1
GH. BUZATU, Editor, ROMÂNIA ÎN ECUA ŢIA RĂZBOIULUI ŞI P ĂCII (1939-1947)
ISBN: 978-973-7858-61-0
2
GH. BUZATU COORDONATOR
R O M Â N I A ÎN E C U A Ţ I A RĂZBOIULUI ŞI PĂCII (1939-1947) - ASPECTE ŞI CONTROVERSE –
- Edi ţia a II-a -
BUCURE ŞTI EDITURA MICA VALAHIE 2009
3
COLEC ŢIA
ROMÂNII ÎN ISTORIA UNIVERSAL Ă THE ROMANIANS IN WORLD HISTORY
VOL. 147
4
LUMEA ÎNTRE PALATELE VERSAILLES ŞI LUXEMBOURG (1919-1947)
5
Delega ţii României la Congresele P ăcii de la Paris (1919-1920 şi 1946) (I. I. C. Br ătianu, Al. Vaida-Voevod, Gh. T ătărescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Lucre ţiu P ătr ăş canu, I. Gh. Maurer, general D. D ămăceanu, D. Dim ăncescu ş.a.).
6
CUPRINSUL
Cuvânt înainte ...... 8
I - R ĂZBOI ŞI PACE (1939-1945)
Horia Dumitrescu, Gh. Buzatu, România în r ăzboi şi dup ă: Istorie şi istoriografie ...... 11 Gh. Buzatu, Drepturile şi interesele României în perspectiva reglement ărilor postbelice: „Biroul P ăcii” (1942-1944) ...... 24 Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Horia Dumitrescu, La început a fost sfâr şitul: Lovitura de stat de la 23 august 1944 ...... 66 Stela Acatrinei, Problemele reconstruc ţiei europene dup ă 1945. Reflexe istoriografice ...... 99 Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Horia Dumitrescu, De la R ăzboi la Pace ...... 120 Stela Acatrinei, Forumul P ăcii de la Paris (iulie – octombrie 1946) ...... 133 Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Bilan ţul prezen ţei României la Paris ...... 167 Stela Acatrinei, Corneliu Ciucanu, Memorii şi proteste române şti la Paris. Interven ţia mass-mediei ...... 176
II - PACEA DICTATULUI (1945-1947)
Daniel Oni şor, Diploma ţia României şi ecua ţia p ăcii ...... 193 Gh. Buzatu, Europa şi România sub blestemul realit ăţ ilor geopolitice .. 311
III - ANEXE
Documente şi ilustra ţii………………………………………………………54 9
7
CUVÂNT ÎNAINTE
Aşa după cum s-a observat, Pacea nu este numaidecât „apanajul spontan al civiliza ţiei contemporane, ci experien ţa de secole a umanit ăţ ii”, mai mult „produsul lent şi anevoios al contactului între popoare de-a lungul vremii” 1. În ansamblu, un punct major de reper l-a constituit, net ăgăduit, Pacea Westfalic ă, de vreme ce prin Tratatele de Osnabrück şi Münster (1648) s-a instituit „cea dintâi treapt ă a edificiului p ăcii interna ţionale organizate” 2. Ulterior, trepte continuu perfec ţionate ale construc ţiei aveau s ă reprezinte faimoasele Congrese ale P ăcii de la Viena (1815), Paris (1956) şi Berlin (1878), pentru ca, în cursul veacului ce-a succedat, ele s ă revin ă în Capitala Fran ţei (1919-1920 şi 1946). În secolul al XX-lea, precum şi anterior, România, prin for ţa lucrurilor, a fost implicat ă în organizarea şi desf ăş urarea celor dou ă Conferin ţe ale P ăcii – prima dat ă (1919-1920) în calitate de subiect, iar apoi (1946-1947) ca parte judecat ă şi condamnat ă printr-un Tratat, cu nimic mai prejos decât un Dictat! Perioada 1919-1947, restrâns ă în durata istoriei, reprezint ă îns ă în fond un drum imens str ăbătut de ţara noastr ă, şi nu numai, în epicentrul evenimentelor cruciale înglobând premisele, declan şarea şi desf ăş urarea conflagra ţiei mondiale din 1939-1945, şi anume: calea de la România Mare, recunoscut ă şi consacrat ă prin tratatele interna ţionale din 1919-1923, la România Mic ă, învins ă, ocupat ă şi amputat ă. Un statut care, având în seam ă acordul vizibil ori invizibil, cunoscut ori doar b ănuit, între Marii Înving ători din 1945, cu prec ădere Rusia Sovietic ă, SUA şi Marea Britanie, se afl ă înc ă în vigoare, cu efecte pe care, în parte, la ştim, iar altele trebuie doar s ă le estim ăm, pân ă la inevitabila „judecat ă final ă”. Într-un atare context, pentru noi, ca români, este cu atât mai semnificativ aportul unora dintre predecesorii ilu ştri care au participat la dezbaterea şi solu ţionarea – în teorie sau în practic ă – a unora dintre aspectele majore ale problemei organiz ării p ăcii , a şa precum, în prima ordine, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Mihai Antonescu, Gh. T ătărescu, Vespasian V. Pella, N. Da şcovici, Mircea Mali ţa, Grigore Geam ănu ş.a. To ţi s-au impus pe plan na ţional şi interna ţional, iar N. Titulescu, cu deosebire, fie la tribuna Societ ăţ ii Na ţiunilor, fie în scrierile şi pledoariile sale, ca autor al unor formule cu adev ărat magice privind dinamica ori indivizibilitatea p ăcii , strategia p ăcii generale 3 . Dintre
1 Mihai Antonescu, Organizarea P ăcii şi Societatea Na ţiunilor, I, Bucure şti, Tipografia Şcoalelor Militare de Geniu, 1929, p. 7. Pentru epocile anterioare, cf. Gh. I. Br ătianu, L´Organisation de la Paix dans l´Histoire Universelle. Des origines à 1945, cu o prefa ţă de John Rogister, Bucure şti, Eééditura Enciclopedic ă, 1997, p. 33-226. 2 Mihai Antonescu, op. cit., p. 69. 3 Gh. Buzatu, coordonator, Titulescu şi strategia p ăcii , Ia şi, Editura Junimea, 1982, passim. 8 istorici, nu-i putem neglija, f ără îndoial ă, pe inegalabilii Nicolae Iorga şi Gh. I. Br ătianu, acesta din urm ă gra ţie unei contribu ţii unice în istoriografia mondial ă4, dup ă ce publicase şi un studiu de caz relativ la Forumul de la Paris din 1919 5. S ă nu neglij ăm, de asemenea, c ă în ultimul sfert de veac îndeosebi, au fost valorificate importante contribu ţii, unele de excep ţie, ale unor istorici români şi str ăini consacrate Congreselor P ăcii de la Paris din 1919-1920 şi 1946 (Emil D. Ciurea, Ştefan Lache şi Gh. Ţuţui, V. F. Dobrinescu, S. D. Spector, Stephen D. Kertesz, K. L. Jignea, Alesandru Du ţu, Viorica Moisuc, Horia Dumitrescu ş.a.), dup ă cum, chiar în ultimele zile, au v ăzut lumina tiparului volumele semnate de Dan V ătăman 6 sau de Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Daniel Oni şor, Corneliu Ciucanu şi Horia Dumitrescu 7 , din care ne-am îng ăduit s ă prelu ăm unele capitole pentru prezenta carte. Tot astfel dup ă cum am procedat şi în cazul volumului colectiv, ap ărut tot sub egida Muzeului Vrancei din Foc şani, un urm ă cu un deceniu 8. Încheind aceste considera ţii preliminare, se impune s ă avem în aten ţie aceste preciz ări ale ilustrului Nicolae Titulescu (1930): „Pacea este azi o stare de spirit ca scop, o organizare legal ă ca instrument şi un strig ăt al inimii, adic ă o expresie prin cuvânt, ca mijloc de a împlânta în con ştiin ţa universal ă imperioasele ei comandamente. Cum s-ar putea cl ădi edificiul p ăcii f ără sprijinul maselor? Şi cum po ţi convinge masele dac ă nu prin cuvânt? O doctrin ă – istoria a dovede şte – nu se poate impune decât prin spad ă sau cuvânt! Eu, unul, prefer cuvântul” . În ceea ce-l prive şte, Gh. I. Br ătianu, în magistralul studiu închinat Organiz ării P ăcii în Istoria Universal ă, întocmit în 1943-1945, î şi exprima încrederea c ă Areopagul în perspectiv ă, cel de la Paris din 1946, nu avea s ă fac ă abstrac ţie de spiritul esen ţialmente european al m ăsurii şi de acela al libert ăţ ii, ce constituiau „fundamentul marcant al p ăcii şi al condi ţiei umane” 9. Nu avea s ă fie – ast ăzi ştim prea bine – a şa. De unde, desigur, eşecul general şi garantat al P ăcii instaurat ă dup ă cel de-al Doilea Război Mondial, situa ţie pe care – din 1945 şi pân ă azi, ca şi pe viitor – am resim ţit-o şi o vom resim ţi înc ă din plin.
4 Cf. L´Organisation de la Paix dans l´Histoire Universelle, passim. 5 Vezi Activitatea politic ă şi militar ă a României în 1919 în lumina coresponden ţei diplomatice a lui I. I. C. Br ătianu, Bucure şti, Cartea Româneasc ă, 1939. 6 Politica extern ă a României de la Armisti ţiu şi pân ă la semnarea Tratatului de Pace (1944-1947), Bucure şti, Editura Pro Universitaria, 2009. 7 România în ecua ţia r ăzboiului şi p ăcii (1939-1947), I-II, Ia şi, Editura Moldova, 2009. 8 Vezi Gh. Buzatu, V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România şi Conferin ţa de Pace de la Paris (1919-1920), Foc şani, Editura Empro, 1999. 9 Gh. I. Br ătianu, op. cit., p. 334. 9
I
RĂZBOI ŞI PACE (1939-1945)
10
ROMÂNIA ÎN R ĂZBOI ŞI DUP Ă: ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE
HORIA DUMITRESCU, GH. BUZATU
Dup ă 70 de ani de la debutul ostilit ăţ ilor, R ăzboiul Mondial din 1939- 1945, incontestabil cel mai mare conflict armat din istorie în privin ţa propor ţiilor şi a consecin ţelor sale, directe şi indirecte, apropiate ori îndep ărtate, se înscrie deja ca un eveniment f ără egal în toat ă evolu ţia umanit ăţ ii, el instalându-se deja deta şat în preferin ţele şi preocup ările istoricilor, şi nu numai ale acestora, rezultatele concretizându-se, de mai multe decenii, într-o bibliografie uria şă la nivel na ţional şi interna ţional 10 . Cititorul va admite, desigur, c ă în ecua ţie nu numai propor ţiile conteaz ă, ci, deopotriv ă, calitatea şi varietatea produc ţiei istoriografice, însumând de-acum aproximativ 1,5 milioane titluri c ărţi şi studii reprezentative, în discu ţie trebuind s ă fie luate în considera ţie şi predispozi ţiile – le-am denumi „specifice” – ale speciali ştilor de pretutindeni de-a investiga în continuare perioada 1939-1945, mai ales în condi ţiile ultimilor 10-15 ani ale deschiderii arhivelor 11 , pe toate meridianele. Un alt avantaj remarcabil, propriu studiilor de istorie a celui de-al doilea r ăzboi mondial, prive şte adev ărurile descoperite şi afirmate, peste toate îngr ădirile de moment, în ciuda tentativelor disperate dar ridicole ale unor sociologi şi istorici de duzin ă, în fond activi şti fo şti sau prezen ţi kominterni şti, de-a impune tot felul de stavile şi modele discutabile, de-a introduce false principii, precum cel al a şa- numitei corectitudini politice, în abordarea şi rezolvarea unor probleme ţinând de epoca r ăzboiului general şi total din 1939-1945. Respingerea unor atare tentative sinuciga şe survine f ără întârziere şi decisiv pretutindeni, mai ales c ă speciali ştilor nu le lipsesc probele exemplare, dimpotriv ă, acestea abund ă, dup ă
10 În anul 1981, valorificând o bibliografie incluzând 3 003 titluri cărţi pe tema prezen ţei României în conflagra ţia din 1939-1945, am relevat c ă, pe plan mondial, ritmul apari ţiilor înregistrase deja propor ţii remarcabile – în jur de 15 000 – 20 000 lucr ări pe an (cf. Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România şi al doilea r ăzboi mondial. O bibliografie, Ia şi, Editura Academiei, 1981, p. XXXIX). 11 Vezi Gh. Buzatu, Actul de la 23 august 1944: Bilan ţ, noi interpret ări şi perspective, în „Academica”, nr. 30/2004, Bucure şti, p. 10-18; idem, Actul de la 23 august 1944 în perspectiva unor noi documente, în Istorie şi societate, II, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 10-12; Jacques de Launay, Ettore Anchieri, Henri Michel, Jean-Marie d’Hoop, Les Deux Guerres mondiales. Bibliographie sélective, Bruxelles – Paris, Éditions Brepols, 1964. 11 cum şi replicile programatice, precum, de dat ă recent ă, faimosul Apel al unor reputa ţi istorici francezi, intitulat Libertate pentru istorie . Este necesar a re ţine principiile avansate în decembrie 2005 de Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, René Rémond şi colegii lor, care au surprins elementele definitorii, permanen ţele scrisului istoric modern, şi anume c ă: „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu accept ă nici o dogm ă, nu respect ă nici un lucru interzis, nu cunoa şte tabù -uri. El poate s ă deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explic ă. Istoria nu este sclava actualit ăţ ii. Istoricul nu aplic ă trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioar ă sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiin ţific, colec ţioneaz ă amintirile oamenilor, le compar ă între ele, le confrunt ă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabile şte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adev ărului istoric nu apar ţine nici Parlamentului, nici autorit ăţ ii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune inten ţii, nu este politica istoriei” 12 . Nu este de fel o noutate, afirmând c ă, în prezent, controversele pe tema celei mai mari conflagra ţii din istorie, devenite în cursul în decursul ultimelor decenii „tradi ţionale”, departe de-a se fi atenuat, ele, dimpotrivă, chiar s-au amplificat. Exist ă şi serioase temeiuri, de vreme ce în 2005 în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însu şi pre şedintele SUA, cu o declara ţie categoric ă de blamare şi repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilit ăţ ilor în Europa, în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat în organizarea unor serb ări care s- au dovedit mai mult decât ... galante. Ceea ce, în fond, a redeschis marile dosare ale conflagra ţiei, sub toate aspectele – origini, declan şare şi desf ăş urare, consecin ţe etc. Era şi normal s ă fie astfel, dat fiind c ă, de ani buni, dup ă „deschiderea arhivelor” în urma pr ăbu şirii sistemului comunist în ţă rile Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într- o lumin ă total diferit ă, de natur ă s ă impun ă rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. A intervenit, în context, şi decizia din 5 decembrie 2006 a Cur ţii de Apel din Bucure şti privind anularea par ţial ă, în temeiul existen ţei articolului 3 al protocolului secret al Pactului Hitler-Stalin, a hot ărârii din 17 mai 1946 a „Tribunalului Poporului” de condamnare a Mare şalului I. Antonescu şi a
12 „L´Histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006. 12 colaboratorilor s ăi pentru „premeditarea agresiunii” de la 22 iunie 1941 13 . Dar, în primul rând, istoricii, respectând tradi ţiile şi liniile directoare ale domeniului, s-au dovedit credincio şi principiului potrivit c ăruia cercet ările trebuie, cu orice pre ţ, aprofundate, problemele redezb ătute şi circumstan ţiate, elemente esen ţial de care depinde progresul însu şi al disciplinei. Cu satisfac ţie trebuie s ă consider ăm c ă în marea dezbatere internaţional ă pe tema conflictului din 1939-1945 s-au implicat şi istoricii români, în primul rând prin studiile, sintezele şi volumele de documente publicate. Fapt surprinz ător şi binef ăcător, mai ales pentru ţă rile care au cunoscut sistemul brutalit ăţ ilor şi al cenzurii comuniste dup ă 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagra ţii au fost şi sunt redezb ătute, tendin ţa general ă manifestându-se prin respingerea canoanelor şi tiparelor, pân ă de curând de neclintit. A şa, de exemplu, cine ar fi crezut c ă aveau s ă fie puse cumva în discu ţie efectele 100% ... „pozitive” ale Marii Victorii de la 8-9 Mai 1945? Şi, totu şi, interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor descoperite şi al noului „spirit al veacului”, îl determin ă pe istoricul de ast ăzi s ă re ţin ă câteva elemente indiscutabile, şi anume c ă triumful militar al Na ţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondi ţionat , dup ă cum şi capitularea semnat ă de delega ţii armatei germane. O victorie istoric ă, cu vaste şi profunde consecin ţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţă rilor beligerante, al b ătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect îns ă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contest ări şi abjur ări, nuan ţe, care, în mod normal, nu ar trebui s ă mai deranjeze pe cineva, mai ales dac ă cunoa ştem istoria celui de-al doilea r ăzboi mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate ori chiar interzise, care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crim ă. În consecin ţă , victoria din 1945 a Alia ţilor în Europa, total ă şi global ă, cum a fost, a avut, totu şi, culorile ei . Nu se poate neglija, de pild ă, c ă una a însemnat capitularea Germaniei pentru URSS, altceva … pentru SUA, Marea Britanie sau Fran ţa. La fel, şi pentru România , care, în 1941-1944, angajat ă pe Frontul de R ăsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Her ţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de r ăzboi al Germaniei, pentru ca, dup ă întoarcerea armelor, la 23 august 1944, s ă se fi înrolat efectiv în tab ăra Na ţiunilor Unite, ajungând a de ţine locul 4 în efortul militar antinazist dup ă URSS, SUA şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost acceptat ă în „clubul înving ătorilor”. S-a pr ăbu şit nazismul în 1945 – este perfect adev ărat –, dar, în Europa Est-Central ă, şi nu numai, a triumfat sistemul antinazist de factur ă comunist ă al lui I. V. Stalin, acesta din urm ă, de fel mai pu ţin, un monstru al
13 Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului. 1939-1945 , Bucure şti, Editura RAO, 2007, p. 247. 13 istoriei, indiscutabil „superior” lui Adolf Hitler? Se poate neglija, de pild ă, c ă în cercurile politico-diplomatice bucure ştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în vreun fel decât ca „un alt Hitler” 14 ?!... Dup ă cum este cunoscut, conflagra ţia mondial ă din 1939-1945 s-a declan şat în contextul în care Hitler, având garan ţia evit ării unui r ăzboi pe dou ă fronturi, a atacat Polonia, care, la rândul ei, a fost agresat ă, cvasi-concomitent, la 1 şi 17 septembrie 1939, dinspre Vest şi Est de Germania şi, respectiv, de URSS. Aceasta era consecin ţa imediat ă şi direct ă a semn ării la Moscova a Pactului Hitler-Stalin de la 23 august 1939, iar dup ă 22 iunie 1941 r ăzboiul a avut ca obiectiv (predominant, în viziunea lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care avea s ă devin ă real, aplicarea întocmai a condi ţiilor Pactului , care, dup ă 8-9 mai 1945, a fost repus integral în vigoare, chiar extins în baza acordurilor Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944, prin în ţelegerile de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945. În ceea ce o prive şte, România, ţint ă din prima clip ă a Pactului Molotov- Ribbentrop, din moment ce Basarabia a fost nominalizat ă şi tranzac ţionat ă prin articolul 3 al protocolului adi ţional secret al abominabilului document 15 , cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea 16 , dup ă cum s-au pronun ţat speciali ştii 17 , a redevenit obiectiv al în ţelegerilor secrete între Marile Puteri şi dup ă victoria asupra Germaniei în 1945! Iar, în situa ţia României, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate – dup ă 1944-1945 printr-un nou
14 Gh. Jurgea-Negrile şti, Troica amintirilor. Sub patru regi , Bucure şti, 2002, p. 316. 15 J. A. S. Grenville, The Major International Treaties 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co. Ltd., 1974, p. 196; Gh. Buzatu, România cu şi f ără Antonescu , Ia şi, Editura Moldova, 1981, p. 22; idem, România sub Imperiul Haosului, p. 119-120. 16 Marc Ferro şi colaboratori, Comprendre les faits du XX-e siècle , Paris, Marabout Université, 1977, p. 139-140; René Rémond, Introduction à l´histoire de notre temps , III, Le XX-e siècle . De 1914 à nos jours , Paris, Éditions du Seuil, 1980, p. 159-160; Jean-Baptiste Duroselle, Tout Empire périra. Théorie des relations internationales , Paris, A. Colin, 1992, p. 304. 17 Potrivit istoricilor Michel Heller şi A. M. Nekrici, Stalin, semnând Pactul la 23 august 1939, a deschis pentru Hitler „poarta” agresiunii împotriva Poloniei şi, deci, drumul r ăzboiului din 1939-1945 (cf. L´Utopie au pouvoir. Histoire de l´URSS de 1917 à nos jours , II, Paris, Calmann-Lévy, 1982, p. 284). Vezi, de asemenea, Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , II, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1995, p. 225-238; N. V. Zagladin, Istoriia uspehov i neudaci sovestkoi diplomatii, Moskva, Izd. MO, 1990, p. 110 şi urm.; Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balan ţa for ţelor. 1919-1939, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2007, passim. 14 pact, dar între URSS şi Occident – în „sfera de interese” a Kremlinului 18 , ele fiind practic supuse unei bol şeviz ări barbare, cu nimic superioar ă domina ţiei naziste. În atare împrejur ări, iat ă de ce nu putem discuta despre o veritabil ă „victorie a popoarelor” în mai 1945, când Marii Înving ători (SUA, URSS, Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale „drepturi speciale” în afar ă de orice m ăsur ă, statele şi na ţiunile mici şi mijlocii din zon ă fiind plasate dincoace de „Cortina de Fier”, potrivit procentelor în privin ţa c ărora „Führerul ro şu” c ăzuse la în ţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 1944 19 . În acest fel, se poate afirma, c ă pentru aria geopolitic ă est-european ă groz ăviile epocii naziste au fost în fond – sub alte pretexte şi etichete, forme şi con ţinut – amplificate, prin „victoria” de moment a socialismului de factur ă stalinist ă care a înso ţit triumful militar din mai 1945. S-a ad ăugat faptul c ă Marii Înving ători, dup ă ce au reu şit s ă distrug ă Reichul lui Hitler, nu au ştiut s ă câ ştige şi s ă instaureze pacea mult a şteptat ă de popoare . Mai mult, a doua zi dup ă victorie, dac ă nu cumva mai devreme, a debutat conflictul dintre Înving ători, Marii Alia ţi din ajun, şi care s-a transformat inevitabil într-un „r ăzboi rece” de lung ă durat ă între cele dou ă sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armat ă”, care mai bântuie şi azi pe alocuri sau din când în când, mai aproape ori mai departe de noi, de vreme ce pacea pierdut ă în 1939 n-a fost reinstalat ă dup ă victoria Na ţiunilor Unite din 1945 20 . Dar se putea altfel , din moment ce înainte de orice, în Europa, unde Înving ătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care, dup ă cum s-a men ţionat, în materie de crime politice şi genocid, şi-a dep ăş it de la distan ţă predecesorul, ex-aliatul, inamicul, pe Adolf Hitler, Führerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând r ăzboiul şi ruinând Reichul Brun, promis supu şilor s ăi pentru o mie de ani, a des ăvâr şit cel ălalt, de şi nu i-a supravie ţuit, cu toate c ă înving ător în război, nici opt ani, suficien ţi îns ă pentru a pune bazele unui alt Reich, unul Ro şu, planificat, şi acesta, pe ve şnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectiv ă, s ă argumenteze c ă socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrab ă, impus dup ă 1944-1945 statelor şi na ţiunilor subjugate, func ţiona cumva pe termen redus? Cine îndr ăznea s ă prevad ă cumva
18 Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , I, Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1988, p. 305-327; idem, România sub Imperiul Haosului , p. 214-216, 388-442; Maria G. Br ătianu, Acordul Churchill-Stalin din 1944, Bucure şti, Editura Corint, 2002, p. 52-57. 19 Gh. Buzatu, Din istoria secret ă, I, p. 305 şi urm.; idem, România sub Imperiul Haosului , p. 388 şi urm. 20 Cf. Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales , VIII/2, p. 314 şi urm. 15 dezastrul din decembrie 1991, când s-a consumat e şecul URSS 21 . Marele istoric britanic Sir Alan Bullock, autorul magistralei „biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat c ă, dup ă dispari ţia liderului nazist în 1945 şi dup ă pr ăbu şirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, acesta din urm ă beneficiar de prim rang al succesului militar din 1945, un întreg e şafodaj s-a n ăruit, astfel încât perspectiva din care urmeaz ă s ă consider ăm epoca celui de-al doilea r ăzboi mondial trebuie revizuit ă. La urma urmelor, singurul unghi din care putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îng ăduie s ă ignor ăm c ă, în timpul şi datorit ă celor doi dictatori, au func ţionat din plin doar abatoarele istoriei 22 .
***
Orice investiga ţie, oricât de vast ă, profund ă şi sistematic ă, a istoriografiei celui de-al doilea r ăzboi mondial nu poate, prin for ţa lucrurilor, s ă fie decât incomplet ă, par ţial ă. Şi aceasta în ciuda faptului c ă, ast ăzi, istoricul beneficiind la maximum de avantajele prosl ăvitei „ere informa ţionale”, totu şi nu poate dep ăş i imposibilul decât cu aproxima ţiile de rigoare. Mai precis, avem în vedere, în primul rând, un element decisiv. Faptul c ă, dup ă cum s-a constatat adeseori în ultimul sfert de secol, conflagra ţia mondial ă din 1939-1945 în ansamblu sau în detaliu reprezint ă, incontestabil, epoca sau problema cel mai intens studiat ă în istoriografia contemporan ă universal ă, comparativ cu oricare alte perioade sau aspecte ale trecutului umanit ăţ ii. În consecin ţă , bibliografia general ă a istoriei r ăzboiului (origini, declan şarea, desf ăş urare, final şi consecin ţe, la propor ţiile planetei ori la nivelul tuturor statelor, na ţiunilor şi etniilor, sub cele mai diverse aspecte – militar, politico-diplomatic, economic, social, tehnic, religios, demografic etc.) a înregistrat demult – dup ă cum s-a subliniat deja – propor ţii impresionante. Este inutil, f ără îndoial ă, s ă mai insist ăm asupra faptului c ă am avea în vedere doar elementele cantitative ale problemei, cititorul intuind, mai mult decât sigur, c ă nu trebuie neglijate sau subestimate, dimpotriv ă, aspectele calitative ale imensei literaturi istoriografice cumulat ă la nivel mondial despre anii 1939-1945. În context, se în ţelege, evolu ţiile României în timpul celui de-al doilea război mondial, în spe ţă în aria conflictului din 1941-1944 dintre Germania, România şi URSS, din perspectiva interven ţiei trio-ului Hitler – Stalin – Antonescu, s-au aflat în aten ţia istoricilor ( şi nu numai a lor!), bibliografia existent ă în acest moment prezentând, ca şi pe plan general, acelea şi avantaje şi
21 Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietic ă, Chi şin ău, Civitas, 2005, p. 661 şi urm. (cap. XIX – Funeraliile URSS ). 22 Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles , Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994, p. 441-452. 16 dezavantaje, acestea din urm ă predominând ori afectând profund produsele perioadei 1944-1989 marcate de interven ţia cenzurii comuniste. Au existat, în acelea şi condi ţii, preferin ţe net ăgăduite, ignobile sau doctrinare, pentru anumite teme (istoria PCR-ului, rolul mi şcării antifasciste în determinarea faptelor politice, preg ătirea, desf ăş urarea şi urm ările actului istoric de la 23 august 1944, proclamat pe rând „eliberare” a României de c ătre Armata Ro şie, „insurec ţie” ori chiar „revolu ţie na ţional ă de eliberare, antifascist ă şi antiimperialist ă”), în detrimentul altora (inclusiv, în rândul întâi, desfăş urarea ostilit ăţ ilor în Est). Studiile de specialitate valorificate dup ă 1989, edi ţiile de documente şi volumele memorialistice ap ărute au acoperit îns ă rapid multe dintre „punctele albe” constatate, astfel c ă volumele VIII şi IX ale Tratatului Academiei Române privind Istoria Românilor , st ăruind chiar asupra epocii celui de-al doilea r ăzboi mondial (1939-1947), au relevat conving ător aceast ă situa ţie 23 . În rândul întâi, re ţinem ca aspect fundamental faptul c ă bibliografia temei generale România în epoca celui de-al doilea r ăzboi mondial beneficiaz ă de contribu ţii majore 24 , datorate istoricilor români sau str ăini, acoperind deja toate compartimentele specifice , mai precis: dic ţionare/enciclopedii; cronologii; bibliografii/istoriografie; ghiduri de arhive; volume şi colec ţii de documente, dezbateri parlamentare, discursuri; memorialistic ă; lucr ări generale şi speciale; sinteze; monografii; biografii; studii pe domenii şi direc ţii; albume, atlase, filme; reviste de specialitate etc. Dintre capitolele marcante ale epocii 1939-1945 în ansamblu s-au aflat în aten ţia istoricilor români şi str ăini: originile şi izbucnirea r ăzboiului în Europa la 1 septembrie 1939 25 , rolul şi locul României în context, neutralitatea României în conflict (1939-1940), rostul şi semnifica ţia Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, extinderea ostilit ăţ ilor în Europa, rela ţiile României cu Marile Puteri, în prima ordine cu liderii Axei 26 sau cu sateli ţii acesteia 27 ,
23 Academia Român ă, Istoria Românilor , vol. VIII, România Întregit ă (1918- 1940) , coordonator Ioan Scurtu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. XVII-LIII; idem, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coordonator acad. Dinu C. Giurescu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2008, p. XXVII-LXX; idem, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, III, Ia şi, Casa Editorial ă Demiurg, 2008, p. 39-77. 24 Vezi Gh. Buzatu, 333 c ărţi de şi despre Mare şalul Ion Antonescu, despre România în epoca celui de-al doilea r ăzboi mondial , în Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, III, p.. 21-38. 25 Dintre lucr ările, apreciate „clasice”, pe aceast ă tem ă, supunem aten ţiei cititorului Maurice Baumont, La Faillite de la Paix (1918-1939), I-II, Paris, Presses Universitaires de France, 1960-1961; idem, Les origines de la Deuxième Guerre mondiale , Paris, Payot, 1969; A. J. P. Taylor, The Origins of the Second World War, London, H. Hamilton, 1961 (tradus ă şi în limba român ă). 26 Un domeniu în care exceleaz ă, înc ă din 1954, de la prima edi ţie, cartea celebrului istoric german Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mare şalul 17 pr ăbu şirea României Mari şi a regimului Regelui Carol II, instaurarea regimului legionaro-antonescian, caracterul regimului, rebeliunea legionar ă din ianuarie 1941, regimul lui Ion Antonescu (1941-1944) – tr ăsături şi esen ţă , evolu ţia constitu ţional ă a României, intrarea României în sistemul Axei Berlin-Roma- Tokio, premisele şi declan şarea r ăzboiului din Est, eliberarea Ţinutului Her ţa, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord 28 , desf ăş ur ările militare în URSS şi prezen ţa trupelor României, istoria economiei na ţionale, rolul factorului petrol, problemele demografice şi de grani ţă , rolul serviciilor secrete, istoria culturii, ini ţiativele infructuoase ale României antonesciene pentru desprinderea de Ax ă (1942-1944) 29 , propaganda de r ăzboi 30 rezisten ţa anti-antonescian ă, rolul partidelor politice, preg ătirea, înf ăptuirea şi consecin ţele loviturii de stat din 23 august 1944, efectele interna ţionale, ocuparea ţă rii de c ătre for ţele armate ale URSS, România pe frontul antihitlerist (1944-1945), Conven ţia de Armisti ţiu cu Na ţiunile Unite şi efectele ei catastrofale, preg ătiri pentru Conferin ţa de Pace, Congresul P ăcii de la Paris (iulie – octombrie 1946), semnarea şi urm ările Tratatului de Pace din 10 februarie 1947 31 , evolu ţiile politice interne, comunizarea ţă rii, România – abandonat ă în „sfera de interese” a URSS etc.
Antonescu. Rela ţiile germano-române (1938-1944) , traducere, Bucure şti, Editura Humanitas, 1994 (reeditare – 2007); Mihai Pelin, ed., Diploma ţie de r ăzboi: România- Italia, 1939-1945, Bucure şti, Editura Elion, 2005. 27 Ana-Maria Stan, Rela ţiile franco-române în timpul regimului de la Vichy, 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006. 28 Cf. V. F. Dobrinescu, B ătălia diplomatic ă pentru Basarabia (1918-1940), Ia şi, Editura Junimea, 1991; V. F. Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea r ăzboi mondial, Ia şi, Institutul European, 1995; Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1995; Nicolae I. Arn ăutu, 12 invazii ruse şti în România, Bucure şti, Editura Saeculum/Editura Vestala, 1996 (edi ţia original ă – Buenos Aires, 1956); Mihai-Aurelian C ăruntu, Bucovina în al doilea r ăzboi mondial, Ia şi, Editura Junimea, 2004; Anatol Petrencu, Basarabia în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial (1939-1945), Chi şin ău, Editura Prut Interna ţional, 2006; Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), I-II, Chi şin ău, Editura Prut Interna ţional, 2005-2007; Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu: Transnistria, un capitol în istoria omeniei române şti, Bucure şti, Editura Vremea, 2007. 29 Un domeniu în care trimitem la o alt ă carte de referin ţă – Auric ă Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurec ţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979. 30 Mioara Anton, Propaganda de r ăzboi. Campania din Est. 1941-1944, Bucure şti, Editura Tritonic, 2007; C ălin Hentea, Propagand ă f ără frontiere, Bucure şti, Editura Nemira, 2002. 31 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, La Roumanie et la Conférence de la Paix de Paris (1946) , Bucure şti, Editura Academiei, 1987; V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii (1945-1947) , Bucure şti, Editura Academiei, 1988; Gh. 18
În prezent, spre deosebire de perioada „zorilor” epocii comuniste, când s-a lansat faimosul şi detestabilul „manual unic” al lui M. Roller intitulat Istoria R.P.R. (1948), plin de absurdit ăţ i şi denatur ări, dar care, poate tocmai de aceea avea s ă fac ă … epoc ă (?!), influen ţând pe zeci de ani destinele istoriografiei na ţionale pân ă la cota de avarie, vecin ă cu nimic altceva decât un veritabil autodafé , toate problemele istoriei române şti în r ăstimpul 1939-1945 î şi afl ă abord ări şi solu ţion ări corespunz ătoare, în temeiul unui dialog ştiin ţific fructuos, decent, ra ţional şi liber. În mod concret, nu mai exist ă nici o problem ă atât de „delicat ă” sau de „secret ă” încât s ă nu-şi afle studio şi temerari şi califica ţi, cenzurarea opiniilor exprimate ţinând cu adev ărat de domeniul trecutului. Într- un atare climat, nu mai constituie un sacrilegiu recunoa şterea faptului c ă războiul României a fost, de la un cap ăt la altul (1941-1945), unul drept, pentru eliberarea şi ap ărarea teritoriului na ţional, chiar dac ă sub Ion Antonescu efortul militar s-a desf ăş urat în cadrul Axei fasciste Berlin-Roma-Tokio. Rezultatele conflictului pentru România au fost dezastruoase în toate privin ţele (teritorial, militar, politico-diplomatic, demografic, economic şi financiar, psihologic şi, în premier ă absolut ă, pe planul men ţinerii regimului social-politic existent) 32 şi pe lung ă durat ă, multiple consecin ţe fiind înc ă de strict ă actualitate . Totul a fost posibil, în situa ţia în care – dup ă cum am men ţionat – România, ca şi restul statelor Europei Est-Centrale, fiind mai întâi ocupat ă de Armata Ro şie, a fost apoi rapid cedat ă, cu acte în regul ă, de c ătre Marii Alia ţii din Vest în „sfera de interese” a URSS , fiind chiar amenin ţat ă la un moment dat s ă devin ă o gubernie a Moscovei sau o republic ă socialist ă a Imperiului Ro şu. Deja în 1946, C ortina de Fier trasat ă de Marile Puteri echivala cu alungarea României în zona sovietic ă de domina ţie 33 , iar condi ţiile nu aveau s ă se schimbe decisiv decât o dat ă cu pr ăbu şirea URSS în decembrie 1991 şi, o dat ă cu aceasta, cu sfâr şitul „R ăzboiului Rece” angajat între Est şi Vest prin 1944-1945, pentru Polonia, România, Cehoslovacia sau Germania, în cazul în care Marii Alia ţi înving ători la 1945 în fa ţa Axei ce reunea Germania, Italia şi Japonia au dovedit elocvent c ă, dac ă ştiuser ă s ă ob ţin ă o victorie istoric ă asupra Reichului lui Adolf Hitler,
Buzatu şi colaboratori, România în ecua ţia r ăzboiului şi p ăcii (1939-1947), I-II, Ia şi, Editura Moldova, 2009. 32 Dup ă 23 august 1944, o dat ă cu „eliberarea” României de c ătre trupele sovietice, URSS, devenind pe moment putere ocupant ă pentru cel pu ţin 15 ani (1944- 1958), a înf ăptuit prin for ţă , cu concursul comuni ştilor indigeni, sovietizarea ţă rii , potrivit voin ţei exprimat ă de liderul de la Kremlin, I. V. Stalin fa ţă de Milovan Djilas, în sensul c ă, „acolo unde înainteaz ă tancurile sovietice, se extinde şi sistemul socialist”. 33 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare. Greva regal ă – 1945. Documente diplomatice, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1999, p. 15 şi urm. In acela şi sens, Jean- François Soulet vorbea despre „puternicul val de expansiune a comunismului sovietic controlat în totalitate de Moscova” (cf. Istoria comparat ă a statelor comuniste din 1945 pân ă în zilele noastre , Ia şi, Editura Polirom, 1998, p. 73). 19 atunci ei nu reu şir ă s ă câ ştige pacea şi s ă reinstaureze lini ştea pe b ătrânul continent şi pe planet ă. Din punctul de vedere examinat, relevante se dovedesc realit ăţ ile surprinse de istoricul francez Jean-Marie Le Breton: „ Pr ăbu şirea Germaniei hitleriste, instaurarea Armatei Ro şii la Berlin şi la Viena, cu, drept corolar, prezen ţa ei la Var şovia, Budapesta, Bucure şti şi Sofie, distrugerea structurilor burgheze ale vechilor sateli ţi ai Reichului, îndep ărtarea polonezilor de la Londra şi a iugoslavilor lui Petru II şi ai lui Mihailovici, absen ţa în Europa Occidental ă a unei contra-puteri serioase care s ă fac ă fa ţă Uniunii Sovietice, to ţi ace şti factori s-au conjugat pentru a deschide calea celei mai mari zguduiri care afectase vreodat ă ansamblul lan ţului de ţă ri ce se întindea de la Marea Baltic ă la Marea Neagr ă şi la Marea Adriatic ă, la est de Germania. Evenimentele, mai mult decât un plan prestabilit, au favorizat Uniunea Sovietic ă şi i-au permis s ă instaureze în aceast ă regiune regimuri nu numai calchiate dup ă ea, dar şi întrutotul obediente fa ţă de Moscova” 34 . Re ţinem faptul c ă în dezbaterile istoriografice 35 s-au implicat speciali şti reputa ţi (Andreas Hillgruber, Keith Hitchins, Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Al. Zub, I. Scurtu, I. Calafeteanu, Alesandru Du ţu, A. Petrencu ş.a.), dup ă cum n-au lipsit mai cu seam ă vocile interesate, neprofesioniste, ale prea multor sociologi şi litera ţi, activi şti politici etc. În context, apreciindu-se drept neconvenabile edi ţiile de documente (Alesandru Du ţu, C. Botoran, I. Scurtu sau I. Calafeteanu) şi monografiile întocmite cu profesionalism şi acribie ştiin ţific ă de speciali şti str ăini şi români (Hugh Seton Watson, Henry L. Roberts, Ghi ţă Ionescu, Victor Frunz ă, D. Şandru, Gh. Oni şoru ş.a.) 36 , discu ţiile au fost canalizate spre constituirea unor comisii
34 Jean-Marie Le Breton, Europa Central ă şi Oriental ă între 1917 şi 1990, Bucure şti, 1996, p. 79-80. 35 Cele mai recente manifest ări şi concluzii, în Florin Stan, Câteva considera ţii privind evreii din România anilor 1940-1944 în istoriografie. Teze şi antiteze, în vol. Armata Român ă şi unitatea na ţional ă. Studii şi comunic ări, coordonatori Marian Mo şneagu, Petri şor Florea, Cornel Ţuc ă, Pite şti, Editura Delta Cart Educa ţional, 2008, p. 253-258. 36 Vezi Hugh Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, New York, Cambridge University Press, 1962; idem, The East European Revolutions, third edition, London, Methuen/New York, 1956; Ghi ţă Ionescu, Comunismul în România , traducere, Bucure şti, Editura Litera, 1994 (edi ţia original ă – London-New York, 1964); Al. Cretzianu, ed., Captive Rumania: A Decade of Soviet Rule, 1945- 1955, New York, Praeger/London, Thames and Hudson, 1956; H. L. Roberts, Romania. Political Problems of An Agrarian State, New Haven, Yale University Press, 1951; idem, Eastern Europe: Politics, Revolution and Diplomacy, NewYork, A. A. Knopf, 1970; Richard F. Staar, The Communist Regimes in Eastern Europe: An Introduction, Stanford, Hoover Institution Press, Stanford University, 1967; R. J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century, London-New York, 1994 (cu o traducere în limba 20 interna ţionale, la care au fost convoca ţi şi istorici, activit ăţ ile concretizându-se prin valorificarea grabnic ă a unor a şa-zise Rapoarte finale 37 , fiind cvasi-unanim admis c ă, dac ă în varii domenii (estetic ă, muzicologie, sport, etc.) este posibil ă avansarea unor concluzii considerate definitive, acestea, în nici un caz, nu-şi au rostul şi viabilitatea în investigarea şi judecarea trecutului. Dar, cum problemele generale sau speciale urmeaz ă a fi abordate şi dezb ătute detaliat chiar în cuprinsul prezentului volum al Tratatului, este indiscutabil c ă este lipsit de sens a mai st ărui în acest spa ţiu; deci, aici şi acum. Apreciem c ă situa ţia este valabil ă şi în cazul investig ării rolului şi locului României în cadrul raporturilor interna ţionale din 1939-1947, cuprinzând a şadar originile şi desf ăş urarea ostilit ăţ ilor, odiseea şi sensurile Armisti ţiului din septembrie 1944, iar, în final, eforturile privind restabilirea P ăcii şi încheierea Tratatului de Pace cu Na ţiunile Unite din 10 februarie 1947, aflat în vigoare şi ast ăzi 38 . Un ultim aspect, dar nu şi cel mai pu ţin important, prive şte aportul istoriografiei str ăine în studiul trecutului na ţional. Cu referiri directe ori precump ănitoare la problemele României de dup ă 1939/1940, numeroase dintre contribu ţiile istoricilor germani şi francezi, americani şi britanici, italieni, român ă); Jean-François Soulet, Istoria comparat ă a statelor comuniste din 1945 pân ă în zilele noastre , edi ţia citat ă; Jean-Marie Le Breton, Europa Central ă şi Oriental ă între 1917 şi 1990 , edi ţia citat ă; Robert King, A History of Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980; Norman Naimark, L. Gibianski, eds., The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, 1944-1949, Boulder, Westview Press, 1997; Vladimir Tism ăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politic ă a comunismului românesc, Ia şi, Editura Polirom, 2005; Gh. Oni şoru, Alian ţe şi confrunt ări între partidele politice din România (1944-1947), Bucure şti, Funda ţia Alian ţa Civic ă, 1996; idem, România în anii 1944-1948, Bucure şti, Funda ţia Alian ţa Civic ă, 1998; Gh. Buzatu, Mircea Chiri ţoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete (1944-1989), I-II, Bucure şti, Editura Paideia, 1998; Eugen Denize, Cezar Mâ ţă , România. Statul şi propaganda. 1948-1953, Târgovi şte, Editura Cetatea de Scaun, 2005; Victor Frunz ă, Istoria comunismului în România, edi ţia a IV-a ilustrat ă, Bucure şti, Editura Victor Frunz ă, 2006; D. Şandru, Comunizarea societ ăţ ii române şti în anii 1944-1947, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2007; Vasile Pascu, Regimul totalitar-comunist în România (1945-1989), I-II, Bucure şti, Editura Clio Nova, 2007. 37 Vezi International Commission on the Holocaust in Romania. President of the Commission: Elie Wiesel, Editors: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Final Report , Ia şi, Polirom, 2005, 415 p., cu o traducere în limba român ă; Comisia Preziden ţial ă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final , editori Vladimir Tism ăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucure şti, Editura Humanitas, 2007, 879 p. 38 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii (1945-1947) , passim ; Constantin Vlad, Diploma ţia secolului XX, Bucure şti, Funda ţia European ă Titulescu, 2006, p. 184 şi urm. 21 elve ţieni, austrieci şi spanioli, sovietici şi ru şi, polonezi, cehi, unguri, bulgari şi sârbi, chinezi şi niponi etc. s-au dovedit de-a lungul ultimelor decenii, f ără nici o exagerare, cantitativ ori calitativ, de excep ţie. Nefiind posibil, în spa ţiul limitat de care dispunem, s ă exemplific ăm în detaliu, ne vom limita s ă preciz ăm c ă preocup ările colegilor no ştri au vizat o arie extrem de întins ă, cuprinzând practic toate aspectele evolu ţiei recente a României, mai ales pe aceste trei coordonate esen ţiale (al doilea r ăzboi mondial, instalarea domina ţiei URSS şi procesul comuniz ării for ţate, epoca comunist ă), c ărora le-au consacrat, cel mai adesea, ample şi consistente bibliografii şi ghiduri arhivistice , studii istoriografice , enciclopedii şi dic ţionare , volume de documente şi edi ţii de amintiri, memorii sau jurnale politico-diplomatice, biografii , sinteze şi monografii, culegeri de studii şi articole pe chestiuni speciale sau globale etc. Este motivul pentru care, în acest loc, ne îng ăduim a re ţine, într-o ordine obligatoriu aleatorie şi în urma unui bilan ţ care este departe de-a fi exhaustiv, numele unora dintre cei mai reprezentativi speciali şti str ăini care, ilustrându-şi domeniul, s-au impus gra ţie preocup ărilor şi realiz ărilor consacrate României de dup ă 1939/40, evolu ţiei ei în context european şi interna ţional, a şa precum Arnold Toynbee, Pierre Renouvin, Jean-Baptiste Duroselle, Henri Michel, Hugh Seton-Watson, Charles şi Barbara Jelavich, Elisabeth Barker, Andreas Hillgruber, Keith Hitchins, Ernst Nolte, Friederick Kellogg, Henry L. Roberts, R. J. Crampton, Joseph Rotschild, N. I. Lebedev, V. N. Vinogradov, Paul D. Quinlan, Klaus J. Beer, Stephen Fischer-Galati, Nicholas M. Nagy-Thalavera, S. D. Spector, Milan Vanku, Philippe Marguerat, Maurice Pearton, Michele Rallo, Georges Castellan, Henri Prost, Catherine Durandin, Katherine Verdery, Peter Sugar ş.a. Nu vom încheia, f ără a insista asupra avantajului remarcabil al studiilor care – în spiritul şi dup ă modelul clasicilor de necontestat ai istoriografiei na ţionale (A. D. Xenopol, N. Iorga, Gh. I. Br ătianu, Constantin C. Giurescu, Andrei O ţetea) – ne-au propus şi realizat investigarea problemelor trecutului românesc în context general, iar, nu mai pu ţin, au relevat rolul şi locul românilor în istoria universal ă 39 . Abordarea şi elucidarea problemelor privind mai cu seam ă epoca celui de-al doilea r ăzboi mondial, succedat nemijlocit de a şa-zisul „r ăzboi rece”, acompaniat de debutul comuniz ării Europei Est-Centrale în 1944- 1945, au presupus, se în ţelege, investiga ţii speciale în marile biblioteci şi arhive ale lumii (SUA, Fran ţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Federaţia
39 Subliniem, în context, Raportul sus ţinut pe aceast ă tem ă, la închiderea lucr ărilor Congresului mondial de ştiin ţe istorice de la Bucure şti (1980), de Acad. Prof. Virgil Cândea, apoi editarea, la Ia şi, a colec ţiei Românii în istoria universal ă (coordonator – Gh. Buzatu, 1986-2007 – 125 volume) ori volumele Prof. Gh. Zbuchea, Români în lume. Secolul XX (I-II, Bucure şti, Editura Colias, 2005). Vezi, de asemenea, Kenneth Johnstone, The Place of Romania in European History, în „History Today”, London, nr. 5-6/1978. 22
Rus ă etc.), astfel încât rezultatele s-au concretizat în volume îmbinând în chip fericit analiza cu sinteza, perspectiva cu originalitatea, critica surselor şi comparativismul, interven ţia factorilor geopolitici ori a permanen ţelor în evolu ţia de ansamblu a umanit ăţ ii. Deziderate fundamentale ale scrisului istoric modern, excelent formulate şi exemplificate în primul rând de inegalabilul nostru polihistor, unul dintre cei mai mari ai umanit ăţ ii, N. Iorga 40 .
40 Vezi, îndeosebi, N. Iorga, Generalit ăţ i cu privire la studiile istorice , edi ţia a IV-a, Ia şi, Polirom, 1999, passim . 23
DREPTURILE ŞI INTERESELE ROMÂNIEI ÎN PERSPECTIVA REGLEMENT ĂRILOR POSTBELICE: „BIROUL P ĂCII” (1942-1944)
GH. BUZATU
Nimic n-a fost întâmpl ător. Pentru a reintra în deplin ătatea drepturilor sale istorice, grav înc ălcate în 1940, pentru refacerea unit ăţ ii na ţionale integrale şi pentru afirmarea intereselor sale fundamentale, România, cu începere de la 22 iunie 1941, a participat la conflictul mondial din 1939-1945. Chiar dac ă al ături de Reichul lui Adolf Hitler, un aliat cu siguran ţă incomod şi compromis, hr ăpăre ţ şi detestat, la nivel na ţional ori mondial. Se adaug ă precizarea, numaidecât necesar ă şi logic ă, în ordinea lucrurilor, c ă, de partea cealalt ă, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu, aliindu-se cu Stalin împotriva lui Hitler , n-au f ăcut cumva o „alegere” ceva mai ... fericit ă! Dar, se vede cât de colo, triumfase, cum altfel la vremuri de restri şte, str ăvechiul adagiu: La r ăzboi ca ... la r ăzboi! Iar, pentru aceast ă situa ţie, României avea s ă i se afle culpa final ă. Aceea c ă, în vreme ce Na ţiunile Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, au repurtat victoria în 1945, România - de şi a sus ţinut şi a fost sus ţinut ă (?) de o serie de alia ţi europeni, to ţi (Hitler, Mussolini şi vasalii lor), exceptându-l pe Mannerheim, odio şi sau, cel pu ţin, deochea ţi1 - l-a pierdut. Or, dup ă cum e stabilit cu rigurozitate, în istorie „dreptul” obligatoriu la judecat ă nu apar ţine decât înving ătorilor; nicidecum celor învin şi! Dar, de şi angrena ţi în r ăzboi, unul mondial şi total în toate privin ţele, de prin 1942-1943, dup ă unele succese militare şi politico-diplomatice ini ţiale, lipsi ţi şi de şanse, Bucure ştii s-au preocupat s ă prepare temeiurile p ăcii ce avea a
1 La 18 iulie 1941, în memoriul trimis generalului I. Antonescu, Iuliu Maniu, subliniind c ă sus ţinea r ăzboiul României pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Her ţa, î şi exprima îns ă rezerve fa ţă de alian ţa cu Reichul nazist şi sateli ţii s ăi, apreciind c ă „ şi tov ărăş ia de arme de pân ă acum, impus ă de împrejur ări, este cât se poate de sup ărătoare (subl. ns.)”, mai ales c ă Bucure ştii nu primiser ă dinspre Berlin, pân ă atunci, dup ă cum şi ulterior , „nici o satisfac ţie în problema Transilvaniei” (cf. Ion Calafeteanu, ed., Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confrunt ări politice. 1940-1944 , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 80). În acela şi sens, diplomatul Gh. Barbul s-a exprimat f ără rezerve: „ Personal, nu g ăsesc întru nimic mai grav, nici mai ru şinos să fi fost aliat cu Hitler decât aliat cu Stalin (subl. ns.)” (cf. Gh. Buzatu, Trecutul la judecata istoriei. Mare şalul Antonescu – Pro şi contra , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 265). 24 succede r ăzboiului în plin ă desf ăş urare. Mare şalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au afirmat cu t ărie, la Bucure şti sau în fa ţa liderilor de la Berlin, c ă românii nu-s „un popor de misiune mondial ă”2, dar au identificat „traiectoria” neamului ca fiind una de factur ă şi propor ţii europene 3 . S-a cristalizat, în consecin ţă , ideea c ă, indiferent de cursul şi de soarta ostilit ăţ ilor, România nu-şi putea îng ădui a se dezinteresa de pacea de mâine 4, impunându-se o ac ţiune conjugat ă vizând, în esen ţă , dou ă obiective: - unul propagandistic şi, cel ălalt, organizatoric, de documentare. Devansând oarecum lucrurile, vom preciza c ă, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu, ca vicepre şedinte al Guvernului şi titular al departamentelor Afacerilor Str ăine şi Propagandei Na ţionale, a motivat necesitatea absolut ă de a se începe „ a preg ăti, într-un sistem organizat, întregul material documentar cu care Ţara noastr ă, de o parte, s ă-şi des ăvâr şeasc ă propaganda interna ţional ă, iar, pe de alt ă parte, s ă-şi preg ăteasc ă ap ărarea drepturilor şi înf ăţ işarea revendic ărilor sale la Conferin ţa de Pace (subl. ns.)” 5. În aprecierea faptelor, trebuie luat în considera ţie acest element decisiv , şi anume c ă ini ţiativele ministrului de Externe al României şi-au avut sorgintea şi s-au desf ăş urat nu în perioada în care situa ţia pe Frontul de Est era defavorabil ă for ţelor Axei , ci, din contra, atunci Wehrmachtul şi trupele aliate dispuse pe teritoriul URSS se aflau în culmea expansiunii şi succeselor lor, o dat ă cu declan şarea şi desf ăş urarea ofensivei spre sud-est (28 iunie – 18 noiembrie 1942) 6. Evident preocupat de destinul României în perspectiva r ăzboiului şi a organiz ării lumii postbelice, Mihai Antonescu a opinat – apreciem - cu sinceritate atunci când a precizat: „ ... To ţi avem datoria s ă în ţelegem c ă reorganizarea european ă depinde de puterea cu care fiecare stat va şti s ă-şi afirme nu numai pe câmpurile de b ătaie puterea şi prezen ţa lui, dar depinde şi de metoda, de puterea de persuasiune, de for ţa de convingere şi de prezentare a adev ărului, a rosturilor şi r ăspunderilor pe care se va rezema ordinea Europei de mâine. Poporul român are toate însu şirile pentru ca s ă contribuie la ordinea de mâine, la reconstruc ţia Europei, pentru c ă este un popor curat, întreg, cu puteri de munc ă şi cu puteri de jertf ă. Depinde prin urmare de ap ărarea pe care
2 Arhivele Na ţionale ale României, Arhiva Istoric ă Central ă, Bucure şti, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri – Cabinetul Militar, dosar 1 075/1943, f. 3 (Expunerea lui M. Antonescu în fa ţa Biroului P ăcii , Bucure şti, 6 martie 1943) (În continuare, se va cita: ANIC, fond PCM - CM). 3 Ibidem , f. 14. 4 Ibidem , f. 3. 5 Ibidem , f. 2. 6 Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945, Ia şi, Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă, 1995, p. 25. 25 o facem drepturilor lui ca s ă-i a şez ăm destinul în matca pe care Europa o va deschide popoarelor de mâine (subl. ns.)” 7. Potrivit documenta ţiei existente, în fapt Mihai Antonescu, deja la 18 mai 1942 avansase, în cadrul Consiliului de Mini ştri, o serie de instruc ţiuni pentru constituirea organismului destinat s ă se ocupe, prioritar şi exclusiv, cu problemele preg ătirii particip ării României la viitoarea Conferin ţă de Pace. Preparativele anticipate au rezultat direct din experien ţa Congresului P ăcii de la Paris din 1919-1920, precum şi din exemplul oferit pe atunci de diploma ţia horthyst ă, în privin ţa c ăreia Mihai Antonescu aflase c ă, „în pivni ţele Ministerului Afacerilor Str ăine ungar şi într-o cl ădire special ă la Budapesta, Ungaria are preg ătite sute de volume cu tot materialul pentru Conferin ţa de Pace, ori şicare i-ar fi tendin ţa” 8. Constatând c ă noi „nu ne-am trezit” 9, liderul diploma ţiei române a decis c ă sosise momentul pentru ca s ă se „treac ă serios” la munc ă10 . Realit ăţ ile momentului erau tragice în viziunea demnitarului: „ ... Cu pământul frânt, cu grani ţele sfâ şiate, pr ăbu şiţi în mândria şi în drepturile noastre, - înc ă st ăm într-o beatitudine şi a ştept ăm ca al ţii s ă ne fac ă istorie?! – fie de pe malurile Tamisei, fie de la Directoratul lui Auswärtiges Amt 11 , fie de la Roma, fie de la Moscova”, de unde şi concluzia natural ă care se impunea: „ Neamul românesc nu trebuie s ă-şi împrumute con ştiin ţa din capitalele lumii, ci trebuie să-şi tr ăiasc ă con ştiin ţa propriei lui r ăspunderi (subl. ns.)” 12 . Organismul în sarcina c ăruia au fost concentrate preparativele în vederea forumului mondial postbelic a fost denumit simplu - Biroul P ăcii 13 , de şi ulterior (1942-1944) s-au făcut adesea referiri fie la o Comisie 14 , la un Consiliu 15 sau la un Oficiu de Studii , care îns ă, trebuie precizat pentru evitarea confuziilor, au reprezentat segmente şi n-au acoperit niciodat ă întregul. Beneficiind de toat ă sus ţinerea
7 ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 21 (expozeu rostit la 16 iunie 1942 în fa ţa Comisiei pentru strângerea materialului documentar în vederea Conferin ţei de Pace). 8 Ibidem , f. 59 (expozeul rostit la 19 august 1942 la Consiliul în vederea strângerii materialului documentar pentru Conferin ţa de Pace). Mai mult decât atât, în 1919-1920, la Paris, „Ungaria s-a prezentat la Conferin ţă şi a ob ţinut drepturi numai datorit ă me şte şugitei sale propagande şi sistemului s ău serios de a-şi înf ăţ işa documentarea (subl. ns.)” ( ibidem , f. 52). 9 Ibidem , f. 52-53. 10 Ibidem , f. 70. 11 Ministerul de Externe din Berlin. 12 ANIC, fond PCM – CM, dosar 514, f. 53 13 Mioara Anton, Biroul P ăcii şi propaganda în interes na ţional , în „Dosarele istoriei”, Bucure şti, nr. 12/2005, p. 25. 14 La reuniunea constitutiv ă din 16 iunie 1942 (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39). 15 Ibidem , f. 40-126 (stenograma reuniunii din 19 august 1942). 26
Mare şalului 16 , Mihai Antonescu a procedat, în iunie-iulie 1942, la organizarea şi impulsionarea Biroului P ăcii 17 potrivit unor principii dezvoltate atât în şedin ţa de constituire a organismului din 16 iunie 1942 18 , cât şi la reuniunile unora
16 Cf. Mihai Antonescu, <
(ibidem , f. 35-39). În Anexa acestui capitol, cititorul poate consulta unele din cele mai semnificative paginii de coresponden ţă schimbate în epoca r ăzboiului între unii dintre membrii Biroului P ăcii şi liderii regimului antonescian. 19 Idem, dosar 512/1942, passim (stenogramele reuniunilor dintre 17 iunie şi 13 august 1942 ale diverselor comisii). 20 Idem, dosar 514/1942, f. 44. 21 ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39. 22 Ibidem , f. 40-126. 23 Ibidem, p. 293-331. 24 Dup ă cum şi interven ţiile sale ulterioare, tot în fa ţa Biroului P ăcii, la Bucure şti, în 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2-36), 13 martie 1943 ( ibidem , f. 84-111) şi 20 martie 1943 ( ibidem , f. 112-125) sau la Sibiu, în 19 iulie 1943, în prezen ţa lui Ion Antonescu ( ibidem , f. 127-191). 25 Dintre care re ţinem: Ion Petrovici, N. Stoenescu, C. Bu şil ă, C. Pantazi, Gh. Jienescu, Mircea Vulc ănescu, Alexandru Marcu, Grigore Antipa, Eftimie şi Ervin Antonescu, Alexandru B ădăuţă , Gh. Barbul, Gh. Br ătianu, I. Chinezu, N. Da şcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Silviu Dragomir, Vladimir Dumitrescu, Ion Fin ţescu, G. Fotino, D. D. Gerota, C. C. Giurescu, Aurel Gociman, Mircea şi Horia Grigorescu, I. Lapedatu, Gh. Leon, I. Lugo şianu, Sabin Manuil ă, Simion Mehedin ţi, Radu şi Gh. Meitani, Grigore Niculescu-Buze şti, I. Nistor, Alexandru Otetele şanu, Z. Pâcli şanu, Petre şi Victor Papacostea, Valer Pop, Ilie Popescu-Spineni, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu, N. Smochin ă, Gh. Sofronie, Ilie Şteflea, Gh. Strat, I. G. Vântu, Ovidiu Vl ădescu, Romulus Vuia ş. a.) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-3). 26 Ibidem, p. 4; Petre Otu, ed., Pacea de mâine , p. 296. M. Antonescu avea s ă revin ă asupra acestui dicton la 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2). 28 diplomatic ă, ştiin ţific ă şi na ţional ă, cu rezultate eficiente în perioada urm ătoare, la fel a fost surprins cu realism misiunea ce incumba viitorului forum mondial, care trebuia s ă ajung ă la o „solu ţiune de echilibru” 27 . A func ţionat cu siguran ţă şi o deficien ţă major ă a sistemului conceput provenind direct din viziunea ini ţiatorului care, situând Germania lui Hitler în centrul demonstra ţiilor şi aştept ărilor 28 , o trecea deja între înving ători. Ceea ce nu a fost cazul! Cu toate acestea, posibilitatea de-a expune şi ac ţiona sau de a se manifesta, o dat ă mai mult şi mai st ăruitor, pentru ap ărarea intereselor distincte ale României a fost important ă, pe alocuri chiar decisiv ă, faptul atestând, în ultim ă instan ţă , c ă ţar ă nu era ocupat ă de Ax ă, ci satelit al sistemului , cu o anume libertate de ac ţiune, pe plan intern sau extern 29 . Cu titlu de exemplu, reamintim c ă, pentru sus ţinerea declara ţiilor sale, Mihai Antonescu a pus, el însu şi, la dispozi ţia Biroului P ăcii 30 numeroase documente privind negocierile sale cu liderii nazi şti, iar dintre acestea desprindem scrisoarea nr. 74 865 trimis ă la 10 octombrie 1941 pe adresa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucure şti (1941-1944). Documentul în discu ţie cuprindea o tulbur ătoare pledoarie pentru Transilvania, amintindu-ne ast ăzi nou ă – indiscutabil şi semnatarului, la vremea lui - de declara ţia celebr ă a lui N. Titulescu din 1915 pe aceea şi tem ă, pe care în fapt o imita: „ ... De la Mare şalul Antonescu, mândria Neamului şi expresia lui, pân ă la cel din urm ă cet ăţ ean al acestei Ţă ri, nu este unul singur care s ă se dezonoreze, tr ădând drepturile României asupra Transilvaniei. Ardealul – aten ţiona expeditorul – nu este pentru noi, Domnule Ministru, un p ământ, un teritoriu. Ardealul este cetatea în care am tr ăit şi am suferit dou ă mii de ani. În Carpa ţii Ardealului ne-am zidit via ţa şi am p ăstrat împotrivirea năvălitorilor şi a hoardelor slave, ieri ca şi azi. În Carpa ţi ne-am întemeiat cele dintâi Principate Române şti continuatoare al lumii romane antice.
27 Ibidem , f. 3. 28 A se vedea declara ţia lui Mihai Antonescu în sensul c ă, dup ă rapturile lui Stalin şi Molotov din 1940, „în fa ţa primejdiei bol şevice, în fa ţa amenin ţă rii de agresiune total ă din partea Rusiei, România nu se putea rezema, nu se mai poate rezema decât pe Germania, iar aceast ă adeziune nu este un joc întâmpl ător de echivocuri oculte ci o linie de conservare în fa ţa unei primejdii totale (subl. ns.)” ( ibidem, f. 47, expozeul din 19 august 1942). 29 Cf. Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947) , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 175 şi urm. 30 A se vedea şi modul în care, în 1943, a dispus organizarea arhivei personale (ANIC, fond PCM – Cabinetul civil M. Antonescu, dosar 362, f. 233 şi urm. – Biroul Păcii , în inventarul original al fondului). 29
În Carpa ţi a r ăsărit ordinea spiritual ă, care a stat temelie moral ă a acestui Neam de-a lungul veacurilor. Carpa ţii sunt pentru noi leag ănul trecutului nostru, al mitologiei şi al credin ţei noastre, de care nu ne poate desp ărţi nimeni [...] Ardealul nu este un p ământ. Ardealul suntem noi to ţi. Ardealul este sufletul nostru. Nu poate nimeni s ă ne aib ă întregi f ără suflet (subl. ns.)” 31 . Nu o singur ă dat ă, Mihai Antonescu a subliniat c ă, pentru împlinirea misiunii Biroului P ăcii, fuseser ă rezervate mijloace bugetare „mult dep ăş ite” 32 ori a solicitat celor nominaliza ţi în comisii „s ă munceasc ă, zi şi noapte, al ături de noi, al ături de Ministerul Afacerilor Str ăine, al ături de Guvernul întreg, pentru preg ătirea materialului documentar, pentru legarea ac ţiunii şi materialului statului de materialul ştiin ţei române şti sau al datelor de coroborare a practicii cu înf ăţ işarea diplomatic ă a problemelor noastre (subl. ns.)” 33 . Alt ădat ă, în calitatea-i de titular al Ministerului Propagandei Na ţionale, Mihai Antonescu s-a declarat indispus „s ă las, ca pân ă acum, ca Academia Român ă s ă se ocupe de ap ărarea drepturilor neamului românesc; Institutul Social la fel; Academia de Ştiin ţe Morale şi Politice se ocup ă şi ea; Institutele Istorice se ocup ă şi ele şi pân ă la urm ă se ajunge la o anulare de principii şi de lucr ări, astfel încât nu avem nici o lucrare pe care s ă putem conta sau, mai mult, s ă avem unele pe care o s ă trebuiasc ă s ă le retragem din circula ţie, ca primejdioase ap ărării intereselor noastre de peste grani ţă ”34 . Concluzia se desprindea de la sine, fiind magistral sintetizat ă: „În ţelege ţi c ă Ministerul Afacerilor Str ăine, într-o perioad ă de război, este Statul Major al doilea al Statului ! ...” 35 Aşa dup ă cum s-a subliniat, cele şapte sec ţii ale Biroului P ăcii au fost stabilite (ca profil şi componen ţă nominal ă) în cadrul şedin ţei de inaugurare din 16 iunie 1942 36 , simultan avansându-se şi un program minimal de lucru, cuprinzând un num ăr de 18 Probleme de rezolvat de c ătre „Biroul P ăcii” 37 .
31 ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 150-151. 32 Pacea de mâine , p. 59. 33 Ibidem , p. 55. 34 Ibidem , p. 329. 35 Ibidem , p. 326. 36 De la 6 iulie 1942 a debutat activitatea celei de a opta sec ţii ( ibidem , p. 215 şi urm.). 37 Ibidem , p. 81-82. Iat ă lista acestor probleme: 1 – Permanen ţele neamului românesc şi problemele permanente de propagand ă şi organizare interna ţional ă; 2 – Problemele etnice şi biologice; 3 – România, factor social de civilizaţie; 4 – România, factor industrial; 5 – România, stat agricol european; 6 – România, factor de ordin european financiar; 7 – Finan ţele României; 8 – Problema Dun ării; 9 – Problema M ării Negre; 10 – Problema comunica ţiilor europene şi misiunea României; 11 – Propaganda 30
Sub impactul evenimentelor generale, mai ales al celor militare, începând de la 6 martie 1943 Mihai Antonescu a intervenit pentru a se intensifica activitatea Biroului P ăcii 38 . Din punctul s ău de vedere devenise clar că strategia organismului includea dou ă obiective majore, care, îns ă, se interp ătrundeau: 1- opera de propagand ă a drepturilor şi intereselor României; 2 – preg ătirea sub raport documentar a particip ării României la viitoarea Conferin ţă de Pace 39 . Odat ă cu revitalizarea activit ăţ ii Biroului P ăcii , Mihai Antonescu a optat pentru a se adopta şi împlini un document maximal, intitulat - defel preten ţios, dac ă avem în vedere concep ţia, amploarea şi varietatea obiectivelor (174) – Program pentru preg ătirea materialului documentar de informare şi propagand ă în vederea Conferin ţei de Pace 40 , c ăruia i s-a ad ăugat nu mai pu ţin de 215 „Dosare speciale” 41 . La şedin ţa din 6 martie 1943 a Biroului Păcii , Mihai Antonescu, înainte de a inventaria „marile probleme”, pe care, în acel moment, le studiau „toate statele” 42 , a reamintit asisten ţei sensul r ăzboiului României: „ ... Poporul român lupt ă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui s ă lupte în contra acelora care i-au luat p ământul f ără lupt ă. Transilvania este datoria noastr ă fa ţă de noi în şine şi nu va fi un singur român care s ă nu moar ă pentru ea.
politic ă; 12 – Problema românilor de peste hotare; 13 – Propagand ă şi influen ţă negativ ă; 14 – Echivocul ungar; 15 – Misiunea de popor de margine a românilor; 16 – Structura social ă ungar ă; 17 – Probleme politice speciale (grani ţe, schimburi de popula ţii, ordinea teritorial ă şi etnic ă etc.); 18 – Probleme speciale politice ale Transilvaniei. 38 În mod concret, deja la 19 august 1942, Mihai Antonescu formulase serioase rezerve şi critici acerbe pe marginea activit ăţ ii din iunie – august 1942 a comisiilor din cadrul Biroului P ăcii , oferind ca variant ă intensificarea eforturilor şi organizarea a patru grupe în cadrul Ministerului Afacerilor Str ăine (I – Grupul documentar; II – Grupul tehnic; III – Grupul pentru cercetarea materialului documentar cu caracter politic; IV – Grupul pentru cercetarea materialului despre Transilvania) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 77-78). 39 Vezi expozeul lui Mihai Antonescu din 13 martie 1943 (apud Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu , p. 447 şi urm.), în care constata c ă, din programul de lucr ări stabilite în iunie 1942, „pu ţine au fost întocmite” ( ibidem , p. 448). 40 ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 94-111; Arhiva MAE, Bucure şti, fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 94, f. 158-161; Arhiva CNSAS, Bucure şti, fond 40 010, „Tribunalul Poporului”, dosar 95/I; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu , p. 454-461. 41 Ibidem , p. 461-468. 42 ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 26-27. 31
Mai bine s ă ne pr ăbu şim într-o lupt ă dreapt ă, decât s ă tr ăim veacuri în ru şinea nedrept ăţ ii ...” 43 Mihai Antonescu avea s ă revin ă, în acela şi sens, la reuniunile din 13 martie 1943 44 sau din 20 martie 1943 45 , dar mai cu seam ă, la Sibiu, la 19 iulie 1942 46 , când a explicat c ă ac ţiunea României rezulta din „ comandamentele istoriei şi legile unit ăţ ii na ţionale ”, toate exprimând deopotriv ă „ însu şi sensul existen ţei noastre (subl. ns.)” 47 . Şi, de şi înc ă la 19 august 1942 înaltul demnitar decisese c ă, din acel moment, toate comisiile Biroului P ăcii intrau „în vacan ţă ” (?!) 48 , pentru a se inaugura activitatea celor patru grupuri deja men ţionate 49 , el a sugerat ca, în abordarea problemelor, speciali ştii îndemna ţi s ă coopereze s ă renun ţe la trat ările „alambicate” şi „abstracte”, urm ărindu-se „rezultate practice, fiindc ă savan ţi ne na ştem şi cunoa ştem toate problemele; r ămâne numai s ă le aplic ăm” 50 . În chip concret, s-a pronun ţat oratorul, „pe mine nu m ă intereseaz ă ... s ă fac academie, ci eu vreau s ă fac bro şuri şi lucr ări de propagand ă şi informa ţie politic ă. Nu vreau ca s ă m ă abat de la adev ărul ştiin ţific [...], dar nu pot nici s ă fiu la sclavia datelor ştiin ţifice şi a cercet ărilor care nu se mai termin ă [...] Acestea sunt lucr ări care trebuiesc f ăcute mult mai târziu. Practic şi imediat, mie îmi trebuie s ă am problemele principale rezolvate, constantele neamului românesc. Pe acestea lucrez ...” 51 F ără a nominaliza pe cineva, Mihai Antonescu a decis: „N-am nevoie de figuran ţi; am nevoie de colaboratori; am nevoie de contribu ţii sincere şi efective. N-am timp de polite ţi [...] Am nevoie de oameni care s ă m ă ajute; am nevoie de oameni care s ă m ă în ţeleag ă”52 . Îns ă dup ă mai multe luni, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu – oarecum în contradic ţie cu el însu şi – a solicitat din nou sprijinul speciali ştilor, le-a solicitat sugestiile, pledând pentru pozi ţia lor de „centru generatori de difuzare” a energiilor şi cuno ştin ţelor, contând pe concursul Academiei Române şi al universit ăţ ilor, al marilor institute de cercetare 53 . De altfel, fuseser ă invita ţi şi au avut interven ţii:
43 Ibidem , f. 39-40. 44 Ibidem , f. 84-111. 45 Ibidem , f. 112-125, inclusiv interven ţiile profesorilor N. Da şcovici, Gh. Br ătianu şi Ioan Lupa ş (f. 115-122). 46 Ibidem, f. 129-177. Vezi şi alocu ţiunile Mare şalului Antonescu, la începutul şi sfâr şitul manifest ării (f. 127-128, 178-180). 47 Ibidem , f. 137. Cu acela şi prilej, înaltul demnitar a declarat c ă „nici în groap ă nu voi ierta pe aceia care la Viena [30 august 1940] au semnat, tr ădând, dezonoarea Neamului Românesc” ( ibidem , f. 141). 48 Idem, dosar 514/1942, f. 108. 49 Ibidem , f. 77-78. 50 Ibidem , f. 108. 51 Ibidem, f. 110. 52 Ibidem , f. 111. 53 Idem, dosar 1 075/1943, f. 27. 32 prof. I. Simionescu, pre şedintele Academiei Române 54 ; prof. G. G. Mironescu, reprezentând Academia de Ştiin ţe Morale şi Politice 55 ; Gh. Br ătianu, profesor al Universit ăţ ii din Bucure şti şi directorul Institutului de Istorie Universal ă „N. Iorga” 56 ; D. Gusti, delegat şi lider al Institutului Social Român 57 ; Constantin C. Giurescu, profesor al Universit ăţ ii din Bucure şti şi directorul Institutului de Istorie Na ţional ă, care a precizat că deja r ăspunse cu fapte 58 ; prof. I. Lupa ş, directorul Institutului de Istorie Na ţional ă al Universit ăţ ii din Cluj-Sibiu 59 ; prof. Victor Papacostea, directorul Institutului de Studii şi Cercet ări Balcanice 60 ; prof. Horia Hulubei, rectorul Universit ăţ ii din Bucure şti 61 ; Grigore Antipa 62 ; prof. Silviu Dragomir, care organizase, în cadrul Universit ăţ ii din Cluj-Sibiu, Centrul de Studii privitoare la Transilvania 63 , ce avea s ă procedeze în lunile imediat urm ătoare (1944-1945) la valorificarea unor micro-monografii pe profilul programului Biroului P ăcii , în cadrul unei colec ţii proprii – „Bibliotheca Rerum Transsilvaniae” 64 . Din rândul celor prezen ţi, prof. Gh. Br ătianu, evocând preocup ările anterioare, a insistat asupra cursului ce predase la Universitatea din Bucure şti în ultimii doi ani pe tema Istoriei M ării Negre 65 , iar prof. Victor Papacostea, realist dar entuziasmat, a vorbit în numele celor care vor r ăspunde „cu toat ă puterea noastr ă de credin ţă şi cu toat ă puterea noastr ă de munc ă la apelul pe care Ţara, prin Dv., ni-l face” 66 . Au intrat în sfera contribu ţiilor remarcabile sintezele prof. Constantin C. Giurescu din seria Istoriei Românilor ,
54 Ibidem , f. 73. 55 Ibidem , f. 74. 56 Ibidem , f. 74-76. 57 Ibidem, f. 76-77. 58 Ibidem , f. 77-78. 59 Ibidem , f. 78-79. 60 Ibidem , f. 79-80. 61 Ibidem , f. 80. 62 Ibidem , f. 82-83. 63 Ibidem , f. 80-81 64 Vezi, în acest sens, Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l'Arbitrage de Vienne , Sibiu, 1943 (nr. I); idem, Le Banat Roumain , Sibiu, 1944 (nr. XIII); Georges Sofronie, Frontière et Nation en Droit International , Sibiu, 1944 (nr. IX); idem, Les antécédents diplomatiques de l'Acte de Vienne (Du 30 Août 1940) , Sibiu, 1945 (nr. XV); Al. Procopovici, Die Rumänenfrage , Sibiu, 1944 (nr. III); Tudor Dr ăganu, La doctrine juridique de la Couronne hongroise , Sibiu, 1944 (nr. IV); Al. Filipa şcu, Le Maramure ş, Sibiu, 1944 (nr. X); Camil Negrea, Le problème de rétablissement de la législation roumaine en Transylvanie du Nord , Sibiu, 1945 (nr. XVIII) ş.a. 65 Cf. Gheorghe Zbuchea, Gh. I. Br ătianu: O carte vorbit ă, dar nu şi scris ă, în vol. Arta Istoriei - Istoria Artei. Acad. R ăzvan Theodorescu la 65 de ani , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2006, p. 387- 397; ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 74-76. 66 Ibidem , f. 80. 33 coordonarea monumentalei monografii tip ărit ă în limba german ă consacrat ă Transilvaniei 67 , ca şi micro-sintezele, editate în române şte şi în mai multe limbi str ăine - Transilvania. Schi ţă istoric ă (1943-1944) 68 sau Die europäische Rolle des rumänischen Volkes (1941) 69 . S ă mai avem în seam ă: Simion Mehedin ţi, Rumänien an der Ostgrenze Europas (1941); Horia Ursu, Bastionul de R ăsărit al Europei: Poporul Român (1941); Grigore Antipa, Die Donau. Ihre politische und wirtschaftliche Bedeutung im Leben des rumänischen Volkes (1941); Theodor Capidan, Die Mazedo-Rumänen (1941); Alexandru V. Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (Bucure şti, 1943); idem, Românii şi str ămo şii lor în istoria Transnistriei (Ia şi, 1942); Ion I. Nistor, Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria (Bucure şti, 1942); Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria (Bucure şti, 1941); C. Gh. Constantinescu, Românii transnistrieni (Bucure şti, 1942) 70 ; N. P. Smochin ă, Din amarul românilor de peste Nistru (Bucure şti, 1941) 71 ; general Radu Rosetti, Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei (Bucure şti, 1942); Guvern ământul Basarabiei, Basarabia dezrobit ă. Drepturi istorice. Nelegiuiri bol şevice. Înf ăptuiri române şti (Bucure şti, 1942) 72 ; Emil Diaconescu, Românii din R ăsărit. Transnistria (Ia şi, 1942). Importante lucr ări au fost consacrate Dobrogei , începând cu sinteza prof. Radu Vulpe – dup ă modelul prof. C. Daicoviciu, cu o Transilvanie în Antichitate 73 – despre istoria veche a ţinutului dintre Dun ăre şi Marea Neagr ă 74 . Un rol şi un ecou important l-au avut
67 Vezi Siebenbürgen , I-II, Vorwort von Constantin C. Giurescu, Bukarest, 1943, VIII – 794 p. (Institut für Geschichte in Bukarest). 68 Lucrare rev ăzut ă şi reeditat ă în române şte, englez ă, german ă sau francez ă între 1967 şi 1972. 69 Studiu inclus, în form ă abreviat ă, în volumul Siebenbürgen, I, p. 425-434. 70 Majoritatea reeditate dup ă 1989 (vezi Florin Rotaru, ed., Românitatea trasnistrian ă. Antologie , Bucure şti, Editura Semne, 1996 ). 71 Vezi şi N. P. Smochin ă, I Romeni fra il Dniester et il Bug, Bucure şti, Tip. „Bucovina” I. E. Torou ţiu, 1942. 72 De asemenea, reeditate (vezi Florin Rotaru, Suferin ţele Basarabiei şi r ăpirile ruse şti. Antologie, Bucure şti, Editura Semne, 1996). 73 Cf. Ioan Opri ş, Constantin Daicoviciu în zodia confrunt ărilor , în „Muzeul Na ţional”, t. XVII/2005, Bucure şti, p. 449-465. Alte informa ţii extrem de pre ţioase privind activitatea istoricilor români în anii '40, examinate ulterior prin filtrul organelor speciale ale fostului regim comunist, în idem, Istoricii şi Securitatea , I-II, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2004-2006. 74 Vezi referiri bibliografice în Adrian R ădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constan ţa, Editura Ex Ponto, 1998; Valentin Ciorbea, Evolu ţia Dobrogei între 1918-1944. Contribu ţii la cunoa şterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vie ţii politice şi militare, Constan ţa, Editura Ex Ponto, 2005; I. Munteanu, Interferen ţe geopolitice la Dun ărea de Jos în epoca modern ă, Bucure şti, 34 publica ţiile de istorie, precum „Revue de Transylvanie”, cu un num ăr special (iulie-decembrie 1944) consacrat problemelor româneşti în viziunea P ăcii 75 . S-a neglijat, în context, rostul prof. P. P. Panaitescu, excelentul nostru medievalist, prezent în ac ţiune cu lucr ări de profil 76 , dup ă ce se impusese cu un manual pentru cursurile secundare privind Istoria Românilor , tip ărit în mai multe edi ţii 77 ; a nu se neglija, de asemenea, c ă în noiembrie 1940 P. P. Panaitescu şi Emil L ăzărescu au preg ătit, pentru deplasarea lui I. Antonescu la întâlnirea cu A. Hitler la Berlin, „dosarul” cu problemele istoriei române şti 78 . Gh. Br ătianu, deopotriv ă cu profesorii Constantin C. Giurescu şi P. P. Panaitescu, s-a înscris printre cei mai prolifici şi redutabili istorici, mai ales dup ă micro-monografiile din 1940 – Moldova şi frontierele sale istorice (1940), cu edi ţii în limbile francez ă, german ă, italian ă, englez ă) 79 sau România şi Ungaria (Bucure şti, 1940) , Misiunea istoric ă a Ungariei (Bucure şti, 1942), de asemenea traduse în limbi de circula ţie interna ţional ă. Este în afar ă de orice îndoial ă îns ă c ă, dintre cărţile ilustrului istoric, au r ămas contribu ţii istoriografice de referin ţă , a şa precum: Originile şi formarea unit ăţ ii române şti (Bucure şti, 1942), La Bessarabie. Droits nationaux et historiques (Bucarest, 1943), editarea revistei Geopolitica şi Geoistoria (1941-1944). Cu toate c ă, în context şi în concordan ţă cu menirea Biroului P ăcii , planificat ă de prof. Mihai Antonescu, colegul s ău de la Universitatea din Bucure şti şi fostul aderent al diziden ţei liberale din anii '30 80 , cea mai reprezentativ ă oper ă, formând ini ţial obiectul unui curs
1999; Valentin Ciorbea, coordonator, Germanii dobrogeni – Istorie şi civiliza ţie, Constan ţa, Editura Muntenia, 2006; Vasile M ărcule ţ, Considera ţii asupra începuturilor statului dobrogean , în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, t. IX/2006, Constan ţa, p. 219-237. 75 Vezi Georges Sofronie, L'Acte de Vienne (du 30 août 1940) <
85 Vezi Petre Otu, ed., Pacea de mâine, pp. 215-220, 239-264, 268-292. 86 ANIC, fond PCM – CM, dosar 512/1942, f. 270-284. 87 Pentru detalii, vezi Aurel Preda-Mătăsaru, Tratatul între România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Trecut şi prezent , Bucure şti, Editura Lumina Lex, 2004, p. 99 şi urm. 88 Pacea de mâine, p. 215. 89 Ibidem , p. 216-217. 90 Ibidem , p. 244-245. 91 Ibidem , pp. 239-243, 247, 259, 263. 92 Ibidem , p. 281 şi urm. 93 Ibidem , pp. 276, 280. 94 Arh. MAE, fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, vol. 94, f. 36. 37 august 1945, sub conducerea lui Gh. T ătărescu, noul lider al diploma ţiei române (martie 1945 – noiembrie 1947), s-au constituit – dup ă modelul Biroului P ăcii , mai mult ca sigur – dou ă comisii care aveau în aten ţie dou ă probleme: preg ătirea documentelor privind participarea ţă rii la viitoarea Conferin ţă a P ăcii şi stabilirea cuantumului repara ţiilor (de achitat ori de primit) 95 .
Gh. T ătărescu, liderul diploma ţiei Bucure ştilor (1945-1947): Pledoarie magistral ă la Paris în ap ărarea Transilvaniei
Cu aportul speciali ştilor, programul împlinit a excelat prin profunzime şi concrete ţe, prin realism şi amploare, iar roadele activit ăţ ii s-au evaluat la şi dup ă Conferin ţa P ăcii de la Paris din iulie – octombrie 1946, unde s-au dovedit
95 ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945). Prezent ăm lista dosarelor speciale studiate şi solu ţionate de comisii: 1 – dosare politice (teritoriile istorice române şti şi românii din jurul grani ţelor – 4); 2 – dosare politice interna ţionale (7); 3 – raporturile României cu Marile Puteri (6); 4 – raporturile României cu Ţă rile Latine (4); 5 – raporturile României cu alte ţă ri (4); 6 – dosare economice (25); 7 – chestiuni speciale (11); 8 – dosare politice şi administrative ( ibidem , filele 461-468). Se observ ă, astfel, c ă nu numai se continua activitatea Biroului P ăcii , dar se preluau dosarele preg ătite de acesta (vezi Stela Acatrinei, Situa ţia interna ţional ă în 1946: Problemele p ăcii şi reconstruc ţiei europene. Aspecte istoriografice , în Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Istorie şi societate , III, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 324). 38 neprecupe ţite toate materialele adunate relativ îndeosebi la Transilvania 96 , dup ă cum şi la ultima reuniune de la New York (noiembrie – decembrie 1946) a Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe ai Marilor Puteri înving ătoare care au convenit asupra textelor definitive ale Tratatelor de Pace impuse fo ştilor sateli ţi ai Reichului nazist – România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, dar şi Italia, toate convocate la Paris, la 10 februarie 1947, pentru a li se impune veritabile Dictate ale P ăcii. Dup ă cum lesne s-a putut constata, de o mare eficien ţă în opera Biroului Păcii s-a dovedit activitatea istoricilor, geografilor, etnologilor, statisticienilor şi geopoliticienilor, reuni ţi în cele dou ă sec ţii de profil – istoric ă sau etnic ă, biologic ă şi statistic ă. Numai într-un atare context a fost posibil ca, datorit ă acelora şi speciali şti, s ă fie valorificate, într-un termen minim şi cu o periodicitate exemplar ă, excelente sinteze consacrate trecutului, h ărţi şi lucr ări de cartografie istoric ă şi etnic ă97 . Dintre acestea din urm ă, se impune de departe Atlasul Spa ţiul istoric şi etnic românesc , ap ărut în anul 1942 98 , ap ărut prin grija Institutului Cartografic Militar, Institutul Na ţional Central de Statistic ă şi Academiei Române. Dup ă cum constat ăm, Biroul P ăcii n-a fost implicat, cât timp fondarea lui a coincis cu îns ăş i apari ţia Atlasului, dar cei mai proeminen ţi dintre viitorii s ăi membri colaboraser ă99 . Editorul din 1992-1993 al Atlasului, motivându-şi gestul, consemna c ă beneficiem de „o lucrare remarcabil ă prin acurate ţe informa ţiilor, prin conciziunea stilului şi, în special, prin expresivitatea hărţilor şi a graficelor [...] Lucrarea, în ansamblu, constituie o întreprindere ştiin ţific ă deosebit de valoroas ă şi f ără precedent la noi, dep ăşind în mod evident sfera conjuncturalului” 100 . Este inutil s ă mai preciz ăm c ă, de atunci încoace, Atlasul Spa ţiul istoric şi etnic românesc a stat permanent la dispozi ţia delega ţilor României în toate confrunt ările interna ţionale, inclusiv, dac ă nu cumva în prima ordine, chiar la Congresul P ăcii de la Paris din iulie-octombrie 1946. Este necesar s ă preciz ăm, în încheiere, c ă edi ţia princeps a Atlasului Spa ţiul istoric şi etnic românesc a beneficiat, cum se impunea, de un motto exemplar, şi anume:
96 De fapt, înc ă la 19 august 1942, Mihai Antonescu sugerase s ă se acorde o „aten ţie special ă” materialelor privind Transilvania (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 105). 97 Vezi Mircea Cociu, în Spa ţiul istoric şi etnic românesc, III, edi ţia a II-a, Bucure şti, Editura Militar ă, 1993, p. 90 (Postfa ţă ). 98 Publicat într-un tiraj limitat, în limbile circulaţie interna ţional ă, reeditat de Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre: Spa ţiul istoric şi etnic românesc , I-III, Bucure şti, Editura Militar ă, 1992-1993. 99 Ibidem, vol. III (Postfa ţă ). 100 Ibidem , vol. I. 39
Ne-am n ăscut aici, suntem cei dintâi a şeza ţi aici şi vom pleca cei din urm ă / Mare şal Ion Antonescu. ASTFEL, CEEA CE PENTRU MARE ŞALUL PUTEA SEMNIFICA, FOARTE BINE, CREZUL UNEI VIE ŢI ŞI AL UNEI GENERA ŢII, PENTRU POPORUL ROMÂN ECHIVALA CU UN CERTIFICAT DE EXISTEN ŢĂ !
40
DOCUMENTE
- Anexa 1 -
„BIROUL P ĂCII ”
3 martie 1943, Bucure şti – Mihai Antonescu reîntrune şte « Biroul Păcii »
Extrase din cuvântarea D-lui Profesor Mihai Antonescu, Vicepre şedintele Consiliului de Mini ştri şi Ministrul Afacerilor Str ăine, ţinut ă în ziua de 13 martie 1943:
[…] România nu dispune înc ă de o lucrare de sintez ă general ă, care s ă prezinte problemele Neamului Românesc şi ale României politice, de o lucrare cu caracter constructiv general, de informa ţie sintetic ă, şi care s ă poat ă da u şor o imagine asupra rostului Ţă rii noastre în organizarea interna ţional ă, în timp ce toate ţă rile şi-au f ăcut asemenea monografii, unele cu caracter enciclopedic, altele cu caracter de sintez ă, de imagini întov ărăş ite de texte, care s ă dea repede o impresie l ămuritoare asupra unei ordini na ţionale, exprimând în acela şi timp perspectivele istorice, politice şi economice, într-un cuvânt: rostul na ţional al poporului înf ăţ işat. […] Azi nu este prea u şor s ă introducem, în Europa mai ales, lucr ări de propagand ă care s ă înf ăţ işeze cu caracter contradictoriu drepturile Neamului nostru. În ţă rile lâng ă care ne afl ăm în r ăzboi împotriva Rusiei, exist ă, f ără îndoial ă, dificultatea de a l ăsa ca în pia ţa, fie şi literar ă, a lucr ărilor, s ă se înjghebeze un duel – între România şi Ungaria, de pild ă – asupra drepturilor na ţionale. În teritoriile neutre, pân ă în ultima vreme, datorit ă greut ăţ ilor r ăzboiului şi interven ţiilor concentrice pe care le f ăceau ţă rile cu interese contradictorii, s-a constatat aceast ă situa ţie: ţă rile neutre înse şi ajunseser ă la un moment dat la o faz ă de pasivitate, care excludea posibilitatea de a introduce orice fel de lucr ări cu caracter polemic sau înf ăţ işând contradictoriu drepturile. De aceea, pentru aceast ă perioad ă, care începe totu şi acum s ă capete un caracter mai viu de înf ăţ işare a unor teze contradictorii, pentru aceast ă lume interna ţional ă neutral ă, care formeaz ă azi un adev ărat sistem de leg ătur ă între
41 diferite tendin ţe manifestate acum în ordinea interna ţional ă în privin ţa reconstituirii Europei sau a echilibrului lumii, cred c ă trebuie s ă alc ătuim aceste lucr ări de informa ţie general ă, apoi s ă atac ăm problemele speciale ale Neamului Românesc şi, în sfâr şit, s ă înf ăţ işă m în modul cel mai expresiv drepturile şi aspira ţiile noastre, folosind chiar tonul polemic pe care l-am socoti potrivit. [...] Înainte de a v ă citi programul pe care l-am întocmit şi care urm ăre şte să completeze lipsurile din trecut constatate în sus ţinerea drepturilor noastre şi să organizeze propaganda constructiv ă viitoare, ţin s ă v ă spun c ă v ă pun la dispozi ţie, atât Dvs., cât şi institu ţiilor pe care le reprezenta ţi, oricâte mijloace financiare ve ţi cere pentru realizarea programului. Şi aceasta, pentru c ă noi trebuie s ă str ăbatem, în popasul câtorva luni, ceea ce n-am împlinit timp de 25 de ani în domeniul propagandei interna ţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dup ă experien ţa care a fost f ăcut ă în Europa şi în lume asupra propagandei ca instrument de c ălăuzire a ordinii morale a popoarelor şi chiar de a şezare a grani ţelor, este sigur c ă ne vom trezi mâine la Conferin ţa de Pace în fa ţa unei tehnice esen ţial deosebit ă de tehnica altor conferin ţe de pace. Dac ă, în ce prive şte marile linii, marile principii de reorganizare european ă şi de determinare politic ă a grani ţelor, în ceea ce prive şte îns ă organizarea tehnic ă, formulele de solidaritate regional ă, ca şi organiz ările de am ănunt ale teritoriilor, problemele de popula ţiuni, problemele de coordon ări economice, toate acestea vor fi mult înrâurite de ac ţiunea de propagand ă şi de informa ţie de care va fi capabil fiecare guvern în acel moment. […] În iunie 1942, luând ini ţiativa unei conferin ţe, am stabilit un program de lucr ări, din care îns ă foarte pu ţine au fost întocmite. De data aceasta, f ără nici o trufie, f ără nici o vanitate, dar cu r ăspunderea aspr ă a Ministrului de Externe, care trebuie s ă cugete la datoria lui, care este şi a Dvs., trebuie s ă fix ăm termenul pentru aceste lucr ări. Din bunele inten ţii pe care le-am m ărturisit atunci, nu am cules decât rezultate m ărunte. Sunt numai câ ţiva dintre cei prezen ţi aici care – într-adev ăr – au lucrat cu o mare st ăruin ţă . Şi Ministerul Propagandei a fost fericit s ă le poat ă publica şi r ăspândi lucr ările, nu numai în Ţara noastr ă, dar mai ales în str ăin ătate. Dac ă în timp de pace, când problema grani ţelor române şti se punea ca simpl ă perspectiv ă sau ca o vag ă amenin ţare, era îng ăduit ca acest serviciu na ţional s ă fie şi o voca ţiune de foarte mare libertate şi o facultate pentru fiecare, azi nu mai poate fi vorba de asemenea libert ăţ i. […] În timp ce noi ne zbatem, cu contribu ţia câtorva c ărturari de seam ă, să ducem o ac ţiune de propagand ă în str ăin ătate, Ungaria a şi aruncat pe pie ţele neutre o seam ă de lucr ări, în care prezint ă problemele ungure şti cu afirm ări constructive de drepturi, şi chiar lucr ări de polemic ă, în care suntem denigra ţi, prin aparen ţa de obiectivitate cu care sunt prezentate problemele româno- 42 ungare, folosindu-se nume de rezonan ţă neutral ă, franceze, belgiene, olandeze, etc. Astfel, o lucrare recent ap ărut ă, Le problème transilvain , care a fost răspândit ă în întreaga Europ ă, prezint ă problemele transilvane într-o lumin ă care ne umile şte şi ne revolt ă. Ceea ce este mai grav e c ă tr ăim o vreme în care – datorit ă st ărilor politice europene – exist ă o impermeabilitate spiritual ă între ţă rile din Europa şi cele din alte continente, o imposibilitate de stabilire a unor constante, [iar nu] ca în cel ălalt r ăzboi, când pe teritoriul Statelor neutre se ajunsese nu numai la publicarea unor lucr ări de sintez ă şi de coordonare a punctelor de vedere, dar chiar la convocarea de conferin ţe şi la alc ătuirea de asocia ţii în vederea p ăcii. Azi, aceast ă impermeabilitate face ca lucr ările care vin din afar ă din Europa s ă fie uneori întemeiate pe elemente de informa ţie complet amorfe sau inexacte, lipsindu-ne de posibilitatea de a ne informa asupra opiniei spirituale de unde pornesc, din cauza acestei opacit ăţ i şi lipse de leg ătur ă. De aceea, în lucr ările noastre de r ăspuns, în lucr ările noastre cu caracter polemic sau de înf ăţ işare a unor antagonisme purtând asupra intereselor şi drepturilor Ţă rii noastre, noi trebuie s ă urm ărim tot ceea ce s-a scris pân ă azi împotriva noastr ă şi, în acela şi timp, s ă ne gândim şi la tot ce ar mai putea s ă fie scris, prin exagerarea unor tendin ţe sau deformarea unor realit ăţ i, pentru ca s ă evit ăm s ă fim surprin şi de fixarea unor puncte de vedere antiromâne şti, f ără s ă fi avut posibilitatea s ă le combatem. Vă citez un exemplu: când afirmarea unor realit ăţ i demografice indiscutabile în problemele Transilvaniei a f ăcut ca Ungaria s ă se g ăseasc ă în fa ţa dificult ăţ ii de a nu putea nega existen ţa unui milion şi jum ătate de români în Transilvania de Nord – astfel încât nici m ăcar formula schimbului de popula ţii n-ar putea constitui o justificare a ordinii teritoriale prezente -, atunci au ap ărut în presa ungar ă, şi apoi în presa altor ţă ri, articole cu tematica: Ungurii în Moldova, Ungurii în Valea Prahovei. De la un articol în care era vorba de ceang ăii din Moldova şi în care num ărul ungurilor din aceast ă provincie era socotit la 80 000, s-a ajuns – într-o recenzie asupra acestui articol – la cifra de 500 000 şi, în câteva zile, la un alt articol în care se vorbea de un milion de unguri, pentru ca, pe aceste date, s ă se trateze apoi aceste elemente de propagand ă interna ţional ă, întemeiate pe prezen ţa a numeroase pachete de unguri pe teritoriul românesc. Se ajunge, astfel, s ă se încalce în logica judec ătorului obiectiv dar neinformat impresia c ă schimbul de popula ţii ar putea duce la situa ţiile cele mai drepte pe bazele teritoriale prezente, întrucât – dac ă num ărul membrilor grupului etnic care ar urma s ă fie str ămutat este aproximativ egal cu num ărul membrilor celuilalt grup etnic – atunci f ără îndoial ă c ă situa ţia teritorial ă poate s ă r ămân ă constant ă.
43
Desigur, nu trebuie ca, în lucr ările noastre, s ă d ăm acestor îndr ăzneli con ţinutul unor afirm ări de valoare ştiin ţific ă sau politic ă, dar nici s ă le l ăsăm fără r ăspuns, pentru c ă a şa se face şcoala mistific ărilor istorice şi a jocurilor politice: prin lansarea unor afirma ţii care s ă p ătrund ă în con ştiin ţa unor oameni care – neputând s ă închine tuturor problemelor o egal ă valoare – risc ă uneori s ă fie victimele unor informa ţii superficiale sau tenden ţioase. […] Trebuie s ă se fac ă apoi o lucrare important ă, Grani ţele Neamului Românesc , de Vest, de Est, de Nord şi de Sud. Aceast ă problem ă a grani ţelor Neamului Românesc trebuie s ă o punem, de şi ne afl ăm într-un moment când nu putem pune problema grani ţelor politice. Actul de la Viena [din 30 august 1940] nu poate fi numit, din punct de vedere al dreptului interna ţional, arbitraj, ci un act de mediere politic ă sui generis . Chiar dac ă a fost consim ţit printr-un joc de for ţe interna ţionale, el niciodat ă nu a fost recunoscut de organele reprezentative ale Neamului Românesc, iar Consiliul de Coroan ă, care a fost convocat atunci pentru ca s ă discute anumite ipoteze politice, nu este în nici un caz expresia Neamului Românesc şi deci nu poate s ă ne angajeze. Nici din punct de vedere na ţional, nici din punct de vedere interna ţional, nu se poate sus ţine c ă, în împrejur ările politice în care ne g ăseam şi ţinând seam ă de practicile politicii şi de regulile dreptului interna ţional cele mai absolute, Actul de la Viena ar constitui un act obligatoriu pentru Neamul Românesc. Dac ă Ungaria, prin îns ăş i semn ătura şefului propagandei de azi, a publicat articole prin care declara c ă Tratatul de la Trianon este nul, pentru c ă Ungaria, dup ă r ăzboiul din 1918, nu a fost st ăpân ă pe voin ţa ei – de şi, pierzând războiul şi date fiind împrejur ările interna ţionale de atunci, totul concura la considerarea ca valabil a Tratatului de la Trianon -, ce trebuie s ă spun ă Guvernul Român azi, când Actul de la Viena a fost discutat de un regim politic care a fost răsturnat, printr-o revolu ţie intern ă, la numai câteva zile dup ă aceea, când acest regim el însu şi se g ăsea din punct de vedere interna ţional sub amenin ţarea invaziei ruse şti şi sub presiunea unui ultimatum care i se d ăduse f ără nici un fel de procedur ă de discu ţii, presiune la care se asociase concomitent ac ţiunea de revendic ări a Bulgariei şi Ungariei împotriva noastr ă? Dac ă toate acestea pot constitui o situa ţie de fapt, ele în nici un caz nu pot constitui o situa ţie de drept. La cea dintâi ocazie am constatat, printr-un act formal, caducitatea Actului de la Viena, prin îns ăş i voin ţa de neexecutare a Ungariei, dup ă ce, în cursul anului 1940 şi 1941, în repetate ocaziuni, Domnul Mare şal Antonescu şi eu însumi am declarat, atât fa ţă de Guvernul German, cât şi fa ţă de Guvernul Italian, c ă nu recunoa ştem Actul de la Viena ca angajând Neamul Românesc.
44
Nu poate exista azi nici un fel de titlu de drept sau formul ă care s ă impun ă valabilitatea, opozabilitatea unui act care este res inter alias acta , chiar dac ă dintr-un punct de vedere s-ar putea vorbi de un act interna ţional. Actul de la Viena este res inter alias acta , care în nici un caz nu are consim ţirea Neamului Românesc, nici din punct de vedere formal, nici din punct de vedere substan ţial. De aceea, nu putem vorbi de grani ţele Neamului nostru pornind de la aceast ă baz ă. Grani ţele Neamului Românesc sunt, fa ţă de oricine şi oricând, grani ţele lui istorice, etnice, geografice, permanente, şi numai pe acestea în ţelegem s ă le valorific ăm. Când, într-un document formal, în memorandumul de la 11 ianuarie 1941, Guvernul Regal Român a declarat Guvernului German c ă nu recunoa şte Actul de la Viena şi c ă Neamul Românesc trebuie s ă-şi p ăstreze for ţele, pentru că – dac ă nu ob ţine drepturile lui prin în ţelegerea interna ţional ă – va trebui s ă trag ă sabia pentru ca s ă se realizeze. Când, la 15 septembrie 1941, am f ăcut declara ţiunea formal ă de caducitate a Actului de la Viena chiar fa ţă de Puterile care considerau acest act – pentru noi res inter alias acta – drept un act interna ţional încheiat între ele. Cum am putea azi s ă ne sl ăbim pozi ţia, şi de drept şi politic ă, considerând grani ţele române şti şi problema Neamului Românesc în raport cu aceast ă situa ţiune formal ă, pe care niciodat ă nu am considerat-o ca definitiv ă şi angajând poporul român? [...] O alt ă problem ă care va trebui s ă fie cercetat ă este aceea a Românilor din afara Statului Român de azi, a Românilor din Balcani, din Timoc, din Banatul de Vest, de peste Nistru, din Nord. Domnilor, am avut la un moment dat greaua situa ţie de a trebui s ă fac o interven ţie diplomatic ă, înc ă din aprilie 1941, atunci când mini ştrii no ştri de la Budapesta şi Sofia ne-au în ştiin ţat c ă urmeaz ă s ă se întruneasc ă, la 23 aprilie 1941, o conferin ţă germano-italian ă care s ă decid ă asupra teritoriilor iugoslave şi celelalte, în urma r ăzboiului din Balcani. Eram în c ăutarea unui moment în care, pentru prima dat ă, s ă putem pune în scris problema inexisten ţei Actului de la Viena şi s ă luam pozi ţie formal ă, s ă discut ăm, la conferin ţa interna ţional ă purtând asupra problemei balcanice, şi grani ţele noastre de la Nord-Vest. Atunci, într-un memorandum, am pus într-adev ăr un accent foarte ap ăsat asupra problemei Românilor din Balcani, Timoc şi Banatul de Vest, f ără îns ă ca să mergem la revendic ări teritoriale, înf ăţ işând totu şi situa ţia acestor pachete etnice române şti, pentru ca s ă ar ăt direct interesele României în Balcani şi s ă ajung indirect la concluzia politic ă a memorandumului: c ă discutarea şi modificarea raporturilor de for ţe în Balcani, prin l ărgirea grani ţelor Bulgariei şi Ungariei, schimb ă complet echilibrul regional în Sud-Estul european şi impune o revizuire a frontierelor nu numai în Balcani, dar în întregul Sud-Est. Cu acest prilej, fire şte, am pus accentul pe interesele române şti în Balcani, stabilind un fel 45 de leg ătur ă între Grecia şi România, între Salonic şi Bucure şti, sub titlul de raport de comunica ţie sau altfel. Vă spun toate acestea pentru a v ă ar ăta c ă, atunci când am c ăutat material documentar, am constat lipsa lui, mai ales pentru problema Românilor din Balcani. M-am întristat nu numai pentru contradic ţiile ce exist ă între datele pe care le avem, dar pentru c ă sunt foarte mul ţi dintre înv ăţ aţii no ştri care, apar ţinând acestor pachete din Balcani, nu au c ăutat s ă apere pe plan politic drepturile Românilor din Balcani şi s ă prezinte situa ţia lor printr-o documenta ţie corespunz ătoare însemn ătăţ ii luptei din trecut şi din prezent a acestei importantei ramuri a Neamului nostru. Aceea şi situa ţiune în privin ţa Românilor din Banatul de Vest, a c ăror stare este dintre cele mai întrist ătoare şi mai grele din cauza coali ţiei împotriva noastr ă a tuturor elementelor str ăine, sârbe şti, germane şi ungare. În ceea ce prive şte num ărul Românilor din Timoc, am constatat cu uimire c ă nu dispunem de nici o dat ă serioas ă. Desigur c ă toate aceste elemente informative nu vor fi folosite azi pentru formularea unor preten ţii teritoriale, dar, în momentul când popoarele î şi adun ă de pretutindeni datele necesare pentru înf ăţ işarea drepturilor lor, când politica demografic ă st ă la baza ac ţiunii Statelor contemporane, este cu neputin ţă s ă neglij ăm aceast ă realitate biologic ă a Neamului Românesc. Chiar dac ă nu urm ărim solu ţii teritoriale, nu putem s ă nu c ăut ăm pe plan diplomatic elemente de compensa ţie politic ă. De aceea, pentru Balcani, rog pe Domnul Profesor Victor Papacostea ca Institutul D-sale, împreun ă cu Ministerul Afacerilor Str ăine, prin Dl. Ministru Davidescu, care a primit de la mine o serie de informa ţiuni asupra ini ţiativelor şi metodelor care au fost întrebuin ţate pân ă acum de Societatea Macedo- Românilor, să conlucreze în aceast ă direc ţie, întocmind un întreg program de ac ţiune. De asemenea, rog pe Dl. Papacostea s ă ne dea sprijinul pentru organizarea unui grup românesc, care s ă fac ă politica Statului Român în problema macedo-român ă, ca s ă înceteze odat ă practicarea politicilor personale sau str ăine de interesele române şti. Noi trebuie s ă avem o politic ă na ţional ă fa ţă de macedo-români; şi pentru aceasta trebuie s ă cunoa ştem datele problemei macedonene în toate am ănuntele. Vom face deocamdat ă pe plan interna ţional o politic ă de ocrotire a acestui element, r ămânând ca la momentul oportun Guvernul s ă pun ă problema valorific ării acestei prezen ţe române şti în Balcani. Am dat dispozi ţii D-lui Ministru Davidescu şi rog şi pe Dl. Ministru de Finan ţe s ă opreasc ă absolut orice fel de sprijin acestei popula ţii, atâta vreme cât nu se constituie într-un grup na ţional serios care s ă împlineasc ă aceast ă ac ţiune de protec ţie şi informare. C ăci nu putem las ă ca fiecare s ă-şi anuleze reciproc 46 ac ţiunea din cauza deosebirilor de vederi, unii ducând lupta împotriva elementului grecesc, al ţii c ăutând s ă câ ştige elementul grecesc împotriva comunit ăţ ilor, al ţii s ă-l câ ştige în scopuri economice, al ţii urm ărind s ă afirme imperialismul na ţional român ş.a.m.d. […] Problema raporturilor cu slavismul este foarte însemnat ă şi trebuie însemnat ă şi trebuie studiat ă imediat, pentru a avea din timp preg ătit materialul documentar cu ajutorul c ăruia s ă ar ătăm tendin ţele slave, deosebirea dintre Neoslavi şi Slavii de R ăsărit, pozi ţia României fa ţă de aceste dou ă grupuri de Slavi. […] Pacea care va veni nu va fi numai o pace de tehnic ă. Am v ăzut o serie de lucr ări tip ărite de un înv ăţ at american, Noua Europ ă, în care sunt înf ăţ işate h ărţi cuprinzând organizarea tuturor regiunilor europene, sus ţinând sistemul confedera ţiunilor regionale şi prezentând o serie de considera ţii istorice şi date asupra raporturilor dintre grupele de State. Fa ţă de toate aceste propuneri şi proiecte, noi trebuie s ă lu ăm pozi ţie. […] Convingerea mea este c ă pacea care se va face va fi nu o pace de limitare a teritoriilor, cel pu ţin pentru popoarele mai mici sau mijlocii, ci, dimpotriv ă, o pace de integrare a teritoriilor şi de l ărgire a spa ţiilor. Dac ă îns ă Dvs. Vre ţi ca noi s ă lu ăm o pozi ţie, eu nu v ăd nici o incompatibilitate între ideea unit ăţ ii geopolitice sau chiar economice a Transilvaniei ca organizare provincial ă, şi între tema neviabilit ăţ ii unit ăţ ii Transilvaniei ca Stat autonom şi integrarea ei în unitatea româneasc ă. Cred c ă avem dreptul s ă afirm ăm azi, de pild ă, c ă grani ţele actuale paralizeaz ă c ăile de comunica ţie, pauperizeaz ă popula ţiile, chiar din regiunile care au primit libertatea prin Actul de la Viena, că aceast ă grani ţă rupe unitatea pământului românesc, sl ăbe şte puterea şi unitatea Neamului nostru, c ă orice formul ă de separare a Transilvaniei love şte deopotriv ă în unitatea româneasc ă şi în sistemul teritorial şi geopolitic sau economic al teritoriului Transilvaniei, f ără ca s ă slujeasc ă o alt ă tendin ţă sau o alt ă lupt ă european ă. […] Dup ă ce am fixat acest program na ţional şi liniile ac ţiunii noastre, ţin s ă v ă atrag aten ţia c ă ve ţi avea întreaga libertate şi c ă lucr ările Dvs. Vor fi publicate sub titulatura fiec ărui institut în parte, îns ă, în toate aceste lucr ări, trebuie s ă existe o unitate. C ăci r ăspunderile noastre comune nu pot s ă ne duc ă la un romantism al libert ăţ ilor şi ini ţiativelor, atunci când Statul Român nu dispune de documenta ţia necesar ă în ac ţiunea lui de propagand ă. În ceasurile grele prin care trecem, în orice loc ne-am afla – oficial sau neoficial – împ ărţim r ăspunderile şi amenin ţă rile fa ţă de toate imperialismele şi de toate du şmăniile. De aceea, sunt în principiu pentru libertatea Dvs. De ac ţiune, îns ă este absolut indispensabil ca lucr ările necesare s ă se fac ă la timp şi s ă se încadreze în acest program na ţional.
47
În toate Statele s-a şi întocmit programul de propagand ă şi de tip ărituri. A început avalan şa lucr ărilor de mare prestigiu interna ţional, care se introduc acum în con ştiin ţe. Şi, dac ă noi, în aceast ă faz ă de preg ătire, nu ne preg ătim propria noastr ă pozi ţie, mâine, când con ştiin ţa va fi fixat ă, când cugetarea şi răspunderea oamenilor politici din Europa şi din afar ă de Europa va fi deja orientat ă, vom putea aduce lucr ările cele mai savante şi vom putea adopta metodele cele mai ideale, f ără nici un efect, pentru c ă vom fi venit prea târziu. […] Din anun ţarea planului alc ătuit, v ă pute ţi da seama, desigur, c ă am urm ărit un program na ţional, f ără a imprima nici o atitudine politic ă, şi c ă deci nu sunte ţi supu şi nici unei servitu ţi în afar ă de aceea a directivelor na ţionale, a coordon ării muncii Dvs. Şi a stabilirii unui sistem ra ţional de ac ţiune în aceast ă direc ţie. […] Vom da citire acum programului pentru preg ătirea materialului documentar, de informare şi propagand ă în vederea Conferin ţei de Pace, urmând ca Dvs. Şi institu ţiile pe care le reprezenta ţi s ă v ă alege ţi subiectele de tratat şi să-mi indica ţi în şedin ţa viitoare lista lor şi datele pân ă la care v ă angaja ţi s ă le termina ţi101 .
- Anexa 2 -
„BIROUL P ĂCII ” PROGRAM PENTRU PREG ĂTIREA MATERIALULUI DOCUMENTAR DE INFORMARE ŞI PROPAGAND Ă ÎN VEDEREA CONFERIN ŢEI DE PACE
I. PROPAGANDA INFORMATIV Ă
1. România - sintez ă documentar ă. Prezentare de ordin biologic, etnic şi biografic, cu începere de la Dacia, rolul geopolitic al Daciei, pân ă la România de azi: o serie de lucr ări care s ă se poat ă deta şa în bro şuri scurte şi în lucr ări dezvoltate, servind ca material de propagand ă imediat ă. 2. România în imagini şi înf ăptuiri.
101 Despre activitatea incipient ă a organismului constituit, vezi Ion Ardeleanu, „Biroul P ăcii”: Proiecte privind solu ţionarea problemei frontierelor României şi realizarea unor bune rela ţii în Balcani (1942-1943) , în „Europa XXI”, Ia şi, t. I-II/1992- 1993, p. 143-154. 48
Albume privind aspecte ale civiliza ţiei române şti. M ănăstirile şi bisericile României. România ştiin ţific ă, contribu ţia României la ştiin ţa universal ă. Industria român ă, comer ţul român. Ora şele române. Armata român ă. Şcolile române. România pitoreasc ă. Arta român ă, monumente române. România turistic ă. România epigrafic ă. Lucr ări de imagini şi de documente simple, pentru a prezenta în scurt aspectele României. Lucr ările de la pct. 1 şi pct. 2 ar putea s ă fie folosite şi fragmentat şi difuzate ca monografii asupra problemelor speciale, iar reunite ar putea s ă constituie, ad ăugându-li-se un vag material de informa ţie cu caracter enciclopedic, cu imagini exprimând acest trecut românesc, o mare monografie asupra României; nu îns ă o monografie de Baedecker , de c ălătorie şi de informa ţie, ci o monografie spiritual ă, mai ales pentru împrejur ările politice actuale şi pentru nevoile propagandei de azi.
II. PROPAGAND Ă ŞI DOCUMENTA ŢIUNE ASUPRA POPORULUI ROMÂN 102
1. Originile şi formarea unit ăţ ii române şti 2. Vechimea poporului român, de unde descindem şi ce am mo ştenit. 3. Temeiurile unit ăţ ii române şti. - Temeiuri istorice. - Temeiuri biologice. - O lucrare în care s ă prezent ăm, şi în perspectiva rela ţiilor sociale contemporane, realitatea biologic ă a poporului român, structura de ras ă a Neamului Românesc în ăuntrul veacurilor, cu toate greut ăţ ile str ăbătute; problemele de natalitate, problemele demografice, problemele minoritare. - Temeiuri spirituale. - Temeiuri economice. 4. Unitatea de structur ă a poporului român de azi: unitatea etnic ă, unitatea social ă, unitatea spiritual ă româneasc ă, unitatea p ământului şi Statului carpatic românesc. Aceast ă serie de lucr ări va avea ca subiect problema unit ăţ ii de structur ă a poporului român, înf ăţ işate expresiv, succint, în câteva capitole. Ea va constitui o sintez ă cuprinzând toate aspectele unit ăţ ii române şti, atât pe planul realit ăţ ilor economice, politice, sociale şi etnice ale Neamului Romanesc, cât şi pe planul realit ăţ ilor spirituale. 5. Unirea de la 1918 şi progresele realizate sub st ăpânirea româneasc ă. - Actele de liber ă determinare de la 1918.
102 Vezi şi Arhiva MAE, Bucure şti, fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, vol. 94, f. 158-161. 49
- Integrarea provinciilor romane şti între 1918-1940. - H ărţi, diagrame. 6. Grani ţele Neamului Românesc: a. Grani ţa de Vest; b. Grani ţa de Est; c. Grani ţa de Nord; d. Grani ţa de Sud. - Grani ţe politice, grani ţe etnice, grani ţe spirituale. Grani ţele Neamului Românesc nu sunt cele actuale, ci grani ţele lui istorice, etnice, geografice, permanente fa ţă de oricine şi oricând, pe care în ţelegem s ă le valorific ăm. 7. Românii din afara grani ţelor române şti: a. Românii din Balcani; b. Românii din Timoc; c. Românii din Banatul de Vest; d. Românii de peste Nistru; e. Românii din Nord-Vest.
III. ISTORIA P ĂMÂNTURILOR ROMÂNE ŞTI
1. Istoria Transilvaniei. 2. Istoria Basarabiei. 3. Istoria Bucovinei. 4. Istoria Dobrogei. 5. Istoria Principatelor Unite (Muntenia şi Moldova).
IV. TRANSILVANIA ÎN DREPTUL INTERNA ŢIONAL
1. Problema unit ăţ ii politice a Transilvaniei: a. Teritorial; b. Etnic; c. Economic; d. Militar. 2. Transilvania, centrul p ământului românesc. 3. Transilvania, centrul vital de ap ărare a poporului român, a afinit ăţ ii şi răsăritului european. 4. Transilvania, teritoriu autonom, dependent de via ţa Neamului Românesc. 5. Caracterul românesc al Transilvaniei şi infiltra ţiile str ăine: a. Maghiarii despre caracterul românesc al Transilvaniei; b. Maghiarii despre caracterul românesc al ora şelor din Transilvania; c. Germanii şi Sa şii despre caracterul românesc al Transilvaniei. 50
6. Elementul maghiar din Transilvania. 7. Secuii şi Românii înainte de 1918; Secuii în Transilvania de azi. 8. Elementul German în Transilvania. 9. Minorit ăţ ile din Transilvania. 10. Constantele politicii Românilor ardeleni. 11. Transilvania, leag ănul poporului român. 12. Transilvania, centru vital român. Emigr ările în Muntenia, Moldova, Bucovina, Dobrogea. 13. Transilvania, unitate economic ă. 14. Transilvania, cetate spiritual ă a Neamului Românesc. 15. Transilvania, leg ătur ă cu Europa Central ă. 16. Transilvania, leg ătur ă cu Biserica de la Roma. 17. Transilvania, leg ătur ă cu latinitatea. 18. Monografii scurte pentru jude ţele Transilvaniei de Nord: a. Situa ţia etnic ă; b. Istoria elementului românesc şi autohtonia lui; c. Istoria minorit ăţ ilor etnice, din punctul de vedere al imigra ţiei acestora.
