17 PARADOXUL DACIC Andrei VARTIC scriitor, editor al revistei de studii carpato-dunărene „Dava International”. 1. Cei peste 1900 de ani care au trecut de la războiul daco- roman din vara anului 106 ar trebui să pună pe gânduri măcar lumea academică din spaţiul cultural românesc. Mai întâi fiindcă strategiile şi tacticele acelui adevărat război mondial sunt, cum arată evenimentele, de mare învăţătură. Apoi, fiindcă unele din tehnologiile dacice rămân neîntrecute până la ora actuală, cum ar fi fierul pur dacic, protejat uluitor contra ruginii, sau mortarele inteligente, fără calciu şi cu proprietăţi chimice active peste două mii ani de la producerea lor. Iar giganticele terase ale Sarmisegetuzei Regia (efortul construirii lor întrece pe cel al Marii Piramide de la Giza), sau troianul de la Cioclovina (lung de peste 2 km, înalt şi acum de peste 3 m şi lat de peste 8 m) lasă neputincioase în jos mâinile celor mai ingenioşi ingineri (troianul este construit într-o zonă de munte greu accesibilă) şi nu-şi găsesc încă alte motivări decât cele ale paradoxului. Aşa şi cetăţile dacilor, cu toate că au fost zidite pe vârfuri greu accesibile de munţi, nu căutau marginea prăpăstiei, ci o îndepărtau cu terase care le fac vulnerabile din punctul de vedere al artei militare [1]. Să amintim că şi piatra din care au fost construite zidurile cetăţilor dacice a fost prelucrată atât de frumos chiar în carieră încât volens-nonlens se pune întrebarea dacă rostul ei a fost anume acela de a fi pusă într-un zid de apărare. Şi prelucrarea rocilor vulcanice numite andezite este misterioasă, fiindcă în zona cetăţilor dacice ele au fost utilizate la construirea unor uriaşe sanctuare, de facto modele matematice perfect armonizate cu diverse ţinte cosmice (cum este Săgeata Soarelui de Andezit de la Sarmisegetusa Regia, orientată spre Polul Nord Ceresc) [2]. Unele dintre aceste andezite cântăresc mai multe tone şi au fost aduse de la mari distanţe. Magnific este şi felul cum au fost tăiate aceste materiale foarte dure (de pilda, ca formă interioară a elipsoidului!), uneori direct în roca vulcanică naturală [3]. Or, chiar şi astăzi sculptorii români nu folosesc andezitul pentru sculpturi, deşi este „veşnic”, din cauza imposibilităţii prelucrării lui cu abrazivele contemporane. Cum atunci au tăiat şi finisat dacii andezitele lor până la o desăvârşire pe care e foarte greu să o repetăm şi în 2006? Cum au transportat pe drumurile prăpăstioase ale Carpaţilor, de la mari CUCUTENI 5000 - REDIVIVUS 18 distanţe, aceste pietre uluitoare? Cum de le-au încadrat în modele matematice, geometrice şi cosmogonice atât de complexe? Dar, mai ales, pentru ce scop? Or, tocmai apariţia acestor adevărate minuni ale lumii într-o epocă când, parcă, ele nu ar fi trebuit să fie, a pus problema cercetării multidisciplinare a civilizaţiei dacice pe care noi o efectuăm de mai multe zeci de ani. Fig. 1. Topografie cosmogonică dacică: Cetăţile Băniţa, Piatra Roşie şi Vârful lui Pătru formează un triunghi dreptunghic spectaculos. Cel mai puternic impuls pentru această cercetare, în special realizată cu metode matematice şi fizico-chimice, l-a dat descoperirea geometriei amplasării cetăţilor dacice, numită de noi „topografie cosmogonică”. Una din primele scheme ale acestei minuni, publicată acum 12 ani (vezi [2]), demonstrează că trei puncte topografice, marcate special cu ziduri dacice, – cele de la Piatra