se aud[ în poezia sa ecourile vie\ii \[r[nimii noastre. Poezia Triumf, publicat[ în acest an, m[rturise=te o nou[ orientare în lirica poetului. Bucata respectiv[ poart[ amprenta pastelurilor lui Vasile Alecsandri =i înf[\i=eaz[ în culori exuberante imaginea unei zile de munc[ la \ara. Dar în acel an î=i începuse apari\ia =i revista S[m[n[torul, la conducerea c[reia se aflau Alexandru Vlahu\[ si George Co=buc. Apropierea lui Cerna de aceast[ publica\ie se explic[ atât prin interesul ar[tat în perioada respectiv[ fa\[ de realit[\ile \[r[ne=ti, cât =i prin respectul ce îl avea \a\[ de cei doi conduc[tori ai revistei. George Co=buc îi publicase prima poezie, iar pe Alexandru Vlahu\[ îl considera „poetul tinere\ii =i prietenul visurilor noastre”1. Nota specifica a talentului s[u prinde s[ se defineasc[ de prin 1904. El se va înf[\i=a acum ca un poet în versurile c[ruia reflec\ia =i medita\ia ocup[ un loc însemnat. Cerna se opre=te în poezia sa asupra marilor probleme ale existen\ei omului, ale atitudinii lui în via\[, ale societ[\ii timpului s[u, c[utând s[ descifreze cauzele r[ului social =i c[ile de îndreptare. În versurile lui Panait Cerna au vibrat aspira\iile =i n[zu- in\ele spre mai bine ale oamenilor, dragostea pentru cei simpli =i asupri\i =i =i-au aflat adeseori ecou dorin\ele de libertate =i de sf[râ- mare a asupririi. [...] Cerna a iubit omul cu pasiune =i d[ruire. A cântat sentimentele nobile, alese, care înal\[ fiin\a uman[ pe o treapt[ superioar[ a existen\ei desc[tu=ate de prejudec[\i. A cântat dragostea, i-a închinat imnuri patetice. [...] Desigur Cerna r[mâne în literatura noastr[ prin poeziile ce nu-=i vor ve=teji niciodat[ în\elesul. Lirica lui Panait Cerna este str[b[tut[ în esen\[ de un puternic mesaj pozitiv. [...] A fost un poet aparte în configura\ia epocii, pu\in receptiv la înnoirile estetice, de aceea a p[rut unora demodat. Este semnificativ faptul c[ la apari\ia volumului s[u de poezii revista simbolist[ Via\a nou[ îl recenzeaz[ în mod defavorabil. [...] Dragostea reprezint[ pentru Cerna esen\a vie\ii, acest senti- ment ce desc[tu=eaz[ elanurile creatoare, ridicând omul pe o treapt[ sufleteasc[ deosebit[. Atunci când a dat glas poetic sentimentelor sale, Cerna a realizat versuri de o vibrant[ emo\ie, prin patetismul r[scolitor care le str[bate, prin sinceritatea autentic[ =i avântul înaripat. [...]

1 Vezi scrisoarea lui P. Cerna c[tre A. Vlahu\[, în Al. Bojin, Alexandru Vlahu\[, Studiu biobibliografic, 1959, p. 487. 190

PANAIT CERNA

Poetul afirm[ neîncetat superioritatea moral[ a celor ce iubesc. Dragostea îmbog[\e=te sufletul =i îi ofer[ resursele spirituale pentru a privi încrez[tor =i sigur pe cei lipsi\i de posibilitatea perceperii frumuse\ii =i a unui ideal nobil de via\[. Panait Cerna a prosl[vit totdeauna „sfânta clip[ muritoare“, f[r[ a fi îns[ adeptul unui epicureism vulgar. Revine de-a lungul poeziei sale, aproape obsedant, îndemnul frem[t[tor de tr[ire total[ =i pasionat[ a vie\ii. Setea de via\[ r[mâne una din tr[s[turile caracte- ristice ale liricii lui Cerna =i acestei dorin\e i-a închinat poetul versuri str[b[tute de o exuberan\[ cuceritoare. [...] Nota specific[ a poeziei lui Cerna este optimismul. Un optimism hr[nit din în\elegerea profund[ a vie\ii, ca o continu[ lupt[ pentru realizarea drept[\ii =i demnit[\ii umane, ca o permanent[ dep[=ire a momentelor de îndoial[ sufleteasc[. +i lirica lui Panait Cerna aduce o contribu\ie substan\ial[ la combaterea pesimismului postemines- cian. Adept al unei vie\i tumultuoase, vrednice de a fi tr[it[, Cerna dorea cu frenezie clipele de avânt sufletesc. [...] Idealul s[u de via\[ este cel exprimat de mitul prometeic. Tradu- cerea pe care a f[cut-o din Prometeu al lui Goethe are semnifica\ia unei adeziuni depline la viziunea titanului de la Weimar, care a l[udat for\a si puterea omului. Câteva cuvinte dintr-o scrisoare ne t[lm[cesc mai deplin concep\ia poetului: „În compararea iubirii cu flac[ra smuls[ din cer, n-am vrut s[ în\eleg sabia de foc ce a alungat pe om din paradis, ci focul pe care l-a r[pit Prometeu din cer. Iubirea înalt[ ne duce cu sufletul dincolo de m[rginirea noastr[.“1 De aceea poezia lui Cerna este profund optimist[. Pentru c[ ea porne=te de la în\ele- gerea si pre\uirea virtu\ilor =i a for\ei omului. Iar dintre toate virtu\ile, el a=az[ la temelia aspira\iei spre perfec\iune a umanit[\ii iubirea. La el conceptul acestei no\iuni este mult mai larg, dar desigur =i mai vag decât este în\eles în mod obi=nuit. Iubirea, pentru Panait Cerna, reprezint[ sensul =i esen\a existen\ei omenirii. Cerna concepe iubirea, ca un sentiment profund altruist. [...] Cerna nu era înzestrat cu darul de a sugera culoarea, formele, mi=carea. La el natura se reprezint[ prin elemente comune, lipsite de fiorul ineditului. Cea mai bun[ parte a poeziei lui Cerna tr[ie=te îns[ prin puter- nicul suflu de umanitate sincer[, prin participarea la marile suferin\e ale poporului pe care poetul l-a iubit cu pasiune.