V. ACTUL DE LA VIENA ŞI ROMÂNIA
1. Natura juridic ă a Actului de la Viena: res inter alias acta . 2. Actul de la Viena din punctul de vedere al dreptului na ţional: inexisten ţa; şi din punctul de vedere al dreptului interna ţional: constrângerea, res inter alias acta , caducitatea. 3. Consecin ţele politice şi economice ale partajului de la Viena: a. Ruperea unit ăţ ii economice, culturale şi sociale; b. Imposibilitatea ap ărării militare; c. Consecin ţele economice de transporturi; d. Situa ţii demografice. 4. Tratamentul Românilor din Transilvania de Nord. a. Tratamentul persoanelor; b. Tratamentul bisericilor şi institu ţiilor culturale; c. Tratamentul întreprinderilor şi institu ţiilor economice; d. Tratamentul propriet ăţ ii; e. Tratamentul ţă rănimii. 5. Retorsiunea, represaliile şi m ăsurile preventive de ap ărare a Românilor. 6. Ac ţiunea diplomatic ă 1940-1942. 7. Memorandumurile României. 8. Comisiunile mixte, anchete Henke - Roggeri. 9. Pozi ţia Guvernului Român. 51
10. Caducitatea Actului de la Viena.
VI. CONTRAPROPAGANDA FA ŢĂ DE UNGARIA
1. Partajul de la Viena şi Europa 2. Problema Transilvaniei, analiza temelor ungare şi r ăspunsul lor. 3. Constantele politicii maghiare: dezna ţionalizarea şi duplicitatea. 4. Ungurii, element de anarhizare în Europa Centrală. 5. Duplicitatea politicii maghiare în veacul al XX-lea. 6. Politica minoritar ă a Ungariei. 7. Mitul sacrei coroane ungare. 8. Catolicismul în Transilvania sub st ăpânirea ungureasc ă. 9. Civiliza ţia ungar ă creat ă de Habsburgi. 10. Neoriginalitatea civiliza ţiei ungare. 11. Valoarea statisticilor ungure şti. 12. Valoarea institu ţiilor ungure şti. 13. Valoarea h ărţilor etnografice ungure şti. 14. Valoarea legilor ungare. 15. Compromisul din 1866 şi opera european ă a Ungariei. Opresiunea na ţionalit ăţ ilor. 16. Ce a f ăcut România cu minorit ăţ ile şi ce a f ăcut Ungaria cu na ţionalit ăţ ile din grani ţele sale. 17. Structura social ă român ă şi structura social ă ungar ă. 18. Reformele sociale române şti, garan ţie a civiliza ţiei europene. 19. Biologia poporului român şi a poporului ungar. 20. Investi ţiile României în Transilvania de Nord. 21. Opera român ă şi opera ungar ă în Bazinul Dun ărean. 22. România, Stat religios. 23. Misiunea cre ştin ă a poporului român. 24. Contribu ţia României la ap ărarea cre ştin ătăţ ii şi a civiliza ţiei apusene. 25. Temeiurile istorice ale culturii române şti. 26. Civiliza ţia daco-roman ă şi institu ţiile culturii române şti. 27. Misiunea României de lupt ă şi misiunea apostolic ă de anarhie. 28. Misiunea Ungariei şi misiunea poporului român în R ăsărit: misiune de vorbe şi misiune de jertfe. 29. Puterea creatoare şi continuitatea istoric ă a poporului român. 30. Românii, popor de solda ţi. 31. Misiunea militar ă şi r ăspunderile istorice ale poporului român.
VII. BASARABIA
52
1. Istoria Moldovei şi p ământului Basarabiei. 2. Caracterul românesc al Basarabiei. 3. Infiltra ţiile str ăine în Basarabia, infiltra ţiile ucrainene în spa ţiul românesc. 4. Basarabia Voievozilor şi misiunea Moldovei în veacul mijlociu. 5. Basarabia, teritoriu european. 6. Basarabia, teritoriu tampon în fa ţa Ru şilor. 7. Basarabia, zid de ap ărare al Europei împotriva Asiei. 8. Basarabia, ap ărătoarea Gurilor Dun ării. 9. Basarabia, instrument de împlinire a misiunii poporului român, între Slavi şi Neoslavi. 10. Basarabia sub ocupa ţia rus ă. 11. Basarabia, avangard ă a slavismului. 12. Basarabia, p ământul teroarei comuniste: 1940.
VIII. BUCOVINA
1. Istoria Bucovinei. 2. Bucovina şi trecutul Neamului Românesc. 3. Voievozii români, ap ărători ai civiliza ţiei cre ştine în veacul mijlociu. 4. Bucovina, p ământul Crucia ţilor. 5. Bucovina şi infiltra ţiile ucrainene. 6. Ucraina şi Moldova.
IX. DOBROGEA
1. Problemele Dobrogei. 2. Dobrogea, p ământ de echilibru european. 3. P ământurile române şti din R ăsărit şi echilibrul european. 4. Congresul de la Berlin. 5. Basarabia şi Dobrogea, instrumente ale echilibrului european.
X. MISIUNEA POPORULUI ROMÂN
1. Misiunea poporului român de la Dacia Roman ă la România în fa ţa Slavilor. 2. Misiunea României în r ăsăritul european: poart ă a cre ştin ătăţ ii şi a civiliza ţiei europene. 3. Func ţiunile României în echilibrul raselor, popoarelor şi regiunilor europene. 4. Misiunea poporului român fa ţă de Balcani. 5. Misiunea poporului român în Bazinul Dun ărean. 53
6. Misiunea poporului român la Gurile Dun ării. 7. Misiunea poporului român între Baltic ă şi Egee. 8. Misiunea poporului român pe axa eurasian ă. 9. Misiunea poporului român, centru vital al comunica ţiilor europene. 10. Axa Baltica - Marea Neagr ă; Rin - Dun ăre - Marea Neagr ă. 11. Misiunea României în Sud-Estul Europei. 12. România, gardian al civiliza ţiei la Gurile Dun ării. 13. România, factor de leg ătur ă între Europa Central ă, Europa Oriental ă, Europa Baltic ă şi Europa Sudic ă.
XI. ROMÂNIA, FACTOR EUROPEAN
1. România, factor social al civiliza ţiei europene: institu ţiile sociale înaintate ale României şi lupta împotriva anarhiei şi comunismului. 2. România, factor industrial: petrolul, c ăderile de ap ă, Delta, c ăile de comunica ţie. 3. Petrolul românesc, factor european de securitate şi protec ţie. 4. România, Stat agricol şi centru al regiunii agricole europene. 5. Sistemul Statelor agrare şi colaborarea cu Statele industriale europene. 6. Capitalul str ăin şi România. 7. Rolul economic al României în Balcani şi Sud-Est. 8. România în fa ţa Statelor industriale din Occident. 9. Rolul economic al României în Bazinul Dun ărean. 10. România, factor economic european: - Sinteza asupra ordinei economice române, petrolului, st ăpânirii Dun ării, liniei de comunica ţie Lemberg - Salonic, transporturilor Dun ării şi Marii Negre, ordinei monetare. 11. România, Stat de echilibru financiar: - Sistemul B ăncii Na ţionale a României, sistemul monetar român, datoria public ă a României şi plata cuponului pe pie ţele interna ţionale, compara ţie între modul cum şi-au administrat datoria public ă România şi celelalte ţă ri. 12. România şi finan ţele interna ţionale.
XII. ROMÂNIA ŞI VECINII
1. Raporturile cu Ungaria. 2. Raporturile cu Bulgaria. 3. Raporturile cu Polonia. 4. Raporturile cu Cehoslovacia. 5. Raporturile cu Iugoslavia.
54
XIII. ROMÂNIA ŞI MARILE PUTERI
1. Raporturile cu Germania. 2. Raporturile cu Italia. 3. Raporturile cu Fran ţa. 4. Raporturile cu Anglia. 5. Raporturile cu Statele Unite ale Americii. 6. Raporturile cu Rusia. 7. Raporturile cu Japonia.
XIV. ROMÂNIA ÎN FA ŢA RASELOR
1. România şi germanismul. 2. România în fa ţa slavismului. 3. Românii şi Neoslavii. 4. Raporturile României cu latinitatea. 5. Raporturile cu Anglo-saxonii.
XV. ROMÂNIA ŞI REGIUNILE EUROPENE
1. România şi R ăsăritul. 2. România şi Europa Baltic ă. 3. România şi Europa Central ă. 4. România şi Europa Balcanic ă. 5. Organizarea Bazinului Dun ărean şi interesele României. 6. Organizarea între Baltica şi Marea Neagr ă şi interesele României.
XVI. ROMÂNIA ŞI ŢĂ RILE BALCANICE
1. Raporturile cu Turcia. 2. Raporturile cu Grecia. 3. Raporturile cu Iugoslavia. 4. Raporturile cu Bulgaria. 5. Rolul Balcanilor în reconstruc ţia Europei. 6. Carpa ţii, Balcanii, Marea Neagr ă şi Bazinul Mediteranei Orientale, coordonate de echilibru politic şi de sistem economic.
XVII. ROMÂNIA ŞI ŢĂ RILE NEUTRALE
1. Raporturile cu Suedia. 2. Raporturile cu Elve ţia. 55
3. Raporturile cu Portugalia. 4. Raporturile cu Turcia.
XVIII. RAPORTURILE CU ALTE ŢĂ RI
1. România şi Finlanda. 2. România şi poporul slovac, poporul croat, poporul sârb. 3. România şi schimburile de popula ţie. 4. Elementul german în România. 5. Elementul secuiesc în România.
XIX. PROBLEMELE SPECIALE
1. Problema Banatului. 2. Actul de la Craiova şi problema Cadrilaterului. 3. Problema capitalurilor str ăine în România. 4. Capitalurile str ăine şi economia româneasc ă. 5. Agricultura român ă şi misiunea de viitor a României. 6. Bog ăţ iile solului şi subsolului românesc. 7. Probleme demografice şi de frontier ă: - H ărţi, albume, stabilind evolu ţia şi situa ţia demografic ă a României. 8. Refugia ţii din Transilvania de Nord: - Situa ţia numeric ă, grafice, prejudicii, cheltuielile Statului Român pentru întreţinerea lor. 9. Problema schimburilor de popula ţie, din punct de vedere politic şi economic: - Procedura, condi ţiile, compensa ţiile. 10. Elementul german din România. 11. Elementul ucrainean din România. 12. Elementul maghiar din Transilvania. 13. Ceang ăii din Moldova. 14. G ăgăuţii, T ătarii şi Bulgarii de pe teritoriul românesc. 15. Lipovenii din Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea. 16. Evreii din România: a. Evreii din Vechiul Regat; b. Evreii din Basarabia; c. Evreii din Bucovina; d. Evreii din Transilvania. - Istorie şi statistic ă, situa ţie economic ă, solu ţii interna ţionale, solu ţii na ţionale. 17. Problemele României la Conferin ţa de Pace: - Material informativ. 56
NOT Ă
Fiecare din lucr ările de mai sus se elaboreaz ă într-o lucrare documentar ă, o bro şură, cu statistici, diagrame, grafice, fotografii şi mai multe articole de sintez ă şi analiz ă asupra fiec ărui subiect.
DOSARE SPECIALE
I. DOSARE POLITICE
1. Teritoriile române şti: Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Dobrogea. 2. Popula ţiile române şti. - Albume şi h ărţi demografice 3. Românii din afar ă de hotare: a. Românii din Balcani; b. Românii din Timoc; c. Românii din Banatul de Vest; d. Românii de peste Nistru. 4. Popula ţia României. - Statistici şi situa ţia demografic ă
II. DOSARE POLITICE INTERNA ŢIONALE
1. Raporturile cu Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia. - Atitudinea României fa ţă de acestea, în trecut şi în ultimul r ăzboi. Contradic ţii, situa ţiuni speciale. 2. Raporturile cu Ungaria şi Bulgaria. 3. Leg ăturile ungaro-române între 1918-1940 şi 1940-1943, pe probleme. 4. Ac ţiunea diplomatic ă a Guvernului între 1940-1943, pentru sus ţinerea drepturilor României. 5. Condi ţiile ultimatumului rus şi ale partajului de la Viena. - Consiliul de Coroan ă neregulat, detronarea; Actul de la Viena: res inter alias acta , declara ţia caducit ăţ ii Actului de la Viena. 6. Experien ţa româno-ungar ă din 1940-1943. 7. Dosarele atrocit ăţ ilor şi situa ţiilor din Transilvania de Nord. a. M ăsuri în contra persoanelor: - Omoruri, asasinate, violen ţe, molest ări, arest ări, deport ări, intern ări. b. M ăsuri de ordin economic: - Înfomet ări, deposed ări, sechestr ări, rechizi ţii for ţate, confisc ări de proprietate. - Anul ări ale reformei agrare. 57
- Ordonan ţa nr. 1 440 şi anularea propriet ăţ ii (proprietatea comercial ă şi industrial ă). - M ăsuri de sechestr ări, indisponibiliz ări, imobiliz ări sau confisc ări de depozite, valori, ac ţiuni, drepturi, bunuri sau interese. Destina ţia ce s-a dat acestora. c. M ăsuri în contra func ţionarilor: - Destituiri, retrograd ări, refuz de salarii, refuz de pensii. d. M ăsuri în contra muncitorilor: - Nerespectarea dreptului de munc ă, izgonirea din întreprinderi, rechizi ţii for ţate, munc ă f ără salariu. e. M ăsuri cu caracter economic - comercial: - Nerespectarea contractelor, anularea gajurilor sau garan ţiilor, neplata ratelor la asigur ări, nerespectarea rezervelor asigur ărilor.
III. RAPORTURILE ROMÂNIEI CU MARILE PUTERI
1. Raporturile cu Germania. 2. Raporturile cu Italia. 3. Raporturile cu Fran ţa. 4. Raporturile cu Rusia. 5. Raporturile cu Anglia. 6. Raporturile cu Statele Unite.
IV. RAPORTURILE ROMÂNIEI CU ŢĂ RILE LATINE
1. Raporturile cu Italia. 2. Raporturile cu Fran ţa. 3. Raporturile cu Spania. 4. Raporturile cu Portugalia.
V. RAPORTURILE ROMÂNIEI CU ALTE ŢĂ RI
1. Raporturile cu Turcia. 2. Raporturile cu Finlanda. 3. Raporturile cu Bulgaria. 4. Raporturile cu Grecia.
VI. DOSARE ECONOMICE
1. Contribu ţiile României la r ăzboiul 1941-1943. - Contribu ţii economice, contribu ţii financiare. 2. Ocuparea militar ă a teritoriului Transnistriei. 58
- Sarcini şi contribu ţii. 3. Reocuparea Basarabiei şi Bucovinei: a. Situa ţia monetar ă; b. Desp ăgubiri, bunuri, drepturi şi interese; c. Statistica pagubelor pricinuite României prin ocupa ţiile din 1940; d. Desp ăgubirile României fa ţă de Rusia: Tezaurul, prejudiciile din 1940. 4. Dezmembr ările şi transform ările teritoriale ale României şi modific ări aduse regimului propriet ăţ ii, bunurilor, drepturilor şi intereselor. 5. Regimul monetar şi materialul rulant de cale ferat ă. 6. Datoria public ă. 7. Circula ţia fiduciar ă. 8. Schimburi monetare. 9. Situa ţia bunurilor publice şi particulare în teritoriile dezmembr ărilor din 1940-1941. 10. Cheltuielile de r ăzboi ale României. 11. Problemele militare ale grani ţelor române şti. 12. Ap ărarea na ţional ă a României şi Conferin ţa de Pace. 13. Problema Dun ării şi organizarea interna ţional ă a Dun ării: - Dun ărea din punct de vedere politic, economic şi tehnic; - Problema Por ţilor de Fier, c ăderile de ap ă; - Problema Gurilor Dun ării; - Organizarea tehnic ă, organizarea politic ă, organizarea militar ă. 14. Problema M ării Negre şi regimul Strâmtorilor. - Lucr ările de la 1940-1943. 15. Pozi ţia României fa ţă de reglementarea tehnic ă şi politic ă a fluviilor interna ţionale, a M ării Negre şi a Strâmtorilor. 16. Circula ţia aerian ă. 17. Bazele maritime şi aeriene în Marea Neagr ă. 18. Problema dot ării M ării Negre. 19. Problema parcului fluvial şi maritim al României. 20. Problema prizonierilor de r ăzboi. 21. Problema bunurilor, drepturilor şi intereselor Statelor cu care România se afl ă în r ăzboi. - Situa ţie, indisponibilitate, valori, lichidare. 22. Depozite române plecate în str ăin ătate. 23. Indisponibiliz ări de drepturi în România. 24. Societ ăţ i şi particip ări de capitaluri str ăine în România. Situa ţia lor. 25. Comunica ţiile interna ţionale. - Linia Lembergului, linia Salonicului.
59
VII. CHESTIUNI SPECIALE
1. C ăile ferate particulare din Transilvania. 2. Rentele şi desp ăgubirile lor. 3. Amortismentul şi cupoanele pl ătite de noi la rentele şi titlurile societ ăţ ilor de cale ferat ă private, r ăscump ărate de noi. - Valoarea bunurilor mobiliare şi imobiliare. 4. Domeniul public sau privat luat în folosin ţă de Statul Ungar; materiale, m ărfuri, mobilier, depozite însu şite de acesta. 5. Bunuri religioase. 6. Valori şi materiale aflate în institu ţiile de Stat în momentul evacu ării [1940] şi care n-au putut fi ridicate. 7. Depozite în b ănci particulare, r ămase în case în 1940. 8. Totalul sumelor împrumutate de Casa de Credit, de C.E.C., Casa de Economii sau alte institu ţii de Stat prim ăriilor sau institu ţiilor de administra ţie local ă din teritoriul ocupat din Transilvania de Nord. 9. Sume şi crean ţe, scrisori de valoare, colete po ştale, mesagerii, depozite sau m ărfuri din sta ţiunile de cale ferat ă sau aflate în casele de economii, care n-au fost ridicate la 1940. 10. Totalul datoriei gajate şi negajate a Transilvaniei, achizi ţionate de noi, şi propor ţia corespunz ătoare teritoriului Transilvaniei de Nord, de la 1940 şi pân ă la zi. 11. Dosarul B ăncii Na ţionale privitor la conturile activelor şi pasivelor Băncii Austro-Ungare în leg ătur ă cu teritoriul Transilvaniei de Nord şi cu fondul de circa 300 000 dolari din Banca Austro-Ungar ă, lichidat ă.
VIII. DOSARE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
1. Lucr ări administrative. 2. Neexecutarea sentin ţei Arbitrajului de la Viena din partea Ungariei. 3. Incidente de frontier ă. 4. Violarea armisti ţiului de pres ă de c ătre Ungaria. 5. Acte de violen ţă . 6. Asasinate. 7. Schingiuiri. 8. B ătăi. 9. Arest ări şi intern ări. 10. Expulz ări. 11. Înfomet ări. 12. Maghiariz ări. 13. Biseric ă. 60
14. Convertiri la confesiuni ungure şti. 15. D ărâm ări de biserici şi monumente. 16. Şcoal ă. 17. Asocia ţii culturale şi funda ţii: Funda ţia Gojdu, Astra. 18. Degradarea demnit ăţ ii de om (punerea în jug a Românilor). 19. Ofense aduse Suveranului, Conduc ătorului Statului şi Armatei. 20. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Bihor, vol. I-VIII. 21. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Ciuc. 22. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Cluj. 23. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Maramure ş. 24. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Mure ş. 25. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul N ăsăud. 26. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Odorhei. 27. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Satu - Mare. 28. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul S ălaj. 29. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Some ş. 30. Declara ţiile refugia ţilor din jude ţul Trei Scaune. 31. Statistica refugia ţilor şi expulza ţilor. 32. M ăsurile în contra pensionarilor români din Transilvania de Nord. 33. M ăsurile în contra func ţionarilor români din Transilvania de Nord. 34. M ăsurile în contra muncitorilor români din Transilvania de Nord. 35. M ăsurile în contra comercian ţilor români din Transilvania de Nord. 36. M ăsurile în contra liber profesioni ştilor români din Transilvania de Nord: vol. I - Avoca ţi; vol. II - Medici; vol. III - Farmaci şti. 37. M ăsurile în contra ofi ţerilor români din armata ungar ă. 38. M ăsurile pentru anularea reformei agrare cu privire la p ăş uni. 39. Extinderea legisla ţiei maghiare din Transilvania de Nord. 40. Ordonan ţa nr. 1 440 din 1941. 41. M ăsuri legislative cu privire la via ţa economic ă. 42. M ăsuri legislative cu privire la proprietatea rural ă. 43. M ăsuri legislative cu privire la proprietatea urban ă. 44. M ăsuri legislative cu privire la muncitori. 45. M ăsuri legislative cu privire la starea familiar ă. 46. Măsuri legislative cu privire la administra ţie. 47. M ăsuri legislative cu privire la şcoal ă. 48. M ăsuri legislative cu caracter militar. 49. Negocierile româno-maghiare de la Budapesta. 50. M ăsuri de retorsiune propuse împotriva Ungariei: a. Proiecte; b. Propuneri. 51. Material documentar pentru a lua m ăsurile de retorsiune. 52. Plângeri maghiare împotriva noastr ă. 61
53. Conven ţii interna ţionale şi proiecte. 54. Norme de drept interna ţional (interpretarea lor). 55. Diverse m ăsuri legislative. 56. Diverse. 57. Exploat ări de p ăduri în Transilvania de Nord. 58. Refuzul de a da ajutoare familiilor refugia ţilor. 59. Exercitarea dreptului de preem ţiune. 60. Numirea de curatori la imobile rurale, urbane şi întreprinderi. 61. Pauperizarea elementului românesc din Transilvania de Nord: impozite pl ătite de românii din Transilvania de Nord. 62. Bunuri publice, dosar general: a. Mobile; b. Imobile; c. Crean ţe; d. Castelul Regal din L ăpu şna. 63. Ministerul Ap ărării Na ţionale. 64. Ministerul Înzestr ării şi al Produc ţiei de Război. 65. Subsecretariatul de Stat al Aerului şi Marinei. 66. Ministerul Economiei Na ţionale: a. Mine; b. Industrie. 67. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor: a. P ăş uni; b. P ăduri. 68. Ministerul Finan ţelor: datoria public ă. 69. Ministerul Propagandei. 70. Ministerul Afacerilor Interne. 71. Ministerul Culturii Na ţionale şi al Cultelor. 72. Ministerul Muncii, S ănătăţ ii şi Ocrotirilor Sociale. 73. Ministerul Justi ţiei. 74. Ministerul Lucr ărilor Publice şi Comunica ţiilor: a. P.T.T.; b. Societatea Anonim ă de Telefoane; c. C.F.R.. 75. Subsecretariatul de Stat al Româniz ării. 76. Banca Na ţional ă a României. 77. Bunurile altor persoane juridice de drept public. 78. Institutul Na ţional al Coopera ţiei. 79. Cooperativele române şti din Transilvania de Nord. 80. „Regna”. 81. Bunuri particulare, dosar general: a. Mobile; 62
b. Imobile; c. Crean ţe. 82. B ăncile române şti din Transilvania de Nord. 83. Societ ăţ ile de asigurare române şti din Transilvania de Nord. 84. B.I.M.A.G. 85. Întreprinderile române şti din Transilvania de Nord. 86. Împrumuturi acordate comunelor şi jude ţelor din Transilvania de Nord. 87. Cererile de desp ăgubiri ale ofi ţerilor şi func ţionarilor civili ai armatei române. 88. Situa ţia juridic ă general ă a bunurilor refugia ţilor din Transilvania de Nord. 89. Palatul Cancelariei Transilvaniei din Viena. 90. Problema amnistiei. 91. Recens ământul maghiar din Transilvania de Nord. 92. Situa ţia politic ă a românilor din Transilvania de Nord. 93. Situa ţia economic ă a lor. 94. Situa ţia comparativ ă a împropriet ăririlor din Transilvania de Nord şi de Sud. 95. Situa ţia comparativ ă a întreprinderilor din Transilvania de Nord şi de Sud. 96. Situa ţia comparativ ă a coloni ştilor din Transilvania de Nord şi de Sud. 97. Studiul comparativ cu privire la şcoala din Transilvania de Nord şi de Sud. 98. Studiul comparativ cu privire la biserica din Transilvania de Nord şi de Sud. 99. Studiul comparativ cu privire la presa din Transilvania de Nord şi de Sud. 100. Studiul comparativ cu privire la func ţionarii publici din Transilvania de Nord şi de Sud. 101. Studiul comparativ cu privire la liberii profesioni şti din Transilvania de Nord şi de Sud. 102. Memorii cu privire la acte de violen ţă s ăvâr şite de autorit ăţ ile maghiare împotriva românilor din Transilvania de Nord. 103. Caracterul abuziv al m ăsurilor luate de autorit ăţ ile maghiare împotriva românilor din Transilvania de Nord. 104. Justi ţia maghiar ă în trecut şi în prezent. 105. Opera constructiv ă a Statului Român în Transilvania de Nord: a. Bunuri publice (dosar general); b. Bunuri particulare (dosar general).
63
106. Opera constructiv ă a Statului Român în Transilvania de Nord: Ministerul Ap ărării Na ţionale. 107. Idem Ministerul Aerului şi Marinei. 108. Idem Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. 109. Idem Ministerul Economiei Na ţionale. 110. Idem Ministerul Finan ţelor. 111. Idem Ministerul Afacerilor Interne. 112. Idem Ministerul Justi ţiei. 113. Idem Ministerul Lucr ărilor Publice. 114. Idem Ministerul Muncii, S ănătăţ ii şi Ocrotirii Sociale. 115. Idem Ministerul Propagandei. 116. Idem C.F.R. şi C.F. particulare. 117. Idem Societatea Anonim ă de Telefoane. 118. Diferite lucr ări cu caracter general. 119. Opera ţiunile armatei române în Ungaria. 120. Tratamentul muncitorilor români în Ungaria. 121. Tratamentul minorit ăţ ii maghiare din România. 122. Principii noi în dreptul privat ungar , de V. Theodorescu. 123. Temeiurile lingvistice ale dreptului nostru asupra Transilvaniei : vol I. Studiul lui Gino Lupi asupra drepturilor românilor asupra Transilvaniei: vol II. 124. Coloni ştii din Macea. 125. Progresul cultural al Transilvaniei. 126. Maramure şul. 127. Doi ani de st ăpânire maghiar ă în Transilvania de Nord: Vol. I - Situa ţia economic ă a românilor din Ardealul cedat. Vol. II - Acte de violen ţă . Vol. III - Profesiuni libere, tragedia intelectualilor români. Vol. IV - Situa ţia bisericilor ungure şti din Transilvania sub st ăpânirea româneasc ă (înainte de arbitrajul de la Viena). Vol. V - Proprietatea româneasc ă în Ardealul de Nord. Vol. VI - Şcoala româneasc ă din Transilvania de Nord. Vol. VII - Func ţionarii şi pensionarii publici. Vol. VIII - Recens ământul maghiar din ianuarie 1941. Vol. IX - Drepturile române şti asupra Transilvaniei. 128. Realiz ări în jude ţul Alba. 129. Idem în jude ţul Arad. 130. Idem în jude ţul Bihor. 131. Idem în jude ţul Bra şov. 132. Idem în jude ţul Cara ş. 133. Idem în jude ţul Ciuc. 134. Idem în jude ţul Cluj: vol. I şi vol. II. 135. Idem în jude ţul F ăgăra ş. 64
136. Idem în jude ţul Hunedoara. 137. Idem în jude ţul Maramure ş. 138. Idem în jude ţul Mure ş. 139. Idem în jude ţul N ăsăud. 140. Idem în jude ţul Odorhei. 141. Idem în jude ţul S ălaj. 142. Idem în jude ţul Satu - Mare. 143. Idem în jude ţul Severin. 144. Idem în jude ţul Sibiu. 145. Idem în jude ţul Some ş. 146. Idem în jude ţul Târnava Mare. 147. Idem în jude ţul Târnava Mic ă. 148. Idem în jude ţul Timi ş Torontal. 149. Idem în jude ţul Trei Scaune. 150. Idem în jude ţul Turda. 151. Realiz ări în Transilvania. 152. Evolu ţia frontierei de Vest (dou ă monografii). 153. Presa minoritar ă din România (1918-1940). 154. Înv ăţă mântul minoritar în Transilvania sub Unguri şi sub Români.
(Arhiva C.N.S.A.S., vol. 95/I, f. 109-136; Gh. Buzatu şi colaboratori, România în ecua ţia r ăzboiului şi p ăcii, 1939-1947, I, Ia şi, Editura Moldova, 2009, pp. 266-293).
65
LA ÎNCEPUT A FOST SFÂR ŞITUL: LOVITURA DE STAT DE LA 23 AUGUST 1944
GH. BUZATU, STELA CHEPTEA, HORIA DUMITRESCU
Cel pu ţin într-o privin ţă , istoria s-a dovedit darnic ă cu mai to ţi tiranii secolului al XX-lea – Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler ş.a. -, în sensul c ă ei n-au dus lips ă de lovituri de stat sau de palat, în care au fost implica ţi, fie ca simpli conspiratori, fie ca autori, fie ca victime, cel mai adeseori fiece pe rând. Era şi natural s ă se întâmple astfel, cât timp fiecare dintre pretenden ţii la putere, dispunând de for ţe şi mijloace pe m ăsur ă, au stat în veacul trecut cu manualele despre puciuri, insurec ţii şi b ătălii de strad ă la c ăpătâi. Curzio Malaparte, dac ă a fost cazul, în cea mai bun ă tradi ţie exemplificat ă cândva de Principele lui Machiavelli, le-a predat elementele de baz ă, inclusiv acest principiu fundamental, preluat de la Tro ţki, care preferase s ă insiste asupra aspectului tehnic al problemei: „Pentru a prelua puterea într-un stat modern este nevoie de o trup ă de asalt şi de speciali şti: echipe de oameni înarma ţi, afla ţi sub comanda unor ingineri” 1. Cu astfel de „ingineri”, nici n-a fost de mirare c ă înv ăţă ceii au devenit cu timpul, ei în şişi, „profesori” în domeniu. Poate s ă par ă straniu, dar, din rândurile „profesorilor” în materie, se desprind, imediat dup ă, dac ă nu cumva înaintea lui Hitler şi Mussolini, partizani şi înf ăptuitori de puciuri, Lenin, Stalin şi Tro ţki, propov ăduitori, şi practican ţi sadea, ai loviturilor de stat comuniste pe calea insurec ţiilor , începând cu 1917 şi culminând cu cele exportate de Stalin, mai ales dup ă 1944-1945. Potrivit lui Tro ţki, o insurec ţie se traduce printr-o „lovitur ă de pumn dat ă unui paralitic” 2, în vreme ce Ignazio Silone, alt specialist reputat în materie, descoperă chiar o „art ă” a înf ăptuitorilor. Unul dintre personajele sale cheie, Toma Cinicul, dezv ăluie „scenariul”, în sensul c ă, în ultimul act al unei lovituri de stat, este recomandabil să se întâmple un fapt care „ umple de onoare întreaga na ţiune şi deschide larg por ţile happy end -ului” 3.
1 Cf. Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat , Bucure şti, Editura Nemira, 1996, p. 99. 2 Cf. Ignazio Silone, Şcoala dictatorilor , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 144. 3 Ibidem , p. 148. 66
Ar fi fost straniu dac ă Antonescu, ca aliat oficial al lui Hitler şi inamic declarat al lui Stalin, nu ar fi traversat şi el o serie de lovituri de stat: la 6 septembrie 1940 – pentru a impune abdicarea Regelui Carol II 4 ; la 21-23 ianuarie 1941 – pentru a impune divor ţul de legionari; la 23 august 1944 – el însu şi devenind victim ă a complotului organizat de for ţele politice din opozi ţie, în frunte cu Regele Mihai. Lovitura din urm ă5 i-a fost fatal ă Mare şalului, c ăruia i s-a deschis în consecin ţă o singur ă perspectiv ă – drumul spre plutonul de execu ţie. Nu-i mai puţin adev ărat îns ă c ă nici happy end -ul sperat de comploti ştii de la 23 august 1944 nu a intervenit, de vreme ce unii dintre ei aveau s ă suporte (iar al ţii s ă sucombe) şocurile actelor de la 6 martie 1945 sau de la 30 decembrie 1947 date de comuni şti, pentru ca ace ştia, la rândul lor, s ă-şi vad ă începutul sfâr şitului tot printr-o lovitur ă de stat , la 22 decembrie 1989! În bun ă m ăsur ă, preg ătit ă şi dat ă în familie , dar ce conteaz ă de vreme ce evenimentul – proclamat ini ţial „revolu ţie”, ca şi la 23 august 1944 – a inaugurat perioada cea mai „convenabil ă” de pe lume – aceea a tranzi ţiei f ără de sfâr şit , care conduce univoc spre nic ăieri , asigurând integrarea României în era haosului planetar actual 6. În privin ţa mai multor elemente, autorii loviturilor de stat se prezint ă – ca un f ăcut – cu ... lec ţiile nepreg ătite , nefiind în m ăsur ă s ă probeze: Când şi cum se d ă o lovitur ă de stat? Exist ă lovituri de stat patriotice, sau antina ţionale; progresiste, sau retrograde ? Cât de mult se prelungesc consecin ţele în timp ale puciurilor şi, în egal ă m ăsur ă, cât cost ă ele, în bani şi vie ţi omene şti? Întâlnim iar ăş i acelea şi situa ţii: uzurpatorii ofer ă exclusiv răspunsuri optimiste , pentru a se constata apoi c ă nimic nu-i sigur sub soare... Excludem situa ţiile în care, asemenea unor reac ţii în lan ţ, un puci antreneaz ă pe un altul , iar dictatorii, prin şi în saraband ă, ofer ă întocmai spectacole binecunoscute în istorie în care tronurile cădeau unul dup ă altul !... Într-o asemenea serie ar fi fost culmea ca puciul de la 23 august 1944 s ă se fi dovedit unul sut ă la sut ă „curat”, a şa cum au inten ţionat şi apoi au clamat demolatorii lui Antonescu ... Care s-au str ăduit s ă dovedeasc ă c ă a fost o lovitur ă de stat „f ără probleme”, chiar patriotic ă şi progresist ă, populat ă, din partea lor, exclusiv cu eroi „pozitivi”. În privin ţa urm ărilor, ele nu putea fi decât ... luminoase. S ă recunoa ştem c ă în 1944 zei sau semi-zei de-ar fi ac ţionat, dar
4 De şi, în şedin ţa cabinetului din 18.IX.1940, Antonescu a pretins că regimul său fusese „instalat printr-o revolu ţie a unui singur om” (cf. Stenogramele şedin ţelor Consiliului de Mini ştri. Guvernarea Ion Antonescu, I, Bucure şti, 1997, p. 78). 5 Cf. Gh. Buzatu, în vol. 23 august 1944. Evalu ări şi controverse , ed. de Gavriil Preda, Ploie şti, Mileniul III, 2006, p. 26-74; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mare şalul Antonescu – Pro şi contra , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 335 şi urm. 6 Alain Joxe, Imperiul haosului, Bucure şti, Editura Corint, 2003. 67 tocmai acest lucru nu a fost posibil, cât timp lumea era cuprins ă în fl ăcări, iar România, ţar ă beligerant ă, era disputat ă de atâ ţia, deopotriv ă înving ători şi învin şi. Binevoitori şi în ţeleg ători, românii îns ă au ţinut pentru multe decenii data de 23 august 1944, când s-a proclamat capitularea în fa ţă Armisti ţiului oferit de Stalin, drept ... zi na ţional ă. Pe când al ţii, mai pu ţin numero şi ca noi şi mai pu ţin dispu şi le temenele, ne referim la finlandezi, profund reali şti, au rânduit momentul armisti ţiului lor din septembrie 1944 cu URSS ca zi de doliu na ţional ; cum a fost şi r ămâne în fond pân ă ast ăzi 7.
***
În ceea ce-l prive şte, Hitler n-a fost la curent, spre deosebire de Antonescu, cu preg ătirile comploti ştilor de la 23 august 1944. De şi unele informa ţii i-au parvenit Führerului şi, mai cu seam ă, împuternici ţilor s ăi de tot felul (militari, diplomaţi, consilieri economici, spioni) din zon ă. Multe din ştirile lor se contraziceau îns ă, iar, la Cartierul General al Führerului, nimeni n-a aflat timpul şi dispozi ţia necesar ă, în vâltoarea e şecurilor militare în serie ale celui de-al III-lea Reich, s ă realizeze un puzzle absolut obligatoriu, cel pu ţin pentru a ob ţine o imagine exact ă. Relativ la soarta lui Antonescu, Hitler era mai demult îngrijorat, dup ă cum vom constata. A fost şi motivul pentru care, în ianuarie- februarie 1944, mizând tocmai pe cartea ca Reichul s ă piard ă Bucure ştii din constela ţia Axei , Führerul a ordonat declan şarea preparativelor tehnice pentru elaborarea planului de ocupare a României: Opera ţiunea „Margaretha II” 8. Abia în urma vizitei lui Antonescu la Klessheim, în 26-27 februarie 1944, Hitler a abandonat, dup ă 24 de ore, toate preg ătirile 9 . Rezultatul: România, spre deosebire de Ungaria (19 martie 1944), n-a mai fost ocupat ă de for ţele Wehrmachtului , puci ştii de la Bucure şti şi-au v ăzut de treab ă în condi ţii absolut fire şti, c ăci ei n-au avut altceva de f ăcut decât s ă d ărâme „Vechiul regim”, acela al lui Antonescu. În anume momente, de fapt, pân ă în ultima clip ă, s-a pus problema dac ă nu cumva vor ac ţiona ... împotriva Mare şalului dar cu Antonescu ?! Oricum, lovitura a survenit în condi ţiile în care, mul ţumit ă acordului Hitler-Antonescu din februarie 1944, trupele germane erau prezente în România, dar nu constituiau for ţe ocupante . Nu se poate t ăgădui c ă o atare
7 Aurel Sergiu Marinescu, O contribu ţie la istoria exilului românesc , vol. 5, Bucure şti, Editura Vremea, 2005, p. 15. 8 Cf. Percy Ernst Schramm, Hrsg., Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht (Wehrmachtführungsstab) , Band IV/7, München, Bernard und Graefe Verlag, 1982, p. 247-249. Planul „Margaretha I” privea Ungaria, fiind pus în aplicare la 19 martie 1944, o dat ă cu invazia Wehrmachtului ( ibidem , p. 189-246). 9 Ibidem , p. 247-249 68 situa ţie a înlesnit considerabil, dac ă nu cumva decisiv, preparativele şi asaltul puci ştilor, asigurându-le mari şanse de reu şit ă. În cadrul ultimei întâlniri Hitler-Antonescu de la Cartierul General al OKW de la Rastenburg ( Wolfschanze ), din 5 august 1944, problema continu ării războiului României în tab ăra Reichului i-a preocupat obsesiv pe cei doi interlocutori. Care au abordat-o frontal, f ără s ă fi ajuns îns ă şi la o solu ţie pe măsur ă. Hitler, mai precis, dup ă stenograma german ă, ar fi l ămurit lucrurile 10 , pe când Antonescu, dup ă propriile-i note dictate la revenirea lui în Bucure şti 11 , ar fi exersat durit ăţ i în prezen ţa Führerului. Greu de imaginat, dat fiind c ă, la sfâr şitul notei, Antonescu însu şi a men ţionat c ă, dup ă peste cinci ore de discu ţii, el nu d ăduse un r ăspuns „nici negativ, nici pozitiv” la întrebarea „intempestiv ă” a lui Hitler dac ă mai considera războiul comun ori nu 12 . Pentru în ţelegerea deplin ă a cazului, decisiv este urm ătorul text 13 , inserat la dispozi ţia Mare şalului în PS-ul stenogramei: „Era s ă adaug, dar m-am re ţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodat ă un popor nu poate s ă ia un angajament orbe şte al ături de alt popor, când acesta face o ac ţiune şi politic ă şi militar ă gre şit ă şi cine spune c ă Germania nu va mai face de acum înainte acelea şi gre şeli... Nu pot sacrifica poporul meu dac ă se produc astfel de gre şeli” 14 . Aceast ă not ă, cu caracter net ăgăduit personal, apropie textul lui Antonescu de stenograma german ă15 , în sensul c ă acordul Mare şalului pentru a r ămâne al ături de Führer fusese – pentru ultima oar ă – dat. „Antonescu – descoperim în stenograma german ă – a r ăspuns c ă ar ătase deja c ă nu pusese deloc la îndoial ă inten ţiile [lui Hitler]. De altfel, nici un aliat al Germaniei nu este atât de loial ca România. Ea va r ămâne de partea Germaniei şi va fi ultima ţar ă care va p ărăsi Reichul, pentru c ă ştie c ă sfâr şitul Germaniei înseamn ă sfâr şitul României” 16 . Examinând acest paragraf, profesorul Florin Constantinescu stabile şte leg ătura
10 Vezi Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Bucure şti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 254-272. La întrevederea de dup ă micul dejun, Hitler s-a declarat convins „ că soarta Germaniei este legat ă în mod indisolubil de soarta statelor mijlocii şi mici din Europa. Nici o protec ţie englez ă nu poate salva Finlanda, România, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia sau Turcia de bol şevism” ( ibidem , p. 266). 11 Ibidem , p. 245-254. 12 Ibidem , p. 254. 13 Care nu apare în toate edi ţiile documentului în discu ţie. 14 Apud Ion Calafeteanu, Români la Hitler, p. 254. 15 Întocmit ă, precum toate celelalte de acela şi personaj din anturajul Führerului şi delegat al MAE din Berlin, ministrul Paul Schmidt, cunoscut dup ă r ăzboi şi ca un eminent memorialist (cf. Hitler´s Interpreter , Melbourne-London-Toronto, Heinemann, 1951). 16 Apud Ion Calafeteanu, Români la Hitler , p. 272. Vezi considera ţii asupra acestui episod, în Florin Constantiniu, O istorie sincer ă a poporului român , edi ţia a II- a, Bucure şti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 400. 69
şi cu declara ţia f ăcut ă în acele zile de Mare şal îns ărcinatului cu afaceri al Turciei la Bucure şti, şi anume c ă „nu era posibil, nici în interesul României s ă întreprind ă ac ţiuni militare împotriva Germaniei” 17 . Printre cei prezen ţi la Rastenburg la ultima întrevedere Hitler-Antonescu s-a aflat şi generalul Titus Gârbea, şeful în exerci ţiu al Misiunii Militare Române pe lâng ă OKW , şi care, de asemenea, a rezumat convorbirile ori şi-a consemnat impresiile 18 . Generalul a re ţinut c ă, în finalul dialogului, Antonescu a creat un moment tensionat, la care „Hitler, încruntat şi nervos, sare din domeniul militar al discu ţiei în domeniul politic, f ără leg ătur ă. El îi cere lui Antonescu s ă r ăspund ă dac ă va lupta, ca aliat al Reichului, în fruntea armatei române pân ă la limita extrem ă. Mare şalul a fost surprins şi indignat de aceast ă întrebare f ără ocol, care îndep ărta perspectiva încheierii r ăzboiului. Foarte dezam ăgit, Antonescu a r ăspuns prin ni şte întreb ări. Iat ă-le: <<Îmi cere ţi s ă mă sinucid împreun ă cu poporul şi armata mea? Cum este cu putin ţă ? Cum pute ţi crede c ă a ş putea lupta al ături de diviziile germane, înarmate a şa de bine, când a ţi refuzat mereu s ă-mi acorda ţi ajutoarele militare solicitate? Cum crede ţi c ă ve ţi men ţine Frontul de R ăsărit o dat ă cu intrarea Turciei în r ăzboi [2 august 1944] , intrare ce ofer ă Alia ţilor posibilitatea cuceririi M ării Negre şi a Bulgariei, chiar lâng ă noi? Cum crede ţi c ă, lipsi ţi de ap ărarea antiaerian ă, putem rezista raidurilor aliate? >>. Reac ţia nea şteptat ă a lui Antonescu l-a descump ănit pe Hitler; acesta nu se a ştepta la atâta vehemen ţă şi din aceast ă cauz ă r ăspunde cu lucruri care nu pot s ă stea în picioare...” 19 Potrivit lui Titus Gârbea, rezultatul discu ţiilor din 5 august 1944 din „Bârlogul lupilor” a fost nul , dezbaterile având un caracter conflictual 20 . To ţi cei prezen ţi erau extenua ţi, astfel c ă Hitler a suspendat dezbaterile. La ie şire din sala de conferin ţe, Antonescu s-a apropiat de generalii Titus Gârbea şi Ion Gheorghe, ministrul nostru în func ţie la Berlin, c ărora le-a declarat revoltat: „<
17 Ibidem . 18 Vezi Gh. F. Anghelescu, Gh. Buzatu, Generalul Titus Gârbea despre ultima întrevedere Hitler-Antonescu , în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie <
23 Apud Cartea Alb ă a Securit ăţ ii , I, 23 august 1944 – 30 august 1948, editor Mihai Pelin, Bucure şti, 1997, p. 259. 24 Apud Dr. Henry Picker, Hrsg., Hitlers Tischgespräche im Führerhauptquartier, 1941-41, Bonn, Athenäum-Verlag, 1951 (însemnare din 26 februarie 1942); idem, Zastolnye razgovorî Ghitlera, Smolensk, Rusici, 1998, p. 86. 25 Ibidem. 26 Vezi ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri – Serviciul Special de Informa ţii, dosar 6/1940; idem, dosar 10/1943; idem, dosar 25/1943; idem, dosar 64/1943, vol. I-II; idem, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, dosar 244/1944. 71
şi-a dat seama mai degrab ă inamicul, precum, în septembrie 1944, când delega ţia român ă fusese convocat ă la Moscova pentru semnarea Armisti ţiului cu Na ţiunile Unite, iar Lucre ţiu P ătr ăş canu, intrigat, interesându-se la V. M. Molotov de ce URSS nu se ar ăta la fel de „receptiv ă” cu trimi şii noii puteri de la Bucure şti în raport cu concesiile promise delega ţilor lui Antonescu anterior lui 23 august 1944, a primit din partea demnitarului sovietic acest r ăspuns, pe cât de sec, pe atât şocant şi de real: „Pentru c ă Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. [reprezenta ţi] o aventur ă!” 27 . Pe de alt ă parte, Mare şalul - defec ţiune de viziune ori de cre ştere în mediul balcanic al Bucure ştilor? – nu a pus mare pre ţ pe valoarea membrilor „Opozi ţiei” şi nici pe şansa lor de reu şit ă. Din multitudinea de documente, ne oprim asupra rezolu ţiei lui Antonescu pe un raport al SSI din 23 iunie 1944, intitulat Not ă cu privire la chipul în care apreciaz ă Maniu posibilit ăţ ile de armisti ţiu ale României . Era exact cu dou ă luni înaintea puciului, iar Mare şalul, luând act de manevrele persoanelor implicate, le rezerva, f ără nici o re ţinere, un „rol de ciocli care se preg ătesc s ă moar ă omul şi s ă-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat” . Cât prive şte moralitatea comploti ştilor, ni şte „p ăioase” , ei reprezentau „toate zdren ţele [care] s-au adunat de vânt la col ţuri de strad ă şi gunoaie” 28 .
***
Literatura istoric ă privind evenimentele din august 1944 din România este, pe cât de bogat ă, pe atât de inegal ă şi de variat ă29 . Ceea ce este deosebit de semnificativ, lovitura de stat de la 23 august 1944 s-a aflat, chiar din momentul declan şă rii, în centrul unei suite de conflicte, care s-au interferat ori succedat, deopotriv ă, în ţar ă, dominat ă de comunişti în 1945-1989, ori în exil, unde „vocile” predominante au apar ţinut îndeosebi reprezentan ţilor P.N. Ţ., P.N.L.,
27 Aurel Sergiu Marinescu, O contribu ţie la istoria exilului românesc , vol. 5, p. 18-19. 28 ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri – Serviciul Special de Informa ţii , dosar 30/1941, f. 73. Vezi, de asemenea, Mircea B ălan, Istoria tr ădării la români, II, edi ţia a II-a, Timi şoara, Editura Eurostampa, 2002, p. 402 şi urm. 29 Repertorierea, par ţial ă, a produc ţiei istoriografice în Ştefan Pascu, Gh. Hristodol şi colaboratori, eds., Bibliografia istoric ă a României , vol. I, IV-X, Bucure şti - Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, 1970-2005; Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea r ăzboi mondial şi România. O bibliografie, Ia şi, Editura Academiei, 1981; Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945, Ia şi, Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă, 1995, p. 69-110; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948) , Bucure şti, Editura Paideia, 1999, p. 593-663; Traian Udrea, 23 august 1944: Controverse istorico-politice. Studiu istoriografic , Bucure şti, Editura Alex-Alex & Leti Pres, 2004. 72
Regelui Mihai 30 şi, nu mai pu ţin, legionarilor din emigra ţie 31 . A fost, nu trebuie să ne în şel ăm, o confruntare ce s-a desf ăş urat pe planurile politico-diplomatic, ideologic şi propagandistic, ştiin ţific şi literar, iar, nu în cele din urm ă, în domeniul informa ţiilor 32 . Îns ă rolul major, se în ţelege, l-au avut istoricii, ei fiind, finalmente, adev ăra ţii înving ători. Aceasta întrucât, în stadiul actual, istoricii şi-au câ ştigat posibilitatea de a studia nestingheri ţi premisele şi desf ăş ur ările lui august 1944 ori libertatea de-a spune ultimul cuvânt. Ceea ce, trebuie s ă recunoa ştem, este cu totul remarcabil, în raport cu situa ţia lui Auric ă Simion, care a beneficiat, fapt pe care l-am remarcat, de un „tratament special” cu volumul intitulat Preliminarii politico-diplomatice ale insurec ţiei române din august 1944 33 , cuprinzând informa ţii şi interpret ări r ămase valabile şi ast ăzi. Pe de alt ă parte, s-ar putea vorbi de o satisfac ţie tardiv ă, dup ă ce - atâtea decenii - au precump ănit punctele de vedere ale factorilor politici, situa ţie care se reflect ă, înainte de orice şi în chipul cel mai nefiresc, în şirul denumirilor de tot felul pe care le-a cunoscut actul de la 23 august 1944, de la lovitur ă de stat sau de palat , ceea ce nu-i tot una, prin 1944-1945, la eliberarea sovietic ă, predominant ă prin 1947-1955, apoi la insurec ţia armat ă şi, în sfâr şit, prin anii ‘80, la revolu ţia de eliberare na ţional ă armat ă antifascist ă şi antiimperialist ă 34 , altfel zis, în viziunea autorit ăţ ilor de la Bucure şti, revolu ţia român ă din august 1944 , pentru ca, în prezent, s ă se ajung ă, iar ăş i, la ceea ce a fost de bun la început şi exprim ă, cu adev ărat, realitatea, esen ţa fenomenului istoric - lovitur ă de stat ... De şi se insist ă, de regul ă, asupra str ăduin ţelor comuni ştilor de-a se „introduce” în derularea actului de la 23 august 1944, pe care l-au în ălţat pân ă la rangul de sărb ătoare na ţional ă, mai multe for ţe politice şi grup ări s-au str ăduit s ă-şi asume paternitatea, exclusiv ă sau m ăcar par ţial ă, a evenimentului 35 , precum: 1) Regele Mihai I şi colaboratorii; 2) partidele istorice şi, cu prioritate, P.N. Ţ. - Iuliu Maniu; 3) P.C.R., care a avut privilegiul duratei men ţinerii la putere (1947- 1989), dar nu şi pe acela al adev ărului, în vreme ce, de cealalt ă parte, s-au impus str ăduin ţele fo ştilor colaboratori ai Mare şalului Ion Antonescu şi, separat, ale legionarilor de-a desconsidera şi condamna faptele întâmplate. De altfel, sub acest aspect, „startul” l-a dat însu şi Mare şalul Ion Antonescu, care, la sfâr şitul
30 Aurel Sergiu Marinescu, O contribu ţie la istoria exilului românesc , vol. 5, p. 15 şi urm. 31 Vezi Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei române şti (1927-1941), Bucure şti, Editura FFPress, 1996, p. 11-50. 32 Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , II, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1996. 33 Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979. 34 Conceptul, orice s-ar zice, a fost fundamentat şi exportat de Moscova. 35 Vezi Gh. Neac şu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucure şti, Editura Majadahonda, 2000, p. 7-8. 73 zilei de 23 august 1944, închis fiind dup ă arestare împreun ă cu Mihai Antonescu în camera de timbre a Casei Noi de la Palatul Regal din Bucure şti, a fost cel dintâi care a redactat „pentru istorie” o relatare referitoare la împrejur ările demiterii sale 36 , respingând - cum putea face altfel? - faptele survenite şi exprimându-şi îngrijorarea - pe deplin legitim ă, în condi ţiile survenite – pentru viitorul ţă rii şi al neamului. Cu referire direct ă la 23 august 1944, în stadiul actual al cercet ărilor, dup ă deschiderea arhivelor şi extinderea perspectivei asupra epocii cercetate, dup ă desfiin ţarea cenzurii, dar şi dup ă toate cele prin câte şi cum a România, în prezent este sigur c ă nimeni nu mai e în m ăsur ă s ă revendice exclusiv paternitatea actului istoric , s ă-l includ ă în categoria temelor tabù sau, cumva, în cercul lui noli tangere… În chip cu totul fericit, faptele, în m ăsura sporit ă în care ţin de domeniul trecutului, ele apar ţin istoricilor, şi numai lor , care, dac ă înc ă n- au f ăcut-o, trebuie s ă se pun ă la lucru, pentru a le surprinde şi reda exact, obiectiv, în toat ă amploarea, spectaculozitatea şi complexitatea lor, cu toate laturile lor bune sau rele, albe sau negre. Şi aceasta dac ă se dore şte a se confirma tradi ţiile, excelente, ale scrisului nostru istoric, în ansamblu. Revenind la bilan ţ, se impune cu prioritate aten ţiei un lucru: decenii la rând, pe m ăsur ă ce anivers ările se aglomerau, num ărul d ărilor de seam ă voit concluzive şi festive sporea, se raportau, de la un an la altul, obligatoriu, noi realiz ări istoriografice, superioare celor precedente, de şi, pân ă acum, iat ă, CARTEA C ĂRŢILOR despre 23 august 1944 înc ă n-a ap ărut! Cu toate c ă, în anume privin ţe şi momente, intensitatea investiga ţiilor în domeniu b ătea toate recordurile istoriografice, pân ă la a deveni b ănuitoare, iar, în chip bizar, se ajunsese, prea adeseori, ca întreaga istorie a prezen ţei României pe fronturile celui de-al doilea război mondial şi chiar întregul trecut na ţional să fi fost „cânt ărite” (ori valorate) prin … prisma lui 23 august 1944! Nu se afirma cu claritate, dar se gândea, c ă, dac ă a fost conflagra ţia secolului, ea s-a produs numai pentru c ă trebuia s ă survin ă 23 august 1944. Pentru atât, şi pentru nimic mai mult, nu! F ără evenimentul nostru , m ăcelul planetar n-ar fi avut vreun rost şi sens! Erori grave, evident, dar nu o tragedie, din moment ce, şi în prezent, dup ă 15 ani de tranzi ţie, mul ţi dintre studio şii de odinioar ă au „emigrat” spre alte zone ale trecutului, unde - culmea! - repet ă p ăcatul originar, fiind dispu şi s ă înghesuie istoria de ansamblu a r ăzboiului mondial în alte „mari” probleme , care, acum ca şi atunci, se dovedesc parte a fenomenului şi nu pot, nicidecum, atinge ori dep ăş i întregul ! Fără alte considerente, re ţinem din bilan ţul istoriografic despre 23 august 1944:
36 Mare şal Ion Antonescu, 23 august 1944: Însemn ări din celul ă, apud Gh. Buzatu, coordonator, Mare şalul Antonescu la judecata istoriei, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293. 74
Domeniul este acoperit cu lucr ări de toate genurile : monografii, sinteze, radiografii, studii, articole şi note, bibliografii şi cronologii, volume de documente şi memorialistice, ghiduri de arhive, albume etc., ap ărute fie (mai ales) în ţar ă, fie în str ăin ătate. Sub raport cantitativ, situa ţia se prezint ă, potrivit cercet ărilor noastre, astfel: - cărţi speciale ap ărute în ţar ă şi în str ăin ătate (în emigra ţie) 37 , aproximativ 1 000; - cărţi generale despre al doilea r ăzboi mondial dar cuprinzând referin ţe şi aprecieri esen ţiale ori documente specifice despre 23 august 1944 - aproximativ 1 500 38 ; - studii şi articole valorificate în revistele de specialitate (române şi str ăine) - aproximativ 3 000. De re ţinut, în context, c ă numai în lucrarea de propor ţiile Bibliografiei istorice a României , vols. I şi IV- X, deci anii 1944-2005, am depistat peste 1 700 de studii privind epoca celui de- al doilea r ăzboi mondial, inclusiv ori îndeosebi actul de la 23 august 1944. Acestora trebuie s ă le ad ăug ăm aproximativ 4 000 articole şi materiale diverse de istorie local ă, ap ărute în publica ţii întâmpl ătoare ori în presa jude ţean ă. În ce prive şte documentele valorificate prin publicare în volume sau în revistele din ţar ă şi str ăin ătate ori cele depistate personal sau de care avem cuno ştin ţă , c ă exist ă în marile arhive sau biblioteci române şi str ăine, ele acoper ă istoria zilei de 23 august 1944, cu premisele, contextul declan şă rii şi desf ăş urarea evenimentului, cu consecin ţele sale multiple, apropiate şi îndep ărtate, num ărul lor dep ăş ind cu mult cifra de 10 000 39 .
***
Pentru desf ăş urarea r ăzboiului mondial în ansamblu, luna august 1944 s- a dovedit a fi fost una dintre cele mai bogate în evenimente militare şi politico- diplomatice decisive pentru determinarea cursului ostilit ăţ ilor într-un sens unic - pr ăbu şirea Germaniei şi a celorlalte state r ămase fidele Axei . Dup ă e şecul Wehrmachtului de-a preîntâmpina deschiderea celui de-al doilea front de c ătre Alia ţi pe teatrul european, în Normandia, şi dup ă imposibilitatea de-a evita pr ăbu şirea Grupului de Armate „Centru” în fa ţa ofensivei for ţelor Armatei Ro şii, ambele, e şecuri de propor ţii, înregistrate concomitent, în iunie 1944,
37 Din rândul c ărora am distins mai multe tendin ţe sau orient ări: regali ştii şi grupul comploti ştilor de la 23 august 1944; partidele politice; legionarii; militarii şi „na ţionali ştii” (Josif Constantin Dr ăgan, N. Baciu ş.a.). 38 Ceea ce, insist, nu este mult, în raport cu bibliografia mondial ă consacrat ă ostilit ăţ ilor din 1939-1945 şi care, anual, se îmbog ăţ eşte cu circa 20 000 de lucr ări, iar în ansamblu, potrivit datelor centralizate pe computer, a dep ăş it de mult un milion de titluri de toate genurile. 39 Vezi Gh. Buzatu, D. Puzdrea, Actul de la 23 august 1944 în perspectiva unor noi documente , în Istorie şi societate , II, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 12- 13. 75 pentru Adolf Hitler a devenit clar c ă sfâr şitul devenise inevitabil 40 . Dar nimic nu i-a schimbat hot ărârea de a continua lupta ori de-a refuza s ă pun ă cap ăt conflictului printr-o solu ţie negociat ă. Ceea ce, între altele fie spus, nici nu era posibil, întrucât, de cealalt ă parte, decizia Marilor Puteri ale Na ţiunilor Unite era în egal ă m ăsur ă ferm ă, de a continua ostilit ăţ ile pân ă la capitularea necondi ţionat ă a Germaniei şi alia ţilor ei. România, în rolul de stat satelit al Reichului şi de participant activ la război, cu for ţele inamicului sovietic p ătrunse în martie 1944 pe teritoriul na ţional şi supus ă adeseori, dup ă 4 aprilie 1944, bombardamentelor represive anglo-americane, era - în august 1944 - angrenat ă profund în complexul imens al desf ăş ur ărilor conflagra ţiei secolului. Situa ţia ei era, mai mult decât a altor beligeran ţi, inextricabil ă, ceea ce se desprindea ca rezultat al evolu ţiei proprii, sub toate aspectele, dar mai cu seam ă în urma confrunt ării cu o realitate incredibil ă: por ţiuni ale teritoriului na ţional ocupate, de-o parte şi de alta, de for ţele inamicului sovietic (în nord-est) dar şi de for ţele pe moment... aliate, germane şi ungare (nord-vestul Transilvaniei). Dar cum, în ciuda situa ţiei disperate, r ăzboiul al ături de Germania fiind în perspectiv ă pierdut, faptul nu trebuia s ă se concretizeze cu mutilarea teritorial ă a ţă rii de c ătre înving ători (în spe ţă , de c ătre U.R.S.S.) şi nici cu impunerea unor desp ăgubiri enorme, Mare şalul Antonescu a oferit r ăspunsuri par ţial satisf ăcătoare problemei de interes general: ce era de f ăcut ? Este cazul îns ă s ă men ţion ăm c ă nici din partea opozi ţiei politice anti-antonesciene, care s-a coagulat treptat mai ales în 1943- 1944, n-a venit un r ăspuns prompt şi adecvat. Aceasta doar pentru c ă, în culise, se preg ătea lovitura de stat? Greu de admis, de vreme ce, pân ă la mijlocul zilei de 23 august 1944, s-a avut din nou în vedere recursul la Mare şal pentru a dirija desprinderea României din tab ăra Axei ! Regele şi colaboratorii s ăi, confrunta ţi cu Ion şi Mihai Antonescu, n-au mai fost de acord cu a şa ceva, ace ştia au fost aresta ţi, astfel c ă debutul loviturii de stat cel pu ţin s-a dovedit plin de succes, dar chestiunile esen ţiale ale ţă rii n-au fost, prin aceasta, rezolvate şi nici nu şi-au aflat solu ţii. Armisti ţiul impus României de Marile Puteri (URSS) ale Na ţiunilor Unite s-a dovedit împov ărător, nici un angajament precis şi d ătător de speran ţe nu s-a luat în perspectiva Conferin ţei P ăcii, dar, ceea ce era cel mai grav, răsturnarea regimului a fost departe de a-şi fi dovedit rezultatele scontate. E şecul de la Bucure şti al lui Hitler dup ă pierderea ca aliat a lui Antonescu, prin toate consecin ţele sale militar-politice, economice şi propagandistice, a creat avantaje Marilor Alia ţi, România fiind obligat ă s ă lupte mai departe, de data aceasta în rândurile Na ţiunilor Unite, trebuind, în octombrie 1944, s ă realizeze, în contrast cu iulie 1941, „ cealalt ă trecere a Nistrului”, spre Vest, unde s-a angajat în unele
40 A se vedea opiniile împ ărt ăş ite de A. Hitler lui Anté Pavelici la 18 septembrie 1944 (Andreas Hillgruber, Hrsg., Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler , II, Frankfurt am Main, 1970, p. 505 şi urm.). 76 opera ţiuni de amploare pe teritoriile Ungariei şi, în continuare, ale Cehoslovaciei şi Austriei. Prea-pu ţinul ob ţinut a semnificat – poate?! - evitarea distrugerii României prins ă între dou ă fronturi masive, posibil ă mai ales în cazul confrunt ării cu inamicul sovietic pe teritoriul na ţional, dar, totu şi, faptul ţine de domeniul probabilit ăţ ii. În istorie, nu mai insist ăm, interven ţia inevitabilului ce ar fi fost dac ă... se dovede şte oricând contra-productiv ă. Sub un alt aspect, for ţele „eliberatoare” sovietice au înf ăptuit rapid ocuparea României , care a căpătat un statut agravant în raport cu cel precedent, de stat-satelit al Reichului german , ceea ce era cu totul altceva pe planul raporturilor interna ţionale. Iat ă de ce, în context, Mare şalul Antonescu, confruntat cu atâtea variabile, a optat pentru continuarea r ăzboiului în tab ăra german ă. Am insistat c ă, în cursul întrevederilor cu Hitler din 26-28 februarie şi 5 august 1944, Mare şalul l-a convins pe Führer în privin ţa capacit ăţ ii reale a României de-a r ămâne „prezent ă” de partea Axei . A fost şi motivul pentru care, dup ă cum s-a ar ătat, în februarie 1944 Hitler a contramandat ordinul de preg ătire a planului opera ţiunii „Margaretha II” - ocuparea României în caz de defec ţiune, ceea ce nu s-a mai petrecut cu planul „ Margaretha I” , aplicat în cazul Ungariei, la 19 martie 1944. La 21 iulie 1944, în şedin ţa a Consiliului de Mini ştri, Antonescu şi-a exprimat convingerea c ă „ singura for ţă în Europa care era şi este capabil ă s ă mai ţin ă ordine în acest continent este tot for ţa german ă. În ziua când for ţele militare germane se vor pr ăbu şi şi vor antrena în aceast ă pr ăbu şire întreaga pr ăbu şire social ă şi militar ă a Germaniei, atunci toat ă Europa va c ădea în anarhie. Nu văd posibilitatea din partea americanilor, în special a englezilor, ca s ă men ţin ă şi s ă salveze Europa de la anarhie şi de aceea... interesul nostru politic şi militar este ca Germania s ă nu se pr ăbu şeasc ă” 41 . Ac ţionând pentru continuarea r ăzboiului, Mare şalul Antonescu nu era, trebuie s ă fie cât se poate de limpede, pe deplin mul ţumit de nivelul şi formele sus ţinerii nem ţeşti, pentru ca nu mai departe decât la 5 august 1944, în ultima sa întrevedere cu Hitler, s ă-i transmit ă Führerului nemul ţumirile sale 42 . Dup ă aceea, chiar în cursul evenimentelor decisive din ultima decad ă a lui august 1944, în discu ţiile cu general-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” dispus în nord-estul României, sau cu Karl Clodius 43 , emisarul economic
41 ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, dosar 31/1944, f. 105-106. 42 Andreas Hillgruber, op. cit., II, p. 481 şi urm. 43 Vezi Însemn ările din celul ă ale Mare şalului, din care extragem acest rânduri: „ …I-am cerut [lui Clodius] … s ă arate acest lucru la Berlin, s ă roage s ă în ţeleag ă pozi ţia Ţă rii noastre în fa ţa cataclismului ce o amenin ţă şi a mea în fa ţa Istoriei şi a Ţă rii şi să-mi dea dezlegarea a trata un armisti ţiu (subl. ns.), dorind s ă ie şim din aceast ă situa ţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conduc ătorii ei. Dl Clodius a promis c ă va ar ăta exact dorin ţa noastr ă; i-am ar ătat c ă noi trebuie s ă ne lu ăm libertatea de a ne ap ăra via ţa viitoare a neamului…” 77 al Führerului la Bucure şti, Antonescu, continuând s ă-şi exprime nemul ţumirea, a avertizat partea german ă c ă nu mai excludea din calcul solu ţia unui armisti ţiu cu reprezentan ţii Na ţiunilor Unite. Dup ă unele recunoa şteri ulterioare, demersurile Mare şalului au precipitat ac ţiunile comploti ştilor pentru a se urgenta destituirea Conduc ătorului statului român 44 , înaintea oric ărei mi şcări neconvenabile ori surprinz ătoare. Faptele surveneau în zilele în care serviciile secrete ale Reichului apreciau drept „bun ă” starea de spirit a armatei române, voin ţa ei de-a continua războiul „al ături de Germania” 45 , iar ministrul german de Externe Joachim von Ribbentrop, în baza rapoartelor lui Manfred von Killinger, ministrul de la Bucure şti, socotea pozi ţia Mare şalului Antonescu ca fiind, pe mai departe, „pe deplin sigur ă”46 . În rândul for ţelor opozi ţioniste regimului Antonescu şi prelungirii războiului al ături de Hitler, anul 1944 a adus nu numai importante clarific ări, ci şi reorganiz ări 47 . Astfel, diversele grupuri politice (Gh. T ătărescu, fost N. Iorga etc.) au intrat în alert ă, iar principalele partide şi lideri (P.N. Ţ. - Iuliu Maniu, P.N.L. - Constantin I. C. Br ătianu, P.S.D. - C. Titel Petrescu, P.C.R. - Lucre ţiu Pătr ăş canu) au întemeiat Blocul Na ţional Democrat, consolidat de manifestul lansat în iunie 1944. În rândurile intelectualit ăţ ii şi ale corpului de ofi ţeri superiori (în special în cazul celor disponibiliza ţi de Mare şal pe parcurs) s-a accentuat curentul anti-antonescian. Un loc aparte l-a câ ştigat corpul diploma ţilor de carier ă, care, ac ţionând în cadrul Ministerului Regal al Afacerilor Str ăine, sub conducerea lui Grigore Niculescu-Buze şti, s-a aflat la curent cu negocierile purtate de Ion şi Mihai Antonescu pentru încheierea armisti ţiului cu Marii Alia ţi şi, totodat ă, avea leg ături strânse cu Casa Regal ă, cu Regele în persoan ă. Pentru toate for ţele, prezen ţa lui Mihai I şi a Casei Regale în tab ăra ostil ă Mare şalului devenise nu numai un simbol, ci în perspectiv ă se dovedea de mare însemn ătate, mai ales c ă, potrivit planurilor comploti ştilor, se căzuse de acord ca, în debutul loviturii de stat, suveranul s ă-l convoace pe Antonescu la Palatul din Bucure şti şi s ă dispun ă arestarea lui dac ă se mai opunea armisti ţiului, iar, în continuare, în lipsa Conduc ătorului Statului şi a Comandantului de C ăpetenie al Armatei, singur Regele, în calitatea-i de Cap al
44 Eugen St ănescu şi colaboratori, Alexandru Cretzianu - un diplomat de carier ă în misiune pentru preg ătirea ie şirii României din Ax ă, Ploie şti, 1999, p. 94-95. 45 Gh. Buzatu, ed., Actul de la 23 august 1944 în context interna ţional. Studii şi documente , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1984, p. 290. 46 Ibidem . 47 Ibidem , passim . 78
Oştirii 48 , fiind în m ăsur ă s ă se adreseze Ţă rii şi Armatei pentru a le comunica schimbarea şi a le chema la lupt ă, al ături de Na ţiunile Unite (în spe ţă , U.R.S.S.) şi împotriva Germaniei şi a ultimilor ei alia ţi! În etapa preliminar ă actului de la 23 august 1944 s-a dovedit inspirat ă constituirea şi ac ţiunea unei forma ţiuni militare (C. S ănătescu, D. D ămăceanu, Emil Bodn ăra ş ş.a.), care, sub raportul tehnic, a definitivat preparativele concrete ale arest ării Mare şalului şi echipei sale. Astfel, la 24 iulie 1944, echipa militar ă a comploti ştilor, lipsit ă de „contribu ţia” politicienilor, a pus la punct planul de ac ţiune cuprinzând problemele generale - politice şi speciale - şi cele tehnico-militare, iar momentul ac ţiunii a fost stabilit vag pentru ultima decad ă a lunii august 1944. La 15-16 august, s-a stabilit lovitura pentru 26 august 1944 , când, fiind într-o sâmb ătă, se presupunea c ă Mare şalul Antonescu era mai lesne de atras în curs ă, adic ă „convocat” la Palatul Regal din Bucure şti şi, potrivit solu ţiei „optime”, arestat, dac ă s-ar fi împotrivit semn ării armisti ţiului cu Na ţiunile Unite şi încet ării imediate a r ăzboiului al ături de Germania. A şa dup ă cum se ştie, în func ţie de desf ăş urarea evenimentelor interne şi interna ţionale, cu prioritate a celor pe plan militar, ulterior, în prima parte a zilei de 23 august 1944 , a survenit devansarea loviturii de stat, de la 26 august 1944, cum se stabilise ini ţial, chiar pentru dup ă- amiaza zilei de 23 august 1944! 49 Pentru evolu ţia faptelor spre acest deznod ământ, un aport important a revenit nu numai bulvers ărilor de pe teatrele de r ăzboi europene (de pe frontul din Moldova îndeosebi), dar şi desf ăş ur ărilor de pe t ărâmul diplomatic, care, în esen ţă , fac subiectul dezv ăluirilor unor documente recent ap ărute 50 Pentru moment, ne referim, în mod special, la contactele secrete vizând semnarea armisti ţiului României antonesciene cu reprezentan ţii Na ţiunilor Unite, angajate progresiv în 1943-1944 de trimi şii Mare şalului, cu delega ţii S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S., la Cairo, Lisabona, Berna, Madrid, Ankara şi Stockholm 51 . La aceste negocieri au participat, cu acceptul Mareşalului, şi reprezentan ţii declara ţi ori b ănui ţi ai grup ărilor politice opozi ţioniste (în spe ţă , P.N. Ţ. şi P.N.L.) prezente în complot. Prezen ţa lor a avut o dubl ă semnifica ţie. În primul
48 Fundamentat ă prin Decretul-Regal nr. 3 027 din 7 septembrie 1940 (apud Mare şal Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc , vol. I, edi ţie Gh. Buzatu, Ia şi, Editura Moldova, 1992, p. 78, doc. nr. 32). 49 Detalii la Gh. Buzatu, Stela Cheptea, ... Şi a fost 23 august şi Robert Zidaru, 23 august 1944: Preliminarii şi desf ăş urare, în Gh. Buzatu, coord., Mare şalul Antonescu la judecata istoriei , p. 248-288. 50 Cf. Gh. Buzatu, Dana Beldiman, 23 august 1939 – 23 august 1944: România şi proba bumerangului , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2003. 51 Vezi cele mai concludente informa ţii referitoare la aceast ă problem ă Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context interna ţional, p. 210-285; Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , I, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1988, p. 229-304. 79 rând, ace ştia, dep ăşindu-şi limitele mandatelor încredin ţate de Antone şti, au negociat cu prioritate în numele opozi ţiei ori, dac ă n-au reu şit s ă blocheze, pentru motive lesne de b ănuit, succesul eforturilor oficiale, cel pu ţin au realizat, în al doilea rând, s ă-i ţin ă la curent pe cei interesa ţi în privin ţa soartei tratativelor. Ceea ce, în condi ţiile date, ale izol ării diplomatice interna ţionale a României aflat ă în r ăzboi, n-a fost pu ţin lucru. Dimpotriv ă. Nu mai insist ăm s ă subliniem, dintr-un alt punct de vedere, c ă, tot prin canalele Ministerului Afacerilor Str ăine, acelea şi persoane (Grigore Niculescu-Buze şti, Alexandru Cretzianu, George I. Duca ş.a.) au stabilit şi între ţinut contacte cu reprezentan ţii Na ţiunilor Unite şi, mai mult decât atât, în perioada 20-23 august 1944, i-au avertizat asupra evenimentului în perspectiv ă de la Bucure şti : demiterea lui Antonescu şi retragerea României din Ax ă52 . Respectivele demersuri, net ăgăduit, şi-au avut rostul şi locul lor pe lâng ă cancelariile diplomatice de la Londra şi Washington, dac ă n-ar fi fost, în parte cel pu ţin, anihilate de contraofensiva ori de indiferen ţa, frizând ostilitatea, a Kremlinului, convins c ă „opozi ţia burghez ă” din România, în preajma desprinderii Bucure ştilor de Ax ă, miza excesiv pe Marea Britanie şi S.U.A., ceea ce, cu adev ărat, era în contradic ţie cu acordurile interaliate care prevedeau o „participare egal ă” la toate negocierile secrete cu sateli ţii Germaniei. Nemul ţumirea a devenit cu atât mai f ăţ işă cu cât, dup ă în ţelegerea anglo-sovietic ă din iunie 1944, U.R.S.S.-ului i-a revenit „partea leului” în abordarea şi solu ţionarea problemelor Europei Est-Centrale. Este bine stabilit c ă, în octombrie 1944, la Moscova, în urma negocierilor Churchill- Stalin, acordul amintit avea s ă fie des ăvâr şit, ceea ce pentru România şi vecinii săi a sporit riscul de-a trece de sub tutela celui de-al III-lea, prin acordul sau din indiferen ţa Occidentului, în zona de domina ţie sovietic ă, altfel spus - în robia Kremlinului. Se profila un orizont sumbru, pentru „actorii” de la 23 august 1944 care proiectaser ă una şi câ ştigau cu totul altceva . Grigore Niculescu-Buze şti, cel care fusese în fond liderul echipei de diploma ţi implicat ă în prepararea şi declan şarea actului de la 23 august 1944, va m ărturisi, cu deplin ă sinceritate, într-o epistol ă adresat ă la 7 martie 1949 colegului s ău Gheorghe Barbul, cunoscutul colaborator şi biograf al fostului Mare şal: „ În r ăsturnarea politicii noastre din august 1944 s-au reflectat un element de alegere şi unul de fatalitate. Alegerea nu a fost între regimul nazist şi cel comunist. Dac ă chestiunea s-ar fi prezentat în acest mod, cred c ă toat ă lumea ar fi ales regimul nazist, c ăci nu poate fi nici o îndoial ă - nu exista o asemenea îndoial ă nici chiar în august 1944 - c ă regimul nazist ar fi fost cu mult mai suportabil decât cel comunist . În spiritul acelor care au contribuit la schimbarea politic ă, alegerea
52 Vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, Mare şalul Antonescu în fa ţa istoriei , I-II, Ia şi, Editura B. A. I., 1990, passim ; Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939- 1944 , p. 217 şi urm. 80 era între regimul nazist şi o şans ă rezonabil ă de libertate (subl. ns.)” 53 . Recunoa şterea lui Grigore Niculescu-Buze şti, coroborat ă cu declara ţiile cunoscute ale lui Iuliu Maniu din septembrie-decembrie 1944 şi nenum ărate alte documente, denot ă în ce grad sau amploare comploti ştii de la 23 august 1944 au ratat obiectivul vizat prin destituirea lui Antonescu, care a constituit îns ăş i ra ţiunea ac ţiunii lor, şi anume - în termenii dulci ai epistolarului - „ şansa rezonabil ă de libertate” . Este categoric c ă, mizând pe... şans ă, comploti ştii au ac ţionat într-un fel în postura de sinuciga şi, de vreme ce, se cunoa şte mult prea bine, în locul unui regim de libertate a şteptat şi râvnit la Bucure şti s-a instalat regimul comunist, fabricat, exportat şi patronat de Moscova! Se adevereau, în acest fel, cuvintele lui I. V. Stalin expuse lui I. B. Tito, la Moscova, în aprilie 1945 54 . De altfel, în condi ţiile concrete create, n-a fost de mirare c ă majoritatea comploti ştilor de la 23 august 1944 aveau s ă-şi g ăseasc ă sfâr şitul în cele mai cumplite condi ţii (unii asasina ţi, în închisorile şi lag ărele comuniste), al ţii fiind nevoi ţi s ă se expatrieze şi numai foarte pu ţini (Ioan de Mocsonyi-Styrcea, de exemplu) reu şind, dup ă ani grei de deten ţie, s ă ajung ă în Vest. Sub acest aspect trebuie în ţeleas ă m ărturisirea de o debordant ă sinceritate a lui Grigore Niculescu-Buze şti, unul dintre principalii „actori” ai loviturii de la 23 august 1944, c ă, dac ă s-ar fi pus în discu ţie o op ţiune între regimul comunist şi cel nazist pentru etapa post-Antonescu, comploti ştii nu ar fi ac ţionat! Prefer ăm s ă nu insist ăm, întrucât pove ştile cu dac ă nu-şi au rostul în reconstituirea faptelor istorice. În ceea ce-l prive şte îns ă pe Grigore Niculescu-Buze şti este recomandabil s ă re ţinem şi alte m ărturii, de fel favorabile, asupra ac ţiunilor sale şi ale grupului ce-l reprezenta. Marele ziarist şi istoric care a fost Pamfil Şeicaru îi transmitea generalului N. R ădescu, la 14 octombrie 1948, din Palma de Malorca, unde emigrase, informa ţii concrete despre complotul organizat la nivelul Ministerului Regal al Afacerilor Str ăine din Bucure şti în 1943-1944, din care a reie şit „ o scelerat ă conspira ţie de ambi ţii disparate ”55 .
***
În r ăstimp, în nord-estul României, acolo unde în perioada aprilie-august 1944 cele dou ă grupuri de armate care se înfruntau - Fronturile 2 şi 3 Ucrainene şi Grupul de Armate „Ucraina de Sud” (în total, aproximativ 2 000 000 de oameni) - şi-au consolidat necontenit pozi ţiile, apropierea uraganului devenind iminent ă. La 23 mai 1944, în şedin ţa guvernului, Mare şalul Antonescu a
53 Liviu V ălena ş, Mare şalul Ion Antonescu şi frontul secret. Convorbiri cu Gheorghe Barbul , Bucure şti, Editura Vremea, 2001, p. 151. 54 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, Editura Europa, 1990, p. 74-75. 55 Hoover Institution on War, Revolution and Peace, Hoover Archives, Palo Alto, California, USA, fond G. Caranfil, box no. 1. 81 subliniat cum c ă „pe front se prevede în curând dezl ănţuirea furtunii”. General- colonel Hans Friessner, la pu ţin timp dup ă ce preluase comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi numai cu patru zile înaintea ofensivei sovietice în zon ă, s-a declarat convins c ă sovieticii urmau s ă loveasc ă între Prut şi Siret. Şi, în adev ăr, în zorii zilei de 20 august 1944, dup ă succesele în serie repurtate de Armata Ro şie în toate sectoarele Frontului de Est, pe „verigile” care legau ţinuturile Careliei de acelea ale Ucrainei apusene, Fronturile 2 şi 3 Ucrainene s- au pus în mi şcare în cadrul opera ţiunii Ia şi-Chi şin ău. A fost una dintre cele mai mari ofensive declan şate în cursul celui de-al doilea r ăzboi mondial şi, în func ţie de rezultat, una „dintre cele mai reu şite” 56 . Întrucât, avându-se în vedere c ă dup ă numai trei zile s-a produs cotitura României în r ăzboi, iar în zona Chi şin ăului Hitler a pierdut pentru a doua oar ă, şi atunci definitiv, Armata a 6-a german ă, desf ăş ur ările militare din zon ă au deschis U.R.S.S.-ului „poarta Balcanilor” şi, nu mai pu ţin, a Europei Centrale. Totul a c ăpătat, în viziunea unuia dintre cei mai de seamă istorici militari ai veacului XX, l-am numit pe Basil Liddel Hart, propor ţiile unui nou Stalingrad 57 . Insuccesele trupelor germane şi române au fost rapide şi tulbur ătoare 58 . Între 20 şi 22 august 1944, Mare şalul însu şi s-a deplasat în zona frontului, la Bac ău, la Comandamentul Armatei 4 române, ori la Tg. Ocna, la Statul Major al lui Friessner. Pericolul ce se profila asupra României era imens - t ăvălugul sovietic amenin ţa îns ăş i inima României, Capitala şi zona petrolifer ă, ambele de însemn ătate vital ă pentru continuarea r ăzboiului. Este adev ărat c ă Mare şalul Antonescu mai dispunea de câ ţiva „a şi în man şet ă” pentru a mai spera s ă răstoarne cumva cursul opera ţiunilor militare, dar, în primul rând, n ădăjduia s ă st ăvileasc ă ofensiva inamicului pe aliniamentul Foc şani - N ămoloasa - Br ăila. Dar, pentru aceasta, l-a avertizat Mare şalul pe Friessner, la 22 august 1944, se impunea ca, prin eforturi conjugate, trupele germane şi române s ă bareze înaintarea Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene înainte ca ele s ă ating ă faimoasa linie de ap ărare, pentru c ă, în caz contrar, România avea s ă fie „pierdut ă”. Conduc ătorul statului român a dezvoltat un atac fulminant la adresa Înaltului Comandament german în privin ţa modului în care nu reu şise s ă organizeze ap ărarea României 59 , pentru ca, finalmente, s ă cuteze a prevedea cu deplin ă luciditate: „ ... Fără Mare şalul Antonescu, România ar fi poate ast ăzi o jertf ă a anarhiei şi a
56 Henri Michel, La Seconde Guerre mondiale , II, Paris, PUF, 1969, p. 209. 57 B. H. Liddell Hart, History of the Second World War, London, Cassell, 1971, p. 585. 58 Platon Chirnoag ă, Istoria politic ă şi militar ă a r ăzboiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944 , ediţia a IV-a, Ia şi, Editura Fides, 1998, p. 328-329. 59 Ibidem , p. 338-342. 82 puterilor du şmane Germaniei” 60 . Era îns ă, deja, prea târziu! Pe front, în zona Ia şilor sau în Basarabia, e şecurile se ţineau lan ţ, iar la Bucure şti mecanismul loviturii de stat, stabilit ă - cum s-a men ţionat - pentru data de 26 august 1944, st ătea s ă fie declan şat. Au intervenit, în acele condi ţii, o sum ă de elemente, care, toate, au contribuit la dezamorsarea mecanismului, totul devenind posibil : situa ţia şi apelurile disperate de pe front; decizia Mare şalului de a informa Berlinul, prin Clodius, în privin ţa deciziei sale de-a se retrage din tab ăra german ă61 şi inten ţia de-a se deplasa iar ăş i pe front, începând cu dup ă-amiaza zilei de 23 august, pentru a conduce personal bătălia Moldovei , în speran ţa de a opri la „por ţile Foc şanilor” trupele invadatoare sovietice, cu scopul de-a ob ţine condi ţii mai bune de armisti ţiu. Or, tocmai acest fapt, plecarea lui Antonescu din Bucure şti, a alertat pe comploti şti, care şi a şa, dup ă 20 august 1944, deveniser ă extrem de întreprinz ători - conciliabule zilnice şi nocturne, multe cu participarea Regelui Mihai I, alertarea Marilor Alia ţi, mobilizarea echipelor preg ătite pentru cazurile de „maxim ă urgen ţă ” etc. Confruntarea care se anun ţa a antrenat for ţele cele mai diverse: trupele str ăine de pe teritoriul na ţional, germane sau sovietice, care, fiecare, din puncte de vedere total opuse, erau interesate în deznod ământul dramei, str ăduindu-se, unii, s-o provoace ori, al ţii, s-o... previn ă. Mare şalul Antonescu şi oamenii s ăi, care, deja se preg ăteau s ă ias ă de pe scena istoric ă, nu- şi imaginau cum ; comploti ştii, precipita ţi s ă ocupe locurile r ămase libere, de şi nu-şi d ădeau prea bine seama când şi în cel fel se va produce revirimentul? Optimismul lor era molipsitor, cu toate c ă, la urma urmelor, ac ţiunea lor nu se baza pe for ţele proprii, ci, cu prec ădere, pe factorul surpriz ă sau pe bun ăvoin ţa Marilor Alia ţi... Oricare dintre comploti şti era speriat s ă afle ce se întâmpla dac ă factorii presupu şi nu ar fi jucat ori, mai cu seam ă, dac ă ar fi fost descoperi ţi? Şi nu a lipsit mult s ă se întâmple chiar a şa ceva! Iat ă motivul pentru care actul de la 23 august 1944, de însemn ătate substan ţial ă pentru cauza Na ţiunilor Unite în războiul contra Germaniei şi a ultimilor ei alia ţi, avea s ă devin ă, o dat ă cu trecerea anilor, un serios motiv de remu şcări şi repro ş, comploti ştii trebuind, ei în şişi, s ă se explice dac ă nu cumva ei planificaser ă tr ădarea ţă rii sau n-au înlesnit instaurarea regimului comunist la Bucure şti?! Cât îl prive şte pe Mare şalul Ion Antonescu, acesta, la „procesul” din mai 1946, a avut t ăria s ă declare f ără reticen ţă şi f ără regret: „Se va şti odat ă precum c ă ziua de 23 august EU (subl. ns.) am fixat-o în Istorie!”
***
60 Ibidem , p. 342. 61 Un element-cheie în viziunea lui V. R ădulescu-Pogoneanu pentru a-i impulsiona pe comploti şti s ă ac ţioneze la 23 august 1944 (cf. Eugen St ănescu şi colab., Alexandru Cretzianu , p. 96). 83
Ajungem la episodul cardinal - arestarea Antone ştilor. Dup ă radiografia zilei de 23 august 1944, publicat ă în colaborare în anul 1979 62 şi dup ă alte studii, bazate pe investigarea şi confruntarea memorialisticii şi declaraţiilor, pe coroborarea documentelor, încheierile ce se desprind sunt urm ătoarele: 1) La 23 august 1944, în epicentrul evenimentului - arestarea Antone ştilor (la Palatul Regal din Calea Victoriei) s-au aflat cel pu ţin 30 de persoane, care, ulterior, au depus m ărturii, verbal ori în scris 63 . Calitatea surselor, în func ţie şi de aceea a oamenilor, difer ă şi, se în ţelege, valoarea probelor este inegal ă. Un izvor (Ioan de Mocsonyi-Styrcea) este (asemenea personajului, care în 1947-1963 a r ăvăş it închisorile comuniste) execrabil , deci inutilizabil; altele sunt aproximative , atestând clar dorin ţa autorilor de-a se propulsa tardive pe roluri marcante în desf ăş urarea faptelor (în ordine, D. Dămăceanu, Emilian Ionescu, C. S ănătescu, a şadar, to ţi militari); nu lipsesc probele dezinhibate (Lucre ţiu P ătr ăş canu, Bellu Zilber), nici cele dezlânate (Emil Bodn ăra ş, C. Agiu), dup ă cum nici altele fardate şi voit studiate (Regele Mihai, diploma ţii de la Curte). În categoria, rar ă, a m ărturiilor sistematice şi precise le includem pe cele datorate lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache 64 , Gh. I.
62 Vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, Istoria unei zile , Ia şi, Editura Academiei, 1979 (extras). 63 Gh. Buzatu, coordonator, Mare şalul Antonescu la judecata istoriei , p. 274- 278; Eftimie Ardeleanu, Armata şi actul de la 23 august 1944 , în mss. (referat la doctorat, aprilie 2000); Alexandru O şca, Protagoni ştii actului de la 23 august 1944. Dest ăinuiri contemporane , în „Revista Istoric ă”, Bucure şti, t. XV, nr. 5-6/2004, p. 27- 42; Gh. Neac şu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste , Bucure şti, Editura Majadahonda, 2000; general-maior M. Varia, 23 august 1944. Studiu , Bucure şti, 1993 (ms.); relatarea generalului Aurel Aldea (editor Claudiu Seca şiu, revista „22”, nr. 34/1998, p. 8-9); relat ările lui Corneliu Coposu (apud Gh. Oni şoru, Instaurarea regimului comunist în România , Bucure şti, 2002, p. 118-120) şi Gh. Br ătianu (apud Gh. Buzatu, Claudiu Seca şiu, Din arhiva istoric ă a României contemporane , I, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie <
Br ătianu, Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, Grigore Gafencu şi Eugen Cristescu, iar în cea de excep ţie , cuprinzând relat ări şi declara ţii prompte şi exacte , unele chiar adnotate (chiar dac ă în închisoare), care rezist ă tuturor confrunt ărilor, se înscriu toate materialele ce poart ă girul Mare şalului Antonescu. Faptul nu este întâmpl ător, de vreme ce, în 1944-1946, era cel dintâi interesat de aflarea şi stabilirea adev ărului. Este un element remarcabil, care recomand ă precis sursele fundamentale, de la care trebuie s ă pornim şi la care s ă revenim în analize. Dintre documentele ce poart ă semn ătura Mare şalului, distingem trei de o valoare excep ţional ă: - Documentul intitulat Însemn ări din celul ă, a şternute într-o agend ă din 1930 a Regelui Carol II, chiar în seara demiterii (aproximativ între orele 21 şi 23), dup ă ce Mare şalul şi Mihai Antonescu au fost încuia ţi în a şa-zisa camer ă- safé a Casei Noi. Documentul, ţinut ascuns vreme de decenii, a fost scos la lumin ă, în 1980, de c ătre Gh. Teodorescu (fost în garda Palatului) şi se p ăstreaz ă în original. - Detaliile furnizate de I. Antonescu în cursul interogatoriilor conduse de Avram Bunaciu, la 15 şi 20 aprilie 1946, în cadrul preg ătirii procesului „marii tr ădări na ţionale” din 6-17 mai 1946. De re ţinut c ă ex-Mare şalul a rev ăzut şi corectat , cu acribie … ştiin ţific ă, toate filele dactilografiate ale interogatoriilor şi, în unele cazuri, nemul ţumit, a solicitat s ă fie re-audiat! A şa s-a întâmplat cu textul primei audieri pe tema 23 august 1944, când pe marginea interogatoriului din 15 aprilie 1946 a consemnat: „Declara ţiile [mele] nu sunt înregistrate total şi nici în propriile fraze [exact] . De aceea apar atât de incoerente. Mare şal Antonescu” 65 . În consecin ţă , Avram Bunaciu 66 l-a chemat pe de ţinut la un nou interogatoriu, la 20 aprilie 1946, din care extragem acest fragment , care, juxtapus textului amintit al Însemn ărilor din celul ă, ne ofer ă, f ără discu ţie, descrierea cea mai complet ă şi veridic ă, exact ă a desf ăş ur ării audien ţei istorice
Mare şalul Ion Antonescu, în sediul din Bucure şti al Pre şedin ţiei Consiliului de Mini ştri, cu numai 20 de ore înaintea loviturii de stat (22 august 1944, aproximativ orele 22,00 – 23,45). Notele liderului na ţional-ţă rănist din acel moment cuprind clarific ări necesare în privin ţa unor probleme despre care circul ă numeroase variante fanteziste (rezisten ţa pe linia Foc şani-Nămoloasa-Gala ţi, ultima vizit ă a lui Antonescu la Hitler în 5 august 1944, inten ţiile de viitor ale Mare şalului, nehot ărârea de-a semna ori respinge armisti ţiul cu Alia ţii, imposibilitatea Germaniei de-a mai rezista etc.). 65 Arhiva CNSAS, Bucure şti, fond 40 010, „Tribunalul Poporului”, 1946, vol. 44, f. 108. 66 Despre unele dintre problemele în studiu, vezi Marin Radu Mocanu, Avram Bunaciu (Documente), Bucure şti, Funda ţia Culturală Libra, 2006, passim. 85 de la Palat din 23 august 1944 (aproximativ între orele 15,15 şi 17,30) 67 . S ă parcurgem şi acest text: „[…] Mergând la Palat [în dup ă-amiaza de 23.8.1944] , l-am g ăsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreun ă la Rege. Am v ăzut în curte tancurile pe care mi le ceruse s ă se apere de nem ţi. Ţevile erau îndreptate spre cas ă. Atunci, în fa ţa lui Mihai Antonescu şi S ănătescu, i-am spus c ă nu mai e nimic de f ăcut şi c ă a ştept ăm numai un r ăspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. S ănătescu se scoal ă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ie şit din camer ă şi dup ă o jum ătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de solda ţi din garda Palatului 68 cu revolverele în mân ă. Surprins, am spus: «Ce înseamn ă aceasta, Majestate?». În timpul acesta m-a luat de coate un maior [Anton Dumitrescu] pe care l-am f ăcut «mi şel». Lui S ănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ru şine, d-tale, om b ătrân, s ă-l puie pe Rege, un copil, s ă fac ă astfel de lucruri neuzitate?». Dup ă ce S ănătescu mi-a spus: «Sunte ţi arestat fiindc ă nu a ţi vrut s ă face ţi armisti ţiu» şi i-am r ăspuns «Cum îndr ăzne şti s ă afirmi c ă nu am vrut s ă fac armisti ţiu?» , Regele a trecut în alt ă camer ă. Dup ă aceasta S ănătescu a f ăcut semn solda ţilor s ă ne scoat ă [din „Salonul Galben”] . Am fost b ăga ţi într-o cas ă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mic ă, lipsit ă de fereastr ă, f ără scaune. Am stat pân ă la 4, când a venit d-l «Ceau şu» 69 care ne-a dus într-o cas ă de la periferie [în Bucure şti] unde am stat 8 zile [pân ă 30 august 1944] , când ru şii ne-au ridicat şi dus la Moscova” 70 . Ce se desprinde, în mod sigur, din textul de mai sus, care repet ăm, trebuie coroborat cu Însemn ările din celul ă ale Mare şalului, precum şi cu alte mărturii 71 ? Neputând cuprinde totul, vom proceda selectiv , re ţinând esen ţialul , surprinzând mobilul faptelor întâmplate:
67 Cf. şi relatarea lui Ion Mihalache, dup ă declara ţia lui Eugen Cristescu din 14 aprilie 1946 (apud Cartea Alb ă a Securit ăţ ii , I, p. 259). 68 Ad ăugat de ex-Mare şal în text. 69 Emil Bodn ăra ş. 70 Arhiva CNSAS, fond 40 010, vol. 44, f. 169-170; cf. şi Procesul Mare şalului Antonescu , vol. 3, editor Marcel-Dumitru Ciuc ă, Bucure şti, 1998, p. 444-445. 71 Revenim asupra dezv ăluirilor pe care Ion Mihalache, indicând drept sursă pe Iuliu Maniu, le-a f ăcut la 28 august 1944 lui Eugen Cristescu: „ …Însu şi Mihalache a fost surprins de întors ătura lucrurilor şi ştia de la Maniu urm ătoarele am ănunte: c ă M.S. Regele a chema întâi pe Mihai Antonescu şi, dup ă aceea, a pus pe Mihai Antonescu s ă-l cheme pe Mare şal. Dup ă o discu ţie asupra situa ţiei, l-a întrebat pe Mare şal: <
a) În 22-23 august 1944, Antonescu luase ferm decizia de-a încheia Armisti ţiul cu Na ţiunile Unite, lucru comunicat şi, deci, bine cunoscut comploti ştilor . b) I. Antonescu fusese rugat de frunta şii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Br ătianu, I. Mihalache, Gh. I. Br ătianu, C. Titel Petrescu) să conduc ă el opera ţiunea de semnare a armisti ţiului. c) Mare şalul fusese ferm convins pân ă atunci c ă retragerea României din Ax ă şi semnarea armisti ţiului trebuiau realizate numai dup ă avertizarea lui Hitler. De altfel, în seara de 22 august, revenind de pe frontul din Moldova, el i- a exprimat precis lui Carl Clodius, pe care l-a primit la Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri din Bucure şti, inten ţia ca România s ă se desprind ă de Ax ă, precizându-i c ă mai a ştepta r ăspunsul Berlinului înc ă 24 de ore, pân ă la 24 august 1944, orele 18,00. Dar, în clipa în care, la Snagov, în 23 august 1944, aproximativ la ora 11,00, Ion Antonescu a c ăzut la în ţelegere cu Gh. I. Br ătianu, în prezen ţa lui Mihai Antonescu, vice-pre şedintele Consiliului de Mini ştri şi titularul Externelor, ca istoricul s ă-i aduc ă o „scrisoare de garan ţie” semnat ă de liderii istorici în sensul c ă ei erau de acord cu condi ţiile armisti ţiului (cedarea provinciilor istorice din Est în folosul U.R.S.S., desp ăgubirile de r ăzboi etc.),
Aci s-a început o discu ţie enervant ă, între M.S. Regele şi Mare şalul Antonescu. Mare şalul i-a spus: <
72 Vezi mai jos, în acest capitol. 73 În varianta I a interogatoriului din 20 aprilie 1946, Ion Antonescu a t ăiat fraza urm ătoare privind promisiunea lui Gh. I. Br ătianu de-a reveni cu „scrisoarea de garan ţie”: „N-a sosit nici el [Gh. I. Br ătianu], nici Mihalache pân ă la ora 3, când aveam audien ţă la Rege” (Arhiva CNSAS, fond 40 010, vol. 36, f. 84-85). 88 imediat. În plus, Antonescu venise la Rege ca să-l informeze , iar nu s ă-i raporteze ori s ă realizeze ceva (armisti ţiul!) împreun ă. Înainte de orice, Mare şalul nu era omul - nici chiar în acele momente cruciale - care s ă asculte recomand ările Suveranului, un „copil”, cum l-a calificat de altfel în cursul întrevederii, iar aceasta pentru c ă în problema armisti ţiului Conduc ătorul avea deja planul s ău şi n-a admis sugestiile venindu-i din partea „cuibului de vipere” de la Palat. h) Din aceste contradic ţii şi neîn ţelegeri avea s ă rezulte, pu ţin dup ă ora 17,00, respingerea de c ătre Mare şal a sugestiilor Regelui, iar, finalmente, arestarea Antone ştilor! i) Care era deosebirea de solu ţii între cele dou ă tabere - comploti şti şi victimele posibile ale invers ării de situa ţii? Una enorm ă, şi anume: - Regele şi echipa sa apreciau c ă era suficient s ă se anun ţe arestarea Antone ştilor şi întoarcerea armelor, pentru ca Alia ţii - iluzie de şart ă – să se gr ăbeasc ă s ă ofere României Armisti ţiul, şi înc ă în cele mai bune condi ţii ! Or, se cunoa şte prea bine, nu avea s ă fie a şa. N-a fost admis nici un Armisti ţiu, iar presa interna ţional ă („The Times”, „The New York Times” ş.a.) de a doua zi s-a precipitat a vorbi despre capitularea României 74 , care, efectiv, se produsese. - I. Antonescu urm ărea, dimpotriv ă, ca să se încheie efectiv un Armisti ţiu , pentru un anume segment al frontului, şi ale c ărui consecin ţe, mult mai favorabile decât ale unei capitul ări de genul celei men ţionate, ar fi fost incontestabil pozitive! În aceasta a constat esen ţa faptelor desf ăş urate. Imediat, trupele sovietice au ocupat România , ele fiind literalmente „aduse”, iar guvernul Constantin Sănătescu, tocmai instalat, surprins şi dezam ăgit, avea s ă protesteze cel dintâi împotriva situa ţiei intervenite. Efectele loviturii de stat, departe de-a fi fost „roze”, începur ă s ă se repercuteze chiar împotriva comploti ştilor şi, în perioada imediat urm ătoare, deopotriv ă cei victorio şi şi cei învin şi la 23 august 1944, aveau să suporte din plin consecin ţele de cataclism ale unui act istoric înf ăptuit în prip ă şi prost conceput . Era, poate, răzbunarea istoriei , la care aveau s ă se refere Ion Antonescu, în deten ţie la Moscova ori la Bucure şti (1944-1946)? Sau, dup ă cum au întrev ăzut victimele complotului, ac ţiona ... „blestemul Mare şalului”?! Nu ştim, cu toate c ă leg ătura nu era defel una fantezist ă...
***
Ajun şi cu expunerea faptelor în seara de 23 august 1944, se impun câteva întreb ări retorice , absolute necesare pentru formularea concluziilor:
74 Vezi Gh. Buzatu, ed., Românii în istoria universal ă, vol. II/2, Ia şi, 1988, passim. 89
- La 23 august 1944, dup ă orele 22,00, românii şi-au manifestat bucuria pentru sfâr şitul r ăzboiului, pr ăbu şirea dictaturii şi instalarea p ăcii. Din toate, n-a fost nici una, în afar ă de tragedia României , în curs de amplificare în ceasurile şi în zilele urm ătoare! - Nu s-a documentat suficient, cu aplica ţie special ă la România, rostul formulei „capitul ării necondi ţionate” în condi ţiile prezen ţei Bucure ştilor în Ax ă pân ă la 23 august 1944. - R ăzboiul din Est, c ăruia i s-a pus cap ăt la 23 august 1944, nu încetase, totu şi, a fi fost - pân ă în ultima secund ă – unul just şi na ţional . Este dificil a calcula de câte ori „Eliberatorul” de dup ă 23 august 1944, deşi admis în rândurile Na ţiunilor Unite, era un agresor recidivist fa ţă de România şi din punctul de vedere al dreptului interna ţional. - În sfâr şit, o ac ţiune precum cea înf ăptuit ă la 23 august 1944, fiind complot, nu putea fi şi na ţional ă. Pe deasupra, în negocierile preliminare de armisti ţiu s-au ciocnit toate grupurile şi grupule ţele, toate punctele de vedere , iar Iuliu Maniu, Regele şi guvernul, fa ţă cu asaltul intern şi extern comunist, numai aparent s-au bucurat de credit şi autoritate. În atare condiţii numai, clasa politic ă din România n-a fost capabil ă s ă realizeze o retragere a ţă rii din conflagra ţie dup ă exemplul Finlandei . Cei care au beneficiat de aceast ă situa ţie au fost, în rândul întâi, Marii Alia ţi în general, Stalin în special. - Foarte bine, se va spune, întrucât în politic ă scopul scuz ă mijloacele . Acestea fiind repudiate numai dup ă ani şi ani, atunci când vin istoricii să le descopere şi s ă le condamne … Astfel, trebuie s ă fim în acord cu neîntrecutul N. Iorga, şi anume istoria este numai într-un sens, moral, un tribunal .
***
De mai multe decenii, în mod concret de la terminarea celui de-al doilea război mondial încoace, dac ă nu cumva din anul imediat precedent, deci de îndat ă dup ă lovitura de stat de la 23 august 1944, istorici şi publici şti, comentatori militari şi politici, cunoscu ţi politicieni şi diploma ţi, martori şi acuzatori la „procesul” din mai 1946 al echipei guvernamentale care a condus România între 1940 şi 1944 au sus ţinut, cu orice prilej şi pe un ton hot ărât, în temeiul unor argumente şi documente, multe considerate … irefutabile, cum că Mare şalul Ion Antonescu şi colaboratorul s ău principal, Mihai Antonescu, vicepre şedintele cabinetului şi ministrul Afacerilor Str ăine, ar fi respins – categoric şi sistematic – orice dialog serios, constructiv cu delega ţii Marilor Puteri ale Na ţiunilor Unite, în frunte cu S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie. Angajate cu scopul de-a ob ţine ie şirea ţă rii din tab ăra Axei , patronat ă de Germania, pe calea armisti ţiului. Nu au fost luate în considera ţie nici intensele negocieri de pace separat ă din 1942-1944, nici misiunile speciale încredin ţate unor soli tainici (Barbu Ştirbey ş.a.), nici rosturile unor diploma ţi (Al. Cretzianu, 90
George I. Duca ş.a.), nici demersurile de la Bucure şti din ultimele zile şi ore de „dinaintea furtunii”, adic ă de la 20-23 august 1944, totul, dar absolut totul, a fost astfel construit ca echipa Mare şalului s ă fie acuzat ă, o dat ă în plus, pentru ignorarea realit ăţ ilor îngrozitoare ale ţă rii, din dorin ţa de a … sluji Germania şi pe Adolf Hitler „pân ă la cap ăt”, chiar cu pre ţul catastrofei României. Semnale de pace specifice, între care un document şi un episod inventate (telegrama „personal ă” adresat ă Mare şalului personal de c ătre Stalin!), au fost folosite tot împotriv ă. Documentele 75 ne îng ăduie îns ă abordarea istoriei diplomatice sub noi unghiuri, permi ţând interpret ări şi concluzii complet diferite de acelea la mod ă. Cele mai multe dintre aceste documentele provin fie din inepuizabilele fondurile diplomatice britanice 76 , fie din fondul constituit dup ă r ăzboi de un fost colaborator al Ministerului Afacerilor Str ăine din Bucure şti, D. G. Popescu, care, dup ă Conferin ţa P ăcii de la Paris din 1946, s-a decis s ă r ămân ă în Occident. El a încredin ţat ulterior spre p ăstrare copiile după originalele unor documente diplomatice esen ţiale din arhiva MAS celebrei Funda ţii interna ţionale Hoover Institution on War, Revolution, and Peace. Hoover Institution Archives de pe lâng ă (nu mai pu ţin celebra) Stanford University din Palo Alto, California, Statele Unite ale Americii. În cursul cercet ărilor noastre din 1980, 1986 şi 1987, le-am descoperit şi cercetat în fondul respectiv. Documentele din acest fond, coroborate cu informa ţiile desprinse din arhivele diplomatice britanice şi române, întregesc în chip fericit datele deja cunoscute din colec ţiile oficiale editate în S.U.A. referitoare la un episod marcant, care a provocat şi se men ţine în aten ţia istoricilor. Facem referire la ac ţiunile României antonesciene în perspectiva loviturii de la 23 august 1944. Astfel, s-a afirmat şi se sus ţine cum c ă guvernul Ion Antonescu nu ar fi admis, nici în fa ţa dezastrului de pe Frontul din Moldova din 20-22 august 1944, s ă fac ă vreun pas în direc ţia Armisti ţiului cu Alia ţii. Declara ţia f ăcut ă de Mare şal Regelui Mihai I, în cursul ultimei audien ţe din dup ă-amiaza lui 23 august 1944, când a respins îndemnul suveranului de-a se în ţelege cu Na ţiunile Unite, este luat ă ca atare. N-au contat st ăruin ţele şi motiva ţiile Mare şalului sau ale lui Mihai Antonescu, care, după ce la 22-23 august 1944 avuseser ă ini ţiative serioase în aceast ă direc ţie 77 , au cerut
75 Cf. Gh. Buzatu, Dana Beldiman, op. cit., passim. 76 Great Britain, Public Record Office, London – Kew Gardens, Foreign Office – 371. 77 Facem trimitere la ofertele prin intermediul Turciei (vezi în special Arh. M.A.E., fond T.1, Ankara, vol. 3, filele 113-114 - M. Antonescu c ătre Lega ţia din Ankara, 22.8.1944; ibidem , f. 115 – telegrama nr. 4 097 din 22.8.1944 a lui M. Antonescu c ătre Al. Cretzianu; ibidem , f. 120 – telegrama „strict secret ă” a lui M. Antonescu c ătre Al. Cretzianu, 23.8.1944) ori la delegarea unor negociatori în capitalele neutre (cf. Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mare şalul Antonescu în fa ţa istoriei , I, Ia şi, 91 timp pentru a se a ştepta rezultatele eforturilor. Dar – persist ă cei neîncrez ători – au existat realmente asemenea demersuri? , iar r ăspunsurile oferite sunt, cel mai adesea, negative. Iat ă îns ă c ă documente recent editate infirm ă asemenea opinii. Aşa, de exemplu, telegrama fulger nr. 1 386, expediată de ambasadorul britanic la Ankara, Sir H. Knatchbull-Hugessen, la 23 august 1944, ora 3,26 p.m., deci aproximativ cu o or ă înaintea audien ţei decisive ( şi ultime) a Antone ştilor la Regele Mihai, subliniaz ă c ă diplomatul fusese convocat de premierul Turciei pentru a-i fi transmis mesajul recep ţionat de la reprezentantul turc din Bucure şti. Este bine s ă re ţinem c ă, deopotriv ă cu Knatchbull-Hugessen, premierul turc i-a informat pe ambasadorii S.U.A. şi U.R.S.S. la Ankara. Care era îns ă con ţinutul mesajului din Bucure şti? Reprezentantul turc în România fusese chemat de Mihai Antonescu, vicepre şedintele cabinetului şi ministrul de Externe al României, care, ţinând seama de situa ţia „foarte grav ă” de pe Frontul din Moldova, decisese, „cu asentimentul Mare şalului, al Regelui şi al şefilor tuturor partidelor de opozi ţie” 78 , s ă propun ă negocieri de armisti ţiu Na ţiunilor Unite. Se aştepta, pentru urm ătoarele 24 de ore, r ăspunsul guvernelor de la Londra şi de la Washington în privin ţa ini ţiativei Bucure ştilor. Dar este preferabil s ă lu ăm cuno ştin ţă de textul integral al notei ministrului turc la Bucure şti destinat Ankarei 79 : „[…] 2. Am fost la Pre şedintele Consiliului 80 . Situa ţia este foarte grav ă. În dou ă zile, ru şii vor fi ocupat Basarabia. Înainteaz ă şi în alte ţă ri. Poate Turcia media între noi şi armatele anglo-americane beligerante? Am asentimentul Mare şalului, al Regelui şi al şefilor tuturor partidelor de opozi ţie. Rog un r ăspuns în 24 de ore din partea Guvernelor britanic şi al Statelor Unite la urm ătoarele probleme: a. Vom trimite un delegat român la Moscova pentru încheierea unui armisti ţiu; b. Vom intra în contact cu ru şii şi anglo-americanii: în acela şi timp pentru a fixa condi ţiile armisti ţiului; c. Vom discuta condi ţiile la Cairo cu Alia ţii; d. Pre şedintele Consiliului României dore şte s ă ştie care dintre aceste trei alternative ar fi preferat ă de anglo-americani.
Editura B. A. I., 1990; Gh. Zaharia şi colaboratori, eds., Istoria P.C.R. Sintez ă. Documentar, vol. 5, Bucure şti, f.a.). Referitor la demersurile lui Mihai Antonescu din 22-23 august 1944 prin Ankara vezi detalii în capitolul precedent, precum şi la Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial, I, p. 247. 78 Excluzându-l pe Ion Antonescu, toate celelalte referin ţe erau inexacte. 79 PRO, FO – 371/44 005; Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939- 1945 , p. 217. 80 Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Str ăine şi vicepre şedintele Consiliului de Mini ştri. 92
(Sfâr şeşte). 3. Pre şedintele Consiliului Turciei - încheia ambasadorul britanic în Turcia - m-a informat pe mine, pe ambasadorul sovietic şi îl informeaz ă pe reprezentantul Statelor Unite[…]” 81 . Telegrama lui Knatchbull-Hugessen a fost primit ă la Londra tot în cursul zilei de 23 august, la ora 4,35 p.m., iar Foreign Office -ul s-a hot ărât, f ără întârziere, s ă dea curs mesajului. Iat ă cuprinsul memorandumului redactat pentru uzul intern al departamentului: „Rog vede ţi aceast ă copie preliminar ă a unei telegrame fulger de la Ankara con ţinând o ofert ă de pace din partea Mare şalului Antonescu 82 . Formularea din telegram ă este foarte obscur ă şi nu-mi pot da seama ce înseamn ă sugestia ca Turcia s ă medieze între români şi «armatele anglo- americane beligerante». Antonescu voia un r ăspuns în 24 de ore de la Guvernele britanic şi american, ne-men ţionând îns ă Guvernul sovietic, de şi este gata în aparen ţă s ă trimit ă un delegat român la Moscova pentru încheierea unui Armisti ţiu. Dac ă noi şi americanii r ăspundem în sensul c ă românii trebuie s ă trimit ă un delegat la Moscova pentru încheierea unui Armisti ţiu, românii ar putea crede c ă noi şi americanii ne dezinteres ăm de acea ţar ă şi ar putea prefera s ă continue lupta decât s ă se predea ru şilor. Dar, din cele trei alternative, cel mai bine ar fi, evident, ca românii s ă trimit ă un delegat la Moscova, unde ambasadorii britanic şi american s ă poat ă participa la negocieri. Am putea s ă-i anun ţă m pe români c ă noi şi americanii vom lua parte la negocieri. Proiecte de telegrame c ătre Moscova şi Washington. 23 august 1944” 83 . Pe atunci, la Londra înc ă nu se aflase de evenimentele de la Bucure şti, respectiv de arestarea Mare şalului şi demiterea guvernului s ău. Dup ă cum se vede, consilierii Foreign Office -ului care au examinat şi comentat telegrama lui Knatchbull-Hugessen 84 au trecut la fapte, astfel c ă, la începutul zilei de 24 august 1944, între orele 12,30 şi 12,40, au pornit spre Washington şi Moscova telegramele nr. 7 479 85 şi, respectiv, 2 646 86 . Ambasadele Majest ăţ ii Sale din S.U.A. şi U.R.S.S. fur ă instruite s ă reac ţioneze „imediat”, pentru a se afla
81 PRO, FO – 371/44 005. 82 Referire la demersurile lui Mihai Antonescu, prin intermediul Turciei, din zilele de 22 şi 23 august 1944. 83 PRO, FO– 371/44 005; Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939- 1945, p. 219, doc. nr. 3. 84 Ibidem . 85 Ibidem ; Gh. Buzatu, op. cit., p. 220, document nr. 4. 86 PRO, FO– 371/44 005; Gh. Buzatu, op. cit. , p. 220-221, document nr. 5. 93 pozi ţia Administra ţiei Roosevelt 87 şi a guvernului sovietic fa ţă de demersul lui Mihai Antonescu. Sugerându-se c ă, în situa ţia în care propunerea Bucure ştilor de a trimite un emisar la Moscova ar fi fost agreată, la negocieri trebuiau s ă se ralieze şi ambasadorii S.U.A. şi Marii Britanii din U.R.S.S., Foreign Office -ul insista s ă afle imediat pozi ţia Kremlinului la oferta româneasc ă, iar, în caz afirmativ, ambasadorul sovietic de la Ankara s ă fie în ştiin ţat, astfel ca Knatchbull-Hugessen s ă-l abordeze f ără amânare pe premierul Turciei 88 , pentru a se putea r ăspunde grabnic ini ţiativei Bucure ştilor. Schimbul de telegrame pe traseul Ankara – Londra – Washington – Moscova pe tema demersului lui Mihai Antonescu va continua, pân ă când avea s ă se constate c ă, în urma loviturii de stat de la Bucure şti, problema nu mai era de actualitate. Demersul diplomatic final al lui Mihai Antonescu a fost îns ă contrabalansat nu numai de desf ăş urarea evenimentelor, ci şi faptul c ă, din clipa în care captase aten ţia capitalelor men ţionate, el era deja virusat de un alt mesaj sosit tot de la Bucure şti. Mesajul, neoficial, fusese semnat Iuliu Maniu 89 , fiind emis în premier ă la 19 august 1944, apoi reînnoit şi receptat de ministrul român la Ankara, Al. Cretzianu 90 , care i-a asigurat cea mai bun ă difuzare. Se aducea la cuno ştin ţă – dup ă cum transmitea îns ărcinatul cu afaceri american pe lâng ă guvernul iugoslav de la Cairo, Shantz, la 23 august 1944, la ora 7 p.m. – c ă opozi ţia din România se decisese „s ă treac ă la ac ţiune” pentru data de 26 august 1944 91 . Ziua de 26 august 1944 n-a r ămas în aten ţia marilor capitale decât câteva ceasuri, întrucât, în cursul nop ţii de 23-24 august 1944, s-a constat c ă lovitura de stat reu şise... A fost rândul ei s ă capteze aten ţia, astfel c ă demersul lui Mihai Antonescu a trecut rapid la capitolul file de istorie 92 . Din moment ce Marile Puteri au acceptat s ă trateze cu noile autorit ăţ i de la Bucure şti, favorabile Armisti ţiului şi dispuse s ă întoarc ă armele împotriva Reichului nazist şi a ultimilor lui alia ţi, intervenea un motiv în plus pentru ca ini ţiativa Antone ştilor să fie – şi a fost! – definitiv înmormântat ă. Ea era destinat ă a îmbog ăţ i inventarul aprigelor controverse istorice.
87 În mod practic, Ambasada britanic ă va înainta Departamentului de Stat al S.U.A. un memorandum la 24 august 1944 (PRO, FO – 371/44 005; Gh. Buzatu, op. cit., p. 237, doc. nr. 21.) S-a primit replica Departamentului de Stat la 25 august 1944 (PRO, FO – 371/44 005; Gh. Buzatu, op. cit. , p. 237, document nr. 21), care insista c ă, dup ă r ăsturn ările de la Bucure şti, „s-ar putea ca guvernul Antonescu s ă nu mai fie în măsur ă de a îndeplini termenii propu şi”. Ceea ce era cu totul întemeiat. 88 PRO, FO – 371/44 005. 89 PRO, FO – 371/44 005. 90 Despre activitatea lui Al. Cretzianu în Turcia, ca mandatar al Mare şalului şi, deopotriv ă, al lui Iuliu Maniu, vezi documentul din anex ă (nr. 5); de asemenea, Gh. Buzatu, Cezar Mâ ţă , op. cit., p.279-284. 91 Gh. Buzatu, op. cit., p. 221, document nr. 6. 92 Ibidem . 94
Şi, cu toate acestea, cum era şi firesc, toat ă povestea nu s-a încheiat. În mod concret avem în vedere un document excep ţional care, în general, a sc ăpat pân ă acum vigilen ţei speciali ştilor 93 . Ne referim la telegrama nr. 1 364/31 august 1994, expediat ă de omniprezentul Al. Cretzianu din Ankara Ministerului Afacerilor Str ăine din Bucure şti. Trimisul Bucure ştilor în Turcia reclama Centralei, nici mai mult, nici mai pu ţin, „rechemar ă imediat ă” a colonelului Teodorescu ca fiind „absolut necesar ă”, datorit ă atitudinii ata şatului s ău militar în preajma r ăsturn ării regimului Antonescu 94 . Dup ă cum, desigur, cititorul a intuit deja, toat ă afacerea revenea la negocierile de armisti ţiu din preajma loviturii de stat de la 23 august 1944, în care, deşi la mare distan ţă , Al. Cretzianu a fost implicat. Acesta motiva cauzele pentru care colonelul Teodorescu trebuia rechemat: 1) El acceptase, în august 1944, „s ă duc ă negocieri în spatele meu din ordinul lui Antonescu (subl. nr.)” 95 ; 2) pentru a face jocul Mare şalului, disuadându-i în schimb pe inamici de la ac ţiune, colonelul a difuzat zvonul c ă, în România, Reichul dispusese de cel pu ţin 800 000 de oameni: 3) pe aceea şi linie, colonelul îi asigurase pe negociatorii alia ţi c ă armata român ă „face zid” în jurul Mare şalului. Acestea erau, în esen ţă , prejudiciile grave provocate de Teodorescu misiunii comploti ştilor, pe care Al. Cretzianu şi-o însu şea integral şi necondi ţionat, desemnând-o „cauza noastr ă” 96 – a comploti ştilor care au preg ătit şi înf ăptuit dezastrul de la 23 august 1944!