Roşie, Vârful lui Pătru şi Băniţa - formează un formidabil triunghi dreptunghic, dotat şi cu unghiul de aur, ce cuprinde partea sudică a munţilor Suryanului. Construirea acestui triunghi magnific în epoca despre care este vorba, adică 1900 - 2500 de ani în urmă, era imposibilă dacă luăm în calcul numai resursele topografice ale acelei epoci (la care avem acces). Urmând algoritmul acestui triunghi topografic dacic, noi am demonstrat că marea majoritate a cetăţilor CUCUTENI 5000 - REDIVIVUS 19 dacice au fost construite pentru a se arhiva un anume model sacro- spiritual cu ajutorul unor marcări ale Daciei preromane cu uriaşe terase şi valuri, cetăţi, sanctuare din piese de andezit, mortare, fier de 99,97% alfa-Ferum fără cimentită, „supe” excepţionale de metale, ceramică colorată supradură cu armonizări ale bradului şi lotosului etc., etc) şi că anume acest model a stat şi la baza rezistenţei dacilor în faţa celei mai puternice armate a lumii, dar şi la unele schimbări radicale ale mentalului european [4]. Unul din oamenii, care a realizat această schimbare anume în „timpul dacic”, a fost Socrate, gânditorul asemuit cu Buddha. Iar schimbarea radicală a mentalităţii lui Socrate (inclusiv saltul spre religia monoteistă) a avut loc în tinereţea lui, pe câmpul de luptă de la Potidea, în anul 432 BC (tocmai anul când s-a finalizat şi construirea Parphenonului), când s-a întâlnit cu unul din medicii lui Zalmox, care, scrie Platon, l-a iniţiat în „arta nemuririi”. Coborârea hermeneutică până la epoca războaielor peloponisiene este, însă, doar unul din reperele „paradoxului dacic”, fiindcă arheologia ne-a oferit nenumărate artefacte sublime anume pe pământul vechii Dacii. Ieşirea dacilor din actuala istorie, întâmplându-se în vara anului 106 pe muntele de andezit al Moigradului, să începem descrierea „paradoxului dacic” anume dinspre acest munte misterios. Fig. 2. Măgura de andezit de Moigrad, cu o vestită cetate dacică pe vârf, dar şi cu o spectaculoasă secantă dacică, şi cu uriaşul municipiu roman Porolissum la poale. CUCUTENI 5000 - REDIVIVUS 20 2. Interpretarea clasicist-ateistă a scenelor de pe Columna lui Traian, ignorarea celor 150 de statui gigantice de tarabostes, pe care Traian le-a pus în Forumul din Roma (zece din ele mai pot fi văzute şi astăzi pe Arcul lui Constantin de la Roma, iar majoritatea au fost recent redescoperite de cercetătorul Leonard Velcescu de la Sorbona [5]), investigarea „monopolistă” a locuirii dacice de la Grădiştea de Munte, diminuarea Kogaiononului ca „munte sfânt” etc, au făcut ca istoriografia românească să susţină că ultima luptă a lui Decebal cu Traian s-a dat în vara anului 106 pe lângă Sarmisegetuza Regia. În felul acesta mai toată Dacia a încăput în munţii Orăştiei (dar şi asta fără Cioclovina, oraşul din Ceata şi Cucuiş, sau cetăţile de pe vârfurile Godeanu, Suryanu, Pătru). Iar cele ce se putură întâmpla în ţara Haţegului pe domeniul transformărilor etno-lingvistice, adică „romanizarea” Daciei, au fost împărţite în secolele XIX-XX întregului neam românesc. Or, numai lupele (turtele) de fier plastic de peste 40 kg (chiar şi recent arheologii au mai descoperit zeci de asemenea lupe) demonstrează că mai repede a fost vorba de o dacizare a Romei, nu de o romanizare a dacilor. Manualele italiene de istorie arată că ultima luptă dintre armatele lui Decebal şi Traian a avut loc mult mai spre nord de Sarmisegetuza