1 Vezi scrisoarea în Convorbiri literare, nr. 9, sept. 1914, p. 849. 191

FLOARE ªI GENUNE

Poezia lui Panait Cerna este una din expresiile romantismului în literatura noastr[. Din epoca lui s-a asem[nat mai ales cu St. O. Iosif =i Victor Eftimiu. [...] Panait Cerna a fost un truditor al versului, c[ruia nu îi smulgea cu mult[ u=urin\[ sc[p[r[ri de frumuse\e. Dar „adânca =i sincera convingere în ceea ce el exprima“,1 remarcat[ de Alexandru Phili- ppide, a dat versurilor sale un suflu proasp[t, un avânt spre în[l\imi, un patetism vibrant care le face s[ tr[iasc[ =i ast[zi. De=i nota didactic[, discursiv[ este mai pronun\at[ la el decât la ceilal\i confra\i, versurile lui Panait Cerna au o expresie cald[, simpl[, care te înv[luie =i te cucere=te. De aceea când amintim numele lui Panait Cerna nu evoc[m numai tragicul destin al omului =i al scriitorului, ci si pe creatorul unor pagini emo\ionante din istoria literaturii române. Valeriu RÂPEANU, Prefa\[ la Panait Cerna, Poezii, Bucure=ti, Editura pentru literatur[, 1963, p. XIII-XXXII.

RÂPEANU: Panait Cerna este deopotriv[ un poet =i un caz al literaturii noastre. A avut zelatori p[tima=i =i detractori nemilo=i, a fost privit ca un poet de viitor chemat s[ continue lirica filozofic[ a lui Eminescu, a stârnit comp[timire prin destinu-i nefericit. Moartea nea=teptat[ =i fulger[toare a îndurerat pe contemporani, chiar =i pe cei ce pân[ atunci îl priviser[ f[r[ simpatie sau cu indiferen\[. A avut =ansa s[ apar[ într-un moment de criz[ literar[ =i de acut[ absen\[ a poe\ilor intelectuali, într-un moment când prin paginile revistelor circulau scriitori de mic[ cultur[, când se a=tepta apari\ia unui nou Eminescu. A avut =ansa, de asemenea, s[ apar[ într-un moment când se defineau curente =i orient[ri noi, ce-=i c[utau exponen\i pentru principiile estetice afirmate. A avut =ansa s[ atrag[ aten\ia nu numai prin ceea ce a dat, dar mai ales prin ceea ce ar fi putut da. De aceea, chiar =i moartea sa prematur[ nu a închis mai devreme un mormânt, ci a deschis un proces ce s-a perpetuat vreme îndelungat[. Reu=itele =i nereu=itele operei sale, via\a cu toate nefericirile =i zigzagurile ei au fost folosite ca argumente împotriva unor =efi de =coal[ =i a adversarilor literari. Pentru c[ numele lui s-a legat într-adev[r de personalit[\ile culturale cu cea mai mare influen\[ în epoc[, , Nicolae Iorga, Mihail

1 Al. Philippide, Cerna =i poezia de ast[zi, în Adev[rul literar =i artistic, 4 octombrie 1931. 192

PANAIT CERNA

Dragomirescu, care, au vrut ca Cerna s[ nu depind[ decât de ei, l-au regretat atunci când i-au pierdut numele dintre acelea ale colaboratorilor =i i-au învinuit pe cei ce l-au r[pit =i l-au dus, dup[ p[rerea lor, spre moarte. A fost socotit o victim[ chiar =i de unii critici, cum a fost G. C[linescu, care îi negase orice însu=iri =i c[utase s[ spulbere un mit. Când s-au împlinit =aptezeci =i cinci de ani de la na=terea lui Cerna, autorul Istoriei literaturii române avea s[-i priveasc[ via\a sub semnul „triumfului poeziei“ =i s[-l considere o victim[ a concep\iilor lui Titu Maiorescu despre poet. +coala i-a perpetuat numele, al[turi de Iosif =i Goga =i înaintea lui Dimitrie Anghel. £...¤ Poetul afirm[ neîncetat superioritatea moral[ a celor ce iubesc. Dragostea îmbog[\e=te sufletul =i îi ofer[ resurse spirituale pentru a privi încrez[tor =i sigur la cei lipsi\i de posibilitatea perceperii frumuse\ii =i a unui ideal nobil în via\[. Panait Cerna a prosl[vit totdeauna „sfânta clip[ muritoare“, f[r[ a fi îns[ adeptul unui epicureism vulgar. Revine de-a lungul poeziei sale, aproape obsedant, îndemnul frem[t[tor de tr[ire total[ =i pasionat[ a vie\ii, explicabil =i prin boala care îl chinuia. Setea de via\[ r[mâne una din tr[s[turile caracteristice ale liricii lui Cerna, =i acestei dorin\e i-a închinat versuri care, de=i prin nota lor retoric[ amintesc de Vlahu\[, sunt str[b[tute de o vibra\ie mai adânc[ ce le face =i ast[zi cuceritoare. £...¤ Întreaga sa liric[ este str[b[tut[ de motivul romantic al în[l\[rii prin dragoste privit[ ca supremul element purificator. Cerna este un poet al iubirii, sentiment ce descrie o arie deosebit de vast[, având ca ultim[ \int[ împlinirea p[cii =i armoniei universale de unde =i prezen\a mitului lui Isus. Idealul etic =i social al lui Cerna este lupta pentru vremuri fericite, de înfr[\ire deplin[ a oamenilor pe deasupra tuturor animozit[\ilor ce-i separ[. Poetul laud[ dragostea ca cea mai frumoas[ însu=ire a sufletului omenesc =i scop final al existen\ei noastre. Dar iubirea lui Cerna nu e un sentiment egoist, meschin. Altruismul, jertfa de sine sunt principiile morale cele mai patetic afirmate de Panait Cerna. £...¤ Iubirea înv[luitoare, tendin\a spre autoperfec\ionare dovedesc influen\e ale doctrinei cre=tine pe care s-a grefat concep\ia tolstoian[, care ambele au l[sat o evident[ amprent[ în poezia lui Panait Cerna. Poezia Lui Leo Tolstoi, scris[ cu prilejul mor\ii genialului scriitor ca =i Isus sau Trei zbur[toare, ne dezv[luie nu numai motivele acestei apropieri, ci =i esen\a filozofiei sale în care cre=tinismul ap[rea mai degrab[ învestit cu sensul sau originar. 193

FLOARE ªI GENUNE

Iubirea st[, dup[ Cerna, la temelia vie\ii. Ea este nu numai principiul etern al existen\ei, dar =i singurul remediu împotriva r[ului, singurul mijloc de îndreptate a omenirii. Cerna marcheaz[ momentul în care poezia didactic[ =i retoric[, al c[rei prim mare reprezentant a fost Grigore Alexandrescu, tr[ie=te ultimele sale clipe. El încheie în cel de al doilea deceniu al secolului un mod de expresie propriu anilor de la mijlocul celuilalt veac. Dup[ el, cugetarea în poezia româneasc[, lirica de substan\[ intelectual[ vor cunoa=te o nou[ faz[, fundamental diferit[. Cerna r[mâne deci un moment în literatura român[, un moment care încheie un proces istoric. Valeriu RÂPEANU, Prefa\[ la Panait Cerna, Floare =i genune. Poezii, Bucure=ti, Editura pentru Literatur[, 1968, p. V-VI, XVIII, XX, XXI, XXVII.