***
Insistând asupra actului de la 23 august 1944, trebuie, inevitabil, s ă facem eforturi pentru a evita falsa în ţelegere şi interpretare a faptelor, semnifica ţia lor şi, drept urmare, consecin ţele lor reale, pe plan intern şi interna ţional. Astfel, în vreme ce prestigiosul cotidian nord-american „The New York Times” includea cotitura din 23 august 1944 a Bucure ştilor în r ăzboiul mondial în clasa „evenimentelor hot ărâtoare” ale conflagra ţiei, Hitler, pe deplin realist, primindu-l la 18 septembrie 1944, la Cartierul General de la Rastenburg, pe Anté Paveli č, şeful statului marionet ă croat, i-a vorbit despre cele trei „crize” în urma c ărora nu mai credea c ă Germania mai putea s ă-şi revin ă pe planul militar: neputin ţa de-a preîntâmpina debarcarea în Normandia la 6 iunie 1944, pr ăbu şirea Grupului de Armate german „Centru” în Polonia şi „tr ădarea”
93 Cf. Gh. Buzatu, Cezar Mâ ţă , România, august 1944: Armisti ţiu sau preludiul unei lovituri de stat?, în vol. Hegemoniile trecutului: Evolu ţii române şti şi europene. Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani , Bucure şti, Curtea Veche, 2006, p. 267-284. 94 Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939-1944 , document nr. 132. 95 Ibidem , p. 268. 96 Ibidem. 95
României 97 . Adev ărul despre ceea ce s-a petrecut nu-l vom afla recurgând la formule artificiale. Evenimentele au survenit într-un context specific în care ulterior şi Mare şalul Antonescu a pretins un „rol”, pretinzând cum că el le-ar fi… „provocat”. De asemenea, s-a vorbit şi se insist ă asupra devans ării loviturii de stat de la 26 august la 23 august 1944, asupra implic ării generalilor şi diploma ţilor în complotul anti-antonescian, dar, în chip miraculos, nimeni n-a pronun ţat deschis cuvântul adecvat: tr ădare ! Problema se pune îns ă ast ăzi 98 . S-a considerat, probabil, c ă tr ădarea, necesar ă şi efectiv ă, n-ar fi fost tocmai … elegant ă? Ar fi fost lipsit de gust şi chiar deplasat ca grupul de diploma ţi, în majoritate tineri, crescu ţi în Apus şi filo-occidentali veritabili, care l-au sf ătuit şi l-au presat pe Rege s ă ac ţioneze la 23 august 1944, s ă fi fost implica ţi în cumva vreo … tr ădare. Şi, totu şi, afirma Aurel Sergiu Marinescu, „Direc ţiunea Cifrului din Ministerul Afacerilor Str ăine, condus ă de Grigore Niculesc-Buze şti, a fost pus ă de el la dispozi ţia conspira ţiei, fiind în leg ătur ă cu Iuliu Maniu şi cu Regele prin I. Mocsonyi-Styrcea, prietenul lui Mihai Antonescu. Grigore Niculescu- Buze şti – hot ărât, deosebit de ambi ţios, cu planuri mari de m ărire, ginerele lui Barbu Ştirbey – a organizat grupul comploti ştilor diploma ţi din care f ăceau parte Piki R ădulescu-Pogoneanu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vi şoianu, F. Roiu, Camil Demetrescu ş.a. Concomitent, oamenii lor de încredere – delega ţii lor personali – au fost numi ţi pe lâng ă lega ţii române şti din Berna, Lisabona, Stockholm. Ei aveau o libertate total ă fa ţă de şefii de misiune titulari, care rămâneau reprezentan ţi oficiali ai guvernului român…” Culmea este c ă în urma lui 23 august 1944, luând calea str ăin ătăţ ii, liderii grupului respectiv s-au str ăduit, şi reu şit, s ă-şi asume conducerea ineficient ă a Exilului românesc anticomunist 99 . F ără îndoial ă, o slab ă compensa ţie, în raport cu planurile proiectate anterior lui 23 august 1944! La fel au stat lucrurile şi în tab ăra generalilor de „rezerv ă” care b ăteau bulevardele Bucure ştilor şi culoarele Palatului Regal, preg ătindu-se activ pentru „dup ă” … S ă fim bine în ţele şi: pentru dup ă Antonescu , nu pentru comunism , care i-a succedat şi i-a lichidat ori i-a „cumin ţit”! Şi, totu şi, va trebui s ă admitem, cândva, c ă a fost tr ădare . Fie numai pentru c ă, de exemplu, la momentul 23 august 1944, Ţara era înc ă, a şa cum a fost permanent începând cu 22 iunie 1941, ÎNTR-UN R ĂZBOI NA ŢIONAL, PENTRU AP ĂRAREA SUVERANIT ĂŢ II ŞI INTEGRIT ĂŢ II TERITORIALE. Recunoa ştem c ă este CU TOTUL ALTCEVA faptul c ă, în acele clipe, r ăzboiul împotriva trupelor sovietice invadatoare era lipsit de orice
97 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948 , Bucure şti, Editura Paideia, 1999, p. 460. 98 Vezi Mircea B ălan, Istoria tr ădării la români, II, edi ţia a II-a, Timi şoara, Editura Eurostampa, 2002, p. 402-415. 99 Aurel Sergiu Marinescu, O contribu ţie la istoria exilului românesc, vol. 5, Bucure şti, Editura Vremea, 2005, p. 17, 20. 96
şans ă… Dar era suficient, singur acest argument, pentru comploti şti ca s ă ac ţioneze subversiv pentru a-l aduce pe inamic şi deschide Capitala Ţă rii Armatei Ro şii? Şi înc ă ce inamic? Care, dup ă ce-şi eliberase „teritoriul na ţional”, compus din achizi ţii imperialiste, lupta pe p ământuri str ăine, î şi alina durerile şi-şi domolea pornirile prin crunt ă r ăzbunare pentru 22 iunie 1941, provocat tot de el în sectorul românesc al frontului? Şi care, dup ă dispozi ţiile ferme ale lui Stalin, trebuia, în fuga tancurilor, nu doar s ă „elibereze” de sub hitleri şti Europa, inclusiv România, ci să le comunizeze ? Ajungeau asemenea „considerente” pentru a-i fi determinat pe complotişti s ă apese pe butonul de comand ă, prevalând r ăsturnarea dictatorului intern, fa ţă de pericolul imens extern? Iat ă de ce se impune s ă nu mai renun ţă m ci s ă depist ăm şi s ă cânt ărim TR ĂDAREA, cât ă şi cum a fost? Au c ăpătat comploti ştii anticipat iertarea în fa ţa Tribunalului Istoriei ori, pe un alt plan, au ob ţinut ei de undeva garan ţia c ă, în caz de succes, pe care l-au avut (Antonescu fiind destituit), realizau un armisti ţiu onorabil cu Alia ţii? Şi, chiar a şa, totul le-ar fi fost scuzat? Nicidecum! Întrucât se ştie c ă, în clipa urm ătoare arest ării echipei Mare şalului Antonescu şi anun ţă rii „Armisti ţiului”, s-au produs OCUPA ŢIA BRUTAL Ă A ARMATEI RO ŞII, de unde pân ă atunci România fusese UN SATELIT al Germaniei, s-a declan şat, în plus, procesul comuniz ării for ţate a ţă rii, iar Armata Român ă a fost trimis ă pe Frontul de Vest f ără ca Bucure ştii s ă primeasc ă - cel pu ţin în compensa ţie, precum Italia - statutul de cobeligeran ţă . Oricât de scump ă ne-ar fi obiectivitatea, implicarea unor personaje în faptele trecute, pozitiv ă ori resping ătoare, nu trebuie în vreun fel s ă întunece şi judecata istoricilor.
***
RECAPITULARE ŞI CONCLUZII : Le data aceea, în 23 august 1944 dup ă-amiaz ă, sosise la Palatul Regal din Bucure şti, poate PENTRU PRIMA ŞI ULTIMA DAT Ă, Conduc ătorul statului român dispus, în fine, s ă încheie Armisti ţiul cu Alia ţii. Existau toate premisele şi şansele, mai ales c ă Mare şalul acceptase acest lucru, iar liderii partidelor „istorice” îi garantaser ă concursul . Comploti ştii trebuiau să se decid ă: cu ori fără Mare şal, iar, dac ă era a şa, cum ei preferau de atâta timp, adic ă fără Mare şal , atunci pentru ei cuvântul de baz ă la ordinea zilei, lansat şi înf ăptuit, a devenit : RAPID, CU ORICE RISC ŞI INDIFERENT CUM dar Antonescu nu putea fi l ăsat s ă preg ăteasc ă şi s ă semneze, EL, armisti ţiul! Prin urmare, chiar atunci, la 23 august 1944, trebuia s ă se produc ă ARESTAREA ANTONE ŞTILOR, care, indiferent de consecin ţe, oricum c ădea bine, garanta succesul loviturii de stat gestant ă de atâta vreme . O lovitur ă de stat de tip clasic , dat fiind c ă Regele şi echipa sa de colaboratori realizau, concomitent cu înl ăturarea regimului antonescian şi aparent f ără a fi
97 fost deconspira ţi, o modificare constitu ţional ă fundamental ă 100 , arestând pe primul-ministru, care, întâmpl ător, era chiar şeful statului , iar nu formal. Şi, în cavalcada r ăzboiului general sau a situa ţiei specifice de la Bucure şti, lovitura ap ărea scuzabil ă şi chiar necesar ă, în fa ţa na ţiunii, a beligeran ţilor înving ători şi - nu-i a şa - a Istoriei? Vorbeam, la începutul acestui capitol, de sfatul lui Toma Cinicul, închipuit de Ignazio Silone. Chiar cu riscul de a ne repeta, revenim la textul integral al „înv ăţă turii” maestrului: „În penultima scen ă a ultimului act al loviturii de stat se descoper ă, de regul ă, un complot sau se întâmpl ă un atentat, care umple de onoare întreaga na ţiune şi deschide larg por ţile happy end -ului” 101 . În acest fel, desf ăş ur ările interne şi externe ale anului crucial 1944 îl confirm ă integral pe Pamfil Şeicaru, inclusiv, dac ă nu cumva mai cu seam ă, în privin ţa esen ţei evenimentelor survenite şi a consecin ţelor lor pe termen lung, în sensul c ă „tot ce s-a ab ătut, dup ă 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat” 102 .
100 Cf. Barbu B. Berceanu, Istoria constitu ţional ă a României în context interna ţional , Bucure şti, Editura Rosetti, 2003, p. 380 şi urm. 101 Ignazio Silone, Şcoala dictatorilor , p. 148. 102 Pamfil Şeicaru, Scrieri , vol. 3, Bucure şti, Editura Victor Frunz ă, 2003, p. 215. 98
PROBLEMELE RECONSTRUC ŢIEI EUROPENE DUP Ă 1945. REFLEXE ISTORIOGRAFICE
STELA ACATRINEI
Timp de decenii, problema organiz ării postbelice a lumii, inclusiv a României, a preocupat îndeaproape pe istoricii din toate ţă rile, faptul fiind reflectat de bogata literatur ă consacrat ă domeniului 1 şi, nu mai pu ţin, de apari ţia unor monografii şi sinteze datorate unora dintre cei mai prestigio şi istorici afirma ţi pe plan interna ţional: Arnold Toynbee, Pierre Renouvin, Maurice Baumont, Maxime Mourin, Gh. I. Br ătianu, John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, Jean-Baptiste Duroselle sau Henri Michel 2. Explica ţia este una cât se poate de real ă, rezultând din situa ţia Tratatele de Pace semnate la Paris în 1947 cu fostele state satelite ori partenere ale Reichului hitlerist în al doilea r ăzboi mondial (Italia, România, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria) sunt în vigoare, în vreme ce dintre liderii fostei Axe Berlin-Roma-Tokio, Japonia a ajuns la acorduri separate cu Puterile Aliate înving ătoare din 1945 3 , iar Germania 4 , excep ţie f ăcând Puterile Occidentale 5, înc ă n-a convenit asupra unui Tratat de Pace cu Federa ţia Rus ă, succesoarea URSS. Cu alte cuvinte, problemele trecutului au r ămas într-o mare m ăsur ă presante. Pe de alt ă parte, a şa dup ă cum au observat John Wheeler-Bennett şi Anthony Nichols, vreme de decenii sistemul Tratatelor de Pace de la Paris din 1919-1923, care a pus cap ăt
1 Vezi Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea r ăzboi mondial şi România: O bibliografie, Ia şi, Editura Academiei, 1981, p. 183-185. 2 A se vedea, în acest sens, Arnold Toynbee, Veronica M. Toynbee, eds., Survey of International Affairs: The Realignment of Europe, London – New York – Toronto, Oxford University Press, 1955; Maxime Mourin, Histoire des Grandes Puissances, du Traité de Versailles aux Traités de Paris, 1919-1947, Paris, Payot, 1947; John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, London, Macmillan, 1972; J. – B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, Paris, Dalloz, 1971. 3 Facem referire la Tratatul nipon de pace din 8 septembrie 1951, precum şi la declara ţia de pace sovieto-japonez ă din 19 octombrie 1956. 4 A nu se pierde din vedere Austria, încorporat ă Reichului nazist (1938-1945), dar care a semnat un Tratat de Pace cu statele înving ătoare în 1945 deja la 15 mai 1955 (John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, p. 483-484). 5 Ne referim la Conven ţia contractual ă din 26 mai 1952. 99 conflagra ţiei mondiale din 1914-1918, a r ămas în aten ţie, în sensul c ă „sfâr şitul n-a fost scris” ... Ori, cu atât mai mult, lucrurile sunt valabile în privin ţa Tratatelor de Pace de la Paris din 1947, în larg ă m ăsur ă repercusiunile Războiului Mondial din 1939-1945 fiind de strict ă actualitate 6. Evolu ţia României în anii r ăzboiului mondial din 1939-1945 nu a fost, şi nici nu putea s ă fie, una rectilinie. Dimpotriv ă. În func ţie de propria-i pozi ţie geopolitic ă şi strategic ă7, de atitudinea Marilor Puteri din zon ă şi din afara ei 8, iar, mai ales dup ă 1942-1943, de mersul ostilit ăţ ilor, care l ăsa s ă se întrevad ă eşecul taberei Axei Berlin-Roma-Tokio şi triumful Na ţiunilor Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, România a evoluat/involuat de la statutul de ţar ă neutr ă şi apoi nebeligerant ă (1939-1941), la beligeran ţă în tab ăra Germaniei hitleriste (1941-1944) şi ulterior în tab ăra Alia ţilor (1944-1945). Pân ă la 23 august 1944, n-a fost nici un moment un stat ocupat, pentru ca, imediat dup ă lovitura de stat „eliberatoare” s ă fi fost ocupat ă de URSS, iar în 1945, la încheierea ostilit ăţ ilor generale, s ă fie trecut ă în rândul ţă rilor învinse. Şi aceasta în ciuda preten ţiilor, justificate pentru efortul de r ăzboi din 1944-1945, de-a fi fost recunoscut ă drept cobeligerant ă. Dup ă 1945, mai presus de toate îns ă epoca şi problematica au fost marcate de trecerea de la „construc ţia socialismului” într- o singur ă ţar ă (adic ă în URSS) la una într-un grup de state, de na şterea „democra ţiilor populare”, de apari ţia „lag ărului socialismului”, cu alte cuvinte de exportul şi impunerea prin for ţă de c ătre Kremlin a sistemului comunist într-o serie de state din Europa şi Asia 9. În contextul rezultatelor concrete ale celui de- al doilea r ăzboi mondial şi al raporturilor în continu ă degradare dintre fo ştii lideri ai Na ţiunilor Unite (URSS, pe de o parte, iar, pe de alt ă parte, SUA şi Marea Britanie), extinderea comunismului a urm ărit practic un singur scenariu pretutindeni, fapt relevat din start de celebrul istoric britanic Hugh Seton- Watson 10 şi care , ad ăug ăm noi, a probat lipsa de fantezie a inspiratorilor
6 John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, p. 3. 7 Vezi Nicholas Dima, Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, Cluj- Napoca, 1998, passim. 8 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, passim. 9 Relativ la problematica în discu ţie, vezi J. F. Brown, Eastern Europe and Communist Rule , Durham – London, Duke University Press, 1988; How Did the Satellites Happen? A Study of the Soviet Seizure of Eastern Europe , London, The Batchworth Press, 1952; Hugh Seton-Watson, The Eastern European Revolution , New York, Praeger, 1958; Richard F. Staar, Communist Regimes in EasternEurope , ed. a IV- a , Stanford, Hoover Institution Press, 1982. 10 Cf. Hugh Seton-Watson, The „Sick Heart” of Modern Europe. The Problems of the Danubian Lands , Seattle – London, University of Washington Press, 1975, p.53- 54. 100 ac ţiunii, aceea şi în absolut toate cazurile – partidul comunist al lui Lenin-Stalin şi statul sovietic prin organele sale (armata, poli ţia secret ă etc.). Este, desigur, o realitate a afirma c ă România, departe de-a fi reu şit s ă se sustrag ă, a devenit, dimpotriv ă, unul dintre subiec ţii jocului în dauna c ăruia la finele anilor ’40 s-au trasat faimoasele Cortine de fier ori de bambus, în Europa şi, respectiv, în Asia. Fără a ne propune s ă intr ăm în detalii, dorim s ă subliniem c ă problemele comuniz ării României s-au aflat şi, mai ales, se afl ă intens în aten ţia istoricilor români şi str ăini, mai cu seam ă dup ă pr ăbu şirea în lan ţ a „sistemului socialist” în Europa între 1989 şi 1991 11 . Dup ă constat ările noastre, în tratarea subiectului s- au eviden ţiat mai multe tendin ţe istoriografice, astfel precum: - Speciali ştii din lumea occidental ă (istorici, sociologi, politologi, deveni ţi, într-un cuvânt încet ăţ enit, kremlinologi), în evolu ţia c ărora remarc ăm cel pu ţin trei faze distincte (cea ini ţial ă, când instalarea comunismului în Europa est-central ă era explicat ă cvasi-exclusiv prin voin ţa Moscovei 12 ; mai apoi, odat ă cu manifestarea „noii stângi” revizioniste, s-au pus în discu ţie erorile clare şi sl ăbiciunile inconsecven ţele, reale, ale politicii Londrei şi Washingtonului fa ţă de URSS 13 ; în sfâr şit, pr ăbu şirea comunismului şi deschiderea arhivelor fostelor
11 Vezi Gh. Buzatu, ed., Românii în arhivele Americii , Ia şi, Editura Moldova, 1992, p.159 şi urm. 12 John A. Lukacs, The Great Power and Eastern Europe , New York, American Book Co., 1953; Herbert Feis, From Trust to Terror. The Onset of the Cold War, 1945- 1950 , London, A. Blond, 19l71; idem, Churchill – Roosevelt –Stalin. The War They Waged and the Peace They Thought , Princeton, Princeton University Press, 1957, Reuben H. Markham, Rumania under the Soviet Yoke , Boston, Meador and Co., 1949. 13 Vezi îndeosebi Stephen Fischer-Gala ţi, The Communist Takeover of Rumania: A Function of Soviet Power , în Thomas T. Hammond, ed., The Anatomy of Comunist Takeovers , New Haven – London, Yale University Press, 1975; Robert R. King, A History of the Romanian Communist Party , Stanford, Hoover Institution Press, 1980; Paul D. Quinlan, Clash over Romania. British and American Policies towards Romania: 1938-1947 , Los Angeles, ARA Publications, 1977; Hugh Thomas, Armed Truce. The Beginnings of the Cold War, 1945-46 , New York, Atheneum, 1987; Dennis Deletant, Studies in Romania History , Bucharest, Editura Enciclopedic ă, 1991; John L. Gaddis, The Long Peace. Inquiries into the History of the Cold War , New York – London, Oxford University Press, 1987; idem, The United States and the Origins of the Cold War, 1941-1947 , New York – London, Columbia University Press, 1972; J. and G. Kolko, The Limits of Power: The World and the United States Foreign Policy, 1945- 54 , New York, Harper and Row, 1972, Waldter Lafeber, America, Russia, and the Cold War, 1945-1975, ed. a III-a, Nex York – London, John Wiley and Sons, Inc., 1976; Bennett Kovrig, The Myth of Liberation East-Central Europe in US Diplomacy and Politics since 1941 , Baltimore – London, The John Hopkins University Press, 1973; Michael Boll, Cold War in the Balkans , Lexington, University Press, 1984; Terry Anderson, The United States, Great Britain and the Cold War, 1944-1947 , Tromso- Oslo-Bergen, 1978; Vojitech Mastny, Russia's Road to the Cold War , New York, 101
ţă ri socialiste vor fi în m ăsur ă s ă îng ăduie cercet ări de amploare, în m ăsur ă s ă impun ă o sum ă de adev ăruri aflate direct „de la surs ă”14 ). - Pe o traiectorie similar ă s-au situat speciali ştii români din exil 15 . - În ceea ce-i prive şte pe speciali ştii români din ţar ă (îndeosebi istorici), ace ştia, unii cu importante şi semnificative nuan ţe16 , nu s-au putut sustrage tribula ţiilor rezultând din exercitarea cenzurii şi acreditarea prin excelen ţă a punctelor de vedere oficiale, partinice 17 .
Columbia University Press, 1979; François Fejto, A History of the Peoples’s Democracies. Eastern Europe since Stalin , New York, Penguin Books, 1977; Hugh Higgins, The Cold War , London, Heinemann, 1974; Fraser J. Harbutt, The Iron Curtain. Churchill, America, and the Origins of the Cold War , New York-Oxford, Oxford University Press, 1986; D.F. Fleming, The Cold War and Its Origins, 1917- 1960 , I, Garden City, Doubleday and Co., Inc., 1961; André Fontaine, Istoria războiului rece, I, 1917-1950 , Bucure şti, Editura Miliar ă, 1992 (ed. original ă – Paris, 1965). 14 Din p ăcate, nu toate sunt încurajatoare, ele nedep ăş ind anume scheme, tezisme sau false modele. 15 Vezi Ghi ţă Ionescu, Communism in Rumania, 1944-1962 , London – New York, Toronto, Oxford University Press, 1964; Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini pân ă în zilele noastre , Los Angeles, ARA Publications, 1984 (între timp s-au publicat şi edi ţia a II-a de c ătre ARA, ca şi edi ţia a III-a de c ătre Editura Humanitas, iar, prin grija lui Matei C ălinescu, în 1991 a ap ărut în SUA o edi ţie în limba englez ă); Victor Frunz ă, Istoria stalinismului în România , Bucure şti, Editura Humanitas, 1990 (ed. original ă – Aarhus, Danemarca, 1984); Ion Ra ţiu, România de ast ăzi. Comunism sau independen ţă , Bucure şti, Editura Condor, 1990 (edi ţia original ă, în limba englez ă, London, 1977); Alexandru Cretzianu, ed., Captive Rumania. A Decade of Soviet Rule , New York, Praeger, 1956; Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României , Roma, Editura Europa, 1983; idem, Agonia României; 1944-1948. Dosarele secrete acuz ă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990 (edi ţia original ă – München, 1876); N. Penesco, De la democra ţie au totalitarisme, 1938-1948 , Paris, Edition Contrepoint, 1981. 16 Vezi, de exemplu, Ioan Scurtu, Contribu ţii privind via ţa politic ă din România , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1988; idem, Din via ţa politic ă a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria PN Ţ, Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1983; Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , I, Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1988; idem , The Imbalance of Power. The USA, the Great Powers and Romania (1944-1947) , în „Romanian Civilization”, Ia şi – Bucure şti, Vol. I, no. 1/1992, p. 77-83; idem, Din practica sovietiz ării ori comuniz ării României, în vol. România cu şi f ără Antonescu, Ia şi, Editura Moldova, 1991, p. 280 şi urm.; Academia Român ă, Istoria Românilor, VIII, România Întregit ă (1918-1940), coordonator I. Scurtu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003; Academia Român ă, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coordonator acad. Dinu C. Giurescu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2008. 17 Vezi îndeosebi Mihai F ătu, Alian ţele politice ale PCR, 1944-1947 , Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1979; idem, Sfâr şit f ără glorie, PN Ţ (Maniu) şi PNL (Br ătianu) 102
- Între speciali ştii din fostele ţă ri socialiste, cei de la Moscova au dat în genere tonul, ei avansând sugestii şi interpret ări preluate direct din propaganda oficial ă a Kremlinului relativ la desf ăş urarea, chipurile, dup ă 1944-1945 a unor procese revolu ţionare inevitabile în ţă rile Europei de Est 18 . Aceast ă situa ţie s-a schimbat decisiv în contribu ţiile publicate mai ales în cursul ultimilor ani 19 . Analizele pertinente ale speciali ştilor au condus deja la desprinderea unor concluzii ferme fie în ceea ce prive şte evolu ţia (în fapt, involu ţia) a Europei est-centrale dup ă al doilea r ăzboi mondial, fie, mai cu seam ă, relativ la situa ţia România. Ast ăzi, când deznod ământul unor evenimente ce şi-au avut practic sorgintea prin 1944-1945 este cunoscut şi pecetluit, nu mai apar temeiuri de ezitare pentru a califica anii „copil ăriei” comunismului în România (1944- 1947) altfel decât ca ţinând de domeniul unei istorii siluite, exprimat ă sintetic în mutilarea teritorial ă a ţă rii, ocuparea de c ătre for ţele sovietice şi impunerea unui regim social exportat direct de la Moscova. Kremlinologii au ajuns practic la un model ce surprinde „anatomia” cuceririi şi men ţinerii puterii de c ătre comuni şti, sub presiunea şi cu asisten ţă deplin ă a Moscovei, în toate ţă rile Europei de Est. Revenim, a şadar, la Hugh Seton-Watson, care s surprins urm ătoarele tr ăsături de baz ă ale implant ării comunismului la putere în ţă rile din spatele „cortinei de fier” europene: 1. Suprimarea tuturor partidelor necontrolate direct ori deplin de c ătre comuni ştii locali; 2. Tratarea ca tr ădătoare a atitudinii de admira ţie manifestat ă de uni cet ăţ eni fa ţă de politic Occidentului ori a prieteniei cu cet ăţ enii din ţă rile apusene; 3. Obligativitatea pentru noile guverne impuse de Kremlin dup ă 1944 (la Bucure şti – guvernul dr. Petru Groza) de a face „copii la indigo” dup ă institu ţiile şi administra ţia Moscovei; 4. „Procesele” respective trebuiau şi au fost declan şate şi supravegheate numai de c ătre persoane alese, educate şi controlate direct şi exclusiv de c ătre sovietici; 5. De îndat ă ce ordinea politic ă „de tip sovietic” a fost impus ă în chip ferm în vreuna dintre ţă rile Europei de Est, s-a trecut la introducerea/aplicarea
în anii 1944-1947 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă, 1979; Gh. Zaharia, ed., România în anii revolu ţiei democrat-populare, 1944-1947 , Bucure şti, Editura Politic ă, 1988. 18 Vezi Mejdunarodnyie otno şeniia posle vtoroi mirovoi voiny , I, 1945-1949 g.g. , Moskva, 1962, p. 128 şi urm.; M. G. Sazina, Borba rumynskogo naroda za ustanovlenyie ukreplenyie narodno-demokraticeskogo stroia (1944-1947) , Moskva, 1963; N. I. Lebedev, ed., Istoriia Rumynii. 1918-1970 , Moskva, 1971, p. 435 şi urm.; K. I. Jignea, Podgotovka i zakliucenyie mirnyh dogovorov s Bolgariei, Vengriei i Rumynii posle vtoroi mirovoi voiny , Chi şin ău, 1981. 19 Vezi vol. Românii între ru şi şi sovietici, Ia şi, CICE, 2007, passim. 103 politicilor economice, sociale, culturale ori institu ţionale proprii URSS-ului – colectivizarea, industrializarea rapid ă, mobilizarea for ţei de munc ă etc. 20 Procesul instal ării comunismului în România a beneficiat de o pertinent ă analiz ă din partea americanului Richard F. Staar, un specialist de talie interna ţional ă în problemele blocului fost-sovietic. Pentru Staar, apare neîndoielnic faptul c ă situa ţia în România dup ă 1944-1945 a evoluat în chip similar cu aceea din toate ţă rile intrate în orbita URSS dup ă ocuparea lor de către Armata Ro şie. În ceea ce prive şte instalarea propriu-zis ă a comuni ştilor la putere, ea s-a înf ăptuit în martie 1945, adic ă atunci când „URSS a ordonat Regelui s ă instaleze regimul Frontului Na ţional-Democratic (a c ărui emana ţie era guvernul dr. Petru Groza – n. ns.)” 21 . Considera ţiile expuse ne dispenseaz ă de o multitudine de detalii impuse de subiectul tratat. Odat ă precizat cadrul, credem c ă natura şi evolu ţia raporturilor între România şi Marile Puteri în epoca postbelic ă, pentru a fi surprinse sintetic, necesit ă o sum ă de preciz ări metodologice, factologice şi, în cele din urm ă dar nu cel mai pu ţin important, evaluarea surselor istorice care îng ăduie studiul epocii delimitate. Astfel, sub raport metodologic, nu poate fi ignorată în primul rând precizarea statutului interna ţional al României dintre 1944 şi 1953. Sub acest aspect, România a traversat mai multe faze distincte, iar identificarea lor cu precizie ne ajut ă s ă stabilim dac ă şi când România a fost subiect ori numai obiect al raporturilor interna ţionale? Pân ă la lovitura de stat din 23 august 1944, România antonescian ă s-a num ărat indiscutabil printre sateli ţii Germaniei naziste, dar nici un moment n-a intrat – nici de facto , nici de jure – în categoria statelor ocupate de c ătre cel de-al III-lea Reich. Situa ţia consemnat ă s-a tradus, dup ă cum a consemnat cunoscutul istoric german Andreas Hillgruber, pe plan politic, într-o stare de independen ţă şi suveranitate limitate, cu posibilitatea pentru mare şalul Antonescu de-a se deta şa oricând – dup ă propria-i voin ţă , dar asumându-şi şi toate riscurile – de Reichul nazist. Nu a f ăcut-o ori a planificat mutarea prea târziu (ceea ce este acela şi lucru), dar autorii loviturii de stat, preg ătind-o şi înf ăptuind-o, au fost convin şi c ă, prin ac ţiunea lor, repuneau România în drepturile sale depline. Documentele difuzate în noaptea de 23-24 august 1944 de c ătre oamenii noii puteri de la Bucure şti atest ă cu prisosin ţă acest lucru, dup ă cum şi ignoran ţa aproape deplin ă a autorilor loviturii în privin ţa faptului c ă între timp, prin acorduri ultra-secrete între cei Trei Mari (Churchill, Stalin, Roosevelt), se ajunsese deja la un prim stadiu al diviz ării Europei de sud-est în a şa-zise „sfere de interese” 22 , România fiind cedat ă URSS.
20 Hugh Seton-Watson, The ”Sick Heart” of Modern Europe… , p. 53-54. 21 Richard F. Staar, op. cit. , p. 198. 22 A urmat al doilea stadiu – acordul Churchill-Stalin de la Moscova din octombrie 1944 şi chiar un al treilea, la Yalta, în februarie 1945 (cf. Gh. Buzatu, Din 104
Ceea ce a urmat se ştie prea bine: lovitura de stat şi-a atins par ţial scopurile (doborârea Antone ştilor, retragerea României din Axa fascist ă şi intrarea în războiul antihitlerist, reintroducerea temporar ă a regimului Constitu ţiei din 1923), îns ă ţelul fundamental al comploti ştilor – repunerea ţă rii în plenitudinea atribu ţiilor observate în cazul unui stat pe deplin suveran şi independent – n-a fost realizat. În condi ţiile concrete existente, asigurarea integrit ăţ ii teritoriale a României nici nu a fost urm ărit ă din start de c ătre comploti şti. Mai r ău decât fusese întrev ăzut ( şi chiar b ănuit), România deveni imediat dup ă 23 august 1944 un stat ocupat de c ătre URSS. În continuare, ocupa ţia sovietic ă s-a accentuat continuu, adic ă: a) în 1944-1945 – stadiul încep ător, cu ultimele guvern desemnate după procedura constitu ţional ă şi cu o vizibil ă observare de c ătre ocupan ţi a rostului lor pe aceste meleaguri; b) 1945-1947 – stadiul tranzitoriu către sistemul de ocupa ţie complet ă remarcat prin func ţionarea Comisiei Aliate de Control, includerea unor reprezentan ţi ai partidelor de opozi ţie (necomuniste) în guvernul dr. Petru Groza, simulacrul alegerilor din noiembrie 1946, men ţinerea institu ţiei monarhice; c) dup ă 1948 – a intervenit stadiul cel mai dur al ocupa ţiei sovietice în România. Din situa ţia prezentat ă, desprindem c ă pentru statul român, care a avut de reglementat în epoc ă probleme esen ţiale pe plan interna ţional, decurgând direct sau indirect din încheierea în modul cunoscut a celui de-al doilea r ăzboi mondial, rezultatul a fost de-a dreptul catastrofal. Faptul este reflectat definitoriu de Tratatul de Pace de la Paris care rezerva ţă rii noastre regimul unui pacient aflat pe masa de opera ţie, deci rolul de obiect în rela ţiile interna ţionale, rolul de subiect fiindu-i admis doar cu prilejul semn ării de la 10 februarie 1947! Puterile Occidentale, în spe ţă SUA şi Anglia, aflate în faza de degradare continu ă a rela ţiilor lor cu Moscova 23 , au tratat România , ori de câte ori a fost cazul dup ă 1945, în raport cu statutul ei real, adic ă acela al unei ţă ri ocupate, de şi acesta nu s-a câ ştigat prin ac ţiunile Bucure ştilor, ci evident prin voin ţa Moscovei şi, într-o măsur ă, prin neputin ţa sau t ăcerea Washingtonului şi Londrei. Numai dintr-un singur unghi, din acela al Moscovei, România şi to ţi sateli ţii europeni ai URSS mai p ăstrau credibilitatea unor state independente şi suverane. Dar situa ţia nu era real ă, ci rezulta din motive pur propagandistice: Stalin şi echipa nu-şi permiteau s ă admit ă c ă „lag ărul socialist” în continu ă afirmare ar cuprinde un
istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , I, p. 305 şi urm.; idem, România sub Imperiul Haosului. 1939-1945, Bucure şti, Editura RAO, 2007, p. 388 şi urm.). 23 Diferendul a evoluat şi în func ţie de problemele Europei est-centrale, adesea chiar în leg ătur ă cu România (cf. James L. Gormlly, The Collapse of the Grand Alliance, 1945-1948 , Baton Rouge – London, Louisiana State University Press, 1987, p. 39-51). 105 singur st ăpân şi numai lachei 24 , ci doar parteneri, fapt ce trebuie s ă ofere m ăsura „nobilelor” principii leniniste aplicate în domeniul raporturilor interstatale. Totul era doar pentru salvarea aparen ţelor, c ăci în realitate raporturile pe canalul Bucure şti-Moscova aminteau la confluen ţa anilor ‘40-’50 pe acela dintre domnii fanario ţi din Principate şi Sublima Poart ă. Spre ilustrare re ţinem constat ările fost lider comunist, apoi dizident Silviu Brucan: „…În 1951, a avut loc o important ă întâlnire Stalin - Gheorghiu-Dej, la Moscova. La ordinul lui Stalin se dezl ănţuire în democra ţiile populare o adev ărat ă vân ătoare de vr ăjitoare. De data aceasta nu mai era vorba de
24 Ceea ce erau în fapt. În acest sens, vezi D. Volkogonov, Triumf i traghediia. Politi českii portret I.V. Stalina , vol. 2, Moskva, Novosti, 1990, p. 399 şiş urm. 25 Vezi „Evenimentul zilei”, Bucure şti, nr. 105/22 octombrie 1992, p. 3. 26 Hoover Institution Archives, Stanford University, Palo Alto (California, ULSA), D.G. Popescu Papers, Box. Nr. 1 (Studiul intitulat „Drama sud-est european ă şi declinul autorit ăţ ii anglo-americane v ăzute prin prisma situa ţiei din România!). 106
Americii a ajuns într-un declin dureros care necesit ă grabnice m ăsuri de îndreptare. Poporul român a şteapt ă aceste m ăsuri cu mult ă ner ăbdare” 27 . Se ştie prea bine îns ă c ă a şteptata reac ţie a Occidentului fa ţă de agresivitatea Kremlinului n-a venit, lucru ce nu numai c ă a dezam ăgit pe sus ţin ătorii taberei anglo-americane din Europa est-central ă, dar a pecetluit pentru decenii soarta ţă rilor din spatele „cortinei de fier”, adic ă din imperiul ro şu al secerii şi ciocanului. Dezam ăgirea a fost, mai apoi, relevat ă de Mihai I al României 28 . În ce-i prive şte pe istoricii americani, ace ştia (dintre cei men ţiona ţi deja – John L. Gaddis şi Bennett Kovrig) au calificat plastic politica generală şi strategia SUA dup ă 1944-1945 ca ţinând de „impoten ţa omnipoten ţei” Washingtonului la nivel planetar 29 . Situa ţia a fost surprins ă în aceea şi termeni şi în privin ţa diploma ţiei Marii Britanii fa ţă de URSS în problemele Estului european 30 . Rezumând, surprindem degradarea treptat ă dar sigur ă a statutului interna ţional al României: de la perioada 1944-1945 de cooperare efectiv ă la războiul antihitlerist şi de promisiuni din partea Alia ţilor de recunoa ştere a unei binemeritate, şi binevenite, cobeligeran ţe, prin regimul de stat considerat învins în r ăzboi şi c ăruia cei trei factori decisivi ai p ăcii mondiale i-au preg ătit în 1945- 1947 un tratat dup ă propria lor voin ţă 31 , la faza cea mai dur ă a domina ţiei sovietice dup ă 1948, coincizând nu întâmpl ător cu divizarea Europei, apari ţia blocurilor militare, r ăzboiul din Coreea şi anii de vârf ai conflictului dintre superputerile lumii – SUA şi URSS, angrenate între 1945 şi 1953 în faza cea mai „cald ă” a „r ăzboiului rece”. Acestea au fost realit ăţ i ce şi-au pus amprenta asupra destinului României pe mai multe decenii, consecin ţele resim ţindu-le din plin şi în prezent.
***
Istoria secolului al XX-lea a fost profund marcat ă de cele dou ă r ăzboaie mondiale din 1914-1918 şi 1939-1945, acesta din urm ă fiind, la rândul s ău, succedat de un alt conflict de propor ţii planetare dar care, tocmai pentru c ă nu a îmbr ăţ işat forma şi caracterul unei încle ştări militare clasice, a şi fost denumit
27 Ibidem . Vezi şi Gh. Buzatu, ed., Românii în arhivele Americii , p. 90. 28 Vezi Mircea Ciobanu, Nimic f ără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României , Bucure şti, Editura Humanitas, 1992, passim . 29 Gh. Buzatu, op. cit. , p. 172; vezi şi Paul D. Quinlan, ed., The United States and Romania. American-Romanian Relations during the Twentieth Century , Ewoodland Hills (California), 1988, p. 97 şi urm. 30 Vezi Harry Hanak, The Politics of Impotence: The British Observe Romania, 6 March 1945 to 30 Decembrie 1947 , in I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, eds., Românii în istoria universal ă, III, Ia şi, 1988, p. 421-443. 31 Cf. Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Secretele protocolului secret von Ribbentrop – Molotov, Revista „Moldova”, Ia şi, nr. 8/1991, p. 44-43. 107
„r ăzboi rece” (1945-1991) 32 . România, deopotriv ă cu toate statele situate în Europa Est-Central ă, a fost implicat ă în toate conflictele men ţionate, de fiecare dat ă bilan ţurile înregistrând, aproape f ără excep ţii, rezultate negative. Cu o singur ă, şi major ă, excep ţie, dup ă conflagra ţia din 1914-1918, când s-a f ăurit România Mare, fapt de însemn ătate istoric ă excep ţional ă şi consacrat prin sistemul Tratatelor de Pace de la Paris din 1919-1923 33 . România întregit ă a dăinuit numai 22 de ani, pr ăbu şindu-se în vara-toamna anului 1940, sub loviturile imperialismelor vecine mari şi mici şi, de asemenea, datorit ă profundelor contradic ţii interne ori ale incapacit ăţ ii clasei dominante şi a cercurilor guvernante de la Bucure şti de-a asigura stabilitatea statului 34 . În acest fel, s-a pr ăbu şit edificiul în privin ţa c ăruia str ălucitul istoric N. Iorga se exprima, în decembrie 1918 sau în decembrie 1919, c ă reprezenta „fapta cea mai de seam ă” din toat ă via ţa istoric ă a poporului român, fiind menit s ă înfrunte toate veacurile urm ătoare 35 . Fiecare dintre conflictele interna ţionale din 1914-1918 sau 1939-1945 au fost urmate, dup ă cum a fost şi natural, de eforturi sistematice şi persistente, din partea învin şilor şi a înving ătorilor, a comunit ăţ ii interna ţionale, pentru restaurarea p ăcii , dup ă cum şi în prezent, la dup ă 15 ani de la consacrarea oficial ă (Paris, 1991) a sfâr şitului „r ăzboiului rece”, când sunt înc ă în plin ă desf ăş urare ac ţiunile pentru reprimarea cu adev ărat a efectelor b ătăliei dintre 1945 şi 1991. Avându-se în vedere dificult ăţ ile, caracterul programatic şi, adesea, timpul solicitat pentru negocieri, istoricii au consacrat – în ultimele decenii – termen special pentru întreaga oper ă de rea şezare a lumii dup ă cataclismele militare ale veacului trecut – organizarea p ăcii , fenomen specific tuturor epocilor dup ă anii 1918, 1945 sau 1991 36 . Un element ce se impune a fi subliniat prive şte situa ţiile obiective ce se desprind din evolu ţia faptelor istorice, şi anume c ă, de fiece dat ă, opera de organizare a p ăcii s-a dovedit nu numai mai grea decât câ ştigarea r ăzboaielor, dar, net ăgăduit, de la o epoc ă la alta, tot mai
32 Alain Binet, coordonateur, Le Second XX-e siècle (1939-2000), Paris, Ellipses, 2003, p. 397-452. 33 Vezi I. Scurtu, coordonator, Istoria Românilor , vol. VIII, România întregit ă (1918-1940), Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003; V. F. Dobrinescu, România şi sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1923), Ia şi, Institutul European, 1993; Marusia Cîrstea, Gh. Buzatu, Europa în balan ţa for ţelor. 1919-1939, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2007; Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Gh. Acatrinei, editori, Românii din arhive, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2008. 34 I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948) , Bucure şti, Editura Paideia, 1999. 35 N. Iorga, Generalit ăţ ii cu privire la studiile istorice , edi ţia a III-a, Bucure şti, 1944, p. 70. 36 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii. 1944-1947 , Bucure şti, Editura Academiei, 1988, passim . 108 dificil ă, mai precis în 1946-1947 comparativ cu 1919-1923, iar dup ă 1991 vizavi de condi ţiile de dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial. Pentru a nu neglija c ă, dup ă 1945, parafarea tratatelor de pace cu Germania şi Japonia a constituit o grav ă problem ă interna ţional ă, cu amân ări şi formule greu de aflat în istoria diploma ţiei moderne universale. De asemenea este necesar s ă observ ăm c ă, nu o singur ă dat ă, s-a apreciat c ă un sistem de tratate n-a fost suficient de consistent şi realist, el ajungând, adesea, a fi considerat „responsabil” pentru r ăzboiul urm ător. A şa a fost, dup ă cum se cunoa şte foarte bine, cazul sistemului de la Versailles din 1919-1923 , care ar fi predeterminat nemijlocit conflagra ţia din 1939-1945, tot astfel dup ă cum neajunsurile numeroase şi majore ale sistemului de la Paris din 1946-1947 ar fi aruncat comunitatea interna ţional ă direct, f ără nici un moment de pauz ă, în plin „r ăzboi rece”, izbucnit faptic chiar în preajma sfâr şitului ostilit ăţ ilor în 1944-1945. De altfel, în opinia speciali ştilor s-a înt ărit convingerea c ă, vizavi de contradic ţiile rezultate din aplicarea diverselor sisteme de tratate, nicicând înving ătorii (nici dup ă 1918, nici dup ă 1945, nici dup ă 1991) nu au reu şit s ă se impun ă decât, anterior, pe câmpurile de b ătaie, dar, cu obligativitate, ei ... au pierdut sistematic pacea ! Este, f ără îndoial ă, o butad ă, convenabil ă istoricilor, mai cu seam ă în situa ţia intervenit ă dup ă 1939-1945 37 . Este o situa ţie cu totul stranie, mai cu seam ă c ă „organizarea p ăcii” în 1946- 1947 s-a înf ăptuit în condi ţiile în care, pe plan mondial şi îndeosebi european, s- au confruntat dou ă sisteme – cel capitalist şi cel comunist. Ceea ce, trebuie s ă recunoa ştem, în condi ţiile conflictului iremediabil ce opunea Răsăritul/Occidentului, în spe ţă URSS - Puterilor anglo-saxone, pacea integral ă şi solid ă jinduit ă ajunsese s ă ţin ă de domeniul ... irealizabilului 38 . A fost un prilej în plus pentru speciali şti s ă constate – în spiritul demonstra ţiilor reputatului nostru istoric Gh. I. Br ătianu, care examinase chiar în cursul anilor '40 sistemele de organizare a p ăcii în istorie 39 – c ă, dac ă r ăzboaiele desf ăş urate pot fi des ăvâr şite, sistemele de pace care le-au succedat nu au atins perfec ţiunea ! În prezent, un bilan ţ istoriografic privind România şi organizarea p ăcii în 1946-1947 40 cuprinde un num ăr important şi diversificat de realiz ării ştiin ţifice – bibliografii, culegeri de documente, memorialistic ă, sinteze şi monografii, studii de specialitate, ap ărute sub semn ătura unor cunoscu ţi istorici români şi
37 Vezi Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945 , Ia şi, Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă, 1995, p. 61 şi urm. 38 Ibidem. 39 Georges I. Br ătianu, L´Organisation de la Paix dans l´histoire universelle. Des origines à 1945, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1997. 40 Unele aspecte au fost tratate şi în capitolul intitulat România în r ăzboi şi dup ă … 109 str ăini41 , dintre care îi re ţinem pe: A. J. Toynbee, Pierre Renouvin, Jean-Baptiste Duroselle, Maurice Baumont, Andreas Hillgruber, Keith Hitchins, Stephen Fischer-Gala ţi, Eliza Campus, Florin Constantiniu, Maurice Pearton, Dennis Deletant, Paul D. Quinlan, N. I. Lebedev, Emil C. Ciurea, Auric ă Simion, V. F. Dobrinescu, Fülöp Mihály, I. Calafeteanu, Alesandru Du ţu, Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, I. Scurtu, C. Bu şe, N. Dasc ălu, Gh. Buzatu, Ion Enescu, Marin Radu Mocanu, Mircea Chiri ţoiu, Stela Acatrinei, Horia Dumitrescu, D. Şandru, Dan Vătăman ş.a. 42 Men ţion ăm separat contribu ţiile ştiin ţifice deosebite consacrate special organiz ării p ăcii dup ă 1945: Emil C. Ciurea, Le Traité de Paix avec la Roumanie du 10 Février 1947 (Paris, 1954); Ion Enescu, Politica extern ă a României în perioada 1944-1947 (Bucure şti, 1979); Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, România şi Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946 (Cluj-Napoca, 1978); Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, La Roumanie et la Conférence de la Paix de Paris 1946 (Bucarest, 1987); V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii, 1944-1947 (Bucure şti, 1988), Fülöp Mihály, Pacea neterminat ă. Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe şi Tratatul de Pace ungar (1947) , traducere (Ia şi, Institutul European, 2007) şi, cu totul recent, Gh. Buzatu şi colaboratori, România în ecua ţia r ăzboiului şi p ăcii, 1939-1947 (2 vols., Ia şi, Editura Moldova, 2009) sau Dan V ătăman, Politica extern ă a României de la Armisti ţiu şi pân ă la semnarea Tratatelor de Pace de la Paris, 1944-1947 (Bucure şti, Editura Pro Universitaria, 2009). Dintre volumele de documente diplomatice o men ţiune aparte facem pentru colec ţia editat ă de arhivi ştii Marin Radu Mocanu şi colaboratorii: România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial (Bucure şti, 1994); România şi Armisti ţiul cu Na ţiunile Unite (Bucure şti, 1995); România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris (Bucure şti, 1996); V. F. Dobrinescu, I. P ătroiu, România şi organizarea p ăcii, 1945-1947 , I-II, în colec ţia Românii în istoria universal ă, volumele II/1 şi III/3, Ia şi, Editura Universit ăţ ii „Al. I. Cuza”, 1987-1988; România la Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946 , volum editat de Institutul Na ţional pentru Memoria Exilului Românesc din Bucure şti (Bucure şti, Regia Autonom ă „Monitorul Oficial”, 2007). În deceniile VI-VII ale secolului trecut subiectul Conferin ţei de Pace de la Paris a fost abordat în cadrul unor studii şi articole, îns ă prima lucrare de întindere dedicat ă acestui subiect a apar ţinut cercet ătorilor Ştefan Lache şi
41 Vezi, în aceast ă privin ţă , Bibliografia istoric ă a României , volumele I, IV- XI, Bucure şti, Editura Academiei, 1969-2007; bibliografia anexat ă volumelor VIII şi IX ale Tratatului de Istoria Românilor , Bucure şti, 2003-2008; Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România şi al doilea r ăzboi mondial. O bibliografie , Ia şi, Editura Academiei, 1981. 42 Se impune, în acest context, s ă nu neglij ăm lucr ările privind participarea României la Conferin ţa P ăcii de la Paris din 1919-1920, datorate istoricilor Gh. I. Br ătianu, S. D. Spector, V. F. Dobrinescu, C. Botoran, I. Calafeteanu, Viorica Moisuc. 110
Gheorghe Ţuţui şi a ap ărut în 1978. Intitulat ă chiar România şi Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946 , studiul celor doi istorici a v ăzut lumina tiparului la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Din punctul de vedere al surselor utilizate de cei doi autori, se poate afirma c ă miezul iniţiativei lor este constituit de documentele din arhivele române şti (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhiva C.C. al P.C.R. şi unele fonduri de la Arhivele Statului) şi de ştirile, comentariile şi atitudinile din presa vremii. Lucrarea are şapte capitole şi debuteaz ă cu o prezentare a pozi ţion ării pe plan interna ţional a României în preajma şi la începutul celui de-al doilea r ăzboi mondial. Reiterând ideea responsabilit ăţ ii Germaniei, autorii se refer ă la unele ini ţiative ale diploma ţiei române şti din ajunul izbucnirii r ăzboiului şi la criza declan şat ă de dezastrul anului 1940 43 . Capitolul al doilea con ţine o prezentare a actului de la 23 august 1944, considerat un moment de cotitur ă. Şi aici, amprenta ideologic ă, specific ă momentului în care cei doi autori î şi concep lucrarea, este vizibil ă, rolul comuni ştilor români în derularea evenimentelor fiind exagerat. Autorii reliefeaz ă, apoi, contextul militar şi diplomatic interna ţional, aflat în schimbare, în sensul înfrângerii Axei şi repercusiunile acestui proces asupra politicii externe a României, concretizate în tatonarea terenului pentru încheierea Armisti ţiului. A doua parte a acestui capitol este o în şiruire de elemente ce atest ă implica ţiile, consecin ţele strategice ale schimb ării de la 23 august, a şa cum au fost reflectate în presa vremii şi în lu ările de pozi ţie ale oficialilor. Inten ţia celor doi autori, de a împleti evolu ţia politic ă intern ă, în care rolul decisiv este atribuit comuni ştilor, cu atitudinea în planul rela ţiilor externe, este vizibil ă şi in capitolul al treilea. Într-o prim ă faz ă, autorii insist ă asupra condi ţiilor în care s-au purtat negocierile pentru încheierea Conven ţiei de Armisti ţiu, descriind problemele solu ţionate, neajunsurile rezultate în urma eforturilor române şti, precum şi evaluarea documentului final, atât de c ătre responsabilii politici români, cât şi de c ătre jurnali ştii din presa interna ţional ă. Partea a doua a capitolului este focalizat ă pe situa ţia intern ă, ascensiunea comuni ştilor. Capitolul al patrulea eviden ţiaz ă schimbarea statutului României, dup ă instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945. Sunt înf ăţ işate, pe rând, principalele acte survenite dup ă acest moment: tratativele şi acordul economic cu U.R.S.S., atitudinea alia ţilor în raport cu efortul militar şi economic depus de România dup ă 23 august 1944, dificult ăţ ile de ordin economic, stabilirea unor „rela ţii privilegiate” cu Moscova, pozi ţia fa ţă de România adoptat ă la Conferin ţa de la Potsdam şi la Consiliile Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Londra şi Moscova. În urm ătorul capitol, pe fondul prezent ării preg ătirilor partidelor politice în vederea alegerilor ce urmau s ă se desf ăş oare, este descris ă reluarea
43 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946 , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.9-43. 111 activit ăţ ii diplomatice române şti prin restabilirea leg ăturilor cu mai multe state, precum şi reverbera ţiile Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Paris. Capitolul al şaselea este dedicat în întregime Conferin ţei de Pace de la Paris. Mai întâi este schi ţat cadrul, modul de func ţionare al comisiilor şi caracterul consultativ al acestei reuniuni. Apoi, cei doi autori î şi concentreaz ă aten ţia asupra demersurilor române şti în Forumul P ăcii, rezultate ale ac ţiunilor întreprinse atât de delega ţia oficial ă, cât şi de grupul fo ştilor diploma ţi, afla ţi în capitala Fran ţei, ace ştia din urm ă exprimând ideile opozi ţiei democratice. A doua parte a capitolului este consacrat ă evalu ării prevederilor textului Tratatului. Sunt comentate chestiunile care au atras aten ţia participan ţilor şi care au stârnit controverse: data intr ării României în r ăzboi de partea Na ţiunilor Unite şi, implicit, problema cobeligeran ţei, anularea Diktatului de la Viena, clauzele militare, cerin ţele economice, problema Dun ării 44 . În fine, ultimul capitol con ţine o prezentare, în paralel, a evolu ţiilor interne şi externe. Dup ă relevarea importan ţei „victoriei” comuniste în alegerile de la 19 noiembrie 1946, Ştefan Lache şi Gheorghe Ţuţui se opresc asupra ultimei faze dinaintea semn ării Tratatului, şi anume Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la New York, în cadrul c ăruia se definitiveaz ă prevederile documentului. Lucrarea mai con ţine, în anex ă, o serie de documente. Chiar dac ă unele influen ţe apar ţinând domeniului politic s-au f ăcut sim ţite în lucrare, rezultatul cercet ărilor, întreprinse mai cu seam ă în baza documentelor inedite şi a articolelor din presa vremii, este demn de a fi luat în seam ă. Statutul lucr ării celor doi istorici este confirmat şi de apari ţia unei traduceri în limba francez ă, în colec ţia Bibliotheca Historica Romaniae , la Editura Academiei, în 1987 45 . La numai un an de la tip ărirea studiului prezentat mai sus, la Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, a ap ărut lucrarea Politica extern ă a României în perioada 1944-1947 , apar ţinând lui Ion Enescu 46 . Modul în care autorul î şi concepe ini ţiativa istoriografic ă este asem ănător cu cel al predecesorilor s ăi. El îşi întemeiaz ă demersul pe informa ţiile din Arhivele Ministerului Afacerilor Externe şi din cele ale C. C. al P.C.R., precum şi pe ştirile con ţinute de ziarele din epoc ă. Ca element de noutate, autorul acord ă o aten ţie sporit ă lucr ărilor din istoriografia str ăin ă, precum şi memorialisticii oamenilor de stat occidentali, publicat ă de c ătre figuri însemnate din acest spa ţiu politic: J. F. Byrnes, E. Stettinius, Charles de Gaulle. Totodat ă, Ion Enescu îsi deruleaz ă prezentarea pe cele dou ă paliere, intern şi extern, eviden ţiind, de şi în mai mic ă m ăsur ă decât
44 Ibidem , p. 234-285. 45 Vezi La Roumanie et la Conférence de la Paix de Paris (1946) , Bucure şti, Editura Academiei, 1987. 46 Ion Enescu, Politica extern ă României în perioada 1944-1947 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1979. 112
Lache şi Ţuţui, transform ările politice produse în România. Primul capitol este dedicat implica ţiilor momentului de la 23 august 1944, inclusiv încheierii Conven ţiei de Armisti ţiu cu guvernele Na ţiunilor Unite 47 . Capitolul urm ător este rezervat modific ării intervenite la 6 martie 1945, consecin ţelor acestui moment în sfera rela ţiilor externe ale României. Intervalul august 1945 - aprilie 1946 este subiectul urm ătorului capitol al studiului lui Ion Enescu, în care sunt reliefate fazele premerg ătoare reuniunii de la Paris, şi anume Conferin ţele Mini ştrilor de Externe 48 . Ordonat ă cronologic, expunerea autorului con ţine, în capitolul al patrulea, prezen ţa româneasc ă la Conferinţa P ăcii, proiectul Tratatului, precum şi ultima reuniune pe aceast ă tem ă, cea de la New York 49 . Partea final ă a lucr ării înf ăţ işeaz ă momentul semn ării de c ătre România a Tratatului şi drumul parcurs pân ă la actul abdic ării for ţate a Regelui Mihai, survenit la 30 decembrie 1947. În anexe reg ăsim mai multe declara ţii ale unor oficiali români (Petru Groza, Gheorghe T ătărescu, I. Gh. Maurer), exprimate în diferite momente ale procesului definitiv ării P ăcii 50 . Prezen ţa României în contextul articul ării P ăcii dup ă cel de-al doilea război mondial a constituit, în 1988, subiectul unei alte lucr ări valoroase, rod al efortului depus în acest sens de regretatul istoric ie şean V. F. Dobrinescu. La Editura Academiei a v ăzut lumina tiparului studiul România şi organizarea postbelic ă a lumii. 1945-1947 . Varietatea surselor utilizate de autor impune constatarea temeiniciei demersului lui V. F. Dobrinescu. Pe lâng ă documentele române şti (provenite din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhivele Statului şi Arhiva Ministerului Ap ărării Na ţionale), autorul extrage informa ţii interesante şi utile şi din colec ţiile de documente occidentale ( Foreign Relations of the United States ), precum şi din arhivele britanice (Public Record Office - Foreign Office din Londra) sau americane (National Archives of the USA din Washington). Primul capitol al lucr ării lui V. F. Dobrinescu se refer ă la perspectivele politicii externe a României, în condi ţiile prefigur ării încheierii ostilit ăţ ilor. Este reliefat efortul de reorganizare al aparatului diplomatic, precum şi atitudinea monarhiei şi a principalelor partide politice fa ţă de contextul interna ţional 51 . Continuare a primului capitol, cel de-al doilea este, în fapt, concentrat pe evolu ţia implica ţiilor cotiturii de la 23 august 1944, fiind prezentate concluziile istoriografiei române şi str ăine referitoare la acest moment. Capitolul al treilea este consacrat Armistiţiului cu Na ţiunile Unite. Autorul insist ă pe problema primelor taton ări în vederea încheierii P ăcii,
47 Ibidem , p. 64-102. 48 Ibidem , p. 103-169. 49 Ibidem , p. 170-279. 50 Ibidem , p. 293-452. 51 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii. 1945-1947 , Bucure şti, Editura Academiei, 1988, p. 15-23. 113 deplasându-şi apoi interesul c ătre întâlnirile ce au avut drept rezultat Conven ţia de Armisti ţiu. Sunt înf ăţ işate discu ţiile derulate în câteva chestiuni spinoase, pentru ca apoi s ă fie realizat ă o interesant ă compara ţie cu documentele de acela şi tip semnate de c ătre Bulgaria şi Finlanda. Acest capitol se încheie cu prezentarea evalu ărilor f ăcute de c ătre presa str ăin ă şi cu schi ţarea concluziilor pe marginea Conven ţiei, apar ţinând câtorva figuri de prim rang (Lucre ţiu Pătr ăş canu, Constantin Vi şoianu, Iuliu Maniu, C. I. C. Br ătianu). În capitolul al patrulea autorul se concentreaz ă pe aplicarea prevederilor Armisti ţiului, pe activitatea Comisiei Aliate de Control. V. F. Dobrinescu nu omite neîn ţelegerile care au survenit între membrii Comisiei, precum şi numeroasele dep ăş iri ale cadrului Conven ţiei ce au generat divergen ţe cu sovieticii şi lu ări de pozi ţie din parte liderilor opozi ţiei. Prevederile cu caracter economic, înfiin ţarea Sovrom- urilor şi problema pl ăţ ii repara ţiilor de r ăzboi constituie tot atâtea aspecte pe care autorul le detaliaz ă în cadrul acestui capitol 52 . Pentru o cât mai bun ă în ţelegere a situa ţiei României în acel context, autorul consacr ă capitolul al cincilea chestiunii cobeligeran ţei. El parcurge traseul discut ării acestei probleme, de la argumentele militare şi geopolitice române şti, pân ă la modificarea atitudinii Marilor Puteri, în reuniunile ce au avut loc înainte de 10 februarie 1947 53 . Ultimul capitol este împ ărţit în secven ţe care converg înspre momentul final al semn ării Tratatului de Pace. Prima parte prezint ă modul în care Marile Puteri au privit chestiunea Tratatului cu România, problemele ridicate în acest sens şi preg ătirile guvernului român. Conferin ţa de la Teheran, în ţelegerea anglo-sovietic ă de la 12 septembrie 1944, acordurile de la Yalta, Conferin ţa de la Potsdam se înscriu într-o serie de evenimente determinante pentru definirea destinului României. Pe baza principiilor stabilite în aceste întâlniri, Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe, în cele trei sesiuni premerg ătoare Conferin ţei de Pace (Londra, Moscova, Paris), a creionat condi ţiile P ăcii cu România. Autorul nu pierde din vedere, f ără a detalia totu şi, activitatea preparatorie a guvernului român, relevat ă de crearea Comisiunii pentru Studiul Problemelor P ăcii 54 . Partea a doua a acestui capitol este rezervat ă evalu ării proiectului Tratatului de Pace. Sunt comentate prevederile acestui document. Concluzia este c ă el con ţinea numeroase obstacole , fiind totu şi considerat începutul normaliz ării statutului României în rela ţiile interna ţionale 55 . Esen ţa acestui capitol o constituie partea a treia (30 de pagini), referitoare la desf ăş urarea Conferin ţei. Autorul prezint ă activitatea de la Paris a delega ţiei române, duelurile ce s-au angajat în privin ţa unor chestiuni sensibile (Transilvania şi repara ţiile) şi, pe scurt, presta ţia grupului fo ştilor diploma ţi
52 Ibidem , p. 59-85. 53 Ibidem , p. 102-133. 54 Ibidem , p. 102-133. 55 Ibidem , p. 134-148. 114 condu şi de Grigore Gafencu 56 . Ultimele p ărţi ale lucr ării lui V. F. Dobrinescu se refer ă la definitivarea, semnarea şi evaluarea documentului final. Concluzia cercet ătorului este în concordan ţă cu sentimentul persistent în epoc ă: de şi necesar şi corect în unele probleme, în ansamblu, Tratatul de la 10 februarie 1947 a constituit o povar ă istoric ă57 . Dup ă 1989, reevaluarea jum ătăţ ii de secol ce trecuse din momentul declan şă rii comuniz ării României a devenit un imperativ istoriografic. În acest sens, situa ţia statului român în context interna ţional între anii 1944-1947 constituie un subiect demn de a fi investigat şi reevaluat. În 1996, Valeriu F. Dobrinescu a revenit, împreun ă cu Doru Tompea, publicând studiul comparativ România la Conferin ţele de Pace de la Paris: 1919-1920, 1946-1947 , în care au urm ărit în paralel condi ţiile în care diploma ţia româneasc ă a încercat s ă î şi ating ă obiectivele în cadrul celor dou ă reuniuni 58 . Foarte importante din punctul de vedere al problemei ce ne preocup ă sunt şi cele trei volume ap ărute sub egida Arhivelor Na ţionale ale României, coordonate de Marin Radu Mocanu. Având fiecare câteva sute de pagini cu documente din arhivele române şti, culegerile au devenit instrumente de lucru indispensabile cercet ătorului preocupat de perioada 1944-1947 59 . Momentul împlinirii a 50 de ani de la semnarea Tratatului de Pace din 1947 a fost marcat şi în plan istoriografic. În acest sens, remarc ăm volumul România de la r ăzboi la pace. 1939-1947. Semnifica ţii politico-militare. Studii , ap ărut la Bucure şti în 1997, coordonat de Alesandru Du ţu şi editat de Institutul de Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militar ă60 . Volumul reune şte contribu ţiile unor speciali şti în istorie contemporan ă, precum şi ale istoricilor militari Petre Otu (considera ţii de ordin geopolitic privind cel de-al doilea r ăzboi mondial) şi Al. Du ţu (care se refer ă la implicarea României în r ăzboi între 1941-1945), dar şi ale unor cercet ători precum Constantin Botoran (prezint ă deteriorarea rela ţiilor între fo ştii alia ţi împotriva Germaniei în primii ani postbelici), Ion Alexandrescu (autor al unei scurte sinteze despre participarea României la Conferin ţa de Pace) ori Florin Constantiniu (al c ărui titlu spune totul Vae victis: Tratatul de Pace cu România- 10 februarie 1947) 61 .
56 Ibidem, p. 149-179. 57 Ibidem , p. 179-243. 58 V. F. Dobrinescu, Doru Tompea, România la Conferin ţele de Pace (Paris: 1919-1920, 1946-1947), Foc şani, Editura Neuron, 1996. 59 Marin Radu Mocanu, ed., România, marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial , Bucure şti, Arhivele Statului, 1994; idem, România şi armisti ţiul cu Na ţiunile Unite , Bucure şti, Arhivele Statului, 1995; idem, România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris din 1946 , Bucure şti, Arhivele Statului, 1996. 60 Alesandru Du ţu, coordonator, România de la r ăzboi la pace. 1939-1947 , Bucure şti, Editura Vasile Cârlova, 1997. 61 Ibidem , p. 112-122. 115
Tot în 1997, revista „Dosarele Istoriei” a dedicat un num ăr special 62 Conferin ţei de Pace de la Paris din 1946-1947. Dintre materialele publicate cu aceast ă ocazie, amintim referirile Floric ăi Dobre cu privire la preg ătirile ini ţiate de Mare şalul Ion Antonescu în cadrul a şa-numitului Birou al P ăcii, studiul sintetic al lui V. F. Dobrinescu în cadrul trasat de Gh. Buzatu în leg ătur ă cu valorificarea tuturor informa ţiilor con ţinute de arhivele diplomatice str ăine, articolele lui Constantin Hlihor (despre frontiera de Est a României în dezbaterea Conferin ţei), Ion Alexandrescu (obliga ţiile economice), documentele publicate de Mircea Chiri ţoiu şi Mircea Suciu cu privire la bilan ţul f ăcut de comuni ştii români pe marginea particip ării la reuniunea de la Paris. De la an la an, literatura referitoare la prezen ţa româneasc ă în contextul extern dintre 1944-1947 se îmbog ăţ eşte cu noi contribu ţii, mai ales în domeniul surselor, ce vor înrâuri, cu siguran ţă , la alc ătuirea unor studii cât mai temeinice despre aceast ă chestiune. Amintim aici însemn ările unor participan ţi, actori ai parcursului definitiv ării P ăcii din 1946-1947, precum Dumitru G. Danielopol, Gheorghe T ătărescu, Grigore Gafencu, unele documente ce au circulat în cadrul Conferin ţei de la Paris (memoriul România în fa ţa Conferin ţei de Pace) 63 ori au fost descoperite în arhivele str ăine şi editate recent 64 . F ără îndoial ă, sursele care aşteapt ă a fi înc ă utilizate în vederea unei mai bune cunoa şteri a acestei perioade sunt demne de luat în seam ă. Gh. Buzatu 65 amintea documentele referitoare la eforturile de preg ătire a P ăcii de c ătre Marile Puteri aliate, activitatea Comisiei Litvinov de la Moscova sau fondul dr. Harley Notter din Statele Unite, fostul secretar executiv al Advisory Committee on Post-War Foreign Policy. Totodat ă, arhivele str ăine ad ăpostesc importante materiale cu referire direct ă la România, fiind de remarcat aici fondurile Nicolae Titulescu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vi şoianu, George I. Duca, aflate la Stanford University. Utilizarea informa ţiilor furnizate de toate aceste surse ar putea conduce la sublinierea unor aspecte insuficient abordate pân ă acum în istoriografia problemei. Astfel, de o deosebit ă importan ţă ar fi realizarea unei compara ţii precise cu evolu ţia evenimentelor în cadrul primei Conferin ţe de la Paris (1919- 1920). O asemenea iniţiativ ă ar fi relevant ă mai ales în privin ţa modului în care au fost organizate şi au func ţionat cele dou ă reuniuni, a statutului delega ţiei române într-un caz şi în cel ălalt. O alt ă pist ă extrem de interesant ă o constituie eviden ţierea preparativelor demarate atât de Marile Puteri, cât şi de România,
62 „Dosarele Istoriei”, An II, nr.2(7), 1997. 63 România în fa ţa Conferin ţei de Pace. Paris, 1946 , Bucure şti, Ed. Sagittarius, 1998. 64 I. P ătroiu, V. F. Dobrinescu, eds., Documente diplomatice franceze despre Transilvania , Bucure şti, Editura Vremea, 2001. 65 Cf. Gh. Buzatu, Behind the Scenes of the Peace Conference 1946 , „Transylvanian Review”, Cluj-Napoca, 1996, 5, nr.4, p. 3-12. 116
înc ă din timpul r ăzboiului. În acest fel, vom putea în ţelege mai u şor atitudinea exprimat ă într-un moment sau altul de c ătre delega ţii statelor aliate. Apoi, exist ă câteva chestiuni a c ăror înc ărc ătur ă politic ă a influen ţat modul de abordare. În primul rând, stabilirea frontierei de Est a României s-a f ăcut f ără ca echipa condus ă de Gheorghe T ătărescu s ă protesteze, lucru semnificativ pentru statutul delega ţiei noastre. În acela şi timp, pân ă acum, rolul grupului fo ştilor diploma ţi ce au activat înaintea şi în timpul Forumului de la Paris nu a fost subliniat îndeajuns. În sfâr şit, implica ţiile actului de la 10 februarie 1947 pentru evolu ţia intern ă a României ar merita investiga ţii mai ample.
***
Pentru aprofundarea temei abordate şi pentru relevarea unor aspecte noi ale trecutului, o importan ţă major ă revine, f ără îndoial ă, studiilor în arhivele române şi str ăine. De cea mai mare aten ţie s-au bucurat investiga ţiile în Arhiva MAE al României din Bucure şti. Şi aceasta nu numai pentru c ă documentele găzduite în arhiva respectiv ă, reunite în fondul special intitulat Conferin ţa de Pace 1946 (150 dosare), acoper ă tematic tema noastr ă, deci problemele fundamentale ale diploma ţiei Bucure ştilor în fa ţa Conferin ţei de Pace. Din fericire, fondul men ţionat a fost cercetat sistematic de colegul nostru, prof. Daniel Oni şor, în teza de doctorat privind Ecua ţia P ăcii din 1946 sus ţinut ă în cadrul Facult ăţ ii de Istorie a Universit ăţ ii din Craiova (2005). Trebuie s ă avem în vedere, de asemenea, investiga ţiile în arhivele str ăine (îndeosebi în Marea Britanie, Fran ţa, SUA şi Federa ţia Rus ă), efectuate în ultimele decenii de c ătre istoricii V. F. Dobrinescu, I. Calafeteanu, I. Chiper, M. Retegan, Alesandru Du ţu, Gh. Buzatu, Lauren ţiu Constantiniu, Vasile Buga ş.a.), rezultatele fiind publicate în importante studii şi volume, re ţinute de noi în bibliografia tezei de doctorat. Men ţion ăm, în ceea ce ne prive şte, c ă am cercetat şi xerografiat la Biblioteca Congresului din Washington, DC, textul integral al monumentalei lucr ări (4 volume) editate în 1951 la Paris, în limba englez ă, cuprinzând actele complete (listele delega ţiilor oficiale, declara ţii, stenograme etc.) ale Conferin ţei Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946 – Collection of Documents of the Paris Conference. Palais du Luxembourg, 29th July – 15th October 1946, I-IV, Paris, 1951, reunind în total nu mai pu ţin de 2 060 pagini tip ărite 66 . Am selectat paginile sumarului colec ţiei şi le-am inclus în anexa foto a prezentului volum (vezi infra). Tot la Biblioteca Congresului am cercetat presa interna ţional ă din
66 Respectiv – 535 p. (vol. I), 414 p. (vol. II), 583 p. (vol. III) şi 528 p. (vol. IV). De re ţinut c ă lucrarea, cum era şi firesc, s-a tip ărit şi în limba francez ă, sub titlul Recueil des documents de la Conférence de Paris, I-IV, edi ţie la care se fac unele trimiteri de c ătre studio şii problemei (V. F. Dobrinescu, Ion Enescu sau Ştefan Lache). 117
1945-1947 pe tema Congresului P ăcii de la Paris 67 , dup ă cum am aflat documente de cel mai mare interes în depozitele celebrei funda ţii din California, de pe lâng ă Stanford University, Hoover Institution Archives , atât în fondul Paris Conference to Consider the Draft Treaties of Peace (1946) , cât şi în acelea particulare purtând numele unor cunoscu ţi diploma ţi români – N. Titulescu, Grigore Gafencu, Al. Cretzianu, C. Vi şoianu, George I. Duca, Brutus Coste, D. G. Popescu sau D. Danielopol 68 . Este de la sine în ţeles îns ă c ă investiga ţiile noastre au condus la descoperirea celor mai bogate şi consistente izvoare în arhivele interne , în spe ţă în depozitele Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe al României, Arhivelor Na ţionale Militare şi Arhivelor Na ţionale ale României, Arhiva Istoric ă Central ă (ANIC) din Bucure şti 69 . Se impune a sublinia, dup ă cum rezult ă indubitabil din cercet ările anterioare ale istoricilor V. F. Dobrinescu, Ion Enescu şi Ştefan Lache, c ă o importan ţă remarcabil ă pentru studierea problemelor privind rolul şi locul, participarea României la Conferin ţa P ăcii din 1946 o prezint ă materialul documentar extrem de bogat aflat în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României din Bucure şti, în fondul 71/ Conferin ţa P ăcii de la Paris din 1946 70 . Este remarcabil faptul c ă, în fondul respectiv reunind 143 dosare, au fost adunate şi folosite la Paris în 1945-1947 materiale provenind de la „Biroul
67 Problem ă c ăreia îi consacr ăm mai jos un capitol special. 68 Informa ţii privind fondurile documentelor române şti de la Hoover Institution Archives se pot afla pe internet: http://www.hoover.org/hilo/collections (Romanian list of archival holdings, Romanian version). 69 Fondul documentar cuprinzând documente referitoare la aceast ă problematic ă este extreme de bogat, astfel c ă, pentru început, semnal ăm unele surse din cele mai importante: fondarea şi activitatea „Biroului P ăcii” în 1942-1943 (Arhivele Na ţionale ale României, Arhivele Istorice Centrale, Bucure şti, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, dosar 1075/1943) (în continuare, se va cita: ANIC); conferin ţele inter-aliate de la Moscova, Teheran, Yalta, San Francisco şi Potsdam-Berlin şi problemele organiz ării păcii postbelice (idem, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri – Cabinetul Militar, dosar 419/1943; dosar 74/1943; dosar 52/1945) şi directivele lui Mihai Antonescu, ministrul de Externe al României, relativ la prepararea p ăcii (idem, fond PCM, dosar 143/1941; idem, dosar 144/1941); sesiunile Consiliului Mini ştrilor Afacerilor de Externe ai SUA, URSS, Angliei, Fran ţei şi Chinei (de la Londra, Moscova, Paris şi New York, 1945-1946) instrumentate a preg ăti şi definitive proiectele tratatelor de pace cu fostele state satelite ale Germaniei (României, Finlanda, Ungaria, Bulgaria) şi Italia (idem, fond PCM – Serviciul Special de Informa ţii, dosar 45/1946; dosar 60/1945, volumele I-II, dosar 116/1945); organizarea şi deschiderea Conferin ţei P ăcii de la Paris (idem, fond PCM, dosar 60/1945, vol. I; dosar 116/1945); ecouri interna ţionale, pres ă şi propagand ă (idem, fond PCM – SSI, dosar 25/1945; dosar 48/1945; dosar 49/1945; dosar 69/1945); activitatea unor personalit ăţ i politice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. I. Br ătianu ş.a.) în context (idem, fond Iuliu Maniu, dosar 9/1945-1947). 70 Vezi, în volumul II al acestei lucr ări, prezentarea integral ă a fondului. 118
Păcii” creat de Mihai Antonescu (1942-1944) 71 , de la Comisia pentru Studiul Problemelor P ăcii (februarie – noiembrie 1945), care i-a continuat activitatea 72 , iar aceasta succedat ă, la rândul ei, de alte dou ă Comisii coordonate de Gh. Tătărescu, şeful MAE din Bucure şti, în 1946-1947 73 . Consider ăm necesar s ă atragem aten ţia asupra problemelor de baz ă relevate de dosare aflate în fondul respectiv: - lucr ările Congresului P ăcii de la Paris ( şedin ţe plenare, în comisii, declara ţii, coresponden ţă etc.) (dosarele 10-59); perioada care a precedat deschiderea forumului p ăcii (dosarele 68-69); memoriile şi observa ţiile prezentate de delega ţia Bucure ştilor (dosarele 66, 72, 78, 91) sau observa ţiile finale ale Bucure ştilor din decembrie 1946 (dosar 74); discursurile lui Gh. Tătărescu la Paris (dosarul 73); coresponden ţa diplomatic ă a Centralei MAE din 1946 (dosarele 70-71); Proiectul Tratatului de Pace cu România (dosarul 77, 91), analiza lui detaliat ă (dosarele 80-87) şi textul definitiv al documentului, în limbile român ă, francez ă şi rus ă (dosarul 91); semnarea Tratatului la Paris în 10 februarie 1947 (dosarul 92) şi ratificarea lui (dosarul 93); materiale auxiliare (referate, bro şuri, sinteze, c ărţi etc.) pentru sus ţinerea activit ăţ ii delega ţilor pentru ap ărarea punctelor de vedere în diverse probleme – Transilvania (dosarele 95-118), Dobrogea (dosarele 119-121), Basarabia şi Bucovina (dosarele 122-126, 143), Maramure ş (dosarul 127), regimul Dun ării (dosarul 130), minorit ăţ ile (128-129, 131), românii din afara grani ţelor (dosarul 132), rela ţiile româno-germane 1920-1940 şi consecin ţele loviturii de stat de la 23 august ori contribu ţia României pe Frontul de Vest în 1944-1945 (dosarele 130- 141); articole din pres ă, radio etc. (dosarele 1-9, 88) şi, în sfâr şit, aplicarea Armisti ţiului şi a Tratatului de Pace (dosarul 142) 74 .
71 Vezi, mai jos, Capitolul IV şi Anexa B. 72 Sub coordonarea diploma ţilor Vasile Stoica şi E. Filotti (Arhiva MAE, fond 71/Conferin ţa de Pace de la Paris (1946), dosar 94, passim ). 73 Vezi, mai jos, Anexa B. 74 De men ţionat c ă, din fondul respectiv, nu lipse şte (dosarul 78) cel de-al doilea Memoriu prezentat la Grigore Gafencu la Conferin ţa P ăcii, la 6 octombrie 1945, sub titlul Observations sur le Projet du Traité de Paix avec la Roumanie (Paris, octobre 1946, 31 p.). 119
DE LA R ĂZBOI LA PACE
GH. BUZATU, HORIA DUMITRESCU
Este important s ă subliniem în cea a constat strategia p ăcii 1 a şa cum a rezultat din deciziile şi documentele adoptate în anii r ăzboiului mondial de c ătre Marii Alia ţi – URSS, SUA şi Marea Britanie. Principiul a devenit cunoscut la timp Bucure ştilor, astfel c ă nu exist ă dubii c ă nu ar fi influen ţat pozi ţia guvernului român. Într-un anumit stadiu, practic ini ţial, au c ăpătat stadiu semnifica ţie lucr ările Conferin ţei de la Moscova a mini ştrilor de externe al URSS, SUA, Chinei şi Marii Britanii (19-30 octombrie 1943). Astfel, în declara ţia final ă se insista asupra intensific ării eforturilor de război aliate pentru zdrobirea Germaniei, Japoniei şi alia ţilor lor, cu convingerea c ă, dup ă ostilit ăţ i, numai în acel mod „se va putea ob ţine o pace durabil ă şi o dezvoltare social ă, politic ă şi economic ă a popoarelor” 2. În acela şi timp, Alia ţii se angajau ca, dup ă r ăzboi, s ă vegheze pentru a se men ţine „pacea şi securitatea interna ţional ă” 3 . Comentând rezultatele Conferin ţei de la Moscova, un corespondent din Washington î şi exprima opinia c ă, pentru atingerea obiectivului fixat – pacea durabil ă pentru întreaga lume , problema esen ţial ă consta, pe moment, în eliberarea tuturor ţă rilor aflate în robia german ă4. În decembrie 1943, secretarul de stat american, Cordell Hull, revenit acas ă dup ă deplasarea la Moscova, s-a adresat „sateli ţilor” Germaniei cu îndemnul de-a abandona Axa fascist ă. Ceea ce – aprecia liderul diploma ţiei SUA, la 17 decembrie 1943 – se putea realiza „ şi mâine”, dac ă nu ar fi fost teama de represaliile Germaniei hitleriste 5. Referitor la valoarea acordat ă de Marii Alia ţii în ţelegerilor parafate la Moscova, pre şedintele cehoslovac în func ţie, Eduard Bene ş, s-a declarat peste
1 J. – B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, ed. a 5-a, Paris, Dalloz, 1971, p. 339 şi urm.; Pierre Milza, De Versailles à Berlin. 1919-1945 , Paris, Editions Masson et C-ie, 1972, p. 180 şi urm. 2 ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri – Cabinetul Militar, dosar 419/1943, f. 133 (informa ţii din Buletinul Centrului de radio-ascultare din Bucure şti). 3 Ibidem , f. 135. 4 Ibidem , f. 148. 5 Ibidem , f. 190. 120 măsur ă de optimist, n ădăjduind c ă acordurile convenite aveau s ă fie respectate „în mod absolut, definitiv şi scrupulos” 6. Nu vom dep ăş i acest moment din istoria diploma ţiei r ăzboiului înainte de a constata c ă promisiunile şi perspectivele deschise de ofertele pacifice ale Marilor Puteri ale Na ţiunilor Unite erau, f ără îndoial ă, generoase şi novatoare, de şi, atunci când se va trece la fapte, în epoca postbelic ă, angajamentele – dup ă cum vom dovedi – n-au mai fost consecvente. Lucrurile aveau s ă se confirme în toate cazurile, inclusiv în situa ţia României. Dup ă cum se va vedea, tratamentul aplicat României la Conferin ţa P ăcii şi prevederile înscrise în proiectul Tratatului de Pace vor venea, cel mai adesea, în dezacord cu promisiunile din 1943 şi, de asemenea, în conflict cu rolul major al României în etapa august 1944-mai 1945 în r ăzboiul contra Germaniei. Cu toate acestea, opinia public ă interna ţional ă, inclusiv cea din România, mai cu seam ă dup ă 23 august 1944, a primit cu încredere şi optimism mesajele transmise de c ătre liderii Na ţiunilor Unite, adic ă de c ătre cei „Trei Mari” ai SUA, URSS şi Marii Britanii – pre şedintele F. D. Roosevelt, I. V. Stalin, şeful statului şi guvernului sovietic, W. S. Churchill, premierul englez. Nimeni nu putea b ănui pe atunci, de exemplu, c ă în luna octombrie 1944, în cursul întrevederilor anglo-sovietice de la Moscova, Churchill va ceda Europa Est- Central ă ( şi, în primul rând, România) în „sfera de interese” a lui Stalin 7, iar aceasta dup ă toate semnalele luminoase transmise opiniei publice mondiale de îndat ă dup ă cea dintâi dintre întâlnirile la nivel înalt ale celor „Trei Mari” – la Teheran (noiembrie-decembrie 1943) 8 . Şi speran ţele nu s-a mic şorat, dimpotriv ă, nici dup ă reuniunile faimoase din ultima parte a r ăzboiului – Yalta, San Francisco şi Potsdam-Berlin. A fost motivul pentru care presa din România a urm ărit cu aten ţie şi a re ţinut cu bucurie asigur ările venite de acolo. A şa cum a făcut cotidianul comunist „Scânteia”, care, la 20 februarie 1945, deci de îndat ă dup ă încheierea întâlnirii de la Yalta, a preluat şi popularizat aceast ă declara ţie a premierului Churchill în sensul c ă „ne-am angajat cu to ţii [la Yalta] s ă lucr ăm în comun, dup ă terminarea actualului r ăzboi, pentru a crea un viitor mai fericit (subl. ns. – S.A.) , pentru a spori bun ăstarea, în fiecare ţar ă, a maselor populare, pentru a face ca fiecare na ţiune s ă poat ă tr ăi în pace f ără a se teme de o agresiune perfid ă, crud ă, şi s ă mai fie expus ă calamit ăţ ilor r ăzboiului” 9.
6 Ibidem , f. 191. 7 Vezi Maria G. Br ătianu, Acordul Churchill-Stalin din 1944 , Bucure şti, Editura Corint, 2002, passim ; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului. 1939-1945, Bucure şti, Editura RAO, 2007, p. 388 şi urm. 8 Pierre Milza, op. cit. , p. 184. 9 ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri – Serviciul Special de Informa ţii, dosar 52/1945, f. 114. 121
Tot astfel a prezentat situa ţia şi ziarul „Timpul”, la 9 şi la 19 februarie 1945 10 , iar comunicatul final al Conferin ţei din Crimeea – se considera – c ă „a umplut inimile cinstite de n ădejde, şi min ţile s ănătoase de perspectivele largi şi doldora de lumin ă”11 . Urm ărind aplicarea pe plan românesc a rezultatelor Conferin ţei de la Yalta, un cotidian comunist, „România Liber ă”, din 28 februarie 1945, prevedea c ă „clica” lui Iuliu Maniu et Co. va fi izolat ă, deschizându-se perspectiva pentru „un guvern al poporului” , evident pentru guvernul dr. P. Groza, instalat la 6 martie 1945 12 . Alte comentarii favorabile şi chiar elogii la adresa eforturilor Marilor Alia ţi pentru asigurarea „fericirii” planetei afl ăm nu numai în cotidianul PCR 13 , dar şi în „Universul” (din 2 martie 1945), „Timpul” (din aceea şi zi), „Semnalul” (idem) 14 . De asemenea, în „Libertatea” din 2 martie 1945, un oarecare I. R. Şomuz (posibil, un pseudonim) întrevedea „un viitor demn şi fericit” pentru popoare 15 , lucru cu des ăvâr şire imposibil dac ă se lua în seam ă o noti ţă g ăzduit ă de „Semnalul”, în aceea şi zi, despre faptul c ă la Yalta cei „Trei Mari” încheiaser ă „şi câteva acorduri secrete” ! Ştirea fusese preluat ă dintr-un comunicat difuzat de Agen ţia britanic ă „Reuter” în ajun 16 . Dup ă numai câteva s ăpt ămâni, în cursul Conferin ţei interna ţionale de la San Francisco pentru constituirea ONU, „Semnalul” din 5 mai 1945 vestea, de data aceasta cu optimism, c ă Alia ţii înving ători puseser ă bazele temeinice ale „organiz ării p ăcii lumii” 17 . Culmea entuziasmului l-a oferit îns ă Conferin ţa de la Potsdam-Berlin (iulie-august 1945) a celor „Trei Mari” (Stalin-Truman- Churchill, înlocuit finalmente de C. Attlee), în privin ţa c ăreia „Ardealul” din 23 iulie 1945 prevestea c ă avea s ă reprezinte „marea victorie politic ă a omenirii” 18 . Pe plan diplomatic interna ţional, dup ă 1942-1943, când s-a înregistrat pe planul militar trecerea ini ţiativei în r ăzboi în favoarea Na ţiunilor Unite 19 , a fost o consecin ţă normal ă ca liderii Alian ţei (URSS, SUA, Marea Britanie, în primul rând) s ă se impun ă hot ărâtor în ac ţiunile denumite pentru organizarea p ăcii 20 . Fa ţă de aceast ă situa ţie, România nu a r ămas inactiv ă şi, din moment ce e şecul Germaniei şi al alia ţilor ei (inclusiv guvernul lui I. Antonescu) în r ăzboi
10 Ibidem , f. 113, 115. 11 Ibidem , f. 115. 12 Ibidem , f. 116. 13 Vezi „Scânteia” din 1 martie 1945, p. 1. 14 ANIC, fond PCM – CM, dosar 52/1945, filele 120-123. 15 Ibidem , f. 123. 16 Ibidem , f. 124. 17 Ibidem , f. 112. 18 Ibidem, f. 11. 19 Pierre Milza, op. cit., p. 183-184. 20 J. – B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, p. 424-436. 122
începuse s ă se profileze cu claritate, a manifestat ini ţiative demne de tot interesul. Nu numai c ă guvernul de la Bucure şti a pornit şi intensificat negocierile secrete cu Alia ţii, de preferin ţă cu diploma ţii Angliei şi Statelor Unite 21 , dar, pe plan intern, cu prioritate în cadrul Ministerului Afacerilor Str ăine şi al Ministerului Propagandei Na ţionale din Bucure şti, s-au preg ătit structurile şi s-au elaborat directivele de rigoare. Sub acest raport, de un mare rol s-a dovedit crearea şi func ţionarea, cu începere din iunie 1942, a faimosului organism denumit Biroul P ăcii , din ini ţiativa lui M. Antonescu 22 . Un specialist român consider ă c ă: „Gândit exclusiv pentru reprezentarea postbelic ă a intereselor României, Biroul P ăcii a fost important din dou ă considerente: lupta diplomatic ă pentru Ardeal şi contracararea ac ţiunii ungare. Un loc aparte în economia activit ăţ ilor de propagand ă în mediile interna ţionale l-au ocupat raporturile cu Ungaria [...] E şecul de la Stalingrad a reprezentat un semnal de alarm ă pentru Mihai Antonescu, iar Biroul P ăcii a fost urmarea convingerii acestuia c ă Germania nu mai putea câ ştiga r ăzboiul” 23 . Acela şi se refer ă la misiunea concret ă a noului organism: „În şedin ţa din 29 iulie 1942, planul de ac ţiune al Biroului P ăcii urma să se desf ăş oare pe dou ă paliere distincte: o propagand ă informativ ă, care s ă l ămureasc ă o opinie neavizat ă asupra aspectelor esen ţiale ale culturii, civiliza ţiei şi aspira ţiilor române şti, şi o propagand ă de documentare, axat ă pe istorie, tradi ţii şi spiritualitate” 24 . Profesorul Mihai Antonescu, fondatorul „Biroului P ăcii”, a c ărui activitate a intensificat-o cu începere din luna martie 1943, nu a ascuns c ă ţelul fundamental al ac ţiunii consta în ap ărarea la viitoarea conferin ţă de pace a fruntariilor României de la 1 ianuarie 1940. În acest sens, el a declarat la 13 martie 1943: „... Convingerea mea este c ă pacea care se va face va fi nu o pace de limitare a teritoriilor, cel pu ţin pentru popoarele mai mici sau mijlocii, ci, dimpotriv ă, o pace de integrare a teritoriilor şi de l ărgire a spa ţiilor (subl. ns. – S.A.)” 25 . Relevând necesitatea absolut ă ca viitoarea pace s ă anuleze odiosul Dictat de la Viena din 30 august 1940, oficialul român sublinia c ă grani ţa
21 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri, 1939-1947 , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 251-332. 22 Vezi Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Gh. Acatrinei, eds., Românii din arhive, p. 199 şi urm.; ANIC, fond PCM, dosar 1075/1943; Mihai Antonescu, „Dac ă vrei s ă câ ştigi r ăzboiul, trebuie s ă organizezi pacea”, Cluj-Napoca, Muzeul Transilvaniei, 1991, p. 5; Ion Ardeleanu, „Biroul P ăcii”: Proiecte privind solu ţionarea problemei frontierelor României şi realizarea unor bune rela ţii în Balcani (1942-1943), în revista „Europa XX”, Ia şi, volumul I-II/1993, p. 143-154. 23 Mioara Anton, Biroul P ăcii şi propaganda în interes na ţional , în „Dosarele Istoriei”, Bucure şti, nr. 12/2005, p. 24-25. 24 Ibidem , p. 26. 25 Vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploie şti, Mileniul III, 2005, p. 453. 123 impus ă atunci României de c ătre Germania şi Italia „rupe unitatea p ământului românesc, sl ăbe şte puterea şi unitatea neamului nostru” 26 . Comparativ cu ţelurile stabilite, „Biroul P ăcii” cuprindea dou ă comisii (pentru propagand ă în informa ţia interna ţional ă şi pentru cercetarea problemelor române şti capitale în vederea p ăcii) şi şapte sec ţii 27 : - Sec ţia Istoric ă; - Sec ţia Pres ă şi propagand ă; - Sec ţia Etnic ă, biologic ă şi statistic ă; - Sec ţia Politic ă; - Sec ţia Juridic ă; - Sec ţia Economic ă; - Sec ţia Financiar ă. În fiecare sec ţie au fost chema ţi s ă lucreze cei mai buni speciali şti ai momentului pentru problemele investigate. Este lipsit de dubii, cea mai prestigioas ă componen ţă era aceea a sec ţiei istorice , cuprinzând pe I. Petrovici, ministru al Culturii Na ţionale, Gh. I. Br ătianu, Vladimir Dumitrescu, G. Fotino, Constantin C. Giurescu, Ion Lupa ş, Ştefan Manciulea, Vintil ă Mih ăilescu, Ion Nistor, Z. Pâcli şanu, F. Pastia, A. Coam ă şi Victor Papacostea, unii dintre ei membri sau membri coresponden ţi ai Academiei Române. Din celelalte comisii, de asemenea nu lipseau personalit ăţ i de prestigiu ale culturii şi ştiin ţei na ţionale, precum Lucian Blaga, I. Simionescu, Pamfil Şeicaru, Silviu Dragomir, S. Mehedin ţi, A. Golopen ţia, Sabin Manuil ă, N. Da şcovici, C. Vulcan ş.a. În şedin ţa din 13 martie 1943 a „Biroului P ăcii”, profesorul Mihai Antonescu a avansat un ambi ţios Program pentru preg ătirea materialului documentar de informare şi propagand ă în vederea Conferin ţei de Pace , programul având în vedere aproximativ 300 de probleme grupate în mai multe direc ţii fundamentale, precum 28 : I – Propaganda informativ ă; II – Propagand ă şi documentare asupra poporului român; III – Istoria p ământurilor române şti; IV – Transilvania în dreptul interna ţional; V – Actul de la Viena şi România; VI – Contra-propaganda fa ţă de Ungaria; VII – Basarabia; VIII – Bucovina;
26 Ibidem. 27 Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Gh. Acatrinei, eds., Românii din arhive, p. 200; Mioara Anton, op. cit., p. 27. 28 Apud Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu , p. 453-461; Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Gh. Acatrinei, eds., Românii din arhive, p. 200-201; vezi infra studiul privind opera „Biroului P ăcii”. 124
IX – Dobrogea; X – Misiunea istoric ă a poporului român; XI – România, factor european; XII – România şi vecinii; XIII – România şi Marile Puteri; XIV – România în fa ţa raselor; XV – România şi regiunile europene; XVI – România şi Ţă rile Balcanice; XVII – România şi Ţă rile Neutrale; XVIII – Raporturile cu alte ţă ri; XIX – Problemele speciale. Eficien ţa rezultatelor depindea, în bun ă m ăsur ă, cum a fost cazul în 1945-1946, când, dup ă lovitura de stat de la 23 august 1944, comisia a func ţionat în cadrul Ministerului Afacerilor Str ăine al România, sub conducerea lui Gh. T ătărescu 29 , titularul Centralei din acel moment, de studierea urm ătoarelor dosare speciale , incluzând 30 : 1 – Dosare politice (teritoriile istorice române şti şi românii din jurul grani ţelor na ţionale) (în num ăr de 4); 2 – Dosare politice interna ţionale (7); 3 – Raporturile României cu Marile Puteri (6); 4 – Raporturile României cu Ţă rile Latine (4); 5 – Raporturile României cu alte ţă ri (4); 6 – Dosare economice (25); 7 – Chestiuni speciale (11); 8 – Dosare politice şi administrative (154). Se impune recunoa şterea situa ţiei, eviden ţiat ă de c ătre liderul istoric al PN Ţ-ului, Iuliu Maniu, într-o declara ţie din 8 august 1946, deci la scurt timp dup ă debutul lucr ărilor forumului p ăcii la Paris, c ă una erau preg ătirile României şi alta – planurile ter ţilor pentru organizarea şi înf ăptuirea proiectelor de pace. Astfel, remarca Iuliu Maniu, lumea întreagă „n ădăjduie şte într-o pace durabil ă şi dreapt ă pentru to ţi. Ceea ce o îngrijoreaz ă îns ă este împrejurarea că, din cele ce se petrec, omenirea nu poate s ă trag ă concluzia c ă toate statele au renun ţat la vechiul dicton: si vis pacea para bellum . De asemenea, nu-şi poate face convingerea c ă obliga ţiunile luate de c ătre state vor fi respectate” 31 .
29 Cele dou ă comisii dirijate de Gh. T ătărescu, formate în august 1945, pe fundamentul şi dup ă modelul „Biroului P ăcii” anterior, la care din motive propagandistice nu se mai f ăcea trimitere (?!), aveau în studiu: 1 – preg ătirea documentelor pentru reprezentarea României la Conferin ţa P ăcii; 2 – stabilirea daunelor (repara ţiilor) României (vezi ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945). 30 Gh. Buzatu, Stela Acatrinei, Gh. Acatrinei, eds., Românii din arhive, p. 201. 31 ANIC, fond Iuliu Maniu, dosar 9/1945-1947, f. 150. 125
Liderul na ţional-ţă rănist avea toate motivele s ă-şi manifeste grija fa ţă de tratamentul aplicat statelor mici, inclusiv România. În condi ţiile în care Marile Puteri înving ătoare renun ţaser ă la hot ărârile lor înscrise în Charta Atlanticului (1941), în Declara ţia din 1 ianuarie 1942 a Na ţiunilor Unite, apoi în deciziile Conferin ţelor de la Yalta şi Potsdam-Berlin ori în Conferin ţele Mini ştrilor de Externe ai Marilor Puteri de la Moscova (1945), încrederea într-o pace solid ă se diminuase sensibil 32 . De unde şi aceast ă amar ă constatare: „România este prezentat ă ca o ţar ă învins ă, or se ştie bine c ă România a încheiat un armisti ţiu înainte de terminarea ostilit ăţ ilor şi înainte de a se fi decis soarta r ăzboiului [...] Serviciile deosebit de însemnate aduse de România cauzei aliate au fost recunoscute din toate p ărţile şi bine apreciate. Cu toate acestea, clauzele proiectului de Tratat nu ţin seama de aceast ă situa ţie a ţă rii noastre, care avea dreptul s ă a ştepte un altfel de tratament” . Condi ţiile determinau ca România s ă nu fi putut contribui, „în raport cu participarea ei la Victorie, la a şezarea păcii” 33 . Din nefericire, declara ţiile liderului PN Ţ examinate în raport cu evolu ţia realit ăţ ilor corespundeau întru totul adev ărului. El rezulta, în primul rând, chiar din evolu ţia negocierilor României cu începere din 1942 cu delega ţii viitorilor „organizatori ai p ăcii”, reprezentan ţii Marilor Puteri Aliate 34 . Înainte de orice, s- a v ăzut cu claritate c ă Marii Alia ţi, de şi pretindeau c ă ac ţionau sub imboldul principiilor înalte ale Chartei Atlanticului şi Declara ţiei Na ţiunilor Unite 35 , nu au reu şit s ă-şi mascheze inten ţiile lor de-a tratata dup ă ostilit ăţ i ţă rile mici şi mijlocii, ca şi în 1919 la Paris, în „state cu interese limitate”, cu alte cuvinte „ca obiecte iar nu ca subiec ţi ai dreptului interna ţional” 36 . Situa ţia era previzibil ă şi în cazul „sateli ţilor” fo şti ai Germaniei, care, de exemplu, nu puteau pretinde s ă se bucure de acela şi tratament cu Italia, de şi România, de exemplu, contribuise decisiv la campania Alia ţilor din 1944-1945 37 . Negocierile secrete de armisti ţiu, ini ţiate de România, fie prin delega ţii oficiali ai guvernului Antonescu, fie prin emisarii politici ai partidelor istorice (PN Ţ şi PNL) în 1942-1943, nu s-au concretizat rapid, mai ales în urma deciziilor Aliaţilor de la Casablanca (unde s- a lansat formula „capitul ării f ără condi ţii” a ţă rilor Axei fasciste), Moscova şi Teheran, unde delega ţii Bucure ştilor au fost îndrepta ţi s ă negocieze nu numai cu
32 Ibidem , f. 150-151. 33 Ibidem , f. 157. Vezi documentul integral, inclus în volumul România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris , III, p. 177-182. 34 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri, 1939-1947, passim. 35 Vezi Constantin Bu şe, Al. Vianu şi colaboratori, Rela ţii interna ţionale în acte şi documente. 1939-1945, vol. II, Bucure şti, Editura Didactic ă şi Pedagogic ă, 1975, p. 24 şi urm. 36 V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 15-20. 37 Ibidem, 126
SUA şi Anglia, ci şi cu URSS. Abia la 12 aprilie 1944 guvernul sovietic a f ăcut cunoscute delega ţilor români, concomitent la Cairo şi Stockholm, „condi ţiile minimale” de armisti ţiu oferite Bucure ştilor 38 . În cazul în care „condi ţiile” nu erau acceptate imediat de Bucure şti, ele urmau s ă fie automat agravate 39 . În afar ă de aceste preten ţii, guvernul român se angaja s ă asigure „libera deplasare” pe teritoriul na ţional a trupelor aliate (sovietice) în urm ărirea celor germane, iar URSS se angaja s ă ac ţioneze pentru anularea Dictatului de la Viena şi s ă sprijine România cu armele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord 40 . În luna mai 1944, emisarii români au replicat c ă nu acceptau „condi ţiile minime”, de şi, la Stockholm, prin George Duca s-au continuat tratativele secrete cu ambasadoarea sovietic ă, d-na Alexandra Kollontay 41 , dup ă cum, la Cairo, prin emisarii Barbu Ştirbey şi C. Vi şoianu 42 . Nu s-au înregistrat îns ă practic progrese, situa ţie în care, imediat dup ă 23 august 1944, guvernul sovietic şi alia ţii s ăi au reluat de la punctul zero negocierile de armisti ţiu cu România 43 , deci f ără a se ţine cont în nici un fel de condi ţiile anterior dezb ătute sau stabilite. Astfel c ă, dup ă 23 august 1944, Bucure ştii au trebuit s ă solicite şi s ă accepte încheierea armisti ţiului cu Na ţiunile Unite 44 , în timp ce, prin r ăsturnarea regimului Antonescu şi în urma documentelor oficiale difuzate în noaptea de 23/24 august 1944, între România şi Germania a intervenit de facto , apoi şi de jure , starea de beligeran ţă 45 . La scurt timp dup ă lovitura de stat, potrivit plenipoten ţei încredin ţate de noului guvern al generalului Constantin S ănătescu, delega ţia român ă pentru negocierea armisti ţiului a pornit spre Moscova, la date şi din dou ă loca ţii diferite: la 28 august 1944, din Cairo, au plecat Barbu Ştirbey şi C. Vi şoianu, iar, la 29 august 1944, din Bucure şti, a pornit delega ţia condus ă de Lucre ţiu Pătr ăş canu, înso ţit de D. D ămăceanu, Ghi ţă Popp, Ion Christu ş.a. 46 România au fost l ăsa ţi s ă a ştepte vreme de dou ă s ăpt ămâni, astfel c ă negocierile începur ă în
38 Pentru con ţinutul şi amploarea lor, vezi, în continuare, capitolul II. 39 Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, La Roumanie et la Conférence de Paix de Paris, p. 60-61. 40 Ibidem. 41 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri, 1939-1947 , p. 320 şi urm. 42 Ibidem , p. 300. 43 Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., România şi proba bumerangului: 23 august 1939-1944 , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2003, passim. 44 Ibidem ; Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947 , Bucure şti, Editura Danubius, 1991, p. 152; Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945, p. 45; V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 15. 45 Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945, p. 39; Ion Enescu, Politica extern ă a României în perioada 1944-1947 , p. 343-344. 46 V. F. Dobrinescu, op. cit. , p. 38. Detalii în capitolul urm ător. 127 seara de 10 septembrie 1944. Au participat, din partea Alia ţilor, V. M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe ale URSS, şi adjunc ţii s ăi (A. I. Vî şinski, I. M. Maiski, V. N. Novikov, generalul V. P. Vinogradov ş.a.), ambasadorii SUA şi Marii Britanii la Moscova, A. W. Harriman şi, respectiv, A. C. Kerr. Negocierile, desf ăş urate de regul ă noaptea, s-au încheiat la 12/13 septembrie 1944, astfel c ă pentru datarea Conven ţiei de Armisti ţiu s-a convenit 12 septembrie 1944 47 . Din îns ărcinarea guvernelor negociatoare, Conven ţia a fost semnat ă de Lucre ţiu P ătr ăş canu, general D. D ămăceanu, Barbu Ştirbey şi Ghi ţă Popp, pentru România, şi de Mare şalul Rodion Malinovski, reprezentând Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), având practic mandat în numele URSS, SUA şi Marii Britanii 48 . Conven ţia de Armisti ţiu dintre România şi Na ţiunile Unite cuprindea un preambul, 20 de articole şi 6 anexe, materia cuprinzând clauze de ordin militar, politic, economic, financiar şi administrativ, definind statutul juridic interna ţional al României pân ă la semnarea Tratatului de Pace 49 . În preambulul Conven ţiei se stabilea c ă: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva URSS, Regatului Unit şi SUA şi a celorlalte Na ţiuni Unite (subl. ns. – S.A.), accept ă condi ţiile Armisti ţiului prezentate de c ătre Guvernele sus-men ţionatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesul tuturor Na ţiunilor Unite” 50 . Paragraful subliniat relev ă o prim ă situa ţie inexistent ă, obligând România s ă se recunoasc ă învins ă fa ţă de Na ţiunile Unite, de şi, dup ă cum se cunoa şte prea bine, în urma cotiturii de la 23 august 1944, nici nu a fost cazul. Întrucât schimbarea de atitudine a României în r ăzboiul contra Na ţiunilor Unite a survenit înainte de recunoa şterea înfrângerii, care – dup ă cum ne d ăm seama – a fost dup ă aceea, dup ă aproape trei s ăpt ămâni introdus ă ori sanc ţionat ă prin Conven ţie . Un document, a şadar, care rezulta din negocieri iar nu în urma desf ăş ur ărilor militare ! Faptul reprezenta o inova ţie şi o surpriz ă numai în măsura în care constituia începutul nedrept ăţ ilor introduse de Marii Alia ţi în raporturile lor cu România. În articolul 1 al Conven ţiei se consfin ţea starea de fapt real ă a României, care deja la 24 august 1944, ora 4 a.m., ie şise din r ăzboiul al ături de Germania şi de ultimii ei alia ţi şi se angajase în campania militar ă împotriva lor, în spe ţă a Germaniei şi Ungariei, de partea Na ţiunilor Unite (Armata Ro şie). România era obligat ă s ă participe la r ăzboi cu nu mai pu ţin de 12 divizii de infanterie, împreun ă cu serviciile tehnice auxiliare, în orice moment al ac ţiunii.
47 Vezi Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945 , p. 59-60. 48 Ibidem , p. 60. 49 Detalii în continuare. 50 Gh. Buzatu, op. cit., p. 59; Ion Enescu, op. cit., p. 345. 128
Opera ţiunile militare ale for ţelor armate ale României se desf ăş urau în cadrul şi sub conducerea general ă a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) 51 . Prejudicii grave, dimpreun ă cu o singur ă satisfac ţie – promisiunea ca Transilvania (sau cea mai mare parte a teritoriului) s ă fie restituit ă României îns ă sub condi ţia confirm ării prin viitorul Tratat de Pace (art. 19), rezultau în privin ţa clauzelor teritoriale , din faptul c ă articolul 4 stabilea ca grani ţa dintre România şi URSS să r ămân ă cea fixat ă prin a şa-zisul Acord româno-sovietic din 28 iunie 1940. Un asemenea „Acord” nu a existat în realitate, fiind o fic ţiune a Alia ţilor înving ători , el trimi ţând de fapt la faimosul ultimatum Molotov din 28 iunie 1940 privind cedarea, de c ătre România URSS-ului, sub amenin ţarea for ţei, a provinciilor istorice ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Iar cedarea nu era nicidecum un rezultat al vreunei în ţelegeri, al unui „Acord” bilateral convenit între dou ă p ărţi contractante (România şi URSS), ci rezultatul amenin ţă rii Moscovei cu recurgerea la for ţă , dac ă în 24 de ore nu se supunea ultimatumului! Ceea ce, trebuie s ă recunoa ştem, reprezenta cu totul altceva ! Dar, pentru moment, Conven ţia de Armisti ţiu ilustra cu for ţă c ă Marii Alia ţi, pentru a-şi ap ăra prestigiul şi interesele, erau capabili să inventeze chiar documente ale trecutului apropiat 52 . În privin ţa clauzelor economice, Conven ţia de Armisti ţiu prevedea la articolul 3 obliga ţia pentru România „de a asigura for ţelor sovietice şi ale celorlal ţi Alia ţi înlesniri pentru libera lor mi şcare pe teritoriul României, în orice direc ţie, dac ă acest lucru este cerut de c ătre situa ţia militar ă, Guvernul şi Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mi şcare prin toate mijloacele lor de comunica ţie şi pe cheltuiala lor” , pe p ământ, pe ap ă sau în aer. Obliga ţii cu caracter economic mai erau cuprinse şi în articolele 7, 8 şi 9, precum: remiterea c ătre Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), ca trofee, a oric ăror fel de materiale de r ăzboi ce apar ţinuser ă Germaniei şi alia ţilor ei; guvernul român nu trebuia s ă îng ăduie exportul sau exproprierea, sub orice form ă, a propriet ăţ ilor ce apar ţinuser ă Germaniei şi Ungariei; guvernul român se obliga s ă remit ă înving ătorilor toate vasele aflate în porturile române şti care apar ţineau ori au apar ţinut Na ţiunilor Unite. Prin articolul 12, guvernul român se obliga s ă restituie URSS-ului toate valorile materiale luate în 1941-1944 de pe teritoriul ei, ceea ce constituia un nou prilej de injonc ţiuni în economiei României şi, mai presus, de jaf sub pretextul ... „aplic ării Conven ţiei de Armisti ţiu”. Clauzele financiare erau, nu mai pu ţin, abuzive. Ele includeau obliga ţia guvernului român de a face „în mod regulat, în moned ă româneasc ă, pl ăţ ile cerute de c ătre Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea func ţiilor sale” (art. 10). Dar, cel mai grav, România era obligat ă „să pl ăteasc ă
51 Ibidem . 52 Detalii la V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 41-45. 129
Uniunii Sovietice, pentru pierderile provocate în timpul r ăzboiului, o compensa ţie în valoare de 300 000 000 dolari USA, într-un termen de şase ani, în m ărfuri ”53 . Alte clauze grele se refereau la tip ărirea, importul şi r ăspândirea publica ţiilor în România, la prezentarea spectacolelor de teatru şi film (art. 16), la interzicerea organiza ţiilor cu „caracter fascist” sau le judecarea şi pedepsirea „criminalilor de r ăzboi” (art. 14-15) sau, în domeniul administrativ, la stabilirea unei distan ţe de 50-100 km dep ărtarea de linia frontului pentru introducerea autorit ăţ ilor române şti (art. 17). Cu reglementarea şi controlul execu ţiei prevederilor Conven ţiei de Armisti ţiu, pân ă la încheierea p ăcii, era împuternicit ă Comisia de Control Aliat ă (Sovietic ă), care-şi desf ăş ura activitatea – invers decât în Italia, unde rolul prim revenise anglo-americanilor – sub directivele şi ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) (art. 18) 54 . Conven ţia de Armisti ţiu a fost ulterior, la 25 septembrie 1944, completat ă cu un protocol militar convenit între Marele Stat Major român şi Comisia Aliat ă (Sovietic ă) de Control 55 . Dup ă cum constat ăm, Conven ţia de Armisti ţiu cuprindea condi ţii extrem de grele. Cu toate acestea, guvernul de la Bucure şti s-a declarat hot ărât s ă le îndeplineasc ă, a şa dup ă cum s-a decis în şedin ţa din 15-16 septembrie 1944 a Consiliului de Mini ştri. A fost un prilej, când liderul PN Ţ, Iuliu Maniu, a constatat o trist ă realitate, în virtutea c ăreia Conven ţia din 12 septembrie 1944 reprezenta „o adev ărat ă capitula ţie, nu un contract liber de armisti ţiu” 56 . În fond, mai mult decât atât, astfel dup ă cum s-a demonstrat 57 , România, cu atâ ţia ani înaintea Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, era literalmente executat ă prin aceast ă Conven ţie din 12 septembrie 1944, ce reprezenta un mic tratat de pace , prevestindu-l pe cel adev ărat, în privin ţa condi ţiilor grele, insuportabile, pu ţin obi şnuite în istoria raporturilor dintre state . În acela şi timp, Conven ţia inaugura şi noul statut interna ţional al României , introducând regimul – dac ă cineva se mai îndoia cumva la trei s ăpt ămâni dup ă lovitura de stat de la 23 august 1944 – c ă ţara noastr ă suporta regimul de ocupa ţie al URSS , care avea s ă rămân ă func ţional pân ă în iunie 1958 58 . Se reliefa faptul – descris de regretatul istoric V. F. Dobrinescu – c ă Marii Alia ţi incluseser ă România ca o ţar ă ocupat ă,
53 Ibidem . 54 Auric ă Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurec ţiei române din august 1944 , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1969, p. 490. 55 Vezi Marin Radu Mocanu, editor, România şi Armisti ţiul cu Na ţiunile Unite. Documente , II, p. 60-63. 56 Gh. Buzatu, op. cit., p. 47. 57 Ibidem , p. 46-48. 58 Ibidem , p. 47-48. 130
şi aveau de gând s ă procedeze în continuare tot astfel, adic ă s-o trateze ca un stat învins şi inamic, condi ţii în care preten ţia Bucure ştilor de a primi regimul de co- beligeran ţă în etapa din 1944-1945 a r ăzboiului mondial a devenit complet irealizabil ă59 . Pentru controlul aplic ării Conven ţiei de Armisti ţiu a func ţionat, în perioada septembrie 1944-august 1947, Comisia Aliată (Sovietic ă) de Control , gestionat ă, evident, de reprezentan ţii URSS-ului, puterea ocupant ă în România; în vreme ce, de partea României, r ăspundea Comisia Român ă pentru Aplicarea Armisti ţiului , al c ărei prim pre şedinte a fost desemnat cunoscutul diplomat Savel R ădulescu, fost colaborator de-al lui N. Titulescu. La 23 ianuarie 1945, dup ă împlinirea a patru luni de func ţionare, aceast ă Comisie a prezentat un amplu Memoriu asupra execut ării Conven ţiei de Armisti ţiu 60 . Memoriul citat înregistra toate articolele Conven ţiei de Armisti ţiu, constatând „împlinirile”, dar – cel mai adeseori – şi abuzurile comise de ocupantul sovietic. Atrage aten ţia acest fragment al documentului: „... Situa ţia execut ării armisti ţiului pune, desigur, cele mai grele probleme. Prima, c ă ţara trebuie şte s ă fie în situa ţia de a func ţiona în plin şi din toate puterile ei. A doua, c ă fiecare factor de produc ţie trebuie s ă fie con ştient de marile sarcini care incumb ă colectivit ăţ ii române şti şi să sporeasc ă efortul s ău, participând cu toate puterile la executarea obliga ţiunilor luate. Desigur, ţara nu este înc ă în posesiunea tuturor mijloacelor sale” 61 . Acestora li se ad ăugau abuzurile de toate felurile ale ocupantului sovietic, care, re ţinem din Memoriu , se petreceau ... zilnic 62 . La scurt timp dup ă terminarea ostilit ăţ ilor în Europa, în iulie-august 1945 s-a desf ăş urat la Potsdam-Berlin ultima întâlnirea la „nivel înalt” a liderilor Na ţiunilor Unite – I. V. Stalin, H. Truman (care i-a succedat lui F. D. Roosevelt ca pre şedinte al SUA) şi W. S. Churchill (înlocuit de la 28 iulie 1945 de noul premier, ie şi în alegeri, Clement Attlee. Legat de tema noastr ă, între deciziile hot ărâtoare ale reuniunii de la Potsdam se înscria recomandarea celor „Trei Mari” ca situa ţia ţă rilor foste „satelite” ale Germaniei - România, Ungaria, Finlanda, Bulgaria şi, nu mai pu ţin, Italia, sub Benito Mussolini aliat de baz ă al Reichului hitlerist în r ăzboi (1940-1943), situa ţia lor fiind reglementat ă deja par ţial prin conven ţiile de armisti ţiu convenite în 1943-1944 63 , s ă se apropie de „definitivare”, în sensul încheierii unor Tratate de Pace, ceea ce a c ăzut în
59 Ibidem , p. 58. 60 Marin Radu Mocanu, editor, România şi Armisti ţiul cu Na ţiunile Unite. Documente , II, p. 172-203. Pentru etapa de început a activităţ ii Comisiei Române, vezi Memoriul din 1 octombrie 1944 ( ibidem , p. 63-70). 61 Ibidem , p. 173. 62 Ibidem , p. 203. 63 J. – B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, p. 370 şi urm. 131 sarcina unui nou organism creat: Consiliul de Mini ştri ai Afacerilor Externe (CMAE) ai URSS, SUA, Marii Britanii, Fran ţei şi Chinei 64 .
