REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL X i APRILIE 1943 Nr. 4

D. CARACOSTEA Balada zisă istorică 3 CAMIL PETRESCU .... Transcendentalia . Y^T: >. 24 Prof. Dr. EDUARD SPRANGER Izvoare de energie sufletească în timp de război 33 V. VOICULESCU . . . Versuri 38 MIHAI BENIUC . . . Versuri 4° ION PILLAT ..... Dintr'un jurnal de vară 42 ANIŞOARA ODEANU Noaptea creaţiei . 50 CONSTANTIN NOICA Şantierul vieţii în gândirea luiKolbenheyer 69 PETRU MANOLIU . . Versuri 76 E. C. CRĂCIUN . . . Chemare 79 CARLO BATTISTI . . Reflexe lexicale italiene în vocabularul european . 81 ŞTEFAN STANESCU Cavaler de Răsărit 104 Dr. VICTOR PREDA . Aspectul seroetnic al populaţiei transil­ vănene 107 TRAIAN CHELARIU . Intre vraişti şi noi 112 OVIDIU PAPADIMA . Poezia şi războiul de azi ...... 114 ION LUCA Versuri 133 PETRU COMARNESCU Călătoriile lui D. Golescu şi C. Drăguşanu 135 N. DAVIDESCU . . . Din ciclul « Ţara Românească » . . . . 153 D. CARACOSTEA . . Gabriel Donna ,

TEXTE ŞI DOCUMENTE

VICTOR SLĂVESCU .... România la expoziţia universală din 1862 163

COMENTARII CRITICE VASILE NETEA IlarieChendi ziaristul şi omul politic (II) 178 ION ŞIUGARIU Viaţa poeziei -191

CRONICI 'JURNAL BERLINEZ de D. C. Amzăr; O CREATOARE DE DANS ROM­ NESC : FLORIA CAPSALI de Ştefan Ionescu ; CE VREA SĂ FIE « TINERETUL FRANŢEI » (II) de Costin I. Murgescu; UN ARTIST ITALIAN LA CURTEA DOMNITORULUI CAROL de Giuseppe Sabbarese ; DIN LITERATURA SLOVACĂ DE AZI de P. Olteanu

REVISTA REVISTELOR străine — româneşti

NOTE Tragicul faptei şi tragicul cunoaşterii — Alexandru Marcu^ Aspecte italiene — Sânge românesc pentru lumea nouă — «Izvoare de filosofic» — Lucian Blaga: Ştiinţă şi creaţie — « Arta şi viaţa » — Attilio Vallecchi — Ereditate şi boală — Noua arhitectură germană — Saeculum — Adalbert Stifter ca pictor — Ewiger Acker, nuvele româneşti — Opera de românizare

NUMĂRUL — 240 PAGINI 9 5 L E I REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ

DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA

Secretar de redacţie: OVIDIU PAPADIMA

«lllllllllllll!li!lllllilllUllllllilllilillllllllllllllllilil!lllllllllllilllllilllillllllllllilllll REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU

LITERATURĂ ŞI ARTĂ

BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CAT AR GI, Jj TELEFON 2-06.40

illlllllllllll!Ulllllll!lll!!!lllllll!l!llll!llllll!llllllll!!!!lllllllllllllll1llllll!l!lll!lilllllM

ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 200» PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 3000 ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5000 PENTRU PARTICULARI: LEI 1100 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELA ŢARĂ) LEI 800

CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ

EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

ANUL X, NR. 4> APRILIE 1943

FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI IB43 BALADA ZISĂ ISTORICĂ