CIOPRAGA: Printr-un concurs de împrejur[ri, Panait Cerna (n. 26 aug. 1881) fu receptat în mediile tradi\ionale de dup[ 1900, devotate melosului eminescian, ca un fel de miracol. Unicul volum de Poezii din 1910, amplificat postum, reprezint[ documentul unei con=tiin\e dramatice, generatoare de fl[c[ri =i întreb[ri. Un dor ardent, inundând lumea, traduce elanurile unui prometeid: „Rena=te sufletu-mi din par[,/ Ca pas[rea cea legendar[“ (Dor) £...¤ Pu\ini îl pot egala în cunoa=terea literaturii universale. Traduce din Goethe, Lenau, Baudelaire, Coppée, din cehul Vrchlicky, î=i g[se=te afinit[\i cu Leopardi, se apropie de Byron, de Elisabeth =i Robert Browning. Pe Shelley îl admir[: „Da – iat[ poetul. Din spiritul lui de jertf[, ca =i din actele lui de revolt[, din setea lui de revolt[ infinit[, ca =i din r[t[cirile lui, din tot în\elegi c[ ai de-a face cu poetul poe\ilor =i cu «inima oamenilor». Îmi place cu deosebire „oda vântului de vest“ (Ode to the west Wind)...“ În Die Gedankenlyrik interesul pentru poezia de cugetare e motivat teoretic. Adev[rata poezie dezvolt[ idei, în sens hegelian; rolul ideilor ar fi de a produce o intens[ mi=care spiritual[, dar =i de a stimula contempla\ia. „Poetul adev[rat gânde=te simbolic, indiferent dac[ e vorba de un creator liric sau de unul de idei. Deoarece, acela care scrie, se afl[ în fa\a unui permanent paralelism: intui\ia personal[ – =i ideea abstract[“. La contopirea celor dou[ elemente, Cerna însu=i nu ajunge, poezia sa, cerebral[, expozitiv[, integrându-se, pe mai toat[ suprafa\a, inteligen\ei. Ra\ional, nespontan, Cerna e un poeta 194

PANAIT CERNA faber la care construc\ia, aproape geometric[, pleac[ de la un simbol cu semnifica\ii etice, sociale =i filozofice. În esen\[, poezia de „concep\ie“ devine o c[utare de sensuri logice, cu aspira\ie spre universalitate.£...¤ Cerna însu=i afirm[, în Die Gedankenlyrik, un adev[r limpede: „medita\ia nud[, lipsa intui\iilor fanteziei sunt, cu rare excep\ii, semnul unor cuget[ri poetice didactice sau mediocre“. Simbolurile lui Cerna duc spre esen\ial ; jeneaz[ numai insuficienta acoperire a ideilor în imagini, încât, nesensibilizate, acestea r[mân discursive. Poezia nu sugereaz[, ci explic[. Problemele existen\ei =i rela\iile cu universul se traduc în întreb[ri multiple, omul stând în centrul lucrurilor, un semizeu în ascensiune. Isus, „cel mai mare dintre vis[tori“, nu e decât o proiec\ie spre cer, un nou Adam în c[utarea marilor r[spunsuri.£...¤ Eposul tragic din 1907 orienteaz[ spre realit[\i imediate, poetul aliniindu-se lâng[ protestatorii Caragiale, Co=buc, Vlahu\[ =i ceilal\i. Paradox =i contraste: „\ara holdelor bogate“ =i „foame“ perpetut[; lini=te aparent[ =i „glasuri înecate“; „soarele iubirii“ în opozi\ie cu hecatomba. Publicate în Convorbiri literare, sonetele din tripticul Zile de durere provocar[ surprindere, Via\a româneasc[ notând c[ glasul lui Cerna „sun[ cam ciudat sub bol\ile acestui str[vechi templu al „artei pentru art[“. În alt[ viziune, exasperarea din Poporul într-o \ar[ profund trist[, e gata s[ explodeze. Contactul cu p[mântul genereaz[ for\[, r[zvr[titul „proptit în coas[“ fiind un titan autohton, justi\iar cu dimensiuni de Prometeu. £...¤ Nu imaginea, ci construc\ia trece în primul plan, Cerna fiind un poet de tip laborios. Fr[gezimea folcloric[ eminescian[ n-a g[sit un continuator; Prim[vara, Floarea Oltului, +oimul sunt excep\ii. Surprinde absen\a naturii. Ambian\a dobrogean[, peisajul de la Sinaia =i Ruc[r (în care bolnavul caut[ ozonul), pitorescul din c[l[toriile în str[in[tate nu las[ în ordine estetic[ nici o urm[. Se recunoa=te totu=i pulsul unui suflet, elanul sincer („visul de lumin[“) reliefând omenescul. Din categoria lui Cerna se recruteaz[ marii morali=ti. Retrospectiv, Al. Philippide vede în el „unul din rarii poe\i care puteau rând pe rând s[ creeze pe un plan superior de art[ =i pe un vast plan social“ (Adev. lit., 1932, nr. 639). Poet al omului, Cerna se înscrie în seria reflexivilor lirici, cu privirile îndreptate spre Faust. Constantin CIOPRAGA, Literatura român[ între 1900 =i 1918, Ia=i, Editura , 1970, p. 262-270. 195

