SUMARUL: RADU BRATEŞ Rolul revistei „Luceafărul" în cultura românească GRIGORE POPA Oct. Goga şi Lucian Blaga la Universitate IONEL NEAMTZU Un caz complicat (schiţă) AL. DIMA Contribuţii la restaurarea idealului clasic ŞERBAN AL. I. FAUR . . . Poveste adevărată, Cântec de fericire (versuri) YVONNE ROSSIGNON . . . Ciclu încheiat, Interior de toamnă, Sona­ tină (versuri) GHERGHINESCU VAMA . . Răsvrătire de rob (versuri) OCTAVIAN RULEANU . . . Dezechilibru (schijă) EDUARD COROI Ape (fragment) /.ROMULUS DEMETRESCU . . Limba poeziei lui Octavian Goga TEODOR MURĂŞANU . . . Cântecele lui Anacreon (După originalul grecesc) CRONICI EXPOZIŢII DE ARTĂ PLASTICĂ V. Beneş, (Elena Popea, Iser, Eugen Gâscă, Peielle Robert, Gáli Francise, Negoşanu, Zágoni Szabó Lili, V. Brana, Amália Bóczy n. Berde Tasso Marchini, Szervatiusz Jenő, Radu Puşcariu) CĂRŢI Radu Brateş, (Victor Papilian : Alt glas, piesă în 4 acte). Grigore Popa, (I. Lupaş : Răscoala Ţăranilor din Transilvania la anul 1784). REVISTE Romulus Demetrescu, (Convorbiri Literare), Nicolae Mirza, (Dichtung und Volkstum, Klingsor). Teodor Murâşanu, (Pásztortűz). ÎNSEMNĂRI Grigore Popa, (George Boldea). /. /. Russu, (Maşinisfnul şi civilizaţia). Teodor Murâşanu, (Technica şi creajia literară. — 0 prezentare a lui Emi­ nescu în ungureşte). Biblioßmfio

An. I. 15 Ianuarie 1935 No. 9 64 pagini Lei 10 exemplarul PAGINI LITERARE LA 1.5 ALE FIECĂREI LUNI

COLABORATORI:

M. BENIUC, V. BENEŞ, RADU BRAT ES, PAVEL DAN, ROMU­ LUS DEMETRESCU, VIRGIL I. MĂ NES CU, IONMOGA, TEODOR MURĂŞANUi IONEL NEAMTZU, GABRIEL P AM F IL, GRIGORE POPA, YVONNE ROSSIONON, OCT A VIAN RULEANU, 1.1. RUSSU, DI MI TRIE TODORANU, BUCUR ŢIN CU, OCTAVIAN VUIA

Redacţia şi Ad-tia: Teodor Murăşanu, Turda, Piaţa Regina Maria, 23.

Abonamentul: In tară, 1 an ... . Lei 120.— „ Exemplarul . . „ 10.— In streinătate . . . dublu

Oricine primeşte un număr şi-1 retine, se consideră abonat

Desfacerea revistei noastre pentru Bucureşti se face prin „Oficiul de Librărie" întreprindere pentru înlesnirea comerţului carpii: Bucureşti I. Strada Carol Nr. 26. Telefon 3-55-75.

#

Manuscrisele nu se înapoiază. Domnii autori şi editori, cari doresc să li se recenzeze volumele sunt rugaţi să le trimită Redacţiei. Toate cariile şi revistele primite vor fi menţionate la Bibliografie.

Tiparul tipografiei „Arieşul" S. A., Turda ROLUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ

Neuitatului meu profesor, G Bogdan-Duică.

In evolujia culturală a Ardealului, revista „Luceafărul" repre­ zintă un moment de puternică afirmare a forţelor noastre creatoare, care şi-au adus contribuţia în promovarea culturii generale româ­ neşti. Personalităţi puternice care să se impună atenţiei publice de pe întreg teritoriul românesc, individualităţi artistice care să deter­ mine noi forme de expresie în creaţia literară — am avut şi înainte. Mişcare literară de cadru mai întins, cu o sferă de influentă peste tot teritoriul locuit de Români — nam avut. Revista „Luceafărul" inaugurează, la noi, o astfel de mişcare. Apărută la Budapesta, în momente când orice afirmare naţio­ nalistă era o îndrăsneală care atrăgea sancţiuni în timpul în care situaţia politică externă părea de o neschimbătoare durabilitate, re­ vista „Luceafărul avea ca forţă militantă ideea naţională, făcând o educaţie naţională îh cercul larg de cetitori pe care şi 1-a pregătit, iar ca mijloace de expresie variatele forme literare. Delà motivele artistice închise în tiparele estetice ale poeziei, schiţei, nuvelei, până la simpla notiţă delà „Poşta Redacţiei", aceeaşi linie de conduită: ideea naţională. A fost un po'rivit şi necesar moment de afirmare a vitalităţii neamului nostru. De aceea rosturile acestei reviste se pot judeca după două criterii: 1. contribuţia la crearea unei atmosfere de replică demnă oricăror nedreptăţi săvârşite de stăpânirea de atunci fată de poporul românesc, în cadrul orânduielii politice existente, şi agitarea unor aspiraţii nationale şi sociale în drumul cărora frontierele erau stavilă perpetuă ; şi 2. crearea de valori literare care să îm- bogătiască „cultura naţională" la care „tinerimea (am putea adăuga : ardeleană,) trebue să aibă partea ei"... cum se spunea în articolul de început al „Luceafărului". In studiul meu voiu încerca să îngemănez aceste două criterii de judecată, între cadrul restrâns — rămânând să revin asupra a- cestui subiect, pentru a preciza, măcar în parte, liniile mari ale acestei mişcări literare şi culturale, cu variate aspecte, cu o covâr­ şitoare influentă asupra generaţiei contemporane ei, şi cu un impor­ tant rol în pregătirea unităţii noastre literare şi politice. * „x... doruri purtăm şi visuri de noroc mai avem pentru viitorul neamului nostru." 0. Goga. Luceafărul, Iunie 1903. 1. In literatura română curentul Junimei pune bazele vieţii noastre literare şi, prin acţiunea critică a lui Titu Maiorescu, diso-

Pagini Literare No. 9 421 ciază etnicul de estetic în judecarea operelor de artă. E o treaptă foarte înaintată în evoluţia noastră culturală : aproape un salt fată de ideologia naţionalistă a Daciei literare delà 1840, iar fată de curentul sămănătorist un punct nedepăşit, un permanent crite­ riu de valorificare a producţiei literare, deşi neurmărit până in ulti­ mele lui concluzii. Prin misticismul national al lui Mihai Eminescu secreazăînsă drumul evolutiv al literaturii noastre, sortite la o fază de stagnare — din cauza normelor rigide instaufate de Junimea. Lipsind atmosfera de creaţie şi avânt literar şi personalităţile puternice care să taie jaloane pentru noi forme literare şi culturale, ideologia lui Emines­ cu reapare, la începutul veacului al XX-lea, subt forma curentu­ lui sămănătorist, ducând la o nouă înflorire literară. Dl. N. lorga a formulat, nu odată, plastic, înrudirea ideologiei sămănătoriste cu gândirea eminesciană : Eminescu „este însuşi educatorul, însuşi creatorul gândurilor înalte şi nobile în generaţia din care fac parte"; ... „din pătrunderea adâncă a poeziei lui a izvorît o direcţie sufle­ tească pentru această generaţie". Şi „drumul spre Eminescu este însuşi drumul către sănătatea acestui popor". ') Caracteristice aces­ te cuvinte, delà chiar conducătorul şi animatorul de mare anver­ gură al curentului sămănătorist, (fără să mai amintesc articolele din „Sămănătorul"; Eminescu şi generaţia de astăzi— 16 Noem- vrie 1903 — Cel dintâiu volum din Operele în proză ale lui Emi­ nescu — 10 iulie 1905—), prin direcţia delà Sămănătorul se precizează în linii programatice ideologia sentimentală a lui Emi­ nescu. Expresie a sufletului poporului, literatura trebue să releve caracterul specific al neamului nostru, caracter desprins mai ales din stratele ţărăneşti, depozitarele virtuţilor rasei. Deci: 1. dragoste de trecutul nostru istoric şi 2. contactul per­ manent al literaturii culte, cu spiritul popular, pe larga bază pe care se oferă structura socială a poporului nostru. Mişcare reacţionară, în plină evoluţie spre autonomia artei, sămănătorismul, din punct de vedere critic, confundă din nou etni­ cul cu esteticul, subt aspectul culturaluluia)— anacronism fată de di­ recţia^ literară a Junimei. încât, mişcarea semănătoristă, ca şi mişcarea poporanistă delà „Viata românească", poartă reziduurile unor vremi de început de

*) N. Iorga, Eminescu—El, generaţia lui şi generaţia noastră Bibi. »Cuvantul«. Vălenii de Munte. 2) >Nu-i vorba, de altfel, de o confuzie principială, ci numai de una pragmatică; pornită mai mult din instincte tumultoase decât din speculaţiuni intelectuale, critica să­ mănătoristă nu s'a maniiestat pria discuţii teoretice, ci prin simpatii violente şi prin propria ei practică literară. In deosebire de Maiorescu, şi în lipsa simţului valorilor estetice, considerate în sine, d, N. Iorga i-a dat literaturii un caracter funcţional. Cum nu se mai putea prezintă subt vecheî formă a patriotismului verbal, pe care o nimicise critica junimistă, etnicul a reapărut subt forma nouă a »culturalului«: literatura n'a mai fost privită prin calitatea sa estetică, ci prin acţiunea sa culturală; din această confuzie de poziţie, şi mai ales din lipsa unui real discernământ estetic, a provenit şi invazia de mediocritate...« (E Lovinescu, Istoria lit, rom. contemporane, I, p. 22). cultură. E o reluare a tradiţiei de renunţare la un ideal estetic pen­ tru câştigarea unei suprafeţe mai întinse ca producţie literară, din epoca eroică a literaturii române de dinainte de Junimea ; bine înţe­ les, păstrând perspectiva timpului. 2. Pe aceeaşi linie de ideatie se află mişcarea poporanistă delà „Viata românească", care e un interesant fenomen de transfor­ mare a unei acţiuni politice sociale, cu puternice infiltraţii de ideo­ logie rusească, în acţiune literară. Deosebită de mişcarea sămănătoristă doar prin trăsături doc­ trinare, mai puţin prin realizări literare, mişcarea poporanistă a con­ tribuit la ridicarea poporului prin literatură şi, la momentul istoric potrivit, la realizarea unor deziderate pe seama ţărănimii : legile votate de partidul liberal pentru apărarea intereselor ţărăneşti, după revoluţia din 1907; împroprietărirea, votul universal, mult mai târziu... Atitudinei de simpatie şi idealizare a ţăranului, delà „Semă­ nătorul", atitudinea care ne-a dat un ţăran pitoresc şi idilic, iar, zugrăvit în laturea sa de umbră, un ţăran care suportă o soartă fatală, poporanismul, chiar delà început, ') (aceleaşi gânduri se ros­ tiseră în Evenimentul literar, ziarul socialiştilor ieşeni, încă din 1893, de C. Stere), îi opune un întreg program de luptă pentru re­ vendicări în favorul ţărănimii, — ca plătirea unei datorii din partea clasei intelectuale conducătoare. Această atitudine de simpatie cu obligaţii de reforme sociale, această atmosferă de punere în lumină a clasei celei mai nedrep­ tăţite pentru a-i câştiga locul ce-1 merită în viata de stat — este însăşi linia de democraţie între curentul sămănătorist şi poporanist. Pe lângă acestea : o atitudine receptivă fată de întreaga cultură u- mană, în chiar interesul desvoltării culturii nationale.2) Fără a se deosebi în notele fundamentale, având aceiaşi scrii­ tori, regrupaţi în noua mişcare, şi acelaşi material de exploatat în artă, mişcarea delà „Viata românească" completează şi concretizea­ ză în sens politic programul delà „Sămănătorul" şi mai apoi delà „Neamul Românesc"...3) 3. Să vedem acum cum se integrează mişcarea revistei „Lu­ ceafărul" în curentul sămănătorist şi care sunt punctele de diferenţă întră „Luceafărul" şi „Semănătorul" sau „Viata românească". Misticismul national exaltat de „Sămănătorul", prin acţiunea de vaste repercusiuni a d. N. Iorga, a avut răsunet, îndepărtat, dar destul de puternic pentru a determina o mişcare în acelaşi sens, în Ardeal şi Bucovina.

') ,0 cultură naţională de un caracter specific uu se va naşte decât atunci când masele mari pooulare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi la aprecierea valorilor culturale — limbi literară, literatură, forma de viaţă ètc — şi acest lucra nu se va îatâmpla decât atunci câ id, prin cultură, viaţă politică mai largă, şi ridicarea econo nrcă, ţărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporţională cu valoarea sa nume­ rică, economică, morală şi naţională, când vom ít un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, când trecerea delà vârf la baza piramidei sociale se va face pe nesimţite*. (Către cetitori. Viaţa românească, I, 1, 19Ö6). 2) G Ibrăileanu, după 27 de ani, Viaţa românească, XXV, 1—2, 1933. 8) Co 'ru. Zorile veacului, Luceafărul 1911, p. 11, Era natural ca, în provinciile de subt dominaţie străină, curen­ tul nationalist să găsească teren potrivit pentru noi agitaţii şi să or­ ganizeze energii pentru o luptă de durată. Revista Luceafărul, care apare sub conducerea lui Al. Ciura şi subt influenta preponderantă a lui Octavian Goga, la Budapesta în 1 Iulie 1902 (numele ne indică linia de descendentă ; Eminescu — Sămănătorul — Luceafărul) şi revista Junimea literară, care apare la Cernăuţi în Ianuarie 1904, sub conducerea Iui I. Nistor, sunt cele două reviste care îmbrăţişează (sau se găsesc dintr'odată în) şi valorifică ideologia sămănătoristă. Pentru indicarea sferei de propagare a curentului sămănătorist amintesc şi revista Făt-Frumos, apărută Ia 1904 la Bârlad, sub conducerea lui G. Tutoveanu, în care A. C. Cuza îşi publică seria articolelor sale asupra Naţionalităţii în artă, ducând până Ia exagerare, dar cu destulă putere de convingere, principiul naţiona­ lismului; şi revista Ramuri, apărută Ia Craiova la 1 Decemvrie 1905, sub direcţia lui C. Ş. Făgetel, care, prin articolele directorului său şi ale d. D. Tomescu, multiplică undele de idei pornite delà Sămănătorul. Mişcarea din jurul revistei „Luceafărul" se integrează în cad­ rul mişcării sămănătoriste, atât prin naţionalismul său '), cât şi prin caracterul său rural, impus de curentul general al vremii şi de sen­ sibilitatea de desrădăcinati, determinată de originea rurală, a celor grupaţi în jurul ei. Lipsit de spirit de contemporaneitate cu cultura occidentală, Luceafărul slujia însă interesele nationale şi locale, impuse de actualitatea politică. Cum, în cadrul unei mişcări, personalitatea centrală imprimă mişcării notele caracteristice (la „Sămănătorul", N. Iorga fixează fă­ gaşul curentului sămănătorist), la „Luceafărul", Octavian Go­ ga directivează drumul mişcării în sens sămănătorist şi tot el îi a- daugă notele diferenţiale, Octavian Goga s'a impus delà început ca personalitate luptă­ toare, atât în versurile sale, cât şi în articolele pe care le publica, la început în ,,Luceafărul" şi, mai târziu, în „Ţara noastră". In poezia lui Goga îşi află expresia adecvată ideea de dssro- bire naţională şi ideea de desrobire socială. Poezia Oltul şi poezia de larg epicism Clăcaşii (publicate în Luceafărul), reprezintă cele două directive : naţională şi socială, ale revistei „Luceafărul". Deci: naţionalismului poetic, patriarhalismului duios delà „Sămănătorul" i se adăugau aici note distincte : desrobirea de subt stăpânirea maghiară, pentru realizarea unităţii mari nationale, şi lupta pentru independenta economică a ţărănimii, pentru a putea deveni factor determinant în viata de stat. Sau, cum s'a precizat mai târziu : „Miş­ carea tinerilor vrea o românizare a conştiinţelor, în primul rând, şi, pe urmă, o democratizare a întreg spiritului nostru public. Vrea o apropiere sinceră de popor, vrea întărirea şi cultivarea acestuia, ca

*) Oct. C. Tăslăuanu, Grupări literare, Luceafărul, 15 Ianuarie 1906. să-1 prefacă într'un factor social conştient, cu care să poli duce la izbândă lupta mare a unui neam întreg..." (Codru, Zorile veacu­ lui, — Luceafărul 1911, p. 21). Deci, ideologia „Sămănătorului" şi directiva „Vieţii româneşti" se află integrate, într'un anumit fel, în acţiunea „Luceafărului". De aceea comentarea entuziastă a poeziei lui Octavian Goga în revis­ ta delà Iaşi. ') Dar „Luceafărul" a servit şi interese regionale. Continuând „Tri­ buna" din Sibiu (I. Slavici, G. Coşbuc, G. Bogdan-Duică), revista „Luceafărul" a lucrat pentru înaintarea culturală şi artistică a Ar­ dealului. O scurtă privire asupra contribuţiei „Tribunei" delà Sibiu, va ajuta la înţelegerea rolului „Luceafărului" în acest sens. loan Slavici, care stătuse 10 ani în România (1874—1884) şi care se formase subt influenta „Convorbirilor literare" a observat lipsa de orientare sigură în viata culturală a Ardealului şi el atri­ buia motivul acestei dezorientări lipsei unei clase intelectuale con­ ştiente, care să găsească drumul cel bun al unei evoluţii organice a poporului din care făceau parte. 2) Primind sugestiile vieţii literare de peste munji, I. Slavici înte­ meiază, în primăvara anului 1884, „Tribuna" din Sibiu, întâiul ziar cotidian al Românilor din Ardeal, susţinând „unitatea culturală" a tuturor Românilor şi apoi evoluţia acestei culturi pe temeiul principiului de unitate — şi introducând, delà început, ortografia fonetică în ziar. „Ajutat de Titu Liviu şi Septimiu Albini, de Cornel Pop Pă­ curar, de Pompiliu Pipoş, de Alexandru Dordea, de Cornel Scurtu, de Teodor Păcătian, dar şi de un foarte mare număr de colabora­ tori din afară, între cari un întreg tineret literar care se ridica, având în fruntea sa pe poetul G. Coşbuc, pe povestitorul I. T. Mera, pe scriitorul de o vastă informaţie, de un puternic talent polemic, G. Bogdan-Duică, „Tribuna" isbuteşte nu numai să învioreze activitatea, reţinută şi atunci de anumite scrupule de tradiţie şi rezerve dinas­ tice, a partidului national de peste munji, dar în acelaşi timp să a- propie de popor, ceeace nu a făcut până atunci nici una din foile delà noi, şi anume de poporul delà sate, până la ultimul plugar cu cunoştinţă de carte, predicata naţională. Se ajută în aceasta de o nouă literatură, care, prin condeiul lui G. Coşbuc, întrebuinţa, cu o măestrie nebănuită încă aici, graiul însuşi al poporului, şi, mai mult decât atât, felul de a cugeta şi simţi al acestuia, mai ales în părţile ardelene".3) In afară de unitatea culturală („Pentru toii Românii soarele la Bucureşti răsare" — formula sugestivă a lui Slavici) prin opere create în spiritul unei culturi nationale, prin opera de culturalizare a Ro­ mânilor din Ardeal, „Tribuna" urmărea pregătirea mediului prielnic desvoltării unei literaturi superioare. „Biblioteca Tribunei", iniţiată încă delà apariţia ziarului, urmărea acelaşi scop...")

') C. Şărcăleanu, Cântarea pătimirii noastre, V. R., I, 1. 2) Olimpiu Boitoş, Activitatea lui Slavici la ,,Tribuna1; din Sibiu, Cluj, 1927. s) N. Iorga, Istoria presei româneşti. .Adevărul", Bucureşti, 1922. 4) Olimpiu Boitoş, op. cit. Lărgind cadrul, „Luceafărul" continuă opera de educare a spi­ ritului public în Ardeal. a) Prin opere literare de o superioară ţinută estetică, publicate în revistă sau scoase în volum ; b) prin traduceri din marii scriitori străini (A. Petőfi, Emeric Madách (Tragedia omului), Goethe, H. Heine, G. E. Lessing, François Coppée, Emile Zola, Camille Flammarion, Ada Negri, Maxim Gorki s.a.); c) prin colaborări adunate din toate ţinuturile româneşti (Vlahută, Caragiale, Mihail Sadoveanu, C. Sandu Aldea, Emil Gârleanu, G. Murnu, D. Tomescu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, M. Săulescu, Elena Farago, Al. Cazaban, Vasile Pârvan, M. Simionescu Râmni- ceanu, Victor Eftimiu, Alice Călugăru, Al. Stamatiad, G. Rotică, I. Dragoslav ş. a.) ; d) prin întrebuinţarea limbei literare din Regat1), revista „Lu­ ceafărul" a pregătit gustul artistic în Ardeal şi unitatea culturală, ridicând literatura de dincoace de munji la nivelul literaturii din Ro­ mânia liberă. „Generaţiile adăpate din izvorul de intelectualism curat şi artă vie a „Luceafărului" nu s'au găsit străine în viata culturală unificată a tării. Dimpotrivă, literatura este singurul domeniu care n'a suferit nici o sguduire prin unire, pentrucă nimic deosebit nu prilejuia ciocniri de diferenţiere, ca în alte domenii. Şi acest fapt este opera „Luceafărului", care în cei doisprezece ani de apariţie n'a absentat o zi delà datoria de a nivela diferentele de evoluţie, in vederea acestei perfecte unificări literare".2) Pentru a cuprinde succint caracterul revistei „Luceafărul", după cum am arătat şi înainte, trebue să avem în vedere situaţia de atunci a Ardealului. Fiind Ardealul într'o fază de evoluţie primară, asemănătoare cu cea din timpul lui Alexandri în Moldova, când în toate domeniile se lucrase puţin, „Luceafărul" s'a consacrat mai mult activităţii culturale decât literare. Şi, din acest punct de vedere trebue urmărit „Luceafărul". Octavian Goga din cauza temperamentului său, dar şi determi­ nat de condiţiile politice, sociale şi culturale din Ardeal, s'a devo­ tat activităţii culturale şi politice cu aceeaşi energie ca şi activităţii poetice. încât, nu-i mirare că poetul care cântase în versurile sale un ideal national, care-şi legase farmecul poeziilor, în parte, de rea­ lităţi trecătoare, — ascultând de porunca desprinsă din contactul direct cu realităţile politice şi sociale din Ardeal, — care chiar for­ mulase un scop artei, arta cu tendinţă,5) în 1912 părăseşte conducerea revistei „Luceafărul", cerut să-şi dea contribuţia în presa de partid.4)