64 Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, op. cit., p. 143. 132
FORUMUL P ĂCII DE LA PARIS (IULIE – OCTOMBRIE 1946)
STELA ACATRINEI
De la lovitura de stat la Armisti ţiu
Aşa dup ă cum s-a relevat deja, în contextul desf ăş ur ării celui de-al doilea război mondial, momentul august 1944 reprezint ă indiscutabil, în plan extern, o schimbare brusc ă a situa ţiei pe Frontul din R ăsărit în favoarea alia ţilor, şi intern, o muta ţie guvernamental ă de aceea şi anvergur ă. Între premisele externe şi interne ale actului de la 23 august 1944, care trebuia s ă duc ă la ie şirea României din r ăzboiul împotriva Uniunii Sovietice, în prim plan se situeaz ă tratativele cu statele potrivnice Axei fasciste. Negocierile au început în 1941/1942 prin stabilirea de contacte şi sondarea reciproc ă a p ărţilor, pentru ca în continuare (1943-1944) tratativele s ă intre într-un stadiu concret cu examinarea atent ă a condi ţiilor de armisti ţiu şi pace separat ă oferite ori a promisiunilor f ăcute pentru cazul abandon ării taberei naziste 1. Tratativele duse atât de Mihai şi Ion Antonescu în numele guvernului, cât şi de opozi ţie, reprezentat ă de P.N.L. şi P.N. Ţ. sau de Casa Regal ă, în capitalele ţă rilor neutre, vor fi sortite e şecului datorit ă în ţelegerilor survenite între alia ţi la Conferin ţa de la Teheran. Totu şi, la 12 aprilie 1944 guvernul U.R.S.S. a comunicat lui Barbu Ştirbey la Cairo „condi ţiile minime” ale armisti ţiului cu România, pentru ca, în ziua urm ătoare, ele s ă fi fost transmise, în capitala Suediei, şi lui F.C. Nanu, ministrul român la Stockholm. Ne-am referit deja la condi ţiile oferite 2. Pe lâng ă aceste condi ţii minime se mai stabilea libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României, acordul Uniunii Sovietice pentru anularea dictatului de la Viena şi sprijinirea României pentru eliberarea Transilvaniei. Antonescu a respins aceste condi ţii la 15 mai 1944 de şi a continuat discu ţiile cu ru şii la Stockholm pân ă în august. Opozi ţia, în schimb, a acceptat condi ţiile de armisti ţiu în întregime. Îns ă marile puteri nu mai erau interesate s ă încheie armisti ţiul; anglo-americanii erau ocupa ţi cu planurile de
1 Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context interna ţional , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1984, p. 191. 2 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, La Roumanie et la Conférence de la Paix de Paris 1946 , Bucure şti, Editura Academiei, 1987, p. 60-61. 133 debarcare în Normandia şi vor propune ru şilor demarcarea temporar ă a unor zone militare dup ă care România era l ăsat ă în seama ru şilor. Aşa stând lucrurile, dup ă înl ăturarea lui Ion Antonescu, guvernul de la Moscova n-a mai luat în considera ţie acordul de la Stockholm, astfel c ă rela ţiile cu noile oficialit ăţ i române au fost luate de la zero. Clauzele stabilite prin negocierile opozi ţiei au fost şi ele date uit ării 3. Demiterea Antone ştilor şi retragerea din Ax ă nu au însemnat – a şa cum s-a încercat s ă se prezinte lucrurile de c ătre autorit ăţ ile de la Bucure şti chiar în noaptea de 23/24 august 1944 – şi ob ţinerea automat ă a armisti ţiului. Dup ă 23 august Bucure ştii au trebuit s ă solicite şi s ă a ştepte încheierea Armisti ţiului cu Na ţiunile Unite 4. Dup ă 23 august s-a produs o schimbare fireasc ă în orientarea politicii externe a României spre alia ţii fire şti, tradi ţionali, şi o revenire la ideile testamentare cu valoare de practic ă diplomatic ă ale lui Nicolae Titulescu 5. Documentele difuzate pe posturile de radio, Proclama ţia c ătre Ţar ă a regelui Mihai I şi Declara ţia guvernului, retransmise de mai multe ori în cursul nop ţii de 23-24 august, au fost o m ărturie în acest sens. Astfel, Regele Mihai I declara: „Români! Un nou guvern de uniune na ţional ă a fost îns ărcinat sa aduc ă la îndeplinire voin ţa hot ărât ă a ţă rii, de a încheia pacea cu Na ţiunile Unite. România a acceptat armisti ţiul oferit de Uniunea Sovietic ă, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii... Poporul nostru în ţelege s ă fie singur st ăpân pentru soarta sa... Al ături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate for ţele na ţiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru eliberarea p ământului Transilvaniei noastre de sub ocupa ţia str ăin ă”6. Iar în Declara ţia guvernului se arata: „în domeniul politicii externe, prima m ăsur ă luat ă de guvern a fost acceptarea armisti ţiului cu Na ţiunile Unite... România consider ă de azi înainte Na ţiunile Unite ca na ţiuni prietene. Recunoa şterea de către guvernele din Moscova, Londra şi Washington a nedrept ăţ ii f ăcute României prin dictatul de la Viena, deschide posibilitatea ca armatele române al ături de armatele aliate, s ă elibereze Transilvania de Nord de ocupa ţia str ăin ă”7.
3 Ioan Scurtu, Monarhia în România. 1866-1947 , Bucure şti, Editura Danubius, 1991, p. 152. 4 Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945 , Ia şi, Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă, 1995, p. 45. 5 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii (1945-1947) , Bucure şti, Editura Academiei, 1988, p. 15. 6 Gh. Buzatu, op. cit ., p. 38. 7 Ion Enescu, Politica extern ă a României în perioada 1944-1947 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1979, p. 343-344. 134
În consecin ţă , între România şi Germania a intervenit de facto starea de beligeran ţă , constatat ă de jure de c ătre guvernul român în dup ă amiaza-zilei de 24 august 1944 8. În perioada cuprins ă între 23 august 1944 şi 31 august 1944 negocierile privind încheierea unei Conven ţii de Armisti ţiu au continuat la Stockholm. În timpul acestor negocieri ambasadoarea sovietic ă în capitala Suediei, A. M. Kollontay i-a comunicat lui F. C. Nanu c ă Moscova consim ţea s ă fie introduse urm ătoarele complet ări la condi ţiile ini ţiale ale armisti ţiului: a. guvernul român va acorda armatei Germaniei 15 zile pentru a p ărăsi ţara; numai în caz de refuz armata român ă ar urma s ă lupte; b. stabilirea repara ţiilor va ţine seama de situa ţia economic ă grea a României; c. se va l ăsa de guvernul român, o zon ă liber ă pentru trecerea trupelor sovietice 9. Ulterior guvernul sovietic a transmis c ă accepta încheierea la Moscova a unei Conven ţii, pornind de la condi ţiile propuse de U.R.S.S. în aprilie 1944, la care se ad ăugaser ă cele trei puncte transmise prin Kollontay. În atare condi ţii, la 28-29 august 1944 au pornit spre Moscova membrii delega ţiei române: Constantin Vi şoianu şi Barbu Ştirbey, apoi Lucre ţiu Pătr ăş canu înso ţit de Dumitru D ămăceanu, Ghi ţă Popp şi Ion Christu 10 . Dar discutarea concret ă a termenilor Armisti ţiului a început dup ă aproape dou ă săpt ămâni de a şteptare, la 10 septembrie 1944. Din partea Alia ţilor vor participa la discu ţii V. M. Molotov Comisarul Poporului pentru Afaceri Str ăine al U.R.S.S., adjunc ţii s ăi A. I. Vî şinski, şi I. M. Maiski, D. Z. Manuilski, N. V. Novikov, generalul V. P. Vinogradov şi contraamiralul V. L. Bogdenko, care reprezentau U.R.S.S., ambasadorul S.U.A., A. Harriman, şi ambasadorul Marii Britanii la Moscova, Archibald Clark Kerr. Conven ţia de Armisti ţiu avea s ă fie semnat ă la 13 septembrie 1944 diminea ţa, de şi a fost datat ă 12 septembrie. În numele guvernului şi Înaltului Comandament al României au semnat ministrul secretar de stat şi ministru al justi ţiei Lucre ţiu P ătr ăş canu, generalul Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbey şi Ghi ţă Popp, în vreme ce mare şalul Rodion Malinovski a fost autorizat de guvernele U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii s ă semneze în numele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) 11 . Este cazul să revenim asupra con ţinutului Conven ţiei de Armisti ţiu. Ea cuprindea un preambul, 20 articole şi 6 anexe, însumând clauze de ordin militar, politic, economic, financiar şi administrativ care defineau statutul juridic interna ţional al României pân ă la semnarea Tratatului de Pace. Dup ă cum vom vedea, Armisti ţiul, semnat cu/în numele celor trei Puteri Aliate (SUA, URSS şi Marea Britanie), atunci când era în discu ţie aplicarea lui l ăsa totul în seama
8 Gh. Buzatu, op. cit ., p. 39. 9 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 34-35. 10 Ibidem , p. 38. 11 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 90. 135 ocupantului sovietic , motiv pentru fiecare, oridecâteori a fost cazul, Înaltul Comandament Aliat indicat în document era înso ţit, în parantez ă, de termenul sovietic . În Preambulul Conven ţiei se preciza, dup ă cum ne reamintim, c ă „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în r ăzboiul împotriva U.R.S.S., Regatului Unit şi S.U.A. şi a celorlalte Na ţiuni Unite, accept ă condi ţiile Armisti ţiului (subl. ns. – SA)” 12 . Era o clauz ă vital ă, în virtutea c ăreia, considerându-se stat învins în r ăzboi, România avea s ă fie convocat ă – deopotriv ă cu Italia, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria – în fa ţa viitoarei Conferin ţe de Pace. În primul articol se consfin ţea starea de fapt a României care ie şise din războiul hitlerist începând cu ziua de 24 august 1944 ora 4 a.m. şi se angajase în războiul contra Germaniei şi Ungariei, al ături de Puterile Aliate. Ţara noastr ă lua parte la r ăzboi cu nu mai pu ţin de 12 divizii de infanterie împreun ă cu serviciile tehnice auxiliare. Opera ţiunile militare ale for ţelor armate române vor fi purtate sub conducerea general ă a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) 13 . Prin prevederile teritoriale ale Conven ţiei de Armisti ţiu se recuno ştea ca nul ă şi neavenit ă hot ărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania, iar guvernele aliate ale ţă rilor înving ătoare se declarau de acord ca acest teritoriu (sau cea mai mare parte a sa) s ă fie restituit României, îns ă sub condi ţia confirm ării prin Tratatul de Pace (art. 19); în schimb grani ţa dintre Uniunea Sovietic ă şi România r ămânea cea stabilit ă prin „acordul” româno-sovietic din 28 iunie 1940 (art. 4) 14 , despre inexisten ţa c ăruia am vorbit deja. În privin ţa clauzelor economice , Conven ţia de Armisti ţiu prevedea la articolul 3 obliga ţia pentru guvernul român şi Înaltul Comandament al României de a „asigura for ţelor sovietice şi ale celorlal ţi alia ţi înlesniri pentru libera lor mi şcare pe teritoriul României, în orice direc ţie dac ă acest lucru este cerut de către situa ţia militar ă, guvernul şi Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mi şcare prin mijloacele lor de comunica ţie şi pe cheltuiala lor, pe ap ă şi în aer” 15 . Articolele 7, 8 şi 9 con ţineau, de asemenea, obliga ţii cu caracter economic: remiterea c ătre Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), ca trofee, a oric ăror materiale de r ăzboi care au apar ţinut Germaniei şi alia ţilor s ăi; guvernul român nu trebuia s ă permit ă exportul sau exproprierea, sub orice form ă, a propriet ăţ ilor care apar ţineau Germaniei şi Ungariei; guvernul român î şi asuma obliga ţia s ă remit ă Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) toate vasele aflate în porturile române şti care
12 Ion Enescu, op. cit ., p. 345. 13 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 90. 14 Ion Enescu, op. cit ., p. 346-349. 15 Auric ă Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurec ţiei române din august 1944 , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 488. 136 apar ţineau sau au apar ţinut Na ţiunilor Unite. Prin articolul 12, guvernul român se obliga s ă restituie Uniunii Sovietice toate valorile materiale luate de pe teritoriul ei 16 . Clauzele financiare includeau obliga ţia guvernului român de a face „în mod regulat, în moned ă româneasc ă, pl ăţ ile cerute de c ătre înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea func ţiilor sale” (art. 10). Dar, dup ă cum am subliniat, cea mai înrobitoare obliga ţie avea în vedere plata, ca repara ţii de r ăzboi, a unei sume exorbitante. Astfel, potrivit Conven ţiei, România era obligat ă „să pl ăteasc ă Uniunii Sovietice pentru pierderile provocate acesteia în timpul r ăzboiului, o compensa ţie în valoare de 300 000 000 dolari S.U.A. într-un termen de 6 ani în m ărfuri (subl. ns. – SA)” 17 . Alte articole con ţineau clauze ce puneau sub controlul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) tip ărirea, importul şi r ăspândirea în România a literaturii periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi film (art. 16) 18 . Nu lipseau nici clauzele cu caracter politic („interzicerea organiza ţiilor fasciste şi colaborarea la arestarea criminalilor de r ăzboi, necesitatea de a realiza o temeinic ă defascizare, prin dizolvarea tuturor organiza ţiilor de tip fascist, politice, militare sau paramilitare” – articole 14-15) sau cu caracter administrativ („administra ţia civil ă româneasc ă este restabilit ă pe întregul teritoriu al României, afar ă de un sector de 50-100 Km de linia frontului” – art. 17) 19 . Cu reglementarea şi controlul execut ării condi ţiilor Conven ţiei de Armisti ţiu pân ă la încheierea p ăcii era îns ărcinat ă Comisia de Control Aliat ă care î şi desf ăş ura activitatea sub directivele generale şi la ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) – art. 18 20 . De şi Conven ţia de Armisti ţiu con ţinea condi ţii extrem de grele, guvernul român era hot ărât s ă fac ă tot ce era posibil pentru îndeplinirea lor. În zilele de 15-16 septembrie 1944 Consiliul de Mini ştri al României a luat în dezbatere con ţinutul Conven ţiei şi a stabilit modalit ăţ ile de aplicare a prevederilor ei. Cu acel prilej, Conven ţia a fost apreciat ă în modul cel mai corespunz ător de Iuliu Maniu: „...o adev ărat ă capitula ţie, nu un contract liber de armisti ţiu” 21 . Iar, în context, membrii delega ţiei ce se deplasase la Moscova au informat guvernul asupra propunerilor f ăcute de ei în vederea modific ării în favoarea României a textului Conven ţiei de Armisti ţiu.
16 Ion Enescu, op. cit ., p. 68. 17 Ibidem . 18 Auric ă Simion, op. cit ., p. 490. 19 Ion Enescu, op. cit ., p. 69. 20 Auric ă Simion, op. cit ., p. 490. 21 Gh. Buzatu, op. cit ., p. 47. 137
La 10/11 septembrie 1944, începând cu orele 22, a avut loc prima şedin ţă la Spiridonevka, ca şi celelalte dou ă, cea dintâi întâlnire a delega ţiilor, prezidat ă de Molotov; atunci a fost prezentat delega ţiei române proiectul condi ţiilor de Armisti ţiu, ca şi al protocolului anex ă22 . Lucre ţiu P ătr ăş canu a cerut permisiunea de a examina condi ţiile, apoi s-a hot ărât c ă urm ătoarea întâlnire s ă aib ă loc în seara de 11/12 septembrie, tot la orele 22 23 . În şedin ţa a doua 24 a avut loc discutarea pe articole a textului Conven ţiei de Armisti ţiu. În ceea ce prive şte Preambulul, delega ţia român ă ar fi dorit o simplificare a redact ării, îns ă acesta a r ămas în formularea ini ţial ă (s-a cerut eliminarea formul ării „înfrângerea României în r ăzboi”). Referitor la articolul 1 delega ţia român ă a solicitat s ă se precizeze data de 24 august ora 4 a.m. ca început al opera ţiilor militare ale ţă rii contra Germaniei, iar D ămăceanu a ar ătat c ă ţara sa nu avea decât o singur ă unitate echipat ă, o alta avea doar armamentul personal, iar celelalte 8 divizii organizate erau lipsite de arme 25 . Problemele teritoriale (art. 4 şi 20) au avut în vedere ratificarea frontierei în partea de nord a ţă rii şi revenirea Transilvaniei de nord la patria mam ă (art. 20 va deveni 19). În ceea ce prive şte clauzele economice delega ţia român ă a considerat necesar ă revizuirea sumei pe care România urma s ă o pl ăteasc ă U.R.S.S. şi prelungirea termenului pentru pla ţi (art. 11), iar I. Christu s-a pronun ţat pentru contopirea articolelor 10 şi 14. Constantin Vi şoianu a f ăcut un lung apel, în care a sus ţinut c ă art. 17 lovea în principiul independentei şi suveranit ăţ ii române şti 26 . Românii au mai cerut s ă se fixeze durata Comisiei Aliate de Control (art. 19) pân ă la semnarea Tratatului de pace. Delega ţia României considera c ă s-ar fi cuvenit men ţionat ca, la sfâr şitul ostilit ăţilor, trupele aliate (sovietice) s ă părăseasc ă teritoriul ţă rii şi în felul acesta s ă înceteze dispozi ţiile articolelor 3, 7, 10, 14, 17, 18 şi 19 27 .
22 Toate minutele (varianta britanic ă şi român ă) ale reuniunilor de la Moscova din 10/11 – 12/13 septembrie 1944 au fost valorificate de Gh. Buzatu (vezi Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial, I, p. 336 şi urm.; Românii în istoria universal ă, II/2, Ia şi, 1987, p. 177 şi urm.; Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939 – 1944: România şi proba bumerangului, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2003, p. 330 şi urm.). 23 Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939 – 1944: România şi proba bumerangului, p. 331. 24 Ibidem, pp. 331-338. 25 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 42. 26 Ibidem . 27 Ibidem , p. 43. 138
La 12 septembrie, înaintea celei de a treia runde de discu ţii, a avut loc, dup ă-amiaza, la sediul Comisariatului Sovietic pentru Afacerile Str ăine, o întâlnire particular ă a reprezentan ţilor celor trei Mari Puteri Aliate, la care au participat A. I. Vî şinski, N. V. Novikov, Sir A. Clark Kerr şi A. Harriman 28 . La aceast ă şedin ţă s-a acceptat contopirea articolelor 10 şi 14, propunerea ca data încet ării ostilit ăţ ilor s ă fie 24 august 1944 ora 4 a.m., îns ă nu s-a acceptat propunerea de a se adaug ă specifica ţia c ă for ţele aliate vor p ărăsi teritoriul românesc dup ă încheierea ostilit ăţ ilor contra germanilor şi ungurilor; de asemenea, nu s-a aprobat nici propunerea de a se include un articol prin care România s ă primeasc ă dreptul de a cere repara ţii Ungariei şi Germaniei 29 . În aceea şi sear ă, tot la orele 22, s-a desf ăş urat ultima şedin ţă de la Spiridonevka 30 , început ă prin anun ţarea numelui mare şalului Malinovski ca plenipoten ţiar în numele Alia ţilor înving ători. La şedin ţă delega ţii alia ţi au acceptat ziua de 24 august orele 4 a.m. ca dat ă a încet ării ostilit ăţ ilor dintre România şi Na ţiunile Unite. Articolul 2 a fost aprobat cu amendamentul delega ţiei române, articolul 3 şi anexa, articolele 4, 5, 6 şi 7 au fost acceptate fără modific ări. Articolele 10 şi 14 au fost contopite, articolele 13 şi 15 (foste 15 şi 16) au fost p ăstrate în forma anterioară, de asemenea şi urm ătoarele - 16 (fost 17), de şi C. Vi şoianu ceruse reformularea lui, şi 17 (fost 18). În ceea ce prive şte art. 18 (fost 19) a fost acceptat cu dou ă amendamente, iar art. 19 (fost 20) a ţinut seama de observa ţiile delega ţiei române şi, în fine, ultimul articol 20 (fost 21) s- a men ţinut 31 . Textul stabilit, în fond un dictat, a fost semnat fără întârziere 32 . Nu mai este cazul s ă insist ăm, fiind evident c ă stipula ţiile Conven ţiei de Armisti ţiu din 12 septembrie 1944. în litera şi în spiritul lor, reliefau faptul că Alia ţii trataser ă România c ă pe o ţar ă învins ă, inamic ă, situa ţie ce avea s ă aib ă o influen ţă decisiv ă asupra întregii evolu ţii ce a premers semn ării Tratatului de Pace. Prin statutul juridic interna ţional introdus la 12 septembrie 1944, România continua s ă fie ... în starea de beligeran ţă cu Na ţiunile Unite şi, din
28 Ibidem . 29 Ibidem , p. 44-45. 30 Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939 – 1944: România şi proba bumerangului, p. 343-346. 31 V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 46; Gh. Buzatu, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial , I, p. 336-345. 32 Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939 – 1944: România şi proba bumerangului, p. 347-350, inclusiv anexele la art. 2-3, 10-11, 16 şi 18 ( ibidem, p. 350- 351) sau anexa D pentru art. 5, 7 şi 9 ( ibidem , p. 352). 139 acest motiv, procesul de normalizare a rela ţiilor sale cu statele coali ţiei antihitleriste mai avea de parcurs un drum extrem dificil 33 .
Preg ătirea Proiectului Tratatului de Pace cu România în cadrul conferin ţelor din 1945-1946 ale mini ştrilor de Externe ai Puterilor Aliate şi Asociate, înving ătoare în r ăzboi
În vara anului 1945 a avut loc ultima mare întâlnire a celor trei mari puteri aliate, întâlnire la care conduc ătorii acestor puteri I. V. Stalin, H. Truman şi W. Churchill (de la 28 iulie Clement Attlee) au convenit asupra unui punct de vedere comun în principalele probleme legate de organizarea postbelic ă a ţă rilor europene 34 . Una dintre cele mai importante hot ărâri a acestei conferin ţe a fost reglementarea situaţiei ţă rilor a şa-zis satelite prin încheierea unor tratate de pace. În acest sens, un organism interna ţional nepermanent, nou creat, Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Str ăine ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii, Fran ţei şi Chinei, a fost împuternicit s ă elaboreze – în cursul reuniunilor sale periodice - tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda în vederea su- punerii lor Puterilor Na ţiunilor Unite; totodat ă, urmau a se propune spre reglementare chestiunile teritoriale r ămase în litigiu dup ă parafarea conven ţiilor de armisti ţiu cu statele men ţionate 35 . Înc ă de la Conferin ţa de la Potsdam liderii Puterile Occidentale au insistat pentru ca, în România şi celelalte state est- centrale, guvernele instalate s ă fie considerate „nereprezentativ” 36 . Cea dintâi reuniune a Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Str ăine (CMAE) 37 a avut loc, la Londra, între 11 septembrie şi 2 octombrie 1945. Primele dou ă zile au fost dedicate principiilor ce urmau s ă stea la baza proiectelor tratativelor de pace, aranjamente teritoriale, concep ţiile generale ale drepturilor omului, obliga ţiile de ordin militar cu caracter restrictiv, crearea unui sistem de supraveghere. Ca baz ă pentru elaborarea proiectelor tratativelor de pace s-au luat conven ţiile de armisti ţiu cu cele cinci ţă ri 38 . Conferin ţă a rediscutat problema legitimit ăţ ii guvernelor ţă rilor Europei Est-Centrale şi, în
33 Ibidem, p. 77-79; V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 58. 34 John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War , London, Macmillan, 1972, p. 328 şi urm. 35 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 143. 36 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 113. 37 Despre activitatea CMAE în 1945-1946 în preg ătirea şi definitivarea Tratatelor de Pace cu Italia, România, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria, vezi John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, p. 420-464. 38 Ion Enescu, op. cit ., p. 144. 140 special, a cabinetului dr. Petru Groza 39 . A fost motivul pentru care lucr ările conferin ţei au intrat în criz ă, reuniunea sco ţând în eviden ţă dezacordul adânc dintre Marile Puteri; neîn ţelegerea izvora şi din procedura încheierii tratatelor de pace cu ţă rile foste satelite. Astfel c ă, în cele din urm ă, la 22 septembrie 1945, convorbirile au fost suspendate, iar la 2 octombrie 1945 prima sesiune a Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Str ăine a luat oficial sfâr şit, f ără a se fi adoptat vreo decizie şi f ără s ă se fi publicat nici m ăcar un comunicat 40 . O nou ă conferin ţă a fost convocat ă la Moscova, între 16 şi 26 decembrie 1945. În cadrul preocup ărilor privind organizarea postbelic ă a lumii, conferin ţa a discutat şi problema României, hot ărând ca SUA, URSS şi Marea Britanie, ca răspuns la scrisoarea regelui Minai I din 21 august 1945, s ă-l consilieze a l ărgi componen ţa guvernului dr. Petru Groza 41 . Mai mult, Conferin ţa a stabilit c ă S.U.A. şi Marea Britanie vor recunoa şte guvernul român dup ă reorganizarea acestuia, prin cuprinderea câte unui reprezentant al P.N. Ţ. (Iuliu Maniu) şi P.N.L. (Constantin I. C. Br ătianu) şi dup ă adoptarea unei decizii de a se programa cât mai curând posibil alegeri parlamentare 42 . Dup ă ce la 7 ianuarie 1946 Emil Ha ţieganu şi Mihai Romniceanu, delega ţi ai partidelor „burgheze”, respectiv PN Ţ şi PNL, au depus jur ământul în calitate de mini ştri secretari de stat, la 5 februarie guvernele american şi englez au declarat c ă erau gata s ă recunoasc ă guvernul român şi s ă restabileasc ă rela ţiile diplomatice cu Bucure ştii 43 . Tot la Conferin ţa de la Moscova s-a hot ărât ca textul Tratatului de Pace cu România s ă fie alc ătuit de mini ştrii de externe ai celor trei Mari Puteri 44 . De asemenea, tot în urma Conferin ţei de la Moscova a mini ştrilor de externe s-a trecut la întocmirea tratatelor de pace şi cu restul statele foste satelite 45 , categorie în care a fost cuprins ă – de şi nu avea o baz ă real ă – şi Italia. În perioada premerg ătoare Conferin ţei de Pace de la Paris din iulie- octombrie 1946, adjunc ţii mini ştrilor de externe ai S.U.A., U.R.S.S., Anglia şi Fran ţa au reu şit s ă stabileasc ă conturul Tratatelor de Pace, iar problemele care nu s-au rezolvat urmau s ă fie solu ţionate de titularii Externelor SUA, URSS, Angliei şi Fran ţei. Sarcina definitiv ării proiectelor Tratatelor de Pace cu cele cinci state satelite i-a revenit Conferin ţei Mini ştrilor de Externe care a avut loc la Paris ce
39 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 115. 40 Ion Enescu, op. cit ., p. 148. 41 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 156. 42 Ibidem . 43 Ibidem . 44 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 116. 45 Ibidem , p. 117. 141
şi-a desf ăş urat lucr ările în dou ă sesiuni distincte - 20 aprilie – 16 mai 1946 şi 16 iunie – 12 iulie 1946 46 . În cea de-a 19-a şedin ţă a Conferin ţei, din 7 mai 1946, Consiliul a declarat nul şi neavenit Dictatul de la Viena, restabilindu-se grani ţa dintre Ungaria şi România cea existent ă la 1 ianuarie 1938 47 . Îns ă, în ceea ce prive şte grani ţa dintre România şi Bulgaria, Consiliul a hot ărât c ă aceasta este conform celor fixate prin a şa-zisul Tratat de la Craiova din 7 septembrie 1940, iar nu cea din stabilit ă în 1919 48 . S-a decis ca frontiera româno-sovietic ă s ă urmeze traseul de dup ă 28 iunie 1940 49 , deci în urma actului de agresiune comis de URSS fără provocare prin faimoasele note ultimative V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, acceptate de guvernul de la Bucure şti 50 O problem ă care a fost mult discutat ă în cele dou ă sesiuni a fost cea referitoare la regimul interna ţional al naviga ţiei pe Dun ăre. Molotov s-a opus categoric propunerii f ăcute de A. Bevin şi James F. Byrnes, liderii diplomatici ai Marii Britanii şi SUA, potrivit c ărora naviga ţia pe Dun ăre urma s ă fie men ţinut ă liber ă şi deschis ă tuturor ţă rilor în condi ţii de complet ă egalitate 51 . În fa ţa Conferin ţei au ap ărut noi greut ăţ i, astfel c ă la 16 mai 1946 lucr ările au fost întrerupte pentru aproape o lun ă. În a doua sesiune (iunie-iulie 1946) au fost luate în discu ţie clauzele economice ale Tratatului de Pace cu România. O delega ţie român ă, prezidat ă de R. Franasovici, a urm ărit discu ţiile, iar în perspectiv ă trebuia s ă sprijine Delega ţia guvernamental ă ce avea s ă vin ă la Paris 52 . La şedin ţa din 27 iunie 1946 au fost examinate mai multe secţiuni esen ţiale din Proiectul Tratatului de Pace, f ără a se ajunge la un acord final în ceea ce prive şte naviga ţia pe Dun ăre; nu s-a ajuns la un acord final nici în pri- vin ţa restaur ării propriet ăţ ilor Na ţiunilor Unite din ţar ă, a clauzelor economice cu Germania, a prevederilor referitoare la concesiile de avia ţie şi naviga ţie dinainte de r ăzboi 53 . S-a ajuns la un deplin acord în ceea ce prive şte bunurile române şti aflate pe teritoriul Na ţiunilor Unite şi, de asemenea, s-a reînnoit
46 Ion Enescu, op. cit ., p. 191. 47 T. Morariu, S. Opreanu, The Western Frontier of Rumania, Cluj, Centrul de Studii şi Cercet ări privitoare la Transilvania, 1946, passim. 48 Ibidem , p. 191-192. 49 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 127. 50 Vezi Grigore Stamate, Frontiera de stat a României, Bucure şti, Editura Militar ă, 1997, p. 77. 51 V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 129. 52 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 170. 53 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 129. 142 prevederea ca libertatea naviga ţiei pe Dun ăre s ă intre de facto în tratatul cu România 54 . România urma s ă participe la Conferin ţa de Pace în dou ă comisii: una pentru problemele politice, iar cealalt ă pentru chestiunile economice. Unii dintre delega ţii români, sosi ţi la Paris la 11 iulie 1946, au avut misiunea de-a se ocupa cu următoarele probleme: a. studierea Proiectului Tratatului de Pace cu România comparativ cu textele proiectelor celorlalte Tratate, în special clauzele economice; b. elucidarea punctelor neclare prin convorbiri cu membrii delega ţiilor statelor aliate care participaser ă la elaborarea textelor; c. întâlniri şi discu ţii cu diferite personalit ăţ i din cercurile diplomatice ale Puterilor Aliate asupra Proiectului de Tratat; d. preg ătirea de studii analitice şi proiecte de memorii asupra clauzelor economice necesare delega ţiei guvernamentale ce urma s ă ia parte la Conferin ţa de Pace, întocmirea altor documente care s ă serveasc ă drept suport pentru punctele de vedere formulate în cadrul Conferin ţei 55 . În a şteptarea Delega ţiei guvernului român, Comisia a preg ătit un memoriu general asupra clauzelor economice, dou ă memorii asupra capacit ăţ ii de plat ă şi de transfer, memorii referitoare la anexele cu privire la petrol şi vase. La 31 iulie 1946 a fost publicat, simultan, la Londra, Paris, Moscova şi Washington, Proiectul Tratatului de Pace cu România56 . Preambulul proclama încetarea st ării de r ăzboi dintre România şi Na ţiunile Unite, îns ă nu se f ăcea nici o aluzie la declara ţia de r ăzboi a României împotriva Ungariei la 8 septembrie 1944. Tot în Preambul s-au inserat, la voin ţa înving ătorilor, mai multe inexactit ăţ i, toate convenabile îns ă f ăuritorilor p ăcii, şi anume: aceea c ă România ar fi participat activ la r ăzboiul contra Germaniei începând doar cu data de 12 septembrie 1944, deci o dat ă cu semnarea Armisti ţiului, iar nu de la 24 august ora 4 a.m. , cum s-a petrecut în realitate. De asemenea, nu s-a recunoscut României calitatea de cobeligerant 57 . Partea I – Frontiere (art. 1 şi 2) – viza reglementarea teritorial ă; s-a restabilit frontiera occidental ă a şa cum a fost hot ărât ă prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), dar Proiectul Tratatului de Pace consacra grave amput ări teritoriale (Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Her ţa, Cadrilaterul) 58 . Partea a II-a – Clauze politice – poate fi împ ărţit ă în dou ă sec ţiuni: prima (art. 3-6) cuprindea în esen ţă prevederile Conven ţiei de Armisti ţiu din 12/13 septembrie 1944, iar a doua (art. 7-10) reglementa obliga ţiile României privind
54 Ibidem . 55 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 170. 56 Ibidem , p. 171. Asupra majorit ăţ ii prevederilor vom reveni, 57 Ion Enescu, op. cit ., p. 202-203. 58 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 136. 143 recunoa şterea Tratatelor de Pace ce urmau a fi încheiate cu Italia, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda, încetarea st ării de r ăzboi cu Ungaria şi efectele r ăzboiului asupra tratatelor României dinainte de r ăzboi 59 . Partea a III-a – Clauze militare (art. 11-20) – reflecta faptul c ă România a fost tratat ă ca ţar ă învins ă, c ăreia nu i s-a recunoscut calitatea de cobeligerant ă. Clauzele militare reglementau limitarea armamentului, o serie de obliga ţii ce reveneau României în ceea ce prive şte instruirea militar ă, interdic ţia de a produce sau de achizi ţiona materiale de r ăzboi, repatrierea prizonierilor de război români 60 . Partea a IV-a – Retragerea trupelor aliate din România (art. 21) – prevedea evacuarea României în 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace. Numai U.R.S.S. î şi rezerva dreptul de a men ţine pe teritoriul român trupe 61 . Partea a V-a – Repara ţii şi restituiri (art. 22-23) - stabilea plata repara ţiilor pe care România trebuia s ă le achite Uniunii Sovietice (nu vor fi efectuate în totalitatea lor ci numai în parte şi e şalonate pe mai mul ţi ani). De asemenea, România avea obliga ţia de a restitui bunurile ridicate de pe teritoriul Na ţiunilor Unite şi aflate în România, în bun ă stare 62 . Partea a VI-a – Clauze economice (art. 24-33) – con ţinea cele mai grele prevederi pentru România. Putem spune c ă existau dou ă categorii de clauze: acelea asupra c ărora cei patru mini ştri de externe c ăzuser ă de acord şi acelea care erau în litigiu. Clauzele economice ale Proiectului Tratatului de Pace constituiau o sarcina greu de îndeplinit; în special art. 24 şi anexele sale („4D Petrolul” şi „4C Vase”), articolele 25 şi 27, prin care Bucure ştii renun ţau la crean ţele sale asupra Germaniei şi supu şilor ei, art. 30 prin care România era obligat ă ca timp de 18 luni s ă acorde ţă rilor care f ăceau parte din Na ţiunile Unite clauza na ţiunii celei mai favorizate . Pe lâng ă toate acestea, clauzele economice compromiteau iremediabil refacerea şi dezvoltarea economiei României 63 . Partea a VII-a – Clauze relative la Dun ăre – prevedea, conform propunerii anglo-americane, ca naviga ţia pe Dun ăre s ă fie liber ă şi deschis ă, în condi ţii de deplin ă egalitate 64 . Partea a VIII-a – Clauze finale – avea un caracter contradictoriu; art. 38 era susceptibil de a fi cel mai mult criticabil, incluzând disponibilitatea
59 Ion Enescu, op. cit ., p. 206. 60 Ibidem , p. 208. 61 Ibidem . 62 Ibidem , 210. 63 Ibidem , 215-216. 64 Ibidem . 144
României de a ratifica Tratatul, iar, pe de alt ă parte, obliga ţia ca, indiferent dac ă a fost sau nu ratificat, documentul avea s ă intre negre şit în vigoare 65 . Cu toate neajunsurile, Proiectul Tratatului de Pace a marcat – pentru România, precum şi în cazul Italiei, Finlandei, Ungariei sau Bulgariei - sfâr şitul unei perioade importante în procesul f ăuririi p ăcii şi normaliz ării rela ţiilor cu Puterile Aliate de c ătre fostele state satelite/aliate ale Germaniei hitleriste.
***
Recapitulând, constat ăm c ă la Londra (septembrie - octombrie 1945) a avut loc cea dintâi reuniune a Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe ai SUA, URSS şi Angliei (CMAE), unde s-a convenit ca, pentru elaborarea Tratatelor de Pace, Conven ţiile de Armisti ţiu încheiate cu Italia, România, Ungaria, Finlanda şi Bulgaria să constituie baza negocierilor 66 . Urm ătoarea conferin ţă s-a întrunit la Moscova (16-26 decembrie 1945), unde îns ă au predominat problemele politicii interne de la Bucure şti, hot ărându-se l ărgirea guvernului comunizant al dr. P. Groza, prin includerea unor reprezentan ţi ai PN Ţ şi PNL 67 . Dup ă ce, la 7 ianuarie 1946, recomandarea de la Moscova s-a împlinit la Bucure şti, la 5 februarie 1946 guvernele SUA şi Marii Britanii au restabilit rela ţiile diplomatice cu România 68 . Între timp, la Moscova se decisese ca Proiectul Tratatului de Pace cu România s ă fie alc ătuit de mini ştrii de externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii 69 . Astfel c ă, pentru redactarea Proiectului Tratatului de Pace cu România, s-au întâlnit la Paris, în dou ă sesiuni (20 aprilie-16 mai şi 16 iunie-12 iulie 1946), adjunc ţii mini ştrilor de Externe ai Marilor Puteri, în cea de-a III-a sesiune a CMAE 70 . În acel context, la 7 mai 1946, CMAE a declarat nul şi neavenit Dictatul de la Viena, restabilindu-se grani ţa dintre România şi Ungaria la cea existent ă la data de 1 ianuarie 1938 71 . Relativ la grani ţa dintre România şi Bulgaria, CMAE a decis s-o men ţin ă pe cea stabilit ă prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, recunoscut ca atare, astfel încât Cadrilaterul r ămânea Bulgariei. În timp ce relativ la frontiera dintre România şi URSS se men ţinea prevederea Conven ţiei de Armisti ţiu, în sensul c ă se consfin ţea, o dat ă în plus, grani ţa fixat ă în urma notelor ultimative sovietice din 26-27 iunie 1940. La
65 Ibidem , 220. 66 Ion Enescu, op. cit. , p. 144. 67 Ibidem , p. 148; Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, op. cit., p. 156. 68 Ibidem. 69 V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 116. 70 Ion Enescu, op. cit., p. 191. 71 Vezi amplul comentariu pe aceast ă tem ă al marelui cotidian nord-american „The New York Times” din 8 mai 1946 ( România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris, III, p. 79-85). 145 sesiunea din iunie-iulie a CMAE s-au examinat alte probleme (regimul Dun ării, restaurarea propriet ăţ ilor Na ţiunilor Unite, bunurile române şti din str ăin ătate etc.), în privin ţa c ărora, îns ă, nu s-au realizat în ţelegeri sensibile, care r ămâneau în sarcina Conferin ţei P ăcii. Totodat ă, s-a admis ca România s ă participe la Conferin ţa P ăcii de la Paris în lucr ările a dou ă comisii: una pentru problemele politice şi, cealalt ă, pentru problemele economice. Finalmente, dup ă ce la 29 iulie 1946 lucr ările Conferin ţei de Pace de la Paris fuseser ă inaugurate, la 31 iulie 1946 deciser ă şi, simultan, la Londra, Paris, Moscova şi Washington, s-au publicat proiectele Tratatelor de Pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. Tratatul cu România cuprindea un Preambul, 38 de articole, 8 p ărţi şi 6 anexe 72 . În consecin ţă , România urma s ă se confrunte cu noi nedrept ăţ i şi cu noi surprize 73 . Presa din ţar ă a re ţinut, cu încredere, faptul invit ării delega ţiei României la forumul p ăcii de la Paris 74 , pentru a expune pozi ţia Bucure ştilor, ori anularea fără discu ţii a Dictatului de la Viena din 1940 75 . S-a insistat, adesea, asupra aspectelor procedurale intervenite 76 . Nu o singur ă dat ă, presa, care suporta din plin rigorile regimului Armisti ţiului, a insistat şi asupra clauzelor inconvenabile pentru România, de şi precump ănitor a fost tonul optimist 77 . Semnificativ, în acest sens, era tonul dat de „Timpul” la 18 iulie 1946 şi care, re ţinând declara ţia, recent ă pe atunci, a secretarului de stat al SUA, James F. Byrnes, asigura c ă „perspectivele p ăcii sunt luminoase” 78 . De altfel, cu totul încrez ători se declaraser ă din start to ţi membrii guvernului români, reuni ţi în şedin ţă plenar ă
72 Ibidem. 73 Relev ăm c ă presa din România a urm ărit îndeaproape stadiul elabor ării proiectului Tratatului de Pace în cadrul CMAE de la Londra, Moscova şi Paris din 1945-1946, remarcându-se cotidianele: „Jurnalul de diminea ţă ”, „Semnalul”, „Universul”, „Ultima or ă”, „Fapta”, „Victoria”, „Momentul”, „Aurora”, „Timpul”, „Poporul”, „Na ţiunea”, „Scânteia” şi „România Liber ă” (ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945, filele 6-115). 74 „Ultima or ă” din 11 iulie 1946; „Semnalul” din 11 iulie 1946. 75 „Universul” din 9 mai 1946. 76 „Universul” din 12 iulie 1946. 77 Importante documente pe aceast ă tem ă au fost cuprinse în seria de Documente , editate de Marin Radu Moraru (volumele I-III). 78 ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945, f. 115. A se vedea şi declara ţia lui Ernest Bevin, liderul diploma ţiei britanice, pe aceea şi tem ă şi în acela şi context (Marin Radu Mocanu, editor, România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris , III, p. 285-286). 146 sub pre şedin ţia dr. P. Groza, la 19 octombrie 1945, dup ă închiderea lucr ărilor Forumului P ăcii din Capitala Fran ţei, edi ţia 1946 79 .
Deschiderea Conferin ţei şi invitarea României
Conferin ţa de Pace de la Paris şi-a început lucr ările la 29 iulie 1946, în Palatul Luxembourg, cu participarea reprezentan ţilor a 32 de state, dintre care 21 de state cu vot deliberativ 80 : Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada China, Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Iugoslavia, Fran ţa, Norvegia, Noua Zeeland ă, Ucraina, U.R.S.S., S.U.A., 6 state cu vot consultativ - Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania şi Austria, fiind considerate „invitate” statele „învinse”: Italia, România, Finlanda, Ungaria şi Bulgaria 81 . Discursul inaugural a fost ţinut de Georges Bidault, ministrul de Externe al Fran ţei, în calitate de reprezentant al ţă rii gazd ă. În încheierea interven ţiei sale, Bidault a apreciat c ă: „Lunga suferin ţă a lumii, a şteptarea r ăbd ătoare a popoarelor, nelini ştea celor slabi, imensa speran ţă a oamenilor cu sufletul simplu şi cu inima dreapt ă se îndreaptă astăzi spre noi pentru a ne cere s ă îndep ărt ăm pentru totdeauna proorocirile rele ale profe ţilor nenorocirii şi s ă adâncim în ţelegerea mutual ă în serviciul justi ţiei, libert ăţ ii, lumii sc ăpate de acest flagel numit r ăzboi. Am suferit to ţi ducându-1, deci s ă-1 desfiin ţă m. A bătut ceasul pentru a începe şi a izbuti. Declar deschis ă Conferin ţa de Pace” 82 . Cei patru mini ştri de Externe ai S.U.A., Angliei, Fran ţei şi U.R.S.S. s-au bucurat de statutul de pre şedin ţi ai forumului p ăcii; dintru început, s-a stabilit ca activitatea Conferin ţei s ă se desf ăş oare atât în şedin ţe plenare, cât şi pe comisii. S-au format un Secretariat general şi nu mai pu ţin de nou ă comisii: o comisie general ă, cinci comisii politice şi teritoriale, dou ă comisii economice (una pentru Italia şi una pentru Balcani şi Finlanda), una militar ă şi o alta juridic ă83 . Conferin ţa nu putea lua hot ărâri ci avea doar competen ţa de a face recomand ări
79 Ibidem , p. 286-300. 80 Collection of Documents of the Paris Conference. Palais du Luxembourg, 29th July – 15th October, vol. 1, Paris, 1951, p. 27-32. 81 Ibidem, p. 10-23 (lista delega ţiilor şi delega ţilor); John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, London, Macmillan, 1972, p. 432-433; Corneliu Coposu, Armisti ţiul din 1944 şi implica ţiile lui , Bucure şti, Editura Gândirea Româneasc ă, 1990, p. 37. 82 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 1, p. 29; „Universul”, nr. 172, 31 iulie 1940. 83 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 1, p. 30-32; Ion Enescu, op. cit ., p. 222. 147 asupra Proiectelor Tratatelor de Pace pentru a fi prezentate spre examinare şi avizare Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe 84 . Conferin ţa a hot ărât ca, începând de la 10 august 1946, Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda s ă-şi poat ă expune punctele lor de vedere pe marginea Proiectelor Tratatelor de Pace în dezbatere 85 . În acela şi timp, la Bucure şti Consiliul de Mini ştri, în şedin ţa din 9 august 1946, a luat în discu ţie invita ţia guvernului francez, care, în numele Na ţiunilor Unite, solicita prezen ţa unei delega ţii române la Conferin ţa de Pace 86 . Într-unul din editorialele ziarelor din acea perioad ă se ar ăta c ă: „Invita ţia cheam ă o delega ţie liber ă şi con ştient ă a unui stat, despre care nu se poate preciza dac ă face parte din categoria învin şilor sau a înving ătorilor, s ă expun ă punctul de vedere al ţă rii; are dreptul şi datoria s ă expun ă numai acest punct de vedere”, iar în continuare: „invita ţia României la Conferin ţa de Pace are o semnifica ţie adânc ă de acceptare – pentru prima dat ă de la 1939 – a ţă rii noastre în sânul democra ţiilor cu toate consecin ţele şi particularit ăţ ile care se trag din aceasta” 87 . Tot la 9 august, Consiliul de Mini ştri a dezb ătut şi aprobat pozi ţia de principiu a României fa ţă de problemele ce urmau a fi dezb ătute şi aprobate la Conferin ţa de Pace şi a stabilit componen ţa delega ţiei. Din delega ţie au f ăcut parte pre şedintele Partidului Na ţional Liberal, Gheorghe T ătărescu, vicepre şedintele Consiliului de Mini ştri şi ministrul Afacerilor Externe, conduc ătorul de drept al delega ţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretar general al C.C. al P.C.R. şi ministru al Comunica ţiilor şi Lucr ărilor publice, Lucre ţiu Pătr ăş canu, ministrul Justi ţiei, Ştefan Voitec, ministrul Educa ţiei Na ţionale, Lothar R ădăceanu, ministrul Muncii şi Asigur ărilor Sociale, Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, dr. Florica Bagdasar, ministrul S ănătăţ ii, precum şi Elena V ăcăroiu, Şerban Voinea, generalul de brigad ă adjutant Dumitru D ămăceanu, ambasadorii României în S.U.A., Anglia şi Fran ţa, respectiv Mihai Ralea, R. Franasovici, Simion Stoilov, ministrul plenipoten ţiar la Haga, Horia Grigorescu, exper ţi: Victor Bârl ădeanu administratorul B ăncii Na ţionale a României, Virgil Constantinescu, Bucur Şchiopu, Eugen Filotti, Ion Christu, Titus Cristureanu, Alexandru Bianu, Daniel Danielopol 88 . În declara ţia referitoare la atitudinea României în fa ţa de Conferin ţei de Pace de la Paris, dr. Petru Groza, pre şedintele Consiliului de Mini ştri, a precizat: „Pe baza contribu ţiei militare şi economice pe care a adus-o, cu începere de la 23 august 1944, în lupta împotriva hitlerismului, România este în drept s ă cear ă
84 Care avea s ă se întruneasc ă, în cea de a patra sa sesiune plenar ă, la New York (noiembrie – decembrie 1946). 85 Ion Enescu, op. cit ., p. 226. 86 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 149. 87 „Dreptatea”, anul XXI (seria a III-a), nr. 151, 11 august 1946. 88 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 184. 148
şi s ă ob ţin ă recunoa şterea calit ăţ ii sale de ţar ă cobeligerant ă... S ă cear ă şi s ă ob ţin ă o îmbun ătăţ ire esen ţial ă a condi ţiunilor privitoare la limitarea armamentului” 89 . În continuare se ar ăta: „Repara ţiunile şi restituirile cerute prin Proiectele Tratatelor de Pace, în plus fa ţă de condi ţiunile Conven ţiei de Armisti ţiu, vor avea ca urmare faptul c ă România va ajunge repede în situa ţia de a nu putea s ă le îndeplineasc ă”. De asemenea, dr. Petru Groza declara, în numele guvernului român, c ă pentru a-şi putea îndeplini obliga ţiunile ce decurg din tratatele de pace România trebuia s ă dispun ă de întreaga libertate a politicii sale economice şi în consecin ţă stipula ţiunile art. 30 din Proiect trebuiau înl ăturate. În declara ţie se exprima adânca recuno ştin ţă şi mul ţumire pentru încadrarea Ardealului de Nord în grani ţele României şi se considera c ă problema regimului Dun ării nu puteau fi rezolvat ă prin Tratatele de Pace 90 . În acela şi timp, au fost f ăcute publice şi punctele de vedere ale partidelor de opozi ţie. Delega ţia român ă a sosit la Paris la 11 august 1946; ea a fost împ ărţit ă în grupe sau comisii pe probleme: 1. teritoriale şi politice; 2. economice; 3. militare şi juridice; 4. informative 91 . Comisia central ă, diriguitoare în toate privin ţele, era compus ă din Gh. Tătărescu, Gh. Gheorghiu-Dej, I. Gh. Maurer, Florica Bagdasar. Comisia pentru probleme teritoriale şi politice era alc ătuit ă din Lucre ţiu P ătr ăş canu, Ştefan Voitec, Richard Franasovici; cea pentru problemele economice din Gh. Gheorghiu-Dej şi L. R ădăceanu; cea pentru problemele militare era prezidat ă de D. D ămăceanu, iar cea informativ ă era condus ă de Simion Stoilov 92 . La 13 august 1946 Gh. T ătărescu a expus, în fa ţă celei de-a 15 şedin ţe plenare a Conferin ţei P ăcii, Declara ţia României la Conferin ţa de Pace 93 . Cu acel prilej, Gh. T ătărescu a prezenta observa ţiile guvernului de la Bucure şti privind clauzele politice, militare şi economice ale Proiectului Tratatului de Pace. Şeful diploma ţiei Bucure ştilor a insistat 94 ca României s ă i se recunoasc ă calitatea de putere cobeligerant ă, iar reprezentan ţii Na ţiunilor Unite s ă recunoasc ă c ă România intrase în r ăzboiul contra Germaniei şi Ungariei nu dup ă
89 „Scânteia”, seria a III-a, anul XVI, nr. 599, 14 august 1946. 90 „Scânteia”, 14 august 1946. 91 Ion Enescu, op. cit ., p. 230. 92 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 152. 93 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 1, p. 272-281 (textul integral al alocu ţiunii). 94 Ibidem, p. 274-275. 149
Conven ţia de Armisti ţiu, a şa cum – ne reamintim – se inserase o prevedere în Preambulul Proiectului Tratatului de Pace, ci la 24 august 1944. Şi aceasta întrucât, a specificat vorbitorul, „starea de r ăzboi cu Germania şi Ungaria a fost consecin ţa Proclama ţiei Maiest ăţ ii Sale Regelui Mihai şi a Declara ţiei guvernamentale din 23 august care reprezentau amândou ă sentimentele şi voin ţa poporului” 95 . Gh. T ătărescu sus ţinea în continuare c ă, întrucât România a dus războiul nu numai împotriva Germaniei ci şi împotriva Ungariei horthyste, legea interna ţional ă acorda României dreptul de a solicita fo ştilor ei inamici repara ţii şi desp ăgubiri. Referindu-se la clauzele militare, Gh. T ătărescu a solicitat o ameliorare. Liderul delega ţiei române a exprimat, din primul moment, recuno ştin ţă pentru prevederea formulat ă în art. 2 ce declara sentin ţa de la Viena din 30 august 1940 nul ă şi neavenit ă96 . Declara ţia conduc ătorului delega ţiei a produs o impresie pozitiv ă prin în ţelepciunea, sobrietatea şi demnitatea ei; constat ări elogioase au f ăcut Ernest Byrnes, A. I. Vî şinski, Jan Masaryk. Apoi ziarele franceze au fost unanime în a acorda cuvenita apreciere declara ţiei guvernului român 97 . Toate manifest ările l-au îndrept ăţ it pe corespondentul special al ziarului „Universul” să transmit ă: „Putem afirma c ă dintre ţă rile foste inamice, România a f ăcut cea mai bun ă impresie la Conferin ţă . Memoriul delega ţiei române a fost singurul care nu a ridicat împotriv ă nici o voce din cele 21” 98 . Paralel cu delega ţia oficial ă a guvernului român, la Conferin ţa de Pace a activat şi un grup al rezisten ţei externe constituit din 15 frunta şi români din exil 99 . Având în vedere statutul interna ţional de facto şi de jure al României, acela de stat ocupat de c ătre URSSS, diploma ţia Bucure ştilor n-a putut sus ţine ac ţiunile ce ar fi preîntâmpinat r ăş luirea unor provincii, în spe ţă acelea revendicate (mai bine zis, deja în componen ţa!) de c ătre URSS. De altfel, delega ţia guvernamental ă a avut mandatul s ă sus ţin ă interesele na ţionale doar în ceea ce prive şte grani ţa de vest, statutul de cobeligerant, ameliorarea unor clauze politice şi militare, dar s ă nu ridice oficial (dup ă cum nici nu a f ăcut-o) problemele privind rela ţiile româno-sovietice sau apartenen ţa Basarabiei, a
95 Ibidem, p. 273; „Scânteia”, nr. 600, 15 august 1947. 96 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 1, p. 272. 97 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 157. 98 „Universul”, nr. 188, 18 august 1946. 99 Corneliu Coposu, op. cit ., p. 38. 150
Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Her ţa100 . În ceea ce prive şte primele probleme între cele dou ă tabere exista o deplin ă unitate de vederi. Îns ă grupul de diploma ţi aflat în exil (Grigore Gafencu, V. V. Tilea, Alexandru Cretzianu, Cornel Bianu, Brutus Coste), la solicitarea lui Iuliu Maniu, Constantin I. C. Br ătianu şi a altor lideri politici de la Bucure şti ori dând glas propriei lor con ştiin ţe, a desf ăş urat o intens ă activitatea pentru a ap ăra şi impune drepturile României asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Her ţa, cerând „aplicarea Chartei Atlanticului” 101 .
Problemele române şti în dezbaterea Conferin ţei
Începând cu 16 august activitatea Conferin ţei de Pace s-a desf ăş urat pe comisii 102 . În consecin ţă , între 16 august şi 12 septembrie Comisia Politic ă şi Teritorial ă pentru România, având ca pre şedinte pe D. Z. Manuilski (Ucraina) şi vicepre şedinte pe N. J. Wadia (India), a dezbătut prevederile relativ la: Preambul, Partea I (referitoare la frontiere); Partea a II-a (referitoare la clauzele politice); Partea a IV-a (retragerea for ţelor aliate din România) şi Partea a VIII-a (clauzele finale) 103 . Lucr ările propriu-zise ale Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România au început la 24 august 1946, când s-a examinat Preambulul Tratatului 104 . În observa ţiile generale înaintate forumului p ăcii la 23 august 1946, delega ţii no ştri au insistat pentru: a. recunoa şterea calit ăţ ii de cobeligerant ă; b. faptul c ă România s-a g ăsit efectiv în r ăzboi cu Germania hitlerist ă din noaptea de 23/24 august 1944, iar nicidecum de la 12 septembrie 1944; c. faptul c ă, din 7 septembrie 1944, România a purtat r ăzboi şi contra Ungariei horthyste 105 . În şedin ţa din 27 august delega ţia ucrainean ă a propus s ă se adauge la alineatul al treilea al Preambulului cuvintele „în calitate de putere cobeligerant ă” (propunere respins ă cu 8 voturi contra şi 4 pentru) 106 . Delegatul Cehoslovaciei a propus s ă se adauge la alineatul al treilea al Preambulului cuvintele „dar şi împotriva Ungariei”, propunere de asemenea respins ă cu 8 voturi contra şi 4
100 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 423-430; Ioan Scurtu, Istoria Partidului Na ţional Ţă rănesc , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1994, p. 441. 101 Ibidem . 102 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 2-3, passim. 103 Ibidem, vol. 2, p. 11-99. 104 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 160-161. 105 Ibidem , p. 162. 106 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 2, p. 168-169; Ion Enescu, op. cit ., p. 237. 151 pentru 107 . A fost respins ă şi cererea de schimbare a datei intr ării în r ăzboi şi astfel Comisia a adoptat Preambulul în ansamblul s ău108 . Începând cu aceea şi dat ă Comisia Politic ă şi Teritorial ă a luat în discu ţie textul articolului 2. Reprezentantul australian, constatând identitatea acestui articol al Proiectului Tratatului cu România cu un articol din Tratatul cu Ungaria, a considerat necesar ca reuniunea s ă fie informat ă de decizia Comisiei pentru Ungaria în aceea şi chestiune 109 . Delegatul sovietic a subliniat c ă atât el, cât şi colegul s ău din Comisia pentru Ungaria erau în posesia unui memorandum prin care Budapesta solicita anumite schimb ări în art. 2. În şedin ţa din 29 august s-a hot ărât s ă fie audiat ă delega ţia maghiar ă, audiere la care s ă fie invitat ă şi delega ţia român ă110 .
Paris, 1946: D. Dim ăncescu, în ap ărarea grani ţei de Vest
La 31 august 1946, comisiile român ă şi ungar ă, reunite, au ascultat discursul lui Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris care a prezentat cererile ţă rii sale 111 . El a prezentat vechile cereri dar de aceast ă dat ă la o scar ă mai redus ă
107 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 2, p. 169. 108 Ibidem ; Ion Enescu, op. cit., p. 238-239. 109 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 165. 110 Ibidem , p. 166; Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 2, p. 170. 111 Ibidem. 152 limitându-se la una considerat ă modest ă: 4 000 Km p ătra ţi cu ora şele Satu Mare, Carei, Oradea şi Arad 112 . Peste câteva zile, la 2 septembrie 1946, s-a ţinut a doua parte a reuniunii, fiind audiat liderul delega ţiei române 113 . Gheorghe T ătărescu în discursul ţinut, la 2 septembrie 1946, în fa ţa celor dou ă comisii, s-a întemeiat pe argumente solide cu date istorice, etnice şi economice 114 . În încheierea acestui discurs diplomatul român declara c ă „orice act tinzând s ă modifice fron- tiera româno-ungar ă ar echivala cu distrugerea unei opere de justi ţie şi cu crearea unui nou focar de agita ţie în aceast ă parte a Europei şi, de aceea, cerem să binevoi ţi a consacra decizia din 7 mai 1946 a celor patru mini ştri ai afacerilor externe şi a respinge revendic ările ungare” 115 . La 5 septembrie 1946, Comisia Politic ă şi Teritorial ă pentru România, în cea de-a opta şedin ţă a sa, a adoptat textul articolului 2 al tratatului cu 10 voturi pentru şi 2 ab ţineri. În privin ţa celorlalte grani ţe ale României (cu URSS şi Bulgaria), din motivele expuse, nu s-au ridicat nici un fel de probleme 116 . Începând cu şedin ţa din 3 septembrie 1946, Comisia Politic ă şi Teritorial ă a luat în dezbatere clauzele politice (articolele 3-10) şi clauzele finale. Au fost adoptate f ără modific ări articolul 3 cu 11 voturi pentru şi o ab ţinere, iar articolele 4, 5 şi 6 în unanimitate 117 . De asemenea, articolele 7, 8 şi 10. La capitolul clauzelor finale (articolele 35, 36, 37 şi 38), de şi delega ţia român ă n-a f ăcut nici o observa ţie, au avut loc dezbateri largi, ca urmare a amendamentelor prezentate de unele delega ţii 118 . Guvernul român a formulat observa ţii şi propuneri şi la partea a III-a a Proiectului Tratatului de Pace referitoare la clauzele navale, militare şi aeriene (12 septembrie 1946) 119 . Comisia militar ă a patronat trei şedin ţe cu privire la Proiectul Tratatului de Pace cu România, în cea de-a 28-a şedin ţă fiind adoptate definitiv clauzele militare şi anexele. Au fost aprobate, f ără nici o modificare articolele 11-20, precum, şi anexele 2 şi 3 120 .
112 Ibidem ; Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 208. 113 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 2, p. 170-171. 114 Ibidem . 115 „România Liber ă”, anul IV, nr. 6 360, 6 septembrie 1946. 116 Ion Enescu, op. cit ., p. 243. 117 Ibidem , p. 247. 118 Ibidem , p. 248. 119 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 2, p. 178 şi urm.; Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 212. 120 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 176. 153
Clauzele economice au fost analizate în Comisia Economic ă pentru Balcani şi Finlanda, ale c ărei lucr ări s-au desf ăş urat între 16 august şi 12 octombrie 1946, sub pre şedin ţia lui Josef Korbel (Cehoslovacia) 121 . Delega ţia român ă a prezentat înc ă de la 23 august 1946 un memorandum detaliat privitor la articolele şi anexele cu caracter economic, în special observa ţii la articolele 22, 23, 24, 26, 27, 29 şi 30 precum şi la anexele 4 şi 6 122 . Delega ţia australian ă s-a opus propunerilor privind acordarea de repara ţii Uniunii Sovietice în Balcani, propunând instituirea unei comisii speciale care s ă hot ărasc ă sumele datorate ca desp ăgubiri de statele foste inamice precum şi modalit ăţ i de plat ă; Molotov se va opune acestei propuneri 123 . Dup ă lungi discu ţii articolul 22 va fi adoptat în forma ini ţial ă şi în unanimitate. La 10 septembrie 1946 în şedin ţa Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România Lordul Hood a propus un amendament în sensul ca proprietatea şi drepturile evreilor s ă fie protejate prin Tratatul de Pace; delega ţii U.R.S.S., Fran ţei, Cehoslovaciei au relevat c ă asemenea prevederi exist ă înscrise în Constitu ţia României 124 . Totu şi, propunerea a fost adoptat ă cu 7 voturi contra 5 125 . În şedin ţa din 18 septembrie 1946 s-au mai discutat alte două amendamente: cel britanic, care sus ţinea inserarea în Tratat a unor dispozi ţiuni speciale care s ă prevad ă anumite dispozi ţiuni pentru armatorii vaselor aflate în apele române şti, a fost respins cu 9 voturi contra 4, iar Iugoslavia s-a ab ţinut; o alt ă propunere britanic ă prev ăzând condi ţiile pentru reluarea activit ăţ ii societ ăţ ilor de asigurare din România apar ţinând supu şilor Na ţiunilor Unite a fost admis ă cu 9 voturi pentru 5 contra 126 . Pe ordinea de zi a Comisiei Economice pentru Balcani şi Finlanda din 23 septembrie 1946 127 figura chestiunea compensa ţiilor pretinse României de c ătre Marea Britanie şi S.U.A. pentru daunele suferite de societ ăţ ile petroliere în care supu şi ai Na ţiunilor Unite au investit capitaluri. La aceast ă şedin ţă , reprezentantul S.U.A. a propus un amendament în sensul ca România s ă fie scutit ă de repara ţiuni pentru pagubele cauzate Na ţiunilor Unite în Transilvania de Nord, pe când aceast ă regiune nu era sub controlul guvernului de la Bucure şti (1940-1945), amendament admis, în unanimitate. Delegatul american, sprijinit de c ătre cei ai Marii Britanii şi Fran ţei, a cerut ca desp ăgubirile s ă fie depline,
121 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 3, passim. 122 Ibidem, p. 12 şi urm.; Ion Enescu, op. cit ., p. 256. 123 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 3, p. 12-13; „Dreptatea”, nr. 165, 29 august 1946. 124 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 2, p. 176-177. 125 „Dreptatea”, nr. 177, 12 septembrie 1946. 126 Idem, nr. 183, 19 septembrie 1946. 127 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 3, p. 37 şi urm. 154 adic ă pl ătite integral, dar reprezentantul U.R.S.S. a sugerat ca desp ăgubirile s ă fie pl ătite în propor ţie de 1/3. Îns ă nu s-a ajuns la nici o în ţelegere 128 . Cu toate obiec ţiile justificate ale delega ţilor români, clauzele economice s-au adoptat, f ără modific ări. Articolele 22, 23, 25, 28 şi 33 au fost aprobate în întregime; au fost adoptate f ără schimb ări paragrafele 3, 5, 6, 7, 8 b şi 8 c ale articolului 24, paragrafele 1, 2, 4 şi 5 ale articolului 29, anexa 4, sec ţia A, alineatele 1, 3, 5, 6 şi 8, anexa 6, sec ţia A. Cu modific ări, în unanimitate, au fost adoptate paragrafele 1, 2, 4 bis ale articolului 24, paragraful 3 al articolului 29, articolul 32, anexa 4 sec ţia A, alineatele 4 şi 7, iar cu majoritate de 2/3 paragraful 8 a al articolului 24 şi paragrafele 1, 2 şi 3 ale articolului 26 129 . Un loc distinct în cadrul lucr ărilor Conferin ţei de Pace 1-au ocupat problemele legate de statutul interna ţional al Dun ării. La 2 octombrie 1946 Comisia Economic ă pentru Balcani şi Finlanda a adoptat, dup ă lungi discu ţii, o propunere francez ă de a se introduce o clauz ă în Tratatul de pace cu România prin care s ă garanteze libertatea de navigaţie pe Dun ăre; articolul prevedea convocarea unei conferin ţe care s ă stabileasc ă regulamentul pe acest fluviu (9 voturi contra 5) 130 . La conferin ţă urmau s ă participe cele patru Mari Puteri şi reprezentan ţii statelor danubiene; aceast ă conferin ţă se va ţine la şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace cu România131 . Simultan cu desf ăş urarea Conferin ţei de Pace, în ţar ă s-a depus o larg ă activitate de informare a popula ţiei, de clarificare a problemelor ce se ridicau în fa ţa ţă rii, de explicare a pozi ţiilor adoptate de diferitele delega ţii str ăine 132 . Numero şi oameni politici, intelectuali de frunte au subliniat lipsa de realism a multora dintre prevederile inserate în Tratatul de Pace. În unele din problemele de importan ţă major ă ca acelea privind anularea Dictatului de la Viena, prevederile economice împov ărătoare, calificarea României ca satelit al Germaniei, reducerea armamentului şi a for ţelor armate, toate for ţele politice ale ţă rii au sus ţinut perseverent rezolvarea acestor probleme în favoarea ţă rii noastre 133 . Grupul de reprezentan ţi ai partidelor de opozi ţie, care ac ţiona la Paris separat de delega ţia oficial ă, nemul ţumit cu temei de rezultatul ac ţiunilor anterioare, a hot ărât s ă elaboreze un memoriu final menit s ă arate „nedrept ăţ ile
128 Idem, nr. 187, 24 septembrie 1946. 129 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 3, p. 37-39; V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 174. 130 Vezi Raportul asupra Proiectului Tratatului de Pace cu România, adoptat finalmente de Comisia Economic ă pentru Balcani şi Finlanda ( Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 3, p. 118-155). 131 „Dreptatea”, nr. 194, 2 octombrie 1946. 132 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 223. 133 Ibidem . 155
şi pagubele suferite de România din ziua acordului din 23 august 1939 şi pân ă la semnarea Tratatului de Pace”. Acest document a fost înaintat Conferin ţei la 9 octombrie 1946, în ajunul prezent ării Tratatului cu România în plenul forumului parizian al p ăcii 134 .
Adoptarea Proiectului Tratatului de Pace cu România
Discu ţiile generale asupra Tratatului de Pace cu România s-au desf ăş urat, la 10 octombrie 1946, în cadrul şedin ţelor plenare 37-39 ale Congresului P ăcii, prezidate de liderul diploma ţiei sovietice, V. M. Molotov 135 . S-au impus, prin amploarea şi semnifica ţia interven ţiilor lor, Senatorul Vandenberg (SUA) 136 , Edward Kardelj (Iugoslavia) 137 , E. Bevin, şeful diploma ţiei britanice 138 , V. M. Molotov 139 şi generalul Heliodor Pika (Cehoslovacia) 140 , care au prezentat propuneri şi comentarii în cursul reuniunilor 37-38, în vreme ce şedin ţa 39 a fost rezervat ă adopt ării prin vot distinct, pentru fiecare articol (1-34) şi anex ă (I-VI), a Proiectului de Tratat de Pace 141 . În context, ample dezbateri a provocat îndeosebi art. 34. Astfel, Senatorul Vandenberg a pledat pentru a nu se lua în considerare interesele statelor riverane ex-inamice, în timp ce şeful delega ţiei iugoslave, Kardelj, a sus ţinut ca reglementarea regimului Dun ării s ă se fac ă prin negocieri ulterioare numai de c ătre statele riverane. Punctul de vedere al U.R.S.S. în aceast ă privin ţă a fost expus chiar de cel care conducea lucr ările plenului, V. M. Molotov 142 , care a respins argumentele delegatului american 143 . Ernest Bevin va sus ţine îns ă prevederile articolului 34 şi va cere acceptarea lui de c ătre delega ţiile statelor aliate şi asociate 144 . Disputele intervenite n-au prejudiciat, în final, adoptarea art. 34 va fi aprobat cu majoritate de voturi 145 , dup ă cum fusese trecut şi prin Comisia Economic ă pentru Balcani şi Finlanda. Vorbitorii au abordat şi alte probleme (crearea unor societ ăţ i mixte, clauza na ţiunii celei mai favorizate – Bevin şi, respectiv, Vandenberg), dar şi
134 Ibidem , p. 224. Problema respectiv ă se va trata într-un capitol separat. 135 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 4, p. 137-185. 136 Ibidem, p. 137-140. 137 Ibidem, p. 140-145. 138 Ibidem, p. 147-150. 139 Ibidem, p. 150-154. 140 Ibidem, p. 145-146. 141 Ibidem, p. 155-183. A se declara ţiile separate ale unor delega ţii pe marginea anexelor I-V ( ibidem, p. 184-185). 142 Ibidem, p. 150 şi urm. 143 Ibidem, p. 150-151. 144 Ibidem , p. 222. 145 Ibidem, p. 177-178. 156 chestiunea Transilvaniei de Nord, pentru care a „pledat” în favoarea României chiar V. M. Molotov, desigur ... dup ă ce URSS î şi v ăzuse realizate preten ţiile teritoriale în ce privea nord-estul istoric al României; vorbitorul a condamnat „regimul fascist al lui Antonescu”, iar în fa ţa areopagului p ăcii insista, în chip făţ arnic, pentru respectarea „dorinţelor poporului român şi pentru sale legitime na ţionale (subl. ns. – SA)” 146 . În general, articolele şi anexele au primit acelea şi verdicte dup ă cum ele fuseser ă aprobate şi în comisii; cele care n-au întrunit în comisii unanimitate sau dou ă treimi au avut aceea şi soart ă în şedin ţa plenar ă147 . Ca atare, Preambulul a fost aprobat cu o mic ă modificare, iar articolele 1, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 21, 35, 38 şi anexa 1 în unanimitate; articolul 3 cu 11 voturi pentru şi o ab ţinere, iar articolul 37 cu 11 voturi pentru şi unul împotriv ă. Articolul 2 a fost aprobat cu 10 voturi pentru şi dou ă ab ţineri 148 . În suficiente cazuri, unele clauze ale Tratatului au r ămas s ă fie definitivate la viitoarea reuniune – cea de a IV-a - a liderilor diplomatici ai Marilor Puteri (CMAE) din noiembrie-decembrie 1936 de la New York 149 . La 15 octombrie 1946, în cadrul celei de a 48-a şedin ţe plenare, Conferin ţa P ăcii şi-a încheiat lucr ările 150 . În linii generale, şi nu numai, lucr ările Congresului P ăcii din 1946 nu au satisf ăcut decât par ţial speranţele popoarelor, ale românilor în special. Nici nu putea s ă fie altfel, de vreme ce Areopagul de la Paris nu fusese chemat să adopte hot ărâri ci doar s ă dezbat ă deciziile Marilor Puteri şi s ă fac ă recomand ări , tot spre aten ţia lor. În contextul interna ţional specific anului 1946, când contradic ţiile dintre Marile Puteri înving ătoare în 1945 s-au intensificat iar „r ăzboiul rece” devenise o realitate obiectiv ă, sl ăbiciunile care s-au manifestat la Conferin ţa g ăzduit ă de capitala Fran ţei au avut consecin ţe negative, care au influen ţat în primul rând statele mijlocii şi mici, cu prioritate cele cinci state „fost satelite”, inclusiv România, chemate „la judecata” înving ătorilor din 1945. Care atunci, la Paris, în 1946, au dovedit o dat ă în plus – nici nu ştim dacă mai era necesar? – c ă lor le fusese mult mai u şor să ob ţin ă victoria în r ăzboiul contra Puterilor Axei Berlin-Roma-Tokio şi a alia ţilor lor decât s ă restaureze pacea general ă necesar ă şi dreapt ă dorit ă şi aşteptat ă de c ătre toate na ţiunile.
146 Ibidem, p. 150. 147 Ion Enescu, op. cit ., p. 268. 148 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. 4, p. 155. Este interesant de observat c ă, în unele lucr ări, autorii, f ără s ă fi cercetat colec ţia oficial ă de documente, transform ă cele dou ă ab ţineri în voturi ... contra! 149 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 179. 150 Collection of Documents of the Paris Conference, vol. 4, p. 311-320. 157
Definitivarea Proiectului Tratatului de Pace cu România (noiembrie – decembrie 1946)
Dup ă încheierea lucr ărilor, forul de la Paris şi-a trimis recomand ările Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe care şi-a desf ăşurat lucr ările la New York şi care trebuia s ă dea o form ă definitiv ă Tratatelor de Pace cu ţă rile foste satelite 151 . Guvernul român a înaintat CMAE memoriul intitulat Observa ţiile Guvernului român privitoare la Proiectul Tratatului de Pace cu România , în care au fost formulate o serie de cereri şi revendic ări 152 . S-a cerut recunoa şterea cobeligeran ţei României; modificarea articolelor 3 şi 4 din clauzele politice; 24, 24 bis, 26, 27, 30 bis din clauzele economice şi articolul 34 din clauzele referitoare la regimul Dun ării 153 . La lucr ările Conferin ţei de la New York din partea României au participat ca observatori: Richard Franasovici, ministrul ţă rii noastre la Londra, înso ţit de consilierii D. Dim ăncescu şi D. Danielopol. Richard Franasovici s-a întâlnit cu o serie de personalit ăţ i prezente la New York (americanul Samuel Reber, britanicul Gladwin Jebb, francezul Maurice Couve de Murville; delegatul sovietic T. Gusev, Jan Masaryk, ministrul de externe cehoslovac, A. I. Vî şinski, adjunctul şefului diploma ţiei sovietice), cu care a discutat chestiunile cobeligeran ţei, amendamentelor evreie şti şi procentelor desp ăgubirilor 154 . În leg ătur ă cu clauzele economice, observa ţiile guvernului român vizau în esen ţă : reducerea la 1/3 şi nu la 75% a compensa ţiilor pentru pagubele cauzate Na ţiunilor Unite, pe teritoriul român (art. 24, paragraful 4); dreptul României la crean ţe asupra Germaniei (art. 27). Referitor la articolele 23 (restituirea bunurilor), 24 (cedarea c ătre U.R.S.S. a bunurilor germane); 26 şi 27 (utilizarea bunurilor române şti aflate pe teritoriul Puterilor Aliate şi Asociate şi suprimarea drepturilor de crean ţe ale României fa ţă de Germania), guvernul român a cerut introducerea unor dispozi ţii adi ţionale care s ă prevad ă convocarea unei conferin ţe interna ţionale împuternicit ă s ă reglementeze situa ţia materialului rulant str ăin aflat în România şi a celui românesc aflat în str ăin ătate 155 . Negocierile de la New York în noiembrie-decembrie 1946 s-au purtat pe grupe de articole similare tuturora sau unora dintre tratate. Un alt principiu care a marcat Conferin ţa de la New York stipula ca hot ărârile adoptate cu unanimitate de c ătre cei patru mini ştri de Externe s ă fie automat schimbate.
151 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 180. 152 Ion Enescu, op. cit ., p. 283. 153 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 232. 154 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 180-182. 155 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 232. 158
Acest principiu a împiedicat luarea în considerare a dorin ţei României de a i se recunoa şte calitatea de fost stat cobeligerant 156 . La New York, o dat ă cu redactarea definitiv ă a Tratatului de Pace, s-au efectuat unele modific ări, unele în favoarea României, altele agravante 157 . Aşa, de exemplu, în ceea ce prive şte articolele 3 şi 4 din Proiectul de Tratat – asigurarea drepturilor şi libert ăţ ilor democratice, precum şi abrogarea legisla ţiei rasiale şi discriminatorii – guvernul român considera c ă prevederile acestora au fost deja puse în aplicare prin noua legisla ţie şi c ă articolul 3 a ce se referea la protec ţia cet ăţ enilor de origine ebraic ă nu-şi mai aveau vreo justificare. În final, articolul 3 a nici nu a mai fost introdus în Tratat, iar la articolul 3 se ad ăuga un nou paragraf 158 . La articolul 14 s-a ad ăugat, agravându-se restric ţiile, c ă „nici o vedet ă torpiloare şi nici un tip special de vas de asalt” (la Paris se ob ţinuse permisiunea de a poseda vedete torpiloare) 159 . Modific ări în favoarea României s-au introdus prin articolul 24, mai precis: a. printr-o nou ă formulare s-au introdus cuvintele „dac ă va fi necesar ă”, cu trimitere la suprimarea legisla ţiei române şti, în m ăsura în care aceasta cuprindea discrimin ări împotriva cet ăţ enilor Na ţiunilor Unite (paragraful 1 alineatul 2); b. la alineatul a al paragrafului 4, al aceluia şi articol, desp ăgubirile au fost fixate la 66,6% fa ţă de 75% cât se prev ăzuse la Paris 160 . Tot la articolul 24, paragraful 4, litera d, s-a precizat c ă: „Guvernul român va acorda cet ăţ enilor Na ţiunilor Unite acela şi tratament ca cel de care se bucurau cet ăţ enii români”, pe când la Paris se recomandase ca s ă se acorde cet ăţ enilor un tratament echitabil 161 . Au survenit modific ări şi la alineatul e: „Guvernul român va acorda cet ăţ enilor Na ţiunilor Unite o indemniza ţie în lei în aceea şi propor ţie prevăzut ă la alineatul a de mai sus”; „prezentul alineat nu se aplic ă unei lipse de câ ştig” 162 . O modificare avantajoas ă a fost efectuat ă şi la articolul 25 (fost 24 bis), paragraful 2, care se referea la bunurile r ămase de pe urma persecu ţiilor rasiale sau fasciste. Pe baza textului vechi, ele erau transmise unei societ ăţ i interna ţionale a refugia ţilor evrei iar în noua redactare s-a precizat c ă respectivele bunuri, r ămase f ără mo ştenitori sau nedeclarate timp de 6 luni dup ă
156 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 182. 157 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 233. 158 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 182. 159 Ion Enescu, op. cit ., p. 288. 160 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 233. 161 Ion Enescu, op. cit ., p. 289. 162 Ibidem , p. 90. 159 intrarea în vigoare a Tratatului de Pace, urmau a fi transferate de guvernul român organiza ţiilor din România care reprezentau asemenea persoane, organiza ţii sau comunit ăţi163 . În urma discu ţiilor, articolele 26 şi 27 au r ămas nemodificate. În leg ătura cu articolul 28 (fost 27), s-a reu şit ca la alineatul 1 s ă se stipuleze ca, „de la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace, bunurile din Germania apar ţinând României sau cet ăţ enilor români s ă nu mai fie tratate ca bunuri inamice” 164 . Din articolul 33 (fost 30 bis) a fost eliminat ă prevederea ini ţial ă în conformitate cu care guvernul român era obligat s ă pl ăteasc ă pentru m ărfurile livrate cu titlu de compensa ţii „un pre ţ just în raport cu preturile mondiale”, fiind înlocuit ă cu aceea dup ă care „diferendele ce se vor produce cu privire la pre ţurile m ărfurilor [trebuie] s ă fie reglementate prin negocieri între p ărţile interesate 165 . Au mai fost operate modific ări, mai mici ori mai mari, şi la articolele 31 fost 30, 32 fost 31 – în leg ătur ă cu procedura de concilia ţie, articolul 36 (fost 34) care stipula: „naviga ţia pe Dun ăre va fi liber ă şi deschis ă cet ăţ enilor, vaselor de comer ţ şi m ărfurilor tuturor statelor”. Prin modificarea acestui articol, dup ă raportul prezentat de ministrul român al Afacerilor Externe, „s-a dat deplin ă satisfac ţie punctului de vedere român” 166 . În general, eforturile diploma ţiei române nu au dus la rezultatele scontate la New York, pentru c ă articolele în disput ă au r ămas, în esen ţă , în forma în care ele fuseser ă redactate la Paris 167 . Gh. T ătărescu, într-un raport prezentat guvernului la 1 februarie 1947, a relevat c ă revendic ările României nu au putut fi solu ţionate favorabil la New York datorit ă concep ţiei generale potrivit c ăreia orice rezolvare în avantajul României era reclamat ă imediat şi de alte state, care solicitau s ă li se aplice un regim similar 168 . Redactarea final ă a Tratatului de Pace a presupus crearea condi ţiilor care au permis schimbarea statutului juridic al ţă rii noastre pe plan interna ţional, sfâr şitul regimului nenorocit al Armisti ţiului din 12/13 septembrie 1944.
163 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 234. 164 Ion Enescu, op. cit ., p. 291. 165 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 234. 166 Ibidem , p. 235. 167 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 184. 168 Ibidem , p. 185. 160
Semnarea Tratatului de Pace cu România (Paris, 10 februarie 1947)
La 20 ianuarie 1947, în marea sal ă a Departamentului de Stat din Washington, DC, a avut loc ceremonia semn ării de c ătre S.U.A. a Tratatelor de Pace; mai apoi, în mod precis dup ă şase zile, documentul a sosit în România 169 . Dup ă ce, la 24 ianuarie 1947, J. P. Boncour, reprezentantul Fran ţei la Bucure şti, a remis primului ministru invita ţia guvernului s ău pentru delega ţia român ă care urma s ă semneze Tratatul de Pace, acesta a fost semnat, la 29 ianuarie, de c ătre V. M. Molotov, iar la 4 februarie şi de titularul Foreign Office -ului, Ernest Bevin 170 . Considerând c ă, în condi ţiile istorice date, actul politic cel mai în ţelept era acceptarea Tratatului de Pace, cu toate imperfec ţiunile lui, unele grave, Consiliul de Mini ştri a hot ărât, la 1 februarie 1947, s ă-1 semneze. În aceea şi şedin ţă s-a hot ărât şi componen ţa delega ţiei care urma s ă se deplaseze la Paris pentru semnarea Tratatului de Pace 171 . Delega ţia era format ă din Gheorghe Tătărescu, vicepre şedinte al Consiliului de Mini ştri şi ministrul Afacerilor Str ăine, şeful delega ţiei; Lucre ţiu P ătr ăş canu, ministrul Justi ţiei; Ştefan Voitec, ministrul Educa ţiei Na ţionale şi general adjunct de divizie Dumitru D ămăceanu, ministru subsecretar de stat la Ministerul de R ăzboi; delega ţia era înso ţit ă de mini ştrii plenipoten ţiari Edmond Ciuntu şi Eugen Filotti, precum şi de mini ştrii României la Londra, Paris şi Berna 172 . La 8 februarie 1947, şeful delega ţiei române, a remis la Quai d'Orsay o not ă cuprinzând observa ţiile guvernului român în leg ătur ă cu Tratatul de Pace 173 , not ă ce exprima Observa ţiile Guvernului român în leg ătur ă cu Tratatul de Pace . Declara ţia, referindu-se la hot ărârea formulat ă în articolul 2 din Tratat, care declara nul ă şi neavenit ă sentin ţa de la Viena din 30 august 1940 şi restabilea frontiera româno-ungar ă la traseul din 1 ianuarie 1938, ar ăta c ă, astfel, se punea „ în sfâr şit capăt pentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a c ărui victim ă a fost poporul român ... şi promite s ă sting ă ultimele focare de agita ţie, mo ştenire a unui trecut dureros care a împiedicat pân ă ast ăzi stabilirea unor rela ţii amicale între aceste dou ă popoare ” 174 . Se ar ăta în continuare c ă, „semnând Tratatul impus de Puterile Aliate şi Asociate, România asigura, prin reprezentan ţii s ăi, c ă va depune toate sfor ţă rile pentru a executa obliga ţiile ce-i revin ”; de asemenea, se sublinia c ă unele obliga ţii erau „ excesive ”, altele
169 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 237. 170 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 185. 171 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 237-238. 172 Ion Enescu, op. cit ., p. 295. 173 Ibidem , p. 296. 174 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 238. 161
„nedrepte ” şi câteva „ imprecise sau contradictorii ”. În finalul observa ţiilor, România î şi lua angajamentul s ă contribuie la „ organizarea p ăcii şi colabor ării interna ţionale ”175 . Nu se f ăceau nici un fel de referin ţe la „noua grani ţă ” cu U.R.S.S. La 10 februarie 1947, orele 14,45, într-o emisiune în limba român ă, B.B.C.-ul difuza declara ţia lui T ătărescu f ăcut ă cu pu ţin timp înainte de semnarea Tratatului. Pozi ţia adoptat ă de T ătărescu în declara ţia sa era inspirat ă din Declara ţia oficial ă a guvernului român din 8 februarie 1947 în care se preciza c ă „ din justi ţia social ă România î şi face o dogm ă, iar din politica ţă rii şi a bunei în ţelegeri interna ţionale î şi face o lege ”176 . Aceast ă aser ţiune reprezenta sinteza unei zbuciumate istorii privind prezen ţa României în fa ţa Conferin ţei de Pace 177 . La 10 februarie 1947, dup ă aproape zece luni de discu ţii şi incertitudini, a avut loc ceremonia semn ării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate 178 . La ora 15,10, secretarul Conferin ţei a invitat delega ţia român ă în Sala Orologiului de la Quai d'Orsay unde prezida Georges Bidault. Dup ă cuvântul de bun venit rostit de acesta, s-a trecut direct la semnarea Tratatului de Pace. El purta urm ătoarele semn ături ale reprezentan ţilor Puterilor Aliate şi Asociate, în ordinea în care se aflau pe document: V. Molotov şi A. Bogomolov (U.R.S.S.), E. Bevin şi D. Cooper (Anglia), John A. Beasley (Australia), K. Kiselev (Bielorusia), George P. Vanier (Canada), Jan Masaryk şi Vlado Clementis (Cehoslovacia), S. Rungannadhan (India), J. J. Jordan (Noua Zeeland ă), I. Senin (Ucraina), W. G. Parminster (Uniunea Sud African ă). Din partea României, Tratatul de Pace a fost semnat, la ora 15,20, de către Gheorghe T ătărescu, Lucre ţiu P ătr ăş canu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu 179 . În aceea şi zi, dup ă proceduri similare precum cele respectate în cazul România, s-au semnat Tratatele de Pace între Italia, Finlanda, Ungaria, Bulgaria şi Înaltele Puteri Aliate şi Asociate înving ătoare în al doilea r ăzboi mondial 180
175 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 187. 176 Ibidem . 177 Titu Georgescu, România în istoria Europei secolului XX 1945-1990 , Bucure şti, Editura Hyperion XXI, 1992. 178 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 239. 179 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 188. 180 Despre con ţinutul şi clauzele fundamentale ale Tratatelor de Pace respective vezi John W. Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, London, Macmillan, 1972, p. 419 şi urm.; Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, La Roumanie et la Conférence de la Paix de Paris (1946), Bucure şti, Editura Academiei, 1987, p. 239-240. 162
Tratatul de Pace impus României de Puterile Aliate şi Asociate proclama încetarea st ării de r ăzboi şi asigura un temei – cât putea s ă existe în condi ţiile domina ţiei URSS asupra întregii Europe Est-Centrale şi intensific ării „R ăzboiului Rece” - pentru dezvoltarea rela ţiilor externe ale ţă rii noastre, pentru încadrarea ei în Organiza ţia Na ţiunilor Unite şi aderarea la orice conven ţie interna ţional ă; de altfel, la 12 iunie 1947 guvernul de la Bucureşti deja a adresat Secretarului General al O.N.U. cererea ca România să fie admis ă membru 181 . Delega ţia român ă care a semnat Tratatul de Pace cu Puterile Aliatele şi Asociate s-a întors la 20 februarie 1947 la Bucure şti.
***
Parlamentul britanic a luat în discu ţie Tratatul de Pace cu România la 28 martie 1947 şi l-a ratificat la a doua lectur ă. Anglia a ratificat Tratatul de Pace cu România la 30 aprilie 1947, fiind prima dintre Marile Puteri care a f ăcut acest lucru 182 ; atunci s-a primit consim ţă mântul Comisiei Regale Britanice 183 . La 29 august 1947 Tratatul a fost ratificat şi de c ătre Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., fapt prin care se va încheia aceast ă dificil ă problem ă interna ţional ă184 . Între timp diploma ţia Bucure ştilor a avut în deosebit ă aten ţie ratificarea Tratatului de Pace şi încetarea misiunii Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. În şedin ţa de la 23 august 1947 Adunarea Deputa ţilor a aprobat, cu unanimitatea celor 224 de parlamentari prezen ţi, adoptarea Legii privind ratificarea Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, prin care guvernul era autorizat s ă ratifice şi s ă impun ă executarea Tratatului 185 . Dup ă şapte zile, legea a fost promulgat ă, iar, în consecin ţă , cu începere de la 15 septembrie 1947 a intrat în vigoare Tratatul de Pace impus României, simultan cu Tratatele celorlalte state foste satelite ale Germaniei: Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Instrumentele de ratificare au fost depuse la Moscova în p ăstrarea guvernului sovietic 186 . Imediat dup ă intrarea în vigoare a Tratatului, România a luat măsuri operative pentru aplicarea clauzelor lui. În consecin ţă , la 7 noiembrie 1947 avea să-şi înceteze activitatea Comisia Aliat ă (Sovietic ă) de Control, dup ă ce, la 26 septembrie 1947, debutase Comisiunea Ministerial ă pentru Executarea Tratatului de Pace, care func ţiona pe lâng ă Pre şedin ţie. În sfâr şit, la 4 octombrie
181 Ibidem, p. 240. 182 Vezi unele referin ţe în Istoria României în date, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 489 şi urm. 183 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 191. 184 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit ., p. 241. 185 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 191. 186 Ion Enescu, op. cit ., p. 300. 163
1947 s-a înfiin ţat un Oficiu pentru aplicarea Tratatului de Pace, iar la 9 octombrie 1947 s-a publicat Legea pentru Înfiin ţarea Comisiei ministeriale pentru aplicarea Tratatului de Pace 187 . Ulterior, s-au creat Oficiile pentru aplicarea Tratatului de Pace la Ministerul Afacerilor Interne (13 octombrie), Ministerul Justi ţiei (18 octombrie), Ministerul Minelor şi Petrolului (18 octombrie), Ministerul Industriei şi Comer ţului (6 decembrie) 188 .
Radiografia Tratatului de Pace
Tratatul de Pace cu România cuprindea un Preambul, opt p ărţi (40 articole) şi şase anexe: Partea I – Frontierele – articolele 1 şi 2; Partea a II-a – Clauze politice , Sec ţiunea I, articolele 3, 4, 5 şi 6, Sec ţiunea a II-a, articolele 7, 8, 9 şi 10; Partea a III-a – Clauze militare, navale şi aeriene : Sec ţiunea I, articolele 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19; Sec ţiunea a II-a, articolul 20; Partea a IV-a – Retragerea for ţelor aliate – articolul 21; Partea a V-a – Repara ţii şi restituiri – articolele 22 şi 23; Partea a VI-a – Clauze economice – articolele 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35; Partea a VII-a – Clauze relative la Dun ăre – articolul 36; Partea a VIII-a – Clauze finale – articolele 37, 38, 39, 40. Lista anexelor cuprindea: Anexa I – Harta frontierelor române ; Anexa II – Defini ţia instruc ţiei militare, terestre, aeriene şi navale ; Anexa III – Defini ţia şi lista materialului de r ăzboi ; Anexa IV – Dispozi ţii speciale relative la anumite feluri de bunuri ; A. Proprietatea industrial ă, literar ă şi artistic ă; B. Asigur ări; Anexa V – Contracte, prescrip ţie şi efecte de comer ţ; Anexa VI – Tribunale de prize şi sentin ţe189 . Tratatul reprezenta un conglomerat de obliga ţii grele şi pe termen lung impuse României. Multe dintre aceste obliga ţii erau nedrepte, altele excesive, iar unele imprecise şi contradictorii. Se observa acest lucru înc ă din Preambulul Tratatului, unde se men ţiona faptul c ă ţara luase „parte activ ă la r ăzboiul contra Germaniei” şi, cu toate acestea României, i s-a refuzat statutul de ţar ă cobeligerant ă. Mai mult, în Preambul se stipula c ă România participase la războiul contra Germaniei de la 12 septembrie 1944, iar nu imediat dup ă cotitura de la 23 august 1944. Faptul c ă principiile Chartei Na ţiunilor Unite nu erau respectate se desprindea în partea I a Tratatului referitoare la frontiere. Totu şi, în Preambul, Puterile Aliate şi Asociate se angajau s ă sprijine cererea ţă rii noastre de a deveni membr ă a Organiza ţiei Na ţiunilor Unite.
187 Cf. Istoria României în date, p. 497. 188 V. F. Dobrinescu, op. cit ., p. 193. 189 Ibidem , p. 188. 164
Acelea şi Puteri Aliate şi Asociate vor nesocoti principiile Chartei Atlanticului şi acest lucru se va vedea mai ales în Partea I-a a Tratatului referitoare la frontiere şi apoi în urm ătoarele. Unul dintre pu ţinele lucruri pe care le va ob ţine România prin acest Tratat va fi anularea „arbitrajului” de la Viena, dar frontiera româno-sovietic ă a rămas fixat ă în conformitate cu inexistentul „acord” sovieto-român din 28 iunie 1940, în fond cu regimul intervenit în urma notelor ultimative sovietice din 26- 27 iunie 1940; f ăcându-se vorbire despre un acord sovieto-cehoslovac (iluzoriu şi acesta!) din 29 iunie 1945, Tratatul desfiin ţa vecin ătatea de nord cu Polonia în folosul celei cu U.R.S.S. În rest, celelalte clauze: politice, militare, economice (care constituiau cel mai amplu capitol) aveau s ă provoace României grave prejudicii de ordin material, uman şi moral. Unele dintre clauze se g ăseau clar în dezacord chiar cu textul Conven ţiei de Armisti ţiu. În afar ă de lipsa de unitate a textului se poate observa c ă Tratatul nu a stipulat tehnici precise şi dreptul de a pune la dispozi ţie un gen de instrumente care s ă-i asigure eficacitatea. În atare condi ţii, prin semnarea şi ratificarea Tratatului de Pace de la Paris din 1947, România n-a realizat în fond decât un singur avantaj concret: dep ăş irea regimului impus de Conven ţia de Armisti ţiu. *** Tratamentul rezervat României între semnarea Armisti ţiului şi Conferin ţa de Pace a fost acela al unei ţă ri învinse, sacrificiile f ăcute dup ă 24 august 1944 în r ăzboiul al ături de Na ţiunile Unite valorând foarte pu ţin în regimul interna ţional impus României la Conferin ţa de Pace. La Conferin ţă de Pace de la Paris, atât delega ţia oficial ă a României cât şi reprezentan ţii opozi ţiei care se aflau la Paris au f ăcut eforturi deosebite pentru ca prevederile Proiectului s ă fie modificate în spiritul drept ăţ ii şi realit ăţ ii. Îns ă cu toate eforturile depuse, Proiectul Tratatului de Pace a r ămas în mare parte nemodificat şi avea s ă fie definitivat la ultima Conferin ţă a Mini ştrilor Afacerilor Externe de la New York (noiembrie – decembrie 1946). Textul Tratatului de Pace definitivat la New York men ţinea, în esen ţă , textul adoptat la Paris, cu unele modific ări în favoarea României, iar cu altele mai agravante. Cu toate aceste neajunsuri, guvernul României, în şedin ţa sa din 1 februarie 1947, s-a pronun ţat în unanimitate pentru acceptarea şi semnarea Tratatului de Pace. Şi, astfel, dup ă aproape doi ani şi jum ătate de negocieri, la 10 februarie 1947, la Paris, în Marele Salon al Orologiului de la Quai d'Orsay , va fi semnat Tratatul de Pace. Tratatul nu recuno ştea României statutul de stat cobeligerant, dimpotriv ă con ţinea clauze politice, economice, militare, teritoriale grele, singurele avantaje ob ţinute de România constând în anularea „arbitrajului” de la Viena şi promisiunea f ăcut ă de Marile Puteri de a-i sprijini cererea de aderare la O.N.U. Concomitent şi automat, prin Tratatul de Pace se
165 punea cap ăt regimului impus de Conven ţia de Armisti ţiu. Cu toate acestea, România a luat m ăsuri adecvate pentru aplicarea clauzelor Tratatului. Dup ă 30 decembrie 1947 comunizarea ţă rii, intensificat ă de Kremlin, cu sprijinul comuni ştilor locali, înc ă de la 23 august 1944, a modificat esen ţial datele problemei, contribuind decisiv la agravarea condi ţiilor în care România avea s ă aplice şi s ă respecte Tratatul de Pace de la Paris din 1947, r ămas în vigoare şi ast ăzi.
166
BILAN ŢUL PREZEN ŢEI ROMÂNIEI LA PARIS
GH. BUZATU, MARUSIA CÎRSTEA
În cursul secolului trecut, România a avut „şansa” de-a fi participat de fiecare dat ă, de şi într-o postur ă diferit ă – ca stat înving ător, respectiv învins, la cele dou ă congrese generale ale p ăcii, ambele ţinute la Paris (1919-1920 şi 1946) în urma conflagra ţiilor mondiale din 1914-1918 şi 1939-1945. Dac ă în 1919-1920, România a fost invitat ă în capitala Fran ţei în rândurile înving ătorilor, de şi cu „drepturi limitate”, în 1946 Marii Înving ători din 1945 în frunte cu SUA, URSS, Marea Britanie şi Fran ţa au convocat-o pentru a audia acuza ţiile ce-i aduceau, în mod practic pentru a lua cunoştin ţă de deciziile 1. România s-a desprins, cum se ştie, de Ax ă în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 şi, apoi, a participat, în rândurile trupelor Na ţiunilor Unite la ob ţinerea victoriei din 1945 în Europa. S-a pus, în epoc ă, problema recunoa şterii României a calit ăţ ii de stat cobeligerant, precum în cazul Italiei, dar faptul nu s-a realizat, astfel c ă României i s-a aplicat un tratament clasic de stat învins în 1946. Se impune îns ă constatarea c ă, nu numai în 1946, ci şi în 1919-1920, când delega ţia român ă se afla în capitala Fran ţei între înving ători, mari sau mici, în mod concret ea a fost tratat ă precum un stat cvasi-învins, situa ţie corectat ă finalmente oarecum prin Tratatele sistemului Versailles, dar dup ă negocieri şi pertract ări insistente 2. La Paris, în iulie-octombrie 1946, situa ţia României a fost cu atât mai grea, lucru pus în eviden ţă – dup ă cum ne-am referit deja tratând aspectele istoriografice ale problemei în primul capitol - de toate lucr ările speciale consacrate problemei respective 3, inclusiv de documentele editate în
1 Pentru un studiu comparativ, vezi Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003, p. 423-430. 2 Vezi Gh. I. Br ătianu, Activitatea politic ă şi militar ă a României în 1919 în lumina coresponden ţei diplomatice a lui I. I. C. Br ătianu , Bucure şti, Cartea Româneasc ă, 1939; S. D. Spector, Rumania at the Paris Peace Conference. (A Study of the Diplomacy of I. I. C. Br ătianu) , New York, Bookman Associates, Inc., 1962. 3 Vezi, îndeosebi, Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, La Roumanie et la Conference de Paix de Paris (1946) , Bucure şti, Editura Academiei, 1987; V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii (1945-1947) , Bucure şti, Editura Academiei, 1988; Ion Enescu, Politica extern ă a României, 1944-1947 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1979; V. F. Dobrinescu, Doru Tompea, România la Conferin ţele de Pace (Paris: 1919-1920, 1946-1947) , Foc şani, Editura Neuron, 1996, iar, cel mai 167 ultimii ani şi acoperind locul şi rolul României în rela ţiile interna ţionale în epoca celui de-al doilea r ăzboi mondial 4. Nu avem în vedere, aici, nenum ăratele volume de documente (memorii, h ărţi etc.), tip ărite în ţar ă ori în str ăin ătate, de către emigra ţia român ă democrat ă, prin 1945-1947, şi adresate areopagului p ăcii de la Paris, care vor fi examinate separat. Ceea ce este deosebit de semnificativ prive şte faptul c ă un bilan ţ realist şi obiectiv referitor prezen ţa României la Conferin ţa P ăcii din 1946 s-a realizat, de c ătre persoane competente din cadrul Ministerului Afacerilor Str ăine din Bucure şti - chiar în cursul dezbaterilor de pe malurile Senei sau imediat dup ă încheierea lor, dar oricum înaintea semn ării Tratatului în februarie 1947 , mai precis în urma CMAE al SUA, URSS, Angliei şi Fran ţei de la New York City (noiembrie-decembrie 1946). Analiza bilan ţului respectiv pune în eviden ţă gradul în care personajele de la Bucure şti (dr. Petru Groza, Gh. T ătărescu ş.a.) implicate în evenimente le-au p ătruns sensul şi, mai mult, au avut curajul şi demnitatea s ă releve anume realit ăţ i, atunci, când ţara era în plin ă ocupa ţie sovietic ă5. Re ţinem la acest capitol al primului bilan ţ realizat dup ă participarea României la Paris mai multe documente fundamentale, precum: - Raportul prezentat de Gh. T ătărescu, vicepre şedintele Guvernului şi ministrul Afacerilor Str ăine al României (1945-1947), în fa ţa colegilor de cabinet la 23 septembrie 1946; - Raportul expediat la 10 septembrie 1946 de la Paris lui Gh. T ătărescu de c ătre Eugen Filotti, reputat diplomat şi membru al Delega ţiei române cu rangul de ministru plenipoten ţiar în Ministerul Afacerilor Str ăine din Bucure şti; - Raportul prezentat la 19 octombrie 1946, într-o nou ă reuniune a guvernului dr. P. Groza, de c ătre Gh. T ătărescu, în baza informa ţiilor tocmai primite de la Eugen Filotti; - Expunerile sus ţinute, la 11 decembrie 1946 şi 2 ianuarie 1947 de c ătre Eugen Filotti în fa ţa colegilor din Ministerul Afacerilor Str ăine din Bucure şti pe marginea celor dezb ătute la Paris îndeosebi în domeniile politic şi teritorial; - Expunerea prezentat ă, tot în cadrul M.A.S. din Bucure şti, la 16 decembrie 1946, de c ătre Ion Christu, ministru plenipoten ţiar, pe marginea problemelor economice dezb ătute anterior la Paris; recent, Alesandru Du ţu, ed., România de la r ăzboi la pace, 1939-1947. Semnifica ţii politico-militare. Studii , Bucure şti, Editura Vasile Cârlova, 1997; „Dosarele Istoriei”, nr.2(7) 1997, Bucure şti (num ăr special: România şi Pacea de la Paris, 1947 ). Despre tratatul de pace, al ături de contribu ţiile men ţionate, r ămâne esen ţial, dup ă mai mult de cinci decenii, studiul lui Emil C. Ciurea, Le Traité de Paix avec la Roumanie du 10 Février 1947 , Paris, Editions Pedone, 1954. 4 Dintre acestea, re ţinem mai ales volumele recente: Stelian Neagoe, Istoria politic ă a României între anii 1944-1947 , Bucure şti, Editura Noua Alternativ ă, 1996; Marin Radu Mocanu, ed ., România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris, Documente , Bucure şti, Arhivele Na ţionale ale României, 1996 (cuprinde 67 de documente, în majoritate inedite, provenind din arhivele interne şi str ăine). 5 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri, p. 425-425. 168
Este cazul s ă ne reamintim c ă România, precum şi celelalte state ex- aliate ori satelite ale Reichului german, a fost invitat ă la Paris, dup ă deschiderea la 29 iulie 1946, a Conferin ţei. Nu pentru negocieri, cu atât mai pu ţin pentru a fi ascultat ă, ci pentru a da explica ţii, pentru a se exprima în leg ătur ă cu proiectele Tratatelor de Pace întocmite de c ătre delega ţii Marilor Înving ători, mai ales cu prilejul reuniunilor mini ştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Fran ţei ( ţinute, în ordine, la Londra, Moscova şi Paris).
Gh. T ătărescu pledeaz ă în fa ţa Forumului P ăcii de la Paris (13 august 1946)
Dup ă cum se ştie, şeful delega ţiei române, Gh. T ătărescu a pledat cauza ţă rii mai întâi în şedin ţa plenar ă din 13 august 1946 6, iar apoi, la 2 septembrie 1946, în cadrul reuniunii comune a Comisiilor politice şi teritoriale pentru România şi Ungaria 7 . În ambele cazuri, interven ţiile liderului diploma ţiei române s-au bucurat de succes 8 , mai ales la 2 septembrie 1946, atunci când demersul s ău a contribuit la anularea oric ăror preten ţii ungare în privin ţa
6 Cf. supra , cap. IV; Stelian Neagoe, op. cit. , p. 381. 7 Ibidem , p. 382 şi urm.; Marin Radu Mocanu, ed., România… , p. 196 şi urm; Gh. T ătărescu, Mărturii pentru istorie , edi ţie de Nicolae-Şerban Tana şoca, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1996, passim . 8 Cf. „Universul”, no. 188 din 18 august 1946. Despre componen ţa şi activitatea Delega ţiei române la Paris vezi Gh. Buzatu, ed., Românii în arhivele Americii , Ia şi, Editura Moldova, 1992, p. 99-100. 169
Transilvaniei 9. S ă nu neglij ăm c ă atitudinea Delega ţiei române pentru Paris fusese fixat ă în urma unor dezbateri la Bucure şti şi definitivat ă în şedin ţa din 9 august 1946 a Consiliului de Mini ştri 10 . Cu acel prilej, la invita ţia premierului dr. P. Groza, Gh. T ătărescu a difuzat textul expunerii preg ătite în proiect pentru plenara forumului p ăcii din 13 august 1946, iar în rezumat a prezentat observa ţiile şi cererile României pe marginea textului Proiectului de Tratat. Este foarte interesant de semnalat nuan ţele „strategiei” adoptate de acas ă, şi anume – a men ţionat T ătărescu – c ă observa ţiunile României nu aveau s ă insiste asupra clauzelor din Proiectul Tratatului „ pe care credem noi, guvernul, c ă trebuie s ă le accept ăm” (subl. ns. - Gh. B) 11 . În mod prioritar, vorbitorul a indicat c ă are în aten ţie clauzele referitoare la noile frontiere ale României 12 , precizând în context: - „…În Tratatul de Pace, a şa cum a ţi observat din expunerea pe care am făcut-o, se d ă în primul rând satisfac ţie marilor revendic ări na ţionale ale ţă rii noastre, în ceea ce prive şte retrocedarea Transilvaniei de Nord şi rea şezarea ei în hotarele fire şti ale ţă rii noastre şi am declarat mul ţumirile noastre pentru acest mare act istoric şi i-am dat dezvoltarea cuvenit ă. - Tratatul prevede de asemenea clauze referitoare la fruntariile de Răsărit, de Nord şi de Sud. - În ceea ce prive şte fruntariile de Nord şi R ăsărit, cred c ă nu poate s ă aib ă loc nici un fel de discu ţiune (subl. ns. - Gh. B.). Fruntariile acestea au fost aşezate prin Conven ţia de Armisti ţiu şi Tratatul de Pace nu poate fi decât repetarea clauzelor referitoare la fruntariile acestea prev ăzute în Conven ţia de Armisti ţiu. - În raporturile pe care România le are cu Uniunea Sovietic ă o pagin ă de istorie a fost întoars ă (subl. ns. – SA) 13 şi nu r ămâne decât printr-o ac ţiune de fiecare zi, de fiecare ceas s ă câ ştig ăm încrederea şi prietenia acestor popoare [din U.R.S.S.] pentru o colaborare rodnic ă cu ele, în interesul dezvolt ării normale a statului nostru şi a men ţinerii noastre cu rostul nostru în mijlocul celorlalte popoare libere.
9 Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, op. cit. , p. 208; Ion Enescu, op. cit. , p. 243 (referiri la hot ărârea Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România, din 5 septembrie 1946, cu privire la anularea complet ă şi necondi ţionat ă a Dictatului de la Viena din 1940 – respectiv adoptarea articolului 2 din proiectul Tratatului). 10 Marin Radu Mocanu, ed., România… , p. 183-192. 11 Ibidem , p. 185. 12 Ibidem . 13 Era o dovad ă şi un preaviz c ă Delega ţia Bucure ştilor la Paris nu avea în vedere, neavând mandat, s ă discute problemele teritoriale româno-sovietice, practic frontiera de nord-est. 170
- În ceea ce prive şte fruntariile de Sud, fruntariile dobrogene, o altă clauz ă din Tratat prevede fruntariile existente în 1941 […] 14 . Astfel, apreciem, Gh. T ătărescu s-a dovedit cât se poate de explicit: la Paris, delega ţia oficial ă a României nu avea nicicum inten ţia să pun ă în discu ţie – şi nici nu a pus, spre deosebire de reprezentan ţii Exilului 15 - problemele reintegr ării teritoriilor pierdute în urma notelor ultimatimative sovietice din 26- 27 iunie 1940 şi a Tratatului de la Craiova din septembrie 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Her ţei şi ostroavele din Delta Dun ării, respectiv Cadrilaterul).
Paris, 1946: B ătălia pentru grani ţa de Vest, I
În aceea şi şedin ţă a guvernului, M. Romniceanu, ministru de stat reprezentant al P.N.L. în cabinet 16 , a formulat obiec ţiuni şi, de asemenea, a insistat – în numele propriei grup ări şi al P.N. Ţ.-ului - asupra reprezentativit ăţ ii Delega ţiei române desemnat ă pentru Paris; el a cerut şi includerea unor delega ţi având mandatul opozi ţiei, ceea ce dr. P. Groza nu a admis, sub motivul că prioritatea o aveau „tehnicienii” cuprin şi în echip ă17 . Este mai mult ca sigur c ă
14 Ibidem . 15 Vezi C. Hlihor, Frontiera de Est a României în dezbaterea Conferin ţei de Pace , în „Dosarele istoriei”, nr. 2(7) 1997, p. 31-35. 16 Cel ălalt reprezentant al opozi ţiei – Emil Ha ţieganu (P.N. Ţ.), nu a fost prezent. 17 Marin Radu Mocanu, ed., România… , p. 188. 171 interven ţia lui M. Romniceanu fusese corelat ă cu aceea a liderului P.N. Ţ., Iuliu Maniu, care, în ajun, adic ă la 8 august 1946, f ăcuse ample declara ţii BBC -ului, dezavuind cele mai multe dintre clauzele anteproiectului Tratatului de Pace, faptul c ă ele se îndep ărtau de Charta Atlanticului şi de deciziile de la Yalta, Potsdam şi Moscova ori punând în discu ţie nereprezentativitatea Delega ţiei 18 . Liderul opozi ţiei blama situa ţia în care Proiectul Tratatului, în ciuda jertfelor şi vitejiei armatei române pe Frontul de Vest în 1944-1945, nu fusese „recunoscut ă aliat ă sau cobeligerant ă, România este tratat ă ca un stat inamic învins, pierde averi imense, pierde teritorii însemnate şi trebuie s ă suporte greut ăţ i şi dezavantaje economice catastrofale ” (subl. ns. - SA) 19 . Spre deosebire de Gh. T ătărescu, Iuliu Maniu nu a ascuns c ă „România devine ciuntit ă în dou ă p ărţi (subl. ns. - SA) 20 , în nord-est şi în sudul Dobrogei, cea ce se concretiza în faptul c ă „ peste 2 milioane de români care sunt în continuitate geografic ă cu ţara noastr ă sunt l ăsa ţi în afar ă de hotarele României ” (subl. ns. - SA) 21 .
Paris, 1946 – B ătălia pentru grani ţa de Vest, II
Toate constat ările expuse aveau s ă revin ă ca un laitmotiv în dezbaterile ce, în perioada 23 septembrie 1946 - 2 ianuarie 1947, s-au constituit în men ţionatul bilan ţ al particip ării României la Paris. Astfel, mai întâi la 23
18 Ibidem , p. 177-182. 19 Ibidem , p. 182. 20 Ibidem , p. 181. 21 Ibidem . 172 septembrie 1946 22 , într-o reuniune plenar ă a oferit cele dintâi detalii şi aprecieri asupra activit ăţ ii delega ţiei române la Paris, ca şi asupra con ţinutului clauzelor anteproiectului şi a pozi ţiei reprezentan ţilor no ştri. Cu referire special ă la interven ţia sa în plenul Conferin ţei, din 13 august 1946, Gh. T ătărescu şi-a îng ăduit s ă observe, f ără reticen ţă , c ă ea „a impresionat nu numai prin form ă, sobrietate şi demnitate, dar a impresionat prin fond” 23 . Diplomatul a dezv ăluit date despre organizarea Delega ţiei şi despre func ţionarea principalelor organisme ale Conferin ţei, despre Memoriul înaintat f ăuritorilor p ăcii, pentru ca, în cele din urm ă, s ă examineze toate problemele de baz ă cu care România s-a confruntat prin redactarea Tratatului de pace. Aceste probleme, în ordine, au fost: - Problema grani ţelor de Vest ale României (deci anularea dictatului vienez din 1940), „problem ă vital ă”24 , în solu ţionarea c ăreia s-a remarcat „sprijinul constant, înd ărătnic, f ără nici un fel de excep ţie şi oprire din partea Uniunii Sovietice” 25 , aceasta, cu siguran ţă , în replic ă la faptul – pe care vorbitorul nu l-a sesizat – c ă Bucure ştii d ăduser ă f ără discu ţii satisfac ţie Moscovei în privin ţa Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Her ţa; - Preambulul anteproiectului, în care Delega ţia român ă, cu toate demersurile nu reu şise s ă înscrie faptul intr ării în r ăzboi al ături de Na ţiunile Unite contra Germaniei la 24 august 1944, iar nu la 12 septembrie 1944, data încheierii, Armisti ţiului cu alia ţii, tot astfel, în preambul nu s-a re ţinut intrarea României în r ăzboi contra Ungariei 26 ; - Clauzele economice 27 , domenii în care s-a supraevaluat asisten ţa primit ă din partea U.R.S.S., în raport cu preten ţiile exorbitante ale Puterii Occidentale, un „argument” forte ce avea s ă revin ă în cursul discu ţiilor care au urmat; - Clauzele militare 28 şi, în sfâr şit, - Clauzele privitoare la restituiri şi repara ţii de r ăzboi 29 , domeniu în care s-au prezentat noi propuneri şi amendamente, toate respinse, dar în care se a şteptau, totu şi, unele „rezultate”, discu ţiile fiind în curs. A fost men ţionat în chip expres articolul 22 din anteproiectul Tratatului de Pace ce obliga România la plata faimoasei penalit ăţ i de 2 300 milioane dolari c ătre U.R.S.S. 30 Denaturând realitatea, culmea a fost c ă vorbitorul şi-a rev ărsat toat ă nemul ţumirea nu pe seama U.R.S.S. , care pretinsese şi avea s ă încaseze suma (!?) ci împotriva Delega ţiei Republicii Sud-
22 Ibidem , p. 229-247; Stelian Neagoe, op. cit. , p. 396-403. 23 Cf. Marin Radu Mocanu, ed., România… , p. 230. 24 Ibidem , p. 231 şi urm. 25 Ibidem , p. 237. 26 Ibidem , p. 238-239. 27 Ibidem , p. 239-243. 28 Ibidem , p. 243-245. 29 Ibidem , p. 245-247. 30 Ibidem , p. 246. 173
Africane, care avansase un amendament relativ la modul de plat ă al produselor livrate în contul desp ăgubirilor imense de r ăzboi. Discu ţiile desf ăş urate la 23 septembrie 1946 în plenul Guvernului au prilejuit membrilor opozi ţiei, respectiv Emil Ha ţieganu şi Mihail Romniceanu, să dezvolte declara ţiile în numele partidelor pe care le reprezentau, respectiv P.N. Ţ. şi P.N.L. 31 Ambele documente relevau c ă, în fapt, în majoritatea problemelor Delega ţia României nu ob ţinuse satisfac ţii, c ă, dimpotriv ă, ele fuseser ă reglementate „contra noastr ă”32 , c ă ele cuprindeau un „balast” pentru ţar ă33 , r ăspunderea trebuind s ă şi-o asume integral Guvernul 34 . Singurul „punct luminos” – consim ţea declara ţia P.N. Ţ. – consta în recunoa şterea frontierei de Vest a României: anularea dictatului vienez 35 .
***
Dar o pies ă important ă la dosarul bilan ţului a constituit-o, la 10 octombrie 1946, amplul memoriu cuprinzând un num ăr de patru expuneri (toate datate Paris, 8 sau 9 octombrie 1946) expediat de Eugen Filotti lui Gh. Tătărescu. Documentele în discu ţie acopereau urm ătoarele domenii, pentru fiecare realizându-se un studiu complet şi riguros exact al stadiului dezbaterii şi definitiv ării unor articole din anteproiectul Tratatului de Pace (- Lucr ările Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România şi hot ărârile adoptate (respectiv preambulul şi articolele 1-2, 3-10, 21, 35-38) 36 ; - Lucr ările Comisiunii Militare şi textele stabilite (respectiv articolele 11-20 şi anexele 2-3) 37 ; - Expunerea despre cererile României, la Tratatul cu Ungaria şi preten ţiile acesteia fa ţă de noi 38 ; - Expunerea asupra propunerilor inserate în proiectul de Tratat cu privire la situa ţia evreilor din România 39 ). Documentele prezentate informau Bucure ştii, în mod corect şi precis, asupra stadiului în care se afla Proiectul Tratatului cu România în ajunul discut ării acestuia de c ătre plenul Conferin ţei P ăcii, la 10 octombrie 1946 40 : Se poate afirma c ă, în ansamblu, raportul lui Eugen Filotti s-a aflat la baza expunerii lui Gh. T ătărescu în şedin ţa plenar ă a cabinetului Groza din 19
31 Vezi Stelian Neagoe, op. cit. , p. 396-397, 397-398. 32 Ibidem , p. 396. 33 Ibidem , p. 398. 34 Ibidem . 35 Ibidem , p. 397. 36 Vezi Marin Radu Mocanu, ed., România… , p. 255-269. 37 Ibidem , p. 269-274. 38 Ibidem , p. 275-279. 39 Ibidem , p. 280-282. 40 Vezi Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, op. cit. , p. 211-222; V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii , p.178-179. 174 octombrie 1946 41 , convocat ă la numai patru zile dup ă încheierea lucr ărilor forumului de la Paris. S-au aflat, atunci, în aten ţie clauzele economice ale proiectului Tratatului, nefiind ignorate celelalte, mai cu seam ă anularea dictatului vienez. Recunoscând c ă, în rest, satisfac ţiile ob ţinute de delega ţie au fost minime, Gh. T ătărescu a sintetizat stadiul realizat, refuzând s ă admit ă c ă în procesul definitiv ării proiectului ar fi fost excluse viitoare modificări. „Nu trebuie s ă uit ăm – a conchis diplomatul – valoarea acestor discu ţiuni [de la Paris] – care au durat dou ă luni de zile. Conferin ţa acestora a fost o Conferin ţă consultativ ă, a avut un caracter consultativ şi nu un caracter de decizie. Aceast ă Conferin ţă a f ăcut numai recomand ări şi lucr ările ei vor constitui izvoare de inspira ţie pentru Consiliul celor Patru Puteri, care potrivit hot ărârilor de la Potsdam va fi convocat în ziua de 10 noiembrie [1946] la New York pentru a da form ă definitiv ă Tratatului de Pace cu România. V ă rog s ă cunoa şte ţi – a asigurat cu nejustificat optimism, în continuare, vorbitorul - c ă lupta va fi dus ă şi mai departe. Avem motive s ă credem c ă interesele române şti nu vor fi nesocotite … (subl. ns. - SA) 42 . Unii membri ai Guvernului au exprimat mul ţumiri membrilor Delega ţiei, iar mini ştrii comuni şti (Gh. Gheorghiu-Dej) şi Teohari Georgescu 43 ), Gh. T ătărescu nu mai pu ţin, au omagiat ... U.R.S.S. pentru sprijinul acordat 44 . Aprecieri exacte privind activitatea Delega ţiei române la Paris au fost exprimate abia ulterior, într-un alt cadru, la Minister Afacerilor Str ăine al României, de c ătre Eugen Filotti şi Ion Christu, care - la 11 decembrie 1946 45 şi 2 ianuarie 1947 46 şi, respectiv, la 16 decembrie 1946 47 - aveau s ă examineze cu obiectivitate şi minu ţie Proiectul Tratatului de Pace cu România, pe capitole, articole şi probleme, surprinzând avantajele şi dezavantajele activit ăţ ii Delega ţiei române la Paris şi înf ăţ işând consecin ţele aplic ării de c ătre România a Tratatului aflat în faza final ă a gesta ţiei sale.