FLOARE ªI GENUNE

MICU: P[rerile criticilor asupra lui Panait Cerna au fost foarte împ[r\ite. Maiorescu =i Iorga îl pre\uiau f[r[ rezerve, consider`ndu-l unul dintre cei mai talenta\i poe\i ai perioadei de la începutul secolului. Mihail Dragomirescu merge =i mai departe =i-l declar[ genial, un nou Eminescu. În schimb, E. Lovinescu îl g[se=te lipsit de interes. Adev[rul este c[ poet f[r[ mare vibra\ie, Panait Cerna a dat câteva medita\ii lirice peste care nu se poate trece. Blaga l-a apreciat. Negând orice valoare poeziei lui Cerna, E. Lovinescu î=i întemeia judecata pe faptul c[ poetul nu e un creator de imagini inedite, de limb[, de stil; c[ materialul lingvistic în care î=i imprim[ sensibilitatea este uzat, învechit, demodat. Într-adev[r Cerna nu se remarc[ prin str[- lucirea expresiei, prin ineditul metaforelor, printr-o imagistic[ original[, dar un anumit num[r de poezii se salveaz[ de banalitate, în ciuda imagisticii s[race, prin m[re\ia tonului, printr-un patos sacerdotal. Dac[ izol[m un vers, avem doar sonorit[\i comune, dar, citite în întregime, unele poeme transmit o incontestabil[ vibra\ie. Tematica poeziei lui Panait Cerna e restrâns[. Sunt sl[vite aspi- ra\ia la ideal, m[re\ia jertfei impuse de o asemenea aspira\ie, n[zuin\a umanit[\ii spre o er[ de dreptate social[, dorul de înf[ptuire a idealurilor na\ionale. Ce pre\uia M. Dragomirescu la Cerna într-un chip special e optimismul. Versurile poetului transmit iubire de via\[, încredere în posibilitatea de înf[ptuire în lumea aceasta a idealului. Imaginea unui strop de rou[ simbolizeaz[, în Ideal, sufletul însetat de în[l\imi. Picurul de rou[, „lacrim[ însetat[“, n[zuie=te s[ se ridice la Luceaf[r, s[ se mistuie în focul de sus, =i în fiecare diminea\[ e înfrânt. Razele soarelui îl usuc[ =i n[zuin\a de în[l\are r[mâne neînf[ptuit[. Îns[ aceast[ înfrângere nu-l descurajeaz[. £...¤. O intens[ medita\ie general-filozofic[ avem în Isus, poem în care R[stignitul e Omul prin excelen\[, sublim prin jertfa lui menit[ s[ înal\e umanitatea. Refuzând a-i recunoa=te calitatea divin[, poetul îndumnezeie=te în Isus omul care =i-a sacrificat via\a unui vis. £...¤ Isus, în viziunea lui Cerna, e un nou Prometeu (chiar dac[ nu e numit astfel), „cel mai mare dintre vis[tori“, care nu s-a urcat =i nu se va urca în cer atâta timp cât va avea de alinat pe p[mânt suferin\e. Un spa\iu larg ocup[ în lirica lui Panait Cerna erosul. Poetul evoc[ mi=c[tor momente de intimitate, amintiri tr[ite în tov[r[=ia iubitei, sau în care pream[re=te, asemenea lui Vlahu\[, iubirea ca for\[ d[t[toare de via\[, regeneratoare. Expresia e întotdeauna distins[, elevat[; poetul adopt[ o tonalitate solemn oratoric[, ce nu 196

PANAIT CERNA pare artificial[, totu=i, chiar atunci când exprim[ st[ri depresive. Durerea e declamat[ sobru, maiestos. £...¤ Departe de a fi un poet mare, Panait Cerna nu e, totu=i, nici un poet care s[-=i fi pierdut – cum sus\inea Lovinescu – orice actualitate. Prin însufle\irea, încrederea =i convingerea ardent[ cu care exprim[ idei nobile, d[ expresie unor aspira\ii omene=ti fundamentale, prin unele din poeziile sale erotice de real[ vibra\ie, el r[mâne în literatura noastr[, =i cântul s[u monocord (care a exercitat în epoc[ o influen\[ considerabil[ asupra multor poe\i tineri) a contribuit efectiv la îmbog[\irea liricii române=ti de la începutul veacului. Dumitru MICU, Panait Cerna, în vol. Început de secol. 1900–1916. Curente =i scriitori, Bucure=ti, Editura Minerva, 1970, p. 497–502.

MICU: Incomparabil superiori sunt câ\iva poe\i care, prezen\i sau nu în reviste de directiv[, se plaseaz[, prin con\inutul produc\iei lirice, în afara curentelor, dar se men\in în universul structurilor tradi\ionale. Revelat în S[m[n[torul, genializat de Mihail Dragomi- rescu, în Convorbiri critice, Panait Cerna (Panait Stanciof, 1881– 1913) e o natur[ clasic[, întrupare a poeziei „de concep\ie“ asupra c[reia a scris =i un studiu, teza sa de doctorat (Die Gedankenlyrik, Leipzig, 1913). Autor al unui singur volum de versuri, postum (Poezii, 1916), el a exercitat în epoc[ o sensibil[ influen\[, comparabil[ cu a lui Vlahu\[. Negat de critica modernist[, sub acuza\ia de platitudine, poezia lui nu exceleaz[, e adev[rat, prin str[lucirea expresiei, prin noutate, dar posed[ totu=i, un mic sunet propriu, dat îndeosebi de o sobrietate sacerdotal[, de patosul declamatoric solemn. Operând cu abstrac\ii (Ideal, C[tre Pace), articulând reflec\ii pe tema suferin\ei, a luptei, a setei de absolut, compunând o Rug[ a p[mântului c[tre soare, cu ecouri din Prometeu al lui Goethe, neocolind tematica social[ (Zile de durere), Cerna izbute=te, nu o dat[, s[ insufle un patos real discursului, s[ înaripeze formul[rile. Sl[vindu-l, de pild[, în una dintre cele mai consistente medita\ii, pe Isus ca om, ca simbol al umanit[\ii suferinde, piesa având drept titlu numele Mântuitorului nu e lipsit[ de vibra\ie: „Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane/Nu Te-au lipit atât de strâns de lemn/Cât Te-a legat de-acest p[mânt nedemn/ Nem[rginirea r[nilor umane“. Dumitru MICU, Scurt[ istorie a literaturii române, I. De la înce- puturi pân[ la primul r[zboi mondial, Bucure=ti, Editura Iriana, 1994, p. 334. 197

FLOARE ªI GENUNE

PIRU: Poezia de concep\ie era tema tezei de doctorat a lui Panait Cerna (1881–1913), Die Gedankenlyrik, sus\inut[ cu Volkelt în 1913. Maiorescu punea în el o speran\[, al\ii exaltar[ optimismul s[u. Nota lui personal[ din unicul volum de poezii publicat în 1910 e n[zuin\a marilor tr[iri sentimentale, expresia patetic[ a bucuriei de a iubi: O suflete! Doine=te =i tresalt[!... Tresalt[, suflete al meu =i cânt[!... De ce nu sunt un zeu în clipa aceasta! Murind, prea devreme, nu se =tie ce ar fi devenit lirica lui. Al. PIRU, Istoria literaturii române de la început pân[ azi, Bucure=ti, Editura Univers, 1981, p. 187.