') »Şi este un merit dintre cele mai mari al »Luceafaru'ui« şi » Tribunei* că au avut tăria de a jertfi falsul patriotism local, că au rupt îndărătnicia noastră şi au pri­ mit să se îndrepteze după singura limbă îndreptăţită de a servi ca normă pentru o limbă literară, cea întrebuinţata de scriitorii noştri mari, din Regat". (Sextil Puşcariu, Grupări literare şi idei politice Luceafărul, 1—6, 1912). 2) D. I, Cucu, însemnătatea mişcării literare şi culturale delà »Luceafarük. Consinzeana, 31 Aug, 1927. 3) »In lupta uriaşă a omenirii pentru fericire, în fermentarea largă a progresului veşnic, în vârtejul de patimi care robesc sufletele, adevăratul artist e totdeauna un lup- Dar în afară de îmbrăţişarea aceasta a tuturor problemelor vieţii culturale, de pregătirea pentru înţelegerea artei nationale şi stabilirea unei atmosfere de eliberare de subt stăpânirea streină, (care în acelaşi timp era şi o „temniţă intelectuală" — cum observă Oct. Goga în discursul de recepţie la Academie, despre George Coşbuc) — „Luceafărul" a fost revista care a reuşit să impună a- tentiei publice doi scriitori de mare talent: Octavian Goga şi Ion Agârbiceanu. Nu voiu stărui asupra scrisului lor, luat în totalitatea lui, ci voiu aminti, întrucât interesează problema ce o urmăresc, epoca de început, cuprinsă în paginile revistei „Luceafărul". Se remarcă delà început, deşi se observă oarecare neputinţă în versificaţie, o alipire prea mare de concret, poeziile lui Octavian Goga (subt diferite pseudonime). Micile stângăcii de rimă nu pot opri însă sufletul mare ce se desprinde din aceste poezii, care, tocmai fiindcă pleacă delà o realitate sentimentală, sprijinită pe o realitate ex­ ternă bine observată, câştigă acel aer de sinceritate şi acel element emo­ tional, închis bine într'un tipar plastic, care dă farmec poeziei lui Goga. Fără a preciza un moment din viată care merită să rămână, îmbinând notele unui întreg fată de care contemplaţia e ţinută demnă, fără a prinde cadrul nuvelei în trăsături caracteristice şi în expresii mărunt ciocănite şi de prêt, nuvelele lui Ion Agârbiceanu aduc unele scene din viată povestite cu destulă fluentă. Din punct de vedere psihologic (să nu se uite că mă refer numai la scrisul din Luceafărul), în analiza eroilor săi, Ion Agârbi­ ceanu nu pătrunde până la stratul de conştiinţă unde îşi au firidele marile pasiuni, care, când ajung la suprafaţă, schimbă relieful vieţii, împrumutând gesturilor caracter catastrofal ori înaltă creaţie, în ori ce caz : determinator al destinului în grad mare. Totuşi, cu toată această lipsă de adâncime sufletească, nuve­ lele lui I. Agârbiceanu rămân ca interesante documente sufleteşti din configuraţia multiplă a Ardealului delà începutul veacului nostru. Iată, în linii mari, rolul important, atât din punct de vedere ardelenesc, cât şi din punct de vedere românesc, al revistei „Luceafărul". RADU BRATEŞ

tător, dacă nu un stegar . .. Artistul astăzi este un luptător. Creaţiunea lui nu mai e menită ca odinioară, să fie frumoasă jucărie, ci trebue să robească inimi, să înfierbânte, să sfarme, şi să aducă o pietricică pentru clădirea unei lumi, careva fi nouă în interpretarea datoriilor omeneşti*. Oct. Goga, Ţăranul în literatura noastră poetică. Viaţa românească, II, 12, 1907. 4) „Făcându-se zilele acestea imbucurătoarea concentrare a celor mai de seamă, sciitori ai noşlri în jurul ziarelor oficiale ale partidului, revista „Luceafărul"1 dorind să- deie o puternică dovadă de alipire la recenta manifestare a solidarităţii noastre, înce­ tează de a mai fi pe viitor un organ politic, conform tr .i'-.ei ca şi-a creat prin exis"_- tenţa de un deceniu, va trata de aici înainte mai mult nr<>bleme de ordin literar 1 social. Subsemnatul dorind a lua parte la opera de co nolidare a presei partidului, luând deci isupră-mi îndatoriri de muncă nouă, mă retrv.g delà conducerea acestei re- vist?, rămânând şi ps mai departe colaboratorul liter ar al «Luceafărului* de care mă leagă multe şi frumoase amintiri din trecut*. O. Goga, ^Luceafărul», însemnări, nr. 31 (1912) OCTAVIAN GOGA ŞI LUCIAN BLAGA LA UNIVERSITATE

Despre rosturile Universităţii, pe cari gazetarii noştri, cu sau fără bacalaureat, nu şi le pot închipui îndeplinite decât de doctori docili şi insipizi, avem altă părere. Mai mult decât oricare altă instituţie, Universitatea are, înainte de toate, o misiune creatoaie şiuna formatoare sau educativă. Aşa după cum pe frontispiciul Academiei platoniene stăpânea, cu drepturi imprescriptibile, geometria, pe fruntariul universităţii trebue să strălucească, ca valori de prim rang, creaţia şi educaţia. Dati acestor două cuvinte înţelesul lor plin şi tare. Nu vreau ca de la această tribună, care şi-a înscris, delà în­ ceput, în programul ei de luptă deschisă pentru „reabilitatea spiri­ tului şi a valorilor", să cobor în planul uneltirilor şi meschinăriilor gazetăreşti, ale căror urlete de hulă sunt puse la cale, de cele mai multe ori, de ignoranta şi invidia coteriilor politice. Nu. Ar fi inutil. Prostia este o condamnare pe viaţă fără drept de apel, cum spunea odată J. Ortega y Gasşet. Nu vreau nici să arăt, — nu e locul şi timpul acuma, — întreg procesul de degradare şi compromitere sis­ tematică a universităţii prin nepotism, politicianism şi cultul incapa­ cităţii. Aproape nu există fiu sau fiică de profesor universitar, nepot sau nepoată, văr sau verişoară, chiar şi de a treia mână, care să nu fi făcut, să facă sau care nu va face parte din personalul ştiin­ ţific al universităţii. Acest fapt este dat în ordinea firească a lucru­ rilor şi a moştenirii familiale. In acest caz, examenele şi doctoratele se trec uşor, iar posturile se fac dar de nuntă. E lesne de înţeles, prin urmare, rostul criteriilor fixate prin legi şi regulamente pentru garantarea succesiunii la catedrele universitare şi pentru pregătirea acestor moşteniri prin burse în străinătate acordate cu preferinţă fiilor de profesori universitari, chiar când aceştia sunt şefi de lucrări sau părinţii lor încasează lefuri cari se ridică între 60—80 mii lunar. Iată dece, când în mijlocul acestui marasm se desemnează uri gest nou, se porneşte un suflu de înviorare, când se încearcă o re­ dresare a spiritualităţii, ne bucurăm din toată inima. Un asemenea gest, bogat în semnificaţii şi consecinţe, a făcut consiliul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cluj prin propunerea lui Octavian Goga pentru catedra de estetică literară. Gestul însă, cu toată nobleţea şi frumuseţea lui, n'a fost complect. Tot atunci consiliul trebuia să se gândescă că în Viena trăeşte încă un ctitor de gând românesc, cu o înaltă pregătire estetică şi filosofică, Lucian Blaga, care posedă şi diploma de doctor. Natural că în acest caz lucrurile se schimbau puţin, dar nu prea muH. Luau, — dece n'am spune-o, — mersul lor firesc : „propunerea lui Octavian Goga pentru catedra de istoria litera­ turii moderne şi susţinerea lui Lucian Blaga pentru catedra de estetică". Faptul acesta nu numai că întrupează aspiraţiile întregei tine- rimi universitare, dar ar da un mare prestigiu Universităţii Daciei Superioare. Aceasta este porunca sângelui românesc pe care tine-' retul universitar o simte bătând puternic în vinele sale. Ea trebue respectată şi ascultată. Glasul ei este glasul unanim al unui întreg popor de tineri, cari tălmăcesc, cu înfiorare, Destinul Neamului, dându-şi perfect seama că pe drumul de până acuma nu mai pu­ tem merge. Acest tineret conştient cere ca cei doi ctitori ai spiritua­ lităţii româneşti, Octavian Goga şi Lucian Blaga să vie în mijlocul lui, să-i tălmăcească destinul acestui neam şi să-i deschidă feres­ trele sufletului. El nu cere pâine şi jocuri, ci luptă pentru virtu­ ţile spiritului creator şi formatör, cari au fost prea multă vreme căl­ cate în picioare. El cere, — şi o cere cu toată energia şi tot entu­ ziasmul, — să se facă dreptate şi lumină ! . Cererea acestui tineret este pe deplin justificată. Dându-şi sea­ ma de valoarea pe care o reprezintă cei doi mari bărbaţi ai Ardea­ lului de azi, Octavian Goga şi Lucian Blaga, şi de serviciile într'a- devăr reale pe cari le-ar aduce universităţii noastre, unul prin verbul inspirat şi evocator, celalalt prin construcţii originale şi îndrăzneţe, tineretul pretinde ceva just şt realizabil. De astădată nu i se poate spune că face politică. Dimpotrivă. El participă la o acţiune de rea­ bilitare a spiritului, la o luptă dreaptă pentru respectarea Valorilor creatoare. Glasul lui, prin urmare, trebue să fie ascultat! * Dacă problema chemării lui Octavian Goga la Universitatea din Cluj s'a pus încă din 1919 şi s'a mai repetat de câteva ori, datorită inimosului şi harnicului profesor Onisifor Ghibu, ea n'a atins niciodată unanimitatea de azi. Capetele cele mai autorizate s'au pro­ nunţat răspicat. Vocile înveninate de invidia clubului politic ale zei­ lor minori nu contează. Universitatea întreagă, profesori şi studenţi, s'a pronunţat. Rămâne, deci, ca Octavian Goga să-şi facă cât mai repede apariţia la tribuna universitară, de unde să oficieze „slujba de retrezire a unui neam". Să vedem acuma motivele cari pledează pentru chemarea lui Octavian Goga la „catedra de istoria literaturii române moderne". începând delà epoca ei eroică, 1840—1850, literatura română este cea mai fidelă şi cea mai masivă expresie a sufletului românesc. Scriitorii noştri au participat, sub diferite forme, la toate evenimen­ tele deschizătoare de zări nouă sufletului românesc. Scrisul lor a încălzit, a relevat şi a unificat aspiraţiile poporului. Când n'au fost precursori inspiraţi şi vizionari, au fost combatanţii unei idei în marş. Toate epocile cu adevărat creatoare ale culturii noastre au fost sus­ ţinute şi luminate de scriitori. Literatura a fost cea mai puternică armă a spiritului românesc în luptă cu adversităţile , interne şi ex­ terne. Scriitorii noştri au fost solii biruinjii româneşti. Acest proces de osmoză între aspiraţiile anonime şi duhul scriitorilor, susţinut de armura inexpugnabilă a celor trei idei 'carnale ale „Destinului Românesc": 1. Ideea daco-romană. 2. Ideea panromânească 3. Ideea naţională se poate urmări cu multă uşurinţă delà întâile manifestări ale lite­ raturii noastre. înţelepciunea cronicarului, cucernicia scriitorului bi­ sericesc, balada poporului şi poema poetului, slăvesc deopotrivă aceeaşi idee. Botezul nostru spiritual şi politic s'a făcut în numsle aceleeaşi idei: „ideea daco-romană, ideea panromânească", devenite una şi nedespărţită în scrisul lui Octavian Goga, „ideea naţională". Cine a găsit accente mai cutremurătoare şi mai profetice pentru în­ truparea ei? Cine i-a tălmăcit rosturile mai adânc şi mai clar vă­ zător decât Octavian Goga? Ea a crescut ca un blestem păgân din sângele acestui inspirat, i-a biciuit toate ceasurile vieţii, luminându-i prin străfulgerări, cărările gândului. In existenta acestui om, ideea s^a făcut sânge şi trupul lumină. Lumina Iui întăritoare de suflete s'á" dăruit generos şi total. N'a fost o risipire, ci un comandament unificator. In perfectă cunoştinţă de ceeace înseamnă, şi-a impus gândului o direcţie şi scrisului o ţinută, ridicate, în urma efor­ turilor constructive, la rangul de doctrină. Doctrina „naţionalis­ mului integral* însă, aşa cum este formulată şi trăită de Octavian Goga, nu înseamnă moarte şi osificare, ci mişcare, dinamism şi viată. Viaja Românismului în creştere. Asta înseamnă direcţie în viată şi încadrare. Direcţia lui Octavian Goga este „direcţia Românismului", iar încadrarea Iui în „Destinul Neamului" este ur­ marea firească a direcţiei sale. Viziunea Iui despre lume şi viată este viziunea Neamului, iar simţirea lui este simţirea Românismului. Din acest motiv, dacă Octavian Goga n'ar fi vrednic de catedra de istoria literaturii, române moderne, ar trebui să i se înfiinţeze o nouă catedră de „educaţie naţională". Atâta timp cât hulitorii lui sunt demagogii Neamului, el este marele Iui pedagog. Dar acesta nu este decât un argument în plus pentru chemarea Iui Octavian Goga la catedra de istoria literaturii române moderne. Şi pentru aceasta, scrisul lui şi faptele de până acuma sunt mai mult decât suficiente. Le vom arăta. Cine a protestat în Italia când Giosuè Carducci şi Giovani Pas- coli au fost chemaţi, pentru meritele lor poetice, la catedra de lite­ ratură naţională ? La noi însă, aşa numita presă democrată şi să- rindaristă, a ţipat ca din gură de şarpe. Dece ? Din ignorantă şi rău­ tate ! Oamenii aceştia, cu pretenţii de îndrumători ai opiniei publice, n'au însă simjul distinctiunii valorilor. Dar pentru asta nu suntem noi de vină. I se reproşează lui Octavian Goga că nu are doctorate şi exa­ mene. Oare n'au căzut universităţile noastre, şi odată cu ele cultura, pradă doctorilor sarbezi şi incapabili. Dar Octavian Goga are „doc­ toratul de onoare" al Universităţii din Cluj, este membru şi cel mai strălucit purtător de cuvânt al Academiei Române. Aceste înalte dis- tinctiuni nu vin decât în urma unei intense activităţi, a unor merite excepţionale unanim recunoscute. Ca să ajungi aici, trebue să pre- zinţi anterior o garanţie. In această privinţă, Octavian Goga s'a a- chitat cu vârf şi 'ndesat ! Dar meritele şi calităţile lui Octavian Goga depăşesc aceste cadre oficiale, se constitue în ceeace formează „farmecul persona­ lităţii sale creatoare". Niciunul dintre reprezentanţii spiritualităţii româneşti nu are o personalitate mai conturată şi mai luminoasă ca Octavian Goga. în­ cadrat perfect în aspiraţiile, sentimentele şi dorurile Naţiunii, Octa­ vian Gega reprezintă unul din cele mai de prêt exemplare ale Ro­ mânismului. Pasiunea sângelui său este temperată şi întărită de o inteligentă vie şi precisă. Amploarea cuvântului său sincer şi răs­ colitor, este luminată de o raţiune neînduplecată. In toate proble­ mele, Octavian Goga operează direct şi radical. Scrisul şi cuvânta­ rea lui Octavian Goga nu înseamnă sentimentalism şi anarhie fra­ zeologică. In dosul expresiilor relevatoare, lapidare şi sintetice, ner­ voase şi fulgerătoare, se profilează o „experienţă vasiă şi un mai vast domeniu de cunoştinţe". Scrisul lui este simplu prin complexitate şi reţinut prin prea mare bogăţie. Măsura cuvântului său este gene­ rozitate, precum reţinerea lui este dăruire totală. Iată dece acest om este totdeauna proaspăt şi pasionant. El se agită necontenit ca frunza plopului. înregistrează totul cu cea mai precisă constantă şi mai ales domină totul. Neastâmpărul său de argint viu nu înseamnă risipire, incoerentă sau prolexitate, ci a- cumularea, din toate zările şi din toate zonele de experienţă, a tot ceeace poate mări şi contura o personalitate. Toate planurile expe­ rienţelor sale însă sunt dominate de ideea cardinală a întregii lui vieţi. JL\ se ierarhizează în funcţiune de poruncile ei. Acum se înţe­ lege mai bine ceeace numiam mai sus „direcţie de viată şi încadrare". Procedeul lui Octavian Goga este sintetic şi explosiv. Te face să te gândeşti la marii filosofi romantici, cari au adunat în minţile lor ştiinţa secolelor, fără să facă paradă de acest lucru, lăsându-1 în umbră chiar, pentruca intuiţiile lor geniale să pară mai limpezi şi mai dumnezeeşti. Cine citeşte studiul lui Octavian Goga despre lacob Negruzzi, îşi dă perfect seama de aceasta. Nimeni n'a prins în forme mai trainice şi mai limpezi aspiraţiile românismului din veacul trecut şi începutul veacului nostru. O frază a lui Goga lu­ minează un secol, deschide o parspectivă şi pecetlueşte o credinţă. in tot ceeace a scris sau a rostit Octavian Goga s'a dovedit un adânc cunoscător al trecutului nostru. Sub vraja străvezie a ver­ bului său, trecutul se transformă în prezentă, istoria devine viziune, eroii trecutului, zeii tutelari ai viitorului. Acolo unde nu şi-a putut prelungi zilele şi ceasurile vieţii, Octavian Goga şi-a prelungit nervii săi virili şi înţelegerea lui cuprinzătoare. Articulaţiile tinere şi băr­ băteşti prin care el a unit trecutul de viitor, coborînd trecutul în prezent şi urcând prezentul în viitor, sunt unice. Cine a cetit acea memorabilă carte a ,,Pr ec u r s o r i 1 o r", în care evocarea figurilor maestoase ale trecutului se întrece cu preciziunea informaţiei, iar transparenta stilului cu vânjosenia gândului, îşi poate da seama despre multul pe care Octavian Goga l-ar putea face ca profesor de istoria literaturii române moderne. Suflul evocator al lui Octa­ vian Goga, atât de fermecător şi nepereche, va da amănuntului viaiă, ne va integra în totalitatea epocii, în a cărei caracterizare „poetul pătimirii noastre" s'a dovedit de atâtea ori maestru. Dacă pentru altcineva enumerarea lucrărilor ar fi necesară înainte de a fi che­ mat la o catedră universitară, fată de Octavian Goga această mă­ sură mi se pare o insultă, Nu pentrucă n'ár avea lucrări, ci pen­ trucă personalitatea lui polivalentă şi prin excelentă creatoare, a de­ păşit de mult orice fel de lucrare. Octavian Goga nu înseamnă o carte, ci un stil de viată ! Acest stil de viată susţinut de conştiinţa unei mari misiuni, care a biciuit întreaga existentă a acestui vizionar, 1-a făcut să par­ ticipe delà 1900 încoace la toate evenimentele creatoare de istorie şi destin românesc şi tot ea va împrumuta cuvântului său puterea unificatoare, va face din el chemarea unică şi comuniunea întregului tineret de la Universitatea Daciei Superioare.

Dacă în Octavian Goga trăieşte tot ceeace constitue exentiali- tatea istoriei româneşti, în Lucian Blaga dospesc „puterile originare, elementele, cari au prezidat la geneza duhului românesc". In ana­ tomia acestui suflet mare, expresia îi apartine, de poet şi filosof, sunt înscrise toate poruncile originare ale sângelui nostru. Nu e a- cum locul să desvoltăm această idee. Vrem doar să accentuăm că acestor porunci Lucian Blaga le-a dat deopotrivă, printr'o asceză spontană, forme poetice şi forme gânditoare. La Lucian Blaga, poe­ tul şi gânditorul sunt două fete ale aceleiaşi personalităţi polivalente. Blaga teoreticianul estetic sau metafizic şi Blaga poetul sunt la fel de mari. Din acest motiv, pe care îl vom documenta mai la vale, credem că Lacian Blaga ar aduce servicii foarte preţioase Universi­ tăţii din Cluj şi culturii româneşti. Şi tot din acest motiv, accentul trebue să cadă pe acest fapt, Lucian Blaga trebue să fie chemat Ia catedra de estetică delà universitatea din Cluj. Pe lângă me­ ritele excepţionale, Lucian Blaga îndeplineşte şi condiţiile formale. Trecând peste cele cinci volume de versuri publicate până acuma: „Poemele Luminii" (1919), „Paşii Profetului" (1921), „In ma­ rea trecere (1924), „Lauda somnului" (1929), „La cumpăna apelor" (1933) şi peste cele şase piese de teatru: „Zamolxe" (1921), „Tul­ burarea apelor" (1923), „Fapta" (1925), „Daria" (1925), „Meşterul Manole" (1927), „Cruciada copiilor" (1930), ne oprim mai mult asu­ pra esseurilor şi studiilor filosofice, deoarece acestea privesc mai deaproape ceeace urmărim aici. Asta nu înseamnă deloc o neso­ cotire a fermecătorului fior de dincolo de moarte şi viată pe care ti-1 dă creaţia poetică şi dramatică a lui Lucian Blaga. Ce este mai luminos în literatura noastră decât „La cumpăna apelor" şi „Cru­ ciada copiilor"? Sunt două transfigurări culminante. Şi acuma, pen­ tru a arăta în linii mari întreaga problematică filosofică care a preo­ cupat pe Lucian Blaga, enumărăm lucrările lui de această natură. E s s e u ri : Pietre pentru templul meu (1919). Cultura şi cunoştinţă (1922). Filosofia stilului (1924) Fenomenul originar (1925). . Fetele unui veac (1926). Ferestre colorate (1926). Daimonion (1930). Studii filosofice: Eonul dogmatic (1931). Cunoaşterea luciferică (1933). Censura transcendentă (1934). Numai din înşirarea acestor titluri, fără participarea directă la sursă, se poate face o idee de ceeace înseamnă pregătirea şi cultura filo­ sofică şi estetică a lui Lucian Blaga. Pentru a arăta ce înseamnă farmecul esseistic al lui Lucian Blaga, aş vrea să transcşiu aici întreg studiul d-lui Vasile Băncilă „Lucian Blaga Esseist", publicat în ultimul număr al „Gândirii". Dealtfel, pentru care nu cunoaşte la izvor pe Lucian Blaga, acest număr al „Gândirii" este o bună călăuză. „Una din facultăţile lui Blaga, scrie d-1 Vasile Băncilă, cari im­ pun mai mult, ridicându-se până la nivel august, e polivalenta sa spirituală. Ea explică între altele posibilitatea eseurilor sale. Pentru Blaga nu există poezie fără sensuri înalte, fără interioare săgeţi filo­ sofice şi nu există filosofic fără miragiul poeziei. Frumuseţea poetică e o dimensiune a ideii, iar bănuita şi dinamica constelare filosofică e un atribut al poeziei. Filosofia şi poezia sunt ca două texte în limbi diferite ale aceluiaşi adevăr. Când Blaga prezintă o carte filo­ sofică a prinţului Trubejkoi, vina principală, pe care i-o impută, e că nu are stil propriu, inspirat. Lucian Blaga are filosofia şi poezia în structura sa primordială. Unii scriu eseuri din suficienţă : pentruca nu au suficientă filosofie pentru a fi filosofi ori suficientă filosofie pentru a fi poeţi. Allii scriu eseuri, dar ele trăesc la umbra operei lor principale, care e pur poetică ori pur filosofică sau ştiinţifică, având întotdeauna o valoare de satelit. La Blaga nu e aşa. El va scrie eseuri din surplus, din generozitate. Bivalenta sa poetică şi filo­ sofică e cea mai fericită condiţie pentru eseu. E renretabil că în limbă nu există un termen, care să însemneze şi poet şi filosof, care să înlăture conjuctia aceasta, ce mai mult separă decât uneşte. Căci în ultima analiză, Blaga nu e poet şi filosof, ci e ceva unic, care numai înafară apare ca poezie şi filosofie. Altfel nici nu s'ar putea explica stringenta cu care el se manifestă în cele două domenii. Pentru a vorbi într'un vocabular preferat, această unicitate e feno­ menul său originar! înclinarea sa pentru romantism, fată de care are totuş deosebiri însemnate, se lămureşte mai ales prin această apreciere comună a poeziei şi a filosofiei"... Iată o frumoasă şi dreaptă prezentare. Din ea se desprind ca­ lităţile esenţiale pe cari trebue să le aibă un adevărat profesor de estetică: „sensibilitatea poetică şi spiritul filosofic". Dar prezentarea ar fi incopletă fără aceste consideraţii despre stilul lui Blaga. „Cel mai greu capitol despre Blaga e acela despre stilul său. Căci despre întreg Blaga se poate vorbi plecând delà stil. Noutatea acestui scriitor e produsă în măsură covârşitoare de expresia ver­ bală. La Blaga stilul nu mai e formă ori numai formă. E atât de adânc şi real, încât uneori ar putea deveni el fondul formei. Ceeace face caracteristica stilului din eseuri, e mai întâiu continuitatea. Nicăeri fondul nu rămâne gol, fără stil. Pe urmă, e transparenta. Dacă ştiinţa te face să vezi prin corpuri opace, Blaga te face să vezi invizibilul. Cetindu-1, vezi ideile ca pe nişte ornamente albe şi elastice, ca o înaltă geometrie vegetală, Stilul său e un drum săpat între munţi de cleştar. Intre cuvânt şi idee e o aderare desăvârşită şi realizează aci o unicitate. După aceea e transfigurarea. Stilul continuu şi transparent suferă o ultimă prelucrare, care e înăl" tarea sa la un nivel transcendent, translaţia în visul metafizic. Precizia, care nu înlătură poezia, claritatea, care nu înlătură misterul, formează altă însuşire a stilului lui Blaga. Această sin­ teză se realizează foarte rar. Din termeni antinomici, claritate şi mister, Blaga face o fuziune şi, în orice caz, o solidaritate. Apoi faptul că stilul nu e niciodată o sursă periculoasă pentru idee, caracterizează iarăşi pe Blaga. Deobiceiu, gânditorii cu talent literar îşi deformează ideile de dragul stilului. Blaga e un econom aspru. Stilul şi ideile ascultă deopotrivă de voinţa sa cumplită. Deaceea fraza lui Blaga se desfăşoară ca un sonet de abstracţii sau ca o măsură de baladă... Terminologia filosofiei române are o întâie mare realizare în opera lui Blaga, o întâie încoronare. Ca to{i gânditorii autentici şi de mare anvergură, Blaga şi-a creiat terminologia sa, cosmosul său linguistic. Dar a creiat în acelaş timp şi pentru noi. 0 culegere a expresiilor filosofice făurite de Blaga ar fi de mare interes şi un farmec adaogat. Dacă nu s'a alcătuit încă dicţionarul Academiei Române, e şi un bine. El nu trebuia făcut înainte de apariţia lui Blaga". Cred că orice insistentă în plus ar fi de prisos. Personalitatea lui Lucian Blaga depăşeşte un articol şi chiar o carte. Noi vrem să-i ascultăm cât mai repede cuvântul viu, rostit delà catedra de estetică. Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cluj trebuie să-şi aducă aminte că Ia Viena există un mare profesor al nostru, al celor tineri, care spunea acum câţiva ani unui prieten, întorcându-se de peste granite : „Nu mai pot; începe să-mi fie grea străinătatea". Oare profesorii noştri să nu-şi dea seama de acest fapt? In orice caz, noi cerem răspicat chemarea lui Lucian Blaga, alături de Octavian Goga, la Universitate.