Conflictul dintre istorie şi estetică, dintre perindarea în timp şi adâncirea în esenţă, caracterizează spiritualitatea modernă. De fapt, el este sădit în însăşi fiinţa omenească: de când lumea, unii sunt înclinaţi să vadă mai mult prefacerile lucrurilor, pe când alţii sunt atraşi de trăsăturile adânc umane. Pentrucă noi am intrat în faza modernă a culturii europene odată cu afirmarea spiritului istoric, fără să ne dăm seama de limitele lui, era firesc lucru ca, în valorificarea patrimoniului nostru de literatură orală, balanţa interpretării să se plece spre istorism. In epoca noastră romantică, a predominat înclinarea de a vedea în baladele poporane resturi ale unei străvechi strălu­ ciri. Când această fază a cedat locul pozitivismului, reprezentanţii lui n'au putut concepe creaţiuni în afara contingenţelor istorice, pe care vroiau să le pipăie. In ce priveşte direcţiile literare, cu toate aparenţele contrarii, atât tradiţionalismul sămănătorist cât mai ales poporanismul, stăteau sub zodia unui amestec de pozitivism şi romantism, primul colorat mai ales istoric, celait, social. De altă parte, atât etnicul văzut prin prizma teologiei, cât şi modernismul, fiind tipare eterogene, nu ne puteau apropia de esenţa creaţiunilor noastre poporane. împrejurările acestea lămuresc de ce entuziasmul pentru pa­ trimoniul oral a rămas nerodnic în ştiinţa noastră. In timpul din urmă, preocupările filosofice, în loc să deschidă noi orizonturi spre adâncime, speculează crâmpeie de fapte, aşa încât excesul de generalizare şi lipsa de informaţie duc apa la vadul vechilor morari: fie entuziaşti romantici, fie pozitivişti. Formula desfacerii de pozitivism nu poate fi tăgăduirea docu­ mentării în numele speculaţiei filosofice; dimpotrivă, numai cine poate stăpâni complexitatea faptelor are dreptul de a depăşi materialul, adâncindu-se în esenţa lui. In situaţia aceasta, numai ştiinţa poate spune un cuvânt de lămurire în chestiunea atât de gingaşe a etnicului românesc. In spiritul acesta, mă opresc aici la balada noastră poporană istorică, pentrucă până acum aceasta a fost problema centrală a epicei noastre poporane. Observând poziţiile luate faţă de folclor, se vede că este o înclinare firească aceea de a căuta să reduci complexul miturilor, basmelor şi baladelor, la experienţa istorică. Astfel, de când Grecii cei vechi au început să gândească în chip critic asupra eroilor mitologiei lor, s'a şi ivit părerea reprezentată prin E v- h e m e r, autorul unei metode de interpretare, potrivit căreia zeii şi eroii n'ar fi decât oameni mari divinizaţi. Nu putem ur­ mări aci toată istoria acestui fel de a vedea. Subliniez numai că cel mai raţionalist secol în literatură, secolul al XVIII-lea, a fost deosebit de înclinat să explice creaţiunile mitologice prin- tr'un substrat de fapte istorice. Mai târziu, această înclinare a intrat sub deosebite forme în sistemele de interpretare a mitu­ rilor. Herbert Spencer, de pildă, vedea, în mitologie, cultul străbunilor divinizaţi. Delà păreri ca acestea, era firesc ca, şi la noi, cercetătorii să fie preocupaţi de ideea de a scoate la iveală fapte istorice care ar fi prezidat la alcătuirea baladelor poporane. Din istoria deşteptării interesului pentru literatura poporană la noi, până la 1850, se vede cum, nu odată, a apărut convingerea că poezia poporană este şi un document istoric, pentrucă ar păstra în ea urmele unor fapte memorabile. In acest capitol, voi aminti mai întâi câteva dintre încercările de mai târziu cu privire la balada noastră istorică. Voi arăta apoi cum aceeaşi metodă a fost apli­ cată şi în Apus şi la popoarele înconjurătoare 1). După aceasta,

*) La Grecii moderni, de pildă, celebrul folclorist N. G. Poli tis pune în fruntea culegerii lui din 1914 un număr de Poezii istorice (pp. 1—28), cu următorul motto al lui U hi a n d: « Când zicem cântece populare istorice, înţelegem cântece izvorî te direct din evenimente sau împrejurări istorice şi menite să fie cântate de popor». Politis dă aici cântece despre Căderea mă voi opri la reacţiunea împortiva acestui fel de a vedea. Pa­ ralel cu acestea, voi da câteva exemple, considerând unele ba­ lade despre care s'a afirmat categoric că sunt de origine istorică ; se va vedea cum explicarea substratului istoric este departe de a ne satisface. Dacă mă opresc întâi la această problemă, nu este numai pentrucă asupra baladei istorice la noi s'a scris mai mult decât asupra oricărei chestiuni de folclor, dar şi pentrucă mentalitatea manifestată într'acest domeniu a dăinuit la noi mai mult decât orişiunde şi a influenţat întreaga directică de cercetare a baladei noastre poporane. Puţine erori au contribuit să ne înstrăineze, nu numai de adevăratul spirit ştiinţific, dar şi de dreapta intuiţie estetică a baladei noastre, ca părerea, atât de răspândită şi foarte tenace, despre istoricitatea epicei poporane.