41 Marin Radu Mocanu, ed., România… , p. 286-300. 42 Ibidem , p. 291. 43 Ibidem , p. 297-298. 44 Ibidem , p. 299. 45 Ibidem , p. 342-363. 46 Ibidem , p. 342-395. 47 Ibidem , p. 363-374. 175
MEMORII ŞI PROTESTE ROMÂNE ŞTI LA PARIS. INTERVEN ŢIA MASS-MEDIEI
STELA ACATRINEI, CORNELIU CIUCANU
Având în vedere exemplul Conferin ţei de Pace de la Paris din 1919- 1920, inclusiv participarea României 1 , se poate stabili cu siguran ţă repetabilitatea unor fapte şi fenomene în istorie. În cazul de fa ţă , ne referim la numeroasele proiecte şi memorii adresate – în 1946, dup ă cum şi în 1919 – forumului p ăcii de c ătre diverse persoane şi asocia ţii, institu ţii publice şi private, diverse organiza ţii oficiale şi neoficiale. Sub acest aspect, nu trebuie s ă neglij ăm, în primul rând, proiectele de program stabilite de c ătre marile cancelarii din Washington, Moscova sau Londra în privin ţa „organiz ării p ăcii”, la acest capitol excelând americanii, cel pu ţin dac ă avem în seam ă lucr ările speciale editate pe aceast ă tem ă sub egida Departamentului de Stat al SUA, a şa precum: United States. State Department, Post World War II Foreign Policy Planning: State Department Records of Harley A. Notter, 1939-1945 (2 vols., Bethesda, Maryland, Congressional Information Service, Inc./Academic Editions, f.a.); idem, Making the Peace Treaties, 1941-1947. A History of the Making of the Peace Beginning with the Atlantic Charter, the Yalta and Potsdam Conferences, and Culminating in the Drafting of Peace Treaties with Italy, Bulgaria, Hungary, Rumania, and Finland. February 1947, Washington, D. C., GPO, 1947; idem, Postwar Foreign Policy Preparation, 1939-1945, Washington, D. C., GPO, 1949; idem, In Quest of Peace and Security. Selected Documents on American Foreign Policy, 1941-1945, Washington, D. C., GPO, 1951. Pe de alt ă, a şa dup ă cum au atestat istoricii ru şi, în cadrul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe al URSS s-au preg ătit, în anii 1943-1945, aproximativ 400 materiale relativ la pozi ţia Kremlinului în problemele lumii postbelice, context în care un rol de seam ă a revenit, natural, României, aflat ă în
1 Vezi Gh. I. Br ătianu, Activitatea politic ă şi militar ă a României în 1919 în lumina coresponden ţei diplomatice a lui I. I. C. Br ătianu , Bucure şti, Cartea Româneasc ă, 1939; Gh. Buzatu, V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, eds., România şi Conferin ţa de Pace de la Paris (1919-1920), Foc şani, Editura Empro, 1999. 176 război cu URSS între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944 2. Cum era de a şteptat, în asemenea situa ţii marile cancelarii diplomatice s-au preocupat s ă planifice un spor de securitate pentru statele lor, noile frontiere postbelice (în cazul României, Moscova a proiectat revenirea la grani ţa din 1 ianuarie 1941, deci consacrarea ocupa ţiei Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Her ţa), nefiind exclus ă din calcule nici „perspectiva socialist ă” a evolu ţiei postbelice a Europei de Est, dup ă cum îi sugera, în ianuarie 1944, ambasadorul I. M. Maiski lui V. M. Molotov, liderul diploma ţiei sovietice 3. De asemenea, în 1946 atât mini ştrii de externe ai SUA, URSS, Marii Britanii şi Fran ţei, cât şi Gh. Tătărescu, în calitatea-i de şef al delega ţiei române la Congresul P ăcii, au primit memorii şi reclama ţii din partea unor organiza ţii evreie şti în vederea includerii în textul final al Tratatului a unor clauze reparatoare a unor nedrept ăţ i cauzate şi asigur ării viitorului. Cu titlu de exemplu, re ţinem c ă, la 24 iunie 1946, Lega ţia României din Paris se adresa lui V. M. Molotov, J. F. Byrnes, E. Bevin şi G. Bidault, miniştrii de externe ai Puterilor Înving ătoare, pentru a le preda textul unei telegrame primite din partea „Uniunii fo ştilor deporta ţi evrei” din Cluj, în numele c ăreia Eugen Kiraly şi Ernest Fischer, pre şedintele şi secretarul general, raportau c ă: „În timp ce în sudul Transilvaniei r ămas ă româneasc ă dup ă Diktatul de la Viena popula ţia evreiasc ă a supravie ţuit aproape în întregime, în Nordul Transilvaniei ocupat ă de Horthy autorit ăţ ile, cu concursul unor p ături importante ale popula ţiei ungure şti, au deportat la Auschwitz peste 150 000 de evrei, dup ă ce i-au deposedat de toate bunurile şi dup ă torturi inimaginabile. Dup ă eliberarea Transilvaniei de glorioasa Armat ă Ro şie şi de Armata Român ă, şi dup ă victoria Alia ţilor, doar 20 000 dintre deporta ţii din Transilvania de Nord au rămas în via ţă , în vreme ce al ţii, printre care se aflau copii şi mamele lor, au fost uci şi f ără mil ă”4. De asemenea, la 16 septembrie 1946 organiza ţiile evreie şti din România s-au adresat lui Gh. T ătărescu, informat c ă erau nemul ţumite de „Observa ţiile” sale din 30 august 1946 ca r ăspuns la „Declara ţia” lor din 20 august 1946. De aceast ă dat ă, organiza ţiile evreie şti reveneau cu propuneri şi observa ţii privind unele dintre articolele Proiectului Tratatului de Pace, înso ţite de anume considera ţii generale relativ la cet ăţ enia evreilor, desp ăgubirile pretinse; se preciza, în context, c ă dup ă 1940, totalul pierderilor se ridica la aproximativ 250 000 evrei uci şi, deopotriv ă în teritoriul supus suveranit ăţ ii statului român sau în cel ocupat 5.
2 T. Volokitina, Perspectivele dezvolt ării României dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, în lumina documentelor Comisiei Litvinov, comunicare prezentat ă la sesiunea Institutului Na ţional pentru Studiul Totalitarismului din Bucure şti (mai-iunie 1996). 3 Ibidem. 4 National Archives of the USA, Washington, NND - 812006. 5 ANIC, fond Microfilme SUA, rola 631, cadrele 1-13, 119-129. 177
Se în ţelege c ă, în context, interven ţia decisiv ă a survenit, înc ă la 28 iunie 1946, din partea Conferin ţei Evreilor Americani (I. L. Kenen) şi a celor Britanici (Israel Cohen), ca şi a lui World Jewish Congress (A. L. Easterman) 6. Era în fond un preaviz în sensul c ă urmau se prezenta Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe reunit la Paris Considera ţii separate pe marginea proiectelor Tratatelor de Pace cu Bulgaria (1), Italia (2), Ungaria (3) şi România (4), documente înaintate la 10 iulie 1946. Cum era de a şteptat, textul relativ la România a fost prezentat separat 7. Amplele Considera ţii cuprindeau o sum ă de propuneri pe domenii (asigurarea de c ătre România a statutului egalit ăţ ii individuale, na ţionalitatea, dreptul la op ţiune în cazul teritoriilor cedate/pierdute de c ătre România, statut colectiv pentru popula ţia evreiasc ă, propriet ăţ i şi ocupa ţii, libertatea de emigra ţie, pedepsirea criminalilor de r ăzboi, suprimarea manifest ărilor rasiste şi religioase, garan ţii, limite în timp pentru executarea prevederilor Tratatului), în vreme ce Anexele acopereau strict domeniul propriet ăţ ilor şi ocupa ţiilor. Re ţinem din Considera ţii referin ţele la „campania de deportare şi exterminare” a popula ţiei evreie şti condus ă în cursul r ăzboiului de Germania şi România, încheiat ă cu „rezultate catastrofice”, astfel c ă, din 800 000 evrei din România antebelic ă, mai r ămăseser ă în via ţă numai 350 000 persoane, desigur „cea mai mare comunitate evreiască din Europa cu excep ţia acelei din URSS” 8. Era – se aprecia – un motiv serios pentru care organizatorii păcii trebuiau s ă aib ă în aten ţie asigurarea unor condi ţii favorabile pe viitor, mai ales c ă în România ar fi existat „o lung ă tradi ţie a antisemitismului” 9. Dar anul 1946 a fost marcat de cea mai activ ă campanie într-un alt segment – acela al tip ăririi şi vehicul ării a nenum ărate pamflete şi memorii pe tema prezen ţei României la Conferin ţa de Pace şi a tratamentului ce-i fusese recunoscut. Sub acest aspect, trebuie consemnat c ă, dac ă în vreme ce ţara aflat ă sub ocupa ţia stalinist ă nu s-a putut manifesta plenar împotriva prevederilor înrobitoare ale Proiectului Tratatului (cuantumul desp ăgubirilor, r ăş luirile teritoriale sovietice, bunurile ex-germane etc.), situa ţia a stat cu totul altfel pentru românii din emigra ţie. Ace ştia din urm ă au intervenit adeseori şi vehement, cu proteste deschise contra „p ăcii tic ăloase” de la Paris. S-a remarcat, în context, The Romanian American National Committee for Democracy din Cleveland (SUA), care, la 12 august 1946, a protestat împotriva Proiectului
6 PRO – FO 371/57338 (Scrisoarea semnat ă de cei trei men ţiona ţi adresat ă lui James Byrnes, Ernest Bevin, V. M. Molotov şi Georges Bidault, Paris, 10 iulie 1946). 7 Ibidem (vezi The Peace Treaty with Rumania: Considerations Relating to the Position of the Jews Submitted to the Conference of Foreign Ministers, 5 file şi plus Anexa , 4 file). 8 Ibidem , f. 2. 9 Ibidem. 178
Tratatului impus României 10 . Dar s-a impus, la Paris, şi un alt organism constituit ad hoc. În Fran ţa, românii din emigra ţie au fondat, sub pre şedin ţia lui Iuliu Dragomir, un Consiliu Na ţional (Conseil National des Roumains Libres ), care la 24 aprilie 1946 a imprimat bro şura La Roumanie devant la Paix 11 . Textul tip ărit sub egida Consiliului cuprindea un Memorandum al Românilor Liberi pentru România adresat Congresului P ăcii, înso ţit de dou ă pamflete: Poporul român cere Justi ţie şi Aservirea economic ă a României actuale . Dintru început, Consiliul aprecia c ă „numai o pace echitabil ă şi uman ă în care învinsul însu şi nu spera în atâta echilibru şi justi ţie poate s ă elimine spiritul de revan şă . Realizarea acestei p ăci este strâns legat ă de recunoa şterea reciproc ă a erorilor comise în trecut” 12 . Cu referire la r ăzboiul încheiat, România – preciza Memorandumul – „poate proba nu numai c ă ea n-a avut nici o ini ţiativ ă ... pentru c ă Reichul german este acela care a ac ţionat şi c ă, de asemenea, ea a fost în stare de legitim ă ap ărare fa ţă de Rusia Sovietic ă. Printr-un ultimatum din iunie 1940, URSS a adus atingere integrit ăţ ii teritoriale a României anexând Basarabia şi Bucovina de Nord cu complicitatea Germaniei şi a multiplicat, în continuare, presiunile şi provoc ările contra ţă rii noastre. Aceste fapte singure explic ă campania României împotriva URSS” 13 . În acela şi cadru, se aprecia, aderarea României la Axa Berlin – Roma – Tokio a intervenit dup ă dictatul de la Viena , iar guvernul lui I. Antonescu n-a fost nici un moment „fascist”, ci doar „totalitar”, ceea ce era cu totul altceva; faptul era dovedit şi de realitatea evident ă c ă, de vreme ce politica declarat ă a guvernului URSS era hot ărât antifascist ă, regimul moscovit continua s ă fie unul totalitar 14 . La prima ocazie favorabil ă, în 23 august 1944, Bucure ştii au f ăcut o cotitur ă favorabil ă Alia ţilor, iar în ultimele luni ale r ăzboiului în Europa România a constituit unul dintre factorii decisivi ai victoriei pe continent 15 . Era motivul pentru care, Consiliul Na ţional al Românilor Liberi socotea c ă România trebuia nu pedepsit ă, ci s ă-şi afle dreptatea, recunoa şterea pentru toate sacrificiile şi suferin ţele r ăzboiului încheiat. În acest scop, Consiliul reclama Alia ţilor, marile f ăuritori ai p ăcii, aplicarea unui program în 16 puncte , din care re ţinem: - României trebuie s ă i se garanteze un regim de stat liber şi independent de c ătre to ţi semnatarii Tratatului de Pace; - România va r ămâne monarhie constitu ţional ă, cu un regim democratic liber ales;
10 Hoover Institution Archives, Stanford University, Collection Brutus Coste, Box No. 1. 11 Paris, f ără editur ă, 1946, 20 p. 12 Ibidem, p. 5. 13 Ibidem, p. 6. 14 Ibidem. 15 Ibidem, p. 7. 179
- Dup ă semnarea P ăcii, România urmeaz ă a fi primit ă în ONU; - România recap ătă întreg teritoriul pierdut prin Dictatul de la Viena; - România recap ătă integral teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 (Bucovina de Nord şi Basarabia); - Interna ţionalizarea Dun ării va rezerva României o pozi ţie recunoscut ă oric ărui stat riveran; - România reclam ă ea îns ăş i drepturi la repara ţii; - Dup ă semnarea Tratatului de Pace, trupele str ăine trebuie s ă înceap ă retragerea lor din România; - România se angajeaz ă s ă colaboreze loial cu URSS 16 . Programul celor 16 puncte era dezvoltat şi argumentat în documentul, men ţionat deja, şi intitulat Poporul român cere Justi ţie 17 , semnat de Andrei Bardan, vicepre şedintele Consiliului Na ţional al Românilor Liberi. Oficialit ăţ ile de la Bucure şti, dornice s ă-şi promoveze orientarea şi propriile-i tendin ţe, au intervenit de asemenea prin nenum ărate declara ţii şi, nu mai pu ţin, printr-o serie bro şuri difuzate în limbile român ă, englez ă şi francez ă, precum: România şi Conferin ţa de Pace (Bucure şti, 1946, 64 p.); La Roumanie devant la Conférence de Paix de Paris (Bucarest, Editions de la Revue Roumaine, octobre 1946, 49 p.); Rumania before the Paris Peace Conference (Bucharest, Rumanian Review Publications, October 1946, 19 p.). Era, trebuie să admitem, prea pu ţin în raport cu propor ţiile „b ătăliei p ăcii” şi, mai degrab ă, adresa materialelor era gre şit ă – opinia public ă româneasc ă, care, nu ea, trebuia convins ă în privin ţa drepturilor şi intereselor României! De altfel, toate bro şurile men ţionate cuprindeau prin excelen ţă declara ţiile şi preciz ările favorabile ale primului ministru dr. P. Groza 18 , Gh. T ătărescu 19 , Gh. Gheorghiu-Dej 20 , A. I. Vî şinski (URSS) 21 , Jan Masaryk (Cehoslovacia) 22 , general H. Pika (Cehoslovacia) 23 sau Observa ţiile guvernului român pe marginea Proiectului Tratatului de Pace 24 . Dintre cei men ţiona ţi, dr. Petru Groza – şeful unui guvern
16 Ibidem , p. 7-8. 17 Ibidem, p. 9-14. 18 România şi Conferin ţa de Pace, Bucure şti, 1946, p. 3-46 (declara ţiile premierului la conferin ţa de pres ă din Bucure şti, 12 august 1946, în ajunul interven ţiei lui Gh. T ătărescu în plenul Conferin ţei de Pace). 19 Ibidem, p. 7-15, 20-46; Rumania before the Paris Peace Conference, Bucharest, Rumanian Review Publications, October 1946, p. 7-14 (expunerile în forumul plenar din 13 august 1946 şi 2 septembrie 1946). 20 România şi Conferin ţa de Pace, p. 16-19. 21 Rumania before the Paris Peace Conference, p. 47-51. 22 La Roumanie devant la Conférence de Paix de Paris, Bucarest, Éditions de la Revue Roumaine, octobre 1946, p. 22. 23 România şi Conferin ţa de Pace, p. 53-56. 24 La Roumanie devant la Conférence de Paix de Paris, p. 25-49. 180 ce se bucura de sprijinul Moscovei, dar din al c ărui cuvânt n-a ie şit cât de cum - a adoptat o atitudine triumfalist ă: „Începând de la 23 august 1944, România a încetat de a mai fi un satelit al agresiunii, devenind din aceast ă zi o for ţă combativ ă în r ăzboiul de eliberare dus de Na ţiunile Unite, iar, dup ă 6 martie 1945, ea a f ăcut eforturi şi mai mari, mobilizându-şi toate resursele. Aceasta este situa ţia în care România se prezint ă înaintea Conferin ţei de Pace [...] Pe baza contribu ţiei militare şi economice pe care a adus-o cu începere de la 23 august 1944, în lupta împotriva hitlerismului, România este în drept s ă cear ă şi s ă ob ţin ă recunoa şterea calit ăţ ii de ţar ă cobeligerant ă din partea Na ţiunilor Unite” 25 . La rândul s ău, Gh. Gheorghiu-Dej, membru al delega ţiei române la Paris, liderul comuni ştilor din guvern, a recunoscut – în interviul acordat corespondentului Agerpress – c ă: „Delega ţia român ă are de luptat cu mari greut ăţi [la Paris], dar este însufle ţit ă de gândul c ă ap ără interesele superioare ale ţă rii, care sunt în acela şi timp ale p ăcii şi concordiei interna ţionale” 26 . Cum era şi firesc, liderul adjunct al politicii externe sovietice, A. I. Vî şinski, a subliniat „sprijinul” acordat de URSS României la Paris, o declara ţie f ăţ arnic ă, dac ă avem în vedere c ă Kremlinul avansase cele mai dure preten ţii, inclusiv cele privind repara ţiile şi ced ările teritoriale în nord-est. Privitor la ajutorul fr ăţ esc al URSS, A. I. Vî şinski stabilea c ă acesta debutase chiar cu Conven ţia de Armisti ţiu din 1944, prin care România ar fi primit – era o culme a minciunii! – „o serie întreag ă de privilegii” din partea URSS (?!) 27 . Dup ă cum s-a consemnat deja, prin interven ţia sa în şedin ţa plenar ă din 13 august 1946, ministrul de Externe şi şeful delega ţiei României la Paris, Gh. Tătărescu, a repurtat un binemeritat succes. Era o declara ţie echilibrat ă, cu recunoa şterea unor realit ăţ i obiective şi laude aduse înving ătorilor de moment, dar şi cu „sc ăpări” semnificative în privin ţa comportamentului agresiv al „aliatului de baz ă”, URSS, venit ă din partea unui diplomat de carier ă, rostit într- o excelent ă francez ă, care nu putea s ă nu impresioneze asisten ţa. Re ţinem din interven ţia lui Gh. T ătărescu un scurt paragraf semnificativ pentru în ţelegerea spiritului unei interven ţii decisive pentru cauza României: „România prime şte acest act reparator [clauzele favorabile din Proiectul Tratatului de Pace] cu voin ţa ferm ă de a-şi îndeplini f ără şov ăire rolul s ău de factor al concordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice. Guvernul român a examinat cu aten ţie celelalte dispozi ţii con ţinute în Proiectul de Tratat şi a f ăcut observa ţiile pe care i le inspir ă clauzele politice, militare şi economice ale Proiectului” 28 .
25 România şi Conferin ţa de Pace, p. 3-4. 26 Ibidem, p. 19. 27 Ibidem, p. 51. 28 Ibidem, p. 7. 181
Apreciind situa ţia real ă a ţă rii, nu credem c ă gre şim afirmând c ă în 1946, la Paris, România a fost reprezentat ă practic de dou ă delega ţii . Una a fost delega ţia oficial ă, care reprezenta guvernul dr. Petru Groza, instaurat şi men ţinut de comuni ştii români sus ţinu ţi de Moscova, beneficiind concursul diploma ţiei sovietice la Paris, desigur prin presiuni, f ăţ işe ori presupuse, de-a adopta interesele Moscovei (în problema repara ţiilor, lichidarea intereselor ex-germane şi, mai ales, statutul teritorial – recunoa şterea includerii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Her ţa în cuprinsul URSS) prin nediscutarea lor în fa ţa forumului mondial al p ăcii. În acela şi timp, de cealalt ă parte, la Paris, România a beneficiat şi de asisten ţa delega ţiei neoficiale, cuprinzând o serie de personalit ăţ i ilustre ale Exilului românesc, de regul ă excelen ţi diploma ţi, istorici şi economi şti, ziari şti, cu state vechi de serviciu la Bucure şti 29 , a şa precum îndeosebi Grigore Gafencu, V. V. Tilea, Al. Cretzianu, Constantin Vi şoianu, Brutus Coste, George I. Duca ş.a. Ace ştia şi-au f ăcut resim ţite ac ţiunile în mod special în ajunul, în timpul şi dup ă încheierea Congresului P ăcii de la Paris din 1946 30 . Sub acest aspect, mai mult decât sigur, un punct de referin ţă al emigra ţiei l-a marcat interven ţia eminentului diplomat Grigore Gafencu, fost ministru de Externe al României (1938-1940) şi trimis la Moscova (1940-1941), care la scurt timp dup ă inaugurarea forumului p ăcii, mai precis la 6 august 1946, a remis şefilor delega ţiilor Marilor Puteri un amplu memoriu, tip ărit în limbile francez ă şi englez ă sub titlul La Roumanie devant la Conférence de la Paix , respectiv Romania an the Peace Conference (Paris, 1946, 145 p. text + anexe + h ărţi). Acest document, recent reeditat la Bucure şti 31 , reprezenta Memoriul I depus de Grigore Gafencu şi excelen ţii s ăi colaboratori pe biroul Conferin ţei de Pace, întrucât la 6 octombrie 1946 avea s ă-i urmeze Memoriul II , purtând acela şi titlu 32 . Era un document sistematic şi extrem de documentat, cu argumente forte şi demonstra ţii str ălucite, la obiect, rezultat al unor cuno ştin ţe profunde şi al
29 Vezi, în acest sens, V. F. Dobrinescu, Emigra ţia român ă din lumea anglo- saxon ă, Ia şi, Institutul European, 1993; Alexandru Cretzianu, Relapse into Bondage. Political Memoirs of a Romanian Diplomat. 1918-1947, Ia şi – Oxford – Portland, The Center for Romanian Studies, 1998; Eugen St ănescu şi colaboratori, Alexandru Cretzianu, Ploie şti, Editura Mectis, 1999; Constantin Vi şoianu, Misiunile mele (Culegere de documente), Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1997; vezi infra nota 31, volumul editat recent de c ătre INMER, p. 9 şi urm. 30 V. F. Dobrinescu, Emigra ţia român ă ..., p. 146-147. 31 Vezi Institutul Na ţional pentru Memoria Exilului Românesc, România la Conferin ţa de Pace de la Paris, editori Dan Zamfirescu, Dumitru Dobre, Veronica Nanu, Bucure şti, Regia Autonom ă „Monitorul Oficial”, 2007, 200 p. + h ărţi. 32 Vezi Roumania at the Peace Conference, II, Paris, Imprimerie Paul Dupont, octobre 1946, 31 p. 182 unei experien ţe unice în domeniul istoriei na ţionale şi al rela ţiilor interna ţionale ale României, o pledoarie f ără egal întru ap ărarea şi recunoa şterea drepturilor şi intereselor României. De remarcat c ă, la baza materialului, s-au aflat lucr ările documentare preg ătite de istorici, economi şti, sociologi de renume care lucraser ă în 1942-1944, sub coordonarea prof. Mihai Antonescu, în cadrul „Biroului P ăcii” şi, apoi, al Comisiei pentru Studiul Problemelor P ăcii (1945), fapt ce se desprinde lesne din cunoa şterea tematicii birourilor men ţionate 33 . Partea introductiv ă a memoriului, intitulat ă chiar România în fa ţa Conferin ţei de Pace , dezvolta „capetele de apărare” (p. 7-46), expuse sobru şi cu probe irefutabile, în anexele înso ţitoare, mai precis: I – Frontierele vestice ale României; II – Problema Dun ării; III – Probleme economice; IV – Documente privind pozi ţia interna ţional ă a României în perioada Armisti ţiului, succedate de şase h ărţi. Ceea ce se impune a se re ţine prive şte un element de baz ă, şi anume că în stadiul respectiv al lucr ărilor Conferin ţei P ăcii (6 august 1946, deci imediat dup ă deschidere), autorii Memoriului I nu au insistat, chiar au ignorat, problemele teritoriale ale Proiectului de Tratat, cu o singur ă excep ţie: problema Transilvaniei , care s-a bucurat de cea mai mare aten ţie 34 . Ecoul Memoriului I a fost formidabil, lucru desprins din comentariile presei, precum şi din grijile provocate reprezentan ţilor oficiali ai Bucure ştilor în str ăin ătate, elemente asupra cărora vom reveni. Aşa dup ă cum am precizat, la 6 octombrie 1946, grupul Grigore Gafencu a depus pe biroul forumului p ăcii Memoriul II 35 , la fel de sistematic şi documentat precum prima parte, fapt care se desprinde fie numai din cunoa şterea sumarului: Observa ţii generale; Comentariul textului Proiectului de Tratat, pe capitole: - Preambulul; I – Clauze privind frontierele (articolele 1 şi 2); II – Clauzele politice ( (articolele 3-10); III – Clauze navale, militare şi aeriene (articolele 11-20); IV – Retragerea trupelor aliate din România (art. 21); V-VI – Repara ţii, restituiri şi clauze economice (articolele 22-33); VII - Clauze relative la Dun ăre (art. 34); VIII – Clauze finale (articolele 35-36), înso ţite de dou ă h ărţi – Noile frontiere stabilite României (p. 14-15); Comunica ţiile între URSS şi Austria (p. 20-21). Memoriul II, spre deosebire de cel precedent, dezvolta problema r ăş luirii teritoriilor istorice române şti din nord-estul ţă rii (Basarabia şi Bucovina de Nord), subliniindu-se c ă actul de for ţă al URSS, aprobat de altfel de SUA şi Marea Britanie înc ă din 1944-1945, „ este impus României ignorându-se dreptul popoarelor de-a dispune de ele însele, astfel cum el a fost proclamat
33 Vezi infra Anexa B. 34 Cf. Roumania at the Peace Conference, p. 51-78. 35 Roumania at the Peace Conference, II, 31 p.; Observations sur le Projet du Traité de Paix avea la Roumanie, Paris, octobre 1946, 31 p. 183 prin Charta Atlanticului, ca şi prin Charta Na ţiunilor (subl. ns.) ”36 . Asemenea prevederi, combinate cu restul clauzelor Proiectului Tratatului, nu putea s ă provoace decât nemul ţumirea poporului român, care va constata cu regret c ă i s- a rezervat un tratament care „ dep ăş eşte prin severitate pe acela rezervat altor state învinse” , amenin ţându-i independen ţa şi suveranitatea 37 .
***
Anul 1946 a reprezentat un capitol special în istoria presei postbelice din România, şi nu numai. Motivul nu este greu de închipuit, dat fiind c ă preg ătirea şi desf ăş urarea Conferin ţei P ăcii de la Paris, apoi definitivarea Tratatelor de Pace între Italia, România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, pe de o parte, şi Marii Înving ători din 1945 (desemna ţi oficial drept Înalte Puteri Aliate şi Asociate – SUA, URSS, Marea Britanie, Fran ţa, China), pe de alt ă parte, a oferit net ăgăduit EVENIMENTUL decisiv care s-a impus aten ţiei mass-mediei. Din cercet ările noastre, am desprins c ă, dintre ziarele timpului ap ărute în Bucure şti sau în provincie, s-au impus deta şat – prin amploarea şi promptitudinea informa ţiilor găzduite – cotidianele „România liber ă” şi „Universul” Este o afirma ţie care se impune a fi demonstrat ă, iar un studiu atent al principalelor informa ţii furnizate de cele dou ă ziare (primul de orientare pro-comunist ă, cel ălalt – „independent”) ne conduce lesne la concluzia c ă, în ansamblu, se poate reconstitui o veritabil ă cronic ă a prezen ţei României la Conferin ţa P ăcii de la Paris. Nu mai este, desigur, cazul s ă eviden ţiem c ă materialele difuzate, multe întocmite cu acurate ţe, de şi în „România liber ă” se observ ă tendin ţa de-a sus ţine guvernul şi for ţele de stânga, comuniste, trebuie coroborate tocmai de aceea cu informa ţiile din arhive 38 şi cu restul surselor 39 . Fără a pretinde c ă studiul nostru este exhaustiv, vom re ţine principalele titluri şi materiale g ăzduite de „România liber ă” în cursul anului 1946, de şi acesta, pe linia guvernului dr. Petru Groza, n-a sus ţinut în vreun fel atitudinea partidelor „burgheze” şi a liderilor lor, în frunte cu Iuliu Maniu; a şa, de pild ă,
36 Ibidem, p. 15. 37 Ibidem, p. 6. 38 Fiind la acest capitol al mass-mediei avem în vedere şi „Buletinele informative ale Centrului de Radio-ascultare” din Bucure şti sau „Buletinele informative externe” întocmite de c ătre Serviciul Special de Informa ţii în primul rând pentru uzul guvernului ori al institu ţiilor centrale (vezi, în primul rând, ANIC, fond PCM – SSI, dosar 52/1945; idem, dosar 60/1945; idem, dosar 45/1946 privind preg ătirea, deschiderea şi desf ăş urarea Congresului de Pace) 39 Nu mai pu ţin cu materialele publicate în celelalte ziare române şti din epoc ă: „Universul”, „Jurnalul de diminea ţă ”, „Scânteia”, „Momentul”, „Semnalul”, „Victoria”, „Ultima or ă”, „Timpul”, „Aurora”, „Na ţiunea”, „Fapta” (extrase şi detalii în ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945). 184 declara ţiile din 8 septembrie 1946 ale acestuia în leg ătur ă cu Proiectul Tratatului de Pace cu România 40 nici n-au fost re ţinute şi comentate. Nu este îns ă un motiv să nu apel ăm la materialele g ăzduite, în împrejur ările relatate, de c ătre cotidianul „România liber ă”: - Noul An se deschide sub semnul p ăcii şi al n ădejdilor de mai bine, Proclama ţia MS Regelui adresat ă poporului în noaptea Anului Nou („România liber ă”, nr. 431 din 4.1.1946); - Anul 1946 ne va aduce Pacea, pr ăbu şindu-se ultimele iluzii ale reac ţiunii de a vedea noi conflicte , dup ă declara ţia premierului dr. Petru Groza (ibidem ); - Fran ţa va participa la redactarea Tratatelor de Pace cu Italia, dar nu şi la cele privind ţă rile din sud-estul european (nr. 443 din 18.1.1946); - Tratatele de Pace cu ţă rile foste satelite ale Axei s ă fie încheiate rapid , declara ţia lui J. F. Byrnes la ONU (nr. 450 din 27.1.1946); - Când va fi întocmit Tratatul cu România (nr. 460 din 8.2.1946); - A fost luat în discu ţie Tratatul de Pace cu România (nr. 490 din 15.3.1946); - Memoriul României la Conferin ţa P ăcii (nr. 492 din 17.3.1946); - Reluarea lucr ărilor pentru redactarea Tratatului de Pace cu România (nr. 503 din 30.3.1946); - Mini ştrii de Externe ai fo ştilor state satelite vor pleda cauza ţă rilor lor la Conferin ţa [Mini ştrilor de Externe ai SUA, URSS, Angliei şi Fran ţei] de la 25 aprilie (nr. 514 din 12.4.1946); - Ce se va discuta la Conferin ţa mini ştrilor de Externe de la Paris (nr. 519 din 18.4.1946); - Conferin ţa de la Paris a mini ştrilor de Externe (nr. 524 din 27.4.1946); - Examinarea Tratatelor cu ţă rile din Balcani va începe prin luarea în considera ţie a Tratatului cu România (nr. 533 din 8.5.1946); - Grani ţele Ardealului nu se discut ă, declara ţia dr. Petru Groza la Zal ău (ibidem); - Ardealul e al nostru ... , de Zaharia Stancu (nr. 534 din 9.5.1946);
40 Vezi ANIC, fond Iuliu Maniu, dosar 9/1945-1947, filele 150-162. În context, liderul istoric al PN Ţ a observat cu curaj şi temeinicie: „România este tratat ă ca un stat inamic, pierde averi imense, pierde teritorii însemnate şi trebuie suportate dezavantaje economice catastrofale. Toate aceste dezavantaje sunt urmarea împrejur ării ca s-a găsit un guvern românesc dictatorial şi nepopular [al lui I. Antonescu] care, la un moment dat, for ţat de ocupa ţiunea str ăin ă, a îndrumat politica ţă rii împotriva voin ţei dovedite a poporului într-o direc ţie politic ă contrar tradi ţiei sale. Aceast ă nenorocire îns ă România a reparat-o, în mod str ălucit, la cel dintâi moment potrivit [23 august 1944]” ( ibidem, f. 162). 185
- Transilvania r ămâne româneasc ă – Hot ărârea Conferin ţei celor patru mini ştri de Externe (ibidem); - Grani ţa Ardealului – definitiv stabilit ă (ibidem); - Cum vor participa celelalte 17 na ţiuni la stabilirea P ăcii (nr. 535 din 10.5.1946); - Chestiunea Transilvaniei este şi r ămâne definitiv închis ă (nr. 537 din 13.5.1946); - Problema convoc ării Conferin ţei P ăcii (nr. 541 din 18.5.1946); - Dl. Franasovici despre situa ţia României la Conferin ţa de Pace (nr. 544 din 22.5.1946); - România la ONU , de Mihnea Gheorghiu (nr. 547 din 25.5.1946); - Declara ţiile D-lui Molotov despre Conferin ţa de la Paris (nr. 550 din 29.5.1946); - Tratatul de Pace cu România (nr. 551 din 30.5.1946); - Conferin ţa de la Paris, de Al. C. Constantinescu (nr. 534 din 16.6.1946); - România a şteapt ă cu ner ăbdare semnarea Tratatului de Pace , declara ţia D-lui Gh. T ătărescu (nr. 566 din 19.6.1946); - Pentru noi, grani ţele [de Vest] sunt a şezate definitiv , declara ţia dr. Petru Groza la Sighetul Marma ţiei (nr. 567 din 20.6.1946); - Problema convoc ării Conferin ţei de Pace în discu ţia mini ştrilor de Externe (nr. 571 din 24.6.1946); - Acord deplin în mai multe chestiuni privitoare la Tratatele de Pace cu Italia, Bulgaria şi România (nr. 575 din 29.6.1946); - Problema Transilvaniei nu va mai fi pus ă în discu ţia Conferin ţei de la Paris (nr. 576 din 30.6.1946); - Discutarea Tratatului de Pace cu România (ibidem); - Problema bunurilor din str ăin ătate ale statelor foste satelite (nr. 582 din 7.7.1946); - Mini ştrii de Externe au c ăzut de acord asupra normelor procedurale cum vor fi alc ătuite pentru Tratatele de Pace cu ţă rile fost satelite (nr. 585 din 11.7.1946); - Yalta – Potsdam – Paris (nr. 586 din 12.7.1946); - România va fi invitat ă la Conferin ţa de Pace (ibidem); - Tratatul cu România va fi gata s ăpt ămâna viitoare (nr. 587 din 13.7.1946); - Tratatul de Pace cu România a fost aprobat, în CMAE (nr. 588 din 14.7.1946); - Naviga ţia pe Dun ăre în discu ţia Conferin ţei [CMAE] de la Paris (nr. 593 din 20.7.1946); - Problema frontierelor României solu ţionat ă în mod definitiv (nr. 596 din 24.7.1946); 186
- Situa ţia României la Conferin ţa de Pace. Raportul f ăcut M. S. Regelui şi guvernului de c ătre Dl. R. Franasovici (ibidem); - Dl. Bevin împotriva public ării imediate a textului Tratatelor de Pace (nr. 597 din 25.7.1946); - Ce a şteapt ă ţă rile dun ărene (nr. 598 din 26.7.1946); - Cum sunt alc ătuite Tratatele de Pace (ibidem); - Discu ţiile privitoare la Tratatele balcanice ocupându-se de problema liberei naviga ţii pe Dun ăre (nr. 572 din 27.7.1946); - Acord între cele 4 Mari Puteri pentru publicarea Tratatelor de Pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda (nr. 601 din 29.7.1946); - Dup ă primirea textului Tratatului de Pace: Frunta şii guvernului sosesc ast ăzi în Capital ă (nr. 602 din 31.7.1946); - Ce probleme vor fi discutate de Conferin ţa celor 21 de na ţiuni (ibidem); - Pozi ţia Molotov (nr. 605 din 3.8.1946); - Care va fi pozi ţia României la Conferin ţa de Pace (ibidem); - Ultimele preg ătiri în vederea reprezent ării ţă rii la Paris (nr. 607 din 5.8.1946); - Delega ţia român ă în fa ţa Conferin ţei de Pace (nr. 613 din 12.8.1946); - Interesele României şi interesele p ăcii , de V. Borcea (ibidem); - Punctul de vedere britanic cu privire la Ardeal (ibidem); - Cum vor fi ap ărate interesele României la Paris , declara ţiile lui Gh. Tătărescu, Lucre ţiu P ătr ăş canu şi M. Ralea la plecarea la Paris (nr. 614 din 13.8.1946); - România nu poate fi r ăspunz ătoare decât pentru actele f ăptuite pân ă la 23 august 1944 (ibidem ); - Atitudinea României fa ţă de Conferin ţa de Pace de la Paris: România cere recunoa ştere calit ăţ ii de ţar ă cobeligerant ă, declara ţia dr. Petru Groza (nr. 615 din 14.8.1946); - La Paris, vom lupta pentru tot ceea ce prive şte interesele sau viitorul ţă rii noastre , declara ţiile ministrului P. Constantinescu-Ia şi ( ibidem ); - Dificult ăţ ile de la Paris instruiesc, de Nicolae Bellu (ibidem); - Declara ţiile D-lui John Mack asupra p ăcii cu România (nr. 612 din 15.8.1946); - Declara ţiile D-lui Vî şinski ( ibidem); - România cere un tonaj de 23 000 şi un efectiv de 8 000 pentru Marina sa (nr. 617 din 16.8.1946); - România în fa ţa Tratatului de Pace , articol din „La Tribune des Nations” ( ibidem ); - Declara ţiile D-lor A. I. Vî şinski şi Jan Masaryk în sus ţinerea tezei române şti (nr. 618 din 17.8.1946); - Presa londonez ă despre declara ţiile D-lui T ătărescu ( ibidem ); 187
- Comisiile pentru Tratatele de Pace cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda ( ibidem ); - T ăria noastr ă moral ă, de Al. C. Constantinescu (nr. 619 din 18.8.1946); - Prima şedin ţă a Comisiei Politice şi Teritoriale pentru Tratatul de Pace cu România ( ibidem ); - Intensa activitate a Delega ţiei române la Paris (nr. 620 din 20.8.1946); - Propaganda împotriva României sufer ă e şecuri, de Grigore Preoteasa (nr. 622 din 21.8.1946); - Hotarele României nu se mai discut ă (ibidem ); - Hot ărârile Comisiei Economice ( ibidem ); - Memorabila şedin ţă din 13 august 1946 [expozeul lui Gh. T ătărescu], de Florica Şelmaru (nr. 623 din 22.8.1946); - Importantele declara ţii ale D-lui ministru Lucre ţiu P ătr ăş canu (ibidem ); - De ce e sprijinit ă România la Conferin ţa de Pace ( ibidem ); - Lucr ările Comisiei [Politice şi Teritoriale] pentru Tratatul de Pace cu România ( ibidem ); - Răspunderea Ungariei în privin ţa repara ţiei de r ăzboi (nr. 626 din 26.8.1946); - Revendic ările teritoriale ale Ungariei nu vor fi sus ţinute de nici o delega ţie (nr. 627 din 27.8.1946); - Clauzele economice ale Tratatului de Pace cu România (nr. 628 din 29.8.1946); - Australia şi pacea cu România , de Florica Şelmaru (nr. 630 din 30.8.1946); - Plata repara ţiilor de c ătre România ( ibidem ); - Respingerea amendamentului australian (nr. 631 din 31.8.1946); - Dl. Molotov ap ără cauza României ( ibidem ); - Grani ţele ungaro-române definitiv stabilite: Articolul prin care se anuleaz ă Dictatul de la Viena adoptat de Comisia Teritorială pentru Ungaria (nr. 632 din 1.9.1946); - Activitatea Delega ţiei române la Conferin ţa P ăcii ( ibidem ); - Delega ţia român ă la Conferin ţa de Pace are o sarcin ă grea , declara ţiile D-lui ministru I. Gh. Maurer (ibidem); - Interesele României sunt în acela şi timp interesele p ăcii şi colabor ării interna ţionale , declara ţiile D-lui ministru Gh. Gheorghiu-Dej (nr. 633 din 2.9.1944); - Dup ă declara ţiile D-lui I. Gh. Maurer ( ibidem ); - Observa ţiile prezentate de guvernul român asupra Proiectului Tratatului de Pace cu România (nr. 634 din 3.9.1946); - În ap ărarea României, de V. Borcea (nr. 635 din 4.9.1946); 188
- Drepturile României asupra Transilvaniei sunt imprescriptibile. Expunerea României în fa ţa Conferin ţei de Pace: Un rechizitoriu istoric la adresa revizionismului maghiar , expunerea lui Gh. T ătărescu din 2.9.2946 în fa ţa Comisiilor Teritoriale reunite pentru România şi Ungaria (nr. 636 din 5.9.1946); - Observa ţiunile prezentate de guvernul român asupra Proiectului de Tratat de Pace cu România – Punctul român de vedere asupra clauzelor militare (nr. 637 din 6.9.1946); - Presa parizian ă comenteaz ă discursul D-lui T ătărescu ( ibidem ); - În Comisia Economic ă, URSS sus ţine ca România s ă pl ăteasc ă compensa ţii parţiale (nr. 638 din 7.9.1946); - Observa ţiunile prezentate de guvernul român asupra Proiectului de Tratat de Pace cu România ( ibidem ); - Dreptatea româneasc ă a triumfat: Dictatul de la Viena definitiv anulat. Votul de ieri de la Conferin ţa P ăcii (ibidem ); - Observa ţiile prezentate de guvernul român asupra Proiectului de Tratat de Pace cu România cu privire la clauzele economice (nr. 639 din 8.9.1946); - Cum a decurs şedin ţa istoric ă în care s-a luat hot ărârea asupra Transilvaniei ( ibidem ); - Repara ţiile datorate României în discu ţia Comisiei Economice (nr. 640 din 9.9.1946); - Observa ţiile Delega ţiei române privitoare la Tratatul de Pace cu Ungaria (nr. 641 din 11.9.1946); - Se voteaz ă articolul 2 din Proiectul Tratatului de Pace cu România [anularea Dictatului de la Viena] ( ibidem ); - Ziarul „L'Humanité despre desp ăgubirile integrale cerute României de USA, Fran ţa şi Anglia ( ibidem ); - Conferin ţa de la Paris: Dezbateri înver şunate în Comisia Economic ă, un reportaj de Grigore Preoteasa (nr. 632 din 12.9.1946); - Democra ţia român ă unanim elogiat ă la Conferin ţa de la Paris (nr. 643 din 13.9.1946); - Azi generalul D ămăceanu vorbe şte în fa ţa Comisiei Militare (nr. 644 din 14.9.1946); - Comisia politico-teritorial ă pentru România şi-a încheiat lucr ările (ibidem ); - Cererile Românie în leg ătur ă cu clauzele militare ale Tratatului de Pace (nr. 645 din 15.9.1946); - Pledoarie în favoarea României rostit ă de delegatul Cehoslovaciei [generalul H. Pika] în Comisia Militar ă (nr. 646 din 16.9.1946); - Condamnarea interna ţional ă a revizionismului maghiar (nr. 649 din 20.9.1946); 189
- Nu prin revendic ări teritoriale sau control extern vor rezolva ungurii din România problemele lor , declara ţia prof. L. Banyai ( ibidem ); - Când se va termina Conferin ţa P ăcii (nr. 650 din 21.9.1946); - Bun sosit Delega ţiei române ( ibidem ); - Grandioasa primire f ăcut ă delega ţilor la intrarea în ţar ă ( ibidem ); - Chestiunea petrolului românesc în discu ţia Conferin ţei de la Paris (nr. 651 din 22.9.1946); - Ac ţiunea Delega ţiei române la Conferin ţa de la Paris a fost vrednic ă şi rodnic ă (nr. 652 din 23.9.1946); - Lucr ările Comisiei Economice pentru Balcani: Declara ţiile D-lui ministru I. Gh. Maurer asupra petrolului (nr. 635 din 25.9.1946); - Realiz ările Delega ţiei române la Paris în discu ţia Consiliului de Mini ştri ( ibidem ); - Conferin ţa de Pace va fi terminat ă la 15 octombrie [1946], (nr. 654 din 26.9.1946); - Bunurile României aflate în str ăin ătate ( ibidem ); - Succesele Delega ţiei române la Conferin ţa de Pace (nr. 655 din 27.9.1946); - Lucr ările Conferin ţei vor fi terminate pân ă la 15 octombrie [1946] (nr. 656 din 28.9.1946); - Comisia politico-teritorial ă pentru România şi-a încheiat lucr ările: Frontierele României r ămân stabilite a şa cum le define şte Proiectul de Tratat de Pace ( ibidem ); - Pozi ţia României la semnarea Tratatului de Pace , declara ţiile D-lui Dr. Petru Groza (nr. 659 din 29.9.1946); - Stabilirea unui nou regim al Strâmtorilor pentru asigurarea securit ăţ ii statelor din jurul M ării Negre (nr. 658 din 30.9.1946); - Conferin ţa de la Paris a luat în discu ţie rela ţiile comerciale dintre România şi Na ţiunile Unite (nr. 659 din 2.10.1946); - O important ă declara ţie iugoslav ă despre problema Bazinului Dun ărean (nr. 660 din 3.10.1946); - La New York are loc Conferin ţa Mini ştrilor de Externe (nr. 689 din 6.11.1946); - Repara ţiile datorate de România în discu ţia Mini ştrilor de Externe [de la New York] (nr. 695 din 13.11.1946); - Mini ştrii de Externe au continuat discutarea Tratatului cu România – Clauzele privitoare la petrol (nr. 697 din 15.11.1946); - „Cei Patru” [mini ştrii de Externe al SUA, URSS, Angliei şi Fran ţei] au c ăzut de acord asupra clauzelor economice din Tratatele de Pace (nr. 710 din 30.11.1946); - Mini ştrii de Externe au continuat [la New York] discutarea Tratatelor cu România, Ungaria şi Bulgaria (nr. 713 din 4.12.1946); 190
- Mini ştrii de Externe au c ăzut de acord asupra Tratatelor de Pace (nr. 717 din 8.12.1946); - Dup ă o sesiune rodnic ă Consiliul Mini ştrilor de Externe [de la New York] şi-a încheiat lucr ările (nr. 723 din 15.12.1946).
191
II
PACEA DICTATULUI (1945-1947)
192
DIPLOMA ŢIA ROMÂNIEI ŞI ECUA ŢIA P ĂCII DANIEL ONI ŞOR
Anii 1919 şi 1947 au o înc ărc ătur ă deosebit ă pentru dezvoltarea istoric ă româneasc ă în secolul XX. În ambele situa ţii, evenimentele survenite au pecetluit fr ământ ări cu reverbera ţii na ţionale, ce au influen ţat decisiv evolu ţia ulterioar ă a statului român. Au fost momentele în care s-au statuat noi configura ţii, rezultate în urma confrunt ărilor în care România s-a angajat şi prin care a urm ărit un scop esen ţial: realizarea şi consolidarea statului na ţional unitar. Acela şi obiectiv a constituit esen ţa politicii externe române şti în etapa dintre cele dou ă Conferin ţe din capitala Fran ţei. Prin atitudinea factorului politic, reflectat ă în pozi ţiile reprezentan ţilor aparatului diplomatic, întreaga na ţiune a fost reprezentat ă în sensul enun ţat mai sus. Nenum ărate dificult ăţ i s-au interpus pe acest drum, datorate confrunt ării cu aspira ţiile şi interesele celorlalte na ţiuni, fie c ă era vorba despre preten ţiile unor vecini neîmp ăca ţi cu locul ce le fusese rezervat într-un moment sau altul, fie c ă trebuia menajat ă atitudinea Marilor Puteri, mai apropiate sau mai îndep ărtate de grani ţele României. A fost o etap ă istoric ă original ă, prin aspira ţii, abilitate diplomatic ă şi greut ăţ i interpuse, în evolu ţia din secolul anterior, în care a ap ărut şi s-a consolidat statul na ţional român. Genera ţia de politicieni şi diploma ţi care au activat între 1919 şi 1947 pe frontul intereselor na ţionale era familiarizat ă cu b ătăliile duse de înainta şii lor. La fel, traseul P ăcii între 1944-1947, pe care ne propunem s ă-l analiz ăm în continuare, este sinuos, emblematic pentru prezen ţa istoric ă româneasc ă în aceast ă parte a lumii. Istoriografia român ă – dup ă cum s-a relevat deja în volumul I - a analizat temele P ăcii din 1946-1947, din acest efort rezultând numeroase lucr ări care permit alc ătuirea unei imagini veridice asupra evenimentelor respective. În cele ce urmeaz ă, nu ne propunem s ă facem o prezentare exhaustiv ă a istoriografiei române şti referitoare la acest subiect. Ceea ce vom realiza este o expunere a momentelor mai importante din acest spa ţiu, cu reflexiile ştiin ţifice esen ţiale. Sursele istorice cu privire la prezen ţa României în rela ţiile interna ţionale în etapa comuniz ării sunt extrem de variate şi inegale. Demersul ştiin ţific de fa ţă se întemeiaz ă în mare m ăsur ă pe documentele con ţinute în cele 143 de volume ale Fondului Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946 aflat în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe. Fondul respectiv, examinat în volumul I al prezentei lucr ări, este anexat studiului nostru. Am completat informa ţiile cuprinse în materialele diplomatice cu altele relevate prin consultarea unor documente edite sau inedite, cele din urm ă aflate în custodia unor instituţii române şti (Arhivele Na ţionale şi Arhiva C.N.S.A.S.) sau str ăine. Al ături de 193 acestea, m ărturiile participan ţilor la evenimente, corelate cu observa ţiile con ţinute în presa vremii, vin s ă sprijine efortul de a reconstitui acest subiect. Prezen ţa României în rela ţiile interna ţionale între 1919 şi 1947 ne ofer ă imaginea unui traseu sinuos, bogat în evenimente, ce pot fi trecute atât la capitolul succese, cât şi la cel rezervat e şecurilor. Ini ţiativele diploma ţiei de la Bucure şti, în sensul men ţinerii unui climat de bun ă vecin ătate şi cooperare, concretizat ă într-o prezen ţă activ ă în rela ţiile bilaterale, la Societatea Na ţiunilor sau în alte tipuri de ac ţiuni, au fost ordonate în jurul unei singure ţinte: consolidarea sistemului de la Versailles ce consfinţise existen ţa României Mari. Cercurile diplomatice române şti au privit cu îngrijorare norii ce anun ţau noi conflicte, îns ă reorientarea politicii Bucure ştilor nu a putut împiedica dezmembrarea survenit ă în 1940. Al doilea r ăzboi mondial şi procesul încheierii Păcii, derulat pân ă în 1947, au adus cu sine un nou statut al României, încadrat ă în sfera de influen ţă sovietic ă şi a l ăsat nerezolvat ă problema Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Her ţa. Multe aspecte al p ăcii din 1946-1947 care nu puteau fi relevate de istoricii români din considerente ideologice au constituit subiecte ale lucr ărilor ap ărute în lumea liber ă. Pozi ţia României în planul rela ţiilor externe din etapa comuniz ării a fost încadrat ă în contextul mai larg al includerii ţă rilor din Europa Estic ă în lag ărul comunist şi, implicit, în dezbaterea istoriografic ă din Occident referitoare la responsabilitatea declan şă rii r ăzboiului rece. Astfel, Elizabeth Hazard a afirmat c ă „într-un fel, r ăzboiul rece a început în România, pentru c ă aici s-au dezvoltat primele conflicte între Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietic ă, pe m ăsur ă ce tindeau la ob ţinerea controlului în Europa de Est la sfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial. [...] România ofer ă istoricilor războiului rece un studiu de caz, în mod particular conving ător, referitor la modul în care politica extern ă a puterilor occidentale a evoluat pentru a răspunde amenin ţă rii sovietice percepute la finalul celui de-al doilea r ăzboi mondial. A fost primul dintre statele satelite ale Axei ce a fost ocupat de Armata Ro şie şi prima ţar ă din Europa Estic ă în care reprezentan ţii guvernelor american şi britanic au observat politica postbelic ă dezv ăluit ă a Uniunii Sovietice” 1. Din punctul de vedere al locului acordat României de c ătre istoriografia occidental ă în evaluarea perioadei 1944-1947, distingem dou ă categorii de ini ţiative ştiin ţifice. În primul rând, avem la dispozi ţie studiile axate pe politica Marilor Puteri fa ţă de Bucure şti, întemeiate pe documentele diplomatice din arhivele occidentale 2.
1 Elizabeth W. Hazard, United States Foreign Policy and the Conflict in Romania, 1943-1953 , New York, East European Monographs, 1996, p. 2-3. 2 Vezi Liliana Saiu, The Great Powers and Romania, 1944-1946 , New York, Columbia University Press, 1992 şi Paul D. Quinlan, Clash Over Romania: British and 194
Apoi, disputa referitoare la originile r ăzboiului rece s-a concentrat şi pe soarta rezervat ă ţă rilor din Europa de Est. Pentru sus ţin ătorii tezei tradi ţionale, calea expansionist ă a politicii externe a Moscovei, ce a vizat încorporarea în propria sfer ă de influen ţă a ţă rilor estice, printre care şi România şi a determinat în felul acesta reac ţia Statelor Unite, constituie principala explica ţie în evolu ţia situa ţiei postbelice 3. Dup ă cum se interoga Eduard Mark: „Dac ă ar fi într-adev ăr real, a şa cum afirm ă acum (în 1981, n.n.) istorici de cele mai variate feluri, c ă motivul esen ţial al politicii sovietice postbelice a fost necesitatea de securitate , întrebarea pentru to ţi cei care vor în ţelege originile r ăzboiului rece este aceasta: De ce sovieticii au ac ţionat ca şi cum securitatea era inseparabil ă de domina ţie? Multe r ăspunsuri vor fi înaintate. Dar sigur este c ă Uniunea Sovietic ă nu a fost condus ă la extrem de eforturile americane de a-i nega predominan ţa în Europa de Est” 4. Dimpotriv ă, istoricii revizioni şti au argumentat c ă originile disputei post- 1945 trebuie c ăutate în structurile sistemului economico-politic al Statelor Unite, de unde ar fi izvorât insensibilitatea la interesele sovietice legitime de securitate, dar şi confruntarea ulterioar ă şi linia dur ă impus ă de Stalin, concretizat ă în exercitarea domina ţiei în Europa estic ă5. În sfâr şit, cercet ătorii post-revizioni şti au considerat c ă r ăspunderea pentru izbucnirea r ăzboiului rece trebuie c ăutat ă atât la Washington cât şi la Moscova, în diferen ţele incompatibile între obiectivele sovietice şi cele americane pentru Europa de Est 6. Indiferent de nuan ţele disputelor istoriografice, cert este c ă, la fel ca de atâtea ori în istorie, românii s-au aflat, în procesul celei de-a doua P ăci de la Paris, la confluen ţa intereselor Marilor Puteri, care au şi decis, dup ă cum vom demonstra în continuare, asupra României, f ără a ţine cont de aspira ţiile sau interesele locuitorilor ei.
Premisele diplomatice ale momentului 23 august 1944
American Policies Toward Romania, 1938-1947 , Oakland, Romanian Academy of Arts and Science, 1977. 3 Vezi Vojtech Mastny, Russia’s Road to the Cold War: Diplomacy, Warfare and the Politics of Communism, 1941-1945 , New York, Columbia University Press, 1979. 4 Eduard Mark, American Policy Toward Eastern Europe and the Origins of the Cold War, 1941-1946: An Alternative Interpretation , în „The Journal of American History”, vol. 68, No.2 (September 1981), p. 313-336. 5 Vezi Gabriel Kolko, The Politics of War: The World and United States Foreign Policy, 1943-1945, New York, Pantheon, 1990. 6 Vezi John L. Gaddis, The United States and the Origins of the Cold War, 1941-1947 , New York-Londra, Columbia University Press, 1972. 195
România a trecut prin momentul istoric excep ţional din 1918 în urma jertfei de sânge de pe fronturile primului r ăzboi mondial, eveniment ce a creat condi ţiile necesare afirm ării autodetermin ării celor afla ţi sub st ăpânirea marilor imperii. Statul român, existent din 1859 şi independent din 1877, î şi împlinea cea mai important ă aspira ţie. O genera ţie întreag ă de oameni politici, de diploma ţi şi militari, a ştiut s ă î şi canalizeze eforturile, în sensul Unirii, a cre ării statului na ţional unitar român. România Mare a devenit o realitate în 1918, dar a fost înregistrat ă şi recunoscut ă ca atare prin a şa numitul sistem de la Versailles, al tratatelor de pace încheiate între 1919 şi 1923. A şadar, statul român nu era expresia acestor în ţelegeri, fire şti la finalul conflictului mondial, ci, prin actele semnate în acest interval, era confirmat ă, în baza principiilor dreptului interna ţional, o realitate istoric ă. Prezen ţa diplomatic ă româneasc ă la Conferin ţa de Pace de la Paris din 1919-1920 a fost dominat ă de figura lui Ion I.C. Br ătianu. Marele om politic s-a pronun ţat în areopagul p ăcii împotriva separ ării statelor în dou ă categorii, România urmând s ă fac ă parte, împreun ă cu alte state mici şi mijlocii, din grupul ţă rilor cu interese limitate. În consens cu delega ţiile acestor ţă ri Br ătianu a protestat împotriva împ ărţirii şi, prin urmare, contra prevederilor ce rezultau din aceast ă stare de lucruri. În cele din urm ă, Br ătianu, urmat de Al.Vaida-Voevod şi de Take Ionescu, a reu şit s ă ob ţin ă satisfac ţie într-o serie de probleme. Tratatele de la Saint-Germain (10 septembrie 1919), Neuilly sur Seine (27 noiembrie 1919), Trianon (4 iunie 1920), Sèvres (10 august 1920) şi Lausanne (24 iulie 1923), precum şi Protocolul de la Paris (28 octombrie 1928) au consfin ţit acest lucru 7. În prima etap ă de dup ă realizarea sistemului tratatelor de pace de la Paris, principala preocupare a diploma ţiei Bucure ştilor a constituit-o consolidarea noii situa ţii. În acest sens, România a urm ărit strângerea rela ţiilor cu ţă rile din zon ă ce aveau acelea şi obiective, pentru contracararea tendin ţelor revizioniste, manifestate de unele ţă ri nemul ţumite de configura ţia Europei post- Versailles. Astfel, în 1920 şi în 1921 au fost realizate în ţelegeri bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul sârbo-croato-sloven, ap ărând astfel în aceast ă parte a lumii un nou instrument aflat în subordinea idealului de p ăstrare a p ăcii şi securit ăţ ii colective. Mica În ţelegere, cum a fost denumit acest pact, a constituit un factor de echilibru în zon ă. România a fost preocupat ă, totodat ă, şi
7 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Ia şi, Institutul European, 1993, Gheorghe I. Br ătianu, Ac ţiunea politic ă şi militar ă a României în 1919 în lumina coresponden ţei lui Ion I. C. Br ătianu , Bucure şti, 1940; HERMAN David Spector, Romania at the Paris Peace Conference. A Study of the Diplomacy of Ion I.C. Br ătianu , New York, Bookman Associates, Inc, 1962 (traducere - Ia şi, Institutul European, 1995). 196 de realizarea unei apropieri de Polonia, tendin ţă concretizat ă prin încheierea unei conven ţii de alian ţă între cele dou ă ţă ri, în martie 1921, şi, apoi, a unui tratat, în 1926 8. În paralel cu apropierea de ţă rile din regiune, diploma ţia român ă a fost preocupat ă şi de încheierea unor în ţelegeri cu marile puteri, de pozi ţia c ărora depindea, în cea mai mare m ăsur ă, stabilitatea sistemului de la Versailles. În aceasta direc ţie, la 10 iunie 1926, dup ă negocieri şi amân ări ce au durat doi ani, era semnat tratatul de alian ţă şi prietenie cu Fran ţa. Acest eveniment avea o dubl ă semnifica ţie, ce izvora atât din dorin ţa marelui stat occidental de a sprijini statu quo -ul european, exprimat şi prin apari ţia Micii Antante, dar şi din atitudinea României, care în ţelegea s ă î şi promoveze interesele şi în rela ţiile cu marile puteri sus ţin ătoare ale ordinii create în 1919-1920. În acela şi context se încadra şi încheierea unui pact de colaborare cordial ă cu Italia, tot în 1926. Acest eveniment corespundea şi dorin ţei lui Mussolini de a avea o pozi ţie favorabil ă în sud-estul Europei şi constituia un atu în plus pentru politica tradi ţional ă a României. Incapacitatea Italiei de a juca rolul pe care şi-l imagina Il Duce în ambi ţiile sale şi accentuarea politicii sale revizioniste au dus la încetarea aplic ării acestui document, în 1934 9. Concomitent cu dezvoltarea rela ţiilor bilaterale, România a luat parte la ini ţiativele ce presupuneau înt ărirea cadrului european de securitate colectiv ă. Tratatele de la Locarno au avut o semnifica ţie deosebit ă, reprezentând un model pentru statele Micii Antante, dornice de a realiza un asemenea proiect f ără participarea marilor puteri. Pactul Briand-Kellogg şi corolarul acestuia, protocolul semnat la Moscova, au fost adoptate de diploma ţii români, în virtutea păstr ării rela ţiilor pa şnice, împotriva conflictelor ca modalitate de solu ţionare a diferendelor. Atitudinea pozitiv ă a Uniunii Sovietice în aceast ă privin ţă a fost înc ă un punct pozitiv eviden ţiat în cercurile diplomatice române şti 10 . Liga Na ţiunilor, organiza ţie a unor state cu obiectivul de a p ăstra normele dreptului interna ţional împotriva utiliz ării for ţei a fost un alt cadru în care diploma ţia româneasc ă s-a manifestat plenar. Mai întâi, existen ţa unei asemenea structuri corespundea intereselor şi aspira ţiilor noastre. Apoi, calitatea reprezent ării române şti în forumul de la Geneva era cert ă. Diploma ţii români s- au f ăcut remarca ţi, iar alegerea lui Nicolae Titulescu în func ţia de pre şedinte al Adun ării Generale a Societ ăţ ii Na ţiunilor în 1930 şi în 1931 a reprezentat o premier ă. De altfel, perioada 1932-1936 a politicii externe române şti este
8 Eliza Campus, Mica În ţelegere , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1968. 9 Idem, Din politica extern ă a României. 1913-1947 , Bucure şti, Editura Politic ă, 1980. 10 Viorica Moisuc (coord.), Probleme de politic ă extern ă a României , volumele I-II-III, Bucure şti, Editura Militar ă, 1971-1988. 197 indisolubil legat ă de numele celui care a de ţinut pozi ţia de lider al aparatului diplomatic. La pu ţin timp de la numirea ca titular al portofoliului Ministerului Afacerilor Str ăine a lui Titulescu, în 1932, lumea asista la intensificarea amenin ţă rilor venite din partea puterilor revizioniste. În acest context, marele diplomat român a întreprins o serie de ac ţiuni. Pactul de organizare a Micii În ţelegeri, din 1933, a permis un mai mare dinamism al acestei organiza ţii, ce se transforma astfel într-un instrument de ap ărare al celor trei state semnatare. Tot în 1933, prin apari ţia conven ţiilor de definire a agresorului, la Londra, în stabilirea c ărora Titulescu a avut un rol important, a mai fost înregistrat un succes în favoarea securit ăţ ii colective. Anul urm ător a consemnat, pe plan diplomatic semnarea la Atena, la 9 februarie 1934, a Pactului În ţelegerii Balcanice. Statele semnatare, România, Iugoslavia, Turcia şi Grecia construiau astfel înc ă un mijloc de contracarare a politicii revizioniste. Reluarea rela ţiilor diplomatice cu Uniunea Sovietic ă (1934) şi demararea tratativelor pentru încheierea unui tratat de asisten ţă mutual ă cu marea putere de la r ăsărit de Nistru au apar ţinut registrului m ăsurilor titulesciene, trezind dispute politice în epoc ă. Ini ţiativa diplomatului, de a condamna incursiunea italian ă în Abisinia şi de a atrage aten ţia asupra consecin ţelor pasivit ăţ ii fa ţă de criza renan ă i-au atras ostilitatea cancelariilor ţă rilor incriminate. În sfâr şit, un ultim act apar ţinând intervalului titulescian a fost marcat de participarea României la Conferin ţa de la Montreux, în cadrul c ăreia s-a semnat o nou ă conven ţie în problema strâmtorilor Mării Negre. În cadrul interna ţional marcat de cre şterea agresivit ăţ ii statelor cu regimuri autoritare şi în condi ţiile în care Carol al II-lea î şi preg ătea momentul instituirii dictaturii, la 29 august 1936 a survenit evenimentul controversat al demiterii lui Titulescu 11 . Dup ă 1936 şi pân ă în 1940, putem constata o reorganizare a strategiei politicii externe a României. Devenise clar pentru Carol al II-lea c ă varianta sprijinului francez era tot mai pu ţin viabil ă. În aceste condi ţii, suveranul, al c ărui rol în articularea politicii externe crescuse considerabil dup ă înl ăturarea lui Titulescu, a încercat aprofundarea rela ţiilor cu Marea Britanie şi a acceptat încheierea unor protocoale cu caracter militar. Formarea guvernului Goga-Cuza nu a adus modific ări esen ţiale în con ţinutul m ăsurilor de politic ă extern ă, în pofida speran ţelor exprimate de c ătre Germania şi Italia. Anul premerg ător izbucnirii celui de-al doilea r ăzboi mondial a g ăsit România într-o situa ţie
11 Petre B ărbulescu, România la Societatea Na ţiunilor (1929-1939), Bucure şti, Editura Politic ă, 1975; M. Iacobescu, România şi Societatea Na ţiunilor. 1919-1929 , Bucure şti, Editura Academiei, 1988; Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă, 1966; Gh. Buzatu (coordonator), Titulescu şi strategia p ăcii , Ia şi, Editura Junimea, 1982. 198 critic ă, f ără ca eforturile depuse pe parcursul etapei interbelice sau exprimarea garan ţiilor franco-britanice, la 13 aprilie 1939, s ă aib ă vreun efect 12 . Prin politica sa extern ă, guvernul Armand C ălinescu (7 martie-21 septembrie 1939) a încercat s ă previn ă implicarea României în conflictul ce se prefigura. În raport cu interven ţia st ării de r ăzboi între Germania nazist ă şi democra ţiile occidentale, Consiliul de Coroan ă convocat la 6 septembrie 1939 a adoptat principiul neutralit ăţ ii României. Etapa neutralit ăţ ii a fost marcat ă de o atitudine activ ă a diploma ţiei române, care a ini ţiat ac ţiuni menite a detensiona rela ţiile cu vecinii (a propus încheierea unor pacte de neagresiune cu U.R.S.S. şi cu Ungaria) sau a coaliza energiile defensive (propunerea realiz ării unui Bloc al neutrilor) 13 . Factorii externi, cum erau victoriile armatelor germane, dar şi tensionarea situa ţiei politice interne i-au determinat pe oamenii politici români să înceap ă o modificare a pozi ţiei interna ţionale a României, în sensul apropierii de Germania. Precedat ă de încheierea pactului petrolului cu Germania, înlocuirea pro-occidentalului Grigore Gafencu la şefia Ministerului Afacerilor Str ăine cu filo-germanul Ion Gigurtu, la 28 mai 1940, avea semnifica ţia abandon ării statutului de neutralitate adoptat în 1939. România a trecut astfel la pozi ţia de non-beligerant ă, de şi apropierea de Germania a continuat 14 . Din nefericire, interesele Marilor Puteri, exprimate şi confirmate în cuprinsul Acordului Ribbentrop-Molotov din 23 septembrie 1939, au f ăcut inutil ă orice ini ţiativ ă de reorientare eficient ă a direc ţiilor politicii externe a Bucure ştilor. În plus, opacitatea şi orgoliul probate de Regele Carol al II-lea, interesat doar de p ăstrarea pozi ţiei sale de principal factor de putere în stat, au precipitat evolu ţia lucrurilor înspre deznod ământul tragic din vara anului 1940. Uniunea Sovietic ă a f ăcut primul pas, prin notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940, la care România a r ăspuns acceptând „evacuarea” teritoriilor solicitate, Basarabia şi Bucovina de Nord. Drumul fiind deschis, sus ţinute de Germania şi Italia, atât Ungaria cât şi Bulgaria au cerut negocieri cu România, pentru satisfacerea propriilor preten ţii revizioniste. Sub presiunea amenin ţă rii dispari ţiei sale, statul român a cedat şi Transilvania de Nord şi Cadrilaterul, pierderile teritoriale înregistrate în 1940 cumulându-se la o treime din teritoriu şi
12 Viorica Moisuc, Diploma ţia României în perioada martie 1938-mai 1940 , Bucure şti, Editura Academiei, 1971; Ion Calafeteanu, Diploma ţia României în sud-estul Europei, 1938-1940 , Bucure şti, Editura Politic ă, 1980. 13 Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1985. 14 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947) , Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 2003. 199 din popula ţie, adic ă aproximativ 100 000 de km 2 şi 7 milioane de locuitori, în majoritate români 15 . Sfâr şitul României Mari a condus la abdicarea lui Carol, locul s ău fiind luat de Regele Mihai, care l-a confirmat la 6 septembrie 1940 pe generalul Ion Antonescu în func ţia de prim-ministru. Ulterior, Antonescu a preluat întreaga putere în stat şi s-a intitulat Conduc ător, guvernarea sa fiind împ ărţit ă, din punct de vedere al atitudinii fa ţă de conflagra ţia mondial ă, în dou ă etape. Prima, din septembrie 1940 pân ă în iunie 1941, a fost marcat ă de integrarea României în sistemul Axei şi cea de-a doua, pân ă la 23 august 1944, corespunde intervalului în care armatele române au luptat împotriva Uniunii Sovietice 16 . Principalul obiectiv al guvern ării antonesciene l-a constituit anularea consecin ţelor generate de ced ările teritoriale din fatidicul an 1940. Pentru aceasta, conduc ătorul statului român a întreprins toate m ăsurile necesare redres ării economice şi militare interne şi, în planul politicii externe, a f ăcut demersurile necesare integr ării României de partea Puterilor Axei: solicitarea şi acceptarea asisten ţei militare germane, aderarea la Pactul Tripartit şi participarea în r ăzboiul anticomunist dincolo de Nistru. Chestiunea refacerii integrit ăţ ii teritoriale române şti a devenit subiectul preferat al lui Antonescu în discu ţiile cu Hitler, şi, dac ă prin participarea armatelor române la R ăzboiul din R ăsărit au fost reintegrate p ărţile de p ământ românesc anexate de Rusia Sovietic ă, problema Transilvaniei a r ămas deschis ă17 . Înc ă de la prima întâlnire cu dictatorul german, şeful statului român a vorbit dou ă ore despre chestiunea Transilvaniei, revenind asupra necesit ăţ ii anul ării Diktatului de la Viena de fiecare dat ă când i-a întâlnit lideri nazi şti. Una dintre declara ţiile lui Antonescu rostit ă în cadrul unei întrevederi cu Führerul este edificatoare pentru atitudinea sa: „În anul 1940 România a pierdut roadele unei dezvolt ări de dou ă mii de ani. Dar ea va mai lupta înc ă o dat ă mii de ani pentru a dobândi pozi ţia la care, dup ă p ărerea ei, este îndrept ăţ it ă. Pentru prima oar ă în istoria ei, ea a fost învins ă f ără a fi luptat”. Pe m ăsur ă ce evolu ţia ostilit ăţ ilor se precipita înspre deznod ământ pe fronturile celui de-al doilea război mondial, tonul discu ţiilor româno-germane referitoare la subiectul Transilvaniei a devenit tot mai virulent. Acest lucru se producea şi în condi ţiile
15 Auric ă Simion , Dictatul de la Viena , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972; Ioan Scurtu, Un episod dramatic din istoria României: 30 august 1940 , Bucure şti, Editura Universit ăţ ii, 1990; Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov , Bucure şti, Editura Danubius, 1991. 16 Vezi Andreas Hillgruber , Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die Deutsch-Rumänischen Beziehungen. 1938-1944 , 1954 (traducere - Bucure şti, Editura Humanitas, 1992, 2007). 17 Gh. Buzatu, România cu şi f ără Antonescu: documente, studii, relat ări şi comentarii , Ia şi, Ed. Moldova, 1991. 200
în care p ământul românesc ocupat de unguri era teatrul unor răfuieli sângeroase ale autorit ăţ ilor maghiare cu popula ţia româneasc ă. Acestea constau în: maltrat ări şi crime, individuale sau în mas ă, maghiarizarea prin şcoal ă şi cultur ă, expulzarea şi dislocarea unor grupuri compacte de români, interzicerea particip ării reprezentan ţilor românilor la via ţa de stat, internarea în lag ăre sau în deta şamente de munc ă, deposedarea de bunuri materiale 18 . Dup ă b ătălia de la Stalingrad, devenise clar pentru România c ă era necesar a se întreprinde toate m ăsurile necesare evit ării dezastrului care se prefigura în condi ţiile în care nu se g ăseau c ăile politico–diplomatice şi militare pentru a nu împ ărt ăş i destinul învin şilor. Am f ăcut aceast ă introducere pentru a întregi tabloul prezen ţei României în contextul unei etape istorice în care statele democratice din Occident au perceput eronat şi au tolerat, în consecin ţă , scopurile expansioniste ale partenerului lor din coali ţia anti-Ax ă, Uniunea Sovietic ă. Fidel ă ambi ţiilor imperiale pre-revolu ţionare, referitoare la controlul asupra Europei Estice, Moscova a fost satisf ăcut ă de în ţelegerea cu Berlinul din 1939. Nici dup ă ce a fost atacat ă în cadrul opera ţiunii „Barbarossa”, Uniunea Sovietic ă nu a renun ţat la început la ideea încheierii p ăcii cu Germania pe bazele convenite de Ribbentrop şi Molotov. Când a devenit evident c ă reconcilierea cu Berlinul era imposibil ă, Stalin s-a îndreptat, având în minte aceea şi premis ă, a împ ărţirii domina ţiei asupra Europei, c ătre Marea Britanie. Declasificarea unor documente din arhivele ruse a f ăcut posibil ă reconstituirea primelor demersuri în acest sens 19 . Cel dintâi prilej pentru Stalin de a-şi expune viziunea l-a constituit întâlnirea de la sfâr şitul anului 1941 cu ministrul de externe britanic Anthony Eden, în prezen ţa lui Molotov şi a ambasadorilor I. M. Maiski şi Stafford Cripps, când dictatorul sovietic a propus dou ă proiecte de tratate: unul de asisten ţă mutual ă şi cel ălalt referitor la "solu ţionarea problemelor postbelice", completate de un "protocol secret, con ţinând schema general ă a reorganiz ării frontierelor în Europa dup ă r ăzboi" 20 . Fragmentul urm ător este reprezentativ pentru inten ţiile şi aspira ţiile manifestate de liderul sovietic: "Uniunea Sovietic ă, spunea el, consider ă necesar ă restabilirea grani ţelor sale a şa cum au fost în 1941, în ajunul atacului
18 V. F. Dobrinescu, România şi Ungaria de la Trianon la Paris, 1920 – 1947 , Bucure şti, Ed. Viitorul Românesc, 1996. 19 Este vorba despre U.R.S.S şi Problema german ă. 1941-1949. Documente din Arhiva de politic ă extern ă a Federa ţiei Ruse , edi ţie preg ătit ă de Departamentul istorico- documentar al M.A.E. al Rusiei, vezi Vasile Şandru, Destinul postbelic al României între Stalin şi Churchill , în „Magazin Istoric”, XXXV, 2001, nr.11. 20 Albert Resis, The Churchill-Stalin Secret „Percentage” Agreement on the Balkans. Moscow, October 1944 , în „American Historical Review”, 83 (1978), p. 370. 201
Germaniei asupra U.R.S.S. Aceasta include grani ţa sovieto-finlandeza, stabilit ă prin tratatul de pace dintre U.R.S.S. şi Finlanda din 1940, republicile baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. Mai departe, Uniunea Sovietic ă ar vrea ca România s ă aib ă o alian ţă militar ă cu U.R.S.S, cu dreptul acesteia de a avea pe teritoriul României bazele sale militare, aeriene şi navale. Suprafa ţa României trebuie m ărit ă întrucâtva la apus, pe seama Ungariei, în cadrul căreia tr ăiesc în prezent pân ă la 1,5 milioane de români. Aceasta ar fi, de asemenea, o sanc ţiune suplimentar ă pentru Ungaria, din cauza rolului ei în r ăzboi". Obiec ţiile exprimate de ministrul de externe britanic, întemeiate pe reac ţia Statelor Unite fa ţă de un asemenea aranjament şi pe respingerea unora dintre solicit ările sovietice, s-au concretizat într-o contrapropunere, ce prevedea semnarea unei declara ţii comune. Stalin a subliniat îns ă c ă venise momentul tratatelor, iar nu al declara ţiilor 21 . Cât prive şte România, protocolul secret, prezentat oral de Stalin prevedea: "În privin ţa României se recunoa şte ca o necesitate: a) în scopul asigur ării securit ăţ ii U.R.S.S. s ă se transfere Uniunii Sovietice teritoriul ocupat de Gurile Dun ării cu cele trei bra ţe ale ei; b) s ă se transfere României acele raioane ale Ungariei care sunt locuite majoritar de români; c) restabilirea în componen ţa U.R.S.S. în grani ţele de stat existente la 22 iunie 1941, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ocupate de trupele Germaniei hitleriste şi ale complicelui ei, România; d) Germania, Italia, Ungaria, România, Finlanda trebuie s ă compenseze pierderile suferite de Anglia, U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Belgia, Norvegia, Olanda, ca urmare a atacului ţă rilor men ţionate mai sus" 22 . O alt ă not ă, adresat ă de adjunctul comisarului pentru afaceri externe S.A. Lozovski lui Stalin şi lui Molotov, la 26 decembrie 1941, cuprindea detalii referitoare la situa ţia viitoarei conferin ţe de pace, în care se preconiza c ă rolul principal va fi de ţinut de cele trei Mari Puteri. Erau eviden ţiate trei grupe de probleme: "daunele financiar-economice provocate Uniunii Sovietice de Germania, Ungaria, România şi Finlanda", grani ţele - „nicicum nu poate fi men ţinut ă vechea situa ţie la M ările Baltic ă şi Neagr ă" şi neutralizarea Germaniei - "trebuie preg ătit ă chestiunea modului de a face inofensive Germania şi ţă rile aliate cu ea" 23 . Iar în aprilie 1942, Maiski era îns ărcinat de Stalin s ă transmit ă Londrei urm ătorul mesaj: "În leg ătur ă cu faptul c ă România, a stabilit prin schimbul de note dintre guvernele sovietic şi român, din 27-28 iunie 1940, şi a luat parte împreun ă cu Germania la atacul perfid împotriva U.R.S.S., se recunoa şte necesar ca, al ături de restabilirea grani ţelor sovieto-române, în conformitate cu
21 Vasile Şandru, art.cit. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 202 acordul men ţionat mai sus, Uniunea Sovietic ă şi România s ă încheie un Tratat de asisten ţă mutual ă cu garantarea independen ţei României, în scopul asigur ării securit ăţ ii ambelor ţă ri şi împiedicarea în perioada postbelic ă a înc ălc ării p ăcii de c ătre Germania în aceast ă parte a Europei" 24 . România a sondat, începând chiar din 1941, posibilitatea de a se retrage din coali ţia condus ă de Hitler. Istoricii români au delimitat dou ă etape ale acestor demersuri, în func ţie de evolu ţia de pe teatrele de lupt ă, prima, între 1941-1943, caracterizat ă prin stabilirea contactelor şi sondarea inten ţiilor Alia ţilor şi a doua, în 1943-1944, când înfrângerea Axei se profila şi permitea astfel angajarea unor negocieri concrete 25 . Primele contacte ale diploma ţilor români cu reprezentan ţii Alia ţilor s-au produs la Lisabona, capital ă a unui stat neutru, şi au avut mai mult caracterul unui „dialog Bucure şti-Londra”, r ămas f ără rezultate concrete. La acest fapt a contribuit atitudinea occidentalilor, care au considerat c ă ministrul român în Portugalia, Victor C ădere, nu de ţinea un mandat îndeajuns de conving ător pentru a discuta problema capitul ării, dar şi cea a sovieticilor, care au evaluat drept „premature” negocierile de pe t ărâm lusitan. Şi în aceste condi ţii, a devenit posibil pentru C ădere s ă constate înc ă din noiembrie 1942, c ă în func ţie de evolu ţiile militare, Na ţiunile Unite nu inten ţionau s ă contracareze „ofensiva politic ă” a Sovietelor, în urma c ăreia România urma s ă intre în sfera de influen ţă a Moscovei 26 . Pentru evolu ţia situa ţiei României, de o importan ţă deosebit ă s-a dovedit anun ţul f ăcut de pre şedintele american în ianuarie 1943, în urma Conferin ţei de la Casablanca. F ără a-l consulta pe partenerul s ău de discu ţii din Egipt, premierul britanic Winston Churchill, Roosevelt a declarat c ă singura posibilitate oferit ă Germaniei şi alia ţilor s ăi era capitularea necondi ţionat ă. În paralel, succesul înregistrat de contraofensiva sovietic ă dup ă Stalingrad, l ăsa s ă se întrevad ă, mult mai concret decât pân ă atunci, înfrângerea Germaniei şi a alia ţilor acesteia 27 . Ulterior, p ătrunderea armatelor sovietice în Ucraina, în octombrie 1943, a urgentat discu ţiile dintre Cei Trei Mari cu privire la problemele derul ării ostilit ăţ ilor, dar şi, mai ales, referitoare la contururile lumii postbelice. Înainte de a aborda problema României în cadrul discu ţiilor tripartite, sovieticii au testat atitudinea alia ţilor lor, în leg ătur ă cu aceast ă chestiune. Astfel, Ivan Maiski, ambasadorul de la Londra, a aflat de la Anthony Eden c ă "în America, în
24 Ibidem. 25 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947) , p. 254-255. 26 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1939, E9, XVII-3, vol. 319, f. 440. 27 Vezi Robin Edmonds, The Big Three: Churchill, Roosevelt and Stalin in Peace and War, New York, W. W. Norton and Company, 1991. 203 general, exist ă pu ţin interes fa ţă de aceast ă ţar ă în particular, iar administra ţia manifesta slab ă preocupare. România ca stat nu se bucur ă în S.U.A. de o reputa ţie bun ă şi de aceea americanilor le este destul de indiferent ce se va întâmpla dup ă r ăzboi. Eden a discutat tema României cu C. Hull şi Sumner Welles, şi referindu-se la negocierile noastre de anul trecut, a emis presupunerea că U.R.S.S., dup ă toate probabilit ăţ ile, va dori s ă aib ă cu România un pact de asisten ţă mutual ă şi s ă dispun ă de baze militare pe teritoriul ei. Nici Hull, nici Sumner Welles nu au obiectat. Eden i-a întrebat, în continuare, pe interlocutorii săi, ce gândesc ei în leg ătur ă cu viitorul Basarabiei? Amândoi îns ă au manifestat pu ţin interes fa ţă de aceast ă chestiune şi Eden a r ămas cu impresia clar ă c ă ei nu vor obiecta serios împotriva includerii Basarabiei în U.R.S.S.” Relatând aceast ă parte a convorbirii sale, Eden a remarcat: „În general, administra ţia abordeaz ă multe probleme de politic ă extern ă din punct de vedere al politicii sale interne. În S.U.A. exist ă mari minorit ăţ i na ţionale polonez ă şi finlandez ă care au o pondere însemnat ă în alegeri. Aceast ă împrejurare influen ţeaz ă într-o m ăsur ă puternic ă atitudinea lui Roosevelt şi a întregii sale administra ţii fa ţă de problemele ţă rilor men ţionate. În S.U.A. nu exist ă îns ă o minoritate român ă mare” 28 . Este de în ţeles în acest context de ce, de şi mai intense şi mai întemeiate decât cele din Portugalia, discu ţiile cu diploma ţii americani acredita ţi la Madrid nu au adus rezultate concrete. Derulate cu acordul lui Mihai Antonescu, convorbirile din capitala Spaniei au evoluat pozitiv pân ă la un punct, îns ă recomandarea final ă a Departamentului de Stat se referea la folosirea canalului Cairo şi la adresarea demersurilor României tuturor celor trei mari puteri 29 . Nici Berna nu a fost o capital ă în care ini ţiativele de pace române şti s ă aib ă mai mult succes, de şi trebuie remarcat ă aici luciditatea lui Grigore Gafencu. Exilat în Elve ţia în 1941, fostul ministru de externe a recomandat în mai multe rânduri ca demersurile României s ă fie direc ţionate şi spre Uniunea Sovietic ă, anticipând rolul esen ţial jucat de Moscova ulterior 30 . Tot la ini ţiativa lui Mihai Antonescu, România a f ăcut dou ă tentative de preg ătire a p ăcii, de data aceasta în rândurile propriei tabere. Astfel, ministrul de externe român a sus ţinut pentru început retragerea simultan ă a României şi Italiei din alian ţa cu Germania şi încheierea unei p ăci separate cu Alia ţii, îns ă înl ăturarea lui Mussolini şi împotrivirea ulterioar ă a occidentalilor i-au zădărnicit planurile. Apoi, folosind canalele de comunica ţie puse la dispozi ţie de
28 Vasile Şandru, art.cit. 29 Gh. Buzatu, A. Simion, Preliminarii diplomatice ale actului de la 23 august 1944 , în Gh. Buzatu (coord.), Actul de la 23 august în context interna ţional , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1984, p. 214-217. 30 Ibidem , p. 218-219. 204
Vatican, acela şi Antonescu a încercat f ără succes s ă ob ţin ă acordul Berlinului pentru o apropiere de inamicii s ăi31 . Insuccesele înregistrate de diploma ţia român ă în primele negocieri cu reprezentan ţii Alia ţilor nu însemnau c ă ace ştia nu abordaser ă, în discu ţiile dintre ei, situa ţia României, în contextul mai larg, al împ ărţirii sferelor de influen ţă în Europa. Astfel, la Conferin ţa de la Moscova a mini ştrilor de externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Marii Britanii, din 18-30 octombrie 1943, conform unui raport al S.S.I., „ru şii şi-ar fi exprimat preten ţiile de a anexa Basarabia, Bucovina şi Nordul Moldovei, convenind ca în schimb România să primeasc ă Transilvania. Totodat ă, s-a l ăsat s ă se în ţeleag ă c ă Sovietele inten ţioneaz ă s ă pun ă în curând în discu ţie şi Dobrogea pentru a st ăpâni complet gurile Dun ării” 32 . Conferin ţa de la Teheran, din 27 noiembrie-2 decembrie 1943, derulat ă cu participarea lui Roosevelt, Stalin şi Churchill, a statuat principiul conform căruia tratatele de pace cu ţă rile învinse urmau s ă fie rezultatul în ţelegerilor dintre cei Trei Mari. Despre România nu s-a discutat prea mult, în condi ţiile în care anterior atât Washingtonul cât şi Londra declaraser ă deja c ă erau de acord cu prezervarea intereselor sovietice în România după r ăzboi, inclusiv cu reanexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord 33 . Acesta era cadrul în care s-au desf ăş urat negocierile prin care reprezentan ţii României încercau s ă elucideze condi ţiile retragerii Bucure ştilor din Ax ă în 1943-1944. Cel mai important canal de comunica ţie în acest sens s-a dovedit Bucure şti-(Istanbul)-Cairo. Relevan ţa tratativelor de la Cairo era conferit ă de mai mul ţi factori, între care respectarea condi ţiilor de negociere impuse la Conferin ţa de la Moscova (participarea tuturor celor Trei Mari) şi concretizarea lor în cuprinsul Conven ţiei de Armisti ţiu. În momentul declan şă rii tratativelor, pozi ţia Alia ţilor cuprindea o capitulare a României în trei puncte, imediat ă, necondi ţionat ă şi adresat ă concomitent celor trei Mari Puteri. De asemenea, au intervenit din nou obstacole izvorâte din receptarea de c ătre Alia ţi a statutului trimisului român, în cazul de fa ţă Barbu Ştirbey, şi din interesele Moscovei, care inten ţiona tergiversarea negocierilor pân ă în momentul în care armatele sale vor fi fost cât mai aproape de România 34 . Înaintarea Armatei Ro şii c ătre grani ţa cu România i-a impulsionat pe cei trei alia ţi s ă definitiveze o platform ă comun ă pentru capitularea acestei ţă ri. Astfel, capitularea, ocuparea şi administrarea României r ămânea în sarcina
31 Ibidem , p. 219-223. 32 Arhivele Statului Bucure şti, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, Serviciul Special de Informa ţii, Situa ţia interna ţional ă, dosar 4/1943, f. 9. 33 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947) , p. 300-330. 34 Vezi A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurec ţiei române din 23 august 1944 , Cluj-Napoca. Editura Dacia, 1979. 205
Uniunii Sovietice, anglo-americanii rezervându-şi doar statutul de membri ai Comisiei Aliate de Control. Iar Uniunea Sovietic ă a detaliat, odat ă cu pătrunderea primelor sale trupe pe teritoriul românesc, la începutul lui aprilie 1944, o prim ă formul ă a condi ţiilor de armisti ţiu. Dac ă România ar fi acceptat aceste condi ţii, ar fi devenit de facto stat beligerant, angajat al ături de armatele sovietice în combaterea inamicului german şi ungar. În lipsa unui r ăspuns consistent de la Bucure şti, în condi ţiile trecerii pe primul plan a opera ţiunilor consacrate debarc ării în Normandia şi a apari ţiei unui nou negociator viabil pentru Moscova, în persoana lui Gheorghe T ătărescu, Alia ţii au întrerupt practic negocierile de la Cairo, începând din iunie şi pân ă în august 1944. În acest context, în ţar ă, membrii coali ţiei anti-Antonescu şi-au intensificat demersurile pentru înl ăturarea Mare şalului 35 . Nu putem încheia aceast ă succint ă trecere în revist ă a eforturilor române şti de a negocia capitularea f ără men ţionarea discu ţiilor de la Stockholm. Acestea au angajat reprezentan ţii diplomatici români în capitala Suediei, dintre care ministrul F. C. Nano era împuternicit de guvernul de la Bucure şti, iar consilierul George I. Duca de Iuliu Maniu. În principal, partenerii de discu ţii ai românilor au fost diploma ţii sovietici, care s-au pronun ţat în termenii transmi şi de Molotov la 12 aprilie, în vreme ce americanii şi britanicii au fost informa ţi asupra acestor demersuri. Negocierile de la Stockholm s-au derulat cu intermiten ţe, datorate mai ales preeminen ţei demersurilor de la Cairo şi absen ţei unui r ăspuns corespunz ător de la Bucure şti 36 . Eşecul tratativelor pentru capitularea României indica, f ără t ăgad ă, decizia Marilor Puteri de a aplica din nou principiile împ ărţirii sferelor de influen ţă . Între 1943 şi 1945 aceast ă politic ă a c ăpătat contur, pe m ăsur ă ce înfrângerea Axei a devenit din ce în ce mai probabil ă.
Armisti ţiul cu Puterile Aliate şi Asociate
În economia lucr ării de fa ţă nu inten ţion ăm s ă detaliem modul în care a survenit lovitura de stat de la 23 august 1944. Literatura istoric ă arondat ă acestui subiect a elucidat, în mai multe etape, aspectele ce au înso ţit acest eveniment de propor ţii al celui de-al doilea r ăzboi mondial 37 . Din punctul de vedere al subiectului nostru, suntem mai degrab ă interesa ţi s ă observ ăm în ce m ăsur ă intervalul 1944-1945 a anticipat Pacea din 1946-1947.
35 Ibidem. 36 Ibidem. 37 Vezi Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea r ăzboi mondial şi România. O bibliografie , Ia şi, Editura Academiei, 1981; Gh. Buzatu, România şi r ăzboiul mondial din 1939-1945 , Ia şi, Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă, 1995. 206
Toate analizele alc ătuite în zilele lui august şi septembrie 1944 de c ătre organismele militare şi politice ale Marilor Puteri au subliniat importanţa de excep ţie a actului survenit în capitala României. Trebuie subliniat, referindu-ne la ponderea factorilor ce au condus la momentul 23 august 1944, c ă a existat o interdependen ţă a evolu ţiilor interne cu cele generate de avansul Armatei Ro şii, dup ă cum afirma Gh. Buzatu, „rolul precump ănitor revenind indiscutabil factorului intern” 38 . Imediat dup ă 23 august au demarat primele demersuri singulare sau comune, ale Alia ţilor, pentru concretizarea negocierilor şi pozi ţiilor anterioare în termenii preci şi ai unui document de Armisti ţiu. Noii lideri de la Bucure şti au demarat, la rândul lor, o serie de ini ţiative diplomatice, folosind inclusiv canalele Cairo şi Stockholm, care urmau s ă se concretizeze în semnarea Conven ţiei de Armisti ţiu 39 . De şi o delega ţie român ă împuternicit ă s ă negocieze documentul a sosit la Moscova, locul desemnat de Alia ţi în acest sens, înc ă din 30 august 1944, din varii motive începutul discu ţiilor a fost amânat mai mult de o s ăpt ămân ă, semnificativ pentru cum se va desf ăş ura întregul proces al P ăcii, ceea ce a condus la situarea României într-o pozi ţie extrem de dificil ă pe plan intern 40 . În cele din urm ă, la 10 septembrie 1944, o comisie a delega ţiei române, alc ătuit ă din L. P ătr ăş canu, D. D ămăceanu, B. Ştirbey, Gh. Pop şi Gh. Gussi (secretarul general al delega ţiei), a audiat textul Conven ţiei de Armisti ţiu, în prezen ţa reprezentan ţilor Uniunii Sovietice (Molotov, Vî şinski, Maiski, Manuilski, Novikov, generalul Vinogradov şi amiralul Bogdenko), Marii Britanii (Sir A. Clark Kerr) şi Statelor Unite (A. Harriman). A doua zi, prin vocea lui Ion Christu, delega ţia României a prezentat nota cu observa ţiile la textul din 10 septembrie 41 . Modul în care Alia ţii au tratat amendamentele române şti indica faptul c ă destinul rezervat României era în mod evident unul de ţar ă învins ă. De şi au fost preocupa ţi de a include condi ţiile viitoare în care urma s ă se deruleze efortul de război al României împotriva Germaniei şi au acceptat revenirea Transilvaniei (sau a celei mai mari p ărţi) sub jurisdic ţia Bucure ştilor, Alia ţii nu s-au ar ătat deloc interesa ţi s ă accepte solicit ările române şti în alte probleme. Astfel, în cursul zilei de 12 septembrie, reprezentan ţii celor Trei Mari s-au întâlnit pentru a conveni c ă Armisti ţiul va cuprinde elemente precum: mandatul Comisiei Aliate de Control dura pân ă la semnarea Tratatului de Pace, for ţele aliate nu vor p ărăsi teritoriul românesc la încheierea ostilit ăţ ilor, României i se va permite să spere
38 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947) , p. 396. 39 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii (1945- 1947), Bucure şti, Editura Academiei, 1988, p. 33-58. 40 Ibidem. 41 Ibidem. 207 că va primi recunoa şterea cobeligeran ţei, dar i se va refuza dreptul de a cere desp ăgubiri Germaniei şi Ungariei 42 . În seara zilei de 12 septembrie au avut loc ultimele discu ţii asupra textului Conven ţiei de Armisti ţiu, prilej pentru delega ţii români s ă solicite din nou preciz ări în privin ţa aspectelor economice şi s ă constate c ă unele clauze anun ţate în negocierile de la Cairo nu se mai reg ăseau în textul de la Moscova. Întrucât discu ţiile s-au prelungit, semnarea Conven ţiei de Armisti ţiu cu Puterile Aliate şi Asociate a avut loc a doua zi, pe 13 septembrie 1944. Documentul reglementa statutul interna ţional al României dup ă lovitura de la 23 august şi cuprindea 20 de articole, un protocol şi 6 anexe. În numele Na ţiunilor Unite Conven ţia a fost semnată de Mare şalul Malinovski 43 . Multe din formul ările Conven ţiei de Armisti ţiu din 12/13 septembrie 1944 constituiau grave atingeri ale suveranit ăţ ii şi independen ţei statului român. Alte articole induceau servitu ţi economice şi financiare de propor ţii. La fel, faptul c ă în Preambul acceptarea termenilor Armisti ţiului era indicat ă ca un rezultat al înfrângerii României, iar prezentarea condi ţiilor acestuia se f ăcea în numele tuturor Na ţiunilor Unite, al ături de angajamentele şi obliga ţiile militare enun ţate în absen ţa recunoa şterii cobeligeran ţei, a condus la erodarea semnificativ ă a pozi ţiilor Bucure ştilor în perspectiva Conferin ţei de Pace. Dup ă cum afirma Alexandru Cretzianu, Conven ţia de Armisti ţiu încheiat ă la Moscova a constituit „o surpriz ă dureroas ă” pentru poporul român 44 . Regimul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control a fost pe întreaga sa durat ă doar un paravan pentru exercitarea ocupa ţiei sovietice pe teritoriul românesc. Abuzurile Armatei Ro şii au marcat aceast ă etap ă tragic ă, indicând în acest fel soarta României. Pe planul aplic ării Armisti ţiului, sovieticii au supralicitat mereu, exprimându-şi nemul ţumirea în raport cu ritmul în care autorit ăţ ile române s-au str ăduit s ă le satisfac ă solicit ările. În plan politic, ei au folosit cenzura şi amenin ţă rile pentru a înlesni venirea la putere a propriilor oameni, reuni ţi în câteva forma ţiuni insignifiante pentru via ţa politic ă a ţă rii. Prevederile Armisti ţiului au fost înc ălcate din start, cu efecte dezastruoase pentru evolu ţia României. Sub presiunea Comandamentului sovietic, guvernul român s-a v ăzut nevoit s ă pl ăteasc ă sume mult mai mari decât erau prev ăzute în contul desp ăgubirilor şi al între ţinerii trupelor Moscovei. Mai mult, f ără nici o baz ă legal ă, armata şi for ţele de poli ţie române şi-au v ăzut reduse drastic efectivele, peste 150 000 de osta şi români care au depus armele
42 Marin Radu Mocanu (coord.), România-marele sacrificat al celui de-al doilea r ăzboi mondial. Documente , Bucure şti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 297-309. 43 Ibidem , p. 310-314. 44 Citat în Gh. Buzatu, Românii în arhivele Americii. Comunismul trece Nistrul (1944-1947), Ia şi, Editura Moldova, 1992, p. 12. 208 dup ă 24 august au fost lua ţi prizonieri, iar românii de origine etnic ă german ă au fost deporta ţi. În plus, mul ţi dintre românii refugia ţi din Basarabia au fost vâna ţi, în temeiul articolului 5 45 . Din nefericire, dup ă cum consemna acela şi Al. Cretzianu, „cel pu ţin în primele şase luni, reprezentan ţii britanici şi americani nu au luat deloc parte la lucr ările Comisiei de Armisti ţiu. Activitatea lor s-a m ărginit, astfel, la a fi simpli observatori t ăcu ţi” 46 . Progresul rapid înregistrat de armatele Na ţiunilor Unite în vara anului 1944, prin succesul opera ţiunii „Overlord” şi prin lovitura de stat de la Bucure şti, a generat posibilitatea ca realitatea de pe câmpurile de lupt ă s ă permit ă încheierea ostilit ăţ ilor în Europa, înainte ca Marile Puteri s ă ajung ă la un acord definitiv referitor la configura ţia lumii postbelice. Atunci a fost efectuat ă o ultim ă tentativ ă cu caracter strategic, care ar fi putut modifica destinul României. Este vorba despre propunerea britanic ă de a redirec ţiona efortul aliat dinspre Normandia, unde o întârziere era inevitabilă, înspre linia Istria – Ljubljana – Viena – Ungaria. Ideea a fost respins ă categoric de c ătre generalul Eisenhower şi de pre şedintele Roosevelt şi a constituit, al ături de problema organiz ării unui nou guvern italian şi de cea a metodelor şi obiectivelor politicii britanice în Grecia, un alt element de discordie între Foreign Office şi State Department. În acest context, pe m ăsura înaint ării trupelor sovietice, a realit ăţ ii diplomatice induse de Conven ţia de Armisti ţiu cu România şi de negocierile pentru încheierea unui document similar cu Bulgaria, premierul Marii Britanii a considerat oportun s ă î şi conserve influen ţa în Balcani, prin negocierea unui acord cu Stalin 47 . Guvernul britanic se ar ătase ner ăbd ător s ă delimiteze sferele de influen ţă printr-un acord tripartit înc ă din 1942, îns ă împotrivirea administra ţiei americane amânase acest moment. Cât despre caracterul în ţelegerii, în aprilie 1944 Churchill îl asigurase pe Molotov c ă îi recunoa şte pe sovietici drept „liderii no ştri în afacerile române şti” 48 . Dup ă negocieri preliminare şi o prim ă tentativ ă de parafare a unui acord în vara lui 1944, pasul decisiv a fost f ăcut în octombrie acela şi an, prin vizita întreprins ă de Churchill şi Eden la Moscova. Istoria a imortalizat hârtia pe care liderii celor dou ă mari puteri au convenit asupra împ ărţirii influen ţei asupra mai
45 Edificatoare sunt materialele reunite de Marin Radu Mocanu în România şi Armisti ţiul cu Na ţiunile Unite. Documente , Bucure şti, Arhivele Statului din România, 1998, passim. 46 Gh. Buzatu, Românii în arhivele Americii, p. 15. 47 Vezi Warren F. Kimball, Forged in War: Roosevelt, Churchill, and the Second World War, New York, William Morrow, 1997. 48 Elisabeth Barker, British Policy in South-East Europe in the Second World War , Londra, Macmillan, 1976, p. 277. 209 multor na ţiuni, printre care, în formula de 90% U.R.S.S. – 10% Marea Britanie, şi românii. Astfel, a fost efectuat schimbul România – Grecia, ţar ă în care occidentalii urmau s ă de ţin ă 90% din influen ţă . Eden şi Molotov au dezb ătut ulterior problema Bulgariei, Ungariei şi Iugoslaviei, pentru ministrul de externe englez singurul element cu adev ărat relevant fiind aplicarea f ără dificult ăţ i a acordului în privin ţa Greciei. Din acest punct de vedere, liderii britanici s-au declarat mul ţumi ţi, atât imediat dup ă realizarea acordului cât şi în intervalul urm ător 49 . În fapt, prin acordul Churchill - Stalin din 11 octombrie 1944 era consacrat ă o realitate izvorât ă din situa ţia militar ă şi din ţelurile şi sl ăbiciunea diploma ţiilor vestice. Emblematic r ămâne faptul c ă, chiar dac ă a luat imediat cuno ştin ţă de con ţinutul acordului procentual de la Moscova, prin mijloace diplomatice, guvernul Statelor Unite a refuzat s ă fie în ştiin ţat oficial în aceast ă privin ţă , r ămânând fidel principiului delimit ării zonelor de influen ţă dup ă încheierea ostilit ăţ ilor. A. J. P. Taylor nota în 1969: „Într-un fel, nu au existat rela ţii anglo- americane în cel de-al doilea r ăzboi mondial. A fost doar leg ătura personal ă a lui Churchill cu Roosevelt. Rela ţiile anglo-sovietice erau mai importante. Începând din 1943 a fost clar c ă Rusia Sovietic ă va ie şi din r ăzboi ca o putere formidabil ă, iar pozi ţia ei în Europa a devenit a doua preocupare ca importan ţă pentru Churchill, dep ăş it ă doar de înfrângerea lui Hitler. Preocuparea sa de a ajunge la o în ţelegere clar ă cu Uniunea Sovietic ă înainte de sfâr şitul r ăzboiului a fost principala, poate singura sa contradic ţie cu Roosevelt, care, în stilul s ău evaziv caracteristic, inten ţiona s ă p ăstreze deschis ă situa ţia pân ă la finalul ostilit ăţ ilor. Politica lui Churchill, exprimat ă abrupt, era partajarea. Pornind de la retragerea american ă din Europa, dup ă cum toate declara ţiile lui Roosevelt îi d ădeau dreptul s ă cread ă, el avea în vedere o divizare a Europei în sfere de influen ţă britanice şi sovietice. Churchill nu avea nici o politic ă european ă, într-un sens mai larg. Viziunea sa era în întregime negativ ă: înfrângerea Germaniei” 50 . Cercet ătoarea britanic ă Elisabeth Barker remarca în cuprinsul unei remarcabile lucr ări consacrat ă politicii Londrei în Europa R ăsăritean ă pe parcursul celei de-a doua conflagra ţii mondiale, c ă în 1944 şi 1945 atitudinea lui Churchill fa ţă de România a urmat întocmai limitele convenite la Moscova. Documentele vremii, invocate de E. Barker şi de istoricii români, confirm ă în întregime acest enun ţ51 . Astfel, pe 4 noiembrie 1944, primul ministru al Marii Britanii îi transmitea lui Eden: „Interesul nostru în România este doar de 10% şi suntem
49 Ibidem. 50 A.J.P. Taylor, Churchill Revised. A Critical Assesment , New York, The Dial Press, 1969, p. 56-57. 51 Ibidem ; Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947) , p. 403-409. 210 ceva mai mult decât ni şte spectatori”. La fel, pe 7 noiembrie, Churchill îi recomanda ministrului de externe s ă impun ă reprezentan ţilor Londrei la Bucure şti modera ţia datorat ă „particip ării foarte mici pe care am optat s-o avem în problemele din România”. Asemenea lu ări de pozi ţie au continuat, iar efectul lor, dup ă cum sublinia Gh. Buzatu, a fost imediat în privin ţa modului în care diploma ţii britanici s-au manifestat la Bucure şti, în etapa comuniz ării României 52 . Realizând c ă Uniunea Sovietic ă se manifesta în afara cadrului de cooperare trasat în 1943 la Moscova şi la Teheran, secretarul de stat american, Cordell Hull, i-a solicitat l ămuriri propriului ambasador, Averell Harriman. Răspunsul acestuia nu a întârziat. Harriman credea c ă „atunci când ru şii au v ăzut victoria la orizont au început s ă pun ă în practic ă politicile pe care inten ţionau s ă le urmeze în timpul p ăcii” 53 . Pentru România, intervalul dintre acordul Churchill–Stalin şi marea conferin ţă aliat ă de la Yalta a constituit o etap ă deosebit de dificil ă prin poverile impuse de regimul Conven ţiei de Armisti ţiu. Dup ă cum se remarca într-un raport întocmit în decembrie 1944 de trei ofi ţeri ai Office of Strategic Studies, „este foarte limpede c ă ru şii inten ţionau, înc ă de la început, s ă-şi asume puterea executiv ă şi, în consecin ţă , rolul dominant în dirijarea Comisiei Aliate de Control” 54 . Dificult ăţ ile induse de regimul de ocupa ţie sovietic au fost fructificate în sensul for ţă rii de c ătre autorit ăţ ile de la Moscova a numirii unui guvern comunist. Reprezentantul acestora, A. I. Vî şinski, adjunctul ministrului afacerilor externe, a venit în noiembrie la Bucure şti pentru a examina executarea de c ătre guvernul român a clauzelor armisti ţiului. În timpul vizitei înaltului demnitar sovietic, administra ţia româneasc ă din Transilvania a fost retras ă, dup ă ce fusese reinstaurat ă la 25 octombrie, momentul alung ării ultimelor trupe germane şi maghiare din Nordul Ardealului. Era un semnal clar c ă Uniunea Sovietic ă utiliza ca factor de presiune şi problema Transilvaniei. A urmat o vizit ă a liderilor comuni şti din România la Moscova în ianuarie 1945, în cursul căreia Stalin le-a dat instruc ţiuni lui Dej, Pauker şi Apostol s ă r ăspândeasc ă ideea c ă numai un guvern al Frontului Na ţional Democratic va beneficia de clemen ţa sovietic ă în problema Ardealului 55 . Reveni ţi la Bucure şti, şefii comuni şti au convocat mai multe şedin ţe ale Frontului în care au creionat modalit ăţ ile de provocare a unei crize politice,
52 Ibidem. 53 Averell W. Harriman, Elie Abel, Special Envoy to Churchill and Stalin , London-New York, Heinemann, 1950, p. 176. 54 Marin Radu Mocanu (coord.), România şi Armisti ţiul cu Na ţiunile Unite. Documente , p. 126-134. 55 Vasile Şandru, op.cit. 211 pentru înl ăturarea guvernului generalului R ădescu 56 . În acest sens, asaltul final al fidelilor Moscovei s-a dat dup ă încheierea Conferin ţei celor Trei Mari de la Yalta din 9-11 februarie 1945. Situa ţia militar ă a for ţelor aliate era diferit ă la începutul lui februarie 1945. În vreme ce alia ţii occidentali î şi reveneau cu greu dup ă contraofensiva german ă din Ardeni, armatele sovietice ajungeau la Oder şi ocupau cea mai mare parte a Ungariei. Comportamentul celor Trei Mari la reuniunea din Crimeea confirma în liniile esen ţiale atitudinea urmat ă pân ă atunci. Singurul obiectiv pe care Roosevelt a insistat a fost adoptarea unei „Declara ţii asupra Europei Eliberate” întemeiat ă pe principiile din Charta Atlanticului, lucru pe care Stalin l-a acceptat f ără probleme, mai ales c ă se men ţinea o abordare utopic ă, idealist ă, care ignora de exemplu crearea de institu ţii şi reglement ări menite a aplica politica comun ă atât de corect consemnat ă în document. Pentru Churchill, Yalta a constituit oportunitatea de a solicita o serie de clarific ări referitoare la politica est-european ă, îns ă demersurile sale au fost îngr ădite de preocuparea fervent ă de a nu periclita acordul consemnat în octombrie 1944. Sovieticii au în ţeles foarte bine în urma Conferin ţei de la Yalta c ă, în absen ţa unor decizii rezultate din coliziunea cu punctele de vedere occidentale asupra Răsăritului Europei, singura direc ţie de ac ţiune era cea izvorât ă din contextul militar. Iar Europa de Est se afla deja în cea mai mare parte sub ocupa ţia lor. Dup ă cum consemna Arthur Conte, „prin avantajul pe care-l acord ă cu atâta u şurin ţă cinismul lui Stalin, Yalta, departe de a duce la o pace durabil ă, d ă frâu liber tuturor abuzurilor realismului sovietic. Abia la Yalta comunismul interna ţional î şi d ă seama de naivitatea Occidentului. Temeritatea lui Roosevelt dă fiori, dar şi mai înfrico şă tor e faptul c ă în eventualitatea e şecului politicii sale de atunci, el n-a prev ăzut nici o politic ă de schimb, nici o cale de interven ţie. Pu ţini s-ar ab ţine s ă afirme c ă impruden ţa sa n-a fost egalat ă decât de încrederea sa în sine” 57 . Problema României nu s-a aflat pe ordinea de zi a reprezentan ţilor marilor puteri în februarie 1945. De altfel, cu excep ţia unor aspecte referitoare la Polonia şi Iugoslavia, pentru Europa de Est singura relevan ţă a Yaltei a fost conferit ă de precipitarea ini ţiativelor sovietice în direc ţia comuniz ării regiunii 58 . James F. Byrnes nota în memoriile sale c ă „pre şedintele Roosevelt credea c ă situa ţia din România nu oferea cel mai bun caz test al rela ţiilor noastre cu sovieticii. Marea Britanie şi Statele Unite nu aveau for ţe armate dislocate în România. Ţara se afla sub controlul exclusiv al Armatei Ro şii. Pre şedintele ştia
56 Vezi Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae R ădescu , Bucure şti, Editura ALL, 1996. 57 Arthur Conte, Ialta sau împ ărţirea lumii , Bucure şti, Editura Compania, 2000, p. 311. 58 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 107. 212 că sovieticii trebuiau s ă-şi men ţin ă o linie de comunica ţie prin România cu armatele lor din Germania. Ştia c ă sovieticii vor pretexta c ă ac ţiunea era necesar ă pentru a proteja propriile trupe şi ştia c ă nu va putea ob ţine de la români, care se aflau sub domina ţia Armatei Ro şii, informa ţii care s ă contrazic ă preten ţiile sovietice” 59 . Mostr ă a gândirii factorilor de decizie americani, pentru Harry Hopkins, Conferin ţa de la Yalta „reprezenta zorii unei noi zile, pentru care ne rugam şi despre care vorbeam de atât de mul ţi ani” 60 . În ţar ă conduc ătorii partidelor democratice au f ăcut apel la spiritul principiilor generoase adoptate la Yalta, în vreme ce pentru comuni şti venise timpul ca aspectele practice s ă primeze. Pentru ei, spiritul Yaltei a fost întruchipat la Bucure şti de A.I. Vî şinski. Violen ţele provocate de comuni şti în România la scurt timp dup ă ce Stalin, Churchill şi Roosevelt şi-au luat r ămas bun l-au adus la Bucure şti pe Vî şinski, pentru care semnifica ţia expresiilor din „Declara ţia asupra Europei Eliberate” era alta fa ţă de cea re ţinut ă, de exemplu, de Regele Mihai. În urma a trei întrevederi Regele Mihai-Vî şinski derulate la Palatul Regal, a fost impus ă solicitarea sovietic ă de demitere a guvernului Rădescu şi de instalare a unui cabinet format eufemistic din „reprezentan ţii partidelor democratice şi din persoane f ără apartenen ţă politic ă”. La 6 martie 1945, Regele a semnat decretul de numire a cabinetului condus de Petru Groza 61 . Dou ă zile mai târziu, primul ministru britanic comenta astfel evolu ţiile din România, într-o scrisoare adresat ă unui Roosevelt muribund: „Sunt convins că şi dumneavoastr ă ve ţi fi la fel de mâhnit ca şi mine de recentele evenimente din România. Ru şii au reu şit s ă stabileasc ă conducerea unei minorit ăţ i comuniste prin for ţă şi prin false declara ţii. Am fost foarte stânjeni ţi în protestele noastre de faptul c ă, în scopul de a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine am recunoscut la Moscova c ă Rusia va avea o voce larg preponderent ă în Bulgaria şi România [...] Sunt de asemenea foarte con ştient c ă avem în mâinile noastre problema mult mai importantă a Poloniei şi, prin urmare, nu doresc s ă fac nimic în privin ţa României care ar putea prejudicia perspectivele noastre de a ajunge la un acord pentru Polonia” 62 .
59 James F. Byrnes, Speaking Frankly , New York, Harper and Brothers, 1947, p. 57. 60 Ibidem , p. 59. 61 Detalii în Radu Ciuceanu şi colaboratori, eds ., Misiunile lui A. I. Vî şinski în România. (Din istoria rela ţiilor româno-sovietice, 1944-1946). Documente secrete , Bucure şti, INST, 1997. 62 Publicat în Ion Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, eds., Sovietizarea României, Percep ţii anglo-americane (1944-1947) , Bucure şti, Editura Iconica, 1993, p. 139. 213
O s ăpt ămân ă mai târziu, Generalul Schuyler, delegatul american în Comisia Aliat ă (Sovietic ă) de Control de la Bucure şti, nota în jurnalul s ău: „Se pare c ă Washingtonul şi Londra nu prea mai au altceva de f ăcut decât s ă accepte situa ţia a şa cum este, ceea ce înseamn ă comunism pentru România de acum încolo.” 63 O prim ă consecin ţă a valid ării guvernului Groza s-a produs în zilele de 8-9 martie 1945, când, în urma unui schimb de scrisori între proasp ătul pre şedinte al Consiliului de Mini ştri de la Bucure şti şi Stalin, s-a trecut la reinstaurarea administra ţiei române şti în Transilvania de Nord. Şedin ţa Consiliului de Mini ştri din 13 martie a avut un caracter special, menit a celebra „darul” pe care „marele vecin” îl f ăcuse poporului român şi s-a desf ăş urat în prezen ţa celui pe care l-am putea numi conduc ătorul informal al României în martie 1945, A.I. Vî şinski. Protestele formulate de liberali şi ţă răni şti împotriva politiz ării unui act firesc, de fapt îndreptarea unei situaţii deja corectat ă juridic prin Conven ţia de Armisti ţiu, au r ămas f ără ecou 64 .