Cluj, io Dec. 1934. GRIGORE POPA UN CAZ COMPLICAT

Doctorul Ion Veniamin, tânăr de 26 ani, abia eşit de pe băn­ cile universităţii, fu trezit din somn noaptea de proprietăreasă : — Vă caută un om. — Ce vrea ? — Pentru un bolnav. E delà Prefectură. Veniamin sări din pat şi-şi frecă ochii. Prefectura are cunoş­ tinţă de existenta lui ca medic şi trimite după el ? Intre atâţia me­ dici ai oraşului cu vechime şi cu reputaţie tocmai el e cel ales ? Fără îndoială pentru un caz grav, căci nu trimite nimeni noaptea după medic pentru un guturai ! Plin de bucurie, se îmbracă, căutându-şi lucrurile febril. — începe lumea să mă cunoască, gândi el. îşi vârî instrumentele într'o valiză, şi eşi grăbit, căutând în întuneric pe omul care venise să-1 cheme. II descoperi Ia poartă, purtând uniforma de camerist al Prefecturei. — Trăiţi domnu doctor, mo trimis d-na Prifect să vă chem. — Dar ce s'a întâmplat? — Ia, a leşinat o cucoană, dale cu buzele vopsite, tocmai când dansa cu un ofiţer, căci e ba) astăzi la noi. Pe semne i-o fi mers prea cu tronc la inimă. — Eşti sigur că după mine a trimis, sau ţi-a spus numai să aduci un medic? — Foarte sigur, domnule doctor, mi-o dat strada şi numărul unde locuiţi. Veniamin scoase tabachera, bine dispus, şi oferi o ţigaretă cameristului. — Să trăiţi! Drumul era întortochiat prin străzile înguste, lăturalnice. Paşii lor răsunau pe asfalt, despicând liniştea. Nici o vietate primprejur ; doar lătratul câinilor, cari prin partea aceasta a oraşului erau stă­ pâni. Ajungând în strada principală, se zări palatul Prefecturii, scân­ teind de lumini. Mai multe trăsuri aşteptau la poartă. Sergentul le făcu semn să intre, salutând. Veniamin simţi o uşoară turburare când urcă scările. — De unde dracu mă cunosc oamenii aceştia de au trimis tocmai după mine? Clientelă mare n'a avut niciodată. Dimpotrivă, numărul paci­ enţilor era atât de redus, încât fără Spitalul orăşenesc, unde era medic secundar, ar fi murit de foame. Poate fără ştirea lui să fi produs câteva cazuri de vindecare, şi pacienţii i-au făcut reclamă. Renumele ce i s'a urzit în umbră, e probabil rezultatul acestor vin- decari reuşite, pe cari el nici nu le-a luat în seamă, însă cari au lucrat pe ascuns la cimentarea reputaţiei sale medicale. Incognos­ cibilul, prin forţele sale oculte pune adeseori cognoscibilul în fata faptelor împlinite, fără ca acesta să aibă timp să cerceteze cauzele. E tocmai acelaşi raport ca între subconştient şi conştient. Dar fiind­ că vine vorba de subconştient, să nu fie articolul ce 1-a scris des­ pre Freud în gazeta locală cauza succesului său de astăzi ? La Prefectură a leşinat o femee . .. femeea dansa cu un ofiţer... re­ fulare sexuală. •. leşin nervos. Lumea şi-a dat seama că un astfel de caz nu poate fi tratat de un internist, care te ciocane la piept. Trebue un specialist. Şi atunci articolul său despre Freud... înce­ pu să i se facă lumină. In sala de bal publicul aştepta curios ; grupuri de femei şi bărbaţi comentau faptul, şoptind delà o ureche la alta. îmbrăcate elegant, cu decolteuri largi, goliciunea braţelor şi a piepturilor îti lua vederea, mai ales celui ce venea din întunericul străzii. Nedeprins cu lumina prea vie, Veniamin îşi frecă ochii bui­ măcit ; încercă apoi să-şi ia o atitudine fermă şi gravă, pentru a-şi învinge sfiala. Nu reuşi decât să devie foarte stângaci, căci toată lumea se uita la el. Străbătu sala de bal şi ajunse în locuinţa par­ ticulară a prefectului. Fu anunţat. îşi lăsă pălăria şi paltonul în antreu. Prefectul îl aştepta în salon ; când îl văzu atât de tânăr, îl pri­ vi neîncrezător. — Soţia mea o să vă introducă la bolnavă, zise el. Apoi ca pentru sine: •— Dracu a pus-o pe prietena ei să-mi strice serbarea ! D-na Prefect, foarte amabilă, îl pofti într'un apartament luxos, unde se afla întinsă prietena ei pe un şeslon. Se trezise din leşin, şi privea dusă pe gânduri la noul venit, palidă şi obosită. Ochii îi erau învăluiţi în cearcăne ; o pornire spre reverie se desprindea din adâncul lor. Trăsăturile ei distinse şi figura frumoasă, îl zăpăciră pe Veniamin, încât nu ştia dacă trebuie să-i ia mâna şi să-i pipăie pulsul mai întâi, sau să-i spună o frază de introducere. Ochii fetei se opriră asupra Iui, binevoitori ; văzând încurcătura lui, izbucni într'un râs cu hohot fără a se putea stăpâni. — Hm, gândi Veniamin, caz grav. Zdrucinare nervoasă împreu­ nată cu histerie ! Păcat de biata fată, atât de tânără şi drăguţă ! Se decise să-i ia mâna. In timp ce număra bătăile pulsului, fata din ce în ce mai amuzată, râdea din toată inima. El rămânea nemişcat, căci credea în seriozitatea boalei şi a diagnosticului. — S'a trezit de mult ? întrebă el pe d-na Prefect, care stătea lângă şeslon, cu fata întoarsă spre geam, ascunzându-şi un zâmbet. — Numai adineauri. Am trimis după d-voastră, fiindcă ştiu că aici trebuie un doctor de suflet şi nu un chirurg sau internist, care îti prescrie hapuri. Ce părere aveţi despre boală, domnule Doctor ? El se gândi un moment apoi răspunse : — Nimic grav. îmi daji voe să fac un examen psihic pacientei ? — Poftim, cu plăcere. întoarse capul fetei şi-şi adânci privirea în ochii ei ; ea răs­ punse la întrebări, însă fizionomia ei trăda o mină comică. — Ce vârstă ave{i ? — Douăzecişitrei de ani. — Măritată? Nu. — Profesiunea? — Studentă ! — La ce facultate ? — La Filozofie şi Arta dramatică. Veniamin se opri mirat. Studentă la filozofie ? Dar ce caută alături de această nobilă- preocupare, maimuţăreala de artă drama­ tică? Fără îndoială un dezechilibru mintal. Trebue să se tină tare, căci cu o intelectuală rafinată uşor te faci de râs. Continuă calm : — Lecturile d-voastră preferite ? — Bergson, Hartmann, Klages, Simmel, Dostoewski, Nietsche. — Numai nebuni, gândi Veniamin. D-na Prefect, se uita la prietena ei, ca la un copii răsfăţat. Numai câţiva ani o despărţea de etatea ei. Au fost colege de fa­ cultate şi prietenia lor data .din copilărie. Nu părea îngrijată de boa­ la ei, ceeace i se părea bănuitor lui Veniamin. Te pomeneşti că femeile acestea vreau să-şi bată joc de el ! — Care dintre aceşti filozofi va plăcut mai mult? — Nietsche şi Dostoewski. — Pentru ce? • — Pentrucă au ceva turburător în ei, ceva mistic şi iraţional. — Nu găsiţi că tot ce e iraţional, e morbid, iar misticismul se încadrează foarte bine în patologie? Numai ştiinţa pozitivă este a- ceea care te duce pe drumul normal. Ea zâmbi ironică : — Eşti pozitivist? — Ştiinţa pe care o practic nu-mi permite să mă aventurez pe drumuri romantice. — Şi totuşi îl cultivi pe Freud, ripostă ea. Freud prin teoriile sale e un romantic, căci nu se bazează pe ceva real, ci pe o pre­ tinsă refulare şi nevroză a instinctelor, cu care încearcă să explice tot universul. È o teorie lirică, de care a profitat foarte mult Arthur Schnitzler în piesele sale, căci a exploatat într'un mod nepermis această temă. Desigur aceeaşi credinţă te-a mânat şi pe d-ta spre boala mea. Insă nai putut afla nimic din ceeace se petrece în mi­ ne, cu toată rigurozitatea metodei aplicate. Nu-i aşa, ai crezut că ai de aface cu un caz complicat de psiho-analiză? Veniamin îngălbeni; d-na Prefect se speria. II făcu să şeadă cu forţa, — Cred că e timpul să-1 lămureşti pe Domnul Doctor... — Dati-mi voe, doamnelor, zise Veniamin, redobândindu-şi prezenta de spirit, am crezut că sunt chemat la o bolnavă, dar văd că am să ies eu de aici bolnav. Vă rog să mă lămuriţi dacă nu-i o glumă din partea d-voastră ? — Ai ghicit, domnule Veniamin. E o glumă. Leşinul meu a fost simulat, dar nu pentru un motiv psiho-analitic, ci din dorinţa de a arăta acestor provinciali cari nu mă slăbeau cu atenţiile lor, cum se leşină şic. Ştii, nu de geaba m'am înscris la arta dramati­ că. Am mai vrut să scap de adoratorii mei, ca să pot discuta sin­ gură cu prietena mea. Al treilea motiv a fost dorinţa de a te cu­ noaşte pe d-ta, căci ti-am citit articolul despre Freud şi aceasta era singura cale de a te aduce aici. Prietena mi-a mea spus că trăieşti ca un urs, închis în casă. Eu voiam să cunosc un intelectual în acest oraş în care nu găseşti decât oameni de afaceri. Veniamin se ridică, simţind arsuri în tâmple. Urechile îi vâjâiau. — Iertali-mă, dar eu am fost chemat ca medic aici. Nefiind nevoie de mine în această calitate, mă retrag... — Rămâi domnule Veniamin, insistă ea călduros, şi nu te supăra. Lumea din sală nare să ştie niciodată pentru ce te-am chemat. Va crede că m'ai vindecat şi renumele medical îti va creşte. Te vor chema şi alte femei şi acolo poti să le aplici freudismul. Insă noi să rămânem prieteni. — Primesc să fim prieteni. Ca medic însă, nu mai fac două parale şi aceasta m'a distrus. — Dar faci de zece ori mai mult ca om .,. — Da, dar omul cere de mâncare şi în lumea aceasta trebue să trăieşti. Dacă ii-ai pierdut odată suportul, chiar numai printr'un capriciu, atunci nu mai valorezi nimic ca om de ştiinţă şi ca practician. La revedere şi scuzaţi de deranj... Eşi abătut, fără ca cele două femei să-1 mai poată opri. Pe stradă era tot întuneric. Cu paşi greoi mergea spre casă, ţinând valiza în mână, pe care bucuros ar fi aruncat-o undeva în gunoi Câinii din strada lui lătrau primitori ; un cântec de cocoş anunţa zorii zilei. Intră fără tragere de inimă în casă. — Mâine e o zi afurisită la spital, gândi el. Se vârî în pat şi-şi trase plapoma pe el, acoperindu-se pe cap, în timp ce cu o mână suci butonul electric de pe noptieră. întune­ ricul şi tăcerea din odaie îl înghitiră şi pe el, odată cu lucrurile dimprejur. IONEL NEAMTZU CONTRIBUŢII LA RESTAURAREA IDEALULUI CLASIC*)

Tânăra noastră literatură filosofică realizează în genere două tipuri mai frecvente de lucrări ideologice şi anume : cărţi construite potrivit spiritului universitar, cu vastă şi adâncă uneori documentare, cu febrile aglomerări de întrebări, dar cu extrem de puţine şi sărace, soluţii lipsite adesea de vederi personale, pe de-o parte — şi cărţi de esseuri ce prin sburdălnicia lor diletantă, prin forma lor literară şi subiectivismul lor excesiv, se îndepărtează de fapt de câmpul muncii filosofice propriu zise, pe de alta. Intre aceste două feluri de a scrie, Dl Tudor Vianu este — în publicistica noastră filosofică — posesorul unei poziţii mediane ce ştie să îmbine cu farmec original punctul de vedere academic cu cel al esseului literar. Informatic precisă şi adânc asimilată, or­ ganizare nouă a ideilor despre care referează, înlănţuire strânsă în cadrul unui plan rotund schitat, sunt însuşiri ce desvălue o metodă academică pe care însă o anume dramatică desfăşurare ideologică, o anume atractivă subliniere a nuanţelor ca şi — mai ales — un stil de o transparentă, elegantă şi armonie proprie — o agremen­ tează până la uitarea ermetismului academic. Ceea ce i-am dori însă dlui Vianu care se ocupă în genere şi cu predilecţie de probleme universale şi europene, ar fi o mai mare solicitudine pentru fenomenele culturale româneşti, o mai îngrijită atenţie pentru aplicaţiile autohtone ale teoriilor ce desfăşoară, o con­ tribuţie despre a cărei importantă nu ne-am putea îndoi, în opera de lămurire a atâtor valori şi non-valori ce aşteaptă a fi selectate de o minte pregătită şi de un gust fin. Estetician de un deosebit prestigiu, dl Vianu se sustrage totuşi oficiului de a limpezi de atâti nori turburători, un cer literar şi artistic pe care o societate întreagă îl doreşte azuriu şi sclipitor de lumină. Observaţiile de mai sus încadrează în liniile lor sumare mai toate studiile de până acum ale scriitorului de care vorbim, delà acel „Dualism al artei" din 1925 şi până la recenta „Estetică" în care se adună cristalele unui curs universitar ce a orientat cu atâta siguranţă serii întregi de studenţi. „Idealul clasic al omului", asupra căruia vom însemna aci constatările noastre, se situează în acelaşi plan de preocupări, cu aceiaşi metodă mai sus relevată, dar cu o deosebire pe care ţinem să o subliniem dintru început. „Idealul clasic al omului" nu mai este numai o carte de pure preocupări teoretice, ci o lucrare ce se apropie — e drept încă moderat şi prudent — de întrebări ce răs-

*) Cu prilejul cărţii „Idealul clasic al omului'' de Tudor Vianu, „Vremea" 1934, pag. 175 colesc conştiinţa noastră contemporană chiar. într'o vreme în care fundamentele culturii sunt ele însele puse în discutiune, într'o epocă în care un scepticism dezolant plumbueşte avânturile umane, biciuite de relativism şi istoricism, „Idealul clasic al omului" vine să reme­ moreze valori şi norme despre a căror existentă mulţi începuseră să se îndoiască ameţiţi de iureşul contemporan. Lucrarea de care ne ocupăm, nu este aşa dar o carte de pură estetică, de istorie sau psihologie, răspunzând numai curiozităţii de a cunoaşte în ce constă în definitiv structura clasică a omului. Car­ tea dlui Vianu are şi o valoare îndrumătoare întrucât ea purcede delà ipoteza pe deplin justificată, a posibilităţii de restaurare con­ temporană a omului clasic ce reprezintă de fapt o etern umană struc­ tură a sufletului. Clasicismul nu apartine dar istoriei ce nu se mai în­ toarce, ci înseamnă o normă oricând operatorie, o idee — forjă ce poate în orice clipă să redeştepte ascunzişuri uitate ale sufletului omenesc. Ceea ce însă un spirit mai activ al culturii ar regreta citind cartea dlui Vianu, ar fi faptul că dsa n'a subliniat îndeajuns carac­ terul militant pentru clasicism al lucrării sale. 0 prea mare discreţie şi rezervă învălue astfel o poziţie spirituală pe care noi am fi dorit-o susţinută cu cea mai multă ostentaţie într'un moment istoric brutal inundat, de excesele romantismului. Dar să înfăţişăm mai întâiu cuprinsul cărţii în discuţie. Lucrarea dlui T. Vianu e construită din două părţi distincte înfăţişând una şi anume capitolul întâiu structura clasică a omului, cealaltă prezentând într'o serie de studii-conferinte o seamă de fi­ guri ce realizează în istoria culturii moderne şi contemporane tipul clasic al omului sau dovedesc atingeri numai cu acesta. Goethe, Ibsen, Nietzsche, P. Valéry, V. Pârvan, B. Croce ne sunt astfel ideo­ logic portretizaţi sub acelaşi semn al clasicismului. In ce constă însă norma clasică a omului, care alcătueşte ideea directoare a întregului volum, iată ceea ce urmează să înfăţişăm acum. Descriind şi concomitent expicând înlănţuirea logică a notelor distinctive ale idealului clasic, dl Vianu făureşte despre acesta ur­ mătorul portret : o nobilă şi demnă conştiinţă a individualităţii umane, din care se poate desvolta atitudinea eroica, o fiinţă ce participă la spiritualitate, înzestrată cu virtutea unităţii şi originalităţii, cu mo­ destia şi renunţarea limitării dedusă din unitate. Urmează acestei prezentări o enumărare a câtorva lovituri con­ temporane împotriva icoanei clasice a omului. In locul explicării omului de „sus în jos", delà spiritualitarea divină la care participă, gândirea contemporană coboară pe om la straturile subumane fă- cându-1 să piară încetul cu încetul în mâlul biologicului. In mani­ festările literare actuale apoi, întâlnim tendinţa de dizolvare a uni- tatii şi limitării omului (Dostoiewski, Gide) sub presiunea pro­ gresismului contemporan. Individualismul clasic în sfârşit primeşte grele lovituri din partea spiritului modern al reformelor sociale ce-1 ignorează tot mai mult. Asupra atitudinii anticlasice a vremii noastre, ar fi trebuit însă mai copios insistat spre a reliefa tocmai pericolul disolvării concep- tului de „cultura europeană şi latină" însuşi. In peisagiul ideologiei contemporane, întâlnim astfel de asemeni un puternic spiritualism care îmbrăţişând însă din păcate o formă pur mistică, dispretueşte conceptul individualităţii, al unităţii şi limitării omului. Dependenta de cosmos nu mai are astăzi corectivul rezistenţii eroice a indivi­ dualităţii, înţelepciunea antică nu se mai uneşte cu eroismul perso­ nalităţii şi omul se pierde în marele Tot anonim, picătură de apă în oceanul universal, în care se cufundă dispărând iremediabil ve­ chea mândrie a clasicului ce avea conştiinţa existenţii sale proprii concomitent cu cea a apartenenţei la cosmos. E de mirare atunci că tineri gânditori sunt îndemnaţi să urce adevărate „culmi ale dis­ perării"? Cât de utilă ar fi, în această situajie, lumina îndreptarului clasic ce a ştiut să îmbine cu atâta înaltă înţelepciune sentimentul de­ pendentei de cosmos cu cel al existentei propriei noastre individualităţi! Dar în timp ce o parte a tineretului european e cuprinsă as­ tăzi în mrejele misticismului, o alta se depărtează cu totul de orice formă a spiritualităţii oferindu-se integral materialismului sub aspec­ tul sportului pur fizic. E interesantă observaţia pe care Dl Vianu o face privind concepţia despre sport a antichităţii. Mişcarea fizică nu însemna atunci o manifestare exclusiv biologică, ci numai o trans­ figurare spirituală a materialului. Câtă deosebire fată de înţelegerea modernă, animalică a sportului ! Iată deci un alt domeniu în care clasicismul ar putea aduce corectivul său. . 0 concepţie contemporană apoi, ce pricinueşte mult rău vieţii noastre sufleteşti, e aceea a respingerii unităţii şi limitării persoanei umane din ambiţia justificată de altfel, a unui progresism continuu. Lipsa de unitate şi limitare a dus însă la un adevărat anarhism spiritual, Ia o adevărată cursă a progresului ce a răpit cu totul li- liştea necesară muncii productive şi organizării. Dacă am localiza acum raza observaţiilor de mai sus la câm­ pul ideologiei şi vieţii sociale româneşti, ne-am putea da seama de îndată de catastrofa produsă de atitudinile anticlasice în sânul unei societăţi şi culturi tinere, neînchegate încă, în proces de ucenicie-şi formaţie. Cât de oportună ar fi realizarea în cuprinsul societăţii ro­ mâneşti a normelor culturii clasice într'o vreme în care tineretul nostru sincronizându-se cu toate curentele decadente ale Europei, a pierdut din vedere steaua polară a destinului nostru propriu ce sar putea mai potrivit încadra în constelaţia notelor structurii greco-laiine, departe de materialism, anarhism spiritualist şi disperare cosmică I Toate aceste gândiri sunt consonante ca o mai veche a noas­ tră atitudine din studiul „Criza culturii româneşti", gândiri pe cari cartea Dl ui Vianu a avut darul să le reactualizeze cu ma­ re limpezime. * In partea a doua a lucrării sale, D-l T. Vianu înfăţişează — pre­ cum am spus — câteva personalităţi ale istoriei culturale moderne şi contemporane ce reprezintă tipul structurii clasice sau. numai a- derenţe cu acesta. In fruntea tuturor străluceşte desigur numele lui Goethe asu- pra căruia autorul nostru întreprinde o amplă şi profundă cercetare, socotind opera sa ca o armonioasă fuziune a concptiei heraklitiene şi eleate, a mişcării şi devenirii perpetue cu statismul eleat. Urmea­ ză îndată studiul despre „Ibsen şi idealurile moderne* în care se subliniază contribuţia acestuia în afirmarea dârză a valorii personalităţii, unind ideea purităţii Iui Tolstoi cu aspiraţia individua­ listă a lui Nietzsche dar fără misticismul celui dintâiu şi impresio­ nismul celuilalt. Mult mai puţin se încadrează într'o carte ce-şi desvoltă cup­ rinsul sub steagul clasicismului, studiul despre „F. Nietzsche şi filosofia ca formă de viat ă". Nietzsche se apropie într'ade- văr numai exterior şi incidental de idealul clasic al omului. Afară de unele preocupări didactice ale începuturilor sale şi exceptând câteva lucrări singuratice, reprezentarea pe care o avem despre o- pera lui Nietzsche este profund.anticlasică. Filosof de tip heraklitean, glorificator al individualităţii biologice mai mult decât al personali­ tăţii spirituale, el explică umanul prin subuman şi este în mare parte, unul din iconoclaştii moderni ai clasicismului. Cu studiul despre „Paul Valéry şi neoclasicismul", d-1 Vianu reintră în climatul clasic, înfăţişând noul prestigiu pe care poetul francez îl redă „formei pure şi luminoase, creaţiei conştiente şi stăpâne pe sine". înţelegător şi mişcător scris studiul despre „V. Pâr va n şi concepţia tragică a existentei" în care ni se desprind pe rând din gândirea istoricului, sentimentul tragic al singurătăţii, con­ cepţia panteista, ideea spiritualizării, etica muncii şi a datoriei fără răsplată cari fac din opera lui Pârvan un profund îndreptar al tine­ rimii noastre. Lucrarea se încheie cu studiul de italică limpezime despre „Benedetto Croce", el însuşi spirit clasic prin excelentă. * Am ţinut să subliniem în mod deosebit apariţia cărţii despre „Idealul clasic al omului" pentru a accentua oportunitatea unor astfel de lucrări în cadrul unei culturi tinere precum a noas­ tră, a unei culturi ce se datoreşte în mare parte vâltorii romantis­ mului şi căreia o cristalizare după normele clasice i-ar pricinui un imens bine. Istoria culturii româneşti n'a avut fericirea să numere prea multe figuri clasice, iar acele cari s'au reliefat în veacul trecut (Ale­ xandri, Maiorescu, Odobescu, Duiliu Zamfirescu), au trebuit ele în­ sele să consimtă la o seamă de concesii făcute romantismului. 0 carte ce reliefează cu atâta subtilitate şi convingere idealul clasic al omului şi care este ea însăşi prin excelentă clasic con­ struită, nu poate solicita, de aceea, decât entuziasta noastră preţuire...

AL. DIMA POVESTE ADEVĂRATĂ

Când a omorît pe frate-său, Cain a plâns întâia oară. In jurul lui era mai deşert ca deşertul. Atunci, sa speriat de linişte. — Ascultă-mă, frate, a spus. Dat acela na mai vrut. Astfel a înţeles Cain moartea ! Mai târziu, Soaţa lui i-a spus: — Ascultă-mă, Câine. Dar el n'a mai vrut. Astfel a înţeles femeia lui moartea ! Insă, pe copilul lor şi al întinsului l-a înţepat o viespe otrăvită. — Ascultă-mă, frate, l-a îndemnat soru-sa. Dar acela n'a mai vrut. Astfel au înţeles copiii moartea ! Şi întrebarea dinainte a morţii nu sa schimbat de-atunci...