Când Alecsandri, în prefaţa poeziilor poporane, vrea să caracterizeze balada faţă de celelalte genuri, dă următoarea definiţie: «baladele sunt mici poemuri asupra întâmplărilor isto­ rice şi asupra faptelor măreţe ». Atât de mult a dăinuit această părere, încât chiar şi în balade care, după cum vom vedea, nu pot avea nimic istoric, cercetătorii cei mai reputaţi au fost obse­ daţi de întrebarea despre faptul care a prezidat la alcătuirea lor. Iar acei care au vrut să caute unele substraturi şi într'alte

etc Adriano polului, Sfânta Sofia ('453). i etc- Dar cântecul despre Sfânta Sofia îşi desvălue semnificaţia în cadrul genului trinos ce n'are nimic istoric. Cel despre Chira Frosina este un bocet. In toate aceste cântece, esenţialul este nu identificarea, ci fondul străvechi folcloric cu opoziţia dintre păgân şi creştin. De altminteri, procesul acesta de întrepătrundere dintre disparente atpecte istorice şi straturile adânci ale patrimoniului folcloric poate fi urmărit în ciclul de Poezii acrilice din colecţia lui Politis (pp. 79—105). Le-am avut la îndemână în traducerea foarte utilă pe care d-ra A r i a d n a Camariano o pregăteşte pentru Fundaţiile Regale. Deşi mai puţin decât înaintaşii săi, Politis era încă influenţat de ideea originilor istorice a plăsmuirilor etice. Astfel, Moortea tui Dighenis Acritas, care este de fapt o variantă a cântecelor despre lupta cu Charon, precum şi celelalte motive date în cadrul Poeziilor acritice, sunt motive independente de contingenţele istorice. domenii, de pildă, în istoria religiuniîor, au fost călăuziţi tot de preocupări de ordin istoric. încă înainte de apariţia baladelor lui Alecsandri, s'a de­ semnat preocuparea istorică. Astfel în articolul lui Iordache M ă 1 i n e s c u din Foaea pentru minte, inimă şi literatură, din 1842. Acolo, refrenul din colind « oi-lerui » era un rest din nu­ mele împăratului Aur el ian. Nu e de mirare că Alec­ sandri, în Zimbrul, 1, 42, vede în jocul căluşarilor un dans « care înfăţişază răpirea Sabinelor ». In balada Herculean, de fapt o variantă foarte mult modificată a motivului Iorgu Ior­ govan (fata scăpată de un balaur de către fratele ei, care ar vrea s'o ia în căsătorie), Alecsandri vede, nu o baladă menită să dea o povestire din complexul baladelor pe tema incestului, ci o alegorie despre descoperirea apelor minerale delà Mehadia şi amintiri în legătură cu « domnia Romanilor în Dacia », cu Hercule, etc. Cu acest fel de a vedea, nu este de mirare că Alecsandri caută, într'o excursie pe Ceahlău, balade despre Aurelian şi Traian, după cum mărturiseşte în notele date la balada Doica. Iar când în Pluguşorul, întâlneşte « bădiţa Troian », aceasta i se pare că este o amintire delà Traian. Dacă astfel de identificări îl ispiteau pe Alecsandri pentru partea veche a istoriei noastre, cu atât mai mult partea relativ mâi recentă, ca Ştefan Vodă şi Şoimul, Cântecele lui Ştefan, ale lui Mihai, etc. Povestirea versificată despre Moartea lui Brân- coveanu, de origine cultă şi, de fapt, încă şi azi nerecepţionată larg în popor, a fost, ca şi atâtea alte motive, prezentată de el într'un stil care i se părea poporan, dar poartă vădită întipărire a felului său de a versifica.