DRUMUL C ĂTRE CONFERIN ŢA P ĂCII
Problemele României reflectate în proiectele de organizare a p ăcii
Spre deosebire de conflictele anterioare, cele dou ă r ăzboaie mondiale au adus, pe lâng ă nout ăţ ile rezultate din amploarea angaj ării şi a teatrelor de lupt ă ori din tehnica militar ă şi strategia utilizate, şi inova ţii în privin ţa preg ătirii păcii. Conflagra ţiile secolului XX au introdus o form ă institu ţional ă a acestui tip de preocup ări şi o leg ătur ă direct ă între formularea politicilor fa ţă de alia ţi şi adversari şi activitatea organismelor create pentru a furniza solu ţii în acest sens. Cu prec ădere cea de-a doua conflagra ţie mondial ă, prin amploarea şi dificultatea problemelor ce trebuiau solu ţionate prin tratatele de pace, a constituit oportunitatea de a se valorifica solu ţiile înaintate de organisme de tipul comitetului american „Inquiry”, din timpul primului r ăzboi mondial 65 . Organizat ă la ini ţiativa Pre şedintelui Wilson, în septembrie 1917, „Inquiry” a reunit peste 150 de speciali şti, care au redactat peste dou ă mii de rapoarte şi documente. În privin ţa României, comitetul american a recomandat acceptarea
63 C.V.R. Schuyller, Misiune dificil ă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946) , Edi ţie de Al. O şca, M. Chiri ţoiu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1997, p. 69. 64 Stenograma şedin ţei Consiliului de Mini ştri din 13 martie 1945 în Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1945 , Bucure şti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 198-209. 65 Referitor la faimoasa Comisie Inquiry, vezi Lawrence E. Gelfand, The Inquiry . American Preparations for Peace , 1917-1919 , New Haven, 1963. 214
Unirii cu ţara a Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei, a dou ă treimi din teritoriul Banatului şi stabilirea grani ţei cu Bulgaria conform liniei existente înaintea celui de-al doilea r ăzboi balcanic. Printre membrii „Inquiry” care au avut un rol important în evaluarea problemelor române şti s-au num ărat Max Handman, originar din România, profesor de sociologie la Universitatea din Texas (dup ă ce studiase în Fran ţa şi Germania şi ob ţinuse titlul de doctor la Universitatea din Chicago) şi Isiah Bowman, care va avea un rol important în trasarea cadrului P ăcii dup ă al doilea r ăzboi mondial, dup ă cum vom ar ăta în continuare 66 . Fie c ă s-au numit „Comitetul consultativ pentru politica extern ă postbelic ă”, „Comisia de preg ătire a tratatelor de pace şi a ordinii postbelice”, „Biroul p ăcii” sau „Comisia pentru studiul problemelor p ăcii”, astfel de institu ţii, reunind deopotriv ă speciali şti în mai multe domenii şi diploma ţi experimenta ţi, au produs, înc ă din primele faze ale conflagra ţiei, materiale, sinteze, analize, pe baza c ărora au fost avansate solu ţii pentru etapa încheierii păcii. În m ăsura în care ideile acestor organisme au fost încorporate în demersurile diplomatice ale marilor puteri sau ale celorlalte ţă ri, putem considera c ă multe dintre atitudinile vizibile în procesul p ăcii din 1946-1947 au fost trasate anterior. Bineîn ţeles, ele au trebuit s ă parcurg ă probele reprezentate de realitatea existent ă pe câmpurile de lupt ă şi de viziunile şi ambi ţiile oamenilor politici şi ale diploma ţilor din statele participante. Au rezultat astfel decizii care au schimbat harta lumii sau au modificat destinul unor na ţiuni, precum cea român ă, pentru decenii. În rândurile ce urmeaz ă ne vom referi la activitatea a dou ă organisme de acest tip, care au func ţionat în Statele Unite ale Americii şi, respectiv, în Uniunea Sovietic ă, ale c ăror concluzii le-am considerat reprezentative şi decisive în procesul tras ării prevederilor P ăcii rezervate României. Luna decembrie a anului 1941 a consemnat dou ă evenimente importante din perspectiva, îndep ărtat ă atunci, a p ăcii. Pe de o parte, la Moscova, ministrul de externe britanic Anthony Eden s-a între ţinut cu Stalin şi Molotov, care i-au prezentat o viziune sovietic ă asupra lumii postbelice caracterizat ă prin precizie şi ambi ţie. Conform inten ţiilor sovietice, exprimate în condi ţiile în care linia frontului se afla la o sut ă de kilometri de capitala U.R.S.S., din România urmau să fie anexate din nou Basarabia şi Bucovina de Nord, teritoriul acestei ţă ri urmând a g ăzdui puncte strategice sovietice. Pe de alt ă parte, la Washington, pe 28 decembrie 1941, pre şedintele Roosevelt a aprobat crearea unui „Comitet consultativ pentru politica extern ă postbelic ă”, cu misiunea de a trasa direc ţiile politicii americane în timpul negocierilor pentru pace. Timp de aproape trei ani, sub acest nume sau purtând alte denumiri, „Comitetul” a redactat mii de rapoarte
66 Ibidem , p. 55. 215
şi analize care au constituit baza dezbaterilor de la diferitele nivele ale diploma ţiei americane 67 . Înainte de a intra în detaliile activit ăţ ii „Comitetului” american, se cuvine să preciz ăm c ă acesta şi-a desf ăş urat activitatea într-o etap ă în care factorii de putere de la Washington erau extrem de favorabili în privin ţa alian ţei cu Uniunea Sovietic ă. În cadrul Departamentului de Stat, începând cu 1937, s-a impus opinia c ă Statele Unite trebuiau, în pofida tuturor dificultăţ ilor, s ă dezvolte şi s ă între ţin ă cea mai bun ă rela ţie posibil ă cu statul comunist. Aceast ă direc ţie ce s-a aflat în consonan ţă cu visul pre şedintelui Roosevelt de a fi consemnat de istorie ca „om al p ăcii”, a triumfat pân ă în 1946 şi a fost ilustrat ă de activitatea unor personaje precum adjunctul secretarului de stat, Sumner Welles, Joseph Davies, ambasadorul la Moscova, Henry Wallace, liderul stângii democrate americane şi so ţia pre şedintelui, Eleanor Roosevelt. De cealalt ă parte, a con ştientiz ării ţelurilor Moscovei, şi, în consecin ţă , partizani ai stop ării ambi ţiilor imperialiste ale statului comunist, s-au plasat diploma ţii din a şa numitul „grup de la Riga”, condu şi de Robert Kelley, începând din 1926 şef al Diviziei Est-Europene din cadrul Departamentului de Stat. Kelley a fost nevoit să p ărăseasc ă în 1937 aceast ă func ţie, pentru a fi ostracizat într-un post la lega ţia american ă din Ankara. Printre cei preg ăti ţi de Kelley în problema sovietic ă s-au num ărat George Kennan, Loy Henderson şi Charles Bohlen 68 . În acest fel, în vreme ce Uniunea Sovietic ă şi-a urm ărit punct cu punct, prin for ţa armelor, agenda stabilit ă înc ă înainte de declan şarea r ăzboiului, la Washington s-a refuzat la început orice compromis în problema reglement ărilor teritoriale şi a sferelor de influen ţă . Aceast ă atitudine, vizibil ă mai ales în leg ătur ă cu negocierile pentru tratatul anglo-sovietic, a fost rapid abandonat ă. Deja în vara anului 1943, Sumner Welles şi colegii s ăi au acceptat c ă men ţinerea bunelor rela ţii cu Uniunea Sovietic ă era mai important ă decât principiile înscrise în Charta Atlanticului. Astfel, „Comitetul” american a recomandat s ă fie recunoscute solicit ările Kremlinului referitoare la ţă rile baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord 69 . „Comitetul consultativ pentru politica extern ă postbelic ă” de la Washington s-a reunit pentru prima dat ă la 12 februarie 1942. Institu ţia reunea atât universitari cât şi diploma ţi. Func ţia de pre şedinte era de ţinut ă de Secretarul de Stat din perioada 1933-1944, Cordell Hull, în responsabilitatea c ăruia se afla activitatea „Comitetului”, iar adjunct era subsecretarul de stat din 1937 pân ă în 1943, Sumner Welles. În fapt, de func ţionarea „Comitetului” se ocupa unul
67 Vezi Harley A. Notter, Postwar Foreign Policy Preparation. 1939-1945, Washington, Departamentul de Stat, 1949. 68 Christopher D. O’Sullivan, Sumner Welles, Postwar Planning, and the Quest for a New World Order , p. 231. 69 Ibidem , p. 239. 216 dintre consilierii lui Hull, Leo Pasvolsky, un economist de origine rus ă. Activitatea a fost împ ărţit ă pe şase subcomitete, dintre care dou ă erau mai importante, cel „Politic” şi cel „Teritorial”. Primul a dezb ătut subiecte precum organizarea postbelic ă a lumii, rela ţiile cu celelalte state, inclusiv rela ţiile sovieto-americane, în vreme ce „Subcomitetul Teritorial” trebuia s ă formuleze solu ţii la disputele etnice şi teritoriale 70 . Şeful celui din urm ă „Subcomitet” a fost Isiah Bowman, de forma ţie geograf şi fost membru al „Inquiry” din timpul primului r ăzboi mondial. Unul dintre cei mai importan ţi membri ai Comitetului era editorul lui „Foreign Affairs”, Hamilton Fish Armstrong, care îi cuno ştea personal pe Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu şi fusese decorat de statul român în 1924. Un membru al „Comitetului” mai pu ţin favorabil cauzei române şti, la fel ca Sumner Welles, era Adolf A. Berle, fost subsecretar de stat şi cel mai tân ăr membru al delega ţiei americane la prima conferin ţă a p ăcii de la Paris. Printre speciali ştii proeminen ţi ai „Comitetului” îi enumer ăm pe Anne O’Hare McCormick (analist de politic ă extern ă la „New York Times”), Herbert Feis (economist, va deveni unul dintre cei mai importan ţi istorici ai r ăzboiului rece) şi Cavendish W. Cannon (diplomat de carier ă). „Comitetul Consultativ” de la Washington a beneficiat de munca de cercetare a unei echipe ce reunea tineri istorici, economi şti, librari, cartografi, condus ă de secretarul organismului, diplomatul Harley Notter. Adjunctul s ău şi liderul grupului de speciali şti în problemele teritoriale a fost Philip E. Mosley, un cunosc ător al istoriei Europei de Est, care vizitase Transilvania în 1935-1936. Al ţi membri ai diviziei de cercetare, istorici afla ţi la începutul carierei, preocupa ţi de viitorul Europei de Est, erau Harry N. Howard, John C. Campbell, Cyril E. Black şi Thomas F. Power 71 . Problemele p ăcii cu România s-au aflat în dezbaterea „Comitetului Consultativ” în mai multe rânduri. O chestiune ce afecta direct interesele române şti şi care a re ţinut aten ţia „Comitetului” în 1942, 1943 şi 1944 a fost cea a cre ării unei confedera ţii de state în centrul şi Estul Europei. Au fost examinate patru variante în acest sens, dintre care dou ă formulate pe filier ă ungar ă. Astfel, Arhiducele Otto de Habsburg a avansat ideea unei „Confedera ţii Danubiene” în limitele fostei monarhii habsburgice, iar exila ţii unguri Eckhardt şi Pelenyi au promovat varianta unei „Uniuni Danubiene” ce urma să încorporeze Austria, Ungaria, Boemia, Slovacia, Transilvania şi, probabil, Croa ţia 72 . Într-un raport trimis la Bucure şti înc ă din februarie 1941, îns ărcinatul cu afaceri ad interim al României în Statele Unite, Brutus Coste, a detaliat
70 Bela K. Kiraly, ed., Wartime American Plans for a New Hungary. Documents from the U.S. Department of State , New York, Columbia University Press, 1992, p. 49-50. 71 Ibidem. 72 Christopher D. O’Sullivan, op.cit ., p. 255. 217 activitatea revizionist ă a Arhiducelui Otto în America. Sprijinit de ierarhii catolici de origine maghiar ă, de unii membri ai comunit ăţ ii evreie şti precum şi de fostul ambasador William Bullitt, Otto de Habsburg a promovat între 1941 şi 1945 planul „Confedera ţiei Danubiene”, sus ţinându-şi demersul prin editarea unor lucr ări de istorie maghiar ă în limba englez ă73 . În cele din urm ă, ideea unei confedera ţii prin care s-ar fi reu şit refacerea construc ţiei imperiale austro-ungare a fost respins ă definitiv înc ă din 1943 de către diploma ţia sovietic ă, care avea propriile interese în regiune. Soarta Transilvaniei a re ţinut aten ţia „Subcomitetului Teritorial” în trei şedin ţe derulate în februarie 1943. Raportorul, John C. Campbell, a furnizat patru solu ţii posibile: revenirea la frontiera stabilit ă la Trianon, p ăstrarea rezultatului diktatului vienez, rectificarea în favoarea Ungariei a frontierei din 1920 şi o Transilvanie independent ă. Prima şedin ţă a „Subcomitetului” dedicat ă Transilvaniei s-a încheiat f ără nici un rezultat concret, cu excep ţia ideii ca acest teritoriu s ă fie administrat de for ţele Na ţiunilor Unite în primii ani de dup ă război. Reuniunea a dezb ătut formula Transilvaniei independente, pe care au comb ătut-o atât Bowman cât şi Armstrong. H.F. Armstrong a considerat aceast ă idee drept „nebuneasc ă şi comic ă” şi a ad ăugat c ă „propunerea pentru o Transilvanie independent ă a fost înaintat ă de Otto de Habsburg ca o modalitate de a deta şa un teritoriu de la România f ără a produce prea mult scandal” 74 . Nici cea de-a doua reuniune nu a avut mai mult succes. Pornind de la statisticile etnice furnizate de Campbell şi Mosley, Adolf Berle s-a pronun ţat pentru o solu ţie care s ă dea satisfac ţie total ă (întregul Ardeal) fie Ungariei, fie României. Ultima şedin ţă referitoare la Transilvania a constituit oportunitatea pentru a se înainta mai multe solu ţii, între care independen ţa teritoriului sau cuprinderea lui într-o federa ţie (Cannon), alocarea unei fâ şii pe frontier ă Ungariei şi autonomia Ţinutului Secuiesc (Bowman, Mosley şi Campbell), revenirea la frontiera din 1920 cu excep ţia unei fâ şii pe frontier ă (Armstrong) şi retrocedarea întregului teritoriu transilvan României (John MacMurray, consilier al lui Hull) 75 . În cele din urm ă, într-o reuniune ulterioar ă, din 2 martie 1943, „Subcomitetul” a re ţinut doar dou ă posibilit ăţ i, corespunz ătoare primelor dou ă variante avansate în ultima şedin ţă din februarie (independen ţă sau federa ţie şi revizuirea pe baze lingvistice a frontierei plus autonomie pentru secui). Trebuie precizat c ă în problema Transilvaniei a devenit clar ă deosebirea de abordare dintre diploma ţi (care se ar ătau mai favorabili Budapestei) şi exper ţi (care puneau accent pe argumentele etnice şi d ădeau satisfac ţie României astfel).
73 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 105, f. 18-20. 74 Bela K. Kiraly, op.cit ., p.112. 75 Ibidem. 218
Aceast ă distinc ţie era şi rezultatul propagandei maghiare din Statele Unite ale Americii, ştiut fiind faptul c ă în anii r ăzboiului Arhiducele Otto avea acces la Roosevelt şi la Sumner Welles, iar Eckhardt şi Pelenyi se între ţineau cu Berle. De altfel, argumentele economice prezentate de Eckhardt s-au reg ăsit în lu ările de pozi ţie ale lui Cannon 76 . Într-un memorandum din august 1943, John C. Campbell a consemnat sub form ă de recomandare atribuirea Ungariei fie a 9 000 de kilometri p ătra ţi, cu o popula ţie de 591 000 de oameni din care 50% maghiari, fie a 14.500 de kilometri p ătra ţi, locui ţi de aproape dou ă milioane de oameni, din care numai o treime erau unguri. Aceste variante urmau a fi completate de un schimb de popula ţie şi de acordarea unei largi autonomii secuilor. Varianta aprobat ă de „Comitetul Consultativ” a fost amendat ă succesiv în 1944, astfel încât unica propunere con ţinut ă de documentele pre şedintelui Roosevelt în vederea Conferin ţei de la Quebec era de a se acorda Ungariei o fâ şie îngust ă de teritoriu între Arad şi Satu Mare 77 . Departamentul de Stat a preluat propunerea membrilor „Comitetului Consultativ” şi a promovat ideea unei rectific ări a frontierei româno-ungare în 1945 şi în 1946. De asemenea, liderii guvernului de la Budapesta şi-au adaptat preten ţiile revizioniste astfel încât s ă coincid ă cu viziunea american ă, atât înaintea cât şi în timpul Conferin ţei de Pace de la Paris. Pornind de la principiul minimei schimb ări, Budapesta a insistat pân ă în ultimul moment pentru a primi o satisfac ţie cât de redus ă a preten ţiilor sale în Ardeal 78 . Dac ă Arhivele Na ţionale ale Statele Unite au declasificat documentele „Comitetului Consultativ” („Fondul Notter”) în 1974, reconstituirea modului în care diploma ţia sovietic ă a preg ătit configura ţia lumii postbelice a devenit posibil ă abia în anii „90”, când Federa ţia Rus ă a permis accesul istoricilor la documentele de interes pentru acest subiect. Au intrat astfel în circuitul istoriografic mai multe sinteze alc ătuite spre sfâr şitul conflagra ţiei de numele grele ale diploma ţiei Kremlinului, precum şi recomand ările „Comisiei de preg ătire a tratatelor de pace şi a ordinii postbelice”. Din prima categorie de documente face parte studiul lui Ivan M. Maisky, adjunct al lui Molotov, datat 10 ianuarie 1944, cuprinzând o schi ţă a obiectivelor politicii externe sovietice în deceniile de dup ă încheierea r ăzboiului. În cuprinsul analizei lui Maisky reg ăsim ideea stabilirii unor baze militare ale Armatei Ro şii în România. Totodată, diplomatul sovietic preconiza „interferen ţa în treburile interne” ale statelor foste aliate cu Germania, în scopul cre ării unor „democra ţii reale”. Maiski sus ţinea c ă se f ăceau propuneri care urm ăreau ca problemele
76 Ibidem. 77 Vezi Stephen D. Kertesz, The Last European Peace Conference, Paris, 1946- Conflict of Values, Hamilton, Hunyadi, 1992. 78 Ibidem. 219 referitoare la Ungaria s ă fie rezolvate „pe calea revizuirii deciziei a doua de la Viena referitoare la Transilvania şi prin alte procedee”. În opinia sa îns ă, Ungaria trebuia s ă fie p ăstrat ă pe „baza unei severe aplic ări a principiului etnografic” 79 . Tot Molotov a fost destinatarul unui document similar în scopuri, dar diferit în con ţinut, apar ţinând lui Andrei Gromîko, ambasadorul în Statele Unite la acea vreme. Datat 14 iulie 1944, materialul con ţinea, printre cauzele unor posibile disensiuni postbelice între Uniunea Sovietic ă şi Statele Unite ale Americii şi „viitorul Europei de Est”. Gromîko sublinia şi îngrijorarea unor cercuri americane în leg ătur ă cu instaurarea în ţă rile acestei regiuni ale unor regimuri de tip sovietic 80 . Ambele analize, redactate la cel mai înalt nivel al diploma ţiei sovietice, includeau ideea primatului intereselor de securitate sovietice şi cea a unui concert al marilor puteri care s ă patroneze divizarea lumii în sfere de influen ţă . Aceste principii au stat şi la baza documentelor redactate în cadrul „Comisiei de preg ătire a tratatelor de pace şi a ordinii postbelice” de la Moscova. Condus ă de fostul ministru de externe sovietic între 1930 şi 1939, Maxim Maximovici Litvinov (Meir Walach), „Comisia” a func ţionat în cadrul „Comisariatului poporului pentru afaceri externe” şi, de şi avea un mandat larg, în mod real de ţinea pu ţin ă putere. S-a afirmat chiar c ă institu ţia a fost înfiin ţat ă pentru a utiliza capacitatea intelectual ă a lui Litvinov şi a colaboratorilor s ăi, fără a le acorda putere. Printre ceilal ţi membri ai „Comisiei Litvinov” s-au num ărat diploma ţi, ca adjunc ţii lui V. M. Molotov, D. Manuilski şi S. Lozovski, şi exper ţi în politic ă extern ă apropia ţi pre şedintelui acesteia, ca I. Suri ţ, B. Stein şi istoricul E. Tarlé 81 . În cei doi ani de func ţionare, „Comisia” a produs o cantitate important ă de analize şi recomand ări, de şi nu a avut acces la coresponden ţa diplomatic ă sovietic ă. Redactate de o echip ă pu ţin numeroas ă de exper ţi, materialele au fost supuse dezbaterii membrilor „Comisiei”, cele mai importante recomand ări fiind scrise de Litvinov şi ajungând pe birourile lui Stalin şi Molotov. „Comisia” şi-a încheiat activitatea în decembrie 1945, pe motiv c ă-şi atinsese scopul, iar în anul urm ător Litvinov s-a retras din activitate 82 . Printre subiectele abordate de „Comisia Litvinov” s-a num ărat şi problema Transilvaniei. Astfel, la 5 iunie 1944, „Comisia” a dezb ătut mai multe solu ţii referitoare la acest teritoriu: realipirea la Ungaria, acceptarea frontierei de
79 Vladimir O. Pechatnov, The Big Three after World War II: New Documents on Soviet Thinking about Post War Relations with the United States and Great Britain , Washington D.C., Cold War International History Project, 1995, p. 5-6 80 Ibidem , p. 10. 81 Ibidem, p. 9-14. 82 Ibidem , p. 15-17. 220 la Trianon şi independen ţa Transilvaniei în afara oric ărei confedera ţii. Varianta cea mai favorabil ă României se întemeia pe „garan ţii durabile de colaborare strâns ă şi îndelungat ă cu U.R.S.S. şi pe renun ţarea definitiv ă la preten ţiile sale asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord". Cu acest prilej, Litvinov s-a pronun ţat în favoarea ideii independen ţei Transilvaniei, situa ţie ce ar fi înlesnit influen ţa sovietic ă asupra statelor din Balcani 83 . Trei zile mai târziu, într-o nou ă şedin ţă , Litvinov a reluat chestiunea Ardealului, rememorând solu ţiile posibile. Dintre cei prezen ţi, fostul ambasador sovietic în Fran ţa, I. Surit, a afirmat c ă acceptabile erau numai dou ă variante, şi anume revenirea la România („în condi ţiile schimb ării radicale a regimului de stat al României postbelice”) sau un stat independent transilvan. La rândul s ău, sus ţinut de Stein şi de Manuilski, S. Lozovski s-a pronun ţat pentru o Transilvanie independent ă, situa ţie care, în opinia sa, ar fi împiedicat refacerea economic ă a României ar fi constituit un instrument excelent de control atât al acestei ţă ri cât şi al Ungariei. F ără a concluziona, Maxim Litvinov a sus ţinut ideea independen ţei, cu argumentul c ă România ar fi depins mai mult de Uniunea Sovietic ă în acest fel 84 . Miza real ă a rezolv ării problemei Transilvaniei de c ătre sovietici transpare şi din stenograma şedin ţei „Comisiei” din 29 iulie 1944. Lozovski, care şi-a reluat propunerile din şedin ţele anterioare, a fost contrazis de aceast ă dat ă de I. Suri ţ, care a afirmat c ă „restituindu-i României Transilvania, noi vom pune o temelie trainic ă pentru dependen ţa României de politica noastr ă. O astfel de perspectiv ă este real ă, fiindc ă Transilvania are f ără nici o îndoial ă pentru România mai mult ă importan ţă decât Basarabia”. Comentând afirma ţiile lui Surit, Litvinov a f ăcut un rezumat al politicii sovietice fa ţă de problema Transilvaniei: „Aproape c ă exclud posibilitatea de a oferi Transilvania Ungariei, îns ă nu este o chestiune definitiv ă. Aceast ă variant ă s-ar putea materializa, dar într-o perspectiv ă mai îndep ărtat ă. Mai curând s-ar putea ajunge la un acord comun cu România în schimbul renun ţă rii la Basarabia şi Bucovina, dar acest lucru se poate întâmpla numai cu anumite garan ţii şi cu o anumit ă influen ţă asupra viitoarei politici române şti. Nu ştiu dac ă vom putea s ă ob ţinem astfel de garan ţii şi în condi ţiile în care guvernul se va schimba iar politica va fi alta. Dac ă am reu şi s ă implement ăm un control, alta ar fi situa ţia. Dar pân ă ce acest lucru nu se va înf ăptui, r ămâne posibilitatea separ ării Transilvaniei şi transform ării ei într-un stat de sine st ătător. Acest lucru poate fi provizoriu pân ă în momentul în care noi vom putea ajunge la o în ţelegere cu Ungaria sau România. Sau poate c ă va r ămâne a şa timp îndelungat, având în vedere c ă acest
83 Tatiana Pokivailova, 1944. Transilvania pe masa Comisiei Litivinov , în „Magazin Istoric”, XXXII, 1998, nr. 1. 84 Ibidem. 221 mic stat va avea nevoie de ocrotitor, care poate fi numai Uniunea Sovietica, marea putere din apropiere” 85 . Spre deosebire de omologii lor americani, diploma ţii sovietici au abordat problema Transilvaniei mai mult din perspectiva intereselor pe termen lung ale Moscovei, decât privind în trecut. În analizele înaintate lui Stalin şi Molotov în lunile ce au urmat, Litvinov a p ăstrat ideea unei sfere de securitate a Uniunii Sovietice care s ă includ ă şi România. Cât despre problema Transilvaniei, aceasta a devenit o miz ă pe baza căreia Moscova a jucat cartea comuniz ării României.
Rolul Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe. De la Potsdam la Paris
Conferin ţa de la Yalta a reprezentat momentul declan şator al unei noi tendin ţe în politica extern ă american ă. Generozitatea principiilor enun ţate în localitatea din Crimeea contrasta flagrant cu ceea ce diploma ţi, militari şi lideri politici americani au început s ă în ţeleag ă, anume c ă Uniunea Sovietic ă aplica pân ă în cele mai mici detalii o politic ă agresiv ă a faptului împlinit, ale c ărei implica ţii erau limpezi mai ales în Estul Europei, prin evenimente de felul instal ării cu for ţa a guvernului Groza la Bucure şti. Dup ă cum concluziona Wilfried Loth, pe cât de subestimate fuseser ă inten ţiile lui Stalin înainte de 1945, pe atât de exagerate erau acum aprecierile unor factori de la Washington cu privire la expansiunea sovietic ă. Din p ăcate, nici Roosevelt sau Truman, nici secretarii lor de stat nu au g ăsit c ăile politice şi diplomatice în acest interval crucial, pentru a fructifica situa ţia excep ţional ă a Statelor Unite. Era singura ţar ă al c ărui teritoriu nu fusese afectat în mod direct de conflagra ţie, avea 7 milioane de oameni sub arme, erau singurii posesori ai celei mai distrug ătoare arme inventat ă pân ă atunci, iar economia func ţiona impecabil. Tensiunile dintre Alia ţi au atins cote înalte în 1945 ca urmare a ac ţiunii ruse şti în for ţă în România, a disputelor generate de situa ţia din Polonia şi a acuza ţiilor lansate de Stalin în leg ătur ă cu inten ţia anglo-americanilor de a încheia o pace separat ă cu Germania. Între timp, la 12 aprilie, la Washington s-a produs decesul lui Roosevelt, urmat de instalarea la Casa Alb ă a unui novice în materie de politic ă extern ă, Harry S. Truman. Disensiunile dintre americani şi sovietici au marcat şi Conferin ţa de constituire a Organiza ţiei Na ţiunilor Unite de la San Francisco. Într-o tentativ ă de detensionare a climatului dup ă capitularea Germaniei, Truman l-a trimis pe Harry Hopkins la Moscova unde
85 Vezi volumul de documente din arhivele Federa ţiei Ruse editat de T.V. Volokitina, T.M. Islamov şi T.A. Pokivailova, Problema transilvan ă. Disputa teritorial ă ungaro-român ă şi U.R.S.S. 1940-1946 ; citatul a fost preluat de Vasile Şandru în Conexiunea moscovit ă a problemei transilvane, „Magazin Istoric”, XXXV, 2001, nr. 11. 222 fostul consilier intim al lui Roosevelt a întâlnit un Stalin extrem de iritat. În cele din urm ă, dictatorul sovietic a acceptat s ă-i întâlneasc ă pe Truman şi pe Churchill (al ături de Clement Attllee, succesorul s ău) la Potsdam, în cadrul unei conferin ţe menit ă a elucida diferendele existente 86 . Astfel, între 17 iulie şi 2 august 1945, liderii celor trei Mari Puteri înving ătoare s-au între ţinut pentru ultima dat ă în aceast ă formul ă în Palatul Cecilienhof din capitala landului Branderburg. Ordinea de zi a întâlnirii a con ţinut chestiuni care au determinat mai multe crize ale convorbirilor, încât în cele din urm ă impresia observatorilor a fost c ă fiecare parte a f ăcut concesii în zonele unde oricum nu mai avea posibilit ăţ i de influen ţă 87 . Pentru evolu ţia României, important a fost acordul Marii Britanii şi al Uniunii Sovietice cu privire la propunerea americană de a se înfiin ţa Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe, ca organism responsabil de întocmirea tratatelor de pace cu Italia, Finlanda, România, Ungaria şi Bulgaria. Alc ătuit din reprezentan ţii principalelor cinci puteri înving ătoare, cei Trei Mari plus China şi Fran ţa, Consiliul pleca de la premisa c ă fiecare tratat trebuia realizat de statele care semnaser ă armisti ţiul cu inamicul respectiv. Deci Tratatul cu România urma a fi creionat de şefii diploma ţiilor sovietic ă, american ă şi britanic ă. Procedura stabilit ă la Potsdam includea o prim ă reuniune a Consiliului în care mini ştrii s ă cad ă de acord asupra prevederilor esen ţiale, urmat ă de o întâlnire a adjunc ţilor lor care s ă confere o form ă clar ă a acordului şi în care s ă fie trasate şi detaliile ori articolele de o importan ţă redus ă. La cea de-a doua întâlnire a organismului urma a fi dezb ătut ă forma ini ţial ă a proiectelor şi rezolvate toate controversele ivite. Textele definitivate astfel trebuiau înaintate Na ţiunilor Unite care formulau recomand ări pentru ultimul Consiliu, în cadrul c ăruia urmau a fi aprobate versiunile finale ale tratatelor 88 . Pentru Stalin referirea la Na ţiunile Unite nu avea foarte mare importan ţă de vreme ce U.R.S.S., Statele Unite şi Marea Britanie aveau s ă reprezinte interesele tuturor. Oricum, patru din cele cinci state foste inamice se aflau sub control sovietic, de şi declara ţia de la Potsdam con ţinea ideea unor „guverne democratice recunoscute” în România, Ungaria şi Bulgaria, cu care Consiliul urma s ă se rela ţioneze. În ţar ă, Conferin ţa de la Potsdam a inoculat o doz ă de optimism în rândurile opozi ţiei democratice, existând speran ţa c ă guvernul Groza va fi înlocuit cu unul alc ătuit din reprezentan ţii Blocului Na ţional Democrat, care s ă organizeze alegeri libere şi s ă reprezinte România la Conferin ţa P ăcii. Pe de alt ă parte, recunoa şterea guvernului comunist de c ătre Uniunea Sovietic ă, survenit ă
86 Harry S. Truman, Memoirs. Years of Decisions , New York, 1955, p. 79-81. 87 Wilfried Loth, Împ ărţirea lumii. Istoria r ăzboiului rece, 1941-1955 , Bucure şti, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 93. 88 Ibidem. 223 la 6 august 1945, a fost interpretat ă ca înc ă o dovad ă a determin ării Moscovei de a p ăstra controlul în aceast ă parte a Europei. În viziunea liderilor democra ţi, decisiv ă urma s ă se dovedeasc ă atitudinea diploma ţiilor american ă şi britanic ă. Pe 13 august, lega ţia american ă din România a primit instruc ţiunile mult aşteptate. Departamentul de Stat recomanda ca, „f ără a l ăsa s ă se întrevad ă posibilitatea unui sprijin din partea noastr ă fa ţă de orice plan de schimbare a guvernului propus de liderii opozi ţiei, nu trebuie sub nici un motiv s ă îi descuraj ăm pe ace şti lideri în încerc ările lor de a face o astfel de schimbare” 89 . Încurajat de acest mesaj şi motivându-şi solicitarea prin aceea c ă Tratatul de Pace nu poate fi încheiat decât cu un guvern democratic recunoscut, Regele Mihai i-a cerut lui Groza s ă demisioneze. Refuzul premierului de a renun ţa la portofoliu a determinat a şa numita „grev ă regal ă”, în fapt, ultima tentativ ă serioas ă cu sprijin occidental de a împiedica instaurarea unui regim comunist în România. Miza acestei mut ări a Regelui era semnificativ ă şi în perspectiva negocierilor pentru încheierea p ăcii, iar primul act al acestui proces l-a constituit Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe care urma s ă aib ă loc la Londra. Replica Moscovei la ini ţiativa opozi ţiei nu a întârziat s ă apar ă, sub forma unei noi recunoa şteri publice a cabinetului comunist, urmat ă de o vizit ă în capitala U.R.S.S. a lui Groza şi T ătărescu, în calitate de lideri oficiali români, unde au primit instruc ţiuni ferme s ă-şi p ăstreze pozi ţiile 90 . Între timp, la 12 septembrie 1945, când se împlinea un an de la semnarea Conven ţiei de Armisti ţiu între România şi Puterile Aliate şi Asociate, în capitala britanic ă se deschideau lucr ările Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe. Consider ăm util ă o succint ă prezentare a biografiilor principalilor actori ai negocierilor interaliate, în urma c ărora au fost creionate primele tu şe ale actului Păcii cu România. Cariera lui Veaceslav Mihailovici Molotov a fost indisolubil legat ă de cea a lui Stalin. A împ ărţit cu el dificult ăţ ile vie ţii pentru revolu ţie şi a contribuit la consolidarea pozi ţiei acestuia în cadrul luptelor intestine interbelice. În mai 1939 l-a înlocuit pe Litvinov în calitate de comisar pentru afacerile externe şi
89 C.V.R. Schuyller, Misiune dificil ă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946) , Edi ţie de Al. Oşca, M. Chiri ţoiu, Bucure şti, Editura Enciclopedic ă, 1997, p. 175- 176. 90 Un raport al lega ţiei americane la Bucure şti din 15 septembrie 1945 consemna c ă „delega ţia condus ă de Groza a primit urm ătoarele instruc ţiuni de la Moscova: 1. Guvernul nu va demisiona sub nici o form ă, 2. Guvernul va folosi toate mijloacele pentru a p ăstra bune rela ţii cu regele, 3. Molotov i-a asigurat pe membrii delega ţiei c ă trupele sovietice nu vor fi retrase din România pân ă când nu se va instala un guvern comunist”, în Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1945 , Bucure şti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 355. 224 din aceast ă func ţie a fost prezent în epicentrul tuturor ini ţiativelor diplomatice ale statului sovietic în timpul conflagra ţiei şi dup ă aceea. În rela ţia cu alia ţii occidentali Molotov a afi şat o ostilitate adaptat ă în func ţie de interesele pe termen lung, de construire a lag ărului comunist, dublat ă de aten ţia acordat ă fiec ărui detaliu al textelor asupra c ărora urma s ă-şi exprime opinia. La Londra, Molotov a sosit cu gândul c ă armisti ţiile încheiate anterior puteau constitui foarte bine baza tratatelor de pace. James Francis Byrnes, secretarul de stat american, era un veteran al politicii de peste Atlantic şi îndeplinise mai multe responsabilit ăţ i pe parcursul celui de-al doilea r ăzboi mondial. Prezent la Yalta, în delega ţia lui Roosevelt, Byrnes a fost recuperat de Truman pe care l-a asistat în formularea politicii externe a Statelor Unite pân ă în 1947. În capitala Marii Britanii, Byrnes era hot ărât s ă sus ţin ă a şa numita „solu ţie polonez ă”, adic ă reformarea guvernelor din ţă rile est europene pe baze larg democratice şi organizarea unor alegeri libere ca premis ă a încheierii tratatelor de pace. Considerat unul dintre cei mai puternici lideri sindicali din prima jum ătate a secolului XX, Ernest Bevin, gazda reuniunii, fusese numit recent, la 26 iulie 1945, secretar de externe în cabinetul Attlee. În momentul începerii Consiliului, Bevin începuse s ă abandoneze o mare parte din optimismul cu care privea rela ţiile cu Uniunea Sovietic ă. Pe lista participan ţilor la tratativele de la Londra s-a mai aflat şi ministrul de externe francez, George Augustin Bidault, a c ărui prezen ţă la viitoarele reuniuni de acest fel va constitui un motiv de disput ă între guvernul condus de Charles de Gaulle şi celelalte state înving ătoare. În Consiliul de la Londra, derulat între 12 septembrie şi 2 octombrie 1945, a devenit evident faptul c ă problemele dificile existente prin situa ţia din Europa de Est nu aveau s ă fie solu ţionate în sensul dorit de americani. Molotov a venit cu propria agend ă, care ar putea fi sintetizat ă printr-o singur ă expresie: status quo . Pentru demnitarul sovietic nu era acceptabil ă nici o abatere de la spiritul prevederilor din conven ţiile de armisti ţiu. În acest sens, delega ţia sovietic ă a prezentat un memorandum în care se propunea ca textul documentului semnat cu România la 12/13 septembrie 1944 să fie considerat drept „baz ă pentru viitorul tratat de pace” cu aceast ă ţar ă. O importan ţă deosebit ă o avea pentru România articolul patru din Conven ţie, referitor la grani ţa cu Uniunea Sovietic ă, dar şi articolul 19, cu privire la Transilvania 91 . Diploma ţii americani au formulat şi ei un punct de vedere: „1. Frontiera cu U.R.S.S. trebuie s ă fie stabilit ă prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940; 2. Frontiera cu Ungaria trebuie, în general, s ă fie cea existent ă în 1938, iar, în ceea ce prive şte Transilvania, determinarea ca întreaga ori cea mai
91 Gh. Buzatu, În culisele Conferin ţei de Pace de la Paris , în „Dosarele Istoriei”, Nr.2(7)/1997, p. 22-26. 225 mare parte a provinciei s ă apar ţin ă României s ă se fac ă dup ă examinarea cererilor ambelor state; 3. Frontiera cu Iugoslavia va r ămâne neschimbat ă”92 . Foreign Office s-a men ţinut pe aceea şi linie, acceptând realit ăţ ile care au survenit prin notele ultimative sovietice din 1940, mai pu ţin în cazul Ucrainei Subcarpatice, dar şi anularea diktatului de la Viena şi a Tratatului de la Craiova cu Bulgaria. Aceast ă pozi ţie britanic ă a fost completat ă cu un memorandum în care se reitera acceptarea „acordului” din 28 iunie 1940 93 . În cea de-a 14-a reuniune a mini ştrilor afacerilor externe, desf ăş urat ă la Lancaster House din Londra, în data de 20 septembrie 1945, a fost abordat ă problema Transilvaniei. Discu ţia a fost deschis ă de Molotov, care a solicitat Conferin ţei s ă pronun ţe anularea arbitrajului de la Viena şi s ă restabileasc ă frontiera rezultat ă dup ă primul r ăzboi mondial. Referindu-se la formularea articolului 19 din Conven ţia de armisti ţiu („Guvernele Aliate socotesc hot ărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nul ă şi neavenit ă şi sunt de acord ca Transilvania sau cea mai mare parte a ei, s ă fie restituit ă României”), ministrul de externe britanic a sugerat c ă ofer ă o anumit ă posibilitate. În interven ţia sa, George Bidault a recomandat respectarea pe cât posibil a principiului etnic, astfel încât solu ţia adoptat ă s ă lase cât mai pu ţini unguri în teritoriul românesc şi cât mai pu ţini români în Ungaria, existând şi un precedent în cazul Istriei. În r ăspunsul s ău, Molotov a subliniat dificultatea tras ării unei linii de demarca ţie etnic ă în Transilvania şi a f ăcut apel la momentul Trianon, care fusese rezultatul voin ţei guvernelor ţă rilor care î şi trimiseser ă reprezentan ţi la Londra. În plus, preciza ministrul sovietic, se impunea anularea unei hot ărâri a lui Hitler. Cât despre sintagma „cea mai mare parte a Transilvaniei”, afirma Molotov, aceasta a fost folosit ă pentru c ă U.R.S.S. „nu dorea s ă fie cu mâinile legate în cazul în care ar fi ap ărut circumstan ţe noi”. Ori, aceast ă posibilitate nu se produsese. Dac ă Bidault s-a pronun ţat în favoarea solu ţiei sovietice, James F. Byrnes a afirmat c ă diktatul fusese abolit prin armisti ţiu, dar a propus u şoare rectific ări ale frontierei din 1920, prin care ar fi putut ajunge sub jurisdic ţie maghiar ă peste jum ătate de milion de unguri. În continuare, diplomatul american şi-a argumentat sugestia prin aceea c ă ar fi vorba de o suprafa ţă mic ă, mai pu ţin de o zecime din teritoriul Transilvaniei. Mai mult, a afirmat Byrnes, dac ă rectificarea se va dovedi imposibil ă, delega ţia american ă va abandona acest punct de vedere 94 . În cele din urm ă, Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Londra a acceptat solu ţia propus ă de ministrul sovietic, urmând ca detaliile s ă fie dezb ătute în reuniunile ulterioare. Se cuvine s ă constat ăm c ă şi în capitala Marii
92 Ibidem. 93 Ibidem. 94 V. F. Dobrinescu, I. P ătroiu, Documente franceze despre Transilvania , Bucure şti, Editura Vremea, 2001, p. 121-123. 226
Britanii sovieticii nu s-au ab ătut de la principiul „Transilvania contra Basarabia şi Bucovina”, iar diploma ţii occidentali nu au considerat necesar s ă formuleze amendamente în leg ătur ă cu „acordul” din 28 iunie 1940. Putem concluziona c ă la prima reuniune a Consiliului, viziunea sovietică asupra P ăcii cu România a triumfat, în toate privin ţele. Oricum, de şi a abordat câteva chestiuni sensibile, ori poate tocmai de aceea, reuniunea de la Londra nu şi-a atins scopul. În vreme ce diploma ţii ţă rilor vestice nu s-au ar ătat dispu şi s ă accepte preten ţiile sovietice în Japonia, Marea Mediteran ă şi Balcani, Molotov s-a prevalat de chestiuni procedurale pe care ceilal ţi nu p ăreau la început dispu şi s ă le accepte. Astfel, conform în ţelegerii de la Potsdam, acesta a solicitat ca mini ştrii de externe francez şi chinez s ă nu mai participe la dezbaterea problemelor Estului Europei. Dup ă trei s ăpt ămâni, incapabili s ă ajung ă la un acord cu ru şii, americanii au provocat încheierea conferin ţei, iar procesul verbal al convorbirilor purtate nici m ăcar nu a fost semnat 95 . În continuare, şeful diploma ţiei americane l-a trimis pe renumitul jurnalist Mark Etehridge într-o c ălătorie informativ ă în Europa de Est, menit ă a completa informa ţiile ob ţinute prin lega ţiile din capitalele regiunii 96 . De asemenea, în noiembrie 1945, Byrnes a solicitat o nou ă reuniune a Consiliului, de data aceasta f ără participarea reprezentan ţilor Fran ţei şi Chinei. Pentru delegatul american în Comisia Aliat ă (Sovietic ă) de Control de la Bucure şti, generalul C.V.R. Schuyller, e şecul Consiliului de la Londra implica o perspectiv ă sumbr ă pentru România. „Nu exist ă pân ă acum speran ţe în privin ţa unui ajutor din exterior, cel pu ţin pân ă la urm ătoarea întrunire a Consiliului. Între timp, fiecare zi de întârziere face jocul Partidului Comunist de aici. Regele se va afla, în mod sigur, într-o situa ţie dificil ă şi trebuie s ă spun c ă nu prea v ăd cum ar putea rezista”, consemna acesta la 25 septembrie 1945 97 . În timpul desf ăş ur ării întâlnirii mini ştrilor de externe, liderii principalelor partide democratice de la Bucure şti, Iuliu Maniu şi Dinu Br ătianu, au înaintat un memoriu Puterilor Aliate, în care au condamnat ca „profund nedrept” faptul c ă viitorul Tratat de Pace urma s ă fie „pur şi simplu o reeditare a Conven ţiei de armisti ţiu”. Reamintind eforturile României de dup ă 23 august, f ăcând apel la
95 W. Loth, op.cit ., p. 94. 96 Jurnalistul american î şi încheia astfel telegrama trimis ă la Departamentul de Stat pe 26 noiembrie 1945: „Acum încerc doar s ă subliniez gravitatea situa ţiei României şi faptul c ă ţara a fost înghi ţit ă din punct de vedere economic, c ă poporul este din ce în ce mai deziluzionat, moralul lui este tot mai sc ăzut şi c ă, dac ă noi nu trecem la aplicarea principiilor pe care le-am enun ţat deja, singurul rezultat este împingerea acestor oameni spre comunism, care lor le repugn ă” (apud I.Scurtu, coord., op.cit ., p. 444). 97 C.V.R. Schuyller, Misiune dificil ă, p. 203. 227 promisiunile de la Cairo şi la principiile enun ţate la Yalta şi Potsdam, Maniu şi Br ătianu solicitau condi ţii de pace mai bune şi limpezirea situa ţiei politice, în sensul apelului monarhului de alc ătuire a unui guvern reprezentativ 98 . Situa ţia creat ă în România prin tentativa opozi ţiei democratice de a determina, apelând la prerogativele regale, retragerea guvernului Groza, s-a aflat pe ordinea de zi a discu ţiilor purtate la Moscova de cei trei mini ştri de externe ai U.R.S.S., Marii Britanii şi Statelor Unite între 12 şi 29 decembrie 1945. Convocat ă la ini ţiativa liderului diploma ţiei americane, în baza acordurilor de la Yalta, Conferin ţa de la Moscova a fost marcat ă de absen ţa reprezentan ţilor Parisului, un semnal pe care De Gaulle l-a recep ţionat cu nemul ţumire 99 . Este acceptat în general c ă în cadrul discu ţiilor din capitala Sovietelor cele dou ă tabere au f ăcut unele compromisuri reciproce, menite a detensiona atmosfera postbelic ă şi a înlesni împ ărţirea judicioasă a sferelor de influen ţă , care c ăpătau astfel un contur mai vizibil. Controverse a generat atitudinea american ă referitoare la caracterul deciziilor de la Moscova şi la aplicarea acestora. Pentru unii istorici ai r ăzboiului rece, atitudinea lui James Byrnes a echivalat cu o capitulare în fa ţa expansiunii sovietice în Estul Europei. Al ţii au considerat c ă atitudinea lui Byrnes a fost realist ă şi au apreciat consecven ţa cu care acesta a gestionat trecerea României, de exemplu, în sfera sovietic ă, f ără ca acest proces s ă incumbe posibilitatea declan şă rii unui nou conflict mondial 100 . În epoc ă, într-un Washington care începea sa fie dominat de tema neîncrederii în fostul aliat comunist, ini ţiativele lui Byrnes au fost receptate negativ, determinând retragerea sa în aprilie 1946 şi adoptarea unei politici exprimat ă foarte bine de însemn ările pre şedintelui Truman din primele zile ale aceluia şi an: „Nu sunt de p ărere c ă ar trebui s ă mai facem compromisuri. Ar trebui s ă refuz ăm recunoa şterea României şi Bulgariei, pân ă nu se îndeplinesc cerin ţele noastre” 101 . Pân ă la aplicarea politicii de „containment”, în capitala Uniunii Sovietice a fost acceptat ă extinderea guvernelor român şi bulgar prin includerea unor reprezentan ţi ai partidelor democratice şi s-a stabilit ca prima form ă a tratatelor de pace cu fo ştii alia ţi ai Germaniei s ă fie trasat ă înainte de 1 mai 1946 de c ătre adjunc ţii mini ştrilor de externe ai puterilor înving ătoare. La Bucure şti, hot ărârile de la Moscova au fost primite în mod diferit. Pentru diploma ţii americani din capitala României acordul din decembrie 1945
98 Textul memoriului în I. Scurtu (coord.), op.cit ., p. 360-363. 99 John L. Gaddis, The United States and the Origins of the Cold War, 1941- 1947 , New York-Londra, Columbia University Press, 1972, p. 289. 100 Ibidem; Gabriel Kolko, The Politics of War: The World and United States Foreign Policy, 1943-1945, New York, Pantheon, 1990 pentru teza revizionist ă. 101 Harry S. Truman, Memoirs , p. 551. 228 echivala cu „o cedare total ă în fa ţa preten ţiilor ruse şti” 102 . Membrii cabinetului Groza şi ai forma ţiunilor politice pe care le reprezentau au realizat c ă activitatea derulat ă începând din martie 1945 a c ăpătat un vot de încredere din partea celor Trei Mari şi c ă prezen ţa unui ţă rănist şi a unui liberal la şedin ţele Consiliului de Mini ştri nu putea produce modific ări esen ţiale în drumul c ătre comunism al statului român. Maniu şi Br ătianu au în ţeles c ă unica speran ţă pe care o mai aveau r ămâneau alegerile libere, imposibil de organizat într-un regim de ocupa ţie, dup ă cum conchideau majoritatea observatorilor neutri din ţar ă103 . Aplicarea acordului a devenit sarcina lui Vî şinski, secondat de mini ştrii britanic şi american la Moscova, Averell Harriman şi Sir Archibald Clark-Kerr. Reaua credin ţă a guvernului comunist a fost afi şat ă imediat dup ă parafarea acordului moscovit. A fost nevoie de mai mult de o s ăpt ămân ă pentru a se ajunge la un compromis cu autorităţ ile comuniste care îi considerau pe reprezentan ţii desemna ţi, Ion Mihalache şi Bebe Br ătianu, reac ţionari şi agresori antisovietici. În cele din urm ă au fost acceptate dou ă persoane mai pu ţin implicate, Emil Ha ţieganu şi Mihail Romniceanu 104 . Pe 25 ianuarie 1946, Clark Kerr i-a înaintat ministrului de externe britanic, Ernest Bevin, un raport în leg ătur ă cu misiunea derulat ă la Bucure şti, care se încheia cu urm ătoarea concluzie: „În ciuda repetatelor sale declara ţii de sinceritate (ale lui Vî şinski, n.n.), este evident c ă el conduce România întocmai ca o provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul este instrumentul s ău. Am părăsit Bucure ştii, a şadar, cu un sentiment de triste ţe şi profund recunosc ător c ă nu m-am n ăscut în România” 105 . În martie-aprilie 1946, în virtutea acelora şi acorduri din capitala U.R.S.S., au avut loc în capitala Marii Britanii lucr ările Conferin ţei adjunc ţilor mini ştrilor de externe. Rolul acestui organism era de a creiona proiectele de Tratate de Pace cu fo ştii alia ţi ai Germaniei, care urmau s ă ajung ă pe masa Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe şi apoi în dezbaterea Conferin ţei de Pace. Istoriografia acestui subiect a acordat reuniunii de la Londra din prim ăvara anului P ăcii o importan ţă redus ă, comparativ cu aten ţia rezervat ă celorlalte reuniuni din 1946. În fapt, capitala Marii Britanii a g ăzduit o reuniune important ă din punctul de vedere al definitiv ării Tratatului cu România, în cadrul c ăreia puterile occidentale au reiterat posibilitatea ajust ării frontierei româno-maghiare, în sensul acord ării unei satisfac ţii, fie şi minore, Budapestei.
102 C.V.R. Schuyller, Misiune dificil ă, p. 273-274. 103 Ibidem, p. 275. 104 Vezi şi Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României , Bucure şti, Editura Humanitas, 1991. 105 Raportul complet poate fi consultat în Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1946 , Bucure şti, Arhivele Statului din România, 1996, p. 85-95. 229
De asemenea, din punctul de vedere al ac ţiunii diplomatice române şti, reuniunea adjunc ţilor mini ştrilor de externe a anticipat evolu ţia evenimentelor din Forumul Păcii de la Paris. Pentru Generalul Schuyller, convocat la Londra de către consilierul militar al delega ţiei americane, Consiliul adjunc ţilor mini ştrilor de externe a constituit un moment dificil, marcat de contradic ţiile dintre occidentali şi ru şi, inclusiv în problemele române şti106 . Stadiul dezbaterii în leg ătur ă cu Tratatul cu România a fost detaliat într-o telegram ă c ătre Paris a negociatorului francez, Couve de Murville, din 21 martie 1946. Conform ministrului francez, reprezentan ţii sovietici au reiterat ideea men ţinerii frontierei stabilit ă la Trianon, îns ă au refuzat s ă r ăspund ă solicit ărilor anglo-americanilor de a preconiza traseul frontierei româno-sovietice. La fel, Moscova a refuzat s ă detalieze solu ţiile pentru limitarea armatei române ori s ă dea un r ăspuns clar în problema Dun ării 107 . Sosit la Londra la sfâr şitul lui martie 1946, în calitate de reprezentant oficial al guvernului român la reuniunea adjunc ţilor mini ştrilor de externe, Richard Franasovici a întâlnit o atmosfer ă destul de ostil ă la adresa guvernului român. Statutul diplomatic rezervat („la marginea corpului diplomatic, pe lista căruia nu figur ăm”), faptul c ă nu a avut acces la şefii Foreign Office, precum şi refuzul de a i se furniza orice fel de informa ţii despre stadiul lucr ărilor Consiliului, ca şi absen ţa oric ărei ştiri de pres ă în leg ătur ă cu sosirea sa, indicau neîncrederea oficialit ăţ ilor londoneze fa ţă de delegatul unui guvern aflat în solda sovieticilor 108 . În cele din urm ă, în urma contactelor cu delegatul sovietic şi cu unul dintre exper ţii americani, Franasovici a putut s ă trimit ă la Bucure şti, în prima zi a lunii aprilie, o evaluare a situa ţiei problemelor române şti 109 . Astfel, pân ă în acel moment, chestiunea Transilvaniei nu fusese abordat ă decât în cadrul unor discu ţii particulare la nivel de exper ţi, fiind clar c ă americanii sus ţineau în continuare o modificare u şoar ă a frontierei româno- maghiare, care s ă fie rezultatul unor negocieri între cele dou ă p ărţi. În aceste condi ţii, diplomatul român îi solicita lui T ătărescu permisiunea de a depune la secretariatul conferin ţei memoriile preg ătite, precum şi trimiterea imediat ă la Londra a lui Eugen Filotti, pentru ca acesta s ă ofere ambasadorului şi expertului sovietic documenta ţia în vederea sus ţinerii punctului de vedere românesc 110 . În r ăspunsul s ău, ministrul de externe î şi reafirma încrederea în sprijinul sovietic şi argumenta decizia ca memoriile guvernului român să fie înaintate
106 C.V.R. Schuyller, Misiune dificil ă, p. 287. 107 V. F. Dobrinescu, I. P ătroiu, Documente franceze despre Transilvania, p. 151-152. 108 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 69, f. 5. 109 Ibidem. 110 Ibidem , f. 6 230 numai în cazul în care problema Transilvaniei ar fi intrat pe ordinea de zi a Conferin ţei 111 . Câteva zile mai târziu, Richard Franasovici revenea cu un mesaj lini ştitor c ătre Bucure şti: „redactarea tratatului cu România, spre deosebire de cel italian, nu prezint ă mari dificult ăţ i. S-ar putea deduce c ă într-adev ăr Anglia nu se gânde şte la rectificarea frontierelor Transilvaniei” 112 . Tonul lini ştitor al acestui mesaj avea s ă fie anulat de unele „informa ţii din surs ă autentic ă”, primite de Gh. T ătărescu, care atestau c ă delega ţii occidentali solicitaser ă atribuirea unui „foarte important teritoriu” din Transilvania de Nord Ungariei, ini ţiativ ă pe care ru şii au refuzat-o categoric. În aceste condi ţii, Franasovici era îns ărcinat cu „depunerea tuturor memoriilor” şi cu observarea dezbaterilor Conferin ţei „zi de zi, prin ambasadorul U.R.S.S.” 113 . Într-adev ăr, delega ţii americani de la Londra au solicitat formularea unei „prevederi care s ă permit ă negocieri directe între guvernele român şi maghiar în sensul ajust ării frontierei în a şa fel încât un num ăr cât mai redus de persoane s ă tr ăiasc ă sub st ăpânire str ăin ă”. Propunerea american ă nu s-a bucurat de sprijinul concret al britanicilor şi francezilor, astfel încât opozi ţia manifestat ă de reprezentan ţii Moscovei a împiedicat includerea unei astfel de recomand ări 114 . Prima form ă a Tratatului de Pace cu România a fost definitivată la 15 aprilie 1946, îns ă nu cuprindea nici o stipula ţie referitoare la frontierele României. O decizie în acest sens urma s ă fie luat ă de organismul superior, Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe, care s-a reunit la Paris în dou ă etape, între 25 aprilie şi 16 mai, precum şi între 15 iunie şi 12 iulie 1946. Contextul în care mini ştrii de externe ai marilor puteri înving ătoare s-au întâlnit în capitala Fran ţei pentru a elucida aspectele controversate ale P ăcii s-a modificat prin promovarea de c ătre Washington a unui nou curs al politicii sale externe. În februarie 1946, George F. Kennan, unul dintre membrii „grupului de la Riga” din cadrul serviciului diplomatic american, expedia celebra „telegram ă lung ă” de la Moscova, în care politica extern ă sovietic ă era descris ă în termenii unei inevitabile componente a regimului comunist, iar nu în sensul unei evolu ţii determinat ă de gesturile alia ţilor occidentali 115 . Istoricii revizioni şti ai r ăzboiului rece au atribuit e şecul Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Paris pe seama acestei noi atitudini americane, exprimat ă prin conceptul de îngr ădire 116 . Trebuie remarcat în acela şi timp c ă nici delega ţii sovietici nu au abandonat vechea tactic ă de tergiversare a
111 Ibidem . 112 Ibidem, f. 29. 113 Ibidem , f. 38. 114 Ibidem , f. 43. 115 Vezi Walter La Feber, America, Russia and the Cold War, 1945-1975 , N.Y., John Wiley, 1976. 116 Gabriel Kolko, op.cit. 231 ob ţinerii unui acord prin apelul la chestiuni procedurale. În prima etap ă secretarul de stat american a refuzat s ă fac ă orice concesie în raport cu solicit ările sovietice şi a condamnat practicile Moscovei în statele Europei de Est. De-abia în cea de-a doua reuniune, Consiliul a reu şit s ă ajung ă la o în ţelegere în privin ţa unui num ăr mare de articole din Tratatele cu ţă rile învinse. Singurii delega ţi ai unei astfel de ţă ri accepta ţi pentru a expune propriul punct de vedere în fa ţa Consiliului au fost cei italieni, în chestiunea Triestului 117 . Din perspectiva viitoarei conferin ţe a p ăcii, cele dou ă şedin ţe ale Consiliului de la Paris au fost marcate de disputele sovieto-americane în leg ătur ă cu regulile dup ă care aceasta urma s ă se desf ăş oare. Concep ţia sovietic ă era articulat ă în jurul ideii c ă unica sarcin ă important ă a Conferin ţei era s ă aprobe fără complica ţii deciziile Consiliului. Delega ţia american ă argumenta c ă în şedin ţele anterioare de la Potsdam şi Moscova se stabilise c ă acest organism va preg ăti proiectele de tratate pentru Conferin ţa Na ţiunilor Unite, dar c ă nu era necesar ă realizarea unor proiecte complete. De asemenea, Byrnes nu considera Consiliul în m ăsur ă s ă stabileasc ă reguli de procedur ă pentru o reuniune de state suverane 118 . Un alt motiv de disput ă l-a constituit stabilirea datei de începere a Conferin ţei de Pace, Molotov refuzând s ă discute acest aspect pân ă în momentul în care mini ştrii de externe vor fi examinat cele cinci Tratate de Pace propuse ţă rilor învinse 119 . Pentru diploma ţia român ă, principala problem ă aflat ă în dezbaterea Consiliului de la Paris o constituia cea a Transilvaniei, mai precis a tentativelor Ungariei de a ob ţine de la Marile Puteri un teritoriu cât de redus la frontiera cu România. În acest scop, Budapesta a declan şat o adev ărat ă ofensiv ă diplomatic ă, marcat ă pentru început de vizita unei delega ţii maghiare alc ătuit ă din membri proeminen ţi ai guvernului, la Moscova, la începutul lui aprilie 1946. În capitala Uniunii Sovietice, reprezentan ţii Ungariei au expus în discu ţiile cu Stalin, Molotov şi Dekanozov dou ă solu ţii care le-ar fi oferit satisfac ţie. Prima variant ă includea anexarea la Ungaria a unui teritoriu de 22 000 de kilometri p ătra ţi, locuit de 865 000 de români şi de jum ătate de milion de unguri. Planul de rezerv ă presupunea cedarea c ătre Ungaria a unei zone de aproape 12 000 de kilometri p ătra ţi, locuit ă de aproximativ un milion de oameni, români şi maghiari în propor ţii egale 120 . Oficialii sovietici au audiat solicit ările maghiare, care apelau la Articolul 19 din Armisti ţiul cu România, dar ignorau realitatea exprimat ă în reuniunile de la Londra ale Consiliului Mini ştrilor Afacerilor
117 Stephen D. Kertesz, Between Russia and the West. Hungary and the Illusion of Peacemaking. 1945-1947 , Notre Dame, 1984, p. 155. 118 James F. Byrnes, Speaking Frankly , New York, Harper and Brothers, 1947, p. 70-71. 119 Ibidem , p. 53. 120 Stephen D. Kertesz, op.cit., p. 170. 232
Externe şi al adjunc ţilor acestora. Stalin şi diploma ţii s ăi s-au ar ătat în ţeleg ători în fa ţa aspira ţiilor maghiare, au sugerat ca înainte de a solicita direct rectific ări teritoriale României s ă fie demarate negocieri cu Bucure ştii şi au folosit optimismul afi şat de oaspe ţii lor la revenirea în patrie pentru a crea o atmosfer ă de simpatie pentru comuni ştii unguri, alinia ţi cu acest prilej dezideratului na ţional al recuper ării m ăcar a unei f ărâme din p ământul transilvan 121 . Concomitent îns ă, în cadrul unei întrevederi din 12 aprilie 1946 cu ambasadorul român la Moscova, Iorgu Iordan, V. Dekanozov, şeful sec ţiunii afacerilor sud- est europene a ministerului condus de Molotov, d ădea asigur ări c ă „guvernul sovietic nu-şi schimb ă atitudinea şi sus ţine punctul de vedere românesc.” 122 În conformitate cu sfatul sovieticilor, Ministerul de Externe ungar a încercat s ă deschid ă calea unor negocieri cu România. În acest scop, Pal Sebestyen, înalt oficial de la Budapesta, a fost trimis la Bucure şti, unde a fost primit de Groza şi Tătărescu. Propunerea solului maghiar de a se organiza o conferin ţă cu participarea primilor mini ştri şi ai mini ştrilor de externe din cele dou ă ţă ri, care s ă fie dedicat ă situa ţiei ungurilor din Ardeal şi examin ării unei revizuiri teritoriale, a fost refuzat ă de români „în termeni hot ărâ ţi” 123 . Consecin ţa imediat ă a fost depunerea la 27 aprilie pe masa Conferin ţei Mini ştrilor de Externe de la Paris a unui memoriu ungar în care era acuzat tratamentul la care era supus ă minoritatea maghiar ă din România, prin care s-ar fi urm ărit s ărăcirea acestui segment etnic. În virtutea posibilit ăţ ii oferite de articolul 19 al Armisti ţiului cu România şi f ăcând apel la o serie de pseudo- argumente de ordin istoric, geografic şi economic (de exemplu se afirma c ă prin Tratatul de la Trianon României îi fusese atribuit un plus de 47 000 de kilometri pătra ţi fa ţă de cât reprezenta de fapt Transilvania istoric ă!), ungurii cereau din nou un teritoriu de 22 000 de kilometri p ătra ţi, locuit în majoritate de români. De rezolvarea acestei solicit ări depindea, conform autorilor, reconcilierea între cele dou ă ţă ri, dar şi asigurarea unui tratament echitabil al minorit ăţ ilor 124 . În aceea şi zi în care Ungaria f ăcea o nou ă tentativ ă de revizuire a frontierei cu România, ministrul de externe român era în ştiin ţat printr-o telegram ă a lega ţiei din Berna, de c ătre Viorel Virgil Tilea, c ă „anglo-americanii nu mai insist ă asupra revizuirii frontierei noastre de Vest şi nici nu vor mai ridica aceast ă problem ă”. De aceea, continua diplomatul exilat, T ătărescu nu avea de ce s ă r ăspund ă invita ţiei ungurilor de a merge la Budapesta pentru a
121 Ibidem. 122 A.M.A.E., loc. cit., f. 43. 123 Ibidem , f. 91. 124 Textul memoriului este redat de Stephen D. Kertesz, Between Russia and the West. Hungary and the Illusion of Peacemaking. 1945-1947. 233 discuta pe marginea acestui aspect, întrucât un astfel de gest ar fi condus la sl ăbirea pozi ţiei punctului de vedere românesc în lumea anglo-saxon ă125 . Şi din Fran ţa ve ştile furnizate de reprezentan ţii diplomatici ai României erau optimiste. Maurice Thorez, vicepre şedintele Consiliului de Mini ştri îi reconfirmase lui Simion Stoilov sprijinul ţă rii sale în problema Transilvaniei 126 . În absen ţa ajutorului britanic sau francez, dar şi a unei sus ţineri explicite pe care numai Roosevelt putea s ă i-o acorde, James Byrnes a renun ţat s ă mai promoveze propunerea ungar ă, mul ţumindu-se s ă mai formuleze o sugestie care ar fi l ăsat deschis ă calea unor negocieri între cele dou ă ţă ri implicate, respins ă categoric de Molotov. Ulterior el şi-a justificat atitudinea prin existen ţa a prea multe puncte de dezacord cu sovieticii pentru a mai ini ţia unul şi prin complexitatea chestiunii, care nu putea fi solu ţionat ă decât printr-un schimb de popula ţie 127 . În aceste condi ţii, în cea de-a 19-a şedin ţă a Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe din 7 mai 1946, a fost adoptat urm ătorul text: „Decizia de la Viena din 30 august 1940 se declar ă nul ă şi neavenit ă. Frontiera dintre Ungaria şi România este restabilit ă prin prezentul articol, a şa cum exista ea la 1 ianuarie 1938” 128 . Decizia de la Paris constituie un moment esen ţial în evolu ţia dezbaterilor pentru redactarea proiectului de Tratat cu România. La 7 mai 1946 a fost înf ăptuit un act de justi ţie prin care s-a reconfirmat atitudinea exprimat ă pe considerente de ordin militar în Conven ţia de Armisti ţiu din 12/13 septembrie 1944. Diploma ţii occidentali afla ţi la post în Bucure şti au înregistrat valul de entuziasm care a cuprins România la aflarea ve ştii anul ării Diktatului de la Viena. În acela şi timp, ziarele din Ungaria î şi manifestau nemul ţumirea fa ţă de acest deznod ământ, în vreme ce, încuraja ţi de opiniile unor membri ai delega ţiei americane la Paris (a expertului Philip E. Mosley, de exemplu) sau de atitudinea ambasadorului american la Budapesta, Arthur Schoenfeld, guvernan ţii maghiari afirmau c ă ţara lor va avea posibilitatea s ă schimbe rezultatul defavorabil în cadrul Conferin ţei P ăcii 129 . Cert este c ă la 20 mai 1946 ambasadorii U.R.S.S., Statelor Unite şi Marii Britanii la Budapesta au primit un nou memoriu al guvernului Ungariei în care erau denun ţate „inten ţiile antimaghiare ale cercurilor oficiale române şti” şi se reclama înc ălcarea drepturilor minoritarilor unguri din Transilvania de c ătre autorit ăţ ile de la Bucure şti 130 . În paralel, a fost declan şat ă o ofensiv ă propagandistic ă în cele mai importante publica ţii din Europa şi de peste Oceanul
125 A.M.A.E., loc. cit., f. 81. 126 Ibidem , f. 96. 127 Bela K. Kiraly, ed., Wartime American Plans for a New Hungary, p. 132. 128 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii , p . 128. 129 Ibidem , p. 129. 130 Ibidem. , p. 127. 234
Atlantic. Imediat dup ă anun ţarea deciziei de la 7 mai 1946, „Times” comenta c ă solu ţia „a fost dat ă cu rapiditate şi c ă nu s-a vorbit nimic de marile comunit ăţ i ungare din ţinutul Transilvaniei”, în vreme ce „Le Monde” se întreba dac ă „o solu ţie care las ă în teritoriul românesc un milion şi jum ătate de unguri poate fi socotit ă satisf ăcătoare şi definitiv ă”131 . La 31 mai 1946, Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Paris a stabilit un prim text complet al proiectului de Tratat cu România. Prima parte a documentului con ţinea decizia din 7 mai, dar şi alte prevederi de maxim ă importan ţă . Astfel, frontiera româno-sovietic ă era cea rezultat ă din ultimaturile sovietice din iunie 1940, Basarabia r ămânând sub ocupa ţie ruseasc ă, împreun ă cu teritoriile care nu f ăcuser ă obiectul nici unui document, ci doar al ocupa ţiei militare a Moscovei, respectiv cele câteva insule dun ărene şi ţinutul Her ţa. În sfâr şit, se stabilea ca grani ţa cu Bulgaria s ă fie cea rezultat ă prin Tratatul de la Craiova 132 . Întrerupt pentru aproape o lun ă, Consiliul de la Paris şi-a reluat şedin ţele la 15 iunie 1946. Şi cea de-a doua sesiune a fost marcat ă de disputele americano-sovietice, în cele din urm ă ajungându-se la compromisuri în privin ţa unor prevederi ale Tratatului cu Italia şi a altor chestiuni, cu excep ţia Germaniei. În problemele române şti, disputele dintre liderii diploma ţiei Marilor Puteri s-au concentrat în problema naviga ţiei pe Dun ăre, iar subiectul retragerii trupelor sovietice din România a fost legat de cel al evacu ării Austriei 133 . De şi a derulat o activitate intens ă menit ă a aduce în aten ţia deciden ţilor ideea unei rectific ări a frontierei româno-maghiare, Budapesta a e şuat în atingerea acestui obiectiv. Pe parcursul lunii iunie 1946, delega ţii maghiari la cel mai înalt nivel au efectuat vizite în marile capitale occidentale, Washington, Londra şi Paris, acompaniate de campanii publicistice în presa vestic ă despre „tratamentul la care este supus ă minoritatea maghiar ă din Transilvania” 134 . Într- o evaluare a lega ţiei române din capitala Marii Britanii, din 23 iunie 1946, se ar ăta c ă prezen ţa în ţă rile anglo-saxone a grupului de lideri maghiari a avut un caracter semi-oficial, fiind mai degrab ă „un schimb de gentile ţi”. La Washington, de exemplu, s-au dat asigur ări c ă demersul Ungariei va fi sprijinit în cazul în care cineva va ridica problema Transilvaniei, f ără a se putea oferi un răspuns în leg ătur ă cu identitatea acelor diploma ţi ai Marilor Puteri care ar putea formula o astfel de revendicare 135 . Cu o zi înainte, Coulet, director politic în Ministerul de Externe francez, îl asigurase pe un diplomat român de inutilitatea
131 A.M.A.E., Loc. cit., f. 140. 132 Gh. Buzatu, În culisele Conferin ţei de Pace de la Paris, p. 24. 133 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 129. 134 A.M.A.E., Loc. cit., f. 189-190. 135 Ibidem , f. 191. 235 demersurilor maghiare şi sus ţinea c ă acestea se explicau prin dorin ţa de a ob ţine la schimb avantaje pe plan economic 136 . În timpul Consiliului de la Paris, a func ţionat o comisie român ă coordonat ă de ministrul de la Londra, Richard Franasovici, cu rolul de a supraveghea derularea lucr ărilor şi de a preg ăti prezen ţa delega ţiei române la viitoarea Conferin ţă de Pace. Membru al acestei comisii a fost şi Dumitru G. Danielopol, care avea func ţia de om de leg ătur ă cu delega ţia britanic ă. Din aceast ă pozi ţie diplomatul român a considerat c ă statutul comisiei române era unul „destul de vag”, întrucât nu dispunea de posibilitatea de a interveni (cum a fost cazul Italiei), fapt completat de disputele între participan ţi137 . Revenit în ţar ă, Franasovici a fost primit în audien ţă de Rege şi a avut mai multe întrevederi cu liderii politici români. Concluzia asupra situa ţiei României dup ă cele dou ă sesiuni ale Consiliului MAE de la Paris, a şa cum a fost re ţinut ă în presa vremii, releva un optimism datorat activit ăţ ii de informare a reprezentan ţilor celor 21 de state ce urmau s ă participe la Conferin ţa de Pace. Se considera c ă ace ştia erau familiariza ţi cu revendic ările române şti şi c ă dou ă dintre acestea aveau şanse fie acceptate, respectiv diminuarea cuantumului repara ţiilor datorate Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii şi stabilirea unui regim al Dun ării în conformitate cu inten ţiile statelor riverane 138 . Cele dou ă sesiuni ale Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Paris au eviden ţiat înc ă o dat ă deficien ţele sistemului tras ării Tratatelor de Pace cu fo ştii alia ţi ai Germaniei. Pentru diploma ţia român ă relevant a fost c ă decizia de la 7 mai 1946 a l ăsat un spa ţiu de manevr ă redus ini ţiativelor maghiare din timpul Conferin ţei de Pace.
Obiectivele diploma ţiei române înaintea Conferin ţei de Pace
La fel ca în capitalele Marilor Puteri, şi la Bucure şti, înc ă din primii ani ai particip ării României la cel de-al doilea r ăzboi mondial, s-a ac ţionat în vederea preg ătirii materialului documentar pentru Conferin ţa P ăcii şi în direc ţia populariz ării drepturilor române şti, grav afectate prin rapturile teritoriale din 1940. Pentru început, ini ţiativa i-a apar ţinut Mare şalului Antonescu, fost participant la prima Conferin ţă a P ăcii de la Paris, el însu şi autor al unui studiu dedicat „acelora foarte mul ţi, care nu ne cunosc”, ap ărut în 1919 şi intitulat Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor 139 .
136 Ibidem , f. 188. 137 Dumitru G. Danielopol, Jurnal parizian. Documente confiden ţiale , Ia şi, Institutul European, 1995, p. 26. 138 „România Liber ă” din 24 iulie 1946. 139 Mare şal Ion Antonescu, Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor , Edi ţia a II-a, Ia şi, Editura Moldova, 1991. 236
Înc ă înainte de angrenarea României în campania din R ăsărit, mai mul ţi diploma ţi şi oameni politici s-au pronun ţat pentru adunarea materialului necesar redact ării lucr ărilor care s ă ilustreze punctul de vedere românesc în etapa p ăcii. Astfel, în februarie 1941, Brutus Coste îl în ştiin ţa pe Mare şalul Antonescu în leg ătur ă cu activitatea propagandei maghiare în Statele Unite şi afirma c ă „este urgent necesar ă întocmirea unor serioase lucr ări cu privire la Transilvania, Basarabia şi Bucovina”, care s ă fie „cât mai succinte, cuprinzând şi un studiu al realiz ărilor noastre economice şi culturale în cei dou ăzeci de ani de st ăpânire româneasc ă”140 . La fel, în aprilie 1941, Iuliu Maniu s-a adresat colegului s ău de partid, savantul Sabin Manuil ă, şeful „Direc ţiei de Statistic ă” de la Bucure şti, îndemnându-l s ă demareze munca pentru realizarea materialelor dedicate cauzei române şti. „Este de suprem ă importan ţă ca materialul informator despre poporul românesc s ă fie pe de o parte de cu vreme adunat şi sistematizat, iar pe de alt ă parte s ă fie succesiv şi pân ă la conferin ţa de pace, dar mai ales la conferin ţă , prezentat factorilor hot ărâtori într-o form ă conving ătoare” mai sus ţinea liderul ţă rănist 141 . În plan institu ţional, primul pas a fost f ăcut la 16 iunie 1942, când ministrul Afacerilor Str ăine la acea vreme, Mihai Antonescu, a convocat peste 100 de personalit ăţ i ale vie ţii politice şi ştiin ţifice române şti, c ărora le-a expus inten ţia sa de a crea un cadru în care s ă fie alc ătuit materialul documentar necesar viitoarei Conferin ţe de Pace. De şi perspectivele încheierii ostilit ăţ ilor erau îndep ărtate în 1942, omul de stat român şi-a motivat ini ţiativa prin necesitatea sus ţinerii cu argumente ştiin ţifice a dolean ţelor României şi prin dorin ţa de a întregi materialul complet nesatisf ăcător de ţinut pân ă atunci de guvern. În cadrul institu ţiei, care va intra în istorie sub numele de „Biroul P ăcii” şi despre care s-a f ăcut vorbire în volumul precedent al acestei lucr ări, s-au creat şapte sec ţiuni (istorie, pres ă şi propagand ă, etnografie şi statistic ă, politic ă, juridic ă, economic ă şi probleme financiare). Activitatea „Biroului” a fost suplimentat ă de cea a unor centre de cercetare nou înfiin ţate, precum „Centrul de studii transilvane” de pe lâng ă Universitatea din Cluj, str ămutat ă la Sibiu, având ca director pe Silviu Dragomir şi „Institutul Social Banat, Cri şana, Maramure ş”. Totodat ă, a fost impulsionat ă activitatea unor institu ţii deja existente, precum „Oficiul de statistic ă”, „Institutul Social Român” ori „Oficiul de Studii” al Ministerului Afacerilor Str ăine, unde a fost numit director Vasile Stoica 142 .
140 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 105, f. 9-17. 141 Scrisoarea a fost reprodus ă de Laura Co şovanu în „Magazin Istoric” în 2003. 142 Ion Ardeleanu, „Biroul P ăcii”: Proiecte privind solu ţionarea problemei frontierelor României şi realizarea unor bune rela ţii în Balcani (1942-1943), în 237
O simpl ă lectur ă a listei membrilor celor şapte sec ţiuni nu poate conduce decât la concluzia c ă tot ce avea mai reprezentativ ştiin ţa şi cultura româneasc ă fusese angrenat în „b ătălia P ăcii” declan şat ă de Mihai Antonescu. Astfel, sec ţia istoric ă îi cuprindea pe I. Petrovici, Gh. I. Br ătianu, Aurel Coam ă, Vladimir Dumitrescu, Gh. Fotino, Constantin C. Giurescu, Ion Lupa ş, Ştefan Manciulea, Vintil ă Mih ăilescu, Ion Nistor, Zenovie Pâcli şanu, F. Pastia şi Victor Papacostea, sec ţia pres ă şi propagand ă pe Alexandru Marcu, Alexandru Bădăuţă , Lucian Blaga, Tio Bobe ş, Ion Chinezu, D. Ciurezu, Gh. Coculescu, Aurel Cosma, Romulus Dianu, Aurel Gociman, Mircea Grigorescu, Petre Moldovanu, Gheorghe Nedelcu, Zenovie Pâcli şanu, Ilie Popescu-Spineni, Ilie Rădulescu, Ion Simionescu, Nichita Smochin ă, Pamfil Şeicaru, I.Vintilescu, C.Vulcan, sec ţia etnic ă, biologic ă şi statistic ă pe Silviu Dragomir, Anton Golopen ţia, Sabin Manuil ă, Simion Mehedin ţi, Vintil ă Mih ăilescu, Tache Papahagi, Zenovie Pâcli şanu, Valer Pop, Nichita Smochin ă, Laurian Some şan Romulus Vuia, iar sec ţia politic ă pe Eftimie Antonescu, Radu Budi şteanu, Nicolae Da şcovici şi Gheorghe Meitani 143 . Stenograma şedin ţei „Biroului P ăcii” din 13 martie 1943 constituie un document extrem de valoros din Arhivele Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securit ăţ ii, redat deja fragmentar în anexele volumului I. Cu acel prilej, Mihai Antonescu a enun ţat principalele considerente care se aflau la originea cre ării organismului şi a prezentat „Programul pentru preg ătirea materialului documentar de informare şi propagand ă în vederea Conferin ţei de Pace”. Conform declara ţiilor Ministrului Afacerilor Str ăine, România nu dispunea, la acel moment, de o lucrare de sintez ă general ă care s ă înf ăţ işeze principalele probleme ale statului român. La acest impediment, se ad ăuga inactivitatea manifestat ă de autorit ăţ ile de la Bucure şti, timp de un sfert de secol, în domeniul populariz ării inten ţiilor şi realiz ărilor române şti. Mihai Antonescu d ădea exemplul ini ţiativelor altor state în acest domeniu. Astfel, evoca lucr ările editate de guvernul maghiar şi r ăspândite în ţă rile din Vestul Europei, prin care se încerca acreditarea existen ţei unei minorit ăţ i ungare importante în Moldova, respectiv ceang ăii. Lipsa materialului documentar era cronic ă, constata Antonescu, şi nu permitea afirmarea viguroas ă a caducit ăţ ii Diktatului vienez ori a drepturilor minorit ăţ ii române din Balcani. În plus, liderii comunit ăţ ilor române şti de la sud de Dun ăre erau extrem de dezbina ţi. Pentru buna desf ăş urare a activit ăţ ii „Biroului P ăcii”, guvernul României punea la dispozi ţie toate mijloacele materiale necesare 144 .
„Europa XXI”, Ia şi, Academia Român ă, Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă, I- II/1992-1993, p. 128. 143 Mioara Anton, Biroul P ăcii şi propaganda în interes na ţional, în „Dosarele Istoriei”, An X, nr. 12 (112), 2005, p. 24-29. 144 Arhivele C.N.S.A.S., fond 40010, vol.95/1, f. 109-136. 238
Programul de lucru al „Biroului”, prezentat de şeful diploma ţiei de la Bucure şti, cuprindea 19 teme şi 8 dosare speciale. Mai întâi, se inten ţiona realizarea unor lucr ări cu caracter general despre România, scrise şi cu imagini, care s ă poat ă fi împ ărţite în bro şuri cu un con ţinut redus, u şor de parcurs şi dedicate unor aspecte punctuale. Monografiile urmau s ă fie orientate mai mult spre zona spiritualit ăţii române şti, necesar ă în condi ţiile propagandei de r ăzboi. Apoi, a doua şi a treia tem ă se refereau la originile şi formarea unit ăţ ii române şti, vechimea poporului român, temeiurile unit ăţ ii de neam, unitatea de structur ă a românilor, Unirea de la 1918 şi progresele realizate dup ă aceea, Grani ţele Neamului Românesc, Românii din afara grani ţelor şi istoria provinciilor române şti. Urm ătoarele trei teme erau alocate chestiunii Transilvaniei, care de ţinea cea mai mare pondere în balan ţa preg ătirilor române şti pentru Pace. Prima dintre ele cuprindea situa ţia Transilvaniei în dreptul interna ţional, cu accentul pe caracterul românesc al acestei provincii, a doua trata caducitatea Diktatului de la Viena şi consecin ţele impunerii acestei decizii, iar cea de-a treia avea menirea de a contrabalansa tezele propagate de propaganda ungar ă, vizând superioritatea civiliza ţiei maghiare şi misiunea acestui stat în Europa. În continuare, erau prev ăzute trei teme, arondate, fiecare dintre ele, unui teritoriu românesc: Basarabia, Bucovina şi Dobrogea, referindu- se la istoria acestor p ământuri şi la componen ţa lor etnic ă. Alte dou ă teme, extrem de interesante, erau dedicate misiunii poporului român şi rolului de factor european al statului român. Temele urm ătoare cuprindeau pozi ţionarea statului român în rela ţiile cu vecinii, cu Marile Puteri, „România în fa ţa raselor”, atitudinea fa ţă de regiunile europene şi raporturile cu ţă rile balcanice, cu ţă rile neutrale şi cu alte ţă ri europene. Ultima tem ă era intitulat ă „Probleme sociale”, între care se num ărau Banatul, Cadrilaterul, economia româneasc ă, refugia ţii din Transilvania ocupat ă, problema schimburilor de popula ţie şi situa ţia minorit ăţ ilor din teritoriile locuite în majoritate de etnici români, cu accentul pe evrei. Fiecare dintre temele enumerate mai sus trebuia s ă fie redat într-o „lucrare documentar ă, o bro şur ă, cu statistici, diagrame, grafice, fotografii şi mai multe articole de sintez ă şi analiz ă asupra fiec ărui subiect” 145 . „Dosarele speciale” erau împ ărţite în politice (teritoriile şi popula ţiile române şti), politice interna ţionale (raporturile cu ţă rile aliate sau inamice, cu marile puteri, cu ţă rile latine şi cu alte ţă ri din Europa), economice (contribu ţia la r ăzboi, situa ţia economic ă a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei şi problema M ării Negre şi a Strâmtorilor), chestiuni speciale (bunurile din Transilvania ocupat ă, situa ţia financiar bancar ă a acestui teritoriu) şi politice şi administrative. Acest din urm ă dosar cuprindea nu mai pu ţin de 154 de subiecte, ordonate astfel: persecu ţiile autorit ăţ ilor maghiare la adresa etnicilor români din Transilvania de Nord, înc ălcarea tratatelor şi conven ţiilor anterioare, declara ţiile
145 Ibidem. 239 refugia ţilor români, m ăsurile Budapestei luate împotriva diferitelor categorii sociale, situa ţia bunurilor publice din Transilvania de Nord, studiul comparativ al situa ţiei din partea de Ardeal ocupat ă şi din Ardealul r ămas la România, opera constructiv ă a statului român în Transilvania, drepturile maghiarilor din România şi evolu ţia frontierei de Vest 146 . Chiar dac ă a fost imposibil a fi tratate toate aceste subiecte, în 1942 şi 1943 au fost elaborate îndeajuns de multe lucr ări valoroase, care ne îndrept ăţ esc să afirm ăm c ă organismul înfiin ţat de Mihai Antonescu şi-a atins scopul pentru care a fost creat 147 . Pot fi enumerate în sprijinul acestei concluzii lucr ările despre Transilvania elaborate de Silviu Dragomir, Sabin Opreanu, Laurian Some şanu, Ion Lupa ş, Petre Nemoianu, Ştefan Mete ş, David Prodan, Teodor Ne ş, Ştefan Lup şa, Alexandru Dohori şi Ştefan Pascu, ori studiile având ca teme Banatul, Basarabia şi tezaurul românesc de la Moscova. Un rol deosebit l-a de ţinut excelentul diplomat Vasile Stoica, autor a mai multe lucr ări în leg ătur ă cu românii din Banatul de Vest, Serbia, Bulgaria şi Macedonia. Se cuvine s ă relu ăm aici şi afirma ţia lui Ion Ardeleanu, conform c ăruia şi Marea Neagr ă, opera istoricului Gheorghe Br ătianu, a prins contur sub imboldul „Biroului Păcii” 148 . Calitatea deosebit ă a materialelor alc ătuite de „Biroul P ăcii” este atestat ă şi de un raport în limba italian ă, în care sunt prezentate în detaliu toate persecu ţiile la care au fost supu şi românii din teritoriul anexat de maghiari 149 . De şi „Biroul P ăcii” şi-a încheiat activitatea în 1943, datorit ă precipit ării evenimentelor de pe câmpurile de lupt ă, eforturile române şti pentru preg ătirea forumului p ăcii nu au încetat. Mai mult, materialul adunat de institu ţia înfiin ţat ă în regimul Antonescu a fost preluat de noii responsabili din diploma ţia român ă, iar mul ţi dintre membrii ei şi-au continuat activitatea într-un nou organism. Este vorba despre „Comisiunea pentru Studiul Problemelor P ăcii”, înfiin ţat ă la nivelul Ministerului Afacerilor Str ăine în februarie 1945. „Comisia” includea printre atribu ţiile sale revizuirea şi ordonarea materialului din arhivele Ministerului destinat sprijinirii intereselor României la Conferin ţa de Pace, realizarea pe baza acestuia a unor studii care s ă elucideze problemele dezb ătute în forumul p ăcii, formularea propunerilor pentru punctele de vedere adoptate de guvernul român în aceste chestiuni, selec ţionarea, clasificarea şi completarea materialului cartografic necesar, organizarea şi completarea materialului de propagand ă pentru ap ărarea intereselor române şti 150 .
146 Ibidem. 147 Ion Ardeleanu, op.cit., p. 129 148 Ibidem , p.130. 149 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 98. 150 Idem, dosar 94, f. 1-3. 240
Considerat ă „un organ tehnic preg ătitor”, „Comisia” a fost alc ătuit ă în principal din membri cu rang înalt ai corpului diplomatic, c ărora li s-au ad ăugat un num ăr redus de persoane „deosebit de calificate prin func ţiunile ce de ţin în aparatul de stat”. În prima categorie au intrat mini ştrii plenipoten ţiari Vasile Stoica (veteran al „Biroului p ăcii”), Ion Christu, Radu Crutzescu, George Davidescu, Vintil ă Petala, Edmond Ciuntu plus directorul Zenovie Pâcli şanu, directorul Presei, Raul Hillard, şi consilierul de lega ţie Victor R ădulescu- Pogoneanu. Din afara Ministerului au venit Savel R ădulescu, pre şedintele „Comisiei pentru aplicarea Armisti ţiului”, Sabin Manuil ă, directorul general al „Institutului Central de Statistic ă” şi Horia Grigorescu, pre şedintele delega ţiei române în „Comisia Mixt ă pentru Aplicarea Tratatului de la Craiova”. Secretar al „Comisiei” a fost Emil Opri şan, ajutat de Florin Roiu. În vara lui 1945, componen ţa „Comisiei” a fost modificat ă prin înlocuirea lui Davidescu şi a lui Rădulescu-Pogoneanu cu mini ştrii plenipoten ţiari Grigore Constantinescu şi Victor Brabetzianu, prin retragerea lui Hillard şi prin înlocuirea lui Savel Rădulescu cu Mihai Ghelmegeanu la şefia „Comisiei pentru aplicarea Armisti ţiului” 151 . Pe întreaga durat ă de existen ţă a „Comisiei”, func ţia de pre şedinte a fost de ţinut ă de ministrul Eugen Filotti. La acea dat ă Filotti era unul dintre cei mai capabili diploma ţi români, fapt confirmat şi de de ţinerea func ţiei de secretar general al Ministerului Afacerilor Str ăine din toamna lui 1944 pân ă în martie 1945. Dup ă o carier ă în pres ă, în calitate de editor a mai multe publica ţii bucure ştene, el a parcurs toate treptele diploma ţiei române, fiind pe rând ata şat de pres ă la Praga (1926), director al Presei în Minister (1928) şi la Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri (1929-1930) şi ministru al României la Ankara, Atena, Sofia şi Budapesta (între 1933 şi 1941). Filotti s-a dovedit a fi op ţiunea corect ă pentru conducerea „Comisiei” şi cu ocazia Conferin ţei de Pace de la Paris, unde s-a achitat cu succes de partea tehnic ă a demersurilor române şti152 . Şi ceilal ţi membri ai „Comisiei” erau diploma ţi şi speciali şti experimenta ţi, potrivi ţi pentru misiunea pe care şi-au asumat-o. Men ţion ăm aici pe Vasile Stoica, fost membru al delega ţiei României la prima Conferin ţă de Pace de la Paris, apoi ministru la lega ţiile din Sofia, Riga şi Ankara şi subsecretar de stat la Ministerul Propagandei, unul dintre cei mai dedica ţi diploma ţi în opera de preg ătire a p ăcii între 1941-1944, dup ă cum am ar ătat
151 Ibidem. 152 Pentru biografiile diploma ţilor, vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine, Anuar diplomatic şi consular-1942 , Bucure şti, Imprimeria Na ţional ă, 1942 şi fi şele întocmite în 1947 de lega ţia britanic ă de la Bucure şti, redate de Gh. Buzatu în România şi Marile Puteri (1939-1947) , p. 493-590. 241 deja 153 . La rândul s ău, şi Ion Christu provenea din rândurile e şaloanelor superioare ale Ministerului, calitate în care a reprezentat România la marile conferin ţe economice interbelice de la Geneva şi Londra, dar şi la Moscova pentru semnarea Armisti ţiului, poate cel mai bun expert economic al Ministerului 154 . „Comisia” mai num ăra printre membrii s ăi şi pe Edmond Ciuntu 155 , fost reprezentant al Bucure ştilor la Liga Na ţiunilor, dar şi în capitale precum Var şovia şi Ankara, fost colaborator al lui Nicolae Titulescu şi primul ambasador al României în Uniunea Sovietic ă, între 1934-1938. Membrii „Comisiei” considera ţi a proveni din afara Ministerului, prin func ţia de ţinut ă la momentul constituirii, aveau o experien ţă bogat ă pe plan executiv. Era cazul fostului colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, Savel Rădulescu 156 , ce a de ţinut în mai multe rânduri, în perioada dintre cele dou ă războaie mondiale, func ţia de subsecretar de stat al Afacerilor Str ăine sau al lui Mihail Ghelmegeanu 157 , care a ocupat mai multe portofolii în guvernul României dup ă revenirea pe tron a lui Carol al II-lea. „Comisia pentru Studiul Problemelor P ăcii” a ţinut, între 1 februarie şi 15 noiembrie 1945, 30 de şedin ţe plenare, dintre care patru s-au derulat în prezen ţa mini ştrilor titulari ai portofoliului Afacerilor Str ăine, C. Vi şoianu şi Gh. T ătărescu. În cadrul şedin ţelor plenare au fost stabilite direc ţiile demersurilor pentru preg ătirea Conferin ţei de Pace, în vreme ce activitatea de documentare şi redactare propriu-zis ă s-a desf ăş urat la nivelurile Ministerului, fiind implica ţi atât diploma ţi cât şi alţi speciali şti în problemele abordate. Planul de ac ţiune a fost structurat pe patru paliere: probleme politice, teritoriale şi de popula ţie, economice şi financiare şi lucr ări de propagand ă158 . În prima categorie de preocup ări ale „Comisiei”, cele politice, au fost incluse politica extern ă a României înaintea şi în timpul r ăzboiului mondial, Dun ărea, problema evreiasc ă, contribu ţia la r ăzboiul împotriva Germaniei şi Ungariei şi aplicarea Conven ţiei de Armisti ţiu. În privin ţa premiselor angaj ării României în război şi a pozi ţion ării statului antonescian în conflict, materialele elaborate în cadrul „Comisiei” au insistat pe circumstan ţele atenuante precum atitudinea amical ă fa ţă de Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Referitor la Dun ăre, exper ţii români au re ţinut istoricul acestei chestiuni şi au subliniat dorin ţa Bucure ştilor de a respecta principiile libert ăţ ii naviga ţiei şi al colabor ării
153 Vezi şi Gh. Buzatu, Elena Istr ăţ escu, Diploma ţie şi propagand ă, în Gh. Buzatu, V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, eds., Diploma ţie şi diploma ţi români , II, Foc şani, Editura Pallas, 2002, p. 329-343. 154 Gh. Buzatu , op.cit. 155 Ibidem. 156 Ibidem. 157 Ibidem. 158 Ibidem. 242 interna ţionale. În leg ătur ă cu regimul evreilor, sintezele elaborate de „Comisie” ar ătau c ă aplicarea legisla ţiei discriminatorii s-a f ăcut sub presiuni externe şi c ă aceste m ăsuri nu au avut impactul negativ înregistrat în alte ţă ri aflate în aceea şi situa ţie. Pentru a detalia contribu ţia României la înfrângerea Axei, „Comisia” a solicitat ajutorul Marelui Stat Major, care a alc ătuit materiale temeinice în acest sens. În sfâr şit, întrucât pentru aplicarea Armisti ţiului func ţiona deja o Comisie, în aceast ă problem ă au fost audiate datele furnizate de Savel R ădulescu sau Mihail Ghelmegeanu 159 . Între problemele teritoriale şi de popula ţie, majoritatea activit ăţ ii organismului condus de Eugen Filotti a fost dedicată problemei Transilvaniei şi frontierei cu Ungaria. Conform unei d ări de seam ă din noiembrie 1945, „adoptând ca obiectiv fundamental, conform de altfel cu instruc ţiunile primite, sus ţinerea îndrept ăţ irii grani ţei stabilite prin Tratatul de la Trianon, Comisiunea , ţinând seama de textul articolului 19 al Conven ţiunii de Armisti ţiu, s-a socotit totodat ă datoare s ă cerceteze şi s ă preg ăteasc ă materialul destinat a face fa ţă unor încerc ări de revizuire sau rectificare a acestei grani ţe” 160 . Au fost ini ţiate mai multe demersuri, printre care completarea dosarului activit ăţ ii delega ţiei române la Paris în 1919-1920, analiza ac ţiunilor diplomatice care s-au soldat cu deznod ământul de la Trianon, reconstituirea dosarelor şi lucr ărilor de delimitare a frontierei din 1920, punerea în ordine a arhivelor con ţinând materialul cartografic referitor la grani ţele României, adunarea şi analiza principalelor lucr ări cu caracter revizionist, maghiare şi occidentale, completarea materialului cartografic depozitat în ţar ă, completarea materialului statistic privitor la situa ţia etnic ă a Transilvaniei, studiul în ansamblu al problemelor Ardealului. Pentru cea din urm ă categorie de ac ţiuni, au fost redactate lucr ări generale referitoare la Transilvania şi Maramure ş ori studii despre chestiuni precum secuii, regimul şi situa ţia statistic ă a minorit ăţ ilor etnice din România în perioada 1919-1944, regimul na ţionalit ăţ ilor dup ă 23 august 1944 şi tratamentul aplicat popula ţiei române între 1940 şi 1944 de c ătre ocupan ţii maghiari. Nu au fost omise nici detalierea ac ţiunilor puterilor Axei pentru impunerea diktatului din 30 august 1940, combaterea ideii independen ţei Transilvaniei şi a propagandei maghiare în privin ţa ceang ăilor ori a evreilor 161 . „Comisia” a ar ătat o aten ţie deosebit ă şi problemei frontierei de Vest, astfel încât pentru sus ţinerea liniei de la Trianon s-au scris studii cu argumente statistice, economice, geografice şi comunica ţionale. Nu a fost exclus ă nici posibilitatea, nedorit ă, a unui schimb de popula ţie. În sfâr şit, au mai fost alc ătuite materiale ce urmau s ă documenteze o serie de revendic ări fa ţă de Ungaria, cum ar fi restituirea de c ătre Budapesta a arhivelor istorice şi
159 A.M.A.E., Loc.cit., f. 4-6. 160 Ibidem ., f. 8-14. 161 Ibidem ., f. 14-19. 243 administrative evacuate din teritoriul ocupat, reglementarea problemei „Funda ţiei Gojdu” şi în ţelegerea în privin ţa „Triplului Confinium” dintre România, Ungaria şi Iugoslavia 162 . Vom re ţine în rândurile ce urmeaz ă doar câteva din concluziile la care au ajuns autorii studiilor alc ătuite sub egida „Comisiei pentru Studiul Problemelor Păcii”, în probleme cruciale precum rectificarea frontierei româno-maghiare, situa ţia etnic ă a Ardealului, statutul minorit ăţ ilor în România, ori independen ţa provinciei transilvane. Mihai Pop a analizat trei propuneri interbelice de revizuire a frontierei româno-maghiare, liniile Rothermere (1927), Aldo-Dani (1929) şi Vallani- Dionisi (1932) şi a ajuns la ideea c ă acestea nu sunt „acte izolate ale unor str ăini convin şi de dreptatea cauzei maghiare, ci ac ţiuni pl ănuite” care „prezint ă, fiecare, câte dou ă aspecte, unul conjunctural, care apare atunci când potrivit etapei prestabilite, se poate câ ştiga o nou ă pozi ţie, şi altul permanent, marcat prin caracterul diversionist al propunerii” 163 . Un alt studiu, ap ărut în decembrie 1945, apar ţinând lui Octavian Buzea, cuprindea previziunea c ă „în actuala conjunctur ă interna ţional ă, revendic ările maghiare de la Turnu Severin nu vor putea fi formulate cu şanse de succes, temeiul lor fiind perimat” 164 . În acela şi timp, Dr. Sabin Manuil ă afirma în introducerea la un studiu am ănun ţit al structurii etnice a popula ţiei din Transilvania, Banat şi Cri şana Maramure ş, editat de „Institutul Central de Statistic ă”, c ă de şi „minoritatea maghiar ă din Transilvania este revendicat ă pe temeiul unor drepturi etnice”, „aceste drepturi etnice nu pot fi valorificate f ără a se c ălca în picioare drepturile etnice mai mari, ale românilor”. Astfel, scria Manuil ă, „nici un jude ţ nu poate fi luat din Transilvania f ără a se lua cu el popula ţie româneasc ă care constituie majoritatea absolut ă f ără excep ţie, oriunde s-ar încerca o astfel de opera ţiune” 165 . În problema regimului minorit ăţ ilor din România, în cadrul „Comisiei” au fost alc ătuite mai multe lucr ări, printre care şi cea apar ţinând lui Silviu Dragomir, acoperind perioada 1918-1940. Marele c ărturar considera c ă „este evident c ă progresul realizat de minorit ăţ i se datore şte în prima linie muncii lor sârguincioase şi programului con ştient, ce şi l-au ştiut f ăuri în condi ţiile noi de via ţă . Meritul st ăpânirii române şti este totu şi tot atât de mare fiindc ă le-a asigurat libertatea, le-a respectat independen ţa în chestiunile lor particulare, i-a sprijinit efectiv” 166 .
162 Ibidem . 163 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 97, f. 346. 164 Idem, dosar 98, f. 216. 165 Idem, dosar 99, f. 9. 166 Idem, dosar 100, f. 122. 244
La fel, independen ţa Transilvaniei, vehiculat ă, dup ă cum am v ăzut, atât la Washington cât şi la Moscova, în organismele preg ătitoare ale p ăcii, a devenit subiectul abord ărilor române şti. Astfel, Zenovie Pâcli şanu a consacrat o analiz ă acestei teme şi a ajuns la ideea c ă „Transilvania singur ă nu poate consuma produsele industriei sale, nici ale economiei sale de animale. Intrând în jocul liber al concuren ţei industriilor din ţă rile apusene, Transilvania ar r ămâne f ără îndoial ă învins ă. Ea formeaz ă îns ă întregirea vie ţii economice a României, care-i ofer ă şi posibilitatea de consum şi produc ţie, prin porturile sale dun ărene, de export a surplusului în statele balcanice. O Transilvanie independent ă, desf ăcut ă de România, ar fi un atentat împotriva p ăcii, o complet ă nesocotire a principiului etnic şi a voin ţei unanime a majorit ăţ ii covâr şitoare a popula ţiei ei” 167 . Din evaluarea materialului documentar al „Comisiei” depus la Arhivele Diplomatice ale României putem constata c ă aproape dou ă treimi din activitate a fost alocat ă problemei Transilvaniei şi a frontierei româno-maghiare. Situa ţia a survenit ca urmare a faptului c ă aceasta era cea mai important ă revendicare româneasc ă în cel de-al doilea r ăzboi mondial, dar şi în consecin ţa liniei politice a guvernului Groza, de a menaja cu orice pre ţ suspiciunea Uniunii Sovietice. Fără îndoial ă, şi pozi ţionarea Marilor Puteri în raport cu interesele României, a avut consecin ţe în direc ţionarea activit ăţ ii „Comisiei”. Au existat voci dintre membrii „Comisiei” care au solicitat ca efortul românesc în procesul P ăcii s ă vizeze obiectivul restabilirii grani ţelor din 1919 168 . Vintil ă Petala şi Ion Christu au sus ţinut aceast ă idee, pe baza argumentelor etnice, îns ă atât Constantin Vi şoianu, cât şi Gh. T ătărescu au ar ătat că, în urma rezultatelor la care ajunseser ă înving ătorii în privin ţa unora dintre frontierele române şti, orice efort de a le mai modifica percep ţia şi decizia era inutil. În acest fel, problema Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Her ţa nu a mai fost formulat ă de guvernul de la Bucure şti, „Comisia” m ărginindu-se să adune documentele rezultate în urma notelor ultimative sovietice din 1940, fără a mai depune un efort de documentare şi atestare a caracterului şi intereselor române şti fa ţă de aceste provincii. Sau, dup ă cum a afirmat Eugen Filotti, „de la început am considerat c ă în privin ţa teritoriului cedat în R ăsărit nu avem nici o şans ă, de aceea am l ăsat aceast ă chestiune la o parte” 169 . În schimb, problemele Banatului, Maramure şului şi Cadrilaterului s-au bucurat de o mai mare aten ţie, relevat ă de cantitatea şi calitatea materialelor alc ătuite.
167 Idem, dosar 101, f. 123. 168 Florica Dobre, Biroul P ăcii (1942 ), în „Dosarele istoriei”, An II, nr.2 (7), 1997, p. 8. 169 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 94, f. 43. 245
Întrucât exista temerea c ă Iugoslavia inten ţiona s ă cear ă rectificarea în favoarea sa a frontierei cu România, speciali ştii din „Comisie” au redactat mai multe studii în care au inventariat posibilele argumente sârbe, demersurile acestora de la prima Conferin ţă de la Pace de la Paris şi au ilustrat nu numai majoritatea româneasc ă din Banatul nostru ci şi prezen ţa unei importante minorit ăţ i de aceea şi etnie între grani ţele statului vecin 170 . În chestiunea Cadrilaterului, Comisia a pus accentul pe faptul c ă Tratatul de la Craiova a fost parte a aceluia şi act de constrângere ce a condus şi la diktatul vienez şi a preg ătit materialul necesar unor posibile negocieri cu guvernul de la Sofia 171 . Manifestarea unor revendic ări ucrainene în problema Maramure şului românesc a condus şi la realizarea în cadrul „Comisiei” a unor lucr ări despre situa ţia etnic ă a acestei regiuni şi a unui proiect de memoriu ce prevedea schimbul de popula ţie ce s-ar fi putut întreprinde acolo între România şi Uniunea Sovietic ă172 . Referitor la problemele economice şi financiare, exper ţii s-au str ăduit s ă ateste în cuprinsul evalu ărilor lor efortul depus de statul român pentru sus ţinerea războiului împotriva Germaniei şi Ungariei, dar şi pagubele suferite de România în timpul ostilit ăţ ilor, care îndrept ăţ eau speran ţele de ob ţinere a unor desp ăgubiri 173 . În sfâr şit, pentru promovarea peste hotare a argumentelor Bucure ştilor, mai multe lucr ări ale unor speciali şti autohtoni au fost traduse în limbi de circula ţie interna ţional ă şi au fost reeditate studiile unor istorici şi observatori occidentali, precum Hugh Seton-Watson, Emmanuel de Martonne sau Charles Upson Clark 174 . Dup ă afirma ţia pre şedintelui „Comisiei pentru Studiul Problemelor Păcii”, Eugen Filotti, activitatea acestui organism, în formula şi cu obiectivele ini ţiale, a luat sfâr şit în decembrie 1946, odat ă cu încheierea lucr ărilor pentru stabilirea textului Tratatului de Pace cu România. Concomitent, conducerea Ministerului Afacerilor Str ăine şi-a afirmat inten ţia de a p ăstra instituţia, cu alt ă compunere şi cu un scop diferit celui din 1945-1946, şi anume acela „de a face studii, preg ătiri şi propuneri în vederea aplic ării Tratatului de Pace”, devenind în acest fel „un organ de interpretare a Tratatului” 175 . Continuatoare a „Biroului p ăcii”, „Comisiunea pentru Studiul Problemelor P ăcii” a avut un rol extrem de important în asigurarea componentei documentare a efortului românesc de preg ătire a Conferin ţei de Pace. Prilej de
170 Idem, dosarele 114, 115, 116, 117 şi 118. 171 Idem, dosarele 119, 120 şi 121. 172 Idem, dosarele 126 şi 127. 173 Idem, dosarele 135, 136, 137, 138, 139, 140 şi 141. 174 Idem, dosarul 107. 175 Idem, dosarul 74, f. 300. 246 coalizare a energiilor şi aptitudinilor unora dintre cei mai buni speciali şti ai ţă rii, institu ţia condus ă de diplomatul Eugen Filotti a furnizat reprezentanţilor politici ai Bucure ştilor muni ţia necesar ă pentru argumentarea ţelurilor României în toate problemele sensibile şi relevante pentru na ţiunea român ă.
Proiectul Tratatului de Pace cu România
Cele dou ă sesiuni ale lucr ărilor Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Paris au avut drept rezultat şi proiectul Tratatului de Pace cu România, publicat în aceea şi zi, 31 iulie 1946, în capitalele ţă rilor ai c ăror reprezentan ţi au participat la redactarea documentului. Câteva zile mai târziu, la 3 august, cele 38 de articole şi 6 anexe ale proiectului au fost aduse şi la cuno ştin ţa opiniei publice din România, prin intermediul presei 176 . Existau mai multe elemente care îndrept ăţ eau speran ţele românilor în echitatea prevederilor documentului. Acestea izvorau din convingerea c ă un asemenea act era menit a perpetua pacea şi nicidecum de a cuprinde prevederi care s ă nasc ă neîn ţelegeri ori suspiciune, dar şi din pozi ţionarea României în rela ţiile interna ţionale pân ă atunci. Se credea, pe bun ă dreptate, c ă adeziunea Bucure ştilor la ordinea instituit ă prin Societatea Na ţiunilor înainte de conflict, situa ţia sa deosebit de dificil ă intervenit ă în 1940, ce a determinat intrarea în război, absen ţa unei dependen ţe totale fa ţă de Germania înainte de 23 august 1944 şi apoi participarea conving ătoare la înfrângerea acestui stat, vor constitui argumente pentru realizarea unui Tratat caracterizat de responsabilitate, conform principiilor justi ţiei interna ţionale 177 . Îns ă, chiar din „Preambulul” documentului dat publicit ăţ ii la 31 iulie 1946, a devenit vizibil faptul c ă, pentru înving ători, România nu era nimic mai mult decât un stat învins, ce avea s ă fie tratat ca atare. Astfel, aceast ă parte a proiectului ignora trei elemente cruciale pentru pozi ţionarea României în ansamblul P ăcii: c ă Bucure ştii au declarat r ăzboi Ungariei la 7 septembrie 1944, că participarea armatelor române la r ăzboiul împotriva Axei s-a f ăcut începând cu 24 august 1944 şi c ă, în consecin ţă , România avea de facto statutul de cobeligerant. Marile Puteri nu recuno şteau astfel contribu ţia semnificativ ă a statului român pe fronturile Europei Centrale, altminteri prev ăzut ă şi acceptat ă prin Conven ţia de Armisti ţiu din 12/13 septembrie 1944 178 . Nici „Partea I” a proiectului, adic ă primele dou ă articole, referitoare la frontiere, nu aducea mai multe elemente pozitive. De şi consfin ţea realitatea caracterului românesc al Transilvaniei prin anularea diktatului de la Viena,
176 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii , p. 134. 177 Ibidem ., p. 135. 178 Şt. Lache, Gh. Ţuţui, România şi Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946 , Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1978, p. 226. 247 aceast ă sec ţiune a Tratatului confirma actele ostile prin care în 1940 alte teritorii, parte ale statului român, fuseser ă anexate de dou ă state vecine. Este vorba despre Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Her ţa, ocupate de Uniunea Sovietic ă, reprezentând mai mult de 50 000 de kilometri p ătra ţi, locui ţi în majoritate de etnici români şi de Sudul Dobrogei, pe care Tratatul de la Craiova, încheiat sub presiunea puterilor Axei, îl acordase Bulgariei. Mai mult, contrar practicilor instituite de dreptul internaţional, clauzele referitoare la frontiere nu au fost completate de preciz ări detaliate ale problemelor generate prin transferul de autoritate asupra acestor teritorii, iar harta grani ţelor României anexat ă proiectului era realizat ă la o scar ă foarte mare şi con ţinea şi unele inexactit ăţ i ce trebuiau elucidate 179 . „Partea a II-a” a Proiectului, clauzele politice (Art.3-10), con ţinea, de asemenea, mai multe dispozi ţii arbitrare. Principala lacun ă a acestor prevederi o constituia absen ţa preciz ărilor menite s ă interzic ă interpretarea abuziv ă, mai ales că în cuprinsul lor erau statuate principiile comportamentului politic din România. În plus, ca element de inova ţie nefericit ă în istoria diploma ţiei, articolul 8 prevedea o modalitate stranie de încheiere a ostilit ăţ ilor între România şi Ungaria, prin intrarea în vigoare a unor articole din Tratatele încheiate de fiecare din aceste dou ă state cu Na ţiunile Unite, şi nu printr-un document bilateral 180 . Clauzele militare din „Partea a III-a” a proiectului, articolele 11-20, s-au men ţinut pe acelea şi coordonate. Limitarea efectivelor şi înzestr ării armatei române, operate prin aceste articole constituiau cea mai nepotrivit ă atitudine fa ţă de o ţar ă participant ă cu for ţe însemnate la r ăzboiul împotriva Germaniei şi Ungariei, ale c ărei pierderi se cifrau la mai multe zeci de mii de oameni. Nici la capitolul repatrierii prizonierilor de r ăzboi români Bucure ştii nu st ăteau mai bine. Proiectul de Tratat nu con ţinea nici un termen precis pentru revenirea lor în ţar ă şi nici alte prevederi menite a face posibil acest proces, ignorând astfel mai multe acorduri interna ţionale care reglementau domeniul respectiv 181 . „Partea a IV-a” se referea la un singur aspect, şi anume retragerea trupelor aliate (sovietice) din România, con ţinut în articolul 21. Sub pretextul asigur ării c ăilor de comunica ţie cu zona sovietic ă din Austria, proiectul de Tratat accepta men ţinerea trupelor Moscovei în România peste termenul stabilit de 90 de zile, f ără alte complet ări, extrem de necesare (efectivele, c ăile de comunica ţie, chestiunile financiare) 182 .
179 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 138-139. 180 Ion Enescu, Politica extern ă României în perioada 1944-1947 , Bucure şti, Editura Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, 1979, p. 357. 181 Ibidem , p. 359. 182 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 140 248
„P ărţile VI şi VII” erau dedicate repara ţiilor, restituirilor şi clauzelor economice, adic ă articolele 22-33. În loc s ă fixeze cu echitate drepturile la repara ţii şi restituiri ale Na ţiunilor Unite şi s ă permit ă în aceste condi ţii revenirea economiei statului în discu ţie în concertul economic interna ţional, proiectul Tratatului de Pace cu România p ărea s ă aib ă un singur scop la acest capitol: falimentarea şi izolarea complet ă a economiei române şti. Acest lucru era mai mult decât probabil în condi ţiile în care nu se f ăcea nici o referire la ideea înfiin ţă rii unei „Comisii de repara ţii” pentru România, care s ă gestioneze eficient întregul efort reparatoriu şi de restituire 183 . Prin articolul 22, România urma s ă achite Uniunii Sovietice 300 de milioane de dolari în opt ani, f ără ca Bucure ştii s ă ştie dac ă bunurile furnizate ca repara ţii trebuiau decontate la nivelul pre ţurilor mondiale din 1938, 1944 sau din alt an. Nici articolul urm ător nu s-a dovedit mai avantajos, pentru c ă prevedea restituirea bunurilor ridicate de pe teritoriul Na ţiunilor Unite, refuzând în acela şi timp, de exemplu, prezum ţia de nevinov ăţ ie a României în momentul achizi ţion ării bunurilor germane. Articolul 24 se plasa pe aceea şi linie, a ignor ării situa ţiei economiei române şti, şi prevedea principiul restituirii bunurilor apar ţinând Na ţiunilor Unite aflate în România. Preten ţiile la restituiri ale înving ătorilor erau detaliate în unele anexe ale proiectului de tratat, semnificative pentru spiritul documentului fiind paragrafele referitoare la domeniul petrolier. Astfel, România era obligat ă s ă acorde prioritate în compensarea daunelor exploat ării petroliere, termenul acordat pentru înlocuirea sau repararea pagubelor fiind de un an, dup ă care trebuia s ă le pl ăteasc ă în devize convertibile, şi s ă restituie cheltuielile f ăcute de societ ăţ ile petroliere ale Na ţiunilor Unite pentru a u şura în contul guvernului român livr ările de petrol către puterile Axei, în timpul r ăzboiului. Prin articolul 25, Uniunea Sovietic ă î şi atribuia toate bunurile germane din România, estimate la peste o treime din toate întreprinderile şi societ ăţ ile industriale şi financiare române şti. La fel de nedreapt ă era şi acordarea, prin articolul 26, fiec ăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate, a dreptului de a sesiza, re ţine sau lichida bunurile, drepturile şi interesele române şti aflate pe teritoriul lor, pentru a-şi compensa astfel cererile. Datorit ă articolului 27, care obliga Bucure ştii s ă renun ţe la toate crean ţele fa ţă de Germania şi supu şii germani, România era privat ă de recuperarea unei datorii în valoare de 1300 milioane de m ărci germane. În plus, articolul 29 interzicea României s ă formuleze reclama ţii fa ţă de ţă rile reunite sub titulatura de Na ţiunile Unite, care au rupt rela ţiile diplomatice. Astfel, Bucure ştii nu au putut adresa cereri Germaniei, Austriei şi Ungariei şi a fost nevoit s ă se ab ţin ă de la contestarea aplic ării abuzive a unora dintre clauzele Armisti ţiului, fapt ce a avut consecin ţe deosebit de grave asupra evolu ţiei ţă rii.
183 Ibidem . 249
Articolul 30, referitor la acceptarea statutului clauzei na ţiunii celei mai favorizate, nu putea avea efectul scontat, în condiţiile în care România se afla, din punct de vedere economic, sub monopolul sovietic. Ultimele trei articole economice statuau modalitatea de rezolvare a diferendelor, de aplicare a clauzelor din „P ărţile VI şi VII” şi valabilitatea Anexelor la proiectul de Tratat 184 . Prin articolul 34, „Partea a VII-a”, referitoare la Dun ăre, triumfa punctul de vedere occidental, care sus ţinea libertatea naviga ţiei pe Dun ăre, principiu pe care România urma s ă-l asigure în continuare 185 . În final, „Partea a VIII-a”, articolele 35-38, cuprindea faptul c ă şefii de misiune ai celor trei Mari Puteri la Bucure şti urmau s ă ofere l ămuririle necesare execut ării şi interpret ării Tratatului, precum şi modalit ăţ ile de ratificare şi intrare în vigoare a Tratatului şi posibilitatea ca orice stat membru al O.N.U. s ă adere la document. Nici aceste ultime prevederi nu erau lipsite de contradic ţii, cum era cea prev ăzut ă prin articolul 38, care consemna c ă tratatul va intra în vigoare indiferent dac ă a fost sau nu ratificat, de şi dreptul interna ţional era explicit în acest sens 186 . Presa interna ţional ă a consacrat ample materiale reflect ării condi ţiilor de Pace oferite statelor învinse. În dreptul României, erau subliniate consfin ţirea revenirii Transilvaniei între grani ţele ţă rii, dar şi pierderea Basarabiei, clauzele politice, cele militare, suma repara ţiilor datorate Uniunii Sovietice, iar ca elemente de disput ă erau indicate unele clauze economice şi statutul Dun ării. Totodat ă, erau redate declara ţiile diploma ţilor occidentali, mai ales cele ale secretarului de stat american, James F. Byrnes, care subliniau necesitatea ca toate vocile ţă rilor interesate s ă fie ascultate, iar principiile în ţelegerii de la Paris să constituie baza pentru o pace european ă de durat ă187 . În pofida declara ţiilor pline de inten ţii pozitive, Proiectul de Tratat cu România, publicat la sfâr şitul lui iulie 1946, con ţinea atât de multe clauze nedrepte şi împov ărătoare încât punea în pericol nu numai refacerea postbelic ă a României ci şi evolu ţia în deceniile care urmau. Textul alc ătuit de reprezentan ţii Marilor Puteri consemna înstr ăinarea unor teritorii române şti, nu recuno ştea aportul militar al României dup ă 23 august 1944 şi afecta economia român ă prin gravitatea clauzelor economice. Singura speran ţă a românilor se îndrepta spre Conferin ţa de la Paris.