SCARLAT: Succesul modestului poet Panait Cerna (l[udat de Ma- iorescu, Iorga =i îndeosebi Mihail Dragomirescu) se explic[ în primul rând prin supralicitarea – în sens vechi, pentru acea epoc[ – a semni- ficatului poeziei. Vehiculând concepte, a putut trece drept profund, fiind numit, nu o dat[, „poet filozof“ =i „poet de idei“. Stingerea timpurie (produs[ imediat dup[ trecerea str[lucit[ a doctoratului în Germania) a influen\at =i ea judecata asupra poetului. Moartea l-a r[pus pe artist în timpul „uceniciei“, nel[sând vocii sale r[gazul pentru a se individualiza. Vechiul criteriu al poeticului (cel „institu\ionalizat“, la noi, dup[ dispari\ia fizic[ a lui Eminescu) este ilustrat, didactic aproape, în poeme precum Printre lacr[mi. Conven\ia clasicizant[ a fost bine deprins[, dar vocea, neindividualizat[, r[mâne în umbra modelelor. Uneori, locurile comune ale poeziei vremii sunt frumos rostite („O, dulce-a suferin\ii mele floare!“ – Desp[r\ire), f[r[ ca ele s[ poat[ impune un poet. Cu toate c[, la acea dat[, fusese comb[tut[ în repetate rânduri de litera\ii români, persist[ la Cerna prejudecata existen\ei unui limbaj „poetic“ în sine; atât de poetic, încât plictise=te: „Cum se ridic[ negura, pe lun[, / Plutind în visuri albe – pân’ se-mpar- te /£...¤ A=a m[ urci spre ve=nice p[mânturi,/ Domni\a mea, cu ochii în lumin[ – / Cu ochii t[i în care se adun[/ Cerescul foc al stelei din t[rie./Cu albul chip al t[u de zee bun[,/ Cu zâmbet de etern[ cur[- \ie...“ (Domni\a din vis). Este curioas[ persisten\a prejudec[\ii amintite la un cititor de poezie modern[, care publica în 1901 una din primele traduceri române=ti ale Albastrului lui Baudelaire. Panait Cerna concepea 198

PANAIT CERNA poezia ca exerci\iu retoric; repro=ul f[cut de G. C[linescu de a fi fost, în poezie, „conceptual“ =i „oratoric“ este întemeiat =i cu atât mai de neiertat cu cât Cerna scria într-o perioad[ în care partizanii sugestiei câ=tigaser[ teren solid. Noutatea cea mai important[ la sfâr=itul veacului trecut era impu- nerea sugestiei drept criteriu al poeticului. Noul criteriu nu îl întâlnim îns[ la Panait Cerna. O compara\ie cu un contemporan precum Dimitrie Anghel se poate face tocmai în aspectul tradi\ional al poeziei acestuia din urm[. Cu mijloace mai modeste decât Anghel, Cerna folose=te floarea ca termen al analogiei cu destinul omenesc (Floare =i genune). Crea\ia poetic[ i-a fost alterat[ de prejudecata potrivit c[reia poezia ar fi înnobilat[ de „idei“. Aceasta confer[ un ton didactic sup[r[tor unor poeme precum Dura lex („Ca un artist de-a pururi nemul\umit de sine,/De mii de ani natura, în setea de mai bine,/Se lupt[ s[ deschid[ des[vâr=irii cale – /+i tot mai mult împarte din darurile sale: // D[ sufletului aripi =i trupului vigoare, Femeii frumuse\e, iar geniului scântei – /+i pas cu pas se-nal\[ eterna creatoare,/Visând s[ dea luminii un neam de semizei...//Dar uneori, de munc[, maestrul obosit e :/ Privirea cade-n neguri =i dalta e s[rac[; / Furat de somnul min\ii, ca un copil se joac[, / Durând din lut vremelnic f[pturi neispr[vite“) sau În pe=ter[. În locul modernei sugestii poetice, întâlnim tradi\ionala analogie („tot astfel“) ce nu face decât s[ sublinieze discursivitatea poemului: „De pe tavane- ntunecate,/T[cute lacrimi cad mereu,/+i parc[ tot sporesc din greu,/ Din mari izvoare dep[rtate./£...¤ Dar dup[ ani de picurare/S-au închegat coloane pline:/Eterna bol\ii l[cr[mare,/În loc s-o surpe, o sus\ine.// Tot astfel, lacrimi nesecate /în suflete ne-au picurat, / +i de furtuni nenum[rate/ Viea\a noastr[-a tremurat...“ Autorul tezei de doctorat despre „poezia de gândire“ (Die Gedankenlyrik) n-a deosebit, de=i cei mai rafina\i dintre contem- poranii s[i o f[cuser[, adev[rul poetic de cel logic; eroarea confer[ un ton desuet poeziei sale, în compara\ie cu mul\i dintre contem- poranii lui. În egal[ m[sur[ cu vehicularea în versuri a conceptelor a fost admirat[ în epoc[ erotica lui Panait Cerna, de=i vocea poetului nu este nici aici personal[. Mult mai interesant[ decât lungul poem Chemare... (considerat de Ibr[ileanu cea mai frumoas[ poezie a lui Cerna ) este o strof[ din Ecouri, unde increatul amplific[ tensiunea 199

FLOARE ªI GENUNE iubirii: „Se pare c[, ner[bd[toare,/ Vie\ile din viitor/ Aud a voastr[ s[rutare /Din noaptea nefiin\ei lor.“ În descenden\a lui Cerna, George Gregorian a încercat, la începutul secolului, s[ practice acela=i soi de „Gedankenlyrik“; f[r[ succes. Mircea SCARLAT, Istoria poeziei române=ti, vol. 2, Bucure=ti, Editura Minerva, 1984, p. 183–185.