CÂNTEC DE FERICIRE

Azi înfloresc salcâmii... Nu. Asta e banal. Altceva, mai puţin obişnuit: Să vă povestec despre o fată. O fată cuminte {cum n'a fost altă fată). O fată veche; Ca o mobilă, Ca un adevăr, Ca o minciuna de veche. Şi fata asta a vrut să iubească. Şi s'a împiedecat în pragul casei lui. A murit, lovindu-se. Şi a fost atât de fericită că moare ! Să mă iertaţi: v'am spus ceva vesel ca să vedeţi că sunt şi oameni fericiţi... Azi înfloresc salcâmii... Şi de-asta. ŞERBAN AL. I. FAUR CICLU ÎNCHEIA T

Aşează-mă între frunzele tale, $i mă odihneşte între rădăcini; Prelungeşte-mă în vieţi vegetale. Si 'n fructe de lumină în grădini.

Am mers tot drumul, Doamne, De la copilărie la bătrâneţe, Delà primăvară la toamne Cu şuviţe de brumă pe fete.

Mi-am împlinit ursita deplin : Am dus creştineşte poverile Făr' să cârctesc şi să mă 'nchin, Cum ţi-au fost cu mine vrerile.

"am avut parte de bucurie; Poate nam ştiut să mi-o caut — Am rămas din copilărie, Mână tânguită pe flaut. Şi dacă m'am bucurat — mărunte Şi de copil mi-au fost bucuriile M'am bucurat de mieii albi, cu frunte De muguri şi de păpădiile

Cu sfârc de lapte 'n buza iezilor; . M'am bucurat de necuratul lor joc, Şi de 'nflorirea zăpezilor Din mugurii cu sevele în ghioc.

INTERIOR DE TOAMNA

La geamuri torc motanii suri, de ploaie, Şi se topesc poleiuri de lumina; Spinările aripate îşi îndoaie Arhanghelii copaci, peste grădină.

Te adânceşte umbra n catifele Albastre, de tăceri, şi lin Ui cerne Pe urmeri luminiş rotund, de stele — Şi doar pe-un brai, alunecări de ierne. Se pare cai crescut din porţelanuri Umplând din tine sara, luminoasă — Si repetată 'n limpezite planuri Din muchii de cristal te frăngi prin casă.

Din vaze se desfoaie tufănici Pe mâna ta, de albă ca zăpada — Scriind desemnuri fine, de amici. — Şi-afară 'ncet... se descompune strada.

SONATINĂ

Va fi o zi albastră, de mătasă In care s or topi, sburând, corole De fluturi moi desprinşi din alveole De sidefate mâni de chiparoasă.

Vor fi ciobani cu turme mici, de vată — Şi toate-or fi în câmpuri cum în poze; Şi miei cu muguri de comite roze, Cu lână luminoasă şi curată.

Vor fi scufiţe roşii prinse 'n horă De maci, în inimă de holde line. In jocuri mici, cu pulbere, cu mine, Vor fi 'n ţărână mâini cu duh de soră.

In sbenguiri de coaptă vegetală Voi fi alăturea de tine, soră mică ; — Ţi-oi înflori în pumni, lumânărică Şi-ti voi muri, cu iarba, subi sandală.

Mă voi trezi în mir curat, de rouă — Când crini de lună, galbeni, se deschid M'oi face greere, să-fi cânt un lied — Sub lujeri de lumină frânţi de rouă.

YVONNE ROSSIGNON RÂSVRĂTIRE DE ROB

Din mlaştini de pământ pipernicit, In miez de noapte, mă ridic greoi Şi proectăndu-mi umbra de strigoi înverşunat de lungă aşteptare, Pe sure spaţii interplanetare, Cu pas hipnotic, calc în infinit. Voiu sparge bolţile de mor opri cândva In mersu închipuit fără întoarceri, Să nu mai fiu închisul vreunei carceri In labirintele lui Iehovă. Vreau, însetat, lumina la izvor $i aerul tăriilor de gheaţă ; Vreau să-L privesc pe Dumnezeu, în faţă, Cu ochiul crunt, ca pe un dezertor. . . Adânci prăpăstii viorii de cer Deschid spre mine ochi, miraţi, de stele Când vântul hohoteşte printre ele Şi eu mă urc spre pure ţări de ger. * * * Biciuitoare ca un gând, Pe visul de înălţimi flămând, Lungi fulgere de soare au scăpărat Şi mi-au întors privirea grea de plâns, Cu focul răsvrătirii, stăns, Către pământul hâd, rămas departe Şi luminat din ceea parte Scheletic pentru a-mi fi arătat. Cuprins de spaimă l-am privit atent: Era un vast mormânt în care Se-amestecau cadavrele larvare Cu oseminte albe, cranii goale — împărăţia pământeştilor răscoale Şi a orgoliului dement... Rănit de fulger şi înfrânt, Pe-aceeaşi cale, înapoi, Târîndu-mi umbra de strigoi, Mai deşirată şi mai mare, Cu pas ca de înmormântare, îmi reiau locul pe pământ. GHERGHINESCU VANIA DEZECHILIBRU

Din stradă recunoscu casa părintelui. Un grilaj la faţadă, câ­ teva flori tomnatice aşezate >n rondeluri puţin îngrijite, o cărărue necizelată ce duce în pridvorul casei, nimerind în uşa scrilejată de dintele vremii. încolo nimic important. Trei geamuri cu orizontul pierdut prin praful străzii şi un mur mohorât, asemeni ruginei de pe frunze. Streinul se opri în drum. Incunjură cu privirea casa, să se convingă exact de ţintă. Avea informaţia din descriere, că aici vie- tueşte părintele Iulian Borca, la care venia cu un dosar întreg. Surâse mulţumit în sine de nimereală. Insfârşit fie ce-o fi. Are ordin şi trebue, dacă nu va avea încotro, să execute pe preot ca repre­ zentant al comunităţii religioase din orăşelul acesta sterp de vlagă omenească. Dar e sărac lipit ! Lumea nu mai are credinţă ! Nu-i dă nimeni un ban ! Şi datorii nenumărate. Ara copii mari Ja şcoală ! 0 senzaţie de răufăcător străbătu pe reprezentantul fiscalităţii. Prezenta lui în fafa acestei case ce cuprinde un om bun, poate prea bun, incapabil de a răzbi în viată, i se părea absurdă. Stă acum de cinci minute pe gânduri, să între, să nu între. Are impre­ sia că pietonii îl cred un nemernic. Sentimentul i se strecoară încet în suflet, îngălbenindu-i cu fiere voinţa. Precis, are aerul unui hoţo­ man ce pândeşte ocazia pentru a da o lovitură can poveşti, în plină zi după masă, când nourii cerului se gâlcevesc în întunecime. Poarta scârtâi încet, dureros, la atingerea unei mâini. In des­ chizătura ei, apăru figura preotului, mijlocie, plângătoare în expre­ sie, nedecisă. II surprinse examinându-i proprietatea, păstrată cu greu din strămoşi. Desigur nu cu gând bun. Câte asemenea apari­ ţii nu i-au venit lui în cei douăzeci de ani de păstorire, când ne­ putând plăti obligaţii, i se lua cu forja ce se găsea. Totdeauna, el era înfrântul. Scandal, sojia, copii, lumea. îşi punea în minte să fie forte. Să răsbească printre cei ce caută dejosirea lui. Dar când voia să vorbească, cuvintele-i mureau gâtuite în piept de-o mână nevăzută ce-i diriguia sinistru viata. De aici sărăcia, mizeria ce-1 rodea de-atâjia ani. De aici întregul şir de vorbe infamante, nevrednice. El se cunoaşte. Suferă însă, pentrucă el crede în ceva mistic, aşa cum scrie la Biblia ce-o interpretează putinilor credincioşi ce-1 mai ascultă. Oficiantul îşi ridică ceremonios pălăria. — Dvoastră sunteţi părintele Iulian Borca? — Da, eu sunt. Ce doriţi? — Am venit într'o chestiune urgentă ce vă priveşte îndeaproa­ pe, îmi dati voe. Sunt Sebastian Onu, reprezentantul fiscului din capitala judeţului- Preotul se învineţi ca deobiceiu. Pentru a nu-şi trăda dezechilibrul, privi în lungul zării, căutând a prinde infinitul în plângerea ochilor săi. — Bine ... da.. cum să nu .. Poftim.. poftim. Aici e cam re­ ce.. Şi vedeţi Dv., toamna aceasta şi umezeala. împinse înăuntru pe musafir. Pe furiş îi ochia înfăţişarea. N'a prins nici o şovăială, nici un aspect de duritate, de severitate sau de mulţumire răutăcioasă. Ştia el foarte bine că nu poate fi vorba de ceva fericire, atunci când finanţele îti trimit om Ia casă. — Mă scuzaţi, domnule părinte, că vă indispun tocmai acum, când probabil ati pornit în treburi obşteşti. Ce să-i faci? Datoria, slujba acea putină câiă biata ne-a rămas. — A, nu-i nimic, stimate domnule Onu. Nu-i nimic. In defini­ tiv, omul tot afaceri are în viată, în fiecare clipă, cu fiecare individ ce se întâlneşte. Eu sunt învăţat, că multe necazuri mi-a dat Dzeu. Uite, fire albe de păr. Nu disperez. Am o menire şi voesc so îndeplinesc. Inzistase, părintele Borca, chiar bine întrucât observa că fata tânără a funcţionarului nu e aspră, soldăţească, ci dulce, blajină, plină de înţelepciune. I-a mai venit inima în ori acum, şi va putea înfrunta mai cu tenacitate, lovitura. In odaie era cam răcoare. Părintele Iulian, nu găsea cuvinte să explice toate lipsurile pentru a nu fi considerat de un om simplu. Se aşezară pe scaune, nedegajati încă de acea atmosferă bănuitoa­ re, ce încercueşte totdeauna inimele când aşteaptă deslegări uluitoare. — Uite ce e Sfintia-Ta. Biserica pe care o păstoreşti, are ceva datorie fiscală veche, de câteva zeci de mii de Iei. Nu te speria. Această datorie putea fi plătită la timp, dacă epitropul ar fi fost mai altcum, de cum e. Cred că el a cheltuit banii necesari acope­ ririi restantei. Deci am venit să-1 constrâng. Şi voiu reuşi, dacă d-ta îmi dai mână de ajutor. Dacă nu, atunci d-ta ai răspunderea. Vorbind, Onu înşira dosarele concludente. Popa Iulian îşi fre­ ca nervos mâinile, negăsind deocamdată nici un răspuns. Epitropul ...... La sigur asta este. El e de vină. Insă cum va dovedi-o aceas" ta ? Căci epitropul, deşi vinovat, se va şti scoate. Oridecâteori a în­ cercat să-1 acuze, niciodată n'a putut-o face. îşi simţea energia scurgându-se şiroae prin mădulare, învremece celălalt râdea trium­ fător, agasant. Ce grozăvie ! Să vezi cum îti fuge dreptatea, când ea îti este în suflet, în conştiinţă şi nai decât so impui, so lipi în gura mare. Totul se rezumă Ia o replică puternică, la un căluş în gura adversarului. El n'are nimic din mijloacele acestea. Pururi e învins de alţii, care ştiu striga un neadevăr şi a confirma o inexac­ titate. Până când oare ? Cutele de pe frunte i se strânseră lent la crucea dintre ochi. 0 căldură ameţitoare îl pirotea pe loc ca un duş de baie fierbinte. Senzaţia ireparabilă din fiecare clipă a nenorocirilor. — Nu zici nimic, părinte ? — Zic, cum să nu zic. Vom face totul... Vă promit. Dar vom putea? — De ce nam putea ! Am ordin să constrâng pe epitrop. Prin orice mijloace, am să reuşesc. Voinţa Iui Sebastian Onu se învedera prin schimbarea bruscă a glasului. Părintele îl fixa nedumerit. — Dar nu păreţi de loc straşnic, după modul cum vă prezen­ taţi, inzistă preotul. Nu ştiu, poate greşesc .. . — Greşiţi fundamental, părinte. înainte de a intra în prezenta casă am fost bine informat de personalitatea Sfinţiei Tale. De n'ar fi fost pe scaun, părintele Borca sar fi prăbuşit spon­ tan la pământ. Picioarele i s'au muiat ca o cârpă udă. Iar capul îi era încercuit în zim{i de foc ce-1 făceau greu ca de fier. Aşadară şi acest om îi constată neputinţa ? Lupta lui de-o viată fără succese ? Totul i se pare pierdut. Acum îi pare natural gândul acela ascuns, de ispăşire din viată, gând pentru care citea din cărţile sfinte în- curajându-se în greutăţi. — Prin urmare mă cunoaşteţi dinainte? A{i fost dar introdus în răutăţile ce mi se pun în spinare ?" Vai ! Ce să mai zic? — Observ, jena dtale, părinte.. . Nu te descuraja însă. Eu te înţeleg perfect de bine. Uite ce e. I{i cunosc acum slăbiciunile, pen­ tru care suferi în viată, cu toate că eşti omul cel mai drept, din lume. Iată ajutorul ce .ti-1 cer în executarea epitropului. Să pleci mâine de acasă. Da. Să pleci. Fiindcă altcum vei da dreptate epi­ tropului, deşi el poartă toată vina. 0 licărire de speranţă imaginară, se furişă pe fata părintelui adânc turburată. A ridicat privirea sumeasă şi a spus : — De astă dată voiu fi tare. Bunătatea dtale îmi dă curaj. Mâine plec într'un sat vecin, să-ii împlinesc dorinţa bună. Onu radia de mulţumire satisfăcută. Iar părintele se căznia din greu să pătrundă înţelesul nouei deslegări de viată. Lumina încre­ derii făcea pârtii de speranţe.

Toată noapte îl învolbură pe părinte, mistuitoarele gânduri prinse în capcana acelor teribile lucruri. S'a sbătut în aşternut ca peştele pe nisipul arzător din marginea apei, ce vede luciul sidefiu al salvării doar la câţiva paşi şi totuşi nare puterea să se avânte. Deşi simţea satisfacţia unei ieşiri din impas, totuşi ideea că epitro- pul îl va acosta sarcastic, cu vorbele lui pătrunzătoare, cu înfăţişa­ rea lui respingătoare, îi dobora voinţa. Parcă se vede stând inca­ pabil în fata acelui monstru balonat, cu gură de câine, ce l-a amă- rît o viată întreagă: Vorbele sale sunt lâncede, fără vlagă, rostite sacadat cu intonaţii de rugă. Decât o nouă desamăgire, o nouă confruntare, care l-ar umili de astă dată şi mai mult, mai bine va plăti el din sărăcia Iui, cu toate că încă nu se ştie de unde va scoate şi ce va face. Mai bine, mai bine... La acest punct apele mintii se liniştiră în unduiri uşoare, ne­ răzvrătite. Acalmia l-a legănat în reveria unor definitive solutiuni. A minţit, crezând în realitate. Dar s'a înşelat. S'a înşelat în nădejde. Din nou calvarul.

Ermil Dochian, epitropul, spumega sfidător, plimbându-se a- gitat în lungul şi latul odăii ce servea de birou al bisericii. In {inuta sa de lighioană mică şi burtoasă, părea mai degrabă ridicul, decât revoltat. Alături de el Onu îi explica faptul. — Eşti nevoit, la urma urmei, să recunoşti şi dta că datoria trebuea plătită mai de mult. Nici o scuză nu mai încape ! Şiret, clipind des din pleoape, epitropul încerca eschivări. — Părintele nare nici o obligaţie. Dsa doar conduce biserica ! De ce ceri delà mine? — Se vede că dta nu voeşti a pătrunde realul. Dacă nu vrei tevoiu sili. — Sili? râse batjocoritor epitropul, c'o uşoară undă de îngri­ jorare. Crezi oare că mă vei putea sili? Părintele are bani destui. N'are decât să scoată punga. Epitropul privea des pe reprezentantul fiscului, pentru a-i ve­ dea reacţia. Ştie bine că el e vinovat şi-a cheltuit banii şi că pă­ rintele nare o para chioară. Nimeni însă nu-i va putea face rău. De salarul şi câştigul său nu se vor putea atinge. In cel mai rău caz va cere intervenţia domnului Mircea, senatorul, ruda sa. Instinctul de reuşită i se concentra în ochii lui, mici şi răi, în scăpărări viclene. Repede însă, licărirea i se stinse treptat, la un gând intrat aşa din senin. Un punct vulnerabil unde, atacat, nu l-ar putea apăra nimeni. N'avusese precauţia să-şi înscrie pe numele nevestei, casa din strada Coletăriei. Ce neghiob! Şi nu odată i-a venit în minte s'o facă. Se aşeză pe scaun, puţin contrariat de noua întorsătură a faptelor. Fiscul căuta să plece. 0 ultimă inzistentă. Dacă nu ?... — Te-ai gândit domnule Dochian? Dta nu scapi cu una, două. Am eu nişte relaţii despre mata, în urma cărora nu ştiu cum vei putea rezista. Sebastian Onu, spuse aşa într'o doară, fără să ştie că va reuşi. 0 veche tactică de om al fiscalităţii. — Voiu.mai vedea domnule Onu. Voiu mai vedea. In înţele­ gere cu părintele, promitem că vom achita suma cât de curând. — Buun... Termen de două luni, adaogă repede interesatul c'o nespusă bucurie, nu atât de încasarea banilor, în care avea câ­ teva procente cât pentrucă a putut îndupleca pe această creatură. O smucitură repentină în uşă, scoase pe părintete Borca, în mijlocul camerei, extrem de agitat. — Părinte, dta ?... Aici ?... Cum am vorbit ? Iulian Borca dădu din mâini nerăbdător, apoi grăi încet, iritat. — Nu ştiu nimic. Am venit să spun că plătesc eu banii. Do­ chian ... epitropul cred că nu are... de unde. Reprezentantul fiscului rămase ca electrocutat. Uimirea i-a ri­ dicat sângele în créer, unde-i vueşte în clocot. 0 iritare de animal întărîtat, îl stăpâni. — Părinte ! Iartă-mă că-ti spun. Eşti nebun ? Părintele tăcea. Cu capul în mâinile sprijinite pe genunchi, gâfăie neregulat. — Nici un nebun .. . Nu vreau scârbă... In{elege-mă. Epitropul, năucit de stupoare, se sleise tablou. Nu ştia de nu cumva a înebunit într'adevăr popa. Dar observând linia normală a atitudinii lui, îşi aduse aminte că tot astfel se comporta el în ase­ menea ocazii. Mulţumit subit în sine, preciza. — Plăteşte părintele tot? Nu \i-am spus că el e de vină?

Tiptil, pe nesimţite se strecurase înăuntru, omul de serviciu al biroului bisericii. Se temea de ceva nefiresc, ceva ce putea atinge existenta nenorocită a vieţii sale. Simţea el că nu e bine, că părin­ tele, deodată cu împrirhăvărarea, devenea mai posac, mai lipsit de acţiune. Nu-şi putea închipui ce poate suferi acest om blând, cu vorbe mângăetoare. Servitorul aşeză hârtiile, proaspăt sosite, pe birou, acoperindu-le în parte c'un tampon. îşi dă seama că ele conţin ceva rău, întrucât le-a primit delà palatul dreptăţii şi delà telegraf... Un plic alb în­ tors, folosit de două ori, cu un scris slab, tremurător în neştiinţă, şi o telegramă. Privi în jur ca şi cum n'ar vrea să-1 simtă cineva prevestitor de nenorocire. Dar părintele Borca, sosit proaspăt delà o slujbă ne­ plătită, din dimineaţa aceasta de Aprilie, îl surprinse direticând pe masă. Un tremur imperceptibil sgâltâi trupul servitorului. Bâigui câ­ teva cuvinte neînţelese, arătând hârtiile. Popa se aşeză pe fotoliu şi le deschise, încet, tacticos, c'o linişte desăvârşită. Nu mai avea nimic de sperat sau de aşteptat. Ştia deslegarea dinainte. Citi neclintit misivele. Prima, o proprire pe salarul său cio­ pârţit, singurul izvor ce-i permitea să trăiască în mizerie. Cealaltă, un anunţ urgent al copilei sale plecată la şcoală în streini. Ce­ rea bani, cât mai neîntârziat, pentru a acoperi obligaţii uitate. Se întoarse alb, făcând semn servitorului să plece. Nici nu şi-a dat seama, cum i s'a prelins pe pbraz o picătura de lacrimă. Apoi alta şi alta, din ce în ce mai sărate, mai fierbinţi. — Dumnezeule, nu Iii cu drepţii ! Căzut pe birou, şi-a înmormântat capul în mâini. Plânsul 1-a sguduit convulsiv, abundent, venit ca o uşurare întârziată.

0CTAV1AN RULEANU APE

Totuşi nici în seara asta n'ai să pleci. I{i răsuceşti ţigara în care ai să îngropi un avânt ; urmăreşti sub degete râmele blonde ale tutunului, cerci preocuparea unui paralelism perfect, pentrucă vrei să uiji uşa din fata ta, care se poate sparge dintr'o clipă în alta. Ti-i teamă de drumul care se poate isca dintr'o dată înaintea ta, să te soarbă şi să te înşurubeze în el, tunel cu gravitate mobilă, unde picioarele tale vor pipăi circular toate punctele, la gura căruia te aşteaptă buzele arse ale oamenilor peste care trebue să curgi balsam. Ţi-i teamă de drumul care să-şi buciume chemarea prin ziduri şr tî-i teamă şi de tăcerea lui. In tâmplă ti se bate gândul să rupi tu uşa aceasta din calea ta, so sfărmi şi să treci tu dincolo, dar ştii că numai miracolul te mai poate smulge şi-ti cruţi dezola­ rea coridorului aton. In volutele fumului urmăreşti acum o linişte care te 'nghiată mai aproape ca o pagină albă. In seara aceasta somnul va avea zimţi, va fi roata cu cupe pe gârla din coasta grădinii de zarzavat şi ti se va învârti monoton deasupra pleoapelor, sorbindu-Ji con­ vulsia o clipă, să-şi verse apoi găleata cu întunerecul nopţii necesare abia mai departe. Răcoarea calină îti va aburi mai întâi tălpile, du­ lăii prietenoşi vor linge apoi glesnele, răsuflarea li se va urca dea- lungul coapselor, iji va frăgezi şoldurile, până când de Ia gât în jos n'o să mai exişti, dar roata somnului n'o să-ti apese îndeajuns pleoapa, dar găleţile cu întureric n'or să-i atingă fosforescenta ochi­ lor, dar boturile dulăilor nor să-ii atingă bărbia şi n ochii lor o să sclipească oglindirea ochilor tăi, dar o să te îngrozeşti de tine când te vei privi cu atâţia ochi, care toii vor fi ai tăi. Atunci o să te zvârcoleşti între feliile cearceafurilor, dulăii or să fugă în alte curji de unde or să-ti trimită scheunător lătratul şi tăios, o să spargi noaptea desbunghind scânteia becului, o să iei o carte pe care de atâtea ori n'ai putut-o ceti şi slovele o să-ti plesnească rândurile, sensurile or să încalece unele peste altele şi gândurile or să se îm­ pletească în căngile degetelor pe care n'o să încetezi să Ie întinzi după valva somnului. Târziu o să-1 prinzi în pumni şi o să crezi într'un trofeu, dar somnul îti va şterge amintirea oricărei victorii. Somnul îji va deschide capacele şi vei intra cu braţele suflecate în fântâna visului, acolo unde-ti tăinueşti zânele şi copilăria dea- valma, acolo simţurile vor gâlgâi din plosca inimii şi-ti vei umezi tălpile pe muşchiul liniştei. Din pădurea de gene sălciile or să-şi îndoaie buchetele prin buzele de flăcări, acum o să luneci spre o altă apă, unde plutirea n'o să mai aibă perspective, nici planuri. Apa aceasta este apa pe care o cauţi tu între toate apele, dar apa aceasta nai so prinzi niciodată decât în vis. Pentrucă apa aceasta eşti tu solubilizat şi, numai visul o să-ti permită să trăieşti simultan, propriul tău cristal şi soluţia. Visurile şi acum plecarea din toate porturile ; nemişcarea pe toate cheiurile. Eşti cel ce pleacă şi cel ce rămâne — iată porumbii albi îti ridică stolul braţelor în fâlfâire şi buzele îti ard încă de să­ rutul pe care ti l-ai dat la despărţirea de pe punte, când muge­ tul sirenei ti-a deschis cămările orizonturilor. Din aburul săgetat spre senin, Ulise încă picura ceară în urechile matelotilor şi rămasul pe chei, t u, cheamă astapuşul. Atunci l-ai înţeles pe Ulise, întâiulj co- răbier al aventurii pornirii din propriul său port. încă el îşi vroise despicarea, deaceea se legase de cheiul penelopei. Dar tu n'ai ştiut să-ti legi existenta de nimic din afara ta şi, mai ales, n'ai ştiut să iubeşti lucrurilor şi oamenilor o detaşare de tine, o sferă pereche, un adaos concentric, dar îndată ce ai iubit, nai mai putut despărţi unde începi tu şi sfârşeşti şi unde altul. Deaceea, în timp ce împletirea creştea în tine tot mat aproape şi mai strânsă, te depărtai de obiect şi, o realitate în afara ta însemna o violare şi poate, o crispare nouă.

Cheiul se desprinde la babord ; din cenuşiu şi din pulberea de cărbune ivită acum panglica albastrului, care va însemna ori­ zontul rătăcirilor cu o boltă a cărei cheie şi limbă de clopot, vei fi tu. In corabia care te va înjumătăţi nu vor fi domnişoare romantice să-ti vorbească de buclele spumei, care se pierd în fălduirea apei la pupă şi de iubiri care se pierd într'un plescăit, după ce au înce­ put într'un oftat şi un interes general. Nu vor fi guvernante engle­ zoaice să te îngheţe în vidul cenuşiu al privirilor cu uscăciuni se­ xuale şi să-ti suspecteze în fecare gest o pişcătură pe crupa ciolă- noasă. Nu vor fi domni graşi, mai pleşuvi în straele albe cu nasturi de alamă — pentru certitudinea unei călătorii pe mare — care să te informeze de preţul orezului pe piaţa din Saigon şi Bangkok. Nu vor fi proxeneţi cu.bagagele de fete depuse la clasa treia, nu vor fi scandaluri şi greşeli de cabine, nu va fi cinematograf, nici bar, nici teren de tenis, nici bridge, nu va fi nici gazetă de bord, nici noutăţi radiotelegrafice, nu ya fi nici un balast de reminiscenţe şi nici un efort pentru reeditarea cotidianului de care fugi. Ci va fi un sens nou, o libertate de prunc şi de fregată, între cer şi ape, ci va fi aidoma cum în părerea de rău şi n aripa tremurată a rămasului pe chei, tu. Ci vei fi tu, în ultima lunecare peste miriştea de valuri, sub secera de raze. Ci vei fi tu din steaua polară până în sala unde cărbunii dospesc rărunchii nopţii. Ci va fi în sfârşit deschide­ rea porţii către miracolul nopţii de aventură. Ci va fi inutilizarea definitivă a întregului baraj de experienţe. In sfârşit retorta sufletului, în al cărui magic conjinut crezuseşi, vroiseşi să crezi, îşi va pleoşti pereţii sub subitul unei lichefieri lă­ untrice, pentru dăinuirea numai amintitoare, indulgentă ultimă sau în începere, odată cu toate generozitătile eliberate. 0 să te porti în propriul baraj amintitor, amuletă. Insfârşit totalul unei mişcări se va substitui acelei antetrăiri a tot ce minimul spaţiului la îndemână îşi înfigea constrângerea în coaste, de unde izvora veninul în care încercai delectările interzise. Insfârşit acea bălăcire de trup în aromele visate şi negate. Aventura îşi deschide în vis stăvilarele. Aventura şi, odată pentru totdeauna, intrarea în încăperile de unde visul alungat pentru totdeauna şi-a trecut prospeţimea ghir­ lande pârzelor de paingân din draperii, pentru ca să regăseşti în decor ceva din nota fragedă a irealului. Aventura deschide în curba orizontului un înţeles nou, mai durabil prin ceeace dincolo de el stărue deja alt început, nealăturabil, Pentru fiecare clipire de seară a ochiului obosit, aventura El­ tos şi oferta unei alte stele, alt sistem constelar. Pentru fiecare reîn­ toarcere — dimineaţa — în trup, altă irizaţie în jocul aburilor prin care trupul tău îşi adună coapsele din iarba umezită de altă rouă. Pe urmă Eltos certitudinea ultimă a unei proprietăţi inalienabile, incontestabile. Această aventură care dospeşte în tine, care a cres­ cut şi şi-a căutat desfacerea spre lumină sau spre beznă odată cu trupul tău, care a svâcnit în muşchi ca o neînţelegere şi s'a prelins prin degete în fiecare mângâiere pe care ai răzlejit-o unui sân, unei pulpe, unui fruct nou. Aventura aceasta pe care o porti cu tine în toate gesturile, în toate satisfacţiile, aventura aceasta, care, între fiecare gest al tău, fiecare satisfacţie, ti-a instilat bănuiala unui alt mod, unui total altminteri de vast, de unde fiecare mulţumire ti se întoarce ştirbită şi inversă. Aventura, care impunea altă frecventă pulsului tău, aventura pentru care toate încercările de lăuntrică sa­ vurare, erau etape. Aventura care te depărta de tine însuti întâi, în neînsotire, pentru continuarea izolată a unei dragoste sau alt elan, până când te prăbuşea dincolo de inutil, acolo unde dăinue cris­ parea nedumeririlor. EDUARD COROI LIMBA POEZIEI LUI O. GOG A

Cât de departe suntem astăzi de spusele lui Al. Russo despre literatura din vremea sa: „Albia literaturii noastre e atât de îngustă, că de aşi zice că nici o scriere nouă nu posedă condiţiile unei scrieri nemuritoare, aşi zice un adevăr supărător pentru tagma lite­ raţilor ; şi adevărul de când lumea umblă cu capul spart. Insă măr­ turisesc că, privind babilonia lingvistică din zilele noastre, mă îngri­ jesc pentru viitorul nostru literar şi mă mângâiu numai cu credinţa că acest viitor îşi va găsi loc de scăpare în poezia poporală". După un secol, azi nu se mai poate vorbi de îngustimea ali­ biéi literaturii româneşti, dar se poate afirma că Russo a fost, odată mai mult, profet prevăzând rostul mântuitor ce-1 va juca poezia poporană pentru literatura noastră. Fără a exagera rolul acesta co­ vârşitor, nu vom putea nega un fapt devenit istoric : Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Iosif, Goga, care au însemnat aşa de mult pen­ tru limba poeziei româneşti, sau adăpat la izvorul poeziei poporane şi datoresc în mare parte acestui fapt strălucirea stilului propriu al operei lor poetice. Dacă ne referim acum la desvoltarea literaturii noastre în Transilvania, nu vom găsi desigur nimic artistic în pseudo-latineas- ca marilor luptători din şcoala ardeleană şi din curentul latinist. Vom asista la sforţările uriaşe ale lui Slavici de a-şi cizela limba, dar şi la dureroasele asperităţi ce mai rămân chiar în ultimele lui scrieri. Un avânt spre limba artistică vom găsi şi la nuvelistul Agâr- biceanu care nu a reuşit încă să-şi făurească definitiv stilul propriu. Şi vom fi adesea descurajaţi de neisbânda marelui romancier Liviu Rebreanu, în această privinţă. Să însemnăm de la început că pe noi ne interesează aici lim­ ba scriitorilor din punct de vedere estetic şi nu filologic, adică lim­ ba ca un factor de expresie al formei poetice, condiţionată de fon­ dul sufletesc al artistului care o foloseşte spre a-1 exprima. Cu alte cuvinte, pentru noi limba -e considerată aici şi ca scop al expresiei artistice nu numai ca simplu mijloc de comunicare comună. Ca şi Eminescu, poetul Ocfavian Goga a găsit în latura general româneas­ că a limbii sale un strălucit factor pentru poetizarea simţirilor proprii: „Eu am trăit până la vârsta de 9 ani la sat ; am trăit însă ne- fiind ţăran, ci ca un înregistrator conştient al satului. Am privit satul şi l-am despicat programatic, dându-mi seama că el e cel mai mare rezervor de energie naţională ; am crezut de la început prin trans- misiunea strămoşilor şi părinţilor mei, în ideea de rasă ; am crezut deci în sat, fiindcă satul era sinteza care reprezenta înaintea mea marele tot : N e a m u 1 ". *) Iată şi izvorul cel dintăi al limbii poetului nostru. Ca şi simţi­ rea lui, limba Iui Octavian Goga ia în poezia sa înfăţişarea unui strigăt de protestare : revolta împotriva celei mai sălbateci persecuţii a Românilor din Transilvania. Această persecuţie „desigur că tre­ zea protestarea — mărturiseşte poetul — şi eu m'am născut în această protestare, m'am născut cu pumnii strânşi, sufletul meu s'a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m'a călăuzit în viată şi din care a de­ rivat şi formula mea literară". Nota dominantă a inspiraţiei în poezia lui Octavian Goga este cea naţională. Şi ea este afirmarea unei atitudini consecvente, atât în arta lui cât şi manifestările sale politice, alcătuind o ideologie proprie. Poet al energiei şi al îndemnului national, este adevărat că opera sa „a fost legată de aspiraţiile unei epoci". (Lovinescu, 1st. lit. rom. contimp. III, p. 15). Dar nu e drept să spunem că poezia lui Goga este „locală până Ia regionalism", fiindcă, având „conştiin­ ţa solidarităţii naţionale" (Lo vi n e s c u, op. cit. p. 17), poetul, chiar atunci când încă nu trecuse niciodată graniţa înspre Predeal, era „într'o permanentă înrudire cu Ţara"; atât prin aspiraţiile sale de cântăreţ al visului neîmplinit pentru întregul neam românesc cât şi prin acele „tipărituri, care menţineau fluidul sufletesc între cele două provincii, peste alcătuirile omeneşti, vremelnice". (0. Goaa, Mărturi­ siri literare, p. 35. *) De altfel poelul nostru a mai spus cândva vorbe destul de limpezi şi despre menirea scriitorului în societatea contemporană, vorbind de literatura militantă: „Arta, care e în primul rând armonie, e singura în stare să purifice atmosfera vieţii sociale. Scriitorul român trebuie să iasă din izolare. Societatea îl aşteaptă... Şi numai atunci când îşi va împlini adevărata lui menire în societate, va avea şi o stare civilă. (Aderca, „Măr­ turia unei generaţii", p. 130).

Ca luptător pentru înfăptuirea idealului national, poetul Octa­ vian Goga a fost slăvit de generaţia dinaintea războiului, care a intrat apoi în lupta desrobirii. Poeziile sale erau ştiute de toii pe dinafară. Tineretul găsise în versurile celui dintâiu volum al său, un îndreptar. Şi dacă astăzi pare fără rost afirmarea că Goga este numai cântăreţul regional al Ardealului, atunci ideea aceasta bi­ zară, cu atât mai bizară cu cât şi poetul şi vremurile au dovedit contrarul, ar fi apărut ca o nelegiuire. îmi amintesc o sală arhipli­ nă a Teatrului Naţional din Iaşi când Goga a vorbit pentru grăbirea înfăptuirii idealului de desrobire. Plutea in clocotul acela de simţiri,

*) O. Goga, »Fragmente Autobiografice« (Mărturisiri Literare) Instit. de istorie literară şi Folclor, Nr. 14. p. 27, *) Acesta era şi crezul binelămurit al mişcării literare de la revista »Luceafărul< după cum mărturisesc şi azi scriitorii care o întemeiaseră. din care oricând ar fi putut să explodeze o vâlvătaie, sbuciumul unui neam întreg frânt, obidit, încălcat în drepturile sale. Dar în ochii tuturora strălucea prin lacrimile nădejdilor aprinse, visul unei mari minuni pe care o aşteptam cu toţii. Şi Octavian Goga a fost Magul care a smuls din tremurul coardelor sale furtunoase taina acelui cântec pentru care s'au jertfit atâţia, fără pregetare, taină ca­ re s'a transformat astăzi în realitate. Farmecul acestui glas înţeles atunci de toată tara 1-a înfăptuit în primul loc limba poeziilor lui Goga. Nu exagerăm spunând că delà Eminescu nimeni nu găsise limbii noastre poetice atâta expresivitate spontană în tumultoasa ei desfăşurare dinamică. Recitiţi primele versuri ale lui Goga ! Urmăriţi cu luare aminte frăgezimea cuvintelor şi preciziunea tiparelor în care se topesc simţirile şi gândurile sale fără cea mai mică urmă de artificialitate ! Gustaţi arta desăvârşită cu care sufletul sbuciumat al acestui luptător „cetluieşte" în limba veche şi înţeleaptă a bu­ coavnelor, sau în glasul tânguios al doinei populare, avânturi care nu mai fuseseră destăinuite în graiul românesc. Cunoscătorii mai puţin desăvârşiţi ai valorilor exacte a vorbelor limbii noastre, scrii­ tori mediocri şi chiar scriitori ce se ridicaseră peste zarea medioc­ rităţii, reuşiseră să banalizeze înţelesul limbii şi farmecul graiului nostru pe acest teren, întratâta, încât Maiorescu crezuse o bucată de vreme că sentimentul national şi suferinţa colectivă nu pot să-şi afle expresie de artă în poezie. Amintiti-vă de psalmodierile gău­ noase şi sterpe de simţiri adevărate, ale lui Bolintineanu, încercaţi să treceji uşor peste multe banalităţi patriotice din versurile lui Coş- buc chiar, şi ve{i mărturisi că, delà Doina lui Eminescu, nu s'a mai scris până la Goga o limbă mai frumoasă, în care frământările şi plânsul unui neam întreg să-şi fi săsit leită întrupare ! Desigur şi freamătul lăuntric al celor două personalităţi, adânc concrescute din vlaga poporului românesc, destăinuieşte în parte minunata lor realizare, dar şi faptul că amândoi poeţii pornesc de la aceeaşi undă pură din care se adapă. Goga a cunoscut atât limba biseri­ cească cât şi graiul poporului în atmosfera copilăriei sale. 0 măr­ turiseşte singur: „In serile de vară, când se ţineau şezătorile pe prispă, eram şi eu chemat la ele şi asistam, desigur robit şi de farmecul cântecului ,dar şi de conştiinţa că trebuie să-mi îmbogăţesc capitalul meu de folclor românesc". Era greu până să prtndă legătura sufletească cu sătenii, dar aceasta fiind luată „înce­ pea acel fluid să circule între noi, începeau cântecele şi eu mă în­ torceam de la aceste întreprinderi, încărcat de muzică şi povestiri, venind de la aceste incursiuni cinegetice cu prada mea care desi­ gur că era substratul sufletesc al operelor mele. Pe urmă începea în sufletul meu elaborarea acea chinuitoare a cuvintelor care tre­ buie să-şi dea întâlnire în sufletul unui om... Dacă aş căuta să hotărăsc, printr'un fel de analiză, uitându-mă foarte adânc în mine, de unde purced legăturile mele indestructibile cu viata populară, aşi ajunge până acolo Ia acele clipe ale serilor de vară, când, împreună cu părinţii mei, acel preot delà tară, cu mama mea şi cu fra­ ţii mei, toată familia, ne cufundam în marele suflet al ţăranului nostru". Şi ideologic poetul Goga mărturiseşte că se cufundă „cu toti cărturarii, toti scriitorii noştri" cu toti cari „au perpetuat generaţii întregi acest vis delà unul la altul, (Ideea identificării granitilor et­ nice cu graniţele politice) şi eu nu mă găsesc decât ca o verigă într'un lant de evoluţie : Nu sunt decât continuatorul nor­ mal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe". De asemeni, ca făuritor al unei expresii poetice originale, el este continuatorul epocii revoluţionare din 1840, continuator direct şi înfăptuitor al crezurilor despre limbă formulate atunci de Alecu Russo. In amândouă aceste înfăptuiri meritul lui Goga este că a ştiut şi a putut să le servească cu tot neastâmpărul creator al per­ sonalităţii sale războinice, isbutind să se ridice la înălţimea cea mai autentică de cântăreţ al pătimirii noastre. Şi cântarea lui nu va fi uitată, deşi idealul acela a fost împlinit, pentruca toate celelalte idealuri ce vor întâmpina de acum realizările năzuintilor româneşti vor fi înrădăcinate pe această temelie neclintită. Dacă am desprins din poezia lu Goga icoana limbajului său artistic, am făcut-o şi pentru motivul că astăzi prea putini dintre scriitorii noştri tineri cultivă bogăjia graiului românesc. Departe de noi convingerea că poezia trebuie să vibreze numai pe coarda na­ ţională ! Credem de asemeni că, factor de expresie a sufletului o- menesc, limbajul este şi un factor de exprimare al artei, dar nu putem, fireşte, să credem cu Benedetto Croce că orice expre­ sie lingvistică se confundă cu cea estetică şi că prin urmare ling­ vistica coincide cu estetica, după cum nam vrea să se creadă că critica literară se reduce Ia critica filologică a textelor literare Iar, dacă imputăm pe dreptate unei părţi a liricei lui Alexandri, şi în special celei erotice, un retorism lipsit de sinceritate ; dacă nu pu­ tem găsi muzicalităţii versurilor lui Bolintineanu nici o expresivitate estetică reală, datorită lipsei de interiorizare în mişcarea ritmică a cuvintelor, ce rămân goale de conţinut; dacă lipsa de armonie ne; cesară între dispoziţia ce trebuie s'o trezească înţelesul limbajulu* înfrăţit cu sonoritatea lui dă stilului romanelor lui Rebreanu, ma' totdeauna, impresia unei arte imperfecte, stingherind măreţia con" ceptiilor sale epice ; pe când, dimpotrivă, la Sadoveanu această ar monie desăvârşită ne fură şi ne învăluie într'o lume de vis, — în­ seamnă că o parte din taina frumuseţii artei literare stă în puterea de a plăsmui conţinutului ei spiritual, acea expresie lingvistică de o plasticitate perfect adecvată. Numai scriitorul artist, pe deplin în- zest reuşeşte să reunească în limba cu care ne înfăţişează arta sa : rjxă, claritatea şi forţa, îmbinate cu o finejă personală a to­ nului cu ritmul şi sonoritatea deplină a cuvintelor. De aceea el izbuteşte a-şi configura bogăţia impresiilor şi a imaginilor într'o in­ tuiţie clară şi cu înţeles, ce ne-o transpune prin melodia cuvintelor într'un stil tű o proprietate specială, împrumutându-le un caracter de noutate. Esteticianul Karl Federn face în privinţa aceasta foarte justa observaţie că poetul binedotat are întotdeauna limbajul său propriu. El şi-I exprimă în legăturile de cuvinte particulare lui, într'un ritm personal, care depăşeşte regulile obişnuite ale ritmului vorbirii şi se poate simţi atât în proza cât şi în versurile sale. Cine nu cunoaşte o piesă anumita din opera unui astfel de scriitor, poa­ te să-i recunoască paternitatea după însuşirile speciale expresiei o- perei sale întregi şi, adăogim noi, — tot datorită acestui fapt cititorul poate cu uşurinţă deosebi influentele de şcoală ale imitatorilor, care îngăimează numai forma exterioară a artei marilor creatori. *) Gân- diti-vă spre exemplu la versurile lui Popovici-Bănăteanul, servil imi­ tator al formei lui Eminescu ! Asta explică şi uşurinţa parodierii marilor creatori în arta literară. La Bolintineanu însă lucrul se pe­ trece invers, datorită ritmului caracteristic muzicalităţii exterioare a versurilor. Pe când celelalte „parodii originale" ale lui Topârceanu constatau tocmai în adaptarea unui fond nou expresivităţii speciale, stilului vorbirii, diverşilor poeţi pe care, cu neîntrecutul său talent, dânsul i-a parodiat. Poeţii originali îşi au deci o expresivita­ te proprie a limbajului după cum pictorii îşi au o expresie proprie a artei lor. Artistul care încearcă să-şi făurească voit şi cu deasila o astfel de expresie cade în trivialitate ţ»i în căutare, creind prin siluirea vorbelor, cuvinte răsunătoare şi greu de înţeles, ori expri­ mări vulgare, lipsite de plasticitate. S'a observat, mi se pare, că violenta unor pasaje din proza lui Arghezi, precum şi stricarea sau frângerea sintaxei obişnuite, în unele părţi din poezia domniei saie şi a altor modernişti români, sunt datorite lipsei de originalitate a stilului. Alteori limbajul poetic al scriitorilor prezintă omisiuni şi al­ terări arbitrare ceeace denaturează şi efectul estetic propriuzis, silind pe cetitorul, izbit da ciudăţenia acestor apariţii nouă, să caute un înţeles adevărat pentru ele şi, prin aceasta, reuşind să-1 arunce din­ colo de dispoziţia necesară artei. Acesta este efectul poeziei sibiline, hermetice . .. cum e de pildă ultima formü'/; a poeziei lui I. Barbu, poate tocmai de aceea mai mult admirat d-cât înţeles. Tendinţa de a fabrica arbitrar o limbă proprie duce sau la u- şoara uitare a invenţiilor de acest fel sau provoacă un furtunos hohot de râs, cum s'a întâmplat cu poezia italienizată a lui Eliade Rădulescu. Dimpotrivă, scriitorii care au ajuns să-şi făurească o limbă potrivită stilului lor personal dau acesteia înfăţişarea unei creatiuni organice desăvârşite. Aşa se şi explică faptul că aceşti ar­ tişti îmbogăţesc, cu noutăţile lor de vocabular şi de sintaxă şi cu nuanţele unei expresivităţi ce iese din comun, frumuseţile limbii li­ terare. Exemplul cel mai grăitor în privinţa aceasta îl dau marii ar­ tişti ai literaturii româneşti : Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadovea- nu şi pentru a ajunge la cele ce ne interezează în special aici, poetul Octavian Goga. Există în literatura noastră o anumită dinamică de limbaj, un stil al vorbirii proprii poeziei lui Goga. Şi înafară de această îmbinare măiastră a cuvintelor cu tonurile, ritmu­ rile şi melodia lor specifice găsim o mulţime de construcţii speciale limbii acestui artist. Citez câteva aşa de bine cunoscute :

*) Aceşti imitatori au o manieră, fără a avea cu adevărat un stil. (v. Th. A. Meyer, Aesthetik, II Aufl, 326). Milostiva glie (cuvânt introdus definitiv de poetul nostru în limba literară), Clipa milostivă, Iscusita vremii slovă, Cetătuia de ape, Cetătuia strălucirii (cerul), Cetatea de ghiată (a inimii), îngropa­ tul vremilor tezaur, Somnul maşter, Vremea maşteră, Poveştile slovii, Hirotonirea razelor de soare, Apa care doarme la i r u g ă , Vaerul strunelor, încet grăitoarele unde, Ceruî : Unde nori-şi tin popasul în lăcaş de margarint, Descopciate tinte de lumină: razele dogoritoare ale soarelui, ş. a. m. Toate aceste creatiuni aşa de plastice aü trecut de mult în limba literară şi cei tineri le iau, fără beneficiu de inventare, ca expresii obişnuite din patrimoniul graiului zilnic. Ei nici nu bănuiesc la originna lor genialitatea creatoare a unui maestru al limbii ro­ mâneşti, mai ales când nu cunosc poezia lui Goga. Ba chiar şi a- cei cari o citesc — prea puţin cunoscători ai desfăşurării limbii noastre poetice — nu pricep marea originalitate plastică, arta mă' iastră a acestui limbaj, ia cizelarea căruia poetul a pus în mişcare o adâncă putere de intuiţie şi de fantazie, un nemărginit simt al limbii nationale pe care a mlădiat-o în sclipitoare nuanţări lirice cum nu s'a mai întâmplat niciodată pe pământul nefericit al Ardea­ lului. Aici se ascunde secretul marei puteri de vioiciune şi trăinicia limbii poetice a lui Goga. Ea e veşnic vie, fiindcă e mereu tânără în prospeţimea ei, ea alcătuieşte un nou univers poetic, înfiripat din adâncimile celei mai bogate comori a neamului nostru! Din străve­ chea Iui forţă spirituală care-i dă întreaga vigoare şi deplina ei sugestivitate. ROMULUS DEMETRESCU CÂNTECELE LUI ANACREON

Anacreon L-am văzut în vis pe Anacreon Pe veselul poet din Teos : Mi se păru că m'a strigat pe nume, Grăbit la el am alergat Şi, sărutându-l, l-am îmbrăţişat... Era cărunt, dar vesel şi senin Şi poftitor a glume şi plăcere Iar buzele îi miroseau a vin... Cum tremura din toată fiinţa lui bătrână Ştrengarul Eros îl ducea de mână — El şi-a desprins cununa de pe frunte Şi zâmbitor mi-a dăruit-o mie. Avea miros de Anacreon şi aceea. ...Şi eu, şi eu, nebunul, am primit-o Pe cap mi-am aşezat-o apoi cu gust De-atunci şi până azi, fără ncetare, Iubirea fierbe în mine ca un must.*.! Harfa Aş vrea să am eu harfa lui Omer, Dar strunele-i războinice le-aş rupe, O, dati-mi mie cartea care 'nvaiă Cum trebue să punem vinu 'n cupe — Lăsati-mă să chefuesc.şi beat de vin, Să joc, să râd, să cânt şi să vă 'nchin Şi zdrăngănind din harfa cea c'o strună Să vă aprind pe toii la voe bună... Aş vrea să am eu harfa lui Omer, Dar strunele-i războinice le-aş rupe! Zugra vttl Zugravule, stăpân peste culori, Ascultă glasul Muzei ce-o să-ii spună: Să vii să-mi zugrăveşti tu cetăţenii, Când chefuiesc şi-s veseli împreună Să zugrăveşti şi pe-o bachantă, acolo, Sfidând în bucurii nemărginirea, Şi-apoi să te vedem, dacă-ţi dă mâna, Să zugrăveşti tu, meştere, iubirea ! Comandă Părinte Hefaist, o comandă, Dintr'un argint ce nu se 'ndoaie — — O, nu, nu-ii cer o panoplie, Ce-mi pasă mie de războaie!? — Să-mi faci tu, meştere, o cupă Cât poţi de-adâncă şi de largă, Dar să nu-mi bati pe dânsa cumva Vreun semn de rele lătrătoare, Nici pe Orion cel cu primejdii, Ce-mi pasă mie de Pleiade, De Bootes, ce-mi pasă mie!? Să-mi faci pe ea vita de vie. Ciorchini de struguri să-i atârne, Menade cu priviri astute Alături pântecoasă bute In ea voinici strivind cu bârne, Satiri cu râsu 'nfipt în barbă, Eros jucându-se prin iarbă, Cu cea din Citera scornită Să-l faci şi pe ştrengarul Liaios, Pe-un Gros şi pe-o Afrodită ...!