Regia, pe teritoriul actualului judeţ Sălaj, la vreo 12 kilometri est de Zalău, la poalele Dealului Măgurii [6]. Acest hotar de bătălie mai demonstrează că cea mai mare parte a Daciei nu a fost cucerită de Roma şi că peste 165 de ani dacii liberi, împreună cu dacii rustici, rurali, sedentari, care nu au iubit urbea adusă de Roma, cei ascunşi în pădurile şi munţii lor (unde şi în aceste zile nu au nevoie de electricitate, televizor şi gazetă!), i-au şi izgonit pe cotropitori... Încă nu s-a găsit locul acelei ultime bătălii epocale, parte dintr-un mare război mondial (practic toate naţiunile lumii civilizate de atunci au participat la acel război), dar o diplomă militară romană din vara anului 106, descoperită anume în zona Moigradului, consfinţea dispariţia statului dacilor montani şi apariţia provinciei romane Dacia Felix. Aici, la poalele Măgurii de andezit de la Moigrad, după moartea lui Traian, care s-a întâmplat în anul 117, împăratul Hadrian (cel mai erudit din toţi împăraţii Romei, cel care va stopa războaiele de cucerire ale Romei şi va construi neasemuitul Pantheon, cu cea mai mare cupolă rotundă până la finele secolului XIX), va ridica încă o capitală militară a Dacii romane, Porolissum (fig. 3). După înălţimea şi întinderea zidurilor de apărare, arhitectura caselor, fastul CUCUTENI 5000 - REDIVIVUS 21 Fig. 3. Harta amplasării castrelor romane in jurul Porolissumului. templelor şi a amfiteatrului, luxul băilor şi a altor centre de relaxare şi odihnă, Porolissumul nu este mai prejos decât Ulpia Traiana din Ţara Haţegului, devenită abia după moartea lui Traian şi venirea la putere a lui Hadrian – Sarmizegetusa Ulpia Traiana Augusta Dacica. Aşadar, la numai câţiva ani, în 114, Roma a revenit în forţă la Măgura Moigradului şi a început să construiască, în scopuri de apărare, dar şi comerciale, uriaşul megapolis Porolissum care, în opinia cercetătorilor, păstra o mai veche denumire a locului pe care romanii nici nu au încercat să o traducă (aşa, de altfel, au procedat şi cu misteriosul termen dacic Sarmisegetuza, devenit în citirea lui Hadrian - Sarmizegetusa, termenul cel vechi fiind onorat genial de Eminescu în poemul „Sarmis” – şi nu Sarmiz: „Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche”). Ce însemna, însă, bătrânul termen carpato- dunărean „porolissum”? Muntele de andezit? Râul ce curgea pe acolo? Uriaşa pădure transilvană, care denumeşte ţinutul până în zilele noastre? Un mare mister, de elucidarea căruia cercetătorii nici nu au încercat să se apropie, deşi Ardealul este plin de CUCUTENI 5000 - REDIVIVUS 22 antroponimicul „Pora”, iar toată vechimea a susţinut că această matcă a omului s-a numit Silvania, ţara pădurilor sfinte, lissumul, lessumul. O fi fost Porolissumul capitala pădurii pure (vezi transformarea lingvistica din substrat poro>puro, în latină purus înseamnă pur, curat, liber), vechi (porro, în latină, îndepărtat, din timpuri vechi), sfinte şi libere a neamurilor carpato-dunărene? Or, legarea dacilor anume de Măgura de andezit de la Moigrad, construită şi cu o enigmatică necropolă pe vârful ei legat de partea de nord a cerului înstelat (spre care duce şi un drum secant), retragerea lor anume spre acest Porolissum mitic, indică pentru cercetare, chiar dacă intră pe domeniul paradoxului, alte hotare pentru Dacia, inclusiv spirituale, mult mai mari decât cele pe care le învăţăm la şcoală sau la universitate.