BOCIORT: Panait Cerna a îmbog[\it tezaurul literaturii noastre cu un num[r de poezii de dragoste pline de o sim\ire cald[, mi=c[- toare. Dezv[luirea lumii sale interioare, rezolvarea pe care o d[ problemelor intime — dragostei, prieteniei —, raportului dintre indi- vid =i societate, pun în lumin[ umanismul liricii lui, fondul optimist al gândirii sale =i dorul s[u de via\[. În poezii ca +oapte, Noapte de var[, Dor, Floarea Oltului, De-a= avea eu coiful din poveste =i altele, Cerna cânt[ o iubire înalt[ =i atotcuprinz[toare, capabil[ s[ pun[ în mi=care toate resursele suflete=ti ale omului, s[ dea avânt inspira\iilor sale creatoare. Chiar dac[ nu e menit[ s[ se realizeze sau s[ dureze o ve=nicie, ea r[mâne un izvor de fericire: „E o muzic[ pe care o ascul\i cu ochii uzi / Si, oricât ai auzi-o însetezi s-o mai auzi“. Sufletul cuprins de dragoste este „biruitorul sor\ii grele“, este viu =i nemuritor ca stelele cerului. Patetismul, caracteristic întregii crea\ii a lui Cerna, d[ poeziei lui erotice o for\[ emo\ional[ deosebit[. Intensitatea sentimentului irumpe în versuri sonore, sugestive nu prin mijlocirea figurilor de stil — în general pu\ine =i destul de comune — ci printr-un fel de retorism spontan, întru totul firesc: Ah, inima-mi de vise-i cucerit[ Ca Martie de muguri =i de flori! A crângurilor vesel[ be\ie Când se veste=te-n r[s[rit lucirea, E un suspin pe lâng[ fericirea Din sufletu-mi ce azi se-nchin[ \ie... (Domni\a din vis)

Natura creeaz[ iubirii un cadru plin de farmec =i poezie pe care Cerna îl red[ în versuri ce se-nl[n\uie în perioade bogate. În una din asemenea perioade, =opotirea necontenit[ a apei, razele blânde 200

PANAIT CERNA ale lunii, melodiile pline de tain[ ale naturii în ceasuri târzii creeaz[ un tablou potrivit iubirii cântate în poezia Domni\a din vis: E ora când se culc[ p[mântenii +i numa-ndr[gostitul r[t[ce=te; Când la r[scruce privegheaz[ genii, Iar râul =opote=te — =opote=te...; Când luna ca o lir[ de lumin[ Atârn[ peste plaiuri argintate Si prin cântarea ei de tain[ plin[ Descânt[ mii de valuri leg[nate... Sensibil, tr[ind sentimente puternice, înfl[c[rate, Cerna ideali- zeaz[ romantic femeia iubit[, înf[\i=ând în poezie r[sfrângerea frumuse\ii acesteia nu numai în sufletul eroului liric, ci =i asupra întregii naturi înconjur[toare: O, stelelor, ce-i str[lucirea voastr[ Pe lâng[ zâmbetul alesei mele? T[ce\i de tot, voi vânturi =optitoare! Ea spune un cuvânt — t[ce\i, t[ce\i! (Chemare) Acest cuvânt e repetat de cânt[re\ii din crânguri, e prins de stele, însu=i p[mântul tresare „sim\ind din nou în el scânteia vie\ii“. Fericirea dragostei atotbiruitoare las[ loc, în alte poezii, durerii provocate de desp[r\ire sau de neîmp[rt[=irea iubirii. În fa\a încerc[rilor la care e supus, apare la Cerna ideea generoas[ a renun\[rii, ca în poeziile Logodna, De-a= avea eu coiful din poveste. Oricât[ durere i-ar pricinui desp[r\irea, poetul se resemneaz[, singura-i dorin\[ fiind de a-=i vedea iubita fericit[: De-oi sim\i c[ alte rândunele Ocolesc acuma casa ta. C[ la geamul t[u bat alte stele +i-al t[u suflet prinde a uita, Ne=tiut m-a= pierde iar in lume, Far‘ s[ blestem, f[r[ s[ m[ plâng... (De-a= avea eu coiful din poveste)

St[rile suflete=ti ap[s[toare îi sunt în general str[ine lui Cerna. Chiar când triste\ea este adânc[ =i dureroas[, poetul g[se=te în sine t[ria de a o domina. [...] 201

FLOARE ªI GENUNE

O caracteristic[ de seam[ a artei lui Cerna este simbolul menit s[ exprime anumite concluzii, anumite idei cu caracter filozofic. [...] Simbolurile lui Cerna sunt de asemenea izvorâte din via\[. Chiar Isus, în poezia cu acela=i titlu, nu este decât un simbol al jertfei pentru cei mul\i. In acela=i mod simbolic este exprimat[ ideea învin- gerii r[ului prin lupt[ în poeziile Floare =i genune, În pe=ter[ etc. O floare care-=i duce cu senin[tate via\a pe margine de pr[pastie, înfrun- tând f[r[ team[ primejdiile, constituie pentru Cerna o imagine a lupt[torului neînfricat, îndemn =i pild[ pentru momente de cump[n[: Tovar[= drag! Când voi p[li de jale Str[bate-mi gândul cu mireasma la: Când inima va tremura în cale, Înclin[-te, tovar[=e, spre ea +i spune-i taina fericirii fale Înva\[-m[ despre\ul de primejdii, +i voi aprinde candela n[dejdii... (Floare =i genune) De asemeni, în curajul ghiocelului pl[pând, r[s[rit prin p[tura de z[pad[ =i pândit de ger =i vânturi, poetul cite=te un tâlc ce-i este drag: — Las’ s[ vin[ vântul, gerul — Bat[ cat de mult! Mi-a trimis o raz[ cerul — Eu de cer ascult... — Ghiocel! — Ce mult te-asemeni Sufletului meu! (Cântec) Iar dup[ cum stalactitele =i stalagmitele dintr-o pe=ter[ — „lacri- mile stâncii“ — formeaz[ cu timpul stâlpii ce sus\in tavanul, tot a=a =i lacrimile noastre, spune poetul, ne fortific[. [...] Influen\a cântecului popular se resimte în versuri care, prin alc[tuirea lor simpl[ =i fireasc[, prin num[rul de silabe, prin vioiciunea ritmului =i împerecherea rimei par desprinse din autentice produc\ii anonime: Numai sborul mi-l l[sai La izvorul de pe plai. Numai ochii mi-i rotii +i pe cine îmi z[rii? Floare alb[ leg[nat[ De voinici încunjurat[... (+oimul) 202

PANAIT CERNA

Al[turi de influen\a crea\iei folclorice afl[m la Cerna, în unele versuri, întip[rirea operelor clasicilor no=tri de la care poetul a înv[\at. Poezii ca Amor, Cântec, Printre lacr[mi, aduc aminte prin ging[=ia =i noble\ea sentimentelor exprimate, prin expresii =i structura frazelor, prin muzicalitatea lor, de crea\ia eminescian[. Cerna este un poet care a în\eles importan\a pentru crea\ia artistic[ a graiului vorbit de popor. El s-a adresat bogatei surse a limbii na\ionale, i-a valorificat în poezie nenum[rate elemente morfologice, sintactice =i lexicale, s-a orientat spre figurile stilistice =i expresiile populare pline de culoare luate din îns[=i via\a poporului =i din produc\iile sale artistice. F. I. BOCIORT, Prefa\[ la Panait Cerna. Poezii, Buc., Editura de stat pentru literatur[ =i art[, 1953, p. 3–24.