184 Ion Enescu, op.cit ., p. 364-369. 185 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 148. 186 Ibidem . 187 „The Washington Post” din 31 iulie 1946. 250
CONFERIN ŢA DE PACE DE LA PARIS
Demersurile delega ţiei României în Forumul Păcii
La sfâr şitul lunii iulie a anului 1946, delega ţii a 21 de na ţiuni s-au reunit în Palatul Luxembourg din Paris pentru a dezbate prevederile Tratatelor de Pace cu cinci dintre statele aliate ale Germaniei în derularea ostilit ăţ ilor de pe fronturile celui de-al doilea r ăzboi mondial. Erau reprezentate urm ătoarele ţă ri: S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S., Fran ţa, China, Africa de Sud, Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Iugoslavia, Norvegia, Noua Zeeland ă, Olanda, Polonia şi Ucraina. Prezen ţa delega ţilor ucraineni şi bieloru şi se datora acordului de la Yalta, care prevedea admiterea în rândul Na ţiunilor Unite a celor dou ă republici sovietice. Statele învinse aveau statut de invita ţi, iar prezen ţa reprezentanţilor Albaniei, Austriei, Cubei, Egiptului, Iranului şi Mexicului avea un caracter consultativ 188 . Dup ă cum remarcau marile publica ţii interna ţionale, nici un alt eveniment de dup ă „Eliberare” nu a avut un impact asem ănător asupra cet ăţ enilor capitalei franceze, precum reunirea unui număr impresionant de lideri politici din întreaga lume în cadrul Conferin ţei de Pace 189 . În deschiderea Forumului de la Paris, ministrul de externe francez, Georges Bidault, afirma: „Conferin ţa care a avut loc dup ă r ăzboiul din 1914-1918 a oferit lumii solu ţii care nu au împiedicat izbucnirea, 25 de ani mai târziu, a unui nou, mai lung şi teribil conflict. Este prea u şor s ă faci apel la oamenii şi direc ţiile politice care au condus la aceste solu ţii. Dreptul de a transmite judec ăţ i apar ţine istoriei. Îns ă, să-mi fie permis s ă spun, oricare ar fi gre şelile şi sl ăbiciunile vremii, dac ă nu cumva originea e şecului a constat în faptul c ă ambele Mari Puteri ale c ăror armate au contribuit decisiv la victorie nu au participat la procesul de realizare a Păcii” 190 . La rândul s ău, în cea de-a doua şedin ţă plenar ă, din 30 iulie 1946, şeful diploma ţiei americane, James F. Byrnes, sublinia c ă politica de izolare adoptat ă de ţara sa dup ă prima conflagra ţie mondial ă a contribuit la declan şarea ostilit ăţ ilor c ărora li se puneau cap ăt prin Conferin ţa de la Paris, î şi afirma speran ţa c ă reuniunea va adopta solu ţii juste la problemele existente şi î şi încheia discursul astfel: „Statele Unite consider ă c ă cei care au luptat r ăzboiul trebuie s ă fac ă pacea” 191 . În cadrul aceleia şi şedin ţe, Clement Attlee sugera c ă „trebuie s ă abord ăm problemele privind înainte, f ără a pierde timp cu erorile din trecut, f ără a ne dedica examin ării preten ţiilor istorice sau a presupuselor
188 Vezi Foreign Relations of the United States. Paris Peace Conference, 1946: Selected Documents , Washington, Departamentul de Stat, GPO, 1946. 189 „The Times” din 30 iulie 1946. 190 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. I, 1951, p. 27-44. 191 Ibidem. 251 interese ale unor state” 192 . A doua zi, în conformitate cu principiile politicii expansioniste a Moscovei în regiunea Europei de Est, Molotov prezenta pozi ţia ţă rii sale. Conform şefului delega ţiei sovietice, „nu putem trece cu vederea c ă, în prezent, deciziile Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe sunt atacate de tot felul de elemente reac ţionare care sunt pline de prejudec ăţ i antisovietice absurde şi care î şi bazeaz ă calculele pe frustrarea în colaborarea dintre marile puteri” 193 . Conferin ţa P ăcii a func ţionat prin intermediul mai multor comisii: câte o Comisie General ă, Legislativ ă şi de Redactare şi Militar ă, cinci Comisii Politice şi Teritoriale pentru fiecare dintre statele învinse şi dou ă Comisii Economice, una pentru Italia şi cealalt ă pentru Finlanda şi Balcani (România, Ungaria şi Bulgaria). Prima s ăpt ămân ă a Conferin ţei a fost ocupat ă cu probleme de procedur ă, între care chestiunea modului de vot pentru adoptarea recomand ărilor a fost principalul subiect de disput ă. Majoritatea delega ţiilor au respins propunerea Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe ca recomand ările s ă fie adoptate prin votul a dou ă treimi dintre participan ţi şi au sprijinit valabilitatea şi a unei majorit ăţ i simple. În cele din urm ă, dup ă dezbateri anevoioase, Conferin ţa a acceptat şi varianta majorit ăţ ii simple, chiar dac ă Uniunea Sovietic ă şi sateli ţii săi s-au împotrivit 194 . Pre şedin ţia Conferin ţei urma s ă fie exercitat ă mai întâi de c ătre reprezentantul ţă rii gazd ă şi, ulterior, în ordine alfabetic ă francez ă, timp de trei zile, de câte un delegat al ţă rilor membre ale Consiliului Mini ştrilor de Externe. În general, Conferin ţa de Pace de la Paris s-a desf ăş urat dup ă regulile de procedur ă ale Organiza ţiei Na ţiunilor Unite. De altfel, ca secretar general al reuniunii a fost desemnat Jacques Fouques-Duparc, diplomat francez, care reprezentase Parisul la Conferin ţa de constituire a O.N.U. de la San Francisco, în 1945 195 . Un alt element care a indus dificult ăţ i în derularea lucr ărilor Conferin ţei a fost aprobarea propunerii secretarului de stat american, Byrnes, ca reprezentan ţii presei s ă aib ă acces la toate întâlnirile comisiilor şi şedin ţelor plenare, fapt ce a creat prilejul, pentru cei mai mul ţi dintre delega ţi, s ă se adreseze mai degrab ă opiniei publice din propria ţar ă, exemplu nefericit de diploma ţie public ă 196 . Jurnalistul american Barnet Nover constata c ă „desf ăş urarea lucr ărilor la lumina zilei este un experiment extrem de semnificativ, îns ă nu to ţi delega ţii sunt convin şi c ă este şi util. Unii dintre ei au dubii asupra valorii lui şi regret ă c ă este încercat. Ei cred c ă, de şi mediatizarea
192 Ibidem. 193 Ibidem. 194 Vezi documentele reunite în colec ţia F.R.U.S. 195 Vezi Stanley Mesler , United Nations: The First Fifty Years , Atlantic Monthly Press, 1997. 196 Stephen D. Kertesz, Between Russia and the West , p. 205. 252 diferendelor interna ţionale din când în când poate fi oportun ă, conferin ţa de felul celei de la Paris confer ă o valoare atât de mare contenciosului încât tinde s ă creeze inevitabil la fiecare întâlnire o atmosfer ă de confruntare puternic ă”197 . Tensiunile dintre cele dou ă blocuri de na ţiuni, occidentalii şi sovieticii şi „alia ţii” lor, vizibile înc ă din primele zile ale reuniunii, au caracterizat în fapt lucr ările Conferin ţei pân ă la sfâr şit. Au lipsit tentativele de realizare a unor compromisuri prin a şa numita diploma ţie t ăcut ă, şi datorit ă faptului c ă asumarea în public a unor idei f ăcea dificil ă retractarea lor ulterioar ă. Atitudinea sovietic ă a fost refractar ă de la un cap ăt la cel ălalt, viziunea lui Molotov fiind aceea c ă prevederile Conven ţiilor de Armisti ţiu încheiate anterior trebuiau s ă fie confirmate prin Tratatele de Pace, f ără modific ări dac ă era posibil. Iar faptul c ă Moscova ocupase patru din cele cinci state cu care urmau a se semna Tratate de Pace nu putea decât s ă contribuie la men ţinerea acestei viziuni. Acuza ţiilor formulate de delega ţii sovietici li s-au ad ăugat problemele legate de dorin ţa participan ţilor de a ajunge la timp la New York, unde urma s ă se desf ăş oare Adunarea General ă a Na ţiunilor Unite. În acest fel, dup ă ce în primele şase săpt ămâni Conferin ţa a avansat foarte încet, în ultima lun ă lucr ările s-au desf ăş urat în mare vitez ă, f ăcând practic imposibile dezbateri serioase în leg ătur ă cu chestiunile aflate în suspensie. În cele din urm ă Conferin ţa a aprobat cu o majoritate de dou ă treimi 53 de recomand ări şi cu majoritate simpl ă 41 de recomand ări 198 . În aceste condi ţii, misiunea delega ţiei române a fost îngreunat ă substan ţial. La dificult ăţ ile enumerate mai sus trebuie ad ăugate cele izvorâte din chiar caracterul forumului de la Paris. Conform în ţelegerilor anterioare, mandatul Conferin ţei de Pace era limitat, în realitate rolul decisiv în definitivarea Tratatelor de Pace avându-l Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe ai Marilor Puteri. Conferin ţa de Pace putea doar s ă cad ă de acord asupra unor recomand ări, pe care Consiliul le putea accepta sau refuza. Astfel, România a fost invitat ă la Paris nu pentru a-şi negocia clauzele P ăcii, ori pentru a fi ascultat ă, ci pentru a da explica ţii referitor la un text deja alc ătuit. În leg ătur ă cu Tratatul de Pace cu România, Consiliul nu ajunsese la un acord privind şase articole, 24, 27, 30, 31, 34 şi 36 şi trei anexe, 4, 5 şi 6 199 . În acela şi timp, ap ărarea drepturilor române şti în majoritatea aspectelor de c ătre delega ţia guvernului de la Bucure şti la Conferin ţa P ăcii a fost împiedicat ă prin tutela exercitat ă de delega ţia sovietic ă. Reprezentan ţi ai unui guvern impus de Armata Ro şie, delega ţii români s-au men ţinut în limitele trasate de Molotov, de şi unii dintre ei, care nutreau opinii democratice, au
197 Barnet Nover, Open Diplomacy, în „The Washington Post” din 20 august 1946. 198 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii , p . 152-153. 199 Ibidem, p. 154. 253 cultivat subteran şi dialogul cu delega ţii occidentali, în pofida restric ţiilor şi supravegherii. Dumitru G. Danielopol a consemnat consternarea membrilor delega ţiei când au fost anun ţaţi de c ătre Maurer şi Bârl ădeanu c ă întregul lor travaliu, de a realiza documente care s ă argumenteze cât mai bine interesele române şti, a fost anulat prin opozi ţia lui Molotov. Totodat ă, delega ţia sovietic ă a dictat ca toate memoriile românilor s ă îi fie aduse la cuno ştin ţă înainte de prezentarea lor în Comisii, precum şi întreruperea oric ărui contact cu membrii delega ţiilor occidentale. În schimb, sovieticii au reiterat sprijinul în problema Transilvaniei şi în problemele care nu îi priveau direct 200 . Tratatul de Pace cu România a intrat în dezbaterea mai multor comisii: „Politic ă şi Teritorial ă pentru România”, condus ă de M. D. Manuilski, din Ucraina (înlocuit dup ă cea de-a cincea şedin ţă de A. M. Baranovski) şi alc ătuit ă din reprezentan ţi ai Statelor Unite ale Americii, Indiei, Australiei, Noii Zeelande, Bielorusiei, Cehoslovaciei, Canadei, Ucrainei, Fran ţei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Uniunii Sud-Africane, „Economic ă pentru Finlanda şi Balcani”, prezidat ă de Josef Korbel din Cehoslovacia (Korbel a venit la Paris de la Belgrad, unde ocupa func ţia de ambasador al ţă rii sale - într-o discu ţie cu ministrul român de acolo, Vianu, la 26 iulie 1946, a dat asigur ări c ă va sprijini punctele de vedere române şti şi c ă delegatul iugoslav, Kardelj, va milita identic, pentru a anula orice revendicare maghiar ă), „Militar ă”, prezidat ă de generalul polonez Stephan Mossor şi „Juridic ă şi de Redactare”. Fiecare comisie şi-a ales un birou alc ătuit din pre şedinte, vicepre şedinte, raportor şi secretar, iar în situa ţiile în care se impunea acest lucru, mai multe comisii puteau s ă se reuneasc ă în şedin ţă comun ă201 . Delega ţia oficial ă a României era alc ătuit ă din 63 de membri, îns ă, dup ă spusele lui Dumitru G. Danielopol, întregul efectiv deplasat de la Bucure şti cu ocazia Conferin ţei num ăra peste 120 de oameni, între care, nu f ără umor, expertul român includea şi „so ţiile membrilor, agen ţi NKVD, agen ţi ai Serviciului Secret care mi şun ă prin od ăile de la Continental , ziari şti comuni şti cu damele lor, chibi ţi, şper ţari şi escroci” 202 . Şeful delega ţiei fusese desemnat în persoana ministrului de externe, Gh. T ătărescu, care era ajutat de mai mul ţi delega ţi principali, grupa ţi pe comisii: Central ă (Gheorghiu-Dej, Maurer, Florica Bagdasar), pentru probleme teritoriale şi politice (P ătr ăş canu, Voitec şi Franasovici), economic ă (Gheorghiu-Dej, R ădăceanu, Maurer şi Horia Grigorescu), militar ă (condus ă de Dumitru D ămăceanu) şi informativ ă (prezidat ă de Simion Stoilov, din care mai f ăceau parte Florica Bagdasar, Şerban Voinea şi Elena V ăcărescu). Fiecare comisie beneficia de aportul unor consilieri
200 Dumitru G. Danielopol, Jurnal parizian , p. 34-35. 201 Vezi şi John C. Campbell, The United States in World Affairs, 1945-1947 , New York şi Londra, Harper and Brothers, 1947. 202 Dumitru G. Danielopol, op.cit ., p. 37. 254 tehnici, pe lista c ărora reg ăsim cercet ători ilu ştri precum Anton Golopen ţia ori Zenovie Pâcli şanu, diploma ţi ca Ion Christu şi Edmond Ciuntu, ori economi şti de seam ă, cazul lui Dumitru G. Danielopol. Secretariatul delega ţiei era condus de Dimitrie Dim ăncescu şi Emil Opri şan şi cuprindea pe lâng ă membrii Staffului tehnic şi doi cartografi 203 . Am detaliat într-un capitol anterior demersurile pentru alc ătuirea materialelor ce urmau s ă ofere argumente delega ţilor români, astfel încât aici vom face numai precizarea c ă la întâlnirea dintre Molotov şi o delega ţie maghiar ă condus ă de prim ministrul Ferenc Nagy şi de ministrul de externe maghiar, Janos Gyongyosi, ce a avut loc la Moscova, în data de 15 aprilie 1946, demnitarii unguri şi-au afirmat temerile generate de faptul c ă românii ar fi deplasat deja la Paris, în vederea Conferin ţei, o cantitate impresionant ă de documente 204 . Direc ţiile de urmat în activitatea la Paris a delega ţiei guvernului român au fost expuse în cadrul unei şedin ţe a cabinetului Groza, din 9 august 1946, de către Gh. T ătărescu. Vicepre şedintele Consiliului de Mini ştri a început prin a declara c ă „în ceea ce prive şte fruntariile de Nord şi R ăsărit, cred c ă nu poate s ă aib ă loc nici o discu ţie” şi prin a afirma c ă redeschiderea problemei Cadrilaterului ar fi inoportun ă. În continuare, T ătărescu i-a invitat pe participan ţi să evalueze memoriul pe care urma s ă îl prezinte la Paris. Reprezentantul opozi ţiei democratice, M. Romniceanu, a luat cuvântul şi a repro şat colegilor s ăi că nu au inclus nici un ţă rănist sau liberal între membrii delega ţiei pentru Paris. Pretextând c ă în capitala Fran ţei au fost trimi şi cu prec ădere tehnicieni, Petru Groza a replicat c ă aceast ă situa ţie se datoreaz ă lipsei de colaborare din partea opozi ţiei 205 . Era îns ă evident c ă pentru comuni şti şi alia ţii lor aplicarea Acordului de la Moscova avea cu totul alt ă semnifica ţie decât cea sugerat ă de anglo-americani. Cu o zi înaintea reuniunii guvernului Groza, Iuliu Maniu a exprimat pentru B.B.C. punctul de vedere al forma ţiunilor democrate, în leg ătur ă cu situa ţia politic ă a ţă rii şi cu statutul României la Conferin ţa de Pace, în acest context. Liderul ţă rănist a criticat aspru m ăsurile represive întreprinse de comuni şti, care înc ălcau litera şi spiritul în ţelegerilor dintre Marile Puteri. Totodat ă, Maniu a solicitat, în baza efortului militar al României, acordarea statutului de cobeligerant ă, împiedicarea „ciuntirii ţă rii din dou ă p ărţi”, corectarea clauzelor economice şi financiare pe care le considera nedrepte şi evacuarea în termen precis a armatelor de ocupa ţie. Jertfa solda ţilor români nu
203 Lista delega ţiei române a fost publicat ă de Gh. Buzatu, în Românii în arhivele Americii , p. 99-100. 204 Stephen D. Kertesz, The Last European Peace Conference , p. 36. 205 ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, Stenograme, dosar 8/1946, f. 2-19. 255 trebuia s ă aib ă drept rezultat un Tratat de Pace „care nicidecum nu corespunde intereselor şi demnit ăţ ii române şti” 206 . Documentele alc ătuite înainte de plecarea delega ţiei române la Paris lăsau s ă se întrevad ă, printre principalele revendic ări române şti ce urmau a fi adresate delega ţilor celor 21 de na ţiuni, urm ătoarele: cobeligeran ţa, eliminarea articolului 30 referitor la clauza na ţiunii celei mai favorizate, ameliorarea clauzelor cu caracter economic, a c ăror asprime punea în pericol îns ăş i func ţionarea economic ă a ţă rii, îmbun ătăţ irea situa ţiei limit ării armamentului şi realizarea unei conven ţii speciale alc ătuit ă din statele riverane, pentru elucidarea controverselor privitoare la Dun ăre 207 . Dup ă ce a primit invita ţia oficial ă, delega ţia României a ajuns la Paris în data de 11 august 1946, şi şi-a stabilit cartierul general la Hotelul „Continental”. Delega ţii altor state au sosit în capitala Fran ţei înainte de a primi invita ţia, inutil îns ă, întrucât nu au avut posibilitatea de a activa 208 . În cea de-a 15-a şedin ţă plenar ă, din 13 august 1946, Gh. T ătărescu a rostit primul s ău discurs la Conferin ţa P ăcii, intitulat „Declara ţia României la Conferin ţa de Pace”. În introducere, şeful delega ţiei române a mul ţumit pentru posibilitatea de a adresa observa ţiile guvernului de la Bucure şti şi a exprimat recuno ştin ţa întregii na ţiuni pentru decizia de anulare a Diktatului de la Viena. În continuare îns ă, ministrul de externe român a formulat o serie de solicit ări în leg ătur ă cu unele prevederi ale proiectului Tratatului de Pace, pornind de la rolul României în ultima etap ă a conflictului mondial. Astfel, T ătărescu a amintit efortul militar şi economic al României depus dup ă 23 august 1944 şi a cerut, pe cale de consecin ţă , acordarea calit ăţ ii de cobeligerant ă. În acela şi timp, a solicitat acceptarea în cuprinsul Tratatului a situa ţiei izvorâte din participarea militar ă a armatelor române la opera ţiunile împotriva Germaniei şi Ungariei, începând din data de 23 august 1944, iar nu odat ă cu semnarea Conven ţiei de Armisti ţiu. Dup ă momentul 23 august 1944, întregul efort al na ţiunii române a fost concentrat în campania din Vest, fapt ce a contribuit decisiv la victoria Na ţiunilor Aliate şi Asociate, mai ad ăuga reprezentantul României, care dorea totodat ă ca în Tratat s ă fie recunoscut c ă acest efort fusese dus şi împotriva Ungariei, nu numai a Germaniei. Celelalte revendic ări se refereau la clauzele economice şi militare. Ministrul de externe român le considera nedrepte, dorea
206 Textul declara ţiilor liderului ţă rănist se g ăse şte în Marin R. Mocanu (coord.), România în anticamera Conferin ţei de Pace de la Paris. Documente , Bucure şti, Arhivele Na ţionale ale României, 1996, p. 177-182. 207 „Scânteia” din 14 august 1946. 208 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 81. 256 ameliorarea lor şi posibilitatea de a solicita repara ţii atât din partea Germaniei cât şi a Ungariei 209 . Discursul din 13 august al lui T ătărescu a fost recep ţionat pozitiv, fiind comentat cu simpatie de membrii unor delega ţii din ţă ri „prietene” precum Uniunea Sovietic ă şi Cehoslovacia. Astfel, Jan Masaryk şi-a exprimat recuno ştin ţa pentru ajutorul românesc şi a afirmat c ă 20 000 de solda ţi români care au luptat împotriva Germaniei au fost înmormânta ţi în Cehoslovacia. Şi presa occidental ă a apreciat tonul atitudinii române şti, mai ales faptul c ă Tătărescu recunoscuse erorile anterioare momentului de la 23 august 1944. „România este hot ărât ă s ă îndrepte gre şelile pe care le-a comis”, consemna „News Chronicle” o declara ţie a liderului diploma ţiei române 210 . De asemenea, nu a fost uitat faptul c ă şeful delega ţiei române a evitat s ă se pronun ţe în problema Basarabiei şi a celorlalte teritorii anexate de sovietici 211 . Păstrând linia abord ării anterioare Conferin ţei de Pace, liderul delega ţiei maghiare la Paris, Janos Gyongyossi, a afirmat pe 14 august, tot în plenul Conferin ţei, c ă Budapesta nu consider ă rezolvat ă problema Transilvaniei. Trimisul Budapestei a cerut „modeste rectific ări teritoriale” în suprafa ţă de 22 000 de kilometri p ătra ţi şi a afirmat c ă România nu era îndrept ăţ it ă s ă solicite repara ţii Ungariei. Impactul declara ţiei şefului diploma ţiei maghiare a fost negativ 212 . Masaryk a apreciat drept „incalificabil” tonul lui Gyongyossy, iar „Le Monde” a „remarcat” lungimea intervenţiei acestuia, care „a pus la grea încercare r ăbdarea auditoriului”, precum şi deficien ţele de exprimare în limba francez ă213 . La 16 august, ziua în care lucr ările Conferin ţei au început s ă se deruleze pe Comisii, sec ţiunea politic ă şi juridic ă a delega ţiei române s-a reunit sub direc ţia lui Lucre ţiu P ătr ăş canu. Participan ţii au c ăzut de acord asupra faptului că Ungaria nu va renun ţa niciodat ă la atitudinea revizionist ă şi au decis ca principalele puncte sus ţinute de delega ţia român ă s ă fie cobeligeran ţa, confirmarea st ării de r ăzboi cu Ungaria şi formularea unor amendamente la clauzele economice şi militare. O parte dintre cei prezen ţi au afirmat c ă se impunea precizarea în tratat c ă frontierele române şti vor fi delimitate pe teren 214 . Într-un gest de apreciere şi de recuno ştin ţă pentru reflectarea pozitiv ă a activit ăţ ii române şti la Paris, Gh. T ătărescu a sus ţinut o conferin ţă de pres ă pe 19 august, la hotelul „Continental”. Liderul delegaţiei guvernului român a
209 Ibidem, f. 103. 210 „România Liber ă” din 17 august 1946. 211 Ibidem. 212 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 79, f. 137- 147. 213 „România Liber ă” din 22 august 1946. 214 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 159. 257 calificat în fa ţa reprezentan ţilor presei str ăine drept „stranie” propunerea lui Gyongyossi din 14 august, în condi ţiile în care aplicarea ei ar fi condus la rămânerea sub jurisdic ţie maghiar ă a peste 900 000 de români. Concomitent, Tătărescu punea ideea ca minoritatea ungar ă din Transilvania s ă fie a şezat ă sub protec ţie interna ţional ă pe seama inten ţiei Budapestei de a crea un focar generator de instabilitate în regiune 215 . O zi mai târziu dup ă aceste declara ţii, delega ţia român ă a depus la secretariatul Conferin ţei de Pace memoriul con ţinând observa ţiile sale la proiectul de Tratat şi la discu ţiile avute pân ă atunci, în care se men ţiona c ă „guvernul român crede de datoria s ă se prezinte câteva observa ţii asupra unui num ăr de chestiuni pe care le socote şte ca deosebit de grave şi importante: recunoa şterea cobeligeran ţei, modificarea art. 3, 4 din clauze politice, art. 24, 24 bis, 26, 27, 30 bis din prevederile economice şi art. 34 privind regimul Dun ării” 216 . La 21 august 1946, Gh. T ătărescu a trimis la Bucure şti un prim bilan ţ al activit ăţ ii derulate în capitala Fran ţei. Şeful delega ţiei române consemna debutul lucr ărilor „Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România” şi ameliorarea atmosferei în leg ătur ă cu pozi ţia României. Ca argumente, ministrul de externe aducea reflectarea problemelor române şti în coloanele publica ţiilor occidentale şi semnalele pozitive primite în cadrul întâlnirilor cu Molotov, Kardelj, Masaryk şi cu polonezul Razimovski, liderii delega ţiilor ţă rilor lor la Conferin ţă . Activitatea delega ţiei române era caracterizat ă drept rodnic ă217 . Drumul P ăcii nu trecea îns ă numai prin Paris. În toate capitalele importante, diploma ţii români încercau s ă ob ţin ă sprijinul liderilor politici. Lega ţia de la Vatican raporta c ă revendic ările maghiare sunt primite cu r ăceal ă în mediile catolice şi c ă Budapesta, indiferent de rezultatul de la Paris, preg ătea o ofensiv ă pe tema pretinsului tratament injust al maghiarilor din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia 218 . În num ărul din 25 august 1946 al cotidianului „The Washington Post”, comentatorul Seymour Freidin observa c ă „sprijinul sovietic fa ţă de unele revendic ări teritoriale în câteva ţă ri din sud-estul şi centrul Europei, care sunt în mod frecvent în dezavantajul altor state, men ţine partidele comuniste balcanice în pozi ţia de a justifica sau explica mereu aceste solicit ări”. Observatorul american sublinia caracterul duplicitar al politicii Kremlinului, care utiliza cu măiestrie diferendele existente între statele ajunse în sfera sa de influen ţă 219 .
215 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 71. 216 Idem, dosar 78, f. 1-15. 217 Idem, dosar 70, f. 103. 218 Ibidem, f. 105. 219 Seymour Freidin, Balkan Reds Embarassed by Russian Stand on Claims, în „The Washington Post” din 25 august 1946. 258
Prima Comisie a Conferin ţei care a dezb ătut problemele române şti a fost „Comisia Politic ă şi Teritorial ă pentru România”, prezidat ă de sovieticul Manuilski şi în componen ţa c ăreia intrau: Harriman, Campbell, Page Jr. (SUA), Beasley, Officer (Australia), Smigov (Bielorusia), Ritchie (Canada), Catroux, Roux, Colulet (Fran ţa), Jebb, Alpino, Peck (Marea Britanie), Wadia (India), Jordan, Costello (Noua Zeeland ă), Petrovski, Ptouha (Ucraina), Bogomolov, Durdenovski, Kavtaradze (U.R.S.S.), Pika, Kopecki, Lisicki (Cehoslovacia), Parminster, Wessels (Uniunea Sud-African ă). În şedin ţa din 24 august au avut loc discu ţii preliminare pe marginea a dou ă amendamente, unul formulat de delega ţia român ă, iar cel ălalt australian 220 . Dup ă ce, pe 25 august delega ţia României a adresat un memoriu în care era cuprins ă ultima variant ă a revendic ărilor sale, în data de 27 august, „Comisia Politic ă şi Teritorial ă” a luat în discu ţie „Preambulul” şi primele dou ă articole ale Tratatului. Pentru început, a fost adoptat în unanimitate amendamentul australian prin care a fost introdus ă în „Preambul” formula „tratat de pace bazat pe spirit de justi ţie”. Propunerea român ă referitoare la „Preambul”, prin care s-ar fi acceptat faptul c ă armatele române au participat la r ăzboi al ături de Na ţiunile Unite începând cu 24 august 1944, nu a fost sus ţinut ă de nimeni. Mai mult, delegatul ucrainean Petrovski a respins-o categoric. În absen ţa prelu ării ideii de către vreun delegat şi contrar realit ăţ ii, a fost acceptat doar c ă România a încetat la 24 august ostilit ăţ ile împotriva Uniunii Sovietice 221 . În continuare, delegatul ucrainean a propus recunoaşterea statutului de cobeligeran ţă pentru România, pe baza contribu ţiei armatei române în ultima faz ă a conflagra ţiei şi în compara ţie cu Italia, care ob ţinuse aceast ă satisfac ţie (chiar dac ă aportul s ău la cauza aliat ă a fost mai redus). La ideea lui Petrovski s- a raliat şi delega ţia Cehoslovaciei. Propunerea a fost respins ă îns ă, cu opt voturi contra (SUA, URSS, Marea Britanie, Australia, Canada, India, Noua Zeeland ă şi Uniunea Sud-African ă) şi patru pentru (Fran ţa, Bielorusia, Cehoslovacia şi Ucraina). Reprezentantul francez, generalul Catroux, a luat cuvântul dup ă vot, pentru a justifica op ţiunea sa prin aceea c ă a crezut c ă Marile Puteri se puseser ă de acord s ă accepte cobeligeran ţa României şi pentru a anun ţa c ă nu va mai vota decât dup ă ce va afla opinia reprezentan ţilor celor Trei Mari 222 . Chestiunea cobeligeran ţei României se aflase în discu ţia Marilor Puteri imediat dup ă 23 august 1944. Diploma ţia român ă a ini ţiat mai multe demersuri în intervalul 1944-1946, menite a convinge factorii de decizie din marile capitale de juste ţea acord ării acestei recunoa şteri. Conven ţia de Armisti ţiu cu Puterile Aliate şi Asociate consfin ţea realitatea de pe câmpurile de b ătălie unde ac ţionau diviziile române şti în cuprinsul a trei articole, 1, 11 şi 19. Cât timp
220 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 80, f. 50-51. 221 Ibidem , f. 1. 222 Ibidem , f. 65-70. 259 armatele române au participat la ostilit ăţ ile împotriva Germaniei şi Ungariei, mai mul ţi oameni de stat occidentali, seconda ţi de jurnali şti, şi-au exprimat simpatia pentru solicitarea Bucure ştilor de a fi recunoscut ca ţar ă cobeligerant ă. Reprezentan ţii politici în România ai Marii Britanii şi ai Statelor Unite au comunicat diploma ţilor români acceptul guvernelor lor pentru cobeligeran ţa României. Pe m ăsura apropierii sfâr şitului conflagra ţiei, num ărul sus ţin ătorilor acestei idei s-a redus considerabil, decisiv ă pentru aceast ă situa ţie dovedindu-se atitudinea Uniunii Sovietice, care a comunicat occidentalilor înc ă din martie 1945 împotrivirea fa ţă de eventuala acordare a statutului de cobeligerantă României. În reuniunile premerg ătoare Conferin ţei P ăcii nu s-a mai înregistrat nici un progres, astfel încât, la Paris, România fost invitat ă şi tratat ă ca stat învins, de şi a contribuit substan ţial la victoria Na ţiunilor Unite 223 . În acest fel, documentele care consemnau cifre precum jum ătate de milion de oameni angaja ţi în opera ţiuni militare, 170 000 de osta şi pierderi, 3.831 de a şez ări eliberate, 770 de milioane de dolari costurile campaniei din Vest, alc ătuite de diploma ţii români pentru a sus ţine cauza cobeligeran ţei, au rămas pentru istorie, întrucât liderii ţă rilor aliate s-au m ărginit la a exprima aprecieri, f ără a ar ăta efectiv c ă vor s ă considere România altceva decât o ţar ă învins ă224 . O alt ă revendicare româneasc ă a fost completarea alineatului 4 al „Preambulului” cu formula „dar şi împotriva Ungariei”, prin care s-ar fi confirmat realitatea implic ării militare române şti dup ă 23 august 1944. Cehoslovacia şi-a exprimat din nou sprijinul, sus ţinând propunerea delega ţiei române, care a fost îns ă respins ă la vot. Au votat pentru Cehoslovacia, Bielorusia, Noua Zeeland ă şi Ucraina, iar restul de opt delega ţii s-au opus acestei formul ări, în baza c ăreia România ar fi putut avea o alt ă situa ţie în problema repara ţiilor. În cele din urm ă „Preambulul” a fost adoptat doar cu modificarea nesemnificativ ă adus ă de australieni 225 . S-a trecut apoi la discutarea articolului 1 din proiectul de tratat, îns ă acest obiectiv a fost amânat din cauza contradic ţiilor survenite între delega ţii americani şi sovietici. Reprezentan ţii Washingtonului au afirmat c ă Anexa 1 cuprinzând frontierele României nu fusese aprobat ă în Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe, îns ă sovieticii au replicat c ă harta a fost distribuit ă la Paris. Interesele sovieticilor legate de frontiera cu România pe Dun ăre, pe care au
223 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 86-101. 224 Vezi în acest sens materialele întocmite în 1945-1946 de Marele Stat Major al Armatei Române, reunite în A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosarele 135-140. 225 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 162. 260 modificat-o dup ă bunul plac, impuneau aceast ă atitudine ambigu ă şi de trenare 226 . Abordarea articolului 2, prin care se anula diktatul vienez, a prilejuit interven ţia delegatului australian care a subliniat c ă acest text este identic cu cel din Tratatul cu Ungaria şi a propus, în consecin ţă , înainte de adoptarea unei decizii, ca membrii Comisiei s ă fie informa ţi în leg ătur ă cu rezultatul din „Comisia Politic ă şi Teritorial ă pentru Ungaria”. Delegatul sovietic a f ăcut precizarea c ă Budapesta a solicitat într-un memorandum unele schimb ări în textul articolului 2. Într-adev ăr, memoriul ungar reclama acordarea unei suprafe ţe de 22 000 de kilometri p ătra ţi din teritoriul transilvan, care ar fi f ăcut ca un num ăr egal de maghiari şi români s ă tr ăiasc ă sub alt ă administra ţie, ceea ce ar fi condus, afirmau autorii, la un tratament just fa ţă de minorit ăţ i. Mai mult, diploma ţii unguri nu ezitau s ă constate în cuprinsul memoriului c ă ini ţiativa pentru a şa zisul arbitraj din 30 august 1940 apar ţinuse guvernului român! 227 O zi mai târziu dup ă aceast ă şedin ţă , Gh. T ătărescu s-a adresat lui Manuilski cu solicitarea ca între textul Tratatului şi cel al Conven ţiei de Armisti ţiu s ă nu existe nici o contradic ţie. Tot atunci a avut loc şi şedin ţa „Comisiei Politice şi Teritoriale pentru Ungaria”, care a luat în discuţie articolul 2, frontiera româno-maghiar ă. În cadrul acestei şedin ţe, de şi nici o delega ţie nu şi-a asumat amendamentele ungure şti, reprezentan ţii Canadei şi Australiei, sus ţinu ţi de americani, au afirmat c ă ar fi fost oportun ă audierea României şi a Ungariei. Îns ă în absen ţa unei solicit ări maghiare în acest sens, nu s-a luat nici o decizie 228 . În continuare, în şedin ţa „Comisiei” pentru România din 29 august 1946, timp de peste trei ore, a fost viu dezb ătut ă o propunere a australianului Beasley, de a fi audia ţi reprezentan ţii Ungariei în problema frontierei româno-maghiare. Pre şedintele Comisiei, Baranovski (Manuilski plecase la New York), delega ţii ucrainean şi cel cehoslovac, au respins ideea formulat ă de australieni, îns ă, în urma votului de 8 la 4, sprijinit ă de canadianul Ritchie, dar mai ales de reprezentan ţii americani, propunerea australian ă a fost adoptat ă, cu o completare îns ă, aceea prin care se permitea şi României s ă-şi expun ă punctul de vedere. Gh. T ătărescu a pus decizia din 29 august pe seama anglo-americanilor şi a trimis un text „Comisiei” în care sublinia inconsecven ţa deciziei 229 . Conform hot ărârilor descrise mai sus, „Comisiile Politice şi Teritoriale” pentru România şi Ungaria au audiat, în şedin ţa comun ă din 31 august 1946, discursul lui Paul Auer, ambasadorul Ungariei la Paris. Contestând legitimitatea actului de la Trianon, Auer a prezentat o nou ă variant ă în leg ătur ă cu teritoriul
226 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 187. 227 Ibidem, f. 130. 228 Ibidem , f. 132. 229 Ibidem. 261 pe care Ungaria îl revendica de la România, în suprafa ţă de 4000 de kilometri pătra ţi, incluzând ora şele Satu Mare, Carei, Oradea şi Arad. Aceast ă ultim ă formul ă era în consonan ţă cu opinia exprimat ă în cursul unei întâlniri din mai 1946 a lui Paul Auer şi Istvan Kertesz cu expertul american Philip E. Mosley, care le-a indicat celor doi interlocutori c ă „o sugestie moderat ă de rectificare, întemeiat ă pe factori etnici şi economici ar putea fi privit ă mai bine” 230 . Spre deosebire de discursul lui Gyongyossy, delega ţia maghiar ă a inten ţionat s ă puncteze la 31 august 1946 în dou ă privin ţe, prin referirea numai la revendicarea fa ţă de România şi prin reducerea preten ţiilor teritoriale 231 . Replica României s-a f ăcut auzit ă tot într-o şedin ţă comun ă a celor dou ă Comisii, pe 2 septembrie 1946, când Gh. T ătărescu a sus ţinut, timp de o or ă, un discurs fulminant. Şeful delega ţiei române a început prin a constata c ă Ungaria îşi sus ţinuse cauza cu argumente identice şi în 1919-1920, f ără succes. Apoi, a continuat T ătărescu, linia stabilit ă la Trianon era corespunz ătoare fruntariilor etnice şi considerentelor de unitate economic ă a provinciei. În privin ţa reclamatelor persecu ţii la adresa minorit ăţ ii maghiare din Ardeal, ministrul de externe le denun ţa ca inexacte şi aducea argumente care contracarau propunerile ungare pentru autonomie local ă în Transilvania. În leg ătur ă cu cei 4 000 de kilometri p ătra ţi din discursul lui Auer se ar ăta c ă de şi reprezentau numai 4% din întreg teritoriul transilvan, acolo locuia 8,5% din popula ţia acestei provincii. În plus, din cei 483 000 de locuitori ai acestei zone, numai 57% erau unguri. Se ad ăugau apoi elemente de natur ă economico-financiar ă, aspecte legate de transporturi, considerente geografice, care ar fi produs consecin ţe grave şi ireparabile pentru întreaga Transilvanie, în cazul unei rectific ări de asemenea natur ă. Şeful delega ţiei române a încheiat astfel: „Guvernul român declar ă c ă orice act care tinde s ă modifice frontiera româno-ungar ă ar echivala cu distrugerea unei opere de justi ţie şi cu crearea unui nou focar de tulburare în aceast ă parte a Europei - şi c ă orice act destinat s ă antreneze Guvernul român într-o dezbatere asupra politicii sale interne şi a legilor sale organice ar fi considerat de c ătre acesta ca aducând atingere independen ţei sale şi suveranit ăţ ii sale” 232 . Declara ţia reprezentantului României a generat un ecou favorabil în presa francez ă, mai multe publica ţii prezentând elementele esen ţiale ale discursului din 2 septembrie 1946. Astfel, Roger Masip concluziona în „Libération” c ă „discursul delegatului român a fost foarte viguros”, iar în „Paris Matin” se sus ţinea c ă „discursul d-lui T ătărescu va contribui, f ără îndoial ă, la a
230 Idem, dosar 73, f. 27-35. 231 „România Liber ă” din 3 septembrie 1946. 232 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 73, f. 10-26. 262
înt ări pe cei Patru Mari în hot ărârea pe care au luat-o de a restitui Transilvania României” 233 . Dou ă zile mai târziu T ătărescu trimitea la Bucure şti o prim ă evaluare a atmosferei pe care o generase discursul s ău din fa ţa Comisiilor. Era evident, în contextul creat de declara ţia sa, c ă sus ţinerea revendic ărilor maghiare devenise imposibil ă, credea ministrul român 234 . Ultimul act al dezbaterii privind Transilvania s-a consumat la 5 septembrie 1946, când „Comisia Politic ă şi Teritorial ă pentru România” s-a reunit din nou în sala Berthelot. Înaintea şedin ţei care avea s ă dea verdictul în problema Transilvaniei, au existat mai multe tentative de contactare a reprezentan ţilor guvernului român de c ătre membrii delega ţiei maghiare, f ără rezultat îns ă. A fost emis ă ipoteza c ă în felul acesta emisarii Budapestei încercau să acrediteze ideea unor consult ări bilaterale, menite a conduce la o în ţelegere direct ă235 . În deschiderea lucr ărilor, delegatul australian Keith Officer a solicitat ca problema rectific ării frontierei dintre România şi Ungaria s ă fie dezb ătut ă din nou de mini ştrii de externe ai celor patru Mari Puteri, pentru c ă, afirma acesta, în zona revendicat ă majoritari erau maghiarii. Reprezentantul S.U.A., Averell Harriman, a declarat c ă anterior propunerile americane pentru o modificare favorabil ă Ungariei au fost respinse în reuniunile delega ţilor Marilor Puteri, dar a afirmat c ă guvernul s ău este favorabil unor negocieri directe între cele dou ă ţă ri, care s ă elucideze chestiunile divergente. Foarte importantă a fost interven ţia britanicului Gladwin Jebb, care a preluat în întregime şi a prezentat argumentele din discursul lui T ătărescu, între care amintim unitatea politic ă şi economic ă a Transilvaniei, implica ţiile periculoase ale unei modific ări teritoriale şi „admirabila legisla ţie româneasc ă” din domeniul minorit ăţ ilor. La rândul s ău, Generalul Catroux s-a pronun ţat pentru aprobarea articolului 2 în formula propus ă de mini ştrii de externe, orice act de confirmare a „sentin ţei arbitrare de la Viena, care a fost un act de o violen ţă criminal ă” fiind imoral ă. Officer nu a renun ţat, şi, f ără a sus ţine deschis preten ţiile revizioniste ale Ungariei, a formulat o alt ă propunere, şi anume, ca organismul în care se afirmase ca prieten al Budapestei s ă recomande adjunc ţilor mini ştrilor de externe ai celor patru s ă discute din nou pe marginea chestiunii pân ă g ăsesc o formul ă favorabil ă. Ultima luare de pozi ţie a apar ţinut sovieticului Bogomolov, care a condamnat atât diktatul de la Viena cât şi propunerea australian ă, pe care o considera inacceptabil ă şi în contradic ţie cu decizia celor patru Mari Puteri din 7 mai 1946. În cele din urm ă s-a trecut la votul asupra articolului 2, care a fost adoptat fără modific ări cu zece opinii pro şi dou ă ab ţineri (Australia şi Uniunea Sud-
233 „România Liber ă” din 6 septembrie 1946. 234 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 141. 235 „România Liber ă” din 1 septembrie 1946. 263
African ă). Australia şi-a motivat atitudinea printr-o declara ţie anexat ă textului articolului 2, în care î şi exprima regretul c ă rezolu ţia sa prin care cele patru Mari Puteri ar fi fost sf ătuite s ă medieze un acord româno-ungar, în fapt o rectificare a frontierei de la Trianon, nu a fost adoptat ă236 . Presa interna ţional ă a comentat pozitiv rezultatul atins în problema articolului 2 din Tratatul de Pace cu România. În Fran ţa, de exemplu, „Paris Matin” se referea la „o str ălucit ă satisfac ţie ob ţinut ă de România”, iar „L´Ordre” aprecia „solu ţia echitabil ă a problemei na ţionale şi teritoriale a Transilvaniei” 237 . Imediat dup ă şedin ţa „Comisiei Politice şi Teritoriale” din 5 septembrie, Gh. T ătărescu trimitea la Bucure şti urm ătoarea telegram ă: „Biruin ţa tezei noastre în fa ţa Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România trebuie considerat ă definitiv ă. Comisia pentru Ungaria, care se va întruni, trebuie numai să ia act şi s ă se conformeze. Delega ţia ungar ă va încerca probabil s ă mai fac ă un ultim efort, efortul disper ării la Comisia plenar ă a Conferin ţei. De pe acum şi soarta acestui efort e pecetluit ă”. Au urmat felicit ările trimise de Petru Groza 238 . Într-o discu ţie cu Officer, delegatul australian, din martie 1947, ambasadorul român la Haga a aflat c ă la Conferin ţa P ăcii a existat o inten ţie american ă de a face o u şoar ă concesie Ungariei, urmat ă de un schimb de popula ţie, îns ă Burton Berry a reu şit s ă-l conving ă pe şeful delega ţiei americane, James Byrnes, c ă solu ţia „cea mai dreapt ă şi cea mai practic ă” r ămânea cea stabilit ă la Trianon 239 . În dezbaterile „Comisiei Politice şi Teritoriale” pentru România a mai intrat o propunere britanic ă, ce s-a concretizat prin ata şarea la articolul 3 a unui nou paragraf, care nu f ăcea decât s ă reconfirme con ţinutul anti-discriminatoriu al primului paragraf şi al articolului 4. Ideea britanic ă, sprijinit ă şi de americani, era un rezultat al activit ăţ ii organiza ţiilor evreie şti, care au depus mai multe memorii în timpul desf ăş ur ării Conferin ţei. România a protestat împotriva complet ării, ar ătând c ă Bucure ştii ini ţiaser ă deja toate m ăsurile legislative de reasigurare a egalit ăţ ii de drepturi a minorit ăţ ii evreie şti. Sovieticul Bogomolov şi ceilal ţi reprezentanţi ai na ţiunilor „prietene” au comb ătut ideea anglo- americanilor, pe care i-au acuzat de înc ălcarea suveranit ăţ ii României. În final, propunerea a fost aprobat ă dup ă un vot de 7 la 5 240 . Raportul „Comisiei politice şi teritoriale pentru România” a fost prezentat la 24 septembrie 1946. De şi aducea o victorie imens ă, acest document consfin ţea şi o mare nedreptate. Conferin ţa de la Paris valida „acordul” din 28 iunie 1940, odat ă cu frontiera sovieto-cehoslovac ă din 20 iunie 1945. În analiza
236 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946,dosar 80, f. 65-70. 237 „România Liber ă” din 6 septembrie 1946. 238 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 142. 239 Idem, dosar 92, f. 234-242. 240 Ibidem. 264 hărţii de la Anexa I, delega ţii anglo-americani au exprimat dorin ţa de a verifica în cadrul Consiliului Mini ştrilor de Externe exactitatea traseului frontierelor, mai ales în privin ţa celor patru ostroave care reveneau României dup ă Congresul de la Berlin, problem ă în care britanicii şi-au afirmat inten ţia de a depune un memoriu. Abia în 1949 o comisie mixt ă a efectuat demarcarea frontierelor 241 . Activitatea „Comisiei Politice şi Teritoriale” poate fi considerat ă drept edificatoare pentru situa ţia pe ansamblu, în privin ţa dezideratelor şi rezultatelor ob ţinute de delega ţia român ă la Paris. Revendic ările României privind „Preambulul” Tratatului au fost respinse. Astfel, Conferin ţa de Pace a ignorat jertfa unei întregi na ţiuni care contribuise enorm ca întrunirea din capitala Fran ţei s ă aib ă loc. Pe de alt ă parte, în cadrul acestei Comisii, România a ob ţinut cea mai mare victorie a sa la Conferin ţă . Articolul 2 din tratat, adoptat nu f ără eforturi contrare întreprinse de Budapesta, poate fi considerat un succes al lui Tătărescu şi al delega ţiei române. Lucr ările „Comisiei Economice pentru Balcani şi Finlanda”, în cadrul căreia au fost discutate clauzele economice ale Tratatului cu România, au constat în 38 de şedin ţe, care s-au derulat între 16 august şi 10 octombrie 1946. Imediat dup ă decizia favorabil ă în problema Transilvaniei, eforturile delega ţiei române s-au concentrat în direc ţia îmbun ătăţ irii prevederilor economice. Era un demers plin de dificult ăţ i, care, dup ă spusele lui Gh. T ătărescu, izvorau din „hot ărârea principial ă luată de cei patru, c ă nu admit nici o schimbare în textul deja propus decât în cazul în care propunerea de schimbare ar întruni unanimitatea aprob ării lor” 242 . Acestui tip de obstacole li se ad ăugau cele rezultate din limitarea de c ătre delega ţia Uniunii Sovietice a posibilit ăţ ilor de ac ţiune la Conferin ţă . Astfel, în cadrul delega ţiei economice române s-a luat decizia de a nu ridica probleme rezultate din aplicarea Conven ţiei de Armisti ţiu şi, în acest context, dup ă cuvintele lui Ion Christu, „s-a hot ărât s ă nu prezent ăm observa ţii decât la textele care nu se aplic ă exclusiv la reglementarea rela ţiilor româno-sovietice” 243 . În plus, procedura greoaie, ce presupunea asumarea de c ătre una dintre delega ţii a observa ţiilor române şti, avea acelea şi consecin ţe. În acest fel, delega ţia român ă, de şi a beneficiat de aportul unor tehnicieni care au structurat foarte bine punctele de vedere corespunz ătoare intereselor României, nu a formulat obiec ţii la articolul 21, referitor la retragerea şi aprovizionarea trupelor sovietice ori la articolul 22, în care se confirma suma de 300 de milioane de dolari de pl ătit ca desp ăgubiri Uniunii Sovietice. La fel, a
241 Vezi şi Tatiana A. Pokivailova şi Ioan Chiper, Grani ţele sunt negociate şi...impuse , în „Magazin Istoric”, XXIV, 2000, nr.1. 242 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 170. 243 Idem, dosar 74, f. 283. 265 fost p ăstrat ă t ăcerea şi în leg ătur ă cu articolul 26, care reafirma decizia de la Potsdam, ca bunurile germane din România s ă treac ă în proprietatea U.R.S.S. Delega ţia român ă a oferit, prin I. Gh. Maurer, explica ţii pe tema desp ăgubirilor în dou ă rânduri, pe 10 şi pe 22 septembrie. Trimisul român a răspuns cu aceste prilejuri întreb ărilor adresate de delega ţii american, britanic, francez şi australian. În plus, pe masa „Comisiei” au ajuns mai multe note con ţinând observa ţiile delega ţiei române, întemeiate pe ideea rezerv ării României a unui tratament mai îng ăduitor 244 . Unele delega ţii au formulat amendamente care au fost aprobate şi au afectat astfel situa ţia şi a şa precar ă a României în discu ţiile despre prevederile economice. Este cazul amendamentului sud-african la articolul 22, prin care România s-a obligat s ă ofere pre ţuri juste, la nivel mondial, pentru m ărfurile livrate ca desp ăgubiri şi a celui polonez la articolul 24, de asemenea acceptat de „Comisie”, prin care România urma s ă acorde compensa ţii Na ţiunilor Unite pentru daunele provocate dup ă 1 septembrie 1939, iar nu dup ă 22 iunie 1941, cum figura ini ţial, ori dup ă existenţa st ării de r ăzboi, cum a solicitat delega ţia Bucure ştilor 245 . Alte delega ţii au înaintat propuneri în sens pozitiv. Astfel, la articolul 22 a mai fost prezentat un amendament australian, care, prin amânarea pl ăţ ii repara ţiilor c ătre U.R.S.S. cu şase luni, prin crearea unei „Comisii a repara ţiilor” şi prin plata lor în devize str ăine şi nu în m ărfuri, ar fi ajutat mult la refacerea economic ă a României. Împotrivirea lui Molotov, secondat de delega ţiile Ucrainei şi Cehoslovaciei, a dus la abandonarea amendamentului 246 . O decizie împov ărătoare a fost adoptat ă prin articolul 23. România a solicitat s ă nu restituie Fran ţei şi Belgiei aurul pe care l-a primit, cu bun ă credin ţă de la Germania, în schimbul petrolului, îns ă cererea i-a fost respins ă în unanimitate. O revendicare subsidiar ă, care ar fi afirmat dreptul la recurs al României împotriva Germaniei nu a avut nici un efect, astfel c ă la bilan ţul de nedrept ăţ i şi poveri s-a mai ad ăugat restituirea a şase vagoane de aur 247 . În cazul articolului 24, efortul de l ămurire a membrilor Comisiei a adus unele mici câ ştiguri pentru România. Astfel, de exemplu, repara ţiile pentru pagubele din Ardealul de Nord au fost înl ăturate din responsabilitatea României, întrucât teritoriul era ocupat de Ungaria. De asemenea, au mai fost înregistrate modific ări pozitive în privin ţa daunelor de pl ătit resortisan ţilor Na ţiunilor Unite din România care au pierdut bunuri, fixate la nivelul de 75% din totalul valorii acestora şi în problema anul ării Legii Minelor din 1942. Problema
244 Idem, dosar 78, f. 246-251. 245 Vezi şi Şt. Lache, Gh. Ţuţui, România şi Conferin ţa de Pace, p. 267-273. 246 Vezi Ion Enescu, Politica extern ă României în perioada 1944-1947 , p. 252- 264. 247 Ibidem. 266 desp ăgubirilor c ătre Na ţiunile Unite rezulta, în principal, din situa ţia concesiunilor petroliere anglo-americane 248 . Referitor la acest din urm ă aspect, în publica ţia sociali ştilor francezi, „L´Humanité”, se sus ţinea la 9 septembrie 1946 c ă „România este obiectul unei ofensive orchestrat ă de trusturile petroliere. S-a încercat s ă se lege România de pre ţurile trusturilor interna ţionale în livr ările făcute celorlal ţi alia ţi cu titlu de repara ţii. Aceasta a e şuat, dar ofensiva a fost reluat ă la discutarea restituirilor şi desp ăgubirilor. Este vorba ca România s ă fie făcut ă s ă pl ăteasc ă întreprinderilor str ăine, care au fost distruse sau afectate prin fapte de r ăzboi, chiar de c ătre avia ţia aliat ă”249 . Prin interven ţia organiza ţiilor evreie şti, al c ăror punct de vedere a fost însu şit de delega ţia britanic ă şi sprijinit de cea american ă, a fost ad ăugat în proiectul Tratatului de Pace un nou articol, 25, al c ărui con ţinut, contrar uzan ţelor, nici nu a mai fost comunicat reprezentan ţilor români, înainte de aprobarea sa, la 25 septembrie. Articolul prevedea restituirea integral ă a bunurilor, drepturilor şi intereselor apar ţinând indivizilor sau comunit ăţ ilor care făcuser ă obiectul unor m ăsuri de persecu ţie pe temeiuri religioase sau etnice 250 . Articolul 27 a fost aprobat în a şa fel încât s ă con ţin ă o pârghie pe care ţă rile înving ătoare s ă o poat ă utiliza în cazul în care România nu se achita de obliga ţiile impuse prin tratat. Prin aceast ă prevedere, Puterile Aliate şi Asociate îşi rezervau dreptul de a re ţine şi lichida bunurile române şti aflate pe teritoriul lor 251 . Prin articolul 28 s-a dat o nou ă lovitur ă intereselor române şti, având în vedere volumul comer ţului efectuat cu Germania pân ă la 23 august 1944. Aceast ă clauz ă consta în anularea crean ţelor României fa ţă de Germania 252 . La articolul 29 nu s-au ridicat obiec ţii din partea României, în vreme ce articolul 30 din proiectul de Tratat consemna renunţarea la formularea oric ăror reclama ţii împotriva Puterilor Aliate şi Asociate, derivând din situa ţia survenit ă de la începutul conflagra ţiei mondiale şi pân ă la 22 iunie 1941 253 . Delega ţia român ă şi-a mai exprimat împotrivirea şi în leg ătur ă cu articolul 31, referitor la acordarea Na ţiunilor Unite a înlesnirilor presupuse de clauza na ţiunii celei mai favorizate. Bucure ştii au protestat, sus ţinând c ă acest articol contravenea principiului suveranit ăţ ii na ţionale, f ără succes, iar clauza a fost introdus ă pe un termen de 18 luni 254 .
248 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 83. 249 „România Liber ă” din 12 septembrie 1946. 250 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 83. 251 Idem, dosar 86. 252 Ibidem. 253 Ibidem. 254 Ibidem. 267
La fel, observa ţiile României au fost ignorate şi în cazul anexelor IV, V şi VI. Articolele 32, 33, 34 şi 35 se refereau la solu ţionarea posibilelor diferende cauzate de clauzele economice şi la aplicarea acestora. Mai trebuie s ă preciz ăm că nici una dintre dolean ţele României de a-i fi înapoiate arhivele şi obiectele de art ă ori cu caracter istoric înstr ăinate sau de a fi anulate tranzac ţiile din timpul ocupa ţiei ungare nu au g ăsit sus ţinere 255 . Asprimea clauzelor economice rezervate României a fost remarcat ă de mai mul ţi oficiali de la Bucure şti precum şi de presa interna ţional ă. Ion Christu considera c ă „unele clauze sunt grave pentru c ă impun eforturi financiare şi economice considerabile în aplicarea lor - cum ar fi restabilirile de drepturi, restituirile, desp ăgubirile sau compensa ţiile - sau care presupun renun ţă ri la anumite posibilit ăţ i pe care le avem fa ţă de alte ţă ri” 256 . Exemplu de manipulare a comuni ştilor, în presa de la Bucure şti, responsabile pentru asprimea clauzelor economice inserate în Tratatul cu România erau desemnate „trusturile interna ţionale”, dar şi „australienii”, considera ţi paravan pentru puterile democratice. „În felul acesta, scria Grigore Preoteasa, vârful îndreptat împotriva Uniunii Sovietice uneori sub voalul abil al protej ării micilor state, se îndreapt ă în acela şi timp împotriva independen ţei acestor state şi a refacerii lor economice” 257 . Că România a fost tratat ă ca un stat învins o dovedesc şi clauzele militare asupra c ărora Conferin ţa de la Paris a c ăzut de acord. Generalul Dămăceanu a formulat o list ă de revendic ări referitoare la articolul 11 (solicita suplimentarea efectivelor prev ăzute pentru armata de uscat şi pentru marin ă, precum şi permisiunea de a folosi cele 36 de avioane de bombardament ca aparate şcoal ă), articolul 14 (cerea folosirea unicului submarin românesc pentru instruire), articolul 15 (revendica men ţinerea unor capacităţ i minime de produc ţie a materialelor militare) şi la articolul 16 (solicita permisiunea pentru păstrarea unui surplus de 25% din valoarea materialului militar necesar activit ăţ ii armatei, atestat în Anexa III, p ăstrarea materialului german capturat dup ă 23 august, decontarea materialului de r ăzboi pl ătit de statul român, retrocedarea materialului confiscat de armata sovietic ă dup ă 23 august şi demontarea în România a materialului excedentar). În leg ătur ă cu articolele 12, 13, 17, 18, 19 şi 20 nu au fost formulate observa ţii, de şi referitor la ultimul articol enumerat, cel despre repatrierea prizonierilor de r ăzboi români, delega ţia oficial ă a inserat în mai multe documente ideea c ă întârzierea întoarcerii acestora conducea la dificult ăţ i în procesul de refacere a ţă rii 258 .
255 Idem, dosar 87. 256 Idem, dosar 74, f. 288. 257 „România Liber ă” din 12 septembrie 1946. 258 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosarele 82 şi 83. 268
În cele din urm ă, în cadrul celor trei şedin ţe ale „Comisiei Militare” rezervate Tratatului cu România, nici una dintre delega ţii nu a dorit s ă preia şi s ă propun ă în felul acesta vreun amendament românesc, de şi în final revendic ările delega ţiei condus ă de Generalul D ămăceanu au fost reduse la cele referitoare la articolele 15 şi 16. Ba, mai mult, s-a înregistrat o tendin ţă de înr ăut ăţ ire a statutului militar al României, prin asumarea de c ătre „Comisie” a unor observa ţii avansate de Marea Britanie, Fran ţa, Belgia şi Polonia. Singura atitudine de simpatie fa ţă de Bucure şti a fost exprimat ă de Generalul ceh Heliodor Pika. Reprezentantul Cehoslovaciei a subliniat c ă România şi-a respectat angajamentele luate fa ţă de Alia ţii s ăi pân ă în 1941, el însu şi fiind salvat de la execu ţie datorit ă interven ţiei autorit ăţ ilor române. În virtutea contribu ţiei însemnate la înfrângerea Germaniei, „România, cu o popula ţie de 14 000 000 locuitori, a aruncat în lupt ă succesiv de la 15 pân ă la 29 divizii, în vreme ce Italia, cu 47 000 000 locuitori, a putut pune în linie numai 6 divizii” 259 , generalul a solicitat Comisiei s ă audieze cererile române şti, îns ă Lordul Amiralit ăţ ii britanice, V. A. Alexander, a respins ca inoportun ă propunerea lui Pika şi a ţinut s ă reaminteasc ă faptul c ă România era totu şi „un stat inamic”. Astfel, articolele 11, 12, 13, 16, 17, 18, 19, 20 şi Anexele II şi III din Tratatul cu România au fost aprobate f ără modific ări, iar articolele 14 şi 15 au fost modificate altfel decât în sensul dorit de delega ţia român ă260 . Singura concluzie care se impunea dup ă analiza activit ăţ ii „Comisiei Militare”, în privin ţa clauzelor militare ale Tratatului cu România, era c ă a patra armat ă în ierarhia efortului depus pentru înfrângerea Germaniei se reducea, drept r ăsplat ă, la nivelul de contingent. Reflectarea problemei Dun ării, asupra c ăreia nu se ajunsese la un acord înainte de 29 iulie 1946, a constituit un alt prilej de exhibare a contradic ţiilor dintre cele dou ă blocuri de state, de data asta în cadrul „Comisiei Economice pentru Balcani şi Finlanda”. Uniunea Sovietic ă, sus ţinut ă de statele riverane prezente, s-a pronun ţat împotriva includerii oric ăror prevederi despre Dun ăre în cuprinsul Tratatelor de Pace, întrucât, afirmau exper ţii sovietici, acesta trebuie să fie un subiect de discu ţie ulterior pentru reprezentan ţii statelor dun ărene. Pe de alt ă parte, anglo-americanii, seconda ţi de francezi, au avansat propunerea de inserare a unui articol referitor la Dun ăre, articolul 36 din Tratatul cu România. Aceast ă prevedere cuprindea ideea libert ăţ ii naviga ţiei pe Dun ăre în condi ţii de egalitate pentru toate statele şi stabilea convocarea unei conferin ţe care s ă consacre statutul interna ţional al fluviului. Discu ţiile pe tema Dun ării au fost foarte aprinse, votul exprimat de participan ţi fiind favorabil punctului de vedere
259 „România Liber ă” din 16 septembrie 1946. 260 A.M.A.E., Loc. cit. 269 occidental, îns ă problema nu a fost epuizat ă, ci a fost reluat ă în şedin ţele Conferin ţei Plenare 261 . Şedin ţele plenare ale Conferin ţei, cu numerele 37, 38 şi 39, din 10 octombrie 1946, au fost dedicate discut ării şi aprob ării pe articole a proiectului de Tratat cu România. Sub pre şedin ţia lui Molotov, delega ţii celor 21 de na ţiuni au avut un ultim prilej de a se exprima în leg ătur ă cu documentul ce urma s ă ajung ă, spre definitivare şi aprobare, la Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe. Ministrul de externe sovietic a subliniat în cuvântarea sa c ă „al ături de noi, în rândul armatelor aliate, România democratică a dus lupta pentru distrugerea hitlerismului şi al ături de Alia ţi ea a putut stabili un regim care o va conduce c ătre un stat cu adev ărat democratic. România a acceptat un num ăr de sacrificii, iar meritele sale au fost recunoscute de noi to ţi. În special, noi am recunoscut demnitatea României c ăci am decis s ă tran şă m problema Transilvaniei, dup ă voin ţa popula ţiei române şti, a legilor şi a intereselor na ţionale”. Apoi, Molotov a criticat din nou propunerile occidentale privind interna ţionalizarea regimului Dun ării 262 . Punctul de vedere al demnitarului sovietic a fost sus ţinut de reprezentantul iugoslav Kardelj, care a negat Conferin ţei orice drept de a statua noul regim al Dun ării şi a acuzat tendin ţele imperialiste din trecut 263 . În şedin ţa plenar ă, tot delegatul cehoslovac, generalul Heliodor Pika, a manifestat bun ăvoin ţă fa ţă de România. El a reamintit în discursul s ău aportul României la înfrângerea Germaniei, a mul ţumit armatei române pentru eliberarea teritoriului statului s ău şi a solicitat Conferin ţei ca Tratatul de Pace s ă fie alc ătuit pe baze echitabile 264 . De partea cealalt ă, senatorul republican Arthur Vandenberg a expus din nou punctul de vedere american conform c ăruia Dun ărea trebuia s ă aib ă un statut interna ţional şi a insistat pe ideea clauzei na ţiunii celei mai favorizate 265 . Considerentele economice ale P ăcii cu România au reprezentat şi substan ţa discursului ministrului de externe britanic, Ernest Bevin. Liderul delega ţiei britanice s-a referit la chestiunea Dun ării şi la cea a refacerii şi func ţion ării industriei petroliere din România 266 . Înainte de a se trece la votul pe articole, au mai luat cuvântul reprezentan ţii Australiei, Belgiei, Bielorusiei şi Uniunii Sud-Africane. Şedin ţele plenare ale Conferin ţei de Pace de la Paris, în care au fost abordate problemele P ăcii cu România, cu accentul pe chestiunea Dun ării, au
261 I. Enescu, op.cit ., p. 271. 262 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 25/1, f. 251 263 Ibidem . 264 Ibidem . 265 Ibidem . 266 Ibidem . 270 marcat escaladarea contradic ţiilor dintre sovietici şi Alia ţii occidentali, practic, ajungându-se la un nivel superior al confrunt ării. Astfel, pe de o parte, diploma ţia britanic ă a ridiculizat afirma ţia conform c ăreia Londra urm ărea, prin solicitarea asigur ării unui regim interna ţional liber al Dun ării, înrobirea economic ă a României. De cealalt ă parte, ministrul de externe sovietic i-a reamintit Pre şedintelui Comisiei de Politic ă Extern ă din Congresul Statelor Unite ale Americii, Senatorului Arthur J. Vandenberg, c ă „în 1856, când a fost organizat ă Conferin ţa de Pace de la Paris, sclavia înc ă exista în America şi vremurile erau diferite atunci”. Totodat ă, Molotov s-a adresat lui Ernest Bevin cu speran ţa c ă politica imperialist ă britanic ă din secolul al XIX-lea, care a condus la regimul interna ţional creat pentru Dun ăre, a fost abandonat ă între timp 267 . De la orele 21 şi pân ă la 1.40, reprezentan ţii celor 21 de na ţiuni s-au exprimat în leg ătur ă cu articolele Tratatului cu România. Trebuie spus c ă şi în aceast ă ultim ă şedin ţă delega ţii Marilor Puteri s-au contrazis în probleme de procedur ă, survenite în evaluarea articolului 15. Alte discuţii s-au derulat în problema articolului 3, referitoare la formula ini ţial ă şi la paragraful propus de anglo-americani. Trebuie spus c ă polarizarea sub semnul c ăreia au demarat lucr ările Conferin ţei s-a men ţinut pân ă la final. Astfel, ţă rile din Estul Europei au votat aproape în toate chestiunile al ături de Uniunea Sovietic ă, iar statele occidentale sau extra-europene plus Grecia s-au grupat în general în jurul Statelor Unite ale Americii şi al Marii Britanii. Au fost aprobate astfel punctele de vedere ale vesticilor în chestiunea cuantumului desp ăgubirilor acordate resortisan ţilor Na ţiunilor Unite ori în problema Dun ării. În general au fost reconfirmate deciziile din Comisii, iar singurele ocazii în care Statele Unite şi Uniunea Sovietic ă au votat la fel au fost la dezbaterea paragrafelor anexelor la Tratat (Anexele IV, V şi VI) 268 . Prestigiosul cotidian britanic „Times” publica în num ărul din 17 octombrie 1946 o analiz ă extrem de interesant ă a modului în care s-au derulat lucr ările celei de-a doua Conferin ţe de Pace de la Paris. Principalele tr ăsături relevate erau: - sub aspect organizatoric, exista o diferen ţă mai mare între prima şi a doua Conferin ţă de la Paris, fa ţă de cea între Congresul de la Viena şi Conferin ţa din 1919; - spre deosebire de reuniunile anterioare, la Conferin ţa din 1946 au participat reprezentan ţii a 21 de na ţiuni, atât la şedin ţele plenare cât şi la cele pe comisii, deciziile au rezultat prin vot şi toate procedurile au fost publice; - în cadrul Conferin ţei, s-a ajuns la în ţelegeri în probleme asupra c ărora mini ştrii de externe deja î şi exprimaser ă acordul, apoi, diferendele existente
267 Collection of Documents of the Paris Conference , vol. IV, 1951. 268 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 25/1, f. 251. 271
între mini ştrii de externe au r ămas nerezolvate, iar dac ă s-au f ăcut pa şi înspre solu ţionarea lor, acest lucru s-a datorat tot discu ţiilor între şefii diploma ţiilor Marilor Puteri; - ţă rile mai mici nu au f ăcut nimic pentru a media disputele între cei Patru Mari, dimpotriv ă, s-au aliniat disciplinat într-o tab ără sau alta; - sistemul de vot pe baza majorit ăţ ii a fost deficitar, întrucât nu to ţi participan ţii aveau aceea şi pondere, astfel încât opozi ţia uneia dintre Marile Puteri putea anula o decizie luat ă de majoritate; - transparen ţa excesiv ă manifestat ă la Paris a împiedicat negocierile private, care ar fi putut da rezultate în situa ţiile controversate 269 . Delega ţia român ă participant ă la Conferin ţa P ăcii s-a întors în ţar ă pe 19 septembrie 1946, trenul în care a c ălătorit fiind întâmpinat în g ările ora şelor importante cu manifesta ţii de simpatie, organizate de partidele aflate la putere 270 . Pe rând, Gh. T ătărescu, Gh. Gheorghiu-Dej şi al ţi membri ai delega ţiei române şi-au exprimat mul ţumirea fa ţă de deznod ământul fericit în problema Transilvaniei şi au subliniat înc ă o dat ă sprijinul resim ţit din partea Uniunii Sovietice şi a celorlalte delega ţii din statele lag ărului comunist 271 . În acela şi timp inspectoratele de poli ţie regionale au raportat c ă popula ţia era mul ţumit ă de rezultatul în privin ţa Transilvaniei, dar comenta nefavorabil prevederile economice 272 . Concomitent, reprezentan ţii partidelor democratice între ţineau ideea c ă o delega ţie alc ătuit ă judicios, care s ă-i fi inclus şi pe ei, ar fi ob ţinut clauze mai bune pentru România. La Paris, la începutul lui octombrie, guvernul român mai era reprezentat de L. P ătr ăş canu, R. Franasovici şi S. Stoilov. La 23 septembrie 1946 a avut loc la Bucure şti un prim eveniment din seria celor menite a configura un bilan ţ al particip ării României la Conferin ţa de Pace. În cadrul unei şedin ţe a Consiliului de Mini ştri, Gh. T ătărescu a prezentat detaliile activit ăţ ii delega ţiei române în Forumul P ăcii. Tonul expunerii a fost unul moderat, nu lipsit de unele accente triumfaliste, subliniind reu şitele, dar minimalizând prevederile care au avut un impact extrem de negativ asupra reconstruc ţiei statului român. În plus, vorbitorul a subliniat de câte ori a avut ocazia sprijinul pe care l-a resim ţit din partea delega ţiei sovietice, omi ţând a men ţiona, de exemplu, c ă în problema Transilvaniei acesta a survenit numai în urma renun ţă rii la orice revendicare a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Her ţa. Mai mult, T ătărescu nu a ezitat s ă comunice interlocutorilor s ăi şi faptul c ă Rusia Sovietic ă ar fi sprijinit demersurile pentru ca România s ă ob ţin ă statutul de cobeligerant ă. Dac ă Moscova ar fi avut aceast ă inten ţie, ar fi
269 „The Times” din 17 octombrie 1946. 270 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 25/1, f. 251. 271 „România Liber ă” din 21 septembrie 1946. 272 Marin R. Mocanu (coord.), România în anticamera Conferin ţei de Pace , p. 249-250. 272 putut-o exprima în timpul negocierilor dintre diploma ţii Marilor Puteri, înainte de debutul Conferin ţei de Pace, fapt ce ar fi putut avea drept rezultat men ţionarea cobeligeran ţei în proiectul Tratatului de Pace. Ucraina a formulat aceast ă propunere în „Comisia Politic ă şi Teritorial ă pentru România”, şi chiar dac ă U.R.S.S. şi statele est-europene au votat în favoarea ei, acest gest era tardiv. Ministrul de externe român a prezentat, după ce a st ăruit îndelung asupra unicului succes important al delega ţiei, tran şarea problemei Transilvaniei, modul în care au fost adoptate şi celelalte prevederi ale Tratatului, în comisiile de specialitate. T ătărescu a p ăstrat aceea şi abordare, exprimându-şi de pild ă nemul ţumirea în raport cu amendamentele economice ale delega ţiilor australian ă şi sud-african ă, în condi ţiile în care principalul beneficiar al regimului de repara ţii era statul sovietic. Se p ăstra în acest mod direc ţia urmat ă şi la Paris, de a nu deranja cu nimic Moscova 273 . În şedin ţa guvernului din 23 septembrie 1946, Emil Ha ţieganu şi Mihail Romniceanu au prezentat punctele de vedere ale partidelor na ţional-ţă rănesc şi na ţional-liberal. Ha ţieganu a subliniat din nou caracterul nereprezentativ al delega ţiei române trimis ă la Paris şi a afirmat c ă victoria în chestiunea Ardealului nu era doar rezultatul bun ăvoin ţei Moscovei, ci era consecin ţa ac ţiunilor de pe frontul diplomatic de dinainte de semnarea Conven ţiei de Armisti ţiu. Pe de alt ă parte, ar ăta reprezentantul opozi ţiei, în afara acestui aspect pozitiv, delega ţia român ă a înregistrat la Paris numai e şecuri, între care a enumerat pierderile teritoriale, cobeligeran ţa şi regimul repara ţiilor şi desp ăgubirilor, considerat „o pierdere imens ă de substan ţă a economiei române şti ce face aproape imposibil ă refacerea noastr ă”. Atât Ha ţieganu şi Romniceanu considerau c ă situa ţia dificil ă rezervat ă României era rezultatul măsurilor regimului Groza, care înc ălca acordurile premerg ătoare P ăcii şi se str ăduia s ă instituie dictatura 274 . Declara ţiile celor doi mini ştri ai opozi ţiei au fost denun ţate ca provoc ări de c ătre colegii lor de guvern. Ace ştia au contracarat prin înfierarea hot ărât ă a „tr ădătorilor” din grupul Gafencu 275 . Un document foarte important din punctul de vedere al evalu ării prezen ţei române şti la Paris îl constituie „Expunerea” trimis ă de Eugen Filotti la 10 octombrie. Alc ătuit din patru p ărţi (lucr ările „Comisiei Politice şi Teritoriale pentru România”, dezbaterile „Comisiei Militare”, solicit ările României fa ţă de Ungaria şi revendic ările maghiare la adresa Bucure ştilor, propunerile privind pe evreii din România), materialul era un instrument de lucru pre ţios prin concizia
273 Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1946 , p. 333- 335. 274 A.N.I.C., fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, Stenograme, dosar 9/1946, f. 34-73. 275 Ibidem. 273
şi precizia sa. „Expunerea” din 10 octombrie a fost completat ă printr-un raport al sec ţiunii economice a delega ţiei, referitor la dezbaterea clauzelor economico- financiare 276 . Prezentarea lui T ătărescu din 23 septembrie a fost urmat ă de una dedicat ă clauzelor economice din Tratat, sus ţinut ă tot în Consiliul de Mini ştri, în data de 19 octombrie. Cu acest prilej, şeful diploma ţiei române a f ăcut o serie de considera ţii interesante pe marginea unor subiecte sensibile, cum au fost desp ăgubirile cerute Ungariei. T ătărescu a ar ătat c ă, pentru a nu periclita câ ştigul ob ţinut în disputa teritorial ă, delega ţia român ă nu a insistat în demersurile sale pentru a ob ţine desp ăgubiri de r ăzboi din partea Budapestei. Din nou, şeful delega ţiei României a subliniat c ă Molotov a fost „ap ărătorul tuturor tezelor române şti”, aceast ă declara ţie deschizând drumul pentru cele rostite de Teohari Georgescu, C. Vasiliu Răşcanu, P. Constatinescu-Ia şi, P. Bejan ori Miron Niculescu, care au mul ţumit la unison delega ţiei române şi „marelui prieten de la R ăsărit” pentru cele întâmplate la Paris. În încheiere, primul ministru a mul ţumit şi el membrilor delega ţiei, dar şi „prietenilor valoro şi” ai României, pe numele lor Molotov şi Vî şinski, şi a recomandat participan ţilor s ă popularizeze rezultatele de la Paris 277 . Dup ă liderii politici, a venit rândul exper ţilor din corpul diplomatic s ă evalueze activitatea din capitala Fran ţei. Prima expunere în acest sens a fost sus ţinut ă de ministrul Eugen Filotti, în sala bibliotecii Ministerului Afacerilor Str ăine, la 11 decembrie 1946. Filotti era cel mai în măsur ă membru al aparatului diplomatic românesc s ă realizeze un astfel de bilan ţ, în calitatea sa de fost secretar general al Ministerului Afacerilor Str ăine, pre şedinte al „Comisiei pentru studiul problemelor p ăcii” şi membru al delega ţiei române. Diplomatul român a furnizat o serie de detalii interesante în privin ţa situa ţiei delega ţiei române, relevând c ă Marile Puteri ne-au rezervat doar un statut de observatori şi reiterând faptul c ă românii nu au formulat preten ţii care ar fi putut s ă-i deranjeze pe sovietici. În aceast ă prim ă expunere, Filotti s-a referit la modul în care s-au definitivat preambulul, clauzele teritoriale şi politice. Concluzia sa a fost c ă, în pofida faptului c ă „delega ţia noastr ă a f ăcut eforturi foarte mari, totu şi proiectul de tratat a r ămas neschimbat, afar ă de mici chestiuni mai mult de redactare”. Totodat ă, Filotti î şi informa colegii asupra unor elemente precum simpatia şi sprijinul acordat României pe întreaga durat ă a Conferin ţei de c ătre Cehoslovacia, efectul benefic al reîncadr ării în Minister a lui D. Dim ăncescu,
276 Ibidem. 277 Marin R. Mocanu, op.cit ., p. 254-286. 274 foarte activ la Paris, şi avantajul ob ţinut de delega ţia Bucure ştilor prin procurarea memoriilor ungare înainte de a ajunge pe masa Comisiilor 278 . Cinci zile mai târziu, tot la Minister, Ion Christu a prezentat calea parcurs ă spre aprobare de prevederile economice. Fostul preşedinte al „Comisiei pentru aplicarea Armisti ţiului” cuno ştea foarte bine situa ţia dezastruoas ă a economiei române şti şi de aceea nu a ezitat s ă prezinte consecin ţele grave şi amenin ţările reprezentate de clauzele economice aprobate la Paris. De asemenea, a subliniat temerile românilor de a menaja susceptibilitatea delega ţiei sovietice. Astfel, a ar ătat Christu, s-a luat decizia „s ă nu pomenim nimic, sau mai nimic, despre acele texte care se refer ă exclusiv la rela ţiile româno-ruse” 279 . Ultima reuniune din aceast ă serie a avut loc la 2 ianuarie 1947, tot cu participarea lui Eugen Filotti. Acesta a completat expunerea din 11 decembrie 1946 cu detalii despre adoptarea clauzelor economice, a clauzei privind Dun ărea şi a celor referitoare la evrei. În final, Filotti a realizat o compara ţie între prevederile Tratatelor cu România, Ungaria şi Bulgaria. Conform celor afirmate, au existat unele deosebiri între cele trei Tratate, dar nu de substan ţă, Marile Puteri fiind preocupate s ă îi a şeze pe picior de egalitate pe cei învin şi. În cazul Bulgariei, organiza ţiile evreie şti nu au mai solicitat introducerea unor prevederi suplimentare care s ă le garanteze drepturile, iar în Tratatul cu Ungaria s-a prev ăzut posibilitatea de a se contracara orice posibil ă ac ţiune revizionist ă îndreptat ă împotriva Na ţiunilor Unite, şi nu împotriva „ ţă rilor vecine”, cum era formularea ini ţial ă. Totodat ă, Filotti şi-a mai exprimat regretul c ă România nu a beneficiat de statutul Cehoslovaciei sau al Iugoslaviei, care şi-au v ăzut satisf ăcute cererile adresate Ungariei, de a înapoia arhivele şi obiectele de art ă sau istorice sustrase în timpul r ăzboiului 280 . În încheierea prezent ării sale, Eugen Filotti s-a declarat mul ţumit de randamentul membrilor delega ţiei române, dar a acuzat drept „cea mai mare dificultate” dezechilibrul din compunerea ei, care o f ăcea s ă semene cu „o piramid ă cu capul în jos”: „erau numero şi delega ţi politici, dar lipseau aproape cu totul for ţele ajut ătoare a şa încât, în lucr ările de fiecare zi, ne-am g ăsit în fa ţa unor dificult ăţ i extraordinare”. Filotti ar fi dorit s ă existe în componen ţa delega ţiei mai mul ţi speciali şti tineri, care, pe lâng ă capacitatea de munc ă, ar fi folosit Conferin ţa ca pe o oportunitate excelent ă de formare 281 . De re ţinut c ă una dintre motiva ţiile lui Groza pentru absen ţa reprezentan ţilor opozi ţiei din
278 A.N.I.C., fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, Stenograme, dosar 10/1946, f. 19-46. 279 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 74, f. 300- 326. 280 Ibidem , f. 281-297. 281 Ibidem , f. 253-280. 275 alc ătuirea delega ţiei române la Conferin ţa P ăcii era aceea c ă majoritatea celor trimi şi la Paris erau ... tehnicieni!
Activitatea grupului diploma ţilor exila ţi în capitala Fran ţei
Prin izbucnirea celui de-al doilea r ăzboi mondial, România a suferit transform ări importante în privin ţa statutului de ţinut în cadrul rela ţiilor interna ţionale, dar şi referitoare la configura ţia politic ă intern ă. La fel, procesul de instaurare a regimului comunist şi de abandonare pe orbita de influen ţă a Uniunii Sovietice, ini ţiat prin lovitura de stat de la 23 august 1944 şi continuat cu succes pân ă în momentul abdic ării Regelui Mihai, dar şi dup ă aceea, a inclus o component ă a represiunii interne, care a afectat toate categoriile sociale. În aceste condi ţii, poten ţate de angajarea ţă rii noastre în conflictul mondial, pentru redobândirea teritoriilor anexate de vecini şi de procesul P ăcii, între 1940 şi 1947 au existat mai multe valuri ale unui exil care a regrupat deopotriv ă oameni politici, ofi ţeri, industria şi, dar şi, mai ales, diploma ţi282 . Din perspectiva subiectului de fa ţă , între categoriile emigran ţilor din România acestei etape, vom insista asupra rolului de ţinut de grupul fo ştilor membri ai aparatului diplomatic al Bucure ştilor. Primii exila ţi din rândurile diploma ţiei române au fost cele câteva persoane de orientare democratic ă, cum ar fi personalul lega ţiei române de la Londra, ce au refuzat s ă mai reprezinte statul român odat ă cu instaurarea regimului Antonescu. Ei au fost urma ţi la scurt timp de legionari, între cei care au abandonat România dup ă rebeliunea din ianuarie 1941 num ărându-se şi câ ţiva speciali şti în rela ţii interna ţionale de real talent. Începând cu 23 august 1944, rândurile exilului au fost completate cu mai mul ţi diploma ţi care fuseser ă trimi şi la post de c ătre guvernul Antonescu. În sfâr şit, dup ă 6 martie 1945, o serie de personalit ăţ i ale Ministerului Afacerilor Str ăine al României au optat pentru stabilirea în Occident, ca refugiu în fa ţa transform ării statului român într-o gubernie sovietic ă, ultimul val, consistent din punct de vedere al num ărului celor r ăma şi în str ăin ătate, fiind înregistrat dup ă înlocuirea de la cârma acestei institu ţii a lui Gheorghe T ătărescu cu Ana Pauker, în noiembrie 1947 283 . Vom re ţine, în rândurile ce urmeaz ă, demersurile pentru ob ţinerea unor condi ţii de Pace cât mai bune pentru România, înregistrate în intervalul 1944- 1947, dar vizibile mai ales în timpul Conferin ţei de Pace de la Paris, ale unui grup de diploma ţi români exila ţi. Prin intermediul lor, reprezentan ţii Marilor Puteri, precum şi cet ăţ enii din statele democratice, au fost informa ţi în leg ătur ă cu atitudinea opozi ţiei din România fa ţă de prevederile rezervate acestei ţă ri în
282 Ion Calafeteanu, Politic ă şi exil. Din istoria exilului românesc. 1946-1950 , Bucure şti, Ed. Enciclopedic ă, 2000, p. 27-28. 283 Ibidem . 276 procesul P ăcii. Astfel, în primii ani de dup ă r ăzboi au fost puse bazele activit ăţ ii anticomuniste a exilului din deceniile care au urmat, rezisten ţa politic ă (pân ă în 1947) şi cea armat ă fiind astfel întregite cu demersuri pe plan extern. Liderul grupului exila ţilor a fost str ălucitul diplomat român Grigore Gafencu. N ăscut în 1892, Grigore Gafencu a f ăcut studii de drept la Geneva şi a ob ţinut un doctorat în ştiin ţe juridice la Paris. Participant activ la primul r ăzboi mondial, s-a dedicat dup ă 1919 vie ţii politice, de ţinând mai multe demnit ăţ i în plan executiv şi legislativ, dar nu a abandonat nici jurnalistica. Grigore Gafencu a devenit titularul portofoliului Afacerilor Str ăine din guvernul României în decembrie 1938, după ce îndeplinise func ţiile de secretar general şi subsecretar de stat în aceea şi institu ţie. Într-o etap ă extrem de dificil ă pentru statul român, pân ă în mai 1940, Gafencu a gestionat rela ţiile externe ale României în sensul pozi ţion ării cât mai bune pe harta celui de-al doilea r ăzboi mondial. Apoi, din august 1940 şi pân ă în iunie 1941, Grigore Gafencu a primit o alt ă responsabilitate, crucial ă, aceea de a reprezenta interesele statului român la Moscova, în calitate de ministru plenipoten ţiar. Prin angajarea României în Războiul din R ăsărit a fost nevoit s ă p ărăseasc ă Uniunea Sovietic ă şi s ă revin ă în ţar ă dup ă un periplu prin Caucaz şi Turcia. În noiembrie 1941, s-a refugiat în Elve ţia, f ără a abandona interesele române şti, pe care le-a sus ţinut pe tot parcursul celui de-al doilea r ăzboi mondial. Dup ă 6 martie 1945, Grigore Gafencu s-a situat pe pozi ţii anticomuniste, p ăstrând o leg ătur ă constant ă cu Iuliu Maniu şi cu ceilal ţi lideri ai partidelor democratice române şti 284 . În 1946, anul care marcheaz ă apogeul activit ăţ ilor lui Gafencu în favoarea unor condi ţii de Pace cât mai echitabile pentru România, Serviciul Special de Informa ţii îl descria astfel: „Este principalul exponent al mi şcării reac ţionare române şti din str ăin ătate”. Este o apreciere pe care Gafencu a f ăcut tot posibilul s ă nu o dezmint ă la Paris 285 . Între cei pe care Grigore Gafencu i-a adunat în jurul s ău în lupta pentru afirmarea cauzei române şti, un loc deosebit a fost ocupat de Alexandru Cretzianu. N ăscut în 1895, şi el combatant şi decorat în Războiul de Întregire, Cretzianu s-a impus ca una dintre cele mai importante figuri ale diploma ţiei române în perioada interbelic ă, fiind pe rând şef al Sec ţiei Liga Na ţiunilor, şef al Departamentului Politic şi, în cele din urm ă, secretar general al Ministerului Afacerilor Str ăine (în 1939-1941). A p ărăsit aceast ă func ţie din ostilitate fa ţă de alian ţa cu Germania, dar, la sugestia lui Iuliu Maniu, Mare şalul Ion Antonescu l- a numit ministru plenipoten ţiar la Ankara, unde a r ămas pân ă în 1945. În
284 Vezi cea mai nou ă apari ţie referitoare la marele diplomat român, Institutul Na ţional pentru Memoria Exilului Românesc, Provocarea Europei. Exilul elve ţian al lui Grigore Gafencu. 1941-1957 , Bucure şti, Editura Pro Historia, 2005. 285 Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1946 , p. 297- 307. 277 capitala Turciei a avut o contribu ţie important ă în evolu ţia negocierilor secrete cu Alia ţii pentru retragerea României din r ăzboi şi la preg ătirea în plan diplomatic a actului de la 23 august 1944. Avertizat asupra consecin ţelor instaur ării regimului comunist nu a mai revenit în ţar ă ci a preferat s ă se stabileasc ă în Statele Unite ale Americii în 1946, dup ă ce trecuse prin Italia, Elve ţia şi Fran ţa, pentru a activa în grupul delega ţiei neoficiale române şti la Conferin ţa P ăcii 286 . Func ţia de secretar general al acestui grup a fost de ţinut ă de Brutus Coste, care provenea, de asemenea, din Ministerul Afacerilor Str ăine de la Bucure şti. Dup ă ce a îndeplinit misiuni diplomatice la Paris şi la Londra, a devenit îns ărcinat cu afaceri în Statele Unite ale Americii şi în Portugalia, unde se afla la încheierea celui de-al doilea r ăzboi mondial. Refuzând s ă r ăspund ă chem ării în patrie, şi-a înaintat demisia din minister în 1946, dedicându-se „diploma ţiei neoficiale”, în practicarea c ăreia s-a bucurat de simpatia şi încrederea diploma ţilor anglo-saxoni 287 . O alt ă figur ă important ă de diplomat român ce a activat în capitala Fran ţei în 1946 este Viorel Virgil Tilea. Tilea se remarcase în calitate de secretar al delega ţiei române prezent ă la prima Conferin ţă de Pace de la Paris. Cea mai important ă func ţie de ţinut ă în cadrul corpului diplomatic românesc a fost cea de ministru plenipoten ţiar în Marea Britanie, din 1938 şi pân ă în 1940, când a refuzat s ă revin ă în ţar ă. Protagonist al unui celebru incident diplomatic în 1939, V.V. Tilea a fost un colaborator statornic al celor mai importante publica ţii britanice în timpul r ăzboiului, experien ţă pe care o va pune în slujba promov ării intereselor române şti la cea de-a doua Conferin ţă de Pace de la Paris 288 . Grupul lui Grigore Gafencu îi mai includea pe Nicolae Caranfil, fost demnitar în cabinetul T ătărescu din 1933-1937, r ămas în str ăin ătate în 1944 şi stabilit la Londra, Profesorul Augustin Popa, fost secretar al lui V.V. Tilea şi liderul ţă răni ştilor refugia ţi la Paris, Leonte Constantinescu, provenit tot din aparatul diplomatic, având misiuni la activ în Spania şi Portugalia şi Barbu Niculescu, fostul lider al „Societ ăţ ii studen ţilor Români” de la Londra, care părăsise România în 1946. Pe lista deschis ă de Gafencu şi Cretzianu s-au mai înscris George R ăuţ, N. I. Herescu, D. Hiott, D. N. Ciotori, precum şi locotenent-colonelul Constantin Atanasiu, maiorul George Emil Iliescu şi
286 Vezi Gh.Buzatu, Marusia Cîrstea, Din istoria rela ţiilor anglo-române (1920-1941), în „Europa XXI”, vol. XI-XII/2002-2003, Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2003, p. 249-266. 287 Mihai Pelin, Opisul emigra ţiei politice. Destine în 1222 de fi şe alc ătuite pe baza dosarelor din arhivele Securit ăţ ii , Bucure şti, Editura Compania, 2002, p. 90-91. 288 Ibidem , p. 323-324. 278 maiorul Bazil Ra ţiu, care s-au ocupat de prevederile militare ale Tratatului cu România 289 . Aşadar, grupul Grigore Gafencu era alc ătuit dintr-un nucleu de diploma ţi pricepu ţi, care îndepliniser ă dup ă primul r ăzboi mondial misiuni importante în capitalele lumii sau în central ă, beneficiari ai unui patrimoniu de rela ţii şi încredere din partea omologilor occidentali, c ărora li s-au ad ăugat mai mul ţi tineri afla ţi la post sau la studii în Vestul Europei şi în Statele Unite, refugia ţi în diferite momente ale istoriei în fa ţa persecu ţiei anun ţat ă în România şi uni ţi de dorin ţa de a face auzite revendic ările na ţionale române şti, în sensul amelior ării condi ţiilor de Pace rezervate unei ţă ri şi a şa urgisite de r ăzboi şi de ocupa ţia imperiului r ăsăritean. Înainte de a intra în detaliile ini ţiativelor celor prezenta ţi mai sus trebuie să subliniem c ă întreaga lor activitate s-a desf ăş urat în virtutea unui mandat acordat din ţar ă, de c ătre liderii partidelor democratice. Dac ă în timpul desf ăş ur ării ostilit ăţ ilor, Alexandru Cretzianu, de exemplu, contribuise la comunicarea dintre opozi ţia anti-Antonescu şi cercurile aliate, de data aceasta, împreun ă cu Gafencu şi ceilal ţi membri ai grupului de la Paris, diplomatul român avea o alt ă îns ărcinare, de a spune şi solicita Lumii Libere ceea ce delega ţia oficial ă plecat ă de la Bucure şti nu putea, din cauza presiunii exercitate de sovietici. Sintezele alc ătuite de Serviciul Special de Informa ţii în 1946 eviden ţiau c ă Partidul Na ţional Ţă rănesc-Maniu, numit „motorul ac ţiunilor opozi ţiei”, între ţinea leg ături strânse cu un Consiliu Na ţional al Românilor Liberi, înfiin ţat la 15 aprilie 1946 290 . Îns ă planificarea unei ac ţiuni neoficiale române şti în Occident începuse înainte de 1946. Într-o scrisoare din 29 martie 1945, Alexandru Cretzianu îi solicita lui V. V. Tilea colaborarea într-o ac ţiune comun ă, în care urma s ă fie chemat şi Grigore Gafencu, al ături de Brutus Coste şi Nicolae Caranfil 291 . Iuliu Maniu, sus ţinut de C.I.C. Br ătianu şi de Constantin Titel Petrescu, a aprobat aceste demersuri printr-un mesaj de încredere adresat aceluia şi Cretzianu, la 26 mai 1946. Liderul ţă rănist îl îndemna pe diplomat s ă g ăseasc ă drumul c ătre o colaborare între exila ţi, dar şi cu prietenii str ăini, pentru ap ărarea drepturilor, intereselor legitime şi aspira ţiilor naturale ale României 292 . Întruni ţi la Geneva, pe 11 iulie 1946, cinci dintre cei mai importan ţi membri ai grupului de diploma ţi, G. Gafencu, Al. Cretzianu, V. V. Tilea, N. Petrescu-Comnen şi G. R ăuţ, şi-au reafirmat hot ărârea ca, în consecin ţa „îndemnurilor şi a îndrum ărilor primite de la frunta şii din ţar ă, ap ărători ai
289 Ibidem . 290 Ioan Scurtu, op.cit ., p. 219. 291 Aurel Sergiu Marinescu, O contribu ţie la istoria exilului românesc , I, Bucure şti, Editura Vremea, 1999, p. 172. 292 Gh. Buzatu, Românii în arhivele Americii , p. 79. 279 cauzei na ţionale”, s ă intensifice „ac ţiunea de informare a opiniei publice, a presei şi a guvernelor str ăine despre st ările din ţar ă” şi s ă ob ţin ă „sprijinul acestor factori în favoarea cauzelor române şti”. Cu acest prilej, lider al grupului de ac ţiune a fost numit Grigore Gafencu. Într-un document ulterior, datat 1 august 1946, erau prezentate câteva priorit ăţ i, ce urmau a fi sus ţinute la Conferin ţa care începuse de câteva zile: necesitatea asigur ării unei vie ţi democratice a României, problema p ământurilor române şti Basarabia şi Bucovina de Nord („ar fi o adev ărat ă ru şine na ţional ă dac ă în decursul Conferin ţei de Pace nu s-ar face nici o amintire de dureroasa amputare ce am suferit prin pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”), chestiunea retroced ării Cadrilaterului 293 . Trebuie spus c ă membrii grupului diploma ţilor exila ţi s-au manifestat în sprijinul intereselor române şti şi în etapele premerg ătoare ale P ăcii. Trimis la Londra, pentru a observa lucr ările Consiliului Adjunc ţilor Mini ştrilor de Externe, în martie 1946, Richard Franasovici punea „atmosfera de neîncredere” cu care a fost întâmpinat la Foreign Office pe seama „informa ţiilor eronate şi tenden ţioase difuzate din sursa românilor din rezisten ţă (numero şi ca şi la Berna, Paris)” 294 . Într-adev ăr, românii din rezisten ţă şi-au f ăcut sim ţit ă prezenţa la Londra atât înainte cât şi în timpul lucr ărilor Conferin ţei. Prezen ţi în capitala Marii Britanii între 1 şi 14 aprilie 1946, Grigore Gafencu şi V.V. Tilea au avut întrevederi cu membrii americani, englezi şi francezi ai comisiilor desemnate s ă redacteze Tratatele de Pace. Românii au constatat că reprezentan ţii statelor occidentale erau familiariza ţi cu majoritatea chestiunilor dificile din tratatul cu România şi în urma lectur ării memoriilor trimise de Al. Cretzianu, Brutus Coste sau N. Caranfil. În cursul discu ţiilor, Gafencu şi Tilea au afirmat inutilitatea oric ărui amendament anglo-saxon la textul despre hotarul apusean (exista inten ţia de a se face precizarea c ă O.N.U. putea interveni pentru medierea unui diferend româno-maghiar), au solicitat sprijinul vestic pentru trasarea frontierei pe bra ţul Chilia cu Uniunea Sovietic ă, au dezb ătut problema regimului Dun ării şi au pledat pentru interesele României în leg ătur ă cu repara ţiile şi cu evacuarea ţă rii de armatele de ocupa ţie 295 . La fel, în timpul celor dou ă sesiuni ale Consiliului Mini ştrilor de Externe de la Paris, Gafencu şi prietenii s ăi din marile capitale europene s-au str ăduit s ă dea glas intereselor române şti. O caracteristic ă esen ţial ă a acestui efort a fost contracararea ofensivei propagandistice maghiare derulat ă dup ă decizia din 7 mai 1946 a Consiliului. De exemplu, Ion Ra ţiu a purtat în lunile mai-iunie 1946,
293 Ion Calafeteanu, op.cit ., p. 77. 294 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 69, f. 6. 295 Grigore Gafencu, Politica în exil: 1942-1957 , edi ţie de N. Petrescu şi Gh. Zamfir, Bucure şti, Editura Oscar Print, 2000, p. 138-148. 280
în paginile prestigiosului „Manchester Guardian”, o vie polemic ă pe marginea subiectului Transilvaniei, adversari fiindu-i doi profesori universitari de origine maghiar ă stabili ţi la Londra. Omul politic român, care va lua parte şi la lucr ările Conferin ţei de Pace de la Paris, în calitate de corespondent al unei publica ţii americane, utiliza argumente etnice şi istorice în sprijinul solu ţiei Trianon, în vreme ce oponen ţii s ăi solicitau o partajare a Transilvaniei, pe care o descriau ca o „solu ţie dreapt ă şi de durat ă”296 . La rândul s ău, prin „Journal de Genève” (iulie 1946), Grigore Gafencu a promovat ideea unei Europe Unite, care, prin tratatele de pace, s ă nu abandoneze statele est-europene 297 . În leg ătur ă cu activitatea desf ăş urat ă cu prilejul Conferin ţei celor 21 de na ţiuni de la Paris, Grigore Gafencu a trimis c ătre Iuliu Maniu şi C. I. C. Br ătianu mai multe mesaje în care a rezumat demersurile şi rezultatele înregistrate în capitala Fran ţei, între care cel mai important este darea de seamă din 15 octombrie 1946. Din analiza acestor documente rezult ă c ă grupul de la Paris şi-a structurat activitatea în trei direc ţii, şi anume: depunerea la secretariatul Conferin ţei de Pace a unor memorii şi note, participarea la mai multe întrevederi cu delega ţii reprezentând statele democratice şi acordarea unor interviuri în publica ţii occidentale de prestigiu 298 . Referitor la primul aspect, Gafencu şi colegii s ăi au înaintat Conferin ţei documente în care revendicau respectarea drepturilor politice şi economice ale României, formulau complet ări sau observa ţii la fiecare articol din proiectul Tratatului de Pace şi prezentau inechit ăţ ile şi pagubele suferite de statul român dup ă 23 august 1939. Cel mai important şi substan ţial memoriu adresat participan ţilor la reuniunea din capitala Fran ţei era intitulat România în fa ţa Conferin ţei de Pace şi era datat 7 august 1946. Autorii sus ţineau independen ţa na ţional ă a României prin evacuarea armatelor str ăine şi prin restabilirea suveranit ăţ ii şi autorit ăţ ii Bucure ştilor asupra întregului teritoriu na ţional, refacerea economic ă a României prin racordarea din nou la economia mondial ă, eliminarea oric ăror servitu ţi pe acest plan (de genul acordurilor româno- sovietice din 8 mai 1945), solu ţionarea echitabil ă a problemei repara ţiilor şi clarificarea pl ăţ ilor efectuate în contul Armisti ţiului, precum şi libertatea naviga ţiei pe Dun ăre şi punerea fluviului sub control interna ţional sau stabilirea unui termen precis pentru revenirea în ţar ă a prizonierilor de r ăzboi. O introducere cuprinzând evolu ţia istoric ă a României începând din 1866 şi mai multe anexe şi h ărţi completau acest document. Memoriul aborda şi problema considerat ă „închis ă” de c ătre Conferin ţă a teritoriilor anexate de Uniunea
296 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 6 Bis, f. 202- 203. 297 Articolul este prezentat în „Dosarele Istoriei”, An X, Nr.1(101), 2005, p. 52- 53. 298 Grigore Gafencu, op.cit., p. 175-182. 281
Sovietic ă în urma notelor ultimative din iunie 1940. Caracterul românesc al provinciilor înstr ăinate a fost atestat cu argumente de ordin istoric şi demografic. De asemenea, era subliniat caracterul ultimativ al ced ării c ătre Bulgaria a Cadrilaterului 299 . Un alt memoriu semnificativ pentru ini ţiativele echipei diploma ţilor exila ţi a fost cel intitulat „Observa ţii cu privire la Proiectul de Tratat cu România”, prezentat chiar înainte ca prevederile rezervate statului român s ă ob ţin ă aprobarea Adun ării Plenare, la 10 octombrie 1946. În cuprinsul documentului se afirma: „Imprecizia textelor, prelungirea nedefinit ă a situa ţiilor anormale, absen ţa regulilor de drept care s ă limiteze jocul pasiunilor politice, abandoneaz ă România la discre ţia unei singure ţă ri, tentat ă s ă exercite asupra ei o putere direct ă şi absolut ă. Tratatul de Pace pare s ă consacre astfel un statut de stat vasal şi d ă o semnifica ţie legal ă termenului de satelit . Condi ţiile financiare agraveaz ă şi mai mult aceast ă situa ţie” 300 . O component ă esen ţial ă a activit ăţ ii pariziene a grupului Gafencu- Cretzianu a constituit-o discu ţiile cu exper ţii occidentali. O astfel de întâlnire a avut loc la 21 august 1946, când Brutus Coste a avut posibilitatea s ă le prezinte americanilor Thorp şi Reinstein considera ţiile grupului Gafencu în leg ătur ă cu prevederile economice ale proiectului Tratatului de Pace cu România. Diplomatul român a pledat pentru crearea unei „Comisii de repara ţii” care s ă gestioneze acest proces, grevat puternic de denaturarea de c ătre sovietici a cifrelor rezultate din aplicarea Conven ţiei de Armisti ţiu 301 . Pe lâng ă aten ţia rezervat ă delega ţilor şi exper ţilor prezen ţi la Conferin ţă , Gafencu şi ceilal ţi au acordat o aten ţie deosebit ă populariz ării punctelor lor de vedere în presa occidental ă. Opiniile lor au fost g ăzduite în reputate medii jurnalistice din Fran ţa, Marea Britanie, Belgia sau Elve ţia. În acest sens, edi ţia european ă a lui „New York Herald Tribune” a g ăzduit în august 1946 un interviu cu Grigore Gafencu, excelent prilej pentru acesta de a prezenta situa ţia de la Bucure şti şi de a exprima obiectivul ca libertatea şi independen ţa politic ă şi economic ă a României s ă fie garantate prin Tratatul de Pace 302 . Diploma ţii din rezisten ţa româneasc ă au g ăsit simpatie pentru revendic ările lor şi unele idei sus ţinute de ace ştia s-au reg ăsit în punctele de vedere ale delega ţiilor vestice. Astfel, un memorandum al delega ţiei americane
299 Vezi România în fa ţa Conferin ţei de Pace. Paris, 1946 , Bucure şti, Ed. Sagittarius, 1998. 300 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 78, f. 373- 379. 301 Memorandumul discu ţiilor este înf ăţ işat în Dumitru G. Danielopol, op.cit ., p. 122-124. 302 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 71, f. 246- 248. 282 din 12 august 1946, în care era analizat documentul depus de V. V. Tilea, „România la Conferin ţa de Pace”, cuprindea urm ătoarele observa ţii: „Aceste considera ţii prezint ă importan ţă prin faptul c ă ele reprezint ă probabil opinia majoritar ă româneasc ă, de şi probabil nu vor fi prezentate de c ătre delega ţia oficial ă român ă care bineîn ţeles c ă nu va spune nimic care s ă ofenseze guvernul sovietic. Ele prezint ă totodat ă importan ţă prin aceea c ă reprezint ă p ărerile pe care noi le-am avut înc ă de la început cu privire la unele din aceste puncte, dar care nu au ap ărut în proiectul Tratatului” 303 . La rândul s ău, şeful reprezentan ţei diplomatice americane de la Bucure şti, Burton Y. Berry, i-a mul ţumit personal lui Iuliu Maniu pentru activitatea celor pe care liderul ţă rănist i-a împuternicit s ă activeze la Paris: „Delega ţia american ă a apreciat foarte mult munca depus ă de grupul Gafencu. Ac ţiunile desf ăş urate de grup la Paris au fost în întregime satisf ăcătoare” 304 . Mai mult, conform unui raport al ambasadorului sovietic la Bucure şti din 13 noiembrie 1946, lega ţiile britanic ă şi american ă „au facilitat contactul partidelor istorice cu gruparea din str ăin ătate a lui Tilea-Cretzianu- Gafencu” 305 . Iar Dumitru G. Danielopol, de şi a criticat unele elemente, aprecia în al s ău „Jurnal parizian” c ă „memorandumul opozi ţiei a ap ărut şi a fost destul de bine primit de multe delega ţii din vestul Europei sau transoceanice. Cum am contacte aproape zilnic cu domnul Augustin Popa, am posibilitatea s ă ob ţin copii pentru membrii delega ţiei, care se tem s ă nu fie surprin şi” 306 . Cu toate acestea, dup ă cum recuno ştea cu am ărăciune Grigore Gafencu în octombrie 1946, cele mai multe dintre tezele lor nu au fost luate în considerare. Printre cauzele acestei situa ţii s-au num ărat atmosfera încordat ă în care s-a desf ăş urat reuniunea, faptul c ă diploma ţii occidentali au sus ţinut toate prevederile convenite de mini ştrii de externe şi, în principal, atitudinea întregii delega ţii oficiale române, care nu şi-a dep ăş it „mandatul” încredin ţat de Molotov şi ai săi307 . Conferin ţa de Pace nu a fost ultimul eveniment în care s-a făcut sim ţit ă prezen ţa rezisten ţei române şti din Occident. Un nou prilej l-a constituit Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la New York, desf ăş urat între 4 noiembrie şi 11 decembrie 1946. În raportul remis Bucure ştilor, Richard Franasovici, trimisul guvernului român la reuniunea unde a fost definitivat Tratatul de Pace cu România, consemna: „Trebuie îns ă s ă relev cu regret [...] activitatea profund detestabil ă a a şa numitei rezisten ţe reprezentate la New York prin Carol Davila şi Al. Cretzianu, care şi-au g ăsit u şor prieteni printre acei americani care duc în
303 Dumitru G. Danielopol, op.cit ., p. 108-110. 304 Vezi Elizabeth W. Hazard, United States Foreign Policy and the Conflict in Romania, 1943-1953 , New York, East European Monographs, 1996, p. 168. 305 Ioan Scurtu, op.cit ., p. 441. 306 Dumitru G. Danielopol op.cit ., p.4 0. 307 Grigore Gafencu, op.cit ., p. 182. 283 timpul de fa ţă o campanie în contra Rusiei Sovietice şi a sateli ţilor ei. Circulând între Washington şi New York şi cu acces în lumea oficial ă şi alte sfere importante, domnii Davila şi Cretzianu m-au prezentat ca o unealt ă oarb ă a comunismului şi un tr ădător al democra ţiei române ”308 . Carol (Citta) Davila a îndeplinit din 1929 pân ă în 1937 func ţia de ministru plenipoten ţiar al României la Washington şi s-a preocupat de difuzarea peste Ocean a memoriilor depuse la Conferin ţa P ăcii de grupul Gafencu, iar Alexandru Cretzianu se stabilise în Statele Unite în luna octombrie a anului 1946 309 . Apoi, în timpul „Conferin ţei europene pentru reconstruc ţie” de la Paris din iulie 1947, pozi ţia guvernului de la Bucure şti a fost contrazis ă de românii din exil, care i-au informat pe reprezentan ţii occidentali c ă poporul român era foarte interesat şi aproba din toat ă inima includerea României în cadrul Planului Marshall 310 . De asemenea, la 13 noiembrie 1947 îi reg ăsim pe Gafencu şi Davila într-o discu ţie la Departamentul de Stat, în cursul c ăreia au solicitat ca puterile occidentale s ă apeleze la prevederile Tratatelor de Pace pentru a împiedica înscenarea unor procese precum cel intentat de comuni ştii de la Bucure şti pre şedintelui P.N. Ţ., Iuliu Maniu 311 . Bucure ştii au urm ărit cu nepl ăcut ă surprindere constituirea şi activitatea grupului de la Paris. Agen ţii Serviciului Special de Informa ţii şi personalul ambasadelor României din marile capitale supravegheau şi consemnau mi şcările rezisten ţilor. Astfel, la 21 mai 1946, lega ţia român ă din Roma trimitea c ătre central ă un mesaj despre prezen ţa lui Grigore Gafencu la Floren ţa, unde acesta urma s ă sus ţin ă o conferin ţă intitulat ă „La paix difficile” în cadrul „Cercului de politic ă extern ă”312 . De asemenea, un document al S.S.I. - ului, datat 8 august 1946, şi intitulat „Mi şcarea de Rezisten ţă a Românilor din str ăin ătate” releva existen ţa mai multor grupuri în care exila ţii s-au organizat, între care un loc primordial era de ţinut de a şa-numita grupare Tilea-Gafencu, iar printre centrele importante de activitate anticomunist ă erau enumerate Londra, Parisul şi Elve ţia. Consider ăm semnificativ acest fragment al raportului din august 1946: „Se constat ă astfel c ă în Fran ţa exist ă cel pu ţin ca form ă de camuflaj pentru Londra – o central ă a întregii mi şcări de rezisten ţă român ă din str ăin ătate. În cadrul centrului de rezisten ţă Paris se plaseaz ă şi gruparea Gh. Cre ţeanu [Alexandru Cretzianu], fost ministru român la Ankara. Refuzând s ă se întoarc ă în patrie, Gh. Cre ţeanu a r ămas la Ankara, plecând apoi în Elve ţia, în luna iunie a anului curent, actualmente aflându-se la Paris. Aici ar fi reu şit s ă adune în jurul s ău o
308 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 79, f. 1-3. 309 Mihai Pelin, op.cit ., p. 103-104. 310 Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1947, Bucure şti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 264. 311 Elizabeth W. Hazard, op.cit ., p. 170. 312 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 69, f. 140. 284 serie de al ţi diploma ţi români - care de asemenea au refuzat întoarcerea în ţar ă - constituind în exil un nou grup de rezisten ţă . Dintre ceilal ţi fo şti diploma ţi afl ători la Paris, f ăcând parte din grupul Cre ţeanu, sunt de men ţionat Constantin Ciurea, fost îns ărcinat cu afaceri în Ankara, Popescu Dumitru, fost secretar de lega ţie la Ankara. Dup ă unele informa ţii ace şti fo şti diploma ţi fac parte din grupul mai mare al fo ştilor diploma ţi români din str ăin ătate, care r ăspândi ţi în diverse ţă ri, constituie o întins ă re ţea a rezisten ţei române, cu centrul la Londra. În acest caz, Cre ţeanu şi ceilal ţi fo şti diploma ţi afl ători la Paris, ar fi în leg ătur ă direct ă cu V. V. Tilea, Gafencu şi al ţii ce vor fi semnala ţi la grupul respectiv al fo ştilor diploma ţi”. Nu era de mirare în acest context c ă, aflat la Londra, în aprilie 1946, Richard Franasovici constata c ă diploma ţii londonezi au auzit pân ă atunci „un singur sunet de clopot” (al rezisten ţilor, n. ns.). La rândul s ău, Inspectoratul de Poli ţie Bucure şti consemna difuzarea în ţar ă a ve ştilor în leg ătur ă cu activitatea de la Paris a diplomaţilor exila ţi313 . În loc s ă încerce o colaborare, chiar şi discret ă, cu grupul Gafencu, anticipat ă de ini ţiativa lui V. V. Tilea din aprilie 1946 (l-a în ştiin ţat pe T ătărescu în privin ţa inten ţiilor anglo-saxonilor de a nu mai ridica problema Transilvaniei), guvernul comunist de la Bucure şti a fost preocupat mai degrab ă de contracararea ini ţiativelor acestuia. Edificator poate fi considerat articolul ap ărut în aprilie 1946 în „Daily Worker”, publica ţia comuni ştilor britanici, în care Foreign Office era apostrofat pentru c ă nu a aranjat o întâlnire Bevin- Franasovici, dup ă ce Grigore Gafencu se întâlnise şi cu Bevin şi cu MacNeil. În opinia lui Franasovici, care a şi prezentat regrete în leg ătur ă cu acest act ce putea deteriora atmosfera şi a şa „glacial ă” pe care a întâlnit-o, articolul era opera „cercurilor comuniste române şti din Londra” 314 . O ini ţiativ ă asem ănătoare a avut loc în septembrie 1946, când lega ţia român ă de la Berna a instrumentat apari ţia unui articol def ăim ător la adresa diploma ţilor români exilaţi, în „Gazette de Lausanne”, corectat dup ă interven ţia lui Gafencu 315 . Şi în publica ţiile din ţar ă, tonul referirilor la grupul Gafencu rămânea neschimbat. V. Borcea incrimina la 2 septembrie 1946 „ac ţiunea nenorocit ă” desf ăş urat ă de grupul de „fugari” la Paris, şi afirma c ă „partidele istorice nu sunt str ăine nici de ac ţiunea grupului Gafencu-Tilea, nici de greut ăţ ile care stau în fa ţa ţă rii la Conferin ţa P ăcii. Ura lor împotriva regimului actual, aceste partide n-au în ţeles s-o limiteze la frontierele ţă rii. Disputele interne ei le-au transpus pe plan interna ţional, aruncând cu noroi asupra ţă rii. Ştiam lucrul acesta de mult. Îl ştie ţara întreag ă... Şi mai ales – nu uit ă”. La rândul s ău, corespondentul „României Libere” la Paris transmitea la data de 11 septembrie 1946 un alt material edificator: „Un grup neconsolat (în leg ătur ă cu
313 Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1946 , p. 303. 314 „România Liber ă” din 11 septembrie 1946. 315 A.M.A.E., Loc.cit., f. 67. 285 decizia favorabil ă României în problema Transilvaniei, n.ns.) al ături de revizioni ştii maghiari îl constituie grupul Gafencu-Tilea. Sinceritatea d-lui Harriman le-a r ăpit pu ţin din locvacitate (fostul ambasador american la Moscova se referise la sprijinul Washingtonului pentru o rectificare minor ă a frontierei româno-maghiare), totu şi figurile sinistre, propagandi ştii grupului, continu ă s ă cutreiere restaurantele şi barurile Parisului 316 . Iar raportul S.S.I. din 18 noiembrie 1946 enumera printre ini ţiativele importante ale guvernului Groza din perioada anterioar ă alegerilor, „ac ţiunea perseverent ă de demascare a reac ţiunii interna ţionale şi a grupului Gafencu- Tilea fa ţă de opinia public ă din toat ă lumea” 317 . În ţar ă, o şedin ţă a Comitetului Central al Partidului Comunist, cea din 31 august 1946, a fost dedicat ă evalu ării prezen ţei române şti la Paris. I. Gh. Maurer s-a declarat cu acest prilej nemul ţumit de faptul c ă Grigore Gafencu s-a bucurat de sprijinul unor membri ai delega ţiilor occidentale şi de un ecou important în presa francez ă318 . Semnificative pentru atitudinea comuni ştilor erau şi declara ţiile lui Gheorghiu-Dej, la revenirea în ţar ă de la Conferin ţa de Pace. Înc ă înainte de a ajunge în capital ă, acesta afirma: „Gafencu şi acei din jurul lor sunt ni şte tr ădători ai intereselor na ţionale, pentru c ă într-un moment atât de greu pentru ţara noastr ă au dus o campanie deschis ă de ponegrire a delega ţiei care ap ără interesele na ţionale. Justi ţia va avea în curând s ă se ocupe de înstr ăinarea celor 6 000 000 franci elve ţieni fura ţi de grupul Gafencu-Tilea, cu complicitatea unor persoane din ţar ă legate de cercurile opozi ţioniste”. Diatribele liderilor comuni şti, în care se insista pe ideea unei leg ături nefaste între membrii grupului Gafencu şi cei ai partidelor democratice l ăsau s ă se întrevad ă modul în care urmau s ă fie trata ţi cei din urm ă319 . Şi guvernul Groza a rezervat şi o şedin ţă a Consiliului de Mini ştri condamn ării ini ţiativelor grupului Gafencu, la 23 septembrie 1946. Dup ă ce reprezentan ţii partidelor democratice, Emil Ha ţieganu şi Mihail Romniceanu, au criticat aspru conduita delega ţiei oficiale la Paris, înal ţii demnitari impu şi de sovietici, printre care Groza, Gheorghiu-Dej şi Voitec au eviden ţiat greut ăţ ile întâmpinate la Conferin ţa P ăcii din cauza ac ţiunii exila ţilor, leg ăturile între ţinute de ace ştia cu „elemente” din ţar ă şi completa inutilitate a demersurilor lor. În plus, generalul D ămăceanu informa c ă ac ţiunea grupului Gafencu a beneficiat de un buget de 6 000 de lire sterline. Nu au lipsit nici epitetele, Gafencu, Cretzianu şi Tilea fiind pe rând gratula ţi cu apelativele de „delicven ţi”, „elemente
316 Grigore Gafencu, op.cit ., p. 155. 317 „România Liber ă” din 21 septembrie 1946. 318 Ioan Scurtu, op.cit. ,p. 451. 319 Adrian Pop, Comuni ştii români la Conferin ţa de Pace, în „Dosarele istoriei”, An II, nr. 2(7), 1997,p. 45. 286 infractoare”, „band ă de descreiera ţi şi declasa ţi politici”. O parte din insuccesele datorate pozi ţiilor delega ţiilor anglo-saxone a fost trecut ă tot în contul lor şi a fost propus ă dezavuarea de c ătre toate partidele politice a ac ţiunii „tr ădătorilor” 320 . Adev ărata dezavuare a venit nu peste mult timp, când, de exemplu, lui Grigore Gafencu i-a fost retras ă cet ăţ enia şi a fost condamnat la 20 de ani de munc ă silnic ă, iar scrisorile sale c ătre Iuliu Maniu au fost folosite drept probe de către comuni şti. Anchetatorii liderului ţă rănist l-au interogat în mai multe rânduri asupra leg ăturilor cu grupul diploma ţilor exila ţi. Sentin ţa aplicat ă tot în contumacie lui Alexandru Cretzianu a fost şi mai drastic ă, constând în munc ă silnic ă pe via ţă 321 . Mai trebuie precizat c ă, dup ă ce rolul încredin ţat de comuni şti lui Gh. Tătărescu s-a încheiat şi s-a dorit eliminarea sa, primul punct consemnat în mo ţiunea de neîncredere referitoare la activitatea acestuia la cârma Ministerului Afacerilor Str ăine, aprobat ă de Comisia de Politic ă Extern ă a Adun ării Deputa ţilor, a fost: „La Conferin ţa de Pace, secretarul delega ţiei române, Opri şan, func ţionar superior din Ministerul Afacerilor Externe, a participat la ac ţiunea tr ădătoare a grupului Gafencu-Cretzianu şi a întreprins ac ţiuni dăun ătoare intereselor ţă rii la Conferin ţa de Pace” 322 . Ac ţiunile grupului fo ştilor diploma ţi români în procesul de realizare a prevederilor P ăcii în anul 1946 au o relevan ţă deosebit ă din punct de vedere istoric. A fost o ac ţiune singular ă în Forumul P ăcii pentru c ă nici o alt ă ţar ă din grupul statelor învinse intrate în sfera de influenţă sovietic ă nu a beneficiat de o asemenea contribu ţie. Gafencu şi ceilal ţi au promovat priorit ăţ ile române şti în chestiuni pe care delega ţia oficial ă nu le-a abordat. Prin intermediul lor, sentimentele opiniei publice şi demersurile politice ale opozi ţiei democratice din România au intrat în aten ţia locuitorilor, presei şi factorilor de decizie din Vest. La Londra, Paris sau Geneva, „Românii Liberi” au spart monotonia discursului unic ce a guvernat jum ătate de veac în România. În ţar ă, acceptarea lor ca parteneri de dialog cu delega ţii Marilor Puteri i-au f ăcut pe unii s ă vad ă în
320 Stenograma în Ioan Scurtu, op.cit ., p. 341-345. 321 Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente.1947 , p. 247, 196-197. În şedin ţa Adun ării Deputa ţilor din 29 iulie 1947 în care a fost validat ă decizia guvernului de dizolvare a Partidului Na ţional-Ţă rănesc, unul dintre participan ţi constata: „Delega ţia român ă pentru încheierea Tratatului de pace de la Paris a avut toate piedicile posibile din partea acelor împuternici ţi ai d-lui Maniu, care pe toate c ăile directe şi ocolite au c ăutat s ă creeze dificult ăţ i delega ţiei Guvernului român în ap ărarea intereselor ţă rii noastre, f ăcând astfel o crim ă de înalt ă tr ădare, lucrând cu orice pre ţ sub îndemnul cercurilor fasciste interna ţionale”. 322 Ibidem , p. 252-253. 287
Gafencu şi grupul s ău nucleul unui guvern în exil care s ă intre în ac ţiune în cazul unui conflict Est-Vest. Din p ăcate, atitudinea guvernan ţilor de la Bucure şti în 1946 a prefigurat un tip de rela ţie cu exilul care a persistat pân ă în 1989. Comuni ştii din România, spre deosebire de cei din celelalte ţă ri ale lag ărului socialist, au activat mai mult în sensul dezbin ării şi sl ăbirii emigra ţiei române din Occident. La aceast ă stare de fapt au contribuit enorm şi desele şi inutilele disensiuni ivite în rândurile patrio ţilor români din Occident. Semnificativ este c ă dup ă 1946–1947 Grigore Gafencu şi Alexandru Cretzianu s-au plasat în tabere opuse în cadrul mi şcării anticomuniste din exil, f ăcând astfel ca participarea la procesul P ăcii s ă r ămân ă cea mai important ă ini ţiativ ă a exilului românesc dup ă încheierea celui de-al doilea r ăzboi mondial.