Cupa

Maestre Hefaist, fă-mi o cupă In cinstea albei primăveri — Uite-o, sburând pe lunci uşoară, Bogată 'n roze şi plăceri! ...Pe cupă, meştere 'nvătate, Să-mi baţi imaginea beţiei, Dar să nu scapi nimic într'însa Ce-ar fi potrivnic bucuriei, Nimic însuflător de spaimă ... ! ... Pe cel născut însă din Zeus, Pe Bachus Evoe-l îngaimă ! Să fie şi-Afrodita-acolo, Cea de ospeţe poftitoare, Şi câţiva Cupidoni şăgalnici, Cu Graţii pururi zâmbitoare Dansând la umbră de pădure Sub crengile bogate n struguri, Flăcăi ce bucurii respiră Şi-Apollo psalmodănd pe liră !

Eros

Legam cununi de roze... şi de-odată, Printre corole, un Eros am găsit, L-am apucat de aripioarele de spumă Şi 'n vinu-mi de pe masă l-am svărlit, Am dus la buze-apoi şi-am stors paharu Dar el, pe dinăuntru-acum, ştrengarul, Mă gâdilă cu aripiarele-i necontenit! Se hârjonesc fecioarele Se hârjonesc fecioarele, şi-şi dau cu cotul, Fâcându-şi haz de tine-Anacreoane, lan' uită-te n oglindă 'ntr'adevăr, Să vezi că nu mai ai un fir de păr. Şi fruntea cum ţi-a pleşuvit cu totul ! — Fecioarelor, eu nu ştiu azi, aevea, Mai am vreun fir de păr, de-o să-mi mai crească, Dar ştiu că n lumea asta fiecare, Cu cât e mai aproape de mormânt, Cu-atăt mai mult, e lucru demn şi sfânt, Să râdă des şi să se veselească ! Lyaios Eu nu râvnesc nimic din câte n Sard A 'ngrămădit nebunul Despot, Gyghe Cu pofta de măriri eu nu mă mbăt Cu setea de-a fi tare nu mă ard — Mă muliumeşte-un borcănaş de nard Ce-mi face aromitoare barba 'ntreagă, O jerbie de trandafiri să-i leg cunună Pe care să mi-o potrivesc pe frunte... Ce va fi mâini, cine-ar putea să-mi spună? Dar azi cât e senin şi voie bună Să bem, copii, şi să ne veselim Lui Dionis tămâie să-i jertfim, Că 'n orice clipă vine moartea, poate, Şi atunci deodată sa sfârşit cu toate ! Chef Pe toţi zeii din lume, Lăsati-mă să beu: Vreau să petrec azi straşnic Cum petrecu Alcmeu Şi-Orest cel alb şi suplu Doi ucigaşi de mame... Ci eu ferit de crime Făcăndu-mi voe bună Cum nu mai avu nime Vreau să dansez sălbatec... Făcu chef şi Heracle Sunăndu-şi groaznic tolba Si arcul lui Ifit, îşi petrecu şi Aiax, Străfulgerându-şi pieptul Cu sabia lui Hector... Dar eu cu cupa' n mână Si nu cu arc, nici spadă, Aş vrea să joc azi straşnic! TEODOR MURAŞANU CRONICI

EXPOZIŢII DE ARTA PLASTICA

Inaugurăm o nouă rubrică ! -Manifestările de artă plastică, cât şi mişcarea în sine, nu se pot trece cu vederea, chiar atunci când aparentele pledează pentru o lipsă de sens precis şi unitar al acestora. Lumea artiştilor este o lume curioasă. Lipsită de omogenitate, ca străduinţă şi orientare, ea îşi caută exprimarea în moduri uneori paradoxale. Oscar Wilde a- mintea că : „pentru artist, expresia este singurul mod sub care poate concepe viata. Pentru el tot ce-i mut e mort". Numai dacă ne gân­ dim la realizările atâtor pictori şi sculptori putem vedea cât de pro­ fund e adevărul lui 0. Wilde. Căci forma de viată a artistului, cre­ zul lui, îl aflăm întotdeauna ca o sinteză a conceptului vieţii în propria-i artă. De aceea, când privim în jur, vedem exasperant de mult, o artă căreia îi lipseşte expresia. Artistul n'a ştiut decât par­ tial s'o transpună operei de artă, căci nici el n'a avut de unde so ia. Nu expresia ia fost modul sub care a conceput viata, ci poate, ce­ nuşiul monoton al luptei pentru existentă. Astăzi, când contempla­ rea e„ un lux, arta adevărată e o problemă serioasă şi îngrijorătoare. In Ardeal, pe lângă artiştii români, trăiesc şi un număr destul de apreciabil de artişti minoritari : germani şi unguri. Printre ei sunt nume consacrate, şi aici, şi peste graniţă. Pentru faptul că ei lucrează sub cerul şi lumina noastră, în arta lor se oglindeşte ceva din sbuciumul comun tuturor artiştilor noştri. De aceea, toate manifestă­ rile de artă ce le vedem în jur, trebuesc privite unitar. In arta tuturor acestora găsim şi scăderi şi ridicări, şi umbră şi lumină. Pentru a strânge la un loc toate fărâmele de expresie şi de artă risipită în realizări atât de contradictorii, inaugurăm această rubrică.

Elena Popea, — Cluj, Sala Prefecturii.

Mi-am amintit, ieşind din expoziţia pictoriţei Elena Popea, de-o slăbiciune de-a lui H. Matisse. Ii plăcea într'o vreme să picteze orice motiv în jurul unei ferestre : flori la fereastră, fată în fata ferestrei, femee la fereastră şi în sfârşit, cunoscutul tablou — Marea — pe care o vede printr'o fereastră. Şi cred, că el a iubit atât de mult fereastra, fiindcă prin ea şe privesc două lumi, cea interioară şi cea exterioară. Datorită ei, aceste lumi atât de deosebite, stau fală în fată şi se pătrund una pe alta cu insinuarea strâmtă a cadrului ei. Căci o fe­ reastră nu te lasă să vezi decât atât cât vrea ea. De aceea, putem regreta când fereastra sufletului unui om e mică şi strâmtă. Pictoriţa Elena Popea nu are nimic de ascuns din tumultul unui suflet chinuit de viziuni largi. Fereastra sufletului îi este un infinit. Nu păstrează nimic pentru sine. Tot ce are ne arată, sincer şi necântărit. In această expoziţie nam simţit jena care am încercat-o în altele, văzând, că însuşi artistul e stânjenit c'a trebuit să ne arate lucruri prea intime, preocupări, cari atât de mult ar vrea să rămână doar în coltul lui cel mai retras. E atâta lurne în arta pic­ toriţei Popea, că te oboseşte. Prea vezi un om în totalitatea lui şi asta, atât de neaşteptat. Pentru acest motiv arta pictoriţei Popea nu mai poate fi un secret. Şi tot acestui fapt i se datoreşte şi neega- litatea de valoare a lucrărilor din expoziţia din Cluj. Cineva emisese teoria că între materialul plastic ales de-un artist şi sensibilitatea lui este o anumită corelaţie. Mi-a fost dat, ca 'n expoziţia Popea, să regăsesc confirmarea acestei legi. M'am întrebat dece în aquarelele pictoriţei noastre luminozitatea e mai vibrantă, mai trăită direct în materia ei? Şi dece uleiul nu are o materialitate, un ton aspru şi viu? Dânsa diluează uleiul până acolo unde se apropie la maximum de aquarelă. Principiul vital, de natură plas­ tică, al uleiului este neperceput, poate neînţeles, căci pentru uleiu trebus un suflet croit, nu din stofa unei sensitive ca al pictoriţei Popea, ci dintr'o materie dură şi vie ca un cristal cu multiple faţete. Lumina în pictură este o piatră de încercare pentru orice artist. Ea are puterea de-a micşora distantele, de-a adânci formele sau de-a înălţa cerul. Cine no ştie preţui, o sacrifică. Nervul picturei Drei Popea este lumina Prin ea trăiesc toate peisagiile şi compoziţiile. Datorită ei, lumea pictoriţei Popea este o lume optimistă, o lume constructivă, care se înaltă şi se multiplică prin infinitul luminii ce-o inundă. A{i băgat de seamă că dânsa nu caută umbra? Caşi când prin ea sar diminua vitalitateapeisagiului, s'ar întuneca lumea lui şi sar ascunde în el, un nu ştiu ce demon al întunericului. Fără umbră, forma e nevoită s'o redea, nu prin con­ trast cu lumina, ci cu ajutorul liniei de contur şi cu gama tonurilor. Forma o vezi, mai bine zis o presupui, prin şarada a câtorva to­ nuri aşezate în aşa fel, ca fiecare având o altă perspectivă, forma să apară prin împerecherea lor. Şi-am mai găsit în pictura Drei Popea pusă o întrebare destul de serioasă în pictură. Oare lumina, sub diversele ei unghiuri de refracţie şi reflexie, are puterea să schimbe raportul dintre două tonuri? Deslegarea nam găsit-o ; desigur însă, că va veni, cândva, tot în arta pictoriţei Popea. Compoziţiile cari ni le-a înfăţişat sunt caracteristice prin ten­ dinţa, tot mai generală, de a le reprezenta într'un singur plan. Per­ spectiva nu dă adâncime justă ci este o inversare a logicei optice. Aflăm un plan acolo unde logic bănuiam altul. 0 adâncime îti pare mai justă ca în natură, iar aerul care este invizibil pentru pro­ fan, e colorat, e materializat printr'o perdea de lumină pictată şi transparentă. In acest fel, peisagiu! se desfăşoară, perspectivic, (acolo unde nu e într'un singur plan) printr'o serie de planuri succesive, ceeace dă impresia unei stratificări. Toate fiind însă într'o baie de lumină, deci transparente, succesiunea lor nu e frântă, ci datorită tot luminei, continuitatea apare evidentă. Perspectiva de decor cu fon­ dai şi laterale are marele avantaj de-a putea lucra numai cu tonuri. De aici vine maestria tonurilor, care văzute prin optica pictoriţei Popea, apar vii, interesante şi inedit aşezate în pespectivă. Sar putea pune întrebarea dacă până acuma şi-a făurit un stil propriu sau nu este decât o manieră de natură tehnică. Stilul presupune elaborare cerebrală, sistemă logică, precept şi sinteză. Adică, o artă raţionalizată, construită sub imboldul unui crez într'o concepţie superioară de artă. Notaji însă, noţiunile de ra­ tionalism şi artă nu se exclud. Prima e suportul, celălalt e monumentul. Maniera în schimb, e o virtuozitate tehnică, o confundare a concepţiei cu elaborarea, chiar în planul restrâns al exprimării. Aşadar, o manieră se poate foarte bine substitui stilului, până la un anumit punct; imediat însă ce o problemă cere o depăşire a manierei, ea devine falimentară, şi doar stilul poatî depăşi ceace maniera n'a reuşit. In rezumat, stilul câştigat este un mijloc de-a brava, în cadrul acelui stil, orice problemă de artă. Posezi limbajul, poti orice exprima în el. Maniera este numai o expresie, una dintre cele multe dintr'un stil, şi care se confundă cu limbajul doar atunci când se suprapun. Pentru acest motiv am găsit în expoziţia Popea, lucrări de valori diferite. Atunci când a voit să depăşească maniera n'a reuşit decât în 6—8 lucrări, restul au rămas doar o expresie izolată. Desigur, o manieră de natură conceptuală a tehnicei, nu o manieră ieftină de mecanică a paletei. Am revăzut expoziţia Elenei Popea în ultima ei zi. Se reţinuseră câteva lucrări. Ce e trist, şi aceasta pentru că indică un anumit nivel de preferinţe, este faptul că cele mai bune lucrări i-au rămas în expoziţie. Şi totuşi, pentru artistă nu trebue să fie un motiv de 'ngândurare. Pe 'nserate, atunci când întunerecul va cădea în cameră tare şi material, aceste tablouri îi vor zâmbi însorit şi pline de lumină, de lumina eceea pe care numai dânsa a ştiut s'o înţeleagă atât de frumos.

Iser. — Pe marginea expoziţiei din Bucureşti. „Cuvântul Liber" din 1 Decemvrie 1934 a fost închinat picto- torului Iser. Acesta, de curând întors din Paris, unde s'a stabilit în 1920, pentru a expune regulat acolo şi aici, a deschis în Bucureşti în sala Dalles o nouă expoziţie. De aceea „Cuvântul Liber" a fost în sărbătoare. Şi i-a închinat un număr, pentru alcătuirea căruia pene maestre şi-au însemnat amintiri, impresii şi bucurii. Reprodu­ ceri din opera artistului au ilustrat numărul festiv. Scopul acestor rânduri nu este acela al complectării, cu părerile noastre, numă­ rului de revistă amintit. Vroiam doar, şi aceasta pentru a stabili un anumit raport de deferentă fată de valori precis şi definitiv stabilite în pictură, să discutăm părerile dlui Marin Simionescu-Râm- niceanu despre arta lui Iser, publicate în revista de mai sus, Dsa spune : „Intr'o zi, Iser va fi socotit ca unul din cei mai mari peisa- gişti ai lumii, alături de Ruysdael, Hobbema, Turner şi.. .." Nu ne oprim nici la comparaţia cu Hobbema şi cu Turner, asupra aces­ tora se ridică Ruysdael. In pictura lui Ruysdael este bine să vedem exponentul unei epoci profund fixate. In timpul Iui, umanismul stabilise îndiguirea care a orientat arta aproape două secole, Rembrandt adâncise sen­ sul subtil al luminii şi Spinoza în Etica lui făcuse să se nască un panteism absolut, care se simţea că generalizează o convingere de vieţuire. Era o epocă în care preocuparea principală a celor ce creiau era orientată spre adâncime, spre subterane speculaţii meta- tafizice. Lumea era văzută prin prismă nouă, iar conceptul vieţii era privit „sub specie aeternitatis". De aceea, peisagiul lui Ruysdael are în el o concentratiune ce pare că {ine în ea zăgzduită dinamica unei mişcări în timp. In el trăieşte o putere de etern. Apa mării cu valurile ei nu era un instantaneu, era înmărmurirea unei eterne miş­ cări, care la fel va exista şi n ultima clipă de existentă a mării. Iar cerurile lui Ruysdael purtau în ele oglindirea unei alte lumi, ce no poate măsura un ochiu omenesc şi cântări o minte de om că­ lător pe pământ. Şi n firul de iarbă care tresaltă sprinten printre două pietri, Ruysdael a pus viata întregei noastre planete, simbolul existentei noastre spatiale, a propriei noastre vieţi. Şi admiţând, prin arbitrar, că Iser ar avea în el această putere de a pătrunde viaţa naturii cu toate subtilităţile ei şi cu tot sensul ei metafizic, ce-ar putea el să nemurească în pictura lui? Epoca noastră goală şi desorientată ? Epoca noastră strâmtă şi măcinată de ieftine idealuri şi străduinţi? Căci ori cât ar vrea Iser, în peisa­ giul lui de astăzi, se strecoară ceva din tumultul dezastruos pentru creatorul de valori intelectuale, din frământarea inutilă a peisagiului nostru social. Nu, categoric nu, un Ruysdael nu se poate reedita, şi mai ales din Iser, care a trebuit să fugă la Paris pentru a face artă, caşicând, Rembrandt, Ruysdael, Velasquez, Michel-Angelo şi alţii, au creiat ceiace ne-au lăsat, în locul cel mai agitat din timpul lor.

Eugen Gâscă. — Cluj, Sala Prefecturii. Aţi privit vreodată lumea printr'un ciob strâmb de sticlă? De­ sigur că da ; desigur că n copilăria fiecăruia a existat nevinovata plăcere de a privi tot din jur, prin cioburi de sticlă colorate. Şi fără îndoială că între aceste cioburi s'au găsit şi unele cari să aibă o suprafaţă curbă sau un colţ rotunjit. Vă amintiţi cum apăreau toate în acest ciob strâmb ? Perspectiva era transformată, paralelele de­ veneau secante, oblicul părea perpendicular pe orizontală şi diago­ nalele prelungiri perspective a nu ştiu ce mozaic liniar. Şi 'n acest caleidoscop al luminilor copilăreşti am privit cu toţii ore întregi. Era deosebita atracţie de a vedea totul altfel decum eram obişnuiţi. Şi dacă priveaţi la un chip de om; ochiul se aşeza în frunte, gura se strâmba spre ceafă, şi gâtul, ori se turtea ca un olac, ori se lun­ gea ca un fus viu. Pentru copilul din noi, această lume transfigu­ rată de-un ciob strâmb de sticlă, a însemnat prima îndrăsneată ilu­ zie asupra vieţii. Am crezut că 'n acelaş fel, mai târziu, când ni se vor părea curioase numele noastre de copii, vom putea printr'un altfel de ciob să făurim a lume care să ne amuze. Pentru unii oameni, lumea cioburilor s'a terminat odată cu formarea convingerii că unui ciob de sticlă nu i se mai poate da atenţie. Ipocrizia care ne dădea măsura unui „om mare", ne rupea ultima firavă legătură cu lumea de basm a jocurilor copilăreşti. Pentru alţii însă, lumea aceasta nu s'a terminat în pragul ado­ lescentei ; şi a trecut cu ei, dincolo, în viata de om matur. Au ple­ cat în lume cu o lentilă a viselor copilăreşti şi cu mirajul ineditului în orice sforţare prestată. Aceştia sunt artiştii şi tot grupul acesta de posedaţi ai altor lumi. In expoziţia pictorului Gâscă m'am întors cu gândul în urmă, Ia lumea visurilor noastre, a bucuriilor puternice, trăite şi adâncite n suflet. Şuti. m'am întors cu gândul în sinea copilului din noi, care ri pofida firelor albe ce ncoltesc, trăieşte încă 'n mulţi, dârz şi inco­ mod. Şi-am regăsit bucurii uitate, tresăriri naive pentru nu ştiu ce nimicuri din viată. Nimicuri azi, căci atunci, acel atunci atât de drag fiecăruia, erau bucurii mari şi scumpe. Prin ele săream sprinten peste zile şi ani, peste vârstă şi viată. Şi-am înţeles apoi dece pictorul Gâscă are o viziune atât de curioasă asupra lumii. 0 viziune care ne face să regretăm maturitatea din noi, şi să ne căim pentru nu ştiu ce râu, pe care nu l-am făcut niciodată. Pictorul Gâscă e fixat asupra unei lumi care azi nu ne mai place, din maliţiozitate şi deşartă ipocrizie. Am găsit în picturile visătorului nostru lumea din cioburile de sticlă colorată. Aceea care ne plăcea atât de mult în copilărie şi care am trăit-o şi-am crescut-o ; o lume naivă, dar sinceră şi puter­ nică, aşa cum numai viata însăşi ne-o poate da. Desigur, că vor fi şi dintre aceia cari să găsească în pictorul Gâscă un tardiv exhibitionist al genului modern. Vor căuta expli­ caţii şi desigui că nu le vor găsi. Căci logic nu le pot găsi, după cum rational este exclus a-ti putea explica basmul şi metafora, dramaticul şi imponderabilul visului. Trebue lăsată la o parte îngrădirea logicului culturii şi formaţiunii noastre intelectuale. Tre­ bue să Iaşi copilul din tine să tipe, să strige, să se frământe aşa cum ştie doar el s'o facă în lumea lui, Şi doar atunci vei pricepe, aşa cum au priceput toji copiii, că lumea din jur e a noastră atâta timp cât vom şti să-i dăm în cuget o înţelegere care ne convine. Vor fi oare dintre noi semeni cari să-şi nege copilul din el ? Copilul acela sfânt şi nemuritor, care nu ne lasă să ne doboare realul vieţii şi care ne face, şi dincolo de 30 de ani, să tresărim la un gângurit de păsărele şi la vederea unui nor în formă de balaur. Pentru toti aceştia pictura lui Gâscă va fi un secret şi o nedumerire. Pictorul Gâscă are o puternică şi supremă calitate : e uman. A pictat umanul din noi, din sângele, din creierul, din visele şi din străduinţele noastre. A pictat contorsiunea sinistră a grotescului din noi. A acelui grotesc căruia îi întoarcem spatele ca unui vis urât ce nu-I mai vrem, fiindcă este prea sincer.

Peielle Robert şi Gáli Francise. — Cluj, Sala Prefecturii. In această expoziţie am văzut un început şi-un sfârşit. Pe tâ" nărui Gáli cu o pictură proaspătă şi juvenilă şi pe Peielle matur şi consumat. Dlui Gáli F., care incontestabil că are talent, i-am dori o lepă­ dare de influente vecine şi supărătoare. Să-şi cureţe paleta de Terra de Sienna şi să lase lumina să joace tinereşte în frunzişul copacilor. Maniera à la Rembrandt e bătrână caşi umbra grea din pictura lui. Şi pe urmă, clar-obscurul lui Rembrandt se integra într'o concepţie de pictură generală. A lua din el doar umbra şi lumina e o înţe­ legere parţială a maestrului. Dl Gáli caută prea de timpuriu gloria şi aplauze ieftine. Pe acestea n'ar trebui deloc să le aştepte; într'o evoluţie normală i-ar veni caşi o etapă a acesteia. Din această cauză dânsul atacă com­ poziţia de anvergură şi problema de stil magistral. Nici utilizarea acestora nu trebue forţată, anticipată, pentruca ele sunt un corolar al unui ansamblu de probleme. Fatal mi s'a dus gândul la Van-Gogh, care până la 28 de ani a lucrat doar desen. Şi mă ntreb, dece dl Gáli se eschivează evo­ luţiei normale? Dece uită că desenul e osatura picturei şi alb şi negrul e a. b. c. -ul tonurilor ? Dar, desigur că în curând vom vedea pe dl Gáli, sprinten ca o rază de lumină, cum se lapădă de prietenia artistică cu dl R. Peielle, cum delà Rembrandt nu mai împrumută maniera ci principiul şi cum nu se mai bucură când o băbuţă sentimentală oftează în fata unui tablou romantic şi sclivisit. Curaj domnule Gáli ! De acest pas depinde existenta de artist. Şi-ar fi păcat să sacrifici un talent, de dragul unor banale şi efe­ mere satisfacţii.

Negoşanu. — Cluj, Sala Prefecturii.

Este un pictor matur care ştie ce însemnează a face pictură cinstită. Naturalist, cu singura preocupare de a reda natura cât mai corect şi mai corespunzător. Fără elan, fără subtilităţi de stil sau de factură, ne arată o pictură senină şi liniştită. Dece lucrează însă, atât de mult, după gustul publicului ?

Zágoni Szábo Lili. — Cluj, Sala „Minerva".

N'am înţeles niciodată dece artiştii plastici, în consacrarea lor, aleg aceste două alternative, pictura sau sculptura. Rar se găsesc nume consacrate ca fiind desenatori. Toţi cred că atunci când nu faci sculptură, nu poti face decât pictură. Am impresia că delà natură există o consacrare a artiştilor plastici. Unii se nasc cu simţul formei în spaţiu, aceştia vor fi sculp­ torii, alţii cu darul culorii, cu acest subtil simţ pentru vibraţiile cro­ matice, ei rămân pictorii, şi alţii pe cari toate caracterele îi separă de aceste două categorii şi cari născându-se cu puterea de-a simţi tonurile, de-a înţelege viaţa şi contorsiunea expresivă a liniei, nu pot face decât desen. Orice consacrare prin neglijarea acestei legi naturale dă greş. Calea nefiind just găsită posibilităţile se exteriorizează în câmpuri di- ferite de activitate. De aceea, găsim pictură sculpturală şi sculptură picturală. Dna Zágoni Szábo Lili este unul din aceste cazuri, e născută să facă desen şi nu pictură. A picta nu însemnează, ca la discreţia unui arbitrar, să asortezi pe tablou culorile, după cum asortezi în viată, ciorapii cu cămaşa şi cu cravata. Tehnica coloristică e o pro­ blemă profundă şi serioasă. E catastrofal ca pe-un tablou să pui culoarea depe paletă, aşa, în toată simplitatea ei. Dacă industria culorilor n'a găsit altă cale să pună în tuburi culoarea, decât pe fiecare separat, nu e justificat, prin aceasta, ca să pictezi cu cu­ loarea nemodificată. Nu trebue utilizată aceea căreia îi găsim în vocabularul coloristic un corespondent, adică: roşu, verde, galben, etc., ci o culoare de sinteză. Culoarea trebue interpretată, aceasta este o axiomă. Şi iată ce i se întâmplă pictoriţei noastre fiindcă ne­ glijează acest adevăr. In primul rând nu poate reda căldura peisa- giului, vremea din el. El nu esie temporizat, ci-1 generalizează, uti­ lizând elementele stabile şi comune oricărui timp. Şi singură cu­ loarea are acest dar, căreia căutându-i transfigurările de moment indicate de lumină, reuşeşti să fixezi vremea, timpul meteorologic înţeles. Am găsit stridente de culoare nejustificate coloristic, cerute însă de dorinţa de a scoate efecte. Şi ca o sinteză a acestor gre­ şeli am aflat culori fără perspectivă, lipsite de planul just. Cele fon- dale vin în fată, iar acelea din primul plan, au atâta aer, că nu se pot plasa decât în ultimul plan al tabloului. Din aceste motive putem vedea că pictoriţa noastră nu ştie ce este culoarea. Cunoaşte însă foarte bine viata tonurilor. Orice tablou fotogra­ fiat, apare în noua Iui înfăţişare mult mai bun. In fotografie dispă­ rând culorile, rămân doar tonurile. Astfel vedem, că Dna Zágoni Szábo Lili are o aplecare naturală către desen şi nu către pictură. Are simjul naturii desvoltat şi-un fel de receptivitate pentru vi­ braţiile de negru şi alb. Lumina îi este însă un secret. Nu o utili­ zează de loc. In natură casele nu au massă fiindcă jocul de umbră şi lumină e neglijat. In lucrările de interior redă forma, nu prin mo­ delare, ci prin viata liniilor de contur şi prin contrastul de ton care indică o perspectivă de planuri, şi care redă, mai bine zis, un re­ lief nu o formă. Depărtarea în peisagii, adică perspectiva, nu suprimă forma chiar când lucrurile apar în siluetă, pentrucă silueta nu e un plan, ci apare doar ca atare. Ea trăieşte prin greutatea lucrului care nu i-o dă decât forma. Lumina care ar avea rolul să lămurească cele de mai sus este în picturile Dnei Zágoni Sz. Lili inexistentă. In unele locuri aflăm câteva efecte ieftine de soare. Dar nu aceasta e lumina. Dintr'o tendinţă femenină de spirit de miniaturist se pierde în detalii care supără foarte mult. Progresul rezolvă însă şi această lipsă. Un anumit romantism al compoziţiilor indică o influentă a artei contemporane ungare. Printre ele am găsit realizări bune, mai ales acolo unde, exceptional, a lăsat lumina să trăiască sobru, aşa cum . o cerea peisagiul. Numărul relativ mare al greşelilor indică varietatea preocupă­ rilor pictoriţei. într'o zi, aceste căutări se vor transforma în realizări. Cu o singură condiţie: problema culorii să nu fie bagatelizată.

N. Brana. — Cluj, Str. Universităţii.

L-am găsit pe dl Brana mai evaluat, însă tot atât de nedecis asupra căii pe care s'o urmeze. Sunt în expoziţia actuală vre-o şase direcţii în care caută. Fie­ care de-o anumită justeîă. Desenul care până acum îl interesa par­ tial, este studiat atent, ca perspectivă, compoziţie şi mişcare. Valo­ rile de alb şi negru sunt căutate cât mai just. Şi răuşeşte uneori într'un fel destul de fericit. In unele tablouri problema culorii este pusă într'un mod serios, în altele ea este numai un pretext. De aceea l-am dori pe dl Brana, definitiv decis. I s'ar da o- cazia ca singur să-şi verifice posibilităţile, pe cari i le bănuim des­ tul de variate.

Amália Dóczy n. Berde. — Cluj, Piaţa Unirii

0 pictoriţă care se înfăţişează Clujului cu multe peisagii, com­ poziţii şi portrete. E o artistă matură, deci consacrată şi 'n greşeli. Influenta şcoalei delà Baia-Mare este evidentă. Şi ce este su­ părător în această influentă e manierismul ei. Pentrucă poti învăţa la Baia-Mare, unde zice-se cerul şi pământul au culori speciale, să lucrezi într'un anumit mod, dar nu se poate înţelege dece se gene­ ralizează o manieră locală. De altfel, Baia-Mare n'a reuşit să pro­ moveze niciun artist, consacrându-1. A derutat însă pe mulţi şi le-a întârziat formarea. Subiectele pictoriţei sunt lipsite de frumos, le-a căutat doar in­ teresantul. Lucru care a fost de unii, superficiali pubicişti, interpre­ tat cu o pricepere aparte de-a înţelege peisagiul ardelean. Căci, o râpă, un pârâiaş sau o margine de pădure, redate sterp şi fără ca­ racter, nu spun nimic în plus fată de aceleaşi lucrate aiurea. Şi e de mirare cum, toii aceştia cari se improvizează în critici de artă, uită, că poate doar Nagy István, artistul de geniu pe care l-au lăsat să părăsea­ scă tara pentru a se fixa aiurea, a înţeles în parte peisagiul ardelean. Pictoriţa Amália Dóczy n. Berde este o pictoriţă cu mijloace restrân­ se. Pe acestea le posedă însă ; şi n cadrul lor ne dă lucrări interesante.

Tasso Marchini, Szervátiasz Jenő şi Rada Paşcanii. — Cluj, Sala „Minerva".

Cred că nu greşesc dacă afirm că pictorul Marchini este unul din putinii pictori ardeleni căruia ii va rămâne numele alături de o operă de artă. E un artist prudent, calm şi studios. E capabil ca ani de zile să lucreze într'un singur sens, pentru o singură proble­ mă de artă. Desigur că aceasta e calea cea bună. In momentul de fată îl văd aplecat tot asupra problemei de culoare. Neglijează, formă, lumină, compoziţie, la portrete, conţinu­ tul psihologic şi chiar tonul ; toate pentru culoare. Motivul pentru Marchini e un pretext, pe el brodează o pânză de culori, nuanţate fin, poate prea fin. Fiind încă, în evoluţie, la faza tehnică a repartizării juste a valorilor, peisagiile şi compoziţiile nu trăiesc prin poezia lor specifică ci prin vibraţiile materiale de culoare. Atâta timp cât pictura de nuanţe nu utilizează tonul are o notă de monotonie. Este vina care în parte i s'a adus şi lui Cézanne. Satisfacţia care am încercat-o în expoziţia lui Marchini este aceea, că l-am găsit evoluat. Felul în care lucrează şi caracterul ascendent al realizărilor sale pecetluiesc o consacrare. Pictorul Marchini şi-a fixat adânc ră­ dăcinile în câmpul pictuiei pure, Este locul ce i se cuvine. Sculptorul Szervătiusz este la fel caşi altădată: idilic, liric şi fe- menin. Forme idealizate cari trăiesc mai mult prin linia conturului şi prin silueta lor desvăluesc un suflet firav şi receptiv la emoţii senti­ mentale. Oare sculptorul, chiar prin determinismul artei lui, nu tre- bue să fie mai robust? Forma materială pretinde un ochiu învăţat să cântărească volume expresive şi concrete. Prin felul său de a lucra, sculptorul Szervătiusz se consacră sculpturei de interior, de mică perspectivă. Este sculptorul intimităţii locuinţelor noastre. Statuetelor sale le stă bine într'un colt de cameră discret şi intim. Pe d-1 Radu Puşcariu îl ştiam sculptor. In expoziţia de fată ne arată patru afişe desenate în culori. Ştim însă, că un afiş trebue să conţină caracterul lucrului exprimat. Ori după afişul d-lui Puş­ cariu care reprezintă „Casa Omul" afli lucruri noi şi anume, că odată ajuns la această casă mai ai de urcat. Caracterul vârfului „Omul" este tocmai acela al ajungerei la un sfârşit. Simţi precis că acolo s'a terminat drumul. Iar limpezimea cerului t'-o confirmă. După afişul d lui Puşcariu novicii în ai turismului n'ar mai porni-o la drum. Prea i-ar speria perspectiva unui urcuş accidentat delà „Omul" în sus. • v. BENEŞ CĂRŢI

Victor Papilian, Alt glas. Piesa în 4 acte, jucată la Teatrul Naţional din Cluj.

îndrăgostitul de Ardeal şi problemele lui, d. Victor Papilian, a scris o nouă piesă dramatică. Fată de celelalte piese dramatice ale acestui scriitor, dificile pentru înţelegerea unui public neobişnuit cu probleme de gândire profundă şi neincadrat într'un ritm în care permanenta motivului descopere noi firide, care-i măresc misterul, această piesă este una dintre acelea care se pretează la mai multă şi repede înţelegere. Tema tratată: conflictul etnic dintre Unguri şi Români, conflict cu un vechiu istoric, dar considerat subt aspectul luat după războiul mondial, — e mai antrenantă, mai ispititoare pentru curiozitatea, cucerită de actual şi sensational, a publicului nostru. Dialogul vioiu (o permite şi natura subiectului) şi o oarecare pasiune în deslegarea conflictului (fără a se abate nici o clipă delà acea obiectivitate care-i permite să urmărească mărunt patimile ce se declanşează din ambele părţi), intriga care-şi adună material pe măsură ce înaintează acţiunea — sunt mijloace care tin încordată atenţiunea, încât spectatorul colaborează însuşi la pregătirea mo­ mentului dramatic. Nu-i mirare că, la sfârşi rămâi cu impresia că trebue să mai continue acţiunea, că piesa 'a terminat prea repecte, deoarece elementul dramatic -continuă să acţioneze în sufletul nos­ tru cu puterea pe care numai operele mari i-o imprimă. Maghiarizarea sau românizarea copiilor în familiile mixte din Ardeal e o poruncă pe care sângele le-o sugerează sofilor oricât de inculţi. Instinctul acţionează conform unei logici în care liniştea casei sau iubirea conjugală au prea puţine reziduuri. Şi dacă d. Pa- pilian a înclinat spre biruinţa românismului, reprezentat prin femeea de neobişnuită energie, Maria, e numai una din posibilităţile finalului. Instinctul e tot atât de puternic şi în cealaltă parte, întărit încă de elementul poetic, (care dă atâta farmec piesei!) al altui glas cu care vorbeşte pământul acesta vechilor stăpâni. — Dacă pun urechea la pământ aud alt glas, din observaţiile de înţelept bătrân ale lui Szabo, soţul, reprezentantul revendicărilor maghiare, nu-i decât motivul provocator care-i stăruie permanent în conştiinţă, care, peste considerentul politic, reprezentat prin preotul Gabanyi (nu ştiu de ce, exag'erat de autor!), îi vorbeşte de a- proape, îi urmăreşte tragedia, îi dă figură de mag şi caracter divin gândurilor sale. E ceva apropiat care-1 îndeamnă la lucru, natural, graiul străin al pământului, care-i tulbură viziunea, îi cuprinde liva­ da, îi pătrunde prin toate deschizăturile în casă şi-i alungă liniştea, îl atrage pe el însuşi spre mormânt, ca să scadă tot mai mult nu­ mărul celor vechi. In conştiinţa sa se produce fenomenul unei lucidităţi târzii. Fiinta-i, însă, nu mai poate actione demn şi singu­ rul său gând salvator : de a veni feciorul său Gabor (jandarm în Ungaria) ca să moştenescă pământul, să-I îmblânzească, ca pe o fiară, să înmulţească numărul celor de odinioară — nu e înţeles. Slăbit şi învins (aici se produce tragedia, aici e adevărata învingere !), se abandonează mijloacelor nedemne ale preotului Gabanyi. A- cestuia nu pământul îi vorbeşte. Priveliştea câmpiei nu i se reflectă în suflet. Consideraţiile politice, elementul istoric, dau im­ puls actelor sale. Şi abaterea delà etică e normă de existentă, iar călcarea legii, îndemnurile la subminare şi organizare secretă, au la bază argumente pe care mintea normală le refuză. încât biruinţa Măriei, prin cucerirea celor doi copii ai săi : Dochita şi Ioşcută, vine ca o recon"ortare... * Cele mai bune cuvinte pentru arta cu care dl N. Neamtzu-Ottonel a întrupat pe Szabo, şi dra Marcela Borşa pe Maria, iar dna Violeta Pes- cariu Boitoş pe Ioşcuja (în care se desbate conflictul ca pe al doilea plan). Se cer câteva cuvinte şi despre autor. DI Victor Papilian a avut soarta nedreaptă a tuturor celor care inaugurează un nou mod de a scrie. Scrisului scurt, cu momentele de efect sentimental calculate, cu o dozare echilibrată a materialului (determinată de puţinătate sufletească, sau inventivitate pauperă) ; sau scrisului superficial cu di­ luări de material emotiv, cu neobosită exploatare a senzaţionalului şi pitorescului, — d. Victor Papilian i-a opus scrisul masiv, încărcat de probleme, greu de material documentar, amorf ca şi natura, că­ ruia totuşi îi surprinde neobişnuite frumuseţi. 0 uriaşă forţă de creaţia, nedisciplinată însă, în plină dăruire, care. ne bucură că Ardealul (în care a descoperit un rezervoriu de forte în tumultuoase ciocniri) îi serveşte de cadru. Nu putem în deajuns sublinia acest fapt. Dom­ nului Papilian Ardealul i-a deschis perspective pe care noi Arde­ lenii nu le-am avut (mă gândesc la romanul „In credinţa celor şapte sfeşnice"), i-a descoperit probleme pe care noi le-am băgat puţin în seamă. In ampla linie a literaturii sale, laturea spirituală a Ardea­ lului (reversul motivului artistic din I o n al lui Liviu Rebreanu) şi-a găsit reflexul ei adevărat, preţios prin târzia lui strălucire. Impresionanta dragoste cu care adânceşte raporturile dintre grupările omeneşti ale acestui pământ — e o mustrare pentru indife­ renţa noastră. Totuşi d. Papilian va trebui să facă o educaţie a publicului în sensul literaturii care îi slujeşte cu atâta nobilă pasiune. Străduinţa dsale şi înalta chemare căreia i se supune — e un semn al bi­ ruinţei care va veni. RADU BRA TEŞ

I. Lupaş: Răscoala Ţăranilor din Transilvania la anul 1784. Tip. Astra, Cluj — 1934.

Cu prilejul împlinirii unui veac şi jumătate delà revoluţia lui H o r i a, Profesorul şi Academicianul I. Lupaş, ne-a dăruit o carfe frumoasă, în sensul plin şi tare al cuvântului. Cunoscător al trecu­ tului transilvan ca nimeni altul, Părintele Lupaş ne-a dat o carte frumoasă şivîmplinită. „Răscoala Ţăranilor din Transilvania la anul 1784" este în aceeaşi măsură operă istorică şi operă de artă. Dl I. Lupaş a dat întrupare aevea gândului acelor istorici vizionari pentru care istoria este artă. Tonul viu şi mlădios, stilul elegant şi sobru uneori cu plesne de foc în crestele cuvintelor, ritmul impresionant şi bărbătesc, nervura gândurilor plină şi articulată, împrumută acestei cărţi farmecul plin şi frumos al unei balade româneşti. Şi ce este această carte luminoasă dacă nu balada frământărilor multiple ce s'au desfăşurat pe plaiurile transilvane între anii 1688—1785? Retrăind, cu sânge şi nervi, aceste episoade revoluţionare, re- construindu-le printr'o puternică intuiţie a trecutului, Dl Lupaş ne prezintă, proaspăt şi viu, o limpede icoană a epocii. Adevărurile a- cestei cărţi, tot atâtea lumini venite din toate direcţiile de informaţie şi din toate planurile de cercetare, se întregesc într'o solidaritate desăvârşită. Din această convergentă de adevăruri multiple, din ie-- rarhizarea şi articularea lor în formă de crescendo, chipul epoci ne apare întreg şi nealterat. In precizarea acestei icoane totalitare a epocii, dl Lupaş s'a dovedit maestru. Accentuând trăsăturile dominante, subînţelegând amănuntul, fraza dlui Lupaş, plină şi sobră în acelaş timp, patinează cu elegantă şi certitudine, dând sugestii şi dechizând perspective nebănuite. Ţinând seama de graiul curat şi românesc al acestei cărţi, o recomandăm ca un model de limbă românească. N'aş vrea să rămână cineva cu impresia, în urma celor de mai sus, că Prof. Lupaş a făcut operă de diletant. Nimic mai fals decât aceasta ! Adevărurile stabilite de Prof. Lupaş intuiţiile şi evocările sale, se reazimă pe un masiv şi variat material documentar. Bibliografia delà sfârşitul cărţii dovedeşte, cu prisosinţă, această afirmaţie. De- alfel, certitudinea acestei propoziţii se simte în decursul lecturii ne­ contenit. Ai impresia că fiecare propoziţie şi fiecare cuvânt sunt spuse pentru totdeauna şi că nu sunt decât lamura străfulgerătoare a unei vaste şi variate documentaţii. Este un mare merit al auto­ rului că a ştiut înlătura, fără să păgubească întru nimic adevărul, erudiţia şi pedanteria, pe cât de obositoare, pe atât de sterile, dân- du-ne o carte gândită şi crescută din plenitudine şi prisos, lată ce împrumută acestei cărţi frumuseţea unei opere de artă ! Dar, după cum opera de artă este cristalizată în formă expre­ sivă a trăirilor multiple ale autorului, cartea Prof. Lupaş este e- florescenţa unui neîntrecut aparat informativ, a cărui bogăţie şi ma­ sivitate se resimte la fiecare pas. Ochiului ager al istoricului nostru nu i-a scăpat nici un aspect al problemei, pe care o luminează prin adevăruri sintetice şi intuitive. Starea economică, starea politico- socială, aspiraţiile religioase şi nationale, interdependenta acestora de stările şi evenimentele din ţările vecine (Boemia, Sârbia, Rusia, etc.), raporturile între cele trei naţiuni conlocuitoare ale Transilvaniei, legăturile lor cu Viena, mişcările revoluţionare dintre 1688—1785, fi­ gurile dominatoare ale acestor evenimente, formează coloanele de susţinere ale construcţiei de care vorbim. Ele alcătuesc sângele şi nervii epocii. Nu e rostul nostru de a da un rezumat al acestei cărţi. Această carte de învăţătură românească trebue cetită de oricine ştie tălmăci slova în Ţara Românească. Vreau însă să accentuez tensiunea im­ presionantă şi obiectivitatea lucidă cu care autorul a urmărit frea­ mătul anonim al revoltaţilor delà 1688—1704, delà revolta burghe­ zilor din Braşov până la măcelărirea Secuilor din Madefalău, şi de aici până la punctul culminant al acestor răsmerite, răscoala ţăra­ nilor din Transilvania la anul 1784, în frv '• cu cei treiţărani-erc '. Moria, Cloşca şi Crişan, Pe întreg parcursul acestui drum presin furtuna care se apropie. Deslănţuirea şi zguduirile ei însă n'au tul­ burat deloc viziunea istoricului. Crescendo-ui tragic al acestui des- nodământ, comparabil cu puterile Destinului din tragedia greacă, n'a putut birui stăpânirea de sine a istoricului. El urmăreşte lucid şi ne- clătinat, până la ultimul cuvânt, destinul eroic, dar tragic al popo­ rului său, depăşind prezentul, prin darul viziunii sale, şi întemeiat pe chezăşia trecutului scrie, evocator ca un cronicar şi viu ca un înţelept : „Cu sfârticarea în bucăţi a căpeteniilor răscoalei, cu întemni­ ţarea, maltratarea şi deportarea celor ce participaseră la luptele sân­ geroase delà sfârşitul anului 1784, miopia birocraţiei de atunci va fi socotit lichidată primejdioasa mişcare populară. Dar cei în stare să vadă mai departe prin negura viitorului, vor fi putut să-şi dea seama că ideea desrobirii, pentru care sau aruncat în vâltoarea primejdiei atâtea existente, nu a putut fi ucisă odată cu mucenicii ei şi că lupta va fi reluată din nou, după o întrerupere mai lungă sau mai scurtă. Vor urma alte încăerări sângeroase şi înfrângeri, poate tot atât de grele, dar din ele va răsări în cele din urmă pro­ gresul deplin al acestei idei : desrobirea naţională, socială şi poli­ tică a elementului băştinaş, pe care usurpatorii seculari ai Transil­ vaniei îl ţinură timp prea îndelungat în perpetuă robie, cu mâinile încleştate pe coarnele plugului străin şi cu toată fiinţa lui înlănţuită de glia pe care veacuri îndelungate o munciră şi o stropiră cu sân­ gele lor, dar în folosul altora. *

Horia şi tovarăşii săi au rămas în amintirea posterităţii ca unii, cari ; iu sacrificat în lupta aprigă pentru dreptatea poporului, fără s'o i, putut dobândi. Nu sosise încă „plinirea vremii", ca roadele ei să se fi putut revărsa de atunci asupra vieţii poporului. Este o rânduială tainică a firii şi a istoriei, care face ca numai când po­ mii sunt împovăraţi de roade coapte, să urmeze suflarea de vânt, potrivită a le scutura în hambarele celor ce ostenesc pentru îngriji­ rea grădinilor. Pomul dreptăţii nu avea nici la 1784 nici la 1848, roade coapte pe seama poporului român din Transilvania. Avea însă rădăcini adânci puternice, cari stropite cu sângele mucenicesc al celor sacrificaţi în cumplita vijelie de atunci şi de mai târziu, dobândiră puterea miraculoasă ce face să răsară din brazda gliei străbune, în locul martirilor frânţi în roată, traşi în tapă sau sfârticati cu paloşul, alte şi alte serii de luptători gata să se sacrifice pentru deplina biruinţă a dreptăţii. Aşa sau sacrificat cetele lui Horia, Cloşca şi Crişan, legionarii lui Avram Iancu şi mulţimea eroilor, fără nume şi fără număr, cari prin botezul de sânge al războiului mondial au făcut să se reverse la 1918 roadele coapte ale stăpânirii româneşti asupra Transilvaniei desrobite, însfârşit, din jugul de fier al asupririlor seculare". * Cartea Părintelui Lupaş, operă ştiinţifică şi literară de valoare egală, este un splendid dar de sărbători. GRIG ORE POPA REVISTE

Convorbiri Liierare, Octomvríe 1934.

Numărul acesta se deschide cu o scrisoare a dlui prof. Simion Mehedin[i, delà G. Bogdan-Duică. Documentul este interesant pen­ tru aprecierea ce o face răposatul istoric literar asupra volumului său cunoscut, Istoria literaturii române, contimporane — întâii poeţi munteni. Dintre celelalte contribuţii ale acestui nr. remarcăm în deosebi studiul dlui AI. Iordan, „A doua operă a lui Eminescu", în care pune la punct cu multă concisie unele afirmaţii eronate ale dlui Al. Ciorănescu, făcute într'un articol cu acelaşi titlu din Revis­ ta Fundaţiilor Regale (Septemvrie). E vorba de traducerea tragediei Moartea lui Wallenstein, semnată cu iniţialele E. M. (Emi­ lia Maiorescu, aşa trebuie să le înţelegem după dovada dlui Iordan); àpoi e vorba de balada dramatizată „Vârful cu dor" de Carmen Sylva, tradusă de Eminescu. (D. Iordan aduce argumente nouă pen­ tru identificarea traducerii). In sfârşit, ni se arată că „Amor pierdut, viată pierdută" (Emmi, dramă într'un act) este un fragment dintr'o dramă proectată de Eminescu şi că la baza acestei lucrări stă poe­ zia lui Alexandri întitulată „Emmi". Articolul dlui Iordan se termină cu reproducerea poeziei „Noaptea" după ziarul „Dobrogea jună", Constanta, 16 Aug. 1934, unde fusese publicată de d. D. Stoicescu. In nota ce însoţeşte poezia, se spune că aceste versuri îi fuseseră citite dlui St. de către N. Constantinovici Stamate, fiul poetului C. Stamate, la Bălti în 1918 şi că fiul lui Stamate le avea de la o persoană din Iaşi, care luase parte la o şedinţă a Junimii. Rămâne să se dovedească dacă această bucată — în care influenta poeziei de la începutul sec. al XIX şi a lui Alexandri este foarte sensibilă — apartine de fapt lui Eminescu. Articolul e urmat de retipărirea „Vârfului cu dor" de Carmen Sylva, lucrare interesantă pentru că e în traducerea lui Eminescu. Sunt de reţinut datele aduse de către d. R. V. Bossy despre marele scriitor finlandez Aleksis Kivi, cu prilejul centenarului naş­ terii acestuia ; precum şi „Icoanele de demult" — date despre mă­ năstirile de maici din trecutul Moldovei, semnate de preotul C. Mă­ tase. Deasemeni, traducerile micilor poeme „Din literatura chineză" ale poetului Al. T. Stamatiad. D. Dr C. Vlad, cunoscut prin nenoro­ citul studiu psicoanalitic despre Eminescu, se ocupă într'un arti­ col despre ... Noţiunile de timp şi spaţiu în opera lui Eminescu ... E de mirare cum au putut publica Convorbirile aşa ceva! Mai în- întăiu pentru că — oricât de bogată ar fi literatura de Psicoana- 1 i z a artei, rezultatele acestei metode psicologiste sunt foarte problematice, apoi pentru că — felul de a utiliza acest procedeu al autorului nostru este cea mai elocventă dovadă de lipsa de o- rientare filosofică şi literară. Drul Vlad crede a putea afirma că „acel joc frumos cu noţiunile de timp şi spaţiu" din Sermanul (!) Dionis e o problemă de psicologie, după cum crede că aceste no- tiuni se pot rezolva cu metoda freudiană... Domnia sa găseşte a- poi Ia poetul nostru o confuzie între spaţiu şi timp, socoate totodată că fantezia lui Emineccu din Sermanul Dionis e ... „şi o teză de metempsihoză", este sigur că în versul: „Din valurile vremii iubita mea răsai"... cuvântul rás a i = (cu tresaij „să răsară", „adică să se smulgă din braţele timpului", pe când sensul adevărat este : apari, te iveşti (in­ dicativ prezent) ! Ce să mai vorbim de afirmaţia, aşa de ciudată pentru un psicoanalist, că este indiferent dacă procedeul atribuit de d-sa poetului, de a „se juca cu timpul", este datorit influentei autorilor germani, metempsicozei budiste (!) sau dacă i-a răsărit sin­ gur în suflet ca ceva original... Credem că, dacă voia să interpreteze neapărat timpul şi spaţiul eminescian prin metoda psicoanalitică, admiţând şi precumpănitoarea înrâurire a autorilor germani, asupra poetului nostru, d. dr Vlad ar fi trebuit să ştie că unul din aceşti autori germani, Schopenhauer, — după o mărturie nu prea veche a lui Freud însuşi, — a fost una din sursele psicoanalizei... Dar nu mai insistăm ! Şi de data aceasta metoda psiconalizei literare se dovedeşte a fi, ca de obiceiu : sau o ignorantă crasă a literaturii şi filosofiei, sau o superficială jonglare cu idei care sună din coa­ dă, fără a spune nimic celor ce au simt critic. Ea poate induce în­ să uşor în eroare pe atâţia. La cronici, directorul revistei, d. Tzigara- Samurcaş, face interesante consideraţii despre Congresul de Byzan- tinologie din Sofia. Sub titlul „De la întemeietorii revistei" se dau câteva scrisori şi note de ale lui T. Maiorescu în legătură cu dis­ cursul de recepţie la Academie al lui Duiîiu Zamfirescu. Notele sunt foarte utile pentru psicologia celor doi academicieni. Necrolo­ gul scris pentru G. Bogdan-Duică de dl. Al. Iordan constituie una din cele mai reuşite creionări asupra acestui mare dispărut. Pentru firea lui Grigorescu, foarte instructive, notele date sub titlul „N. Grigorescu la Paris". ROMULUS DEMETRESCU

Dichtung und Volkstum, Nr. 3, 1934.

Numărul închinat poporului german „de dincolo de granite" aducând şi o bogată contribuţie a intelectualilor Saşi delà noi. Heinrich Zillich, scriitorul braşovean, semnează primul articol : „Schicksal und Sendung des Auslandsdeutschtums". Zillich priveşte misiunea Germanilor de peste hotare — şi care e totdeodată şi soarta lor — în păstrarea intactă a conştiinţei de popor, care de multe ori a fost înăbuşită între graniţele „Reichului" (cum s'a întâm­ plat mai ales în al doilea Reich, care s'a şi sfârşit înfr'o tragedie). De aici şi învolburarea stârnită de national-socialism în sufletele tuturor Germanilor de aiurea cari regăseau în această revoluţie pro­ priul lor „Drang zum Volk" — pentru ei singura valoare de sinteză. In al II-lea articol : „Von den wurzeln des Schrifttums in Auslan­ ddeutschen Volksgrupen", Richard Csaki stabileşte că „Scrisul Ger­ manilor de peste hotare nu creşte academic din ideologia conştient cultivată a legăturii spirituale cu patria mamă, ci din pământul. din istoria şi caracterul nouei patrii. De aceea toate valorile spiri­ tuale trebue să le recreeze colonistul din propriul său suflet, vechi­ le cântece şi poveşti populare căpătând astfel un suflu nou, puter­ nic, cu o tonalitate străină. Tot din situaţia lor de colonişti rezultă şi ceilaltă caracteristică a scrisului lor : accentuarea tendinţei defen­ sive politice, momentul estetic trecând pe al doilea plan. Cu prob­ lema scrisului şi a limbii săseşti se ocupă şi Dl Bernhard Capesius: „Mundart, Hochsprache und Fremdsprache im siebenbürgisch deut­ schen Schrifttum". In literatură, dialectele săseşti predomină mai a- les în drame ; dar ele au avut o puternică înrâurire şi asupra lim­ bii literare a scriitorilor consacraţi. In ce priveşte influenta celorlal­ te două limbi : române şi maghiare asupra graiului săsesc, aceasta e delà sine înţeles şi reciprocă ; dar ca să fie folosită una din aces­ te două limbi în vre-o scriere literară — e un caz foarte rar. Un asemenea caz îl avem în : Hecatomba Sententiarum Ovidianarum" în care Frank von Frankenstein, urmând moda filologică a timpu­ lui, a dat 100 de citate din Ovidiu în traducere liberă germană u- neori ungurească, de 7 ori în româneşte şi de 4 ori în săseşte. După Hayek, citat de Capesius, versurile româneşti ar fi cele mai vechi databile de conjinut laic. — La studii tot un ardelean; Harald Krasser semnează o judicioasă privire asupra literaturii săseşti con­ temporane. H. Krasser îşi concentrează expunerea în jurul a 3 re­ viste hotăritoare în evolujia scrisului săsesc- Prima : „Die Karpathen" fondată la 1907 de Meschendörfer, distinsă cu colaborarea unui Dehmel Falke, Lilienkron. Predomină tendinţa estetizantă — o boa­ lă a vremii de atunci, de care sufere şi eroul blazat din primul roman al lui Meschendörfer : „Lenore". Are totuşi meritul de a fi pus, în centrul preocupărilor literare, Braşovul, motivul de mai târ­ ziu din „Oraşul delà Răsărit". Ca poeţi lirici ar fi de amintit aici : Eduard Schullerus şi Herman Klöss. Acest început e întrerupt de is- bucnirea războiului mondial când încetează şi apariţia „Carpatilor" „Ostland" a doua grupare condus*ă de Richard Csaki, apare în două răstimpuri (delà 1919—1921 şi 1926—31). Sămânţa aruncata de Meschendörfer dă roade, mai ales că, în urma noilor împreju­ rări creiate de războiul mondial, importul de cărţi germane este interzis — şi curios, zice Krasser, acest fapt stimulează activitatea literară. Csaki formulează noile tendinţe sufleteşti: întâi om, apoi poet, apoi Sas. Sunt preferate subiectele din psihologia de graniţă, sau fantastice. Frământări metafizice pentru o nouă spiritualitate. Toate aceste tendinţe post-belice le găsim în opera lui Bernhard Capesius (proză şi teatru). Poezia sa puternică e o frământare după „înţelesul şi sâmburele vieţii noastre". Cu Egon Hayek încep pri­ mele accente expresioniste, care le găsim şi în dramele lui Hermann Kröss, a cărui evoluţie rămâne însă inegală. Singurul care urmează o linie sigură e Meschendörfer : Michael Weiss e cea mai bună dintre dramele sale. Prozatori : Oskar Wittstock şi Johan Plattners (Rosseger-ul sas). — A treia revistă: „Klingsor" fondată în 1924 de Heinrich Zillich. Alfred Pomarius — filosoful cercului — defi­ neşte tendinţele nouei grupări, care deşi pe aceeaşi linie pe care a pornit Csaki, ştie totuşi să iese din şabloanele vechi tinzând căt­ re o totalitate a vieţii ardeleneşti. Cei mai puternici poeii din cer­ cul acesta sunt fără îndoială, Zillich şi Wittstock. Primul format în şcoala expresionistă („Der Vater"—"Die Strömung") apoi povestito­ rul se reîntoarce la pământul patriei. („Walder und Laternenschein", „Kronstadt"', „Sturz aus der Kindheit"). Fireşte, această perioadă de înflorire a prozei a fost deschisă tot de Meschendörfer prin ro­ manul său „Stadt im Osten — un mare succes (1931). Un peisaj nou apare la Emil Witting : Ciobanii români din Carpatii Sudici („Frate Nikulae, der Karpattenbaer", „Hirtenfeuer"). Un alt povestitor au­ tentic, amintind pe Hamsun, fără să fie influenţat de el, e Erwin Wittstock („Bruder, nimm die Brüder mit". Reîntoarcere la realită­ ţile pământului natal, păstrând legătura spirituală cu „patria mamă" — ar fi linia de orientare a scriitorilor saşi contemporani.

Klingsor. Decemvrie 1934.

Numărul de Crăciun aduce o povestire de Zillich „Vor Weih­ nachten", poezii de Michael Wolf — Windau şi o schijă de Otto Alscher : Der Jaeger. In amintirea filosofului şi colaboratorului de­ cedat, Gerhard von Mutius se publică unele „gânduri" din scrisorile lui. Traducem câteva: a spune „nu" e totdeauna mai uşor şi mai sigur decât ,,da". Dar numai cu „da" începe descătuşarea puterilor creatoare — „Dovada calităţii poetice e faptul că cetitorul de cali­ tate se regăseşte în creaţia poetică". Despre relaţiile filosofului cu Saşii delà noi scrie Dl. Berhard Capesius. — „Teaterkrise und Laien­ spiel" este un interesant articol de Arnold Roth. D-sa analizează cauzele decadenţii teatrului, ajungându-se la criza actuală când teatrul a ajuns cu totul sub tirania tehnicei. „Cuvântul" purtător al scânteii devine (teatrul era doar la început un culO a fost brutal înlăturat. Din aceasta degradare caută să-1 ridice aşa numitul „Laien­ spiel", care e foarte desvoltat în Germania. Cuprinde subiecte reli­ gioase (Pasiunile, Misteriile etc.) şi istorice (Nibelungii, Parsival etc). Aceste reprezentaţii pot avea loc ori unde, pe munţi, de ex. când se joacă Wilhelm Tell, sau noaptea sub razele lunii, când se reprezintă „Visul unei nopţi de vară". Impresia asupra spectato­ rilor e covârşitoare. — Revista se încheie cu o bogată cronică a ultimelor noutăţi literare. NICOLAE MIRZA

Pásztortűz (Foc ciobănesc), Cluj, An XX, Nr. 23 *-24.

Sub îngrijirea poetului Reményik, secondat de scriitorii Carol Császár şi Eugen Dsida, revista aceasta alături de Erdélyi Helikon, tot delà Cluj, reprezintă tot ce poate avea mai artistic şi mai spe­ cific, elementul maghiar din România. In numărul la care ne refe­ rim. Ravasz László publică un avântat eseu, Ars Hungarica, un imn închinat limbii maghiare, din care transcriem aici partea finală : „Da, limba ni-e o comoară mai de prêt ca pământul, fiindcă e mai veche, şi trăieşte şi după ce pământul nu mai e al nostru. Ni-e mai mare ca istoria, fiindcă istoria încape în limbă, dar limba nu încape în istorie. Trup viu şi fremetator, operă comună şi gigan­ tică, parc de suflete cu frumuseţe negrăită, creat de însuşi D-zeu, cizelare migăloasă a mii de ani, la care au lucrat timpul, secolii, puterile istorice şi naturale. Geniile în creatiunile lor l-au îmbogăţit, inventatorii aici şi-au depus comorile, sfintindu-1 cu biruinţele lor. In adevăr un tezaur comun: unicul tezaur national, din care de-o potrivă se împărtăşeşte şi săracul şi prinţul, şi numai cine a renun­ ţat la parte de bună voie, n'are parte din el. I Semn misterios, după care ne cunoaştem unii pe alţii în răsturnările babilonice, emblemă pe care o purtăm cu mândrie în arena spiritualităţii umane. Ni-e cea mai fidelă icoană, pentrucă nu limba ni-e ca noi, ci noi sun­ tem cum ni-e limba. E cetătue spirituală, armă de apărare, armată cuceritoare. Poartă sfântă care exclude şi primeşte, oferă adăpost şi arată căminul. Ni-e religia naţională. Arta, ştiinţa, orânduielile de drept, tot aşa sunt şi ale Europei ca şi ale noastre, numai lim­ ba ni-e numai a noastră şi a nimănui altul. Pe aceasta a o vorbi şi a o cultiva este adevărata Ars Hungarica". La Cronici, Makkai László comentează recenta traducere în ungureşte a poeziilor lui Eminescu de către Alexandru Kibédi, a- jungând, într'altele, la următoarea concluzie : „Fiecare poet e şi un maestru al formei... La Eminescu aceasta se referă în gradul cel mai înalt. Transpunerea tuturor poeziilor lui în ungureşte e o săr­ bătoare şi noi n'am vrea să fim o notă discordantă. Totuşi, e de datorinta noastră să informăm pe cititorii maghiari necunoscători ai originalului că traducerile lui Kibédi nu ne dau icoana demnă a mărimii originalului. Nu fiindcă nu ar avea şi bucăţi mai reuşite, ci pentrucă opera întreagă a depăşit puterile traducătorului. Indiscu­ tabil că aceste traduceri sunt superioare celor ale unui Revai sau Kiss Piroska, dar nu se apropie de rutina lui Franyo ori de limba şi trăirea acestor poeme tălmăcite de Berde şi Aprily. Expresii greoaie, rime sărace şi uneori supărătoare răstălmăciri ale tex­ tului îngreunează traducerile lui Kibédi altminteri lucrate cu multă seriozitate ... " TEODOR MURĂŞANU ÎNSEMNĂRI

Cărările poetului ardelean George Boldea au coborît, odată cu sfârşitul toamnei, în muţenia de veci a pământului. Prea de vreme, — şi durerea noastră nare cuvinte, — destinul i-a smuls tinereţea. Peste setea lui de via{ă şi visare, — George Boldea era logodit din leagăn cu visul şi poezia, — s'a aşternut tăcerea teribilă a sfârşiturilor. Pornit din Mercheaşa Târnavelor, fecior de ţăran vânjos, şi-a făcut liceul la Dumbrăveni şi Braşov, iar Universitatea la Bucureşti. Reîntors în Ardeal, a înflorit revistele cu „elegiile şi nostalgiile" lui mai bine de un an şi jumătate. Azi, ochii lui miraţi, şi pierduţi de­ parte, nu mai visează. Visarea lui s'a schimbat la fată. Cerul pe care voia să-1 coboare pe pământ, l-a absorbit în lumina lui paradisiacă Din poemele lui publicate transcriem această „Insetare": Te-ai ridicat din visuri, albă, ca o rugăciune Şi cerul şi-a plecat urechea la pământ S'asculte mersu-ţi sărutat de flori — un cânt Necunoscut de-albastra lui genune.

Furtuna mea de flori ce 'n sbor dispare, De teama iernii, ca o rândunea, Cântând ţi-aş scutura-o la picioare De-ar fi să treci de ghiaţă peste ea

Dar cerurile noastre se vreau îngemănate Atrase de mirajul cântecului pur Asemenea cascadei de azur Ce 'n vraja chinuitei mări străbate

Şi vinul sângelui clocotitor dé visuri, Abia scăpând în amfora-mi pe lut, Se vrea cu setea dragostei băut Precum se vor şuvoaiele 'n abisuri.

Căci sub pământ nu-s căi să ne 'mpreune, Doar cripte încuiate cu lacătul de-apoi Şi despărţit de tine ca o rază mă desfoi Trup alb ce te ridici din visuri ca o rugăciune. . . Şi-a întors fata spre stele. Pe mormântul lui, arzând spre aceleaşi stele, floarea amintirii noastre va creşte deapururi teafără. GRICORE POPA

«Maşinismul şi civilizaţia" e o problemă veche, dar azi mai actuală decât oricând. Léon de Poncins publică în Mercure de Fran­ ce (15 Nov. 1934) o parte din ancheta sa în lumea intelectuală a- supra acestei teme, culegând o serie de idei originale şi adânci. Care e influenta industrialismului, în ultimul secol, asupra culturii? Maşina (— deosebită de unealta arhaică), cu toate avantajele pro­ curate omului, e cauza multor calamităţi ; „a făcut munca plictisi­ toare ; n'a creat bunuri, ci le-a exploatat ; favorizând producţia a generat lipsuri şt noui pofte ; a împins concentrarea populaţiei ; a creat o profundă nestabilitate în condiţiile de existentă" etc., deci sărăcie şi mizerii (în éra ,,supra-productiei"!),— „distrugând în ace- laş timp spiritualitatea", (să nu mai vorbim de „cataclismele" între­ văzute de unii, cu aceeaş convingere). Dar fiindcă maşina, acuzată cu atâta neîndurare, nu poate fi făcută direct responsabilă, unii din cercetătorii problemei au dat vina asupra omului care a între­ buinţat maşina în mod abuziv, şi au ajuns în sfârşit la concluzia că răul esenţial stă în însuşi bazele pe caii e organizată viata mo­ dernă : liberalismul economic şi individualismul social, urmări ne­ mijlocite ale evoluţiei accelerate a industrialismului. După acest scurt diagnostic, câţiva ideologi au găsit repede soluţia salvatoare : o altă organizare economică a societăţii, care extirpând acea peri­ culoasă formă mintală ce se chiamă liberalism, să se inspire din „splendida" organizaţie medievală, promovată şi de biserică şi să revină la forma „corporaţiilor", a căror vremelnică experienţă din zilele noastre ar trebui, după ei, să servească drept model lumii întregi, (corporaţii cari, din nefericire, nu se limitează la producţia şi consumaţia lucrurilor materiale, ci se extind şi asupra conştiinţe­ lor). Deci : înapoi direct Ia Evul mediu, ceeace se pare că înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât tăgăduirea întregei experienţe istorice delà Renaştere încoace. Era natural ca ideile de progres fantastic, în linie dreaptă, ca şi exageratele sentimente umanitariste să fi lăsat, în ultimii ani, decepţii în multe inimi. Şi nu întârziară să se arate apocalipticii profeţi ai ruinei iremediabile, al căror ecou se resimte încă. Fată de aceşti desnădăjduiti, cei ce vor să mai creadă în ceva găsesc refugiu departe în trecut. Problema culturii, care în fond e problema istorică a existentei şi a luptei ce se dă azi mai violent decât în veacuri de otiu, concepută şi cercetată în mod abstract duce la constatări pesimiste şi la consecvente dispe­ rate, — pentru a nu mai vorbi de cazul când se trece la remedii practice şi când conceptele speculative se dovedesc inconsistente. Desigur chestiunea de a înţelege sensul profund al maşinismului şi a legăturii lui imanente cu viata spirituală modernă nu e simplă precum pare, şi nu poate fi rezolvată cu formule simpliste, cu atât mai puţin cu mijloace sofistice şi mechanice. Atitudinea multor ideo­ logi de azi ne aduce aminte de ideile asupra progresului enunţate acum doua secole de Rousseau, care deasemenea, considerând cultura ca ceva exterior şi obiectiv, vedea idealurile omenirii prin perspective nu mai puţin utopice. E incontestabil că maşina a ser­ vit peste măsură pe omul modern răpindu-i ceva din spiritualitatea lui primară. Se impune deci o întoarcere la sursele nealterate ale umanităţii, nu pentru a reîntronâ formele moarte ale misticismului medieval sau antic, dar — precum observă Ch. Nicolle, - limitând maşinismul la domeniul său, omul să-şi poată asigura mai bine în viitor independenta şi desvoítarea personalităţii sale spirituale. 7. I. RUSSU

Dintr'un comentariu citit asupra romanelor lui Huxley, ni se pare, desprindem aceste interesante şi sugestive reflexii : „Ar fi in­ teresant să se analizeze odată determinanţii tehnici ai creaţiei lite­ rare. La artele plastice aceasta e la îndemână : aceeaşi statue, ace- laş sculptor, după însuşirile materiei, o poate realiza în forme va­ riate. E nevoit să cedeze legilor materiei şi prin mijloacele oferite de ea să-şi exprime ceeace are de spus... Execuţia tehnică a ope­ relor literare până acum de curând consta din condeiu şi Cerneală la masa de scris. Azi pe Dna Bovary o deosebesc de romanele re­ portaj scrise în accelerate cu maşina de scris, nu numai părţi de conjinut şi concepţie, dar şi o serie de factori tehnici. Dacă scrito- rul serie cu maşina de scris sau îşi dictează opera în dictafon, se dă pe sine întreg, nestingherit de nici o influentă externă. Rezulta­ tele mari ale epocei noastre: radio, filmul, aeroplanul, röntgenül, maşina de scris, — au influenţat puternic nu numai viziunea scriito­ rului, ci şi partea de execuţie tehnică. Fantezia scriitorului la scrie­ rea unui episod se mişcă cu mult mai iute, decât ar putea-o urma pe hârtie mâna scriitorului cu condeiul sau maşina. Intre realitate şi compoziţie, gândire şi scriere este o deosebire de viteză cum în­ tre mersul cu piciorul şi automobil. Lucrarea înceată şi greoaie a mânii poate prinde numai unele părţi ale gândirii, cea mai mare parte se pierde. In operele scrise cu condei şi cerneală apar pe hârtie numai părţile esenţiale, concentrate până Ia un punct. In scrisulfde romane contemporane se poate resimţi influenta tehnică a maşinii de scris şi a dictafonului. Până acuma au fost luminate numai păr­ ţile principale ale moleculei-eveniment, ceeace era întors spre po­ veste, cum felinarul din stradă tine în lumină numai faţada caselor. Tehnica maşinei de scris, a adus putinja de a lumina, cum în rönt­ gen, toate părticelele, şi cele mai intime..."

Cu ocazia transpunerii lui Eminescu în ungureşte, de către Al. Kibédi, publicistul Dr I. Kovács, într'un cotidian minoritar arde­ lean semnează o splendidă prezentare, din cëtre transcriem aici câteva rânduri : „Eminescu, întâiul mare maestru al limbii româneşti, cân­ tăreţ al omului trist, se plimbă pe înălţimile Iui Byron şi Puskin. El e, la Români, ceeace a fost, la Unguri, Arany, la Francezi, Corneille, la Italieni, Dante, la Englezi, Shakespeare. Gândurile lui au izbuc­ nit din adâncimi atât de mari, că în întrupare au devenit aur. El m'a convins că limba românească e frumoasă şi că e vrednică să o inveti. Românii au şi alti scriitori mari. „0 făclie de Paşte" a lui Caragiale o socotesc printre cele mai artistice povestiri. Ştiu că istoria transilvanismului nu se poate concepe fără Coşbuc. Alecsandri, el singur umple o epocă literară, cu scoaterea în valoare a folclorului românesc, cu coloratele şi seninele lui pasteluri. Dar aceştia sunt legaţi de poporul lor nu numai prin gravitaţia limbii, ci şi prin lu­ mea lor de gândire. Ei nu sunt atât de acasă în împărăţia umani­ tăţii, cum Eminescu, nu pot fi şi ai noştri în întregime. Eminescu e un uriaş maestru al formei. Cine i-a pătruns frumuseţea stilului, de­ vine deodată un erudit al limbii româneşti. Dar la dânsul limba nu-i o jucărie. Fiecare şir e plin de răspundere. Urmăreşte adevărul cu biciu strălucitor pe drumuri de diamant. E un român tipic. Un cio­ ban căruia-i place să-şi poarte pe dinaintea ochilor cugetări sublime. Cu brate de bărbat obosit scutură copacul tristeţilor de pe care cad lacrimile omenirii. Tragicul lui destin este că toate momentele vieţii Iui se ating cu icoana morţii... Scala lui e între fiinţă şi nefiinţă, încheierea tuturor versurilor Iui intonează tropare care sugrumă res­ piraţia şi evocă nimicinicia. Chiar şi pastelurile îi sunt însuflătoare de fior. De pe paleta lui chipul morţii apare în culori misterioase şi creiază ca Holbein, lucruri înfricoşat de frumoase. E un intelec­ tual pur, dar cu rădăcini adânci în poezia poporală. Cântecele cu iz poporal însă tot gândul omului pesimist i le toarce. E un inte­ lectual care scrutează lumea, pătrunde suferinţa, der nu agită, nu în­ deamnă la revoltă ... Se legănau încă drapelele maghiare în Cluj, când i-am învăţat pe dinafară o poezie. Mai târziu, la studii în streinătate, între autorii favoriţi de pe noptieră, l-am avut nedespărţit şi pe Eminescu .. ." TEODOR MURAŞANU

484 Pagini Literare No. 9