DODU B{LAN: Poetului „sub a c[rui cântare care fu un imn“ al vie\ii „s-a zb[tut o via\[ care a fost o tragedie“, cum observa în 1913 Ion Trivale, critica =i istoria literar[ i-au prezis un destin literar mult mai fericit decât acela pe care timpul si instabilitatea oamenilor i l-au asigurat în istoria literelor române sub numele de Panait Cerna. Dar, dup[ propria lui expresie, dintr-un studiu despre Eminescu1, „poate c[ mor\ii n-au alt[ via\[ decât aceea pe care le-o d[ruiesc viii“ =i de aceea „omul mare e cel ce are mai mult[ parte de via\[ post mortem“.Îns[ gloria, „cette plante tardive des tombeaux”, întârzie s[ r[sar[ pe mormântul uitat al lui Panait Cerna, r[mânând viabile ofrandele sincere — atâtea câte au fost — aduse talentului s[u în timpul vie\ii. Astfel, apreciindu-i inteligen\a, cultura =i versurile, Titu Maiorescu îl public[ în „Convorbiri literare“, îi acord[ ajutor material ca s[ fac[ fa\[ bolii =i un sprijin substan\ial pentru continuarea studiilor în str[in[tate; Nicolae Iorga îi ofer[ paginile S[m[n[torului, care-l consacr[ ca poet, =i-l va socoti „un mare talent deplin format“, o „cugetare puternic[“, cu idei de o „st[pânitoare poezie“. Ibr[ileanu g[sea c[ „nu este în literatura româneasc[ un alt scriitor care, prin atitudinea sa fa\[ de problemele sociale, s[ fie mai poporanist decât acest poet...“ Era, evident, un mare elogiu, dac[ \inem seama de ce reprezenta pentru mentorul Vie\ii române=ti poporanismul. Alexandru Philippide aprecia în el „unul din marii poe\i care puteau rând pe

1 „Convorbiri literare”, XLIII, 1909, nr. 6, p. 588–598. 203

FLOARE ªI GENUNE rând s[ creeze pe un plan superior de art[ =i pe un vast plan social“. îi aprecia poezia de concep\ie, simbolurile sale, iar G. C[li- nescu, încercând o cump[n[ mai dreapt[, înclina tot spre o atitudine elogioas[: „Cu toat[ asprimea cuvintelor, explicabil[ printr-o ina- daptare complet[ la limba român[, poezia lui este pur[, adic[ inde- pendent[ de tehnica =i imaginile ei. Foarte asem[n[tor lui Leopardi (poate cu bun[ =tiin\[), Cerna e în stare s[ în=ire declara\ii =i aspira\ii într-o des[vâr=it[ goliciune, aproape prozaic[, ob\inând efectul celui mai elevat lirism. Uneori, e drept, Cerna cade în declama\ie =i verbalism, dar nu acolo este puterea lui. Virtutea lui Cerna este de a sugera st[ri de beatitudine =i de înfrângere a contingen\elor în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a c[ror und[ liric[ este evident[ =i totu=i greu de explicat“. E bine primit de ziarele =i revistele Carmen, Epoca, Floare albastr[, Revista modern[, Noua revist[ român[ a lui R[dulescu-Motru. Mihail Dragomirescu, care-i public[ poeziile în Convorbiri critice, îl a=az[ cu vehemen\[ polemic[ mai presus de Octavian Goga, în numele teoriei capodoperei. Poetul acesta „vioi, inteligent, cu ochi de m[rgele albastre, mobile“ (E. Lovinescu), care „avea un trup mic, ca de japonez, ochii vii sclipi- tori de inteligen\[ =i o fa\[ îmbujorat[“, cum îl descrie Bogdan-Duic[, introdusese în lirica româneasc[ de dup[ Eminescu o coordonat[ filozofic[, pu\in obi=nuit[, prin poezii ca Prometeu, Isus, Lui Leo Tolstoi, Dura lex, Plânsul lui Adam, Floare =i genune etc. N[scut în comuna Cerna, jude\ul Tulcea, la 25 septembrie 1881 (în acela=i an cu Octavian Goga), Panait Stanciof, c[ci acesta-i era numele adev[rat, are parte de o via\[ ma=ter[ =i grea. Pe tat[l s[u, dup[ care i s-a dat numele, nu are fericirea s[-l cunoasc[, deoarece murise cu =ase luni înainte de na=terea sa. R[mâne cu mama sa, M[ria Naum Costea, pe care o va imortaliza într-o poezie publicat[ în 1911, în Convorbiri literare: Dar peste noapte-o biruie=te dorul — Din somnu-i sare muma +i spre ungherul unde-i doarme-odorul P[=e=te-n vârful degetelor numa.