I BALADA VOEVODULUI UŞURATEC

Ca să exemplific în ce fel mentalitatea aceasta ducea la o completă denaturare, nu numai a textului, dar şi a spiritului baladei poporane, răpindu-i însuşirile care-i dau farmec, voi lua mai întâi un exemplu de baladă, cu caracter de umor din sfera baladelor haiduceşti, arătând cum aceasta e înfăţişată la Alecsandri şi cum circulă în textele autentic poporane. Delà început, te aştepţi că un culegător convins de originea istorică a baladelor cu greu va admite ca, într'astfel de plăsmuiri, un voevod român să apară într'o lumină ridicolă, batjocura haiducilor. Mă opresc la această baladă şi pentrucă e un prilej de a ilustra, pe tema voevodului uşuratec, uşurinţa cu care un anumit fel de critică s'a apropiat de balada poporană. Intr'adevăr, un critic impresionist, voind să ne arate că mărturiile autentic popo­ rane care n'au fost modificate, ca acelea ale lui Alecsandri, sunt sarbede, alege tocmai balada despre haiducul Mihu şi Ştefăniţă Vodă, despre care, pe vremuri, afirmase că n'a fost culeasă de Alecsandri, deşi se află în cunoscuta colecţie, între cunoscutele Oprisanu şi Brâncoveanu Constantin. După ce face rezumatul unei variante slabe, afirmă că balada n'are nicio valoare. Şi adaogă: «Câteva balade» îndreptate «de ale. lui Alecsandri atârnă mai mult decât zecile de volume de vulgarităţi lăutăreşti » (E. Lovinescu, Critice, IV, ed. 1920, p. 143). Deşi nu mă unesc cu procedeul de a alege una din cele mai proaste variante, atunci când e vorba de a valorifica un anumit motiv, totuşi voi lua şi eu, ca termen de comparaţie, această va­ riantă, pé care însuşi editorul ei a preţuit-o puţin, de vreme ce a dat-o la « Addenda » (G r. T o c i 1 e s c u, Materialuri folclo­ ristice, I, p. 209). Chiar în colecţia aceasta, sunt trei variante care se înfăţişază mai consistent (pp. 156—166). Cu un alt prilej într'un studiu publicat în revista Drum Drept (1916), m'am ocupat de aproape de acest motiv, arătând cum se pune problema valorificării în raport cu gustul poporan. Mă voi mărgini acum numai la cele două extreme: Alecsandri şi cea mai slabă mărturie poporană, pentru ca să se vadă cum concepţia despre balada istorică a dus pe Alecsandri la ceva atât de hibrid, încât ne-a dat un non-sens, mai greu de întruchipat decât cea mai stâlcită dintre mărturiile poporane.

In Ştefăniţă Vodă, din colecţia lui Alecsandri, se zugră­ veşte la început o masă domnească. Deşi este între boieri, la petrecere, Ştefăniţă, ca un erou romantic, e străin de veselia din jurul lui: cu ochii lung priveşte la copila Dihului, surioara Mihului,

Că e mândră ca o floare Şi de ochi fermecătoare Şi de suflet iubitoare. Unde-o vede Domnul, moare !

Deşi sora Mihului este o slujitoare la masa domnească, Voe- vodul, ca şi cum ar avea înaintea lui o Domniţă din baladele cavalereşti, o îndeamnă să-i umple cupa cu vin, ca să închine pentru ea. Să zicem că, într'un moment de veselie sporită, ar merge. Tot atât de galantă ca şi el este sora Mihului:

. Copilita se înclină Ca o floare de grădină Şi întinde-o cupă plină; Apoi zice 'ncetişor Un vers dulce plin de dor: « Frunză verde, stejărel, Am un frate voinicel Şi mă tem amar de el ! Frunză verde, măr domnesc, Am un domn care-1 iubesc Şi de dânsul mă 'ngrijesc, Vai de mine, cum să fac Amândoi să mi-i împac Să-mi fie traiul pe plac ! ».

Cum vedem, copilita care se înclină atât de graţios, ca o prinţesă din epica de curte, e stăpânită şi de un sentiment complicat: sufletul ei se zbate între iubirea pentru Domn şi teama de a nu compromite bunul renume al haiducului din codru... In faţa acestei lupte din sufletul ei, Domnul o linişteşte, asi­ gurând-o că mâine îi va împlini gândul. Ca urmare, îndeamnă pe boieri la o vânătoare, a doua zi în zori. In partea a doua a baladei, cei plecaţi la vânătoare în zori, se întâlnesc, tocmai când apune soarele, cu un ciobănaş. Domnul îi cere să-1 conducă la « fagul Mihului », dar ciobănaşul nu se învoieşte decât cu o condiţie: Voevodul să-şi lase ostile să-i păzească oile. După mult mers pe poteci grele, Domnul este condus la fagul Mihului, unde ciobanul călăuză îi vor­ beşte aşa: « Iată fagul Mihului, Mihului, voinicului; Iar pe Mihul dacă vrei, Cată drept în ochii mei ».

In partea a treia, aflăm că Mihul ştia de « beţia din ajun ». Te mai surprinde şi faptul că el aflase de « vânătoarea » Dom­ nului, şi de aceea se deghizase în cioban. Haiducul face Domnului o aspră morală că i-a furat sora şi a păcătuit cu ea. Apoi sună din frunză, îşi cheamă tovarăşii, îşi mai bate joc de Domn, care n'are încă minte coaptă, şi îi îndeamnă să-1 « fluture » prin săbii, fără să-i strice însă nimic, în nădejdea că de acum Domnul ştie că « cu Mihu nu-i de glumit ». In situaţia aceasta, un altul ar fi încercat să se ascundă sau ar fi fost adânc turburat. Altfel Ştefăniţă al nostru. Ca un erou romantic, « Domnul pe gânduri cădea ». Iar ca fruct al acestei meditaţii atât de la locul ei, Domnul invită pe haiduc:

Vină mâini, tu, la domnie Ca să vezi o cununie. Cununia Domnului Cu sora voinicului, S'o fac mie soţioară S'o fac ţie Domnişoară.