TRATATUL DE PACE DE LA 10 FEBRUARIE 1947
Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la New York
Ultimul act al definitiv ării Tratatului de Pace cu România s-a consumat în intervalul 4 noiembrie – 11 decembrie 1946, la New York, cu ocazia reuniunii Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe ai celor patru Mari Puteri înving ătoare. Conform acordurilor anterioare, recomand ările Conferin ţei de Pace urmau a fi aprobate sau respinse la New York, în cadrul restrâns al Consiliului. Întâlnirea de pe p ământ american constituia ultimul prilej pentru îmbun ătăţ irea clauzelor documentului rezervat României. Observa ţiile guvernului român au fost sintetizate într-un document din 28 octombrie 1946, ce a fost distribuit delega ţiilor participante de c ătre secretarul general al Consiliului, la 11 noiembrie 1946. Memoriul alc ătuit de diploma ţii de la Bucure şti relua în cea mai mare parte revendic ările înaintate şi la Paris, printre care acordarea cobeligeran ţei şi eliminarea unui articol suplimentar la clauzele politice (cel pentru protecţia minorit ăţ ii israelite). Îns ă, cea mai consistent ă parte a documentului se referea la clauzele economice. România a solicitat reducerea la o treime (fa ţă de trei sferturi, cât s-a acceptat la Paris) a compensa ţiilor pentru pagubele aduse propriet ăţ ilor Na ţiunilor Unite din ţar ă (art. 24) şi „omiterea complet ă” a articolului 24 bis, prin care se prevedea restituirea sau compensarea complet ă a bunurilor şi, respectiv, a pierderilor înregistrate de evreii din România, dar şi transferul c ătre organiza ţii interna ţionale a propriet ăţ ilor nerevendicate sau f ără mo ştenitori. Totodat ă, guvernul român cerea ameliorarea con ţinutului articolului 26, prin exceptarea de la întrebuin ţarea valorilor române şti din str ăin ătate în scopul reglement ării revendic ărilor Na ţiunilor Unite, a valorilor apar ţinând B ăncii Na ţionale şi a articolului 27, referitor la renun ţarea revendic ărilor române şti fa ţă de Germania. 288
Apoi, se mai dorea anularea articolului 30 bis (care stabilea obliga ţia de se pl ăti un pre ţ rezonabil, interna ţional, pentru m ărfurile livrate de Bucure şti în contul desp ăgubirilor datorate Na ţiunilor Unite) şi introducerea unei dispozi ţii speciale pentru organizarea unei conferin ţe interna ţionale menit ă a reglementa situa ţia materialului rulant str ăin din România şi a celui românesc din str ăin ătate. Documentul mai cuprindea şi reafirmarea principiului conform c ăruia organizarea unui regim interna ţional al Dun ării este o problem ă „rezervat ă numai ţă rilor riverane” 323 . Guvernul român sublinia în încheiere c ă „puterea economic ă a României a atins nivelul maxim de epuizare, datorit ă efortului f ăcut în ultimii ani, datorit ă distrugerii tehnologiei sale industriale, precum şi datorit ă calamit ăţ ilor cauzate de ultimii doi ani de secet ă”324 . Într-o prim ă etap ă, promovarea intereselor române şti la New York a fost responsabilitatea consilierului lega ţiei de la Washington, Dumitru Dim ăncescu, reprimit în rândurile corpului diplomatic pentru a participa la Conferin ţa de Pace. Dup ă o vizit ă la Bucure şti, Dim ăncescu a c ălătorit spre Statele Unite pe acela şi vapor cu membrii delega ţiilor britanic ă şi francez ă ce urmau s ă participe la lucr ările Consiliului şi a constatat în acest fel c ă, în pofida atmosferei de ostilitate fa ţă de guvernul comunist de la Bucure şti, se impunea transmiterea observa ţiilor române şti, mai ales c ă existau în continuare divergen ţe între Marile Puteri. Rolul principal în demersurile întreprinse în Statele Unite de diploma ţia român ă i-a revenit ambasadorului de la Londra, Richard Franasovici, în condi ţiile în care Mihail Ralea, ambasadorul de la Washington, fusese rechemat în ţar ă, în „interes de stat”. Misiunea încredin ţat ă de ministrul Afacerilor Str ăine consta în: supravegherea lucr ărilor Consiliului, predarea memoriului guvernului român, contactarea lui Vî şinski, „pentru a-i da şi primi informa ţii suplimentare” şi supravegherea lucr ărilor comisiilor preg ătitoare, dar şi a activit ăţ ii delega ţiei maghiare 325 . Îndeplinirea obiectivelor propuse s-a dovedit dificil ă pentru Franasovici. Mai întâi, el avea un statut semioficial, conferit de faptul c ă fusese delegat de guvernul român pentru o reuniune rezervat ă reprezentan ţilor a numai patru state. Apoi, lucr ările Consiliului s-au derulat la Hotelul „Waldorf-Astoria”, f ără ca nimeni în afara participan ţilor s ă aib ă acces la documentele interne, singurele informa ţii privind caracterul discu ţiilor fiind furnizate sub forma unor comunicate de pres ă concise. La aceste elemente s-a ad ăugat şi percep ţia negativ ă a delega ţilor occidentali fa ţă de ini ţiativele unui guvern care, pe m ăsura
323 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 78, f. 97-108. 324 Ibidem. 325 Idem, dosar 70, f. 269. 289 apropierii datei alegerilor, şi-a intensificat m ăsurile cu caracter represiv la adresa forma ţiunilor democratice 326 . Într-un document din 4 noiembrie 1946, expediat de centrala diplomatic ă britanic ă delega ţiei acestei ţă ri la Consiliul de la New York, erau eviden ţiate principalele linii de ac ţiune ale Londrei cu prilejul reuniunii ce avea s ă definitiveze Tratatele de Pace cu statele învinse. Recomand ările Foreign Office vizau şi patru aspecte care se refereau la situa ţia României, respectiv prezen ţa trupelor sovietice pe teritoriul ţă rii noastre, paritatea între Marile Puteri în derularea comer ţului cu România, cuantumul compensa ţiilor pentru daunele pricinuite resortisan ţilor Na ţiunilor Unite şi, poate cel mai relevant pentru interesele britanice, situa ţia din domeniul petrolier 327 . În leg ătur ă cu prezen ţa numeroaselor efective sovietice pe teritoriul României, diploma ţii britanici, cu sprijinul americanilor, î şi propuneau s ă redeschid ă aceast ă chestiune, utilizând ca argumente ideea retragerii trupelor aliate din Italia şi absen ţa unei motiva ţii credibile, având în vedere c ă mijlocul de comunica ţie cel mai scurt şi eficient între Uniunea Sovietic ă şi Austria era linia de cale ferat ă ce str ăbătea Polonia de Sud şi Cehoslovacia. Materialul cuprindea şi dou ă op ţiuni de rezerv ă, pentru situa ţia în care ru şii nu acceptau acest punct de vedere, respectiv reducerea num ărului de solda ţi sovietici din România şi din Ungaria şi posibilitatea ca, încercând s ă-şi men ţin ă aceast ă pozi ţie, ru şii s ă fac ă unele concesii în alte chestiuni 328 . În problema egalit ăţ ii de oportunit ăţ i comerciale între Marile Puteri, americanii, seconda ţi de britanici, inten ţionau s ă se opun ă ferm dorin ţei sovieticilor, care sus ţineau independen ţa economic ă a ţă rilor balcanice fa ţă de statele occidentale, un eufemism pentru domina ţia total ă pe care inten ţionau s ă o exercite. Referitor la compensa ţiile acordate cet ăţ enilor Na ţiunilor Unite pentru pagubele suferite, în contradic ţie cu americanii şi cu sovieticii, delega ţia britanic ă î şi propunea s ă r ămân ă la ideea unei recompens ări care s ă mearg ă pân ă la 75% din valoarea bunurilor pierdute 329 . În sfâr şit, interesele britanice în privin ţa petrolului românesc erau rezumate astfel: „Înainte de Conferin ţa de la Paris, companiile petroliere ne-au informat c ă cerin ţele lor minime pentru a continua afacerile în România sunt urm ătoarele: a) o compensa ţie de 100% pentru daune de r ăzboi; b) anularea legii române şti a minelor din 1942.
326 Ibidem , f. 270-271. 327 Foreign Office c ătre Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe, Tratatele balcanice. Probleme importante , 4 noiembrie 1946, f. 1-10. 328 Ibidem. 329 Ibidem. 290
La Conferin ţa plenar ă a) a fost respins de o majoritate redus ă, în timp ce b) a câ ştigat printr-un vot. Nici una din celelalte trei puteri în Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe nu ne-a sus ţinut, dimpotriv ă, americanii ni s-au opus energic. Nu am auzit în ce m ăsur ă s-au decis companiile petroliere, ca rezultat al acestor decizii, dar ne str ăduim s ă descoperim de la Ministerul Combustibilului şi Energiei Electrice dac ă companiile petroliere vor ca noi s ă continu ăm lupta în numele lor, dac ă a şa vor, este esen ţial ă mobilizarea sprijinului Statelor Unite şi Fran ţei” 330 . Evolu ţia (involu ţia) în sens totalitar a României a fost comb ătut ă prin vocea reprezentan ţilor politici occidentali la Bucure şti. Ace ştia au transmis c ă, în condi ţiile în care guvernul român nu-şi va schimba atitudinea, pentru a acorda libertate de mi şcare partidelor istorice în campania electoral ă, atât Statele Unite cât şi Marea Britanie vor ridica problema României în Consiliul new-yorkez şi, în absen ţa unui acord, nu vor recunoa şte legalitatea alegerilor. Mai mult, atât James Byrnes, cât şi Dean Acheson au afirmat posibilitatea de a rupe rela ţiile diplomatice cu România, prin retragerea lui Burton Berry. Trucarea alegerilor din 19 noiembrie a tensionat şi mai mult rela ţiile României cu anglo-americanii, astfel încât devine evident de ce ini ţiativele lui Franasovici nu au întâlnit bun ăvoin ţa acestora 331 . Pe lâng ă memoriul adresat Consiliului, Franasovici a purtat discu ţii la New York cu trimi şi ai tuturor celor patru state reprezentate. Samuel Reber, delegat de Byrnes s ă-l întâlneasc ă pe ambasadorul român chiar în ziua sosirii acestuia, pe 11 noiembrie, s-a ar ătat indiferent la revendic ările diploma ţiei române, ba chiar i-a „recomandat” lui Franasovici să ia leg ătura cu delega ţii sovietici, pentru modificarea articolului 27 (de şi Uniunea Sovietic ă fusese chiar ini ţiatoarea acestui articol). În plus, expertul american a afirmat c ă articolele referitoare la evrei erau sus ţinute şi de organiza ţiile acestora din România 332 . De şi s-a dovedit mai în ţeleg ător fa ţă de propunerile române şti în privin ţa cobeligeran ţei şi a articolelor 25 şi 27, nici britanicul Gladwin Jebb nu s-a angajat în nici un fel c ă le va sus ţine, cu toate c ă a promis c ă îl va informa pe ministrul de externe, Bevin, asupra lor 333 . A doua zi, Franasovici s-a adresat lui Maurice Couve de Murville, primul delegat francez, cu acelea şi revendic ări, dublate de aceast ă dat ă de ideea că prestigiul Fran ţei ar fi avut de câ ştigat în România, în cazul în care atitudinea generalului Catroux de la Conferin ţa P ăcii (acesta votase în favoarea cobeligeran ţei României) ar fi fost reeditat ă în Statele Unite 334 .
330 Ibidem. 331 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 272. 332 Ibidem , f. 273. 333 Ibidem . 334 Ibidem , f. 275 291
Dintre occidentali, reprezentantul României s-a mai întâlnit cu un consilier al lui Byrnes, Benjamin Cohen, care s-a ar ătat sceptic în leg ătur ă cu posibilitatea modific ării articolelor adoptate la Paris cu dou ă treimi din voturi sau asupra c ărora cei Patru Mari î şi exprimaser ă acordul 335 . Nici discu ţiile cu reprezentan ţii sovietici nu s-au dovedit mai fructuoase, de şi ace ştia au fost în ştiin ţaţi înaintea celorlal ţi participan ţi cu privire la solicit ările României. Atât Gusev (în perioada în care Vî şinski a absentat pentru a participa la reuniunea O.N.U.), cât şi Vî şinski au afirmat c ă, în pofida sprijinului lor, România va trebui s ă renun ţe la revendic ări precum cobeligeran ţa. Singurele aspecte pozitive exprimate de sovietici s-au referit la posibilitatea de a ameliora prevederile articolelor 3A şi 24 bis şi la reducerea cuantumului desp ăgubirilor. Trebuie consemnat c ă adjunctul lui Molotov nu a ezitat s ă dea asigur ări reprezentantului român c ă agita ţia ungurilor la New York, în problema Transilvaniei, nu va avea nici o consecin ţă . Vî şinski reedita astfel principiul de la Conferin ţa P ăcii, conform c ăruia România beneficia de sprijinul Moscovei în chestiunea Ardealului, cu condi ţia abandon ării oric ăror revendic ări fa ţă de Uniunea Sovietic ă. Întrevederea Franasovici-Vî şinski din 26 noiembrie 1946 s-a încheiat cu asigur ările date de sovietic, c ă statele occidentale nu vor întrerupe rela ţiile diplomatice cu România, în urma falsific ării de c ătre guvern a rezultatelor scrutinului din 19 noiembrie 336 . La New York, Franasovici a avut şi o întrevedere cu Trygve Lie, secretarul general al Organiza ţiei Na ţiunilor Unite, în vederea admiterii României ca membru al Organiza ţiei, eveniment ce nu putea avea loc înaintea semn ării şi ratific ării Tratatului de Pace 337 . Atitudinii delega ţilor participan ţi la reuniunea de la New York pentru cererile României i s-au ad ăugat înc ă dou ă obstacole. Mai întâi, cei patru Mari au decis ca discutarea Tratatelor s ă se fac ă pe grupe de articole similare tuturor sau unora dintre documentele dezb ătute. Astfel, de exemplu, Fran ţa nu a acceptat u şurarea sarcinilor impuse României la capitolul despăgubiri, întrucât în acest mod, dolean ţele ei fa ţă de Italia ar fi fost afectate. Apoi, la fel ca la Paris, a devenit evident faptul c ă fiecare delega ţie era gata s ă sus ţin ă solicit ările României în problemele economice, doar în condi ţiile în care acestea nu erau în conflict cu interesele proprii 338 . Astfel, nu este de mirare c ă majoritatea revendic ărilor Bucure ştilor au rămas f ără r ăspuns. Discu ţiile asupra Tratatului cu România au demarat la 7 noiembrie 1946 şi au continuat în şedin ţa de a doua zi.
335 Ibidem . 336 Ibidem , f. 289 şi 293. 337 „România Liber ă” din 15 decembrie 1946. 338 V. F. Dobrinescu, România şi organizarea postbelic ă a lumii , p . 182. 292
Prima problem ă abordat ă, cea a introducerii unui paragraf suplimentar la articolul 3, s-a finalizat prin ignorarea cererii române şti, fapt pus de Franasovici pe seama „presiunilor mari ale magna ţilor evrei din Anglia şi Statele Unite”. Acest articol a devenit un subiect de disput ă pentru reprezentan ţii Marilor Puteri, în cadrul şedin ţei din 8 noiembrie 1946. Ernest Bevin a sus ţinut includerea lui în Tratat, pe baza recomand ării Conferin ţei, prin referirea la faptul că „atât de mul ţi evrei au fost afecta ţi în România”, opinie împ ărt ăş it ă şi de Secretarul de Stat american, James F. Byrnes. Replica lui Molotov s-a axat pe faptul c ă nici un grup etnic sau religios din România nu s-a plâns de persecu ţii dup ă 23 august 1944, c ă interesele popula ţiei evreie şti sunt deja garantate în cuprinsul Tratatului şi c ă nic ăieri, în formul ările noilor prevederi, nu este men ţionat cuvântul „evreu” 339 . În continuare, de şi a solicitat eliminarea articolului 24 bis (articolul 25 din Tratat), România nu a ob ţinut decât vagi amelior ări ale prevederilor acestuia şi anume: înlocuirea formul ării „compensarea integral ă” cu „compensarea just ă” a bunurilor confiscate pe baza discrimin ării şi transferarea unor organiza ţii din România, şi nu interna ţionale, a bunurilor evreie şti şi a desp ăgubirilor datorate acestora. Din nou, cu prilejul dezbaterii asupra acestui nou articol, au avut loc schimburi de replici între sovietici şi occidentali. Consider ăm c ă redarea unui fragment relevant din stenograma şedin ţei este util ă: „Dl. Molotov: S ă trecem la Articolul 24-B. Dl. Bevin: Aceasta este o alt ă propunere evreiasc ă, de şi nu cred c ă este men ţionat aici cuvântul „evreu”. Organiza ţiile evreie şti, mi s-a spus, consider ă extrem de important acest al doilea paragraf. Referitor la propriet ăţ ile evreie şti, am introdus aceste prevederi, care au fost adoptate cu 14 voturi la 7. Dl. Molotov: Au fost cazuri când, f ără a prejudicia interesele muncii, am exclus din textul Tratatului anumite propuneri adoptate prin vot la Conferinţă . Sugestia mea este ca Articolul 24-B s ă fie inclus în aceast ă categorie. Dl. Byrnes: Statele Unite sunt în favoarea p ăstr ării lui în Tratat. Dl. Bevin: S ă m ă gândesc s ă ignor o decizie solemn ă ca aceasta ar fi ca şi cum a ş trata Conferin ţa aproape cu dispre ţ. A existat o promisiune dat ă şi o scrisoare a circulat, astfel încât s ă nu respingem în mod arbitrar deciziile de acest fel luate de Conferin ţă . Aceste majorit ăţ i decisive, se pare c ă le trat ăm ca şi cum Conferin ţa nu le-ar fi discutat sau aproape ca şi cum nu ar fi avut loc. Este un fapt nefericit” 340 .
339 United States Delegation Minutes, Council of Foreign Ministers, Third Session, Fourth Meeting, New York, 8 noiembrie 1946. 340 Ibidem. 293
Tot un succes, de şi nu semnificativ în ansamblul clauzelor economice, poate fi considerat reducerea, la propunerea Fran ţei, de la 75% la dou ă treimi a cuantumului desp ăgubirilor prev ăzute de articolul 24341 . Articolele 26 şi 27 au r ămas neschimbate, de şi Molotov a subliniat distinc ţia care trebuie f ăcut ă între o ţar ă ca România, care resim ţea „extrem de acut efectele r ăzboiului”, se afla „în mari dificult ăţ i economice” şi nu jucase „un rol atât de activ în r ăzboi” şi Italia sau Finlanda (care beneficiase de clemen ţa Marii Britanii în acela şi gen de probleme. Propunerea de reglementare a chestiunii materialului rulant a fost expediat ă în sarcina unor negocieri bilaterale. De şi în leg ătur ă cu articolul 26, delega ţii americani Reber şi Reinstein au afirmat c ă România va putea ajunge la un acord bilateral favorabil cu Washingtonul în viitor, iar în privin ţa articolului 27, Molotov a f ăcut acela şi tip de promisiune, este evident c ă Marile Puteri nu au fost dispuse s ă tolereze în nici un fel aspira ţiile României 342 . Singura revendicare ce s-a bucurat de un succes, cât de cât semnificativ, era cea din articolul 30 bis (articolul 31 din Tratat). Astfel, pre ţul pl ătit de România Na ţiunilor Unite pentru m ărfurile livrate în contul desp ăgubirilor urma să fie stabilit la nivel bilateral, ca solu ţii de rezerv ă fiind prev ăzute, mai întâi, decizia celor trei ambasadori ai Marilor Puteri de la Bucure şti şi, în final, apelul la arbitrajul Na ţiunilor Unite 343 . Şi în cazul articolului 31 (32 din Tratat), chiar dac ă România nu se pronun ţase la New York pentru modificarea lui, delega ţii Marilor Puteri au f ăcut o concesie, astfel încât forma final ă prevedea ca litigiile izvorâte din aplicarea Tratatului s ă fie adresate unei comisii bilaterale de conciliere, dup ă care s ă ajung ă, în cazul absen ţei unei solu ţii, pe masa secretariatului general al O.N.U 344 . Consiliul new-yorkez a mai luat în discu ţie, în şedin ţa din 11 noiembrie 1946, con ţinutul Anexelor 4-B, 4-C şi 4-D din Tratatul cu România. În cazul Anexei 4-B, unde Molotov a contestat inserarea unui termen de 3 ani şi a sus ţinut termenul ini ţial de 18 luni, s-a decis trimiterea problemei în dezbaterea adjunc ţilor mini ştrilor de externe. Anexa 4-D a generat noi contradic ţii între britanici şi sovietici, Molotov replicând c ă „ar fi incorect s ă prescriem României ce legi trebuie s ă abroge şi ce legi trebuie s ă restaureze”. Solu ţia adoptat ă în acest caz a fost similar ă celei referitoare la Anexa 4-B. În sfâr şit, Anexa 4-C a
341 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 78, f. 488- 492. 342 Ibidem , f. 498-506. 343 Ibidem. 344 Ibidem. 294 fost retrimis ă Comisiei Economice a Consiliului, pentru a ajunge la o defini ţie satisf ăcătoare a cuvântului „shipping” 345 . Rezultatele înregistrate de anglo-americani în procesul p ăcii, deci şi în cadrul Consiliului de la New York, au fost analizate ulterior la cele mai înalte niveluri decizionale, dup ă cum atest ă urm ătorul fragment, extras dintr-un raport alc ătuit de Ernest Bevin: „Decizia luat ă la Conferin ţa de la Potsdam, ca în ţelegerile de pace cu fostele state satelite inamice din Sud-Estul Europei, s ă fie discutate mai întâi, conducea la ideea conform c ăreia Consiliul avea s ă se confrunte din start cu determinarea Uniunii Sovietice de a-şi stabili o influen ţă exclusiv ă asupra acelor state. Pozi ţia noastr ă în cadrul negocierilor a fost foarte erodat ă de faptul c ă cea mai mare parte a revendic ărilor teritoriale ale Uniunii Sovietice au fost satisf ăcute, înainte ca discutarea acordurilor de pace s ă înceap ă, prin asumarea lor la Conferin ţele celor Trei Mari din timpul războiului” 346 . Un alt document, din data de 22 decembrie 1946, expediat la Londra de misiunea britanic ă la Organiza ţia Na ţiunilor Unite, rezuma obiectivele şi rezultatele vizate de Foreign Office în realizarea Tratatelor de Pace. Prima concluzie a diploma ţilor britanici era c ă prevederile Tratatelor erau conforme liniilor con ţinute în proiectele discutate la Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la Londra, din septembrie 1945. Printre obiectivele vizate, erau men ţionate „prezervarea intereselor noastre în Europa de Est şi asigurarea c ă Finlanda, România, Ungaria şi Bulgaria nu vor fi mai bine tratate decât Italia, c ă vor înceta s ă mai constituie o amenin ţare în viitor şi c ă vor fi deschise comer ţului cu toate statele” 347 . În continuare, referindu-se la problemele teritoriale, autorii consemnau că „Uniunea Sovietic ă a insistat pe revenirea Transilvaniei la România, de şi americanii au cochetat cu ideea unui compromis teritorial. Noi am considerat c ă sprijinirea f ără succes a revendic ărilor maghiare nu ne-ar aduce prieteni în România sau în Ungaria”. La rubrica succese, diploma ţia britanic ă includea şi articolul referitor la regimul interna ţional al Dun ării, precum şi adoptarea în Tratatele cu România şi Ungaria a unor articole care asigurau drepturile omului şi protejarea propriet ăţ ilor evreilor din cele dou ă ţă ri 348 . În afara problemelor economice, România s-a v ăzut pus ă la New York în situa ţia de accepta o înr ăut ăţ ire a caracterului clauzelor militare, prin decizia Consiliului de a refuza dreptul tuturor fostelor state inamice de a de ţine vedete
345 United States Delegation Minutes, Council of Foreign Ministers, Third Session, Fifth Meeting, New York, 11 noiembrie 1946. 346 Ernest Bevin, Peace Treaties , Minute 2. 347 De la Permanent United Kingdom Representative la United Nations c ătre Foreign Office, Nr. 2736 din 22 decembrie 1946. 348 Ibidem . 295 torpiloare. În privin ţa disputei asupra Dun ării, s-a acceptat, Molotov exprimând opozi ţia Uniunii Sovietice, în cuprinsul articolului 36 din Tratat, principiul libert ăţ ii şi echit ăţ ii naviga ţiei, de şi România î şi afirmase convingerea c ă aceast ă problem ă apar ţinea competen ţei riveranilor 349 . În raportul s ău din 31 decembrie 1946, Richard Franasovici afirma, în mod subiectiv, c ă la New York, „fa ţă de noi englezii au fost cei mai dârzi, americanii ceva mai pu ţin dârzi, francezii numai în chip platonic binevoitori, iar ru şii v ădit binevoitori” 350 . Mai realist în privin ţa bun ăvoin ţei sovieticilor s-a dovedit a fi Eugen Filotti, care observa în memoriul s ău din 28 ianuarie 1947 c ă mini ştrii de externe ai principalelor Puteri Aliate au adus pu ţine modific ări Tratatului şi constata c ă „cererile guvernului român [...] nu au fost luate în considerare de mini ştrii de externe alia ţi” 351 . Pe lâng ă reprezentan ţii României, s-au mai deplasat peste Ocean şi diploma ţi unguri şi italieni, care au p ărăsit îns ă Statele Unite înainte de încheierea lucr ărilor Consiliului. Prin intermediul lega ţiei din Washington, Ungaria a depus la secretariatul Consiliului patru memorii, care au ajuns la cuno ştin ţa diploma ţilor români. Budapesta solicita, printre altele, negocieri româno-maghiare pe tema tratamentului minorit ăţ ii ungare din Transilvania şi posibilitatea ca în urma e şecului acestora s ă se adreseze spre solu ţionare Consiliului. Dolean ţele maghiare au r ămas f ără ecou la New York 352 . Situa ţia prevederilor Tratatului de Pace a şa cum au rezultat la Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe de la New York a fost prezentat ă în guvern de către Gh. T ătărescu, la 1 februarie, cu prilejul unui Consiliu de Mini ştri. Subliniind din nou, (cu accente în cazul „durerii” tr ăite de sovietici pentru c ă nu au putut s ă ne acorde statutul de cobeligeran ţă ), „st ăruin ţa” „sprijinului” primit de la Molotov şi Vî şinski în timpul Consiliului, ministrul de externe a insistat pe aspectele pozitive, de şi a men ţionat fugitiv, la unison cu Petru Groza, şi „p ărţile umbroase” ale documentului 353 . Spre deosebire de reuniunile cabinetului Groza în care a fost analizat ă activitatea delega ţiei române la Conferin ţa de Pace de la
349 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 78, f. 488- 492. Ministrul de Externe sovietic declara: „Nici unul dintre aceste Tratate de Pace nu con ţine o decizie referitoare la o anumit ă conferin ţă şi nu este nevoie s ă se men ţioneze o conferin ţă care s ă se ocupe de Dun ăre în cuprinsul Tratatului cu România. Cât despre problema Dun ării, nu este nici un motiv s ă afirm ăm c ă cineva a fost dezavantajat. Dac ă vom semna Tratatul de Pace, acesta nu va introduce nici o restric ţie pentru nimeni pe Dun ăre. Nu este nici un motiv s ă credem c ă drepturile cuiva vor fi înc ălcate prin absen ţa acestor prevederi în Tratat”. 350 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 70, f. 1-10. 351 Idem, dosar 78, f. 498-506. 352 Idem, dosar 79, 4 file. 353 ANIC, fond Pre şedin ţia Consiliului de Mini ştri, Stenograme, dosar 115, f .2- 7. 296
Paris, la 1 februarie 1947, semnificativ pentru situa ţia politic ă a ţă rii, nici Mihail Romniceanu şi nici Emil Ha ţieganu nu mai erau prezen ţi, pentru a exprima punctul de vedere al partidelor democratice. Consiliul Mini ştrilor Afacerilor Externe nu a adus modific ări semnificative în Tratatul de Pace cu România, în raport cu clauzele convenite la Paris. Demersurile române şti la New York, derulate în condi ţiile trecerii într-o nou ă etap ă în procesul instaur ării totalitarismului în România, nu s-au bucurat de succes, cu mici excep ţii. Din nou, singurul reper constant în orientarea eforturilor diplomatice ale guvernului român, l-a constituit direc ţia impus ă de sovietici.
Epilogul P ăcii: România în lag ărul comunist
În cadrul şedin ţei C.C. al P.C.R. din 31 august 1946, s-a discutat activitatea delega ţiei române la Paris, declara ţia f ăcut ă de Ana Pauker cu aceast ă ocazie reliefând cu prisosin ţă un tip de atitudine care se va manifesta ulterior: „Dup ă procesul lui Antonescu, dup ă demasc ările f ăcute în ţar ă, dup ă procesul al doilea al criminalilor de r ăzboi, dup ă procesul Sumanelor Negre, care va ar ăta ce au f ăcut ei în trecutul lor cel mai apropiat, şi dup ă atitudinea lor în timpul păcii, noi trebuie s ă ajungem acolo ca reac ţiunea s ă nu mai îndr ăzneasc ă s ă ridice capul şi în aceast ă problem ă masele cele mai largi şi mai diferite s ă-şi poat ă da seama c ă nu exist ă un ap ărător mai sigur decât for ţele democratice în fruntea c ărora st ă partidul comunist. Aceasta trebuie s ă fie un rezultat al muncii noastre în problema Conferin ţei P ăcii” 354 . Desf ăş urarea evenimentelor în spa ţiul politic intern confirma temerile şefilor partidelor democratice, în sensul acutiz ării confrunt ărilor cu puterea de ţinut ă de comuni şti. Frauda comis ă cu ocazia alegerilor de la 19 noiembrie 1946 a permis concentrarea puterii legislative, institu ţia monarhic ă r ămânând singurul obstacol anticomunist în stat. Apropierea datei stabilite pentru semnarea Tratatului a readus chestiunea p ăcii în dezbaterile cu înc ărc ătur ă politic ă. Persista un consens cu privire la câteva prevederi mai importante. Importan ţa revenirii României, cu drepturi depline, în cadrul rela ţiilor interna ţionale, satisfacerea generat ă de rezolvarea problemei Transilvaniei, condamnarea unora dintre clauzele economice, precum şi anatemizarea celor care aduseser ă România în r ăzboi constituiau puncte comune în discursurile partidelor politice. Existau şi diferen ţe de p ăreri în unele probleme, cum ar fi cea a sprijinului acordat în încheierea p ăcii de una sau alta dintre Marile Puteri. În vreme ce comuni ştii indicau Uniunea Sovietic ă drept principala sus ţin ătoare a
354 Adrian Pop, Comuni ştii români la Conferin ţa de Pace, în „Dosarele istoriei”, An II, nr. 2(7), 1997, p. 45. 297 intereselor române şti, partidele istorice considerau c ă pacea cu România era rezultatul unui efort comun al marilor puteri 355 . În cursul lunilor ianuarie şi februarie 1947, textul definitiv al Tratatului de Pace cu România a fost validat, prin semn ăturile mini ştrilor de externe ai Marilor Puteri, iar ambasadorul francez la Bucure şti a remis primului ministru român invita ţia pentru delega ţia ce urma s ă participe la ceremonia semn ării documentului. România a r ăspuns acestor demersuri la 30 ianuarie 1947, prin decretul regal num ărul 129, ce împuternicea delega ţia român ă s ă semneze Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate. În componen ţa delega ţiei reg ăsim figuri politice de prim rang, precum mini ştrii Gh. T ătărescu ( şeful delega ţiei), Lucre ţiu P ătr ăş canu, Ştefan Voitec şi Generalul Dumitru Dămăceanu. Acestora li s-au ad ăugat, la Bucure şti şi la Paris, mini ştrii plenipoten ţiari Edmond Ciuntu şi Eugen Filotti şi ambasadorii români Şerban Voinea (Elve ţia), Richard Franasovici (Marea Britanie) şi Simion Stoilov (Paris). Trebuie precizat c ă guvernul român nu a dezb ătut nici o secund ă posibilitatea de a refuza s ă semneze la Paris Tratatul de Pace, în pofida clauzelor extrem de grave. Membrii cabinetului comunist s-au pronun ţat asupra severit ăţ ii prevederilor documentului pe care se preg ăteau s ă-l sanc ţioneze în capitala Fran ţei, f ără a lua în calcul un gest mai radical 356 . Punctul de vedere oficial al guvernului Groza a fost exprimat în „Observa ţiile guvernului României” din 8 februarie 1947. De şi considera c ă unele dintre clauzele Tratatului erau „excesive” şi „injuste”, guvernul român se angaja s ă depun ă toate eforturile pentru aplicarea sa. Între lipsurile actului P ăcii, diploma ţia român ă enumera împiedicarea României de posibilitatea de a solicita desp ăgubiri Germaniei, ori de a-şi recupera crean ţele de la acest stat. Recunoscând juste ţea deciziei referitoare la Transilvania, guvernul român condamna caracterul imprecis şi contradictoriu al unora dintre prevederile Tratatului. Cel mai important mobil al deciziei de a semna şi ratifica Tratatul îl constituia dorin ţa României de a-şi relua „cu un ceas mai curând, locul în mijlocul celorlalte popoare libere ale lumii” 357 . În timp ce se derulau preg ătirile pentru deplasarea reprezentan ţilor la ceremonia semn ării Tratatului, scena politic ă din România g ăzduia schimburile de replici dintre tab ăra puterii şi cea a opozi ţiei, care se desf ăş urau cu prec ădere pe marginea interpret ărilor articolelor 3 şi 5 din document (clauzele politice). Prin Articolul 3 se preciza c ă statul român se angaja s ă asigure tuturor cet ăţ enilor „folosin ţa drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului,
355 „Dreptatea” din 23 ianuarie şi din 3 şi 4 februarie 1947; „Scânteia” din 30 ianuarie 1947. 356 I. Enescu, Politica extern ă a României în perioada 1944-1947 , p. 294-303. 357 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 92, f. 35-42. 298 libertatea de opinie politic ă şi de întrunire public ă”. De asemenea, prin Articolul 5, se reconfirma hot ărârea României de a accepta acele prevederi ale Conven ţiei de Armisti ţiu, prin care s-a realizat „dizolvarea tuturor organiza ţiilor de tip fascist pe teritoriul român, fie ele politice, militare sau paramilitare, precum şi a altor organiza ţiuni f ăcând o propagand ă ostil ă Uniunii Sovietice sau oric ărei alte Na ţiuni Unite, urmând ca nici în viitor s ă nu fie îngr ădit ă existen ţa unor astfel de asocia ţii” 358 . În leg ătur ă cu aceste clauze, Silviu Brucan scria la 2 februarie 1947 c ă respectivele articole „con ţin ideile de bază ale regimului actual democratic din România şi prin formularea lor precis ă în tratat ele vor însemna un ajutor remarcabil în garantarea stabilit ăţ ii ca şi a evolu ţiei democratice în ţara noastr ă”359 . La rândul lor, jurnali ştii opozi ţiei comentau cu optimism existen ţa articolului 3 din tratat, Ion Livianu scria: „trebuie, la rându-ne, chiar dup ă o sut ă de ani s ă p ăstr ăm cu sfin ţenie bunul pe care Alia ţii ni-l dau prin articolul trei al tratatului de pace” 360 . În fapt, conduc ătorii partidelor democratice (PN Ţ–Maniu şi PNL–Br ătianu) a şteptau cu ner ăbdare ratificarea tratatului, sperând c ă acest eveniment va conduce la retragerea trupelor sovietice din ţar ă şi la organizarea de alegeri libere 361 . Replica reprezentan ţilor comuni şti, ale c ăror inten ţii anun ţau evolu ţii devastatoare pentru sistemul democratic românesc (în calea spulber ării c ăruia mai st ăteau Regele şi unele personalit ăţ i precum Maniu şi Br ătianu) nu a întârziat s ă apar ă. Cu numai o zi înaintea momentului solemn de la Paris, Vasile Luca s-a lansat într-un atac virulent la adresa opozi ţiei: „Conspiratorii fasci şti şi reac ţionari încearc ă s ă se refugieze în dosul articolului 3 din Tratatul de Pace, crezând c ă pe baza lui vor putea continua opera lor tr ădătoare de spionaj […]. Îngloba ţi pân ă la gât în ac ţiunile lor antisovietice, antisemite şi şovine, (…) cu scopul de a reînvia fascismul, ei uit ă c ă exist ă şi un articol 5 al Tratatului de Pace (...). Clica manisto - br ătienist ă seam ănă vântul, dar va culege furtuna care o va m ătura împreun ă cu lacheul Titel Petrescu” (27). Vasile Luca era secondat în amenin ţă ri şi de Silviu Brucan, care afirma: „clauzele politice sunt un baraj de netrecut pentru du şmanii democra ţiei şi ai p ăcii în România” 362 . Departe de tumultul din ţar ă, la 10 februarie 1947, în cadrul festiv alc ătuit de gazdele franceze în Sala Orologiului, la Quai d'Orsay, avea loc festivitatea semn ării Tratatelor de Pace. Anterior momentului solemn, printr-un schimb de telegrame, reprezentan ţii Marilor Puteri s-au pus de acord cu privire
358 Textul Tratatului în Marin R. Mocanu (coord.), România în anticamera Conferin ţei de Pace , p. 413-435. 359 „Scânteia” din 2 februarie 1947. 360 „Dreptatea” din 7 februarie 1947. 361 Arhivele Na ţionale Jud. Ia şi, fond Prefectura Ia şi, dosar 6/1947, f. 14. 362 „Scânteia” din 9 februarie 1947. 299 la modul în care avea s ă se deruleze ceremonia. Astfel, s-a convenit c ă „ar fi mult mai bine s ă nu existe nici un discurs cu excep ţia celui de bun venit rostit de Dl. Bidault”. O alt ă recomandare a Foreign Office era ca ministrul britanic la Paris „s ă insiste puternic pe lâng ă Dl. Bidault, pentru ca acesta s ă-i informeze pe to ţi semnatarii c ă nu vor fi declara ţii şi, dac ă Quai d'Orsay r ămâne f ără o explica ţie, noi suger ăm ca ei s ă arate c ă oricum ceremonia va fi îndeajuns de lung ă şi c ă este esen ţial ca toate cele cinci Tratate s ă fie semnate pe 10 februarie”. În continuare, se ar ăta în telegram ă, „noi suntem de acord cu sentimentul Dlui. Bidault c ă reprezentan ţii statelor foste inamice ar trebui trata ţi cu tact şi c ă nu ar trebui s ă aib ă ocazia s ă se plâng ă c ă Tratatele au fost dictate. Acest sim ţă mânt poate fi pus în aplicare f ără a acorda permisiunea fo ştilor inamici de a face declara ţii, prin primirea lor cordial ă în Camer ă şi prin evitarea unei proceduri prea abrupte pentru intrarea şi ie şirea lor” 363 . Tratatul de Pace cu România a fost semnat din partea Na ţiunilor Unite de V. M. Molotov şi A. Bogomolov (U.R.S.S.), E. Bevin şi D. Cooper (Marea Britanie), J. A. Beasley (Australia), K. Kiselev (Bielorusia), G. P. Vanier (Canada), J. Masaryk şi V. Clementis (Cehoslovacia), W. Rungannadhan (India), I. Senin (Ucraina), W. G. Parminster (Uniunea Sud-African ă). Secretarul de Stat american, J. F. Byrnes, semnase Tratatul cu România la 20 ianuarie 1947 364 . Iat ă cum este descris ă ceremonia de la 10 februarie 1947, într-o telegram ă expediat ă de lega ţia britanic ă din capitala Fran ţei cinci zile mai târziu: „Ordinea semn ării a fost urm ătoarea: mai întâi, diminea ţa, Protocolul celor Patru Puteri Navale, referitor la Flota italian ă, urmat de semnarea Tratatului cu Italia, iar dup ă amiaz ă, Tratatele cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, în aceast ă ordine.[...] Ceremonia a fost simpl ă şi a decurs f ără probleme, cu excep ţia intervalelor inutil de lungi [...] Una câte una, delega ţiile intrau într-o camer ă al ăturat ă, unde actul semn ării se desfăş ura sub lumina continu ă a aparatelor de fotografiat, reprezentantul fiec ărei Mari Puteri semnând primul, iar delega ţia inamic ă semnând ultima. Masa pe care tratatele au fost semnate a fost aceea unde Robespierre a stat la Hotel de Ville dup ă încercarea de sinucidere din 1794” 365 . Din partea român ă, pe documentul con ţinând 40 de articole grupate în opt p ărţi („Frontiere”, „Clauze politice”, „Clauze Militare”, „Retragerea for ţelor aliate”, „Repara ţii şi restituiri”, „Clauze economice”, „Clauze relative la Dunăre” şi „Clauze finale”) şi şase Anexe, şi-au pus semn ăturile T ătărescu, Pătr ăş canu, Voitec şi D ămăceanu. Membrii diferitelor corpuri diplomatice şi-au exprimat cu aceast ă ocazie speran ţele c ă înf ăptuirea actelor de Pace va permite
363 Foreign Office c ătre Paris, Nr. 221 din 6 februarie 1947. 364 „Scânteia” din 10 februarie 1947. 365 British Embassy c ătre Foreign Office, Nr. 155 din 15 februarie 1947. 300 reluarea vie ţii interna ţionale fire şti, în spiritul colabor ării şi nu al confrunt ării. Delega ţia român ă a desf ăş urat, cu ocazia prezen ţei la Paris, o activitate intens ă de popularizare a pozi ţiilor sale, inclusiv interviuri acordate presei străine şi întrevederi cu personalit ăţ i prezente în capitala Fran ţei. Prin semnarea Tratatului de Pace se punea cap ăt etapei început ă prin actul de la 23 august 1944 şi regimului de Armisti ţiu 366 . Ulterior, pe 27 martie 1947, Gh. T ătărescu i-a în ştiin ţat pe şefii misiunilor diplomatice ale celor Trei Mari, asupra unei situa ţii semnificative pentru modul în care România fusese tratat ă în procesul P ăcii. Astfel, şeful diploma ţiei de la Bucure şti consemna c ă reprezentan ţii României au semnat la Paris, la 10 februarie 1947, un document a c ărui versiune final ă în limba român ă nu fusese examinat ă pân ă atunci de nici un diplomat din ţara noastr ă! Astfel, bro şura remis ă lega ţiei române de la Washington la 16 ianuarie 1947 de c ătre Secretarul General al Consiliului Mini ştrilor Afacerilor Externe de la New York, cuprindea doar variantele în rus ă, englez ă şi francez ă. Apoi, de şi reprezentan ţii diplomatici ai României în Statele Unite au fost ruga ţi s ă revizuiasc ă traducerea în limba român ă, ace ştia au avut prea pu ţin timp la dispozi ţie pentru a se achita de o sarcin ă atât de important ă. Apoi, la Paris, înaintea semn ării Tratatului, ministerul francez de externe a comunicat c ă nu dispunea decât de un exemplar al Tratatului, ce urma a fi semnat şi c ă nu îl poate pune la dispozi ţia delega ţiei române 367 . În cele din urm ă, Bucure ştii a ajuns în posesia unei copii oficiale a versiunii române a Tratatului, şi a putut constata c ă aceasta cuprinde „mai multe erori şi lacune de natur ă a altera sensul exact al dispozi ţiilor Tratatului, c ă termenii utiliza ţi în cuprinsul unor articole nu sunt cel mai aproape de versiunea autentic ă şi c ă, în sfâr şit, pentru anumite dispozi ţii, construc ţia frazelor nu permite o în ţelegere clar ă a con ţinutului”. Fa ţă de cele prezentate, Gh. T ătărescu îi în ştiin ţa pe reprezentan ţii Marilor Puteri c ă, în scopul evit ării erorilor de în ţelegere şi interpretare, guvernul român va proceda la o revizuire a versiunii primite, care va fi apoi supus ă ratific ării şi publicat ă în „Monitorul Oficial” 368 . Ceea ce ar fi trebuit s ă însemne începutul unui nou drum, s-a transformat în prilej de disput ă. Opozi ţia încerca s ă r ăspund ă atacurilor comuniste prin unul dintre pu ţinele mijloace pe care le mai avea la dispozi ţie pentru desf ăş urarea activit ăţ ii: presa. Remarcând c ă şi P.N. Ţ. fusese în fruntea „întreprinderii de ecarisaj” a vie ţii politice dup ă 1944, ţă răni ştii scriau în replic ă la articolele lui Vasile Luca: „Interpretarea corect ă (a clauzelor politice, n.n.) o vor da, prin urmare, partidele cu adev ărat democratice. Care reprezint ă voin ţa şi n ăzuin ţa
366 Şt. Lache, Gh. Ţuţui, România şi Conferin ţa de Pace, p. 286-305. 367 Ministerul Regal al Afacerilor Str ăine, Nr. 19.660, Bucure şti, 27 martie 1947. 368 Ibidem . 301 marei mase a poporului nostru” 369 . În acele zile îns ă, în teritoriu, „cu misiunea de a da sarcini precise pentru fiecare institu ţie în parte” 370 se aflau trimi şii Comitetului Central al P.C.R., Chivu Stoica şi Emil Popa. Afirma ţiile acestuia din urm ă erau semnificative pentru modul în care comuni ştii preconizau continuarea procesului de distrugere a democra ţiei române şti şi pentru importan ţa pe care o acordau încheierii p ăcii în acest context. La 16 februarie 1947, în fa ţa unor responsabili de partid şi a unor membri ai mi şcării sindicale, tovar ăş ul Popa afirma: „Suntem dup ă alegeri, cu tratatul de pace semnat, deci nu vom mai avea şantaj politic şi vom lovi pe oricine ne-ar sta în cale”. Apoi ad ăuga: „Linia politic ă a partidului este: zdrobirea reac ţiunii care este în regrupare, f ără nici o mil ă”371 . În paralel cu disputele de sorginte politic ă, societatea româneasc ă se confrunta cu greut ăţ i economice uria şe. Însemn ările generalului S ănătescu din 1947 eviden ţiaz ă acest lucru: „ Începem acest an sub auspicii foarte triste. Seceta, neprevederea guvernului, preval ările ru şilor în contul armisti ţiului şi consumul armatelor ruse de ocupa ţie au adus foametea în ţar ă. În special în Moldova se semnaleaz ă zilnic oameni ce mor de foame” 372 . Tabloul sumbru al României acelor zile nu includea prea multe ecouri ale semn ării Tratatului de Pace de la Paris, cu atât mai pu ţin cu privire la valurile politice datorate acestui lucru. Într-un buletin informativ al Legiunii de Jandarmi Ia şi se ar ăta c ă „semnarea tratatului de pace la 10 februarie 1947 nu a adus entuziasmul la care ne-am a şteptat. Pe teritoriul rural acest eveniment a trecut aproape neobservat de popula ţie” 373 . F ără a determina dispute de opinii, evenimentul de la 10 februarie 1947 trezea, în schimb, îngrijorare la ora şe. Temerile populaţiei urbane erau generate de asprimea condi ţiilor economice impuse României 374 . Interpretarea de c ătre comuni ştii din România a prevederilor Tratatului se afla în concordan ţă cu viziunea Moscovei. „Libertatea" a preluat un comentariu al „Pravdei" din 17 februarie 1947, în care, dup ă prezentarea unor idei generale cu privire la însemn ătatea încheierii actului respectiv, se sublinia că „aplicarea infailibil ă a m ăsurilor tinzând la distrugerea r ămăş iţelor fascismului şi la consolidarea principiilor democratice cap ătă o importan ţă regional ă”375 . Frazele amenin ţă toare ap ărute în publica ţiile comuniste din ţar ă şi din U.R.S.S. au fost percepute la adev ărata lor dimensiune de c ătre conduc ătorii
369 V. F. Dobrinescu, op.cit ., p. 187-190. 370 „Dreptatea” din 18 februarie 1947. 371 Arhivele Na ţionale ale României, fond Prefectura Ia şi, dosar 6/1947, f. 52. 372 Idem, fond Comitetul Regional de Partid Moldova, dosar 2/1947, f. 22. 373 Constantin S ănătescu, Jurnal , Bucure şti, Ed. Humanitas, 1993, p. 241. 374 ANIC, Jud. Ia şi, fond Prefectura Ia şi, dosar 6/1947, f. 24. 375 Ibidem , f. 61. 302 partidelor democratice. Prevalându-se de mijloacele de care dispuneau, ţă răni ştii, liberalii şi sus ţin ătorii lui Constantin Titel Petrescu au încercat s ă avertizeze opinia public ă din ţar ă şi pe reprezentan ţii Marilor Puteri democratice în leg ătur ă cu represiunea care se prefigura dup ă semnarea Tratatului de Pace. Astfel, „Dreptatea" a publicat textul articolului 3 de mai multe ori în câteva numere, iar liderii opozi ţiei au alc ătuit proteste privitoare la abuzurile guvernului, adresate reprezentan ţilor diplomatici ai Marii Britanii şi ai S.U.A 376 . Ignorând unele dintre prevederile Tratatului, dar apelând la altele (în acest sens, Nicolette Franck observa: „între articolele 3 şi 5 exist ă o contradic ţie bătătoare la ochi, ultimul putând anula, oricând, avantajele înscrise în primul” 377 , autorit ăţ ile comuniste au operat, la începutul lunii martie, primele arest ări, mai ales în rândul ţă răni ştilor, dar şi printre liberali şi titeli şti. Protestând împotriva m ăsurilor luate de guvern, C.I.C. Br ătianu scria într-un memoriu: „Pacea, punând cap ăt provizoratului armisti ţiului, trebuie s ă asigure din plin respectul principiilor democratice înscrise în art. 3 din Tratat. Nu exist ă nici o îndoial ă pentru c ă guvernul (...) va eluda dispozi ţiile atât de categorice şi precise ale tratatului care a fost semnat. Astfel, de la 10 februarie al acestui an, dat ă la care delega ţii guvernului Groza au semnat Tratatul de Pace, guvernul, în loc s ă ia m ăsuri pentru a suprima metodele arbitrare şi abuzive de care s-a servit pân ă acum, le-a agravat şi intensificat” 378 . Pentru aplicarea clauzelor con ţinute în Tratatul de Pace semnat la 10 februarie 1947, exper ţii români au alc ătuit mai multe materiale referitoare la măsurile impuse de acest proces. Un astfel de document, din 12 februarie 1947, intitulat „Sarcinile economice ale României de pe urma Tratatului de Pace”, con ţinea şase categorii distincte de cheltuieli care urmau a fi suportate de statul român în aplicarea P ăcii. Între ţinerea trupelor sovietice (art. 21 din Tratat conjugat cu art. 10 al Conven ţiei de Armisti ţiu) era estimat ă la 75 de milioane de dolari americani, desp ăgubirile acordate Moscovei (art. 22 conjugat cu art. 11 din Armisti ţiu) se ridicau la cifra de 300 de milioane de dolari, restituirile bunurilor sovietice (art. 23 conjugat cu art. 12 al Armisti ţiului) au fost evaluate la 320 de milioane în aceeaşi valut ă, reintegr ările în drepturi a Na ţiunilor Unite şi a resortisan ţilor acestora (art. 24 şi art. 13 din Conven ţia de la Moscova) induceau o sarcin ă de 200 de milioane de dolari, egal ă cu paguba produs ă României prin renun ţarea la datoriile Germaniei (art. 28 al Tratatului). La aceste poveri se mai ad ăugau şi a şa numitele „sarcini neexplicite” ale Tratatului, estimate la 50 de milioane de dolari americani, cum era trecerea în proprietate sovietic ă a averilor germane din România. În total, economia român ă urma s ă
376 „Libertatea” din 19 februarie 1947. 377 „Dreptatea” din 19 februarie 1947. 378 Nicoleta Franck, O înfrângere transformat ă în istorie. Cum a devenit România, din Regat, Republic ă Popular ă, Bucure şti, Ed. Humanitas, 1992, p. 268. 303 suporte în anii urm ători sarcina uria şă a 1,2 miliarde de dolari , inclus ă de prevederile Tratatului de Pace de la Paris. În situa ţia în care ţara era istovit ă de efortul din timpul ostilit ăţ ilor, capacitatea de export era redus ă la o cincime din posibilit ăţ ile anului 1938 (când s-a înregistrat cel mai bun an pentru exporturile române şti, în valoare de 250 de milioane de dolari - sum ă adaptat ă la nivelul anului 1947) şi statutul de ţar ă ocupat ă, în plin proces de comunizare, termenul prev ăzut pentru epuizarea acestei poveri istorice era estimat la un sfert de secol. Cu alte cuvinte, România era condamnat ă prin Tratatul de Pace la „mizerie” 379 . Demn de re ţinut este faptul c ă, din suma total ă de 1,2 miliarde dolari, mai mult de un miliard, însemnând peste 80%, urma s ă compenseze diferitele revendic ări şi pagube ale „marelui prieten de la R ăsărit”, Uniunea Sovietic ă. Singura speran ţă pentru România r ămâneau ajust ările ulterioare ale Tratatului de Pace. Dup ă cum prevedea „Planul lucr ărilor pentru aplicarea Tratatului de Pace”, întocmit de ministrul plenipoten ţiar Eugen Filotti în martie 1947, responsabilitatea principal ă în procesul transform ării prevederilor P ăcii în realitate revenea Ministerului Afacerilor Str ăine. La ini ţiativa şi sub conducerea ministrului de externe, urma s ă se alc ătuiasc ă un comitet consultativ, în care s ă intre şi reprezentan ţi ai celorlalte ministere implicate şi care s ă preia munca depus ă de „Comisia pentru aplicarea Armisti ţiului”. Bineîn ţeles, deciziile necesare trebuiau adoptate în cadrul Parlamentului şi al Consiliului de Mini ştri 380 . Pornind de la dispozi ţiile de principiu reunite în Tratat, guvernul român şi-a propus s ă încheie în cel mai scurt timp posibil o serie de conven ţii cu ţă rile interesate, pentru „a da efectele practice necesare acelor dispozi ţii şi a stabili modalit ăţ ile de aplicare”. Cele mai multe acorduri trebuiau încheiate cu Uniunea Sovietic ă. Acestea se refereau la: 1. Definirea frontierei pe bra ţul Chilia, pân ă la Marea Neagr ă, inclusiv zona apelor teritoriale, prin care statul român inten ţiona şi clarificarea situa ţiei ostroavelor de pe bra ţul Chilia şi a ostrovului dintre canalul Stary-Stambul şi canalul Musura; 2. Repatrierea prizonierilor de r ăzboi (art. 20); 3. Obliga ţiile şi drepturile României fa ţă de trupele sovietice men ţinute pe teritoriul român dup ă expirarea termenului de 90 de zile (art. 21); 4. Negocierea unei în ţelegeri cu privire la restituirea bunurilor şi la restabilirea drepturilor române şti din zona sovietic ă de ocupa ţie a Germaniei (art. 28); 5. Definirea termenului de „averi germane” din art. 26, pentru aplicarea sa judicioas ă;
379 Marin R. Mocanu (coord.), România în anticamera Conferin ţei de Pace , p. 436-439. 380 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 142, f. 15-33. 304
6. Asigurarea compens ării crean ţelor Germaniei fa ţă de România, transferate Uniunii Sovietice, cu crean ţele României împotriva Germaniei 381 . Referitor la Marea Britanie şi la Statele Unite, conven ţiile trebuiau s ă elucideze chestiunile repatrierii prizonierilor de r ăzboi din zonele ocupate în Germania de aceste ţă ri, modalit ăţ ile de restituire a bunurilor române şti situate acolo şi cea a contractelor de asigurare şi reasigurare încheiate înainte de război 382 . Dintre ţă rile vecine, restabilirea p ăcii cu Ungaria genera cele mai multe necesit ăţ i. Astfel, se impunea restituirea arhivelor administrative şi a bunurilor publice, a titlurilor şi valorilor b ăncilor şi întreprinderilor române şti şi a bunurilor şi valorilor evreilor transilv ăneni, ridicate şi duse la Budapesta între 1940-1944. În plus, datorit ă faptului c ă guvernul maghiar considera drept nule conven ţiile încheiate cu România înainte de declan şarea st ării de r ăzboi, referitoare la probleme juridice, economice sau tehnice, era necesar ă renegocierea lor. Ungaria r ăspunsese deja reprezentan ţilor evreilor din Transilvania de Nord c ă problema restituirilor şi repara ţiilor solicitate de ace ştia trebuia discutat ă cu guvernul de la Bucure şti 383 . În rela ţiile cu Bulgaria, E. Filotti a anticipat reluarea lucr ărilor Comisiei Mixte, întrerupte dup ă 23 august 1944, întrucât statul român dorea s ă a ştepte pentru a vedea în ce mod se solu ţioneaz ă problema Cadrilaterului. România era interesat ă ca Sofia s ă acorde drepturi etnicilor români din Bulgaria, pe plan educa ţional şi religios 384 . Capitolul frontiere, expediat prin Tratat cu ajutorul unei h ărţi la scar ă foarte mare, necesita, de asemenea, mai multe l ămuriri. Dup ă distrugerile înregistrate în timpul r ăzboiului, se impuneau lucr ări de re-bornare, în conformitate cu liniile trasate în 1919-1920, a frontierelor cu Iugoslavia, Ungaria şi Uniunea Sovietic ă în nord vest (fostele grani ţe româno-cehoslovac ă şi româno-polon ă). Totodat ă, frontiera terestr ă cu Bulgaria şi cea româno- sovietic ă din Bucovina, regiunea Her ţa şi de pe linia Prutului şi Dun ăre, cu excep ţia por ţiunii dintre începutul bra ţului Chilia şi Mare, necesitau lucr ări pe teren de delimitare, bornare şi înscriere pe o hart ă la scar ă mic ă, care s ă rezolve probleme de genul desp ărţirii ora şului Siret de izvoarele de ap ă ce îl alimentau. De asemenea, în vederea negocierilor, guvernul român trebuia s ă analizeze oportunitatea formul ării unor propuneri referitoare la rectificarea frontierei în ţinutul Her ţa, la schimbul de popula ţii între p ărţile de Nord şi Sud ale Bucovinei
381 Ibidem . 382 Ibidem . 383 Ibidem . 384 Ibidem . 305 ori la cel dintre Ucraina Subcarpatic ă şi Maramure ş. Mai era necesar şi un acord în problema frontierei de pe bra ţul Chilia 385 . Aplicarea unor dispozi ţii ale Tratatului necesita întocmirea unor legi speciale sau modificarea unor legi în vigoare în România. Era cazul articolului 25, ce presupunea o derogare de la dreptul comun, al articolului 24, referitor la abrogarea unor dispozi ţii legislative intrate în vigoare dup ă 1 septembrie 1939 şi al Anexei V, care includea prelungirea termenelor de prescrip ţie în materie judiciar ă sau financiar ă pentru cet ăţ enii Na ţiunilor Unite 386 . În paralel cu elaborarea planului lucr ărilor pentru aplicarea Tratatului de Pace, procesul ratific ării şi-a urmat drumul, şi la 28 martie 1947 legislativul britanic a aprobat documentul semnat la Paris. La 23 august 1947, Adunarea Deputa ţilor de la Bucure şti a votat în unanimitate „Legea privind ratificarea Tratatului de Pace cu Na ţiunile Unite”. To ţi reprezentan ţii forma ţiunilor politice care au luat cuvântul au aprobat declara ţia lui T ătărescu prin care solicita acceptarea legii, de şi Tratatul cuprindea multe clauze grele şi injuste. Stabilirea acestui moment pentru validarea Tratatului nu era întâmpl ătoare. Dup ă cum observa şi reprezentantul politic al Statelor Unite ale Americii la Bucure şti, Roy M. Melbourne, în 1947 guvernul comunist a făcut tot posibilul pentru a elimina poten ţialul capital pozitiv pe care Regele Mihai îl putea acumula cu prilejul manifest ărilor de la 23 august. Fixând data ratific ării de c ătre legislativ a Tratatului în aceea şi zi cu aniversarea loviturii de stat, eveniment asociat de opinia public ă din România cu figura tân ărului monarh şi insistând pe aportul decisiv al Uniunii Sovietice la prevederile „avantajoase” ale Păcii, guvernan ţii tindeau s ă dea o lovitur ă dubl ă de imagine. Aceast ă ini ţiativ ă era cu atât mai necesar ă cu cât survenea dup ă arest ări masive în rândul membrilor partidelor de opozi ţie 387 . Cu întârziere, a urmat acordul prezidiului Sovietului Suprem, câteva zile mai târziu, iar, începând cu 15 septembrie, când instrumentele de ratificare au fost depuse la Moscova, Tratatul de Pace a intrat în vigoare. A devenit astfel posibil ca în şedin ţa Consiliului de Mini ştri al României, din 26 septembrie 1947, s ă se înfiin ţeze „Comisia Ministerial ă pentru executarea Tratatului de Pace”. Pre şedin ţia acestui organism a fost încredin ţat ă ministrului Afacerilor Str ăine, Gheorghe T ătărescu, iar membri erau mini ştrii Industriei şi Comer ţului - Gheorghe Gheorghiu-Dej, Finan ţelor - Alexandru Alexandrini, Justi ţiei - Lucre ţiu P ătr ăş canu, Afacerilor Interne - Teohari Georgescu, Ap ărării Na ţionale - Mihail Lasc ăr, Minelor şi Petrolului - Tudor Ionescu, subsecretarul de stat de la Pre şedinţia Consiliului de Mini ştri - Emil Bodn ăra ş şi Comisarul
385 Ibidem . 386 Ibidem . 387 Ioan Scurtu (coord.), România. Via ţa politic ă în documente. 1947 , p. 213. 306
General, cu rang de subsecretar de stat, fost pre şedinte al „Comisiei Române de leg ătur ă cu Comisia Aliat ă de Control” - Simion Oeriu. Atribu ţiile „Comisiei” erau de a elabora normele cu caracter general şi specific pentru aplicarea Tratatului, programarea şi coordonarea lucr ărilor în acest sens, repartizarea pe Departamente a obliga ţiilor, interpretarea clauzelor Tratatului şi autorizarea Departamentelor de a încheia aranjamente şi conven ţii necesare execut ării obliga ţiilor din Tratat. Referitor la responsabilit ăţ i, Petru Groza comunica membrilor cabinetului s ău, cu ocazia aceleia şi şedin ţe, c ă „nu vom putea în nici un caz satisface aceste obliga ţii în forma lor ini ţial ă, dar nici nu vom refuza respectul unui contract încheiat” şi credea c ă se va putea c ădea la un acord prin tratative cu „creditorii no ştri”. Ulterior, pân ă la sfâr şitul anului, au fost înfiin ţate Oficii pentru aplicarea Tratatului, la nivelul ministerelor 388 . Pe lâng ă injuste ţea şi gravitatea unora dintre prevederile sale, aplicarea Tratatului de Pace de la Paris s-a dovedit dificil ă şi din alte considerente. Printre acestea se num ărau exploatarea resurselor ţă rii de c ătre armatele de ocupa ţie şi trecerea treptat ă a economiei române şti la modelul dirijist de tip sovietic. De şi, prin semnarea Tratatului de Pace România ie şise de sub regimul Armisti ţiului, era doar formal un stat suveran şi independent. În acela şi timp, mijloacele pe care le de ţineau reprezentan ţii anglo- americani în România deveneau din ce în ce mai ineficiente. Într-un memorandum comunicat Foreign Office de c ătre lega ţia britanic ă din capitala Uniunii Sovietice, la 25 septembrie 1947, era analizat modul în care statele democratice puteau interveni în sensul aplic ării prevederilor Tratatelor de Pace semnat de ţă rile intrate în sfera de influen ţă a Moscovei. Autorii considerau c ă „în general, se poate considera c ă autorit ăţ ile sovietice vor încuraja cu siguran ţă guvernele satelite în evitarea obliga ţiilor care nu le convin. În realizarea acestui lucru, trebuie s ă ne a ştept ăm ca ei s ă fructifice complet orice omisiune sau neîn ţelegere din textul Tratatelor, cum ar fi absen ţa unei defini ţii a disputelor, precum şi nesiguran ţa referitoare la inspec ţiile şi drepturile de deplasare, la fel ca şi prerogativele precise ale şefilor de misiune” 389 . Ac ţiunile liderilor opozi ţiei democratice nu au reu şit s ă sensibilizeze guvernele ţă rilor occidentale pân ă într-acolo încât s ă intervin ă în România pentru împiedicarea procesului de comunizare. Chiar dac ă în unele ocazii, cum a fost întrevederea dintre Secretarul de Stat Dean Acheson şi ministrul României la Washington, Mihai Ralea, semnalul transmis a fost f ără echivoc („guvernul român nu poate fi privit decât în lumina neregulilor ultimelor alegeri şi a
388 A.M.A.E., fond Conferin ţa de Pace de la Paris din 1946, dosar142, f. 107- 109. 389 Moscow c ătre Foreign Office, Nr. 2130 din 27 septembrie 1947. 307
înc ălc ării acordurilor de la Yalta”, afirma demnitarul american), acesta nu a fost completat de elemente concrete 390 . Fără a ţine cont de demersurile unora dintre reprezentan ţii lor diplomatici afla ţi la Bucure şti, Marea Britanie şi S.U.A. au respectat împ ărţirea sferelor de influen ţă din aceast ă parte a Europei, operat ă în în ţelegere cu Uniunea Sovietic ă. Un exemplu elocvent al modului realist în care diploma ţii occidentali au perceput procesul comuniz ării României îl constituie Raportul „Preg ătiri comuniste pentru regimul românesc de dup ă Tratatul de Pace”, trimis la Departamentul de Stat de Burton Y. Berry şi datat 5 februarie 1947. Documentul detalia modul în care se producea acapararea pârghiilor în stat de către comuni şti şi sublinia aten ţia cu care erau selec ţiona ţi şi promova ţi responsabilii sus ţin ători ai puterii sovietice 391 . Înc ă din 27 ianuarie 1947, într-un comentariu al Foreign Office pe marginea unui memorandum primit de la Maniu şi Br ătianu, se exprima exasperarea în leg ătur ă cu mul ţimea protestelor trimise de cei doi şefi ai opozi ţiei române 392 . De şi la 12 martie 1947 pre şedintele Truman a prezentat în fa ţa Congresului o declara ţie („doctrina Truman") care marca unul din momentele cele mai importante ale începutului „r ăzboiului rece", politica S.U.A. în raport cu România nu s-a modificat. Un raport al Departamentului de Stat din 22 mai 1947 recuno ştea e şecul politicii americane cu privire la România 393 , iar la 12 aprilie 1947, Burton Berry, reprezentantul S.U.A. la Bucure şti, a trimis la Washington un mesaj în care ar ăta: „implacabil şi rapid, comuni ştii se îndreapt ă spre controlul deschis şi nestânjenit al României, având obiectivul identic cu cel din Bulgaria, de a confrunta pe semnatarii p ăcii cu un fapt împlinit atunci când se vor fi încheiat ratific ările Tratatului” 394 . De şi la sfâr şitul anului 1947 România avea leg ături diplomatice cu 23 de state, solicitarea sa de a deveni membr ă a Organiza ţiei Na ţiunilor Unite a fost respins ă, ca urmare a opozi ţiei statelor occidentale. Totodat ă, r ăspunsul guvernului român la nota francezo-britanic ă din 4 iulie 1947, prin care România a fost invitat ă s ă participe la programul pentru redresarea economic ă a Europei (Planul Marshall) se încheia astfel: „Guvernul român declar ă c ă nu poate s ă colaboreze la o ac ţiune pe care o consider ă neeficient ă pe planul economic şi primejdioas ă pe planul politic” 395 .
390 ANIC, fond microfilme SUA, rola 666, p. 1. 391 Ibidem. 392 Harry Hanak, The Politics of Impotence: The British Observe Romania 6 March 1947 , în Gh. Buzatu (coord.), Românii în istoria universal ă, III/1, Ia şi, Univ. Al. I. Cuza, 1988, p. 440. 393 Ibidem , p. 83. 394 Ioan Scurtu, op.cit ., p. 150-151. 395 Ibidem, p. 183-185. 308
Lipsi ţi de sprijinul pe care îl a şteptau din partea britanicilor şi americanilor, Maniu şi Br ătianu au sperat ca evolu ţiile din politica intern ă s ă le favorizeze ac ţiunile. O muta ţie deosebit de interesant ă l-a avut în centru pe Gh. Tătărescu. Tovar ăş de drum al comuni ştilor, dizidentul liberal a avut un rol important în procesul încheierii p ăcii, asigurând respectabilitatea de care avea nevoie delega ţia român ă în discu ţiile cu Occidentul. Dup ă ceremonia de la Paris din 10 februarie, realizând c ă odat ă cu semnarea P ăcii pozi ţia sa se eroda, Tătărescu s-a îndep ărtat din ce în ce mai mult de comuni şti, intrând în opozi ţie deschis ă cu politica guvernului 396 . Se pare c ă ac ţiunile sale erau sprijinite şi de Lotar R ădăceanu 397 . Reorientarea lui T ătărescu s-a produs îns ă prea târziu. În noiembrie 1947, to ţi mini ştrii din partidul s ău au fost nevoi ţi s ă p ărăseasc ă guvernul 398 . La 4 noiembrie 1947, Departamentul de Stat a trimis c ătre Lega ţia American ă de la Bucure şti un material ce urma s ă serveasc ă drept ghid pentru diploma ţii acestei ţă ri în problema aplic ării de c ătre guvernul român a prevederilor Tratatului de Pace. Reprezentan ţii Washingtonului aveau obliga ţia să raporteze lunar stadiul aplic ării Tratatului de Pace de la Paris, cu prec ădere înc ălc ările clauzelor ce garantau drepturile omului şi libert ăţ ile fundamentale. Americanii constatau c ă „în ciuda faptului c ă Armisti ţiul cu România stabilise o Comisie Aliat ă de Control pentru aplicarea Armisti ţiului, aranjamentele referitoare la pl ăţ ile efectuate de România în contul repara ţiilor datorate Uniunii Sovietice care luaser ă forma unor în ţelegeri între aceste dou ă state, deveniser ă în întregime afaceri bilaterale.” De asemenea, se considera c ă, în condi ţiile exercit ării domina ţiei politice şi economice de c ătre comuni şti, era greu de crezut c ă interven ţia Statelor Unite ale Americii putea conduce la o modificare a conduitei române şti în privin ţa comer ţului, astfel încât unica solu ţie r ămânea concentrarea eforturilor Departamentului în sensul îmbun ătăţ irii pozi ţiei firmelor americane din zon ă399 . În consecin ţa con ţinutului articolului 32 din Tratat, State Department deta şa un comisionar care urma s ă reprezinte guvernul american în cadrul oric ărei Comisii de Conciliere alc ătuit ă pentru rezolvarea unei dispute. O alt ă solicitare a centralei diplomatice americane viza ob ţinerea de cât mai multe detalii referitoare la documentele şi declara ţiile oficiale care exprimau inten ţiile în problema Dun ării: „Este necesar ca aceste informa ţii s ă fie disponibile pentru
396 A.N.I., fond Prefectura Ia şi, dosar 7/1947, f. 3. 397 Gh. Oni şoru, Alian ţe şi confrunt ări între partidele politice din România , p. 153. 398 Stelian Neagoe (ed.), Istoria politic ă a României între 1944-1947. Crestoma ţia tranzi ţiei dintre dou ă dictaturi , Bucure şti, Ed. Noua Alternativ ă, 1996, p. 454. 399 State Department c ătre American Legation, Bucharest, 4 noiembrie 1947. 309
Departament într-o form ă cât mai detaliat ă, înainte de convocarea preconizatei Conferin ţe a Dun ării”. În sfâr şit, cea mai mare parte a documentului se referea la situa ţia intereselor americane în domeniul petrolului. Erau eviden ţiate urm ătoarele dificult ăţ i: acordarea drepturilor de exploatare asupra zonelor unde firmele americane efectuaser ă prospec ţiuni geologice companiei de stat şi Somvrom-petrolului, discriminarea efectuat ă de autorit ăţ ile române în favoarea companiei mixte creat ă al ături de sovietici, obstacolele în acordarea desp ăgubirilor pentru echipamentele şi materialele confiscate şi compensarea companiilor americane pentru pre ţurile neadecvate pl ătite de guvernul român în timpul perioadei Armisti ţiului 400 . Lega ţiile american ă şi britanic ă la Bucure şti aveau s ă protesteze în mai multe rânduri, cu prec ădere în perioada martie 1947-iunie 1948, cu privire la neregulile înregistrate în procesul de aplicare a prevederilor Tratatului de Pace de c ătre partea român ă. Printre elementele semnalate de occidentali se num ărau înc ălcarea drepturilor omului şi a libert ăţ ilor fundamentale, îngr ădirea libert ăţ ii religioase, problemele economice referitoare la retroced ări şi repara ţii, precum şi dimensiunile aparatului poli ţienesc şi al for ţelor armate 401 . Semnarea de c ătre delega ţia român ă a P ăcii de la Paris, la 10 februarie 1947, a constituit un moment cu multiple semnifica ţii. În urma acestui eveniment, statul român avea posibilitatea de a reveni cu drepturi depline în rela ţiile cu celelalte ţă ri. Se punea astfel cap ăt unei situa ţii de incertitudine, dar se restrângea în acela şi timp aria m ăsurilor pe care le mai puteau întreprinde Marile Puteri occidentale. România, cu un guvern format din comuni şti şi din tovar ăş ii lor de drum, având pe teritoriul s ău trupe sovietice, se îndrepta implacabil spre finalul democra ţiei. Disputele generate de unele dintre prevederile Tratatului, precum şi cuvânt ările unora dintre liderii P.C.R. privitoare la acelaşi subiect l ăsau s ă se întrevad ă calea pe care o preconizau ace ştia. Din aceast ă perspectiv ă, merit ă remarcat ă activitatea liderilor opozi ţiei democratice care, de şi lipsi ţi de sprijinul pe care îl puteau avea printr-o interven ţie a Marii Britanii sau a S.U.A., au continuat s ă protesteze împotriva abuzurilor ale c ăror ţinte deveniser ă, apelând la unele articole din acela şi Tratat. Din nefericire, anii 1947-1948 au reprezentat lichidarea ultimelor repere ale democra ţiei române şti. Dup ă semnarea Tratatului de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947, în loc s ă înceap ă o via ţă nou ă, România era împins ă în plin totalitarism.
400 Ibidem . 401 Vezi Roy M. Melbourne, Witness to the start of the Cold War: The View from Romania , în Paul D. Quinlan, The United States and Romania , Woodland Hills, California, 1988. 310
EUROPA ŞI ROMÂNIA MARE SUB BLESTEMUL REALIT ĂŢ ILOR GEOPOLITICE
GH. BUZATU
În anul fatal 1939, care şi-a pus stigmatul asupra evolu ţiei Europei pe multe decenii, net ăgăduit c ă situa ţia cea mai grav ă a cuprins Europa de Est, iar în context şi România. Se poate vorbi, f ără reticen ţe, de interven ţia decisiv ă a unui factor b ănuit, dar prea pu ţin credibil, în fapt de ac ţiunea unui veritabil blestem – acela al pozi ţiei geopolitice 1. Descoperiri recente au atestat odat ă mai mult – dac ă mai era nevoie? – valabilitatea unui adagiu al lui Emil Cioran în sensul c ă traseul românilor în istorie a semnificat, în primul rând, geografie. Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice 2, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orient ării de ansamblu a României în rela ţiile interna ţionale. F ără nici o exagerare, dar aser ţiunile lor în aceast ă privin ţă au
1 Cf. Ernest Weibel, Histoire et géopolitique des Balkans de 1800 à nos jours, Paris, 2002, passim . 2 Aceasta în ciuda sus ţinerilor contrare ale unor „speciali şti” improviza ţi sau interesa ţi – Moses Rozen în cazul lui Eminescu, I. Ludo în acela al lui N. Iorga sau Mihail Sebastian în privin ţa lui Pamfil Şeicaru. Re ţinem, în context, c ă I. Ludo, situându-se în 1944 printre declan şatorii holocaustului cultural în România ocupate de către trupele staliniste (vezi M. Ungheanu, Holocaustul culturii române. Ipoteze de sociologie literar ă (1944-1989) , Bucure şti, Editura DBH, 1999, p. 39 şi urm.; Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, coordonatori, Enciclopedia valorilor reprimate. R ăzboiul împotriva culturii române (1944-1989) , I-II, Bucure şti, Editura Pro-Humanitas, 2000, passim ), sus ţinea asemenea monstruozitate de genul c ă ilustrul nostru istoric, unul dintre cei mai mari ai lumii, în noiembrie 1940 „n-a fost ucis. S-a sinucis ... Vinovat numai el e ... Numai el şi ai lui ...” (cf. Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga 1940-1947 , II, Bucure şti, Editura 1000+1 Gramar, 2002, p. 151). Aproximativ în acela şi timp, Mihai Sebastian re ţinea în Jurnalul s ău (la 5 iunie 1944), dup ă o convorbire cu Pamfil Şeicaru: „Tipul e dezgust ător, porcin. Mi-e sil ă şi scârb ă c ă am stat de vorb ă cu el” (cf. Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944 , Bucure şti, Editura Humanitas, 1996, p. 547). Net ăgăduit, comentariile sunt de prisos ... Informa ţii şi comentarii recente despre str ălucitul jurnalist şi istoric care a fost Pamfil Şeicaru, vezi în Caietele Institutului Na ţional pentru Memoria Exilului Românesc, Bucure şti, an. III, nr. 7/decembrie 2006, p. 47-63. 311 constituit şi au r ămas contribu ţii de referin ţă ale unui nepre ţuit tezaur 3 , concretizat în înv ăţă turi şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai pu ţin pentru a ne delecta, îns ă, mai cu seam ă, pentru a afla sugestii, lumini şi ra ţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Pentru istoricul total, care a fost N. Iorga, realitatea factorului geopolitic, cu prec ădere a celui rusesc şi, apoi, sovietic 4 ori investigarea şi interpretarea lui în str ălucitele-i sinteze nu mai reprezint ă, de mult, o noutate. Mai ales c ă savantul a cercetat, în chip special, în anii „cooper ării” politico-militare din vremea celui dintâi r ăzboi mondial 5, evolu ţia raporturilor ruso-române pân ă la şi în 1877-1878 6 , iar, ca str ălucit cronicar de pres ă, îndeosebi în paginile „Neamului Românesc” (1906-1940), a re ţinut şi comentat cu promptitudine dosarul rela ţiilor între Bucure şti şi Sankt Petersburg ori Moscova. Este motivul pentru care, mai jos, vom insista numai asupra a dou ă momente, re ţinând opiniile exprimate în 1921 sau în 1936, la solicitarea expres ă a lui I. Joldea Rădulescu, un ziarist al epocii interbelice, prea pu ţin cunoscut ast ăzi. Vom re ţine, pentru început c ă, aflat în Italia, la 2 februarie 1921 N. Iorga a acordat corespondentului ziarului „Epoca” din Roma interviul intitulat România, Sovietele şi Balcanii 7, pe care ata şatul militar român l-a transmis de îndat ă, în traducere, ministrului de R ăzboi din Bucure şti: „Se g ăse şte la Roma Nicolae Iorga, o personalitate distins ă din România, nu numai ca politician, ca şef al Partidului Na ţionalist Democrat şi ca suflet al Federa ţiunii partidelor din opozi ţiune, dar înc ă ca om de cultur ă, ca profesor de istorie la Universitatea din Bucure şti, autorul mai multe opere, printre care num ărăm Istoria Românilor , Rela ţiunile Veneziei cu Orientul şi Cruciadele .
3 Vezi Gh. Buzatu, Ştefan Lemny, I. Saizu, eds., Eminescu – Sens, timp şi devenire istoric ă, I-II, Ia şi, Editura Universit ăţ ii, 1988-1989; Pamfil Şeicaru, Politica aistoric ă a României , Bucure şti, Editura Elion, 2002. 4 Pe aceast ă tem ă, vezi, recent, volumul Românii între ru şi şi sovietici , num ăr special editat de Centrul de Istorie şi Civiliza ţie European ă al Filialei Ia şi a Academiei Române sub egida Laboratorului de Studii Ruse şi Sovietice din cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucure şti („Europa XXI”, Ia şi, nos. XIII-XIV/2004-2005). 5 De remarcat c ă, în aceea şi perioad ă, N. Iorga s-a aplecat şi asupra raporturilor anglo-române sau franco-române. 6 Cf. Nicolae Iorga, Istoria rela ţiilor române , antologie întocmit ă de Florin Rotaru, traducere Anca Verjinschi, Bucure şti, Editura Semne, 1995, cuprinzând, pentru prima dat ă în române şte, textul integral al micromonografiei Histoire des relations russo-roumaines (Jassy, Editions du Journal „Neamul Românesc”, 1917), p. 157-291. 7 Cf. V. F. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, I. Burlacu, Documente despre N. Iorga în arhivele militare române şti, în Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, eds., N. Iorga. Omul şi opera , II, Bac ău, 1994, p. 213-215. 312
Am avut ast ăzi de diminea ţă o convorbire cu eminentul om (care este şi un vechi amic al Italiei) pe care o reproducem mai jos:
Zvonuri alarmante
L-am întrebat ce este adev ărat din alarm ările care prezint ă România c ă ar fi amenin ţat ă de o invazie bol şevic ă. - Nu trebuie niciodat ă privite ca sigure ştirile telegramelor asupra României care vin din surs ă german ă sau maghiar ă. Noi nu ne-am amestecat niciodat ă în chestiunile interne ale Rusiei. Dac ă ru şii cred c ă regimul actual ar fi favorabil intereselor şi dezvolt ării lor, aceasta este o chestiune care nu ne prive şte pe noi. La noi exist ă un grup oarecare de lucr ători care ader ă la Interna ţionala a III-a şi aceasta este o consecin ţă a întinsei propagande bol şeviste f ăcut ă de nem ţi pe timpul ocupa ţiei, precum şi din cauza situa ţiei economice înr ăut ăţ it ă în timpul şi dup ă r ăzboi. Cea mai mare parte din lucr ătorii no ştri, îns ă, nu vizeaz ă dictatura proletariatului. Ţă ranii, care formeaz ă 9/10 din popula ţia noastr ă, nu urmeaz ă teoriile lui Lenin. Ţă ranii no ştri vin s ă beneficieze acuma de legea de expropriere care a fost votat ă la Ia şi de toate partidele şi de legea de împ ărţire a p ământului asupra c ăreia exist ă un acord. Federa ţiunea Democratic ă, a c ărei şefie o reprezint (format din Partidul Na ţionalist Democrat şi de Partidul Ţă rănist, la care s-au asociat na ţionali ştii şi democra ţii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia), admite numai 100 ha pentru fiecare proprietar (nu pentru fiecare proprietate) şi cu un pre ţ u şor de pl ătit. Guvernul Generalului Averescu care con ţine elemente democratice, în acela şi timp cu reprezentan ţii vechii oligarhii, au întârziat aceast ă lege a împ ărţirii, care trebuie îns ă a fi prezentat ă acum. Noi nu avem un adev ărat bol şevism în ţar ă şi nici nu dorim un r ăzboi contra altora. Pe noi ne dor suferin ţele ru şilor şi primim pe refugia ţi, dar nimic altceva. - Dar m ăsurile militare de care se vorbe şte atât? - Se vorbe şte de o înt ărire a armatei, care nu are îns ă nici un caracter ofensiv. Când am plecat din Bucure şti, ministrul de R ăzboi se întorsese dintr-o inspec ţie în Basarabia şi din acel moment nu se mai f ăcu nimic. Restul este u şor de dedus. Am luat oarecare precau ţiuni necesare, dar, în realitate, nu pot spune c ă exist ă un pericol. Fa ţă de atitudinea guvernului din Moscova se necesit ă atitudini de paz ă.
313
De la Rusia nu avem nimic de cerut şi nici de restituit. Printre bol şevici sunt unii care au vorbit de plebiscit în noile teritorii ale României, îns ă f ără a admite existen ţa armatei române ci existen ţa unei armate bol şevice de ocupa ţiune. Se în ţelege c ă ar fi fost stupid de a se admite acest plebiscit. Rezultatele celor dou ă alegeri aplicând sistemul sufragiului universal a ar ătat [dat] majoritatea reprezentan ţilor na ţionali şi democra ţi şi acesta este un dublu plebiscit.
Mica În ţelegere
- Ce gândi ţi asupra Micii În ţelegeri? - Admit Mica În ţelegere între statele care au interese comune. Nu se poate pretinde, de exemplu, c ă Polonia ar avea acela şi punct de vedere cu Iugoslavia. Toate aceste state doresc a nu se mai reîntoarce sub tirania aquilei austriece sau aceea a aquilei ruse. Dar la baza Micii În ţelegeri ar trebui s ă fie, dup ă p ărerea mea, nu o bucat ă de hârtie mai mult, ci un acord solid pentru o refacere financiar ă şi militar ă mai eficace.
Ideea Micii În ţelegeri a venit de la domnul Bene ş şi a fost apoi interpretat ă de domnule Take Ionescu, dar mai este o alt ă interpretare: este vocea na ţiunilor şi cum na ţiunile nu se ridic ă şi nu se coboar ă de la putere cu mini ştrii, ci r ămân întotdeauna acelea şi, vocea lor este acum [cea] care trebuie să fie ascultat ă. - Dv. nu crede ţi c ă Mica În ţelegere ar fi ceva contra Italiei?
314
- Nu, dup ă ideea lui Bene ş, Mica În ţelegere ar un caracter pur defensiv contra Austriei Habsburgilor, care ar voi s ă revin ă şi pentru iugoslavi nu este decât un mijloc de ap ărare contra unei revendic ări ungure şti. În orice caz, alte preten ţii sârbe nu ar g ăsi sprijin şi în special dac ă ar fi dirijate contra Italiei. Cehii sunt oameni a şa-zi şi de sacru egoism („sacro egoismo”). România nu a intrat în mod oficial în Mica În ţelegere. Pentru moment, se vorbe şte numai de o dorin ţă a domnului Take Ionescu de a lega numele s ău de o oper ă diplomatic ă de propor ţii mari. Genera ţia sa a fost întotdeauna pentru lucrurile mari; genera ţia noastr ă este pentru socoteli mai mici [...]”
***
O dat ă cu trecerea timpului, pe m ăsura evolu ţiei evenimentelor c ătre războiul mondial din 1939-1945 şi c ătre catastrofa României din 1940 şi 1944, nici nu mai ştim cui – celor nominaliza ţi deja sau genera ţiei de aur a anilor ’20- ’40 (Octavian Goga, Gh. I. Br ătianu, I. Petrovici, Simion Mehedin ţi, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P. P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulc ănescu, Sabin Manuil ă, Constantin C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea ş.a.) – s ă-i atribuim paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutal ă”, pe atât de real ă, şi anume c ă, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul pozi ţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evolu ţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu ! Şi, într-adev ăr, mai cu seam ă de la 1812 înainte, oricând vecin ătatea Rusiei a reprezentat pentru politica general ă a Ia şilor şi Bucureştilor, mai apoi a României, o premis ă, o condi ţie şi o rezultant ă, de prea pu ţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca s ă nu spunem o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existen ţei României Mari (1918-1940), c ăreia i-a pus cap ăt prin faimoasele şi brutalele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotriv ă „prieten” şi tutore ideologic (practic st ăpân absolut – pân ă prin ’60) al Bucure ştilor. Despre toate acestea ne vorbe şte, pilduitor, un document inedit 8 , recent descoperit în arhivele „procesului” intentat în 1946 fo ştilor membri ai cabinetului Ion Antonescu 9, mai
8 Valorificat par ţial de noi – cf. Gh. Buzatu, Tradi ţie, încredere, construc ţie: „Românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!” , în vol. România – NATO , II, Negocierea şi ratificarea Protocolului de aderare , coordonator Ilie Manole, Ploie şti, Editura Printeuro, 2005, p. 157-168; vezi şi „Historia”, Bucure şti, nr. 39/2005. 9 Arhiva Consiliului Na ţional pentru Studiul Arhivelor Securit ăţ ii, Bucure şti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154 (Scrisoarea lui I. Joldea R ădulescu c ătre Pamfil Şeicaru, din 23 octombrie 1943, trimis ă în copie şi lui N. Mare ş, fost ministru în 315 precis o lung ă scrisoare (54 pagini dactilografiate), trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de c ătre un confrate, în mod concret un ziarist pe care l-am numit deja – I. Joldea R ădulescu 10 . Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspira ţia ca, întâlnindu-i în împrejur ări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, mareşalul C. Prezan), s ă-i chestioneze, între altele, despre semnifica ţia vecin ătăţ ii Rusiei . A ob ţinut, se în ţelege, f ără dificultate, în replic ă, dezv ăluiri şi preciz ări fundamentale, demne oricând de o antologie. Ca s ă exemplific, voi re ţine c ă, în 1936, neîntrecutul N. Iorga s-a dest ăinuit jurnalistului I. Joldea R ădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atac ă, trebuie s ă opunem Rusiei – dac ă putem, bineîn ţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dac ă aceasta nu se poate, dac ă Europa va fi divizat ă ca în 1914-1918, noi trebuie s ă st ăm deoparte. Altfel, suntem distru şi… Noi trebuie s ă ne ferim ca de foc s ă irit ăm pe ru şi, întâi, fiindc ă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindc ă ru şii sunt ca elefan ţii: nu uit ă niciodat ă. Oricum, trebuie precizat, prin declara ţii oficiale şi prin pres ă, c ă n- avem nimic cu poporul rusesc, c ă ceea ce avem este cu regimul bol şevic, care ne amenin ţă lini ştea şi siguran ţa intern ă”. Cu un alt prilej, dup ă dezastrul grani ţelor r ăsăritene în iunie 1940, mare şalul C. Prezan, unul dintre coautorii victoriilor r ăsun ătoare din 1917-1919, şi-a exprimat dezacordul fa ţă de propunerea ca România s ă fi intrat în r ăzboi pentru a respinge notele ultimative ale lui Molotov privind Basarabia şi Bucovina de Nord, motivând c ă „ar fi fost o mare gre şeal ă… Am fi fost zdrobi ţi şi amenin ţaţi s ă pierdem, poate, şi mai mult. Cred c ă ru şii atâta a şteptau: s ă fie provoca ţi ca s ă ne ocupe” . Îns ă şansa i-a surâs, cu adev ărat, lui I. Joldea R ădulescu în 1927, când, la Bucure şti, l-a primit premierul în func ţie al României, nimeni altul decât I. I. C. Br ătianu. Era cu pu ţin timp înainte de sfâr şitul nea şteptat al marelui b ărbat de stat, unul dintre fondatorii şi c ălăuzitorii marcan ţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existen ţă . Dac ă insist ăm asupra gândurilor m ărturisite de I. I. C. Br ătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o facem întrucât suntem convin şi c ă România, aflat ă şi ast ăzi pe o nou ă turnant ă a istoriei sale, este în cabinetul Antonescu). Vezi r ăspunsul şi comentariile lui N. Mare ş (din 5 noiembrie 1943) la gestul lui I. Joldea R ădulescu, din 5 noiembrie 1943 (idem, vol. 13, filele 18- 20). I. Joldea R ădulescu a beneficiat în anii r ăzboiului de rela ţia cu Mihai Antonescu. Anterior r ăzboiului, el se manifestase ca un adept al lui M. Manoilescu, publicând între altele: Ţă rănimea în statul na ţional-corporatist (Statul breslelor) (Bucure şti, Tip. Universul, 1934, 22 p.). În ceea ce-l prive şte pe N. Mare ş, acesta s-a dovedit, ulterior, deficitar la capitolul moral, din vremea ce în 1946 avea s ă prezinte coresponden ţa cu I. Joldea R ădulescu „Tribunalului Poporului” drept prob ă a atitudinii sale ... anti- antonesciene! 10 În anii r ăzboiului, el a editat diverse ziare şi chiar a beneficiat de solicitudine din partea autorit ăţ ilor antonesciene. 316 situa ţia când nu poate şi nici nu trebuie s ă-şi îng ăduie experimente diplomatice ori s ă ignore pildele şi îndemnurile ante-merg ătorilor no ştri ilu ştri, fie ei fondatori de ţar ă, fie creatori şi propov ăduitori ai curentului permanent al opiniei publice na ţionale. Cu precizarea c ă, în func ţie de momentul, de con ţinutul şi de adresa dezv ăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Br ătianu (1864-1927), vom re ţine pentru cititor câteva din pasajele cele mai semnificative pe tema enun ţat ă din interviul acordat în 1927, de premierul României, ziaristului … de ocazie, care, totu şi, a fost I. Joldea R ădulescu. Men ţion ăm, o dat ă în plus, c ă textul este inedit, iar întreb ările din paranteze apar ţin reporterului de la 1927: „I. I. C. Br ătianu – Ştiu c ă şi al ţii fac sfor ării ca ru şii s ă ne recunoasc ă grani ţa dinspre Răsărit; le-am f ăcut şi eu. Nu zic c ă e r ău, dar nu e nici bine, fiindc ă aceast ă recunoa ştere ob ţinut ă, ne vom culca pe roze şi vom uita de eterna primejdie ruseasc ă…” . La întrebarea ce era de f ăcut? , Br ătianu a observat: „ Nimic altceva decât s ă ne men ţinem mereu pe linia politic ă a alian ţei cu Anglia şi Fran ţa; orice deviere, cât de mic ă, de la aceast ă alian ţă , ne va fi fatal ă; cum ne-ar sim ţi că ne îndep ărt ăm de protectorii no ştri pentru a-i înlocui cu al ţii, sau c ă rămânem singuri, ru şii ne vor ataca…” . În asemenea situa ţie, a intervenit Joldea Rădulescu, se impunea s ă le r ăspundem ru şilor? – drept care Ionel Br ătianu a replicat ferm: „ … Nu; dac ă voi fi eu la guvern, nu vom r ăspunde; dac ă vor fi al ţii şi ace ştia vor comite gre şeala s ă r ăspund ă, î ţi spun de pe acum ce se întâmpl ă: vom fi zdrobi ţi şi îns ăş i fiin ţa statului va fi în primejdie de moarte. Ru şii ne vor cople şi cu num ărul şi ne vor invada întregul teritoriu. Suprema în ţelepciune recomand ă s ă nu ne batem niciodat ă, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coali ţia. Fiindc ă odat ă terminat r ăzboiul, prietenii de arme se vor întoarce acas ă, iar noi vom r ămâne iar ăş i singuri, fa ţă -n fa ţă cu haotica, n ăucitoarea amenin ţare. Vecin ătatea cu Rusia – iat ă principiul de la care trebuie s ă porneasc ă nu numai politica noastr ă spre R ăsărit, dar toat ă politica noastr ă extern ă. Vecin ătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinit ăţ ile rasiale sau culturale, nu interesele economice comand ă politica noastr ă extern ă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi d ă mai mult ă certitudine c ă m ă va ap ăra contra Rusiei, dar nu cu armele, c ăci sor ţii unui r ăzboi cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternic ă armat ă din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alian ţelor; din momentul în care s-a dezl ănţuit r ăzboiul, partida poate fi socotit ă ca pierdut ă…” . Jurnalistul nu s-a dat b ătut, oferind exemplul r ăzboiului Crimeii, tem ă care nu-i era necunoscut ă premierului de la Bucure şti. „ … Crimeea – a dezvoltat Br ătianu – a fost un succes pentru alia ţi, fiindc ă ru şii erau condu şi atunci de un ţar care nu-nv ăţ ase nimic din strategia lui Alexandru I. Dac ă ru şii se retrag în interiorul ţă rii, sunt
317 imbatabili. Armata rus ă nu poate fi înfrânt ă decât de acela care va şti sau va reu şi s-o atrag ă în afar ă de frontierele Rusiei!” 11 . Între cei chestiona ţi de I. Joldea R ădulescu, nu putea s ă lipseasc ă Constantin Stere însu şi, în 1930-1931. Potrivit „Marelui Basarabean”, care a avut un rol proeminent în politica României în 1914-1918, el fusese convins c ă, la sfâr şitul primului r ăzboi mondial, Rusia ar fi fost zdrobit ă, fiind eliminat ă de pe scena european ă pe cel pu ţin ... o sut ă de ani! Nu fusese a şa, întrucât, de fapt, Rusia ie şise regenerat ă din conflagra ţie, probabil pentru c ă imperialismul ţarilor a fost preluat şi amplificat de Kremlinul Ro şu12 . Potrivit lui N. Iorga, la care propun s ă revenim, problema Rusiei bol şevice trebuia tratat ă în context. El s-a declarat în acord cu Berdiaev, opinând că bol şevismul reprezenta „un fenomen sufletesc specific rus, care nu poate – şi, ad ăug ăm noi, în 1990-1991, istoria a confirmat-o, nici nu a fost finalmente ! – distrus cu tunul” 13 . Totodat ă, cine putea mai bine – ne întreb ăm – s ă circumscrie în context problema Basarabiei? S ă-l urm ărim, a şadar, pe N. Iorga: „... Basarabia ne-a picat în gur ă ca o par ă m ălăia ţă , care îns ă ne-a r ămas în gât. N-o s-o putem înghi ţi decât dac ă cineva ne va da o puternic ă lovitur ă de pumn în ceaf ă [...] N-o putem asimila decât dac ă o zguduire social ă intern ă ne determin ă, vrând-nevrând, s ă accept ăm un regim politic care convine structurii şi vecin ătăţ ii sale cu Rusia [...] Dar nici dac ă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti s ă punem între Rusia şi noi barajul unei alian ţe care s ă-i ţie pe ru şi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furc ă. Pân ă atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care îns ă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic” 14 . Prognoza istoricului s-a dovedit corect ă: în iunie 1940 sfâr şitul Basarabiei române a inaugurat procesul dezintegr ării României Mari! Tot în anul 1936, o dat ă cu N. Iorga, I. Joldea R ădulescu s-a întâlnit cu Poklewski-Koziel, fostul ministru al lui Nicolae al II-lea la Bucure şti, unde a rămas dup ă revolu ţia bol şevic ă. Fostul diplomat ţarist constata c ă, la momentul respectiv, România nu mai putea conta în Europa, dintre cei mari, decât pe Marea Britanie şi Fran ţa, ne-excluzând posibilitatea ca, „în clipa când acestea vă vor l ăsa din bra ţe, pute ţi s ă v ă face ţi testamentul” 15 . Nu aveau s ă mai conteze, atunci, nici Germania şi nici Mica În ţelegere... De ce Germania – nu, s- a ar ătat intrigat Joldea R ădulescu. Considerentele expuse de Poklewski-Koziel s-au dovedit calificate: „... Germania? Germania singur ă ar putea s ă înfrunte Rusia, dar n-o va bate niciodat ă. Aceasta nu s-ar putea întâmpla decât dac ă:
11 Arhiva CNSAS, fond 40 010, dosar 13. 12 Ibidem, f. 116. 13 Ibidem, f. 119. 14 Ibidem . 15 Ibidem , f. 121. 318 sau Germania va fi ajutat ă de Anglia şi Fran ţa, ceea ce e exclus; sau Rusia nu va fi ajutat ă de Anglia şi Fran ţa, ceea ce e pu ţin probabil. Fiindc ă, atunci când se va dezl ănţui r ăzboiul, el va deveni iar ăş i un conflict european, dac ă nu chiar mondial. Rivalit ăţ ile dintre marile puteri vor salva Rusia” 16 . În context, recomand ările diplomatului s-au dovedit ferme şi inspirate, confirmate integrale de evolu ţiile europene dintre 1937 şi 1947: „S ă nu ie şiţi de sub tutela Angliei şi Fran ţei; s ă nu provoca ţi; în cazul când sunte ţi ataca ţi, s ă v ă retrage ţi frumu şel în cort şi s ă a ştepta ţi; dac ă Anglia şi Fran ţa înving, ve ţi fi salva ţi; dac ă aceste dou ă mari puteri vor fi înfrânte, s ă v ă supune ţi soartei şi s ă aştepta ţi alte câteva decenii sau secole, pân ă [ce] o împrejurare v ă favorizeaz ă s ă v ă recupera ţi ceea ce a ţi pierdut. În general, sfatul meu, pe care l-am dat tuturor oamenilor politici români, este s ă evita ţi pe cât posibil de a participa la un conflict armat contra Rusiei, chiar al ături de al ţii. L ăsa ţi pe cei mari s ă se bat ă între ei, nu v ă amesteca ţi, sta ţi departe, cât mai departe şi cât mai mult timp departe...” 17 . Totodat ă, cel intervievat n-a ocolit, dimpotriv ă, problema Basarabiei, prevestind că URSS va interveni, la o „conjunctur ă favorabil ă”, pentru a recupera teritoriul dintre Prut şi Nistru, chiar printr-un atac militar 18 , iar România nu se va putea ap ăra. De ce? Întrucât cu Rusia – argumenta Poklewski-Koziel, ca şi cum ar fi expus oficial punctul de vedere al Kremlinului stalinist – „nu se poate bate oricine. Vrei s ă ştii p ărea mea sincer ă? V-aţi m ărit prea mult fa ţă de puterile dv. morale... Şi, ca s ă pute ţi p ăstra aceast ă mo ştenire extrem de grea, ar trebui s ă ave ţi altfel de oameni, şi nu-i aveţi (subl. ns.)” 19 . De asemenea, I. Joldea R ădulescu a convorbit de-a lungul anilor cu ziaristul T. Pisani 20 , cu Ion Incule ţ, în toamna anului 1940, dup ă pr ăbu şirea României Mari 21 , şi cu un fost diplomat, al c ărui nume nu-l comunic ă şi nici nu cutez ăm s ă-l b ănuim, f ără riscul de a ne în şela profund. Era tot în toamna anului 1940, iar Bucure ştii, din naivitate, se îmbarcase pe aceea şi nav ă cu Germania lui Adolf Hitler, care, aprecia interlocutorul necunoscut şi neb ănuit, deja ... pierduse războiul 22 . O situa ţie în care era preferabil s ă fi fost extrem de prev ăzători, s ă ne fi ţinut – a şa cum recomandase, dac ă ne amintim, şi Poklewski-Koziel – mult departe. Iar fa ţă de Rusia, continua diplomatul în cauz ă, nimic nu se impunea decât „o pruden ţă f ără seam ăn..., o aten ţie încordat ă asupra tuturor mi şcărilor
16 Ibidem , f. 122. 17 Ibidem . 18 Ibidem . 19 Ibidem . 20 Ibidem , f. 124. 21 Ibidem. Acesta, într-un moment în care Bucure ştii se orientaser ă deja spre Axa Berlin-Roma-Tokio, ar fi declarat: „Cu ru şii nu te po ţi bate... Ru şii vor da mult de lucru Europei; ceea ce au f ăcut acum cu noi e numai începutul . Vei vedea, vei vedea...”. 22 Ibidem , f. 126. 319 sale, sfor ţă ri continue pentru a p ăstra cu ea raporturile cele mai bune cu putin ţă şi, în sfâr şit, grija de a r ămâne cât mai departe de vreun conflict militar cu Rusia sau de a participa al ături de al ţii, oricine ar fi ei, la un asemenea conflict” . I. Joldea R ădulescu ne asigur ă c ă diplomatul ar fi conchis: „Nu bol şevismul constituie primejdia moral ă care ne pânde şte, ci Rusia. Rusia, pur şi simplu ”23 .
***
O concluzie se impune. Şi, în prima ordine, trebuie s ă avem în vedere cu prioritate momentul când I. Joldea R ădulescu şi-a redactat scrisoarea c ătre Pamfil Şeicaru, din care, tot pe atunci, i-a trimis o copie şi inginerului N. Mare ş, care, la „procesul” din mai 1946 al echipei lui Ion Antonescu, a înaintat-o autorit ăţ ilor. F ără nici o îndoial ă, cu scopul de a fi dovedit c ă el, ca fost demnitar ministerial al mare şalului, ar fi p ăstrat contacte cu cei care se pronun ţaser ă împotriva R ăzboiului din R ăsărit. Textul lui Joldea R ădulescu, datând din 17 octombrie 1943, intervenea în clipa în care soarta R ăzboiului din R ăsărit fusese decis ă, astfel c ă, net ăgăduit, expeditorului îi era mai lesne s ă se pronun ţe asupra deznod ământului previzibil. Aceasta de şi Joldea R ădulescu îl asigura pe destinatar c ă „sfâr şitul r ăzboiului este înc ă departe” 24 . Totu şi, aprecia tot Joldea Rădulescu, cel pu ţin pentru România finalul „se traduce prin dezastrul nostru sigur; iar din punct de vedere strict politic înseamn ă nici mai mult nici mai pu ţin decât o sinucidere” 25 . De unde şi concluzia finală, neiert ătoare, lesne de formulat în octombrie 1943, dar imposibil de admis în 1940-1941. „Nu trebuia – a conchis I. Joldea R ădulescu – să intr ăm în r ăzboi ”26 . Totul era, aparent, cât se poate de clar, de şi în judecarea esen ţei faptelor survenite lipsea – în chip surprinz ător ori, cine ştie, pentru c ă a şa impunea demonstra ţia (?) – un factor determinant: dar dac ă r ăzboiul era purtat pentru eliberarea unor teritorii române şti ?! Se impune, în alt ă ordine, ca declara ţiile liderilor politici, militari şi diplomatici în forma comunicat ă de I. Joldea R ădulescu s ă fie coroborate şi cu alte surse . În nici un caz, nu trebuie s ă r ămânem la un singur izvor , scrisoarea examinat ă din octombrie 1943. Nu putem ignora riscul ca I. Joldea R ădulescu s ă fi impus spiritul timpului prezent (octombrie 1943) declara ţiilor generale sau speciale smulse liderilor chestiona ţi în r ăstimpul 1927-1940. Caz în care se impune s ă încheiem cum c ă declara ţiile erau frumoase şi utile, dar ... ireale. Ceea ce schimb ă multe, dac ă nu cumva complet, datele problemei . Nu îns ă şi esen ţialul, şi anume c ă în epoca modern ă ne-a preocupat şi trebuie s ă ne
23 Ibidem , f. 127. 24 Ibidem . 25 Ibidem . 26 Ibidem . 320 preocupe ori şicând vecin ătatea Rusiei, rolul şi locul, destinul factorului rusesc în politica de ansamblu a României eterne . Pe de alt ă parte, problema nu s-a aflat, mai pu ţin, în aten ţia lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor s ăi. Din contr ă, a ocupat un rol predominant în strategia mare şalului, care a ales calea r ăzboiului al ături de Ax ă contra URSS şi a restului Na ţiunilor Unite. Din considerente, care, şi acelea, trebuie avute în vedere, cum a şi fost cazul 27 . Ajungem, în sfâr şit, la concluzia c ă numai aparent, potrivit relat ării lui I. Joldea R ădulescu, Mare şalul Antonescu pare s ă fi ignorat, în politica sa general ă ce a condus la r ăzboiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnifica ţia profund ă, cu caracter de permanen ţă , a factorului rus . Imposibil de admis, fie numai dac ă avem în vedere educa ţia şi experien ţa Mare şalului. Dar, sub acest raport, preciz ările ce s-ar impune sunt ample şi numeroase, ele neintrând în tema investiga ţiei noastre. Oricum, nu putem ignora preciz ările pe care Antonescu le-a formulat, în decembrie 1942, la solicitarea jurnalistului italian Lamberto Sorrentini, în sensul c ă „... mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea c ă r ăzboiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţă rii mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub amenin ţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia,
27 Vezi, de exemplu, Petre Mihail Mih ăilescu , România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagr ă, Bucure şti, 1944; general Platon Chirnoag ă, Istoria politic ă şi militar ă a r ăzboiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944 , edi ţia a IV-a, Ia şi, Editura Fides, 1998. Motivând angajarea României în R ăzboiul din R ăsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Her ţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizit ă de rămas bun, Grigore Gafencu, întrebat de liderul diploma ţiei sovietice ce c ăuta România în tab ăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce m ă prive şte, nu pot avea fa ţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adic ă de soldat al ţă rii mele. S ă-mi fie îng ăduit în aceast ă calitate s ă-mi exprim p ărerea de rău c ă, prin politica lui urmat ă în timpul din urm ă, guvernul sovietic nu a f ăcut nimic pentru a împiedica între ţă rile noastre durerosul deznod ământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei p ărţi din vechea Moldov ă, despre care am avut prilejul s ă vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin înc ălcarea teritoriului nostru, prin actele de for ţă care au intervenit pe Dun ăre [...], Uniunea Sovietic ă a distrus în România orice sim ţă mânt de siguran ţă şi de încredere şi a stârnit îndrept ăţ ita team ă c ă îns ăş i fiin ţa statului român este în primejdie. Am c ăutat atunci un sprijin în alt ă parte [...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chez ăş ie de siguran ţă şi de pace, acoperire fireasc ă şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dat ă, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urm ările acestei nenorociri care a dus acum la un r ăzboi între cele dou ă popoare care niciodat ă în istorie nu au luptat unul împotriva altuia ” (apud Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941 , Bucure şti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231). 321 comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfâr şitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate s ă ajung ă acolo numai traversând sau înghi ţind România […] Eu nu fac un joc de tri şor, ca vecinii mei unguri, visând pr ăbu şirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive s ă se team ă de Rusia. Noi avem. Noi ştim c ă du şmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, c ărora Stalin le-a r ămas credincios şi [pe care], trebuie s ă recunoa ştem, îi continu ă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înve şmântându-se ast ăzi în comunism, înainteaz ă în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi col ţii dup ă o zdrean ţă ro şie, atrage masele de muncitori şi ţă rani. Eu voi arunca în r ăzboi, spre a-i z ăgăzui pe ru şi, toate for ţele pe care voi izbuti s ă le înarmez, convins c ă acesta este supremul bine pentru România: z ăgăzuirea ru şilor…” 28 . Ulterior, în pragul sfâr şitului de la 23 august 1944, Mare şalul nu şi-a modificat viziunea, nici chiar în momentul alegerii între război sau pace (respectiv, armisti ţiu) . Ne referim la faptul c ă, în ultima sa întrevedere cu Ion Mihalache, în seara de 22-23 august 1944, când liderul PN Ţ i-a sugerat ca, a doua zi, s ă mearg ă la Palat, s ă discute cu regele Mihai I, admi ţând s ă semneze el armisti ţiul, Ion Antonescu a etalat unul dintre factorii esen ţiali care contraziceau toate calculele avansate de preopinentul s ău. Dar este preferabil s ă re ţinem din faimoasele Însemn ări din celul ă, a şternute de Antonescu în ceasurile imediat urm ătoare arest ării sale în dup ă-amiaza de 23 august 1944, un pasaj exemplar în demonstra ţia noastr ă: „Vecin ătatea Rusiei, reaua ei credin ţă fa ţă de Finlanda, Ţă rile Baltice şi Polonia, experien ţa tragic ă făcut ă de al ţii, care au c ăzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, m ă dispenseaz ă s ă mai insist ” 29 – a punctat şeful statului român ca r ăspuns la sugestia lui I. Mihalache de-a se încrede, o dat ă mai mult, în asigur ările şi propunerile Moscovei pentru un armisti ţiu direct URSS – România ale Moscovei , încurajate în epoc ă, cum se ştie, de c ătre anglo-americani. S ă ne fie îng ăduit, în context, s ă apreciem c ă, în fundamentul ei, problema, atunci, ca şi în trecut ori ca acum, era în vizor. În fond, problema atitudinii României fa ţă de asigur ările Marelui Aliat de la R ăsărit s-a pus oricând în timpurile moderne. Încheierea nu poate fi decât una singur ă: Net ăgăduit, ÎNCREDEREA şi GARAN ŢIA BUNELOR INTEN ŢII constituie prioritatea absolut ă care a fost, este şi r ămâne pe agenda raporturilor româno-ruse. Iar aceasta, f ără îndoial ă, dup ă tot ceea ce experien ţele veacurilor precedente au cl ădit şi n ăruit, precum doar în pagini de balad ă, cu atâta sârguin ţă !
28 Cf. Gh. Buzatu, coordonator, Mare şalul Antonescu la judecata istoriei , Bucure şti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379. Textul integral al interviului a fost editat de istoricul Mihai Pelin (cf. „Independent”, Bucure şti, 15 mai 2001, p. 5). 29 Ibidem, p. 291. 322
Poate s ă apar ă cât se poate de straniu, dar Mare şalul Antonescu a intuit evolu ţia evenimentelor. În anume privin ţe, cu o precizie de-a dreptul şocant ă. Astfel, pentru a r ămâne în contextul precizat, Antonescu, r ăspunzând ziaristului italian deja men ţionat Lamberti Sorrentino la 26 ianuarie 1943, deci într-un moment decisiv şi fatal pentru soarta marii conflagra ţii din 1939-1945 (finalul bătăliei de la Stalingrad), i-a dezv ăluit, la insisten ţele acestuia, în ce consta – fa ţă de posibilitatea rat ării victoriei – încrederea sa în destinul ţă rii şi al poporului român, cu alte cuvinte care r ămânea marele s ău secret ? Vom prefera, se în ţelege, s ă re ţinem din interviul acordat italianului şi ap ărut cu o întârziere de 40 de ani: „Spre a îndulci afectarea, relata italianul, am întrebat [pe Mare şal]: - Şi dac ă, totu şi, pierde ţi r ăzboiul? - La timpul potrivit, imensul sacrificiu al celor căzu ţi ast ăzi va salva tot ce se poate salva din România de mâine. - M ă scuza ţi, domnule Mare şal, nu în ţeleg. - Am informa ţii secrete despre comuni ştii români emigra ţi la şcoala de la Moscova. Sunt subjuga ţi de o nebun ă, Ana Pauker, care şi-a vândut sufletul lui Stalin şi le impune compatrio ţilor s ă vorbeasc ă ruse şte, chiar şi între ei, sus ţinând c ă limba român ă e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea sublim ă a lui Tolstoi. Pierzând noi r ăzboiul, acei emigran ţi îndoctrina ţi şi fanatici î şi vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României. Absorbit de gânduri, sprijinindu-şi b ărbia cu mâna dreapt ă, t ăcea. Am îndr ăznit s ă curm t ăcerea aceea: - Şi atunci? S-a ridicat, s-a plimbat în jurul mesei, a revenit aproape de mine, privindu-mă drept în ochi, şi mi-a spus, scandând cuvintele: - Şi atunci, amintirea p ărin ţilor mor ţi acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei şi comuni şti, s ă se p ăstreze români şi s ă vorbeasc ă române şte şi s ă r ămân ă, cu fruntea sus, descenden ţi ai coloni ştilor lui Traian: latini, nu slavi. Acesta este secretul dvs., domnule Mare şal? - Dac ă vre ţi, e secretul meu. V ă propune ţi s ă scrie ţi despre întâlnirea noastr ă? - Nu pot s ă n-o fac. Dac ă se va afla c ă am vorbit – am privit spre ceas – dou ă ore cu Mare şalul Antonescu, şi a ş refuza s ă scriu despre asta, a ş r ămâne şomer. Ave ţi încredere, voi scrie numai ceea ce nu va displace…” 30 . Cuvintele Mare şalului Antonescu, din perspectiva evolu ţiei postbelice a României, se impun aten ţiei istoricilor aviza ţi.
30 Cf. „Independent”, Bucure şti, 15 mai 2001, p. 5. 323
***
Dup ă cum s-a consemnat, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice, s-au pronun ţat constant şi f ără rezerve în privin ţa rolului factorului rusesc ori sovietic asupra orient ării de ansamblu ale Ţă rilor Române şi, ulterior, ale României în rela ţiile interna ţionale.
Nu excludem posibilitatea ca I. Joldea R ădulescu s ă fi impus spiritul timpului prezent (octombrie 1943) declara ţiilor generale sau speciale smulse liderilor chestiona ţi în r ăstimpul 1927-1940. Caz în care se impune s ă încheiem noi cum c ă declara ţiile erau frumoase şi utile, dar ... ne-reale. Ceea ce schimb ă multe, dac ă nu cumva complet, datele problemei . Nu îns ă şi esen ţialul, şi anume c ă în epoca modern ă ne-a preocupat şi trebuie s ă ne preocupe ori şicând vecin ătatea Rusiei, rolul şi locul, destinul factorului rusesc 31 în politica de ansamblu a României eterne . Pe de alt ă parte, problema nu s-a aflat, mai pu ţin, în aten ţia lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor s ăi. Din contr ă, a ocupat un rol predominant în strategia Mare şalului, care a ales calea r ăzboiului al ături de Ax ă contra URSS şi a restului Na ţiunilor Unite. Din considerente, care, şi acelea, trebuie avute în vedere, cum a şi fost cazul 32 . Pentru a încheia, se impune a sintetiza: a devenit o realitate istoric ă indiscutabil ă, stabilit ă cu precizie şi recunoscut ă în consecin ţă , în temeiul cercet ărilor savan ţilor de pretutindeni şi de oricând, atest ă c ă românii, rezultat al
31 Cristian Sandache, Europa dictaturilor şi originile r ăzboiului româno- sovietic, Bucure şti, Editura Militar ă, 2007, p. 137/360. 32 Cf. Petre Mihail Mih ăilescu , România în calea imperialismului rus, passim . 324 unei evolu ţii de dou ă ori milenare, beneficiaz ă de un avantaj de care au dispun mai pu ţine popoare ca rod al prezen ţei lor în istorie – persisten ţa lor, necontenit ă şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, în îns ăş i vatra lor str ămo şeasc ă. A fost şi a rămas un fapt remarcabil, care şi-a pus amprenta asupra devenirii şi împlinirii noastre ca unul dintre popoarele fondatoare ale b ătrânului continent, determinându-i comportamentul şi caracterul, calit ăţ ile şi defectele, ca s ă nu mai vorbim c ă şi-a legat profund soarta de aceste meleaguri, pe care, st ăpânindu-le şi influen ţându-le, şi-a asumat, natural, riscul unor influen ţe defel nesemnificative. De altfel, cum este bine cunoscut, crea ţia popular ă, de cea mai înalt ă calitate literar ă şi valoare istoric ă, vorbind obsesiv despre „ codrul frate cu românul ”, surprindea tocmai o atare realitate, c ăreia ulterior unul dintre mae ştrii filosofiei moderne, l-am numit pe Petre Ţuţea , avea s ă-i dea noi valen ţe atunci când a opinat c ă istoria noastr ă reprezint ă, în primul rând, geografie . În context, trebuie s ă re ţinem c ă, cu mai multe secole înainte, cronicarul Grigore Ureche îi plasase în chip justificat pe români ca situându-se – prin tot ceea ce au fost şi, ad ăug ăm noi, în perspectiva desf ăş ur ărilor ce aveau s ă urmeze pân ă la acest început de veac şi de mileniu – „ în calea tuturor r ăut ăţ ilor ” ... Este semnificativ c ă, mai cu seam ă în cursul veacului trecut, conflictele locale sau generale (cele dou ă conflagra ţii mondiale sau „r ăzboiul rece”), care n- au ocolit România, au pus şi repus în discu ţie, adeseori pân ă la exagerare rolul factorului geopolitic în determinarea evolu ţiei unei zone şi, cu atât mai lesne, a istoriei unor popoare, în spe ţă a românilor. N-a fost întâmpl ător c ă, în interven ţia sus ţinut ă în fa ţa Congresului Interna ţional de Ştiin ţe Istorice de la Zürich (1938), N. Iorga , neîntrecutul nostru polihistor şi unul dintre cei mai mari ai lumii, a surprins rostul permanen ţelor identificate în cei trei factori determinan ţi ai trecutului nostru – na ţiunea ( rasa , în accep ţiunea savantului), ideea şi pământul . „ Este incontestabil ... – a relevat str ălucitul istoric – că ... mediul natural f ăure şte, încet, dar neîncetat rasa, prin multele lui influen ţe, de care nimeni nu poate sc ăpa şi prin ceea ce, p ătrunzând în fiecare moment în suflete, ajunge s ă transforme şi înf ăţ işarea fizic ă a omului. Creatori ai semin ţiilor umane, pe care continu ă s ă le modeleze cu drag, p ământul şi cerul dau încetul cu încetul un alt aspect exterior, acoperind acela şi fond moral, fiin ţei omene şti ”. Cazul evolu ţiei ulterioare a României, în prima etap ă a conflagra ţiei din 1939-1945, a fost întru totul elocvent şi acesta a fost, desigur motivul pentru care problema s-a instalat deopotrivă în aten ţia speciali ştilor şi a opiniei publice, astfel c ă dezbaterile continu ă. În anii 1940-1942, profesorii Simion Mehedin ţi, I. Simionescu, Gh. I. Br ătianu, I. Conea sau Horia I. Ursu au investigat şi dezv ăluit resorturile pozi ţiei României la frontiera oriental ă a Europei. Sub acest aspect, în 1941, profesorul Horia I. Ursu, în sinteza Bastionul de r ăsărit al Europei: Poporul Român, a eviden ţiat cum „ configura ţia geografic ă a ţinutului m ărginit de trei fluvii europene – Dun ărea, Nistrul şi Tisa –, ţinut de 325 organic ă întruchipare geopolitic ă, având în mijlocul s ău fort ărea ţa natural ă a platoului transilv ănean, a determinat dezvoltarea unui popor ale c ăror origini se pierd în negurile îndep ărtate ale istoriei, dar a c ărei existen ţă a devenit o permanen ţă a acestor meleaguri ”. SUNT CONCLUZII PE CARE CONVEN ŢIA DE ARMISTI ŢIU DIN 1944 ŞI TRATATUL DE PACE DIN 1947 IMPUSE ROMÂNIEI, IGNORÂNDU-LE, AU CONFIRMAT DEOSEBIREA ESEN ŢIAL Ă CE EXIST Ă ÎNTRE ST ĂRILE DE PACE REALE ŞI APARENTE , LA CARE FAC TRIMITERE AUTORII UNEIA DINTRE SINTEZELE FUNDAMENTALE CONSACRATE FENOMENULUI 33 . IAR, DAC Ă AVEM ÎN VEDERE C Ă NEGOCIEEREA ŞI SEMNAREA TRATATELOR CU ITALIA, ROMÂNIA, FINLANDA, UNGARIA ŞI BULGARIA A COINCIS CU IZBUCNIREA „R ĂZBOIULUI RECE” DINTRE ÎNVING ĂTORII DIN 1945, REPREZENTÂND CHIAR UN COROLAR AL ACESTUI CONFLICT FĂRĂ SEAM ĂN ŞI F ĂRĂ EGAL ÎNTRE „CEI MARI”, PUTEM APRECIA C Ă FINALMENTE S-A INSTALAT O PACE ARMAT Ă, CARE TRIMITE LA SITUA ŢIA EXISTENT Ă ÎNTRE 1871 ŞI 1914, CE A PRECEDAT ŞI A CONDUS NEMIJLOCIT LA CONFLAGRA ŢIA GENERAL Ă DIN 1914-1918. CÂT PRIVE ŞTE TRATATUL DE PACE CU ROMÂNIA, ÎN CIUDA FAPTULUI C Ă ESTE ÎN VIGOARE ŞI AST ĂZI ŞI TOATE STATELE INTERESATE, INCLUSIV ROMÂNIA, SE DECLAR Ă ANTIREVIZIONISTE, ESTE BINE S Ă RE ŢINEM C Ă EL, CEL DINTÂI, A FOST REVIZUIT CHIAR DIN START, ÎN 1948, ATUNCI CÂND BUCURE ŞTII AU TRANSMIS URSS, PRINTR-UN SIMPLU PROCES- VERBAL, INSULA ŞERPILOR 34 .
33 Cf. John Wheeler-Bennett, Anthony Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, London, Macmillan, 1972, passim. 34 Vezi Romulus Sei şanu, Dobrogea. Gurile Dun ării ţi Insula Şerpilor. Schi ţă monografic ă. Studii şi documente, Ia şi, Editura Moldova, 2004, p. 87-100; Dominu ţ Pădurean, Insula Şerpilor, Constan ţa, Tipografia Muntenia, 2004, p. 341 şi urm.; idem, Statutul juridic al Insulei Şerpilor. Hot ărârea Cur ţii Interna ţionale de Justi ţie de la Haga (3 februarie 2009) privind zonele economice exclusive şi platoul continental al României şi Ucrainei în Marea Neagr ă, I-II, în „Dacoromania”, Alba Iulia, nos. 43 şi 44/2009; Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale Parlamentului României, edi ţia a II-a, Ia şi, Editura Moldova, 2006, passim. 326