Pe somnul lui cel lin Duioas[ se-nclin[ ; De-al vie\ii sale chin Un zâmbet i-anin[. 204

PANAIT CERNA

Zbucne=te f[r’ z[gaz Iubirea ei mut[ — +i plânsul lui obraz Plângând îl s[rut[. Lipsit de mijloace materiale, inteligent =i harnic, poetul de mai târziu urmeaz[ =coala primar[ din satul natal, între anii 1888–1893, ob\inând excelente rezultate. În anul 1893 este înscris, sub numele de Panait Stanciof, la liceul „Nicolae B[lcescu“ din Br[ila, pe care-l absolve=te, cu o medie foarte bun[, în 1900. Debuteaz[ înc[ de pe b[ncile liceului, la vârsta de 16 ani, în revista Foaia interesant[ a lui G. Co=buc, în num[rul din 24 august 1897, cu poezia Trecut, dup[ Lenau, semnând pentru prima dat[ cu numele Panait Cerna. [...] Excelent debut care tr[deaz[ talent, cunoa=terea bogat[ a subti- lit[\ilor limbii române, capacitatea de a logodi fericit cuvintele pentru a realiza metafore inedite, st[pânirea prozodiei, în care r[sun[ ecouri discrete din Co=buc =i Eminescu. Tot în anii liceului va mai colabora la revistele Carmen =i Ovidiu, fie cu poezii originale, fie cu recenzii. Spirit critic =i exigent cu sine însu=i mai întâi, Cerna va regreta amarnic, numai câ\iva ani mai târziu, debuturile din liceu, pe care le judec[ excesiv de aspru: „Când m[ gândesc c[ am putut avea curaj s[ scriu ce n-am g[sit bun =i de multe ori s[ sus\in lucruri absurde, m[ apuc[ un dezgust f[r[ margini de mine însumi, îmi vine — de ar fi chip — s[ cump[r toate revistele pe care le-am p[tat cu numele meu =i s[ le distrug cu o voluptate de uciga=, ca s[ se piard[ orice urm[ a vremurilor de furie versifer[. To\i aceia care m-au încurajat cât de pu\in, mi se par azi ni=te oribili criminali, demni de ocn[“. Exagera, evident, exagera mult, de=i lecturile bogate pe care le avea îi ofereau termeni de compara\ie foarte înal\i. Elevul Panait Stanciof era inteligent, muncitor =i pasionat de lectur[, pasiunea aceasta manifestându-se uneori chiar în detrimentul preg[tirii lec\iilor, ceea ce l-a f[cut s[ piard[ de câteva ori locul întâi în clas[. Citea cu nesa\ pân[ noaptea târziu pe Grigore Alexan- drescu, Emineseu, Vlahu\[, Co=buc, pe Zola, Goncourt, Maupassant, Goethe, V. Hugo, Baudelaire, Strindberg, Lenau =.a., creându-=i o temeinic[ baz[ pentru intrarea la Universitate, dar =i un suport trainic pentru poezia sa. Panait Cerna a =tiut s[ g[seasc[, într-o vreme de ap[s[tor epigo- nism eminescian, împotriva c[ruia se ridicase Al. Vlahu\[ în confe- 205

FLOARE ªI GENUNE rin\a din 1892 „Curentul Eminescu“ =i în poezia Unde ni sunt vis[torii?, accente optimiste, originale, mai ales în cântarea iubirii =i a setei de via\[, pe care o proclam[ patetic în Plânsul lui Adam. Optimismul poeziei lui Panait Cerna rezid[, în fond, în comba- terea suferin\ei umane =i întronarea armoniei care asigur[ existen\a fericit[. Prin caracterul ei stenic =i avântat, poezia lui Cerna a fost pre\uit[, nu o dat[, de c[tre spirite avizate ca G. Ibr[ileanu, sau Al. Philippide, care scria în Adev[rul literar =i artistic (din 4 octombrie 1931) c[ ne e drag în lirica lui Cerna — pe care o opunea poeziei decadente din momentul respectiv — „acea lips[ de scepticism =i acel fond adânc uman, de care poezia de ast[zi d[ dovad[ din ce în ce mai pu\in“. Fondul acesta adânc uman =i l-a alimentat necontenit poetul — indiferent de orientarea revistei în care î=i publica versurile, fie c[ era vorba de Foaia ilustrat[, Floare albastr[, Convorbiri literare, S[m[n[torul, Convorbiri critice sau oricare alta — dintr-o imens[ dragoste =i ne=tirbit[ solidaritate pentru cei în suferin\[. [...] Fire=te, murind prea de timpuriu, Cerna n-a avut r[gazul s[-=i afirme toate resursele personalit[\ii sale poetice, îns[ prin atât cât a f[cut =i-a cucerit un loc modest, dar necesar în istoria liricii române=ti. Ion DODU B{LAN, Postfa\[ la vol. Panait Cerna, Poezii, Bucure=ti, Editura Minerva, 1981, p. 179–196. CUPRINS

Tabel cronologic ...... 7

POEZII (1910) Isus ...... 12 Din dep[rtare ...... 16 Ecouri ...... 19 Plânsul lui Adam ...... 21 Ideal ...... 24 Noapte ...... 26 În fa\a altarului ...... 30 Trei sbur[toare ...... 31 În pe=ter[ ...... 33 +oapte...... 34 C`ntec ...... 38 Legenda unei st`nci ...... 40 April ...... 41 Înseninare ...... 42 Printre lacr[mi ...... 45 Noapte de var[ ...... 48 Dura lex ...... 49 C[tre Ines ...... 55 Chemare ...... 57 Prometeu ...... 63 C[tre pace ...... 66 Celei a=teptate ...... 71 P[r`ul =i floarea ...... 72 Logodna ...... 75 Zile de durere ...... 76 Sonete ...... 79 Sarcofagul ...... 81 C`ntec de noapte ...... 83 Dor ...... 86 Floare =i genune ...... 89 207

FLOARE ªI GENUNE

Amor ...... 93 Floarea Oltului ...... 96 Torquato c[tre Leonora...... 102 Poporul ...... 108 Desp[r\ire ...... 116

DIN PERIODICE ...... 121 Trecut ...... 121 Ghe\arul de la nord ...... 122 Orientale ...... 124 Nocturn[...... 126 Cavaler...... 127 Repaos ...... 128 Alabatrosul ...... 129 Triste\ea Lenorei ...... 130 Farmec de lun[ ...... 132 De pe \[rm ...... 133 Cel mai frumos...... 135 Triumf ...... 136 Închinare ...... 137 Prim[vara ...... 138 Nocturn[...... 143 Lui Leo Tolstoi ...... 144 +oimul ...... 148 Roman\[ ...... 150 Mam[ ...... 152 C`ntec ...... 155 V`rful cu dor ...... 157 Epigrame ...... 158 C`ntec de martie ...... 160 De-a= avea eu coiful din poveste ...... 162 Domni\a din vis ...... 164 Sonet ...... 168 Noapte de var[ ...... 169 Dedica\ie ...... 170

Referin\e istorico-literare ...... 171 208

PANAIT CERNA

În atenþia librarilor ºi vânzãtorilor cu amãnuntul: Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii Scriitorilor din România nr. 2511.1-171.1/ROL, deschis la B.C.R., Filiala sector 1, Bucureºti