De abia acum înţelegem tristeţa delà început a Voevodului şi hotărîrea de a merge în codru. Se vede că Alecsandri a fost încântat de prilejul să atribuie un gest cavaleresc romanticului Domn, care voia să facă pe sora lui Mihu « Domnişoară ». De sigur, pentru hotărîrea aceasta cavalerească, nu pentru ridicolul situaţiei, codrul, martorul acestei scene atât de ciudate, face un fel de ovaţiune Voevodului:

Astfel Domnul cuvânta, Şi din codru se 'nturna Iară codrul răsuna: « Să trăieşti, Măria Ta ! ».

Era tare meritată această caldă ovaţiune din partea.codrului, martor la prostia Domnului păcălit de Mihu şi la batjocorirea lui în faţa haiducilor,, , Se vede bine cum în această formă se suprapun două concepţii, două lumi, fără să se fi putut armoniza. Nătâng în tot ce face, Voevodul e totuşi înfăţişat ca un suflet ales, călăuzit de senti- mente înalte.

Să considerăm acum în ce chip se înfăţişază, şi ca expresie, şi ca ţesătură de motive, cea mai slabă dintre variantele acestui cântec. Culegătorul a dat de un izvor turbure, şi n'a putut să prindă nici măcar ritmul. Probabil a contribuit împreună cu cântăreţul să stâlcească această baladă. Şi totuşi nu este mai expresivă decât varianta Alecsandri ? Nu străbate oare timbrul plăsmuirii autentice chiar şi în aceste împrejurări menite s'o deformeze ? Cu aceste întrebări, ne apropiem de răufamata variantă culeasă de un normalist « delà lăutarii din Focşani ». Voevodul şi boierii sunt şi aici la masă, dar nu pentru cupe umplute graţios, înclinări elegante şi prilej de a se învedera con­ trastant tristeţa pe fondul veseliei generale. Boierii şi Voevodul ospătează la Curte şi cântăreţul insistă asupra mesei bogate. Toţi vorbesc numai de Miul. Sora haiducului îi lumea cu paharul. Şi cuvântul subliniat plăteşte mai mult decât asperităţile con­ textului. Sună mai autentic decât gesturile şi cuvintele graţioase ale surorii haiducului, la Alecsandri. In contrast cu manierele delicate ale romanticului Voevod, iată cum se adresează el aici fetei:

— Hai, tu, Caleo, fată mare, Să n'ai parte de fetie Ca Miul de haiducie, Ca şi eu, cred, de domnie, Dă-ne un pahar din dreptate Toţi să ne'mbătăm odată.

Voevodul este nu numai beţiv, dar şi uşuratec; se vede din chipul cum se lasă ispitit de Calea să-şi desvălue gândul vână­ torii, şi apoi din felul cum se lasă înşelat de Miu, când haiducul îl desface de oaste şi îl duce în inima codrului. Sora Miului, Calea, nu mai este aici o graţioasă «floare din grădină », ci o ageră soră de haiduc. Când Domnul şi boierii au adormit, ea porneşte în codru să-şi vestească fratele de primejdia apropiată. Iată, pentru vizualitatea realistă, un pasaj:

Sus j.e cer când se uita, Toate semnele ştia Până'n zi cât mai era; In pivniţă că intri;. Papuci pe talpă lua. Lua papuciori Gălbiori, Numai pe piciorul gol; Rochia 'n brâu mi-o sumetea, Sărea un deal şi-o derea Şi-o scursură de vâlcea, Tocmai la fag ajungea. O foaie de fag rupea Şi 'n guriţă c'o punea; Unde-odată că ţipa, Nimeni glasul nu-i auzia Numai Miu o 'nţelegea. Nimic din toată această mişcare la Alecsandri, unde, neştiind cum de a aflat Miul tot ce s'a pregătit contra lui, întâlnirea cu Voevodul pare o ciudată întâmplare, puţin verosimilă. Scena dintre frate şi soră e stângaci înfăţişată în această va­ riantă poporană. Dacă o priveşti însă în elementele ei, în forma internă, ea se încorporează organic în tot şi e menită să susţie atenţia pentru ceea ce va urma. Când haiducul află de primejdie, răspunsul este o tăcere care vorbeşte, căci dă măsura primejdiei: « la un ceas că-i răspundea ». Trăsături de felul acesta, chiar când nu sunt expresiv rotunjite, arată un simţ al realităţilor sufleteşti, care merită să fie relevat. încordarea cu care urmăreşti des­ făşurarea, e sporită prin sugerarea mulţimii înarmate care încura în curte, înainte de vânătoare, până se gătea cafeaua Domnului. De « cafeaua » aceasta se leagă criticul amintit ca de un moment prozaic, inexpresiv. Dar aşezaţi-vă în mentalitatea şi în gustul poporan. A sorbi cafeaua, e un tabiet al celor mari, de care cu greu se desfac. Trebuie să fie ceva deosebit ca « boierul » să-şi lase cafeaua, necum un Voevod. Şi pentru omul din popor este o notă de haz un boier care-şi lasă cafeaua... De câteva ori apare motivul acesta al cafelei. Delà început, când Miul află de vână- toarea Voevodului, rosteşte cuvintele acestea, ca un fel de pre­ gătire pentru ce va urma:

S'o lipsi el de cafeaua lui cea bună, Să-i dau eu de-a de pădure.

Şi una din scenele hazlii din pădure, când Voevodul e în pu­ terea haiducilor, este şi cafeaua aceea de pădure pe care i-o pre­ gătesc haiducii şi-1 silesc s'o bea. Cum vedem, cu toate scăderile care pot fi relevate, bucata aceasta este un tot organic. Motivele se îmbină după o necesi­ tate şi potrivit unei viziuni, unui gust cu care trebuie să te iden­ tifici, dacă vrei să-1 judeci drept. După cum scena delà curte şi apoi cea dintre soră şi haiduc sunt rotunjite şi încordează atenţia, tot astfel scena dintre Miu şi ciobanul cu hainele căruia haiducul vrea să se travestească. Aici însă, fiind prilej de a pune mai în relief caracterul haidu­ cului, cântăreţul zăboveşte la amănunte, care sporesc atmosfera de voioşie a baladei. Când zăreşte pe ciobănaşul cu o sută de oi, lui Miu îi vine sufletul la loc. Intră de-a buşile între oi, care se risipesc; ciobanul ridică dârjala, dar Miu îl linişteşte şi-i pro­ pune schimbul de «ţoale». Astăzi nu ne mai temem de cuvinte aspre în poezie; toată valoarea cuvântului atârnă de context, de rostul expresiv. Iată cum propune Miu schimbul de haine, cu o paralelă între hainele ciobăneşti şi haiduceşti, care nu este lipsită de savoare:

— Dă-ţi la naiba dârjala, Că nu-ţi fac eu nimica; Să schimbăm cu ţoalele, C'o să-ţi cumpăr oile. Să-mi dai căciula de ţap Bălţat, Necroită hap In cap; Croită muşuroi, Afumată prin odăi; Să-ţi dau verde comanac Verde ca foaia de fag, N'am neică, ce să-ţi fac ! Acum să-mi dai barsa ta cea cănită, Să-ţi dau scurteica 'mblănită Verde ca foaia de viţă; Să-mi dai tu cârligelul tău, Să-ţi dau băltăcelul meu, Să-ţi apere capul tău, Cum apără el p'al meu ! Observaţi descrierea căciulii, cu elementele de asonantă: ţap, bălţat, hap, cap. .., care redau nu numai ceva din impresia de înhăţare, în legătură cu spaima ciobanului, dar şi ceva din surâsul haiducului în faţa ciobanului speriat. Iar când, în schimbul acelei ridiculizate căciuli, oferă « comanacul verde ca foaia de fag », umorul e sporit prin versul de scuză:

N'am, neică, ce să-ţi fac ! Parcă vezi ochii speriaţi ai ciobanului şi surâsul haiducului, un surâs de scuză hazlie pentru un târg care totuşi este destul de favorabil. E ste aici ceva din umorul snoavelor şi basmelor clădite pe schimburi nepotrivite, în care dai ceva de preţ şi te legi cu ceva de nimic, cum, de pildă, face eroul din Dănilă Prepeleac, în partea întâia din basmul lui Creangă. Dar după ce a întrebuinţat maniera blândă, nu rămâne hai­ ducului decât cea forte. Şi contrastul între amândouă este şi el plin de haz:

— Eu, cu bunătatea mea N'am să fac nimica; Tot cu nebunia mea De n'oi mai scoate ceva. Şi, fireşte, îl trânteşte pe cioban « de se ducea pomina ». Iar când ciobanul este acum îmbrăcat în hainele haiducului, Miu găseşte o vorbă de consolare hazlie:

Te-am scos în rând cu lumea. Pregătiţi astfel, prin cele trei scene anterioare, pline de miş­ care, să cunoaştem firea şi a Voevodului şi a haiducului, vedem într'a patra scenă pe cei doi eroi în contrast. Haiducul, când zăreşte pe Voevod, îşi îndeasă căciula pe ochi şi cântă din fluier, deşi nu ştie:

Unde dracu de ştia, El atuncea se 'nvăţa Ca să scape de belea. Este aici o notă menită să pregătească o altă trăsătură a Voe- vodului: prostia fără de care întreg ţesutul baladei ar fi lipsit de urzeală. Un altul ar fi văzut din cântecul ciobanului, « care atunci se învăţa », o prevenire. Dar Miu ştia cu -cine are a face. Când Voevodul îi dă bună dimineaţa, haiducul, ca să înlăture orice urmă de bănuială, îi răspunde în cel mai neaşteptat chip:

— Mulţumescu-ţi, Ştefan Vodă, Cela cam prostav de vorbă,

lămurind pe Voevodul mirat că aşa-l pomenesc popii în biserică. Ştefan, văzând că are de a face cu un om « priceput şi la cuvânt desluşit », după ce îi face şi o caracterizare care pentru noi spo­ reşte imaginea haiducului :

Eşti cu mustăcioara neagră Şi cu mintea toată 'ntreagâ,

'îi cere să-1 ducă la fagul Miului, la rădăcina căruia sunt « galbeni cu baniţa vărsaţi », o pregătire pentru o altă trăsătură a Voevo- dului: lăcomia. Răspunsul Miului e făcut aşa ca să lumineze tot mai mult prostia Voevodului. II asigură că acolo şi-a prăsit oile, dar îi cere să-şi lase oştirea să i le păzească, să nu se uite că sunt zece numai, că celelalte sunt prin tufe risipite. Parcă auzi râsetele ascultătorilor la aceste lămuriri, menite să sprijine o cerere ne mai pomenită: o oştire ca frunza şi ca iarba, lăsată să păzească zece oi. » La Alecsandri, mersul celor doi prin pădure este de abia amintit. Ciobanul călăuză, ajuns la fag, deodată se desvăluie, teatral :

Iar pe Mihul dacă-! vrei Cată drept în ochii mei.'

In varianta osândită ca un exemplu de netrebnicie.folclorică, în timpul mersului prin codru, este un crescendo de mirare a Voevodului, de unde se vede cum un cântăreţ atât de neînzestrat despică totuşi momentele povestirii, dramatizându-le. Mergând în codru, Miu saltă căciula de pe ochi, Domnul îi vede faţa şi de abia acum este mirat că are înaintea lui un om bine trăit, cu pieliţa albă, care ştie totuşi să puie în contrast viaţa de nevoi a ciobanului cu aceea a stăpânilor. Aparţinând sferei haiduceşti, balada dă astfel ceva din poezia năpăstuiţilor şi a slugilor, un aspect interesant de poezie socială:

— Ce te miri de mine, D'un cioban ca mine, prăpădit Şi la târlă năpustit ? Mănânc mămăligă rece Şi cu seul de berbece Şi beau apă din văgaş Şi-atunci bine că mă 'ngraş. Mai 'nainte că-1 ducea, Iar Vodă că mi-i zicea ? — Măi ciobane, dumneata, De ce sunt ţoalele negre ca tina, Pielea mai albă ca a mea ? Iar Miul ce-i răspundea: — De ce sunt ţoalele ca tina, Pielea mai albă ca a,ta? De fumul odăii, De scrumul căldării. Dimineaţa când strecor eu jintiţa, Văd că se albeşte pielea, Mai albă decât a ta.

încadrat în neaşteptatul acesta, spaima Voevodului, care ar vrea să-şi dea calul înapoi, este firească. Şi tot atât de firească răspunsul haiducului :

— Stăi, Domnule, că nu-i aşa, Că nu mai eşti în Bucureşti Ca să te fuduleşti; Aici eşti la hăţiş, La cărpiniş, Nu mai e loc de cârmiş.

Fireşte, la Alecsandri, romanticul Ştefan Vodă nu cunoaşte frica. Figura ar apărea scăzută. Pe când aici « încremeneşte », la Alecsandri « ochii lui se 'ncruntă ». Potrivit înclinării mai sus relevate a cântăreţului, de a da amploare epică despicând momentele, apariţia tovarăşilor lui Miu nu se face dintr'odată, ci este anunţată pe rând prin şase fluieră­ turi deosebite, după care apar una după alta cetele. Se vede bu- curia cântăreţului de a zugrăvi frumuseţea şi voinicia haiducilor. Iată câteva caracterizări de grupuri:

Roşi la falcă, groşi la ceafă, Cu mustăţi în varvalic, Cum stă bine la voinic.

Strânşi la vână, buni de mână Şi de război, La vreme scot voinicii din nevoi.

Voinici de sus Cu căciuli de urs, înalte Stogoşate Cu .moţuri vărgate Lăsate pe spate, N'au cu cin' se bate Neică, de străinătate

Boieri nalţi şi subţirei Se saltă frunza cu ei.

Voinici încălţaţi Cu opinci de capră stearpă, Să umble la apă fiartă.

Vom conveni că avem aici un pitoresc şi o mişcare pe lângă care nu poţi trece cu dispreţ. Cine se opreşte la astfel de pasaje, desigur nu va putea subscrie părerea de osândă mai sus amintită. Dar balada nu este o pură poemă eroică haiducească, ci zu­ grăveşte cu umor contrastul dintre Vodă şi haiduci. De câteva ori s'a amintit până acum, discret la început, tot mai accentuat apoi, chestia cu « cafeaua ». Când Miu se desvălue şi începe să mustre pe Voevod, revine la motivul acesta:

Te-ai lipsit de cafeaua cea bună Şi-ai venit după mine. . .

După ce haiducii au venit cete, cete, ei întreabă pe Miu:

— Cine dracu este ăsta, măi frate ? Iară Miul le spunea: — Ăsta este Ştefan Vodă, S'a lipsit de cafeaua lui cell bună Şi-a plecat el după mine. Ia să-i faceţi de pădure, Fiindcă a venit pe la mine !

Sunt tocmai versurile citate de criticul amintit ca să ilustreze lipsa de valoare a variantei. Desfăcute din context, ele pot de­ ştepta mirare, dar încadrate în momentele anterioare, ca expresie de umor, ele servesc cântăreţului să introducă un moment nou, de haz, la care se opreşte cu deosebită plăcere: boierul silit să bea cafeaua de coaje de tufă, pregătită la căldare de haiduci. La început, soarbe numai de trei ori şi i se încreţeşte fruntea, dar Miul insistă:

— Bea, Domnule, nu te 'ntrista Fiindcă-ţi fuse mintea aşa.

Ca să-1 îndemne, dă poruncă « băieţilor » să-1 sprijine în pa­ loşe. Domnul, când se vede jos şi teafăr din această încercare,

La căldare năvălea Toată zeama că-mi sorbea.

Aud hohotul de satisfacţie al auditorilor baladei în contrast cu rezerva criticului impresionist faţă de astfel de «vulgarităţi lăutăreşti », lipsite de orice valoare literară. Dar cântăreţul mai are de adăogat o trăsătură la caracteri­ sticile de mai sus ale Voevodului ajuns în puterea haiducilor. Acest Ştefăniţă nu e numai beţiv, uşuratec, prost şi fricos, dar mai este şi lacom de bani. Cu acea înclinare de a desvolta epic feluritele momente, cântăreţul înfăţişează în final pe Miu îm­ brăcat din nou în haine haiduceşti. Voinicii conduc pe Ştefan la fagul care strălucea ca soarele, şi cum Domnul nu recunoaşte pe haiduc, când acesta îl îndeamnă să ia galbeni cu mâna, ca să stăruiască la Domnie, Vodă îşi îndeasă buzunarele. Necăjit, Miu îl îngenunche să-1 taie, când apare Calea, care îl opreşte, amintindu-i:

Că, vezi, ţara făr' de Domn Ca muierea fără om. . . In timpul acesta, Vodă e făcut scăpat. Iată acum finalul:

. . .Şi scăpat că mi-1 făcea, Iar Vodă slobod se vedea, Joc de fugă nu-şi bătea Si baltonu-şi lepăda. Fugia ogăreşte, Cotia epureşte, Făcea crângu tct colnice Şi îăsile hălăciuge !

Citind versurile cu « baltonu », criticul crede că a dat deci­ siva în dovedirea vulgarităţii baladei. Triumfător, exclamă: « ajunge ! » Dar astăzi pare că am ajuns la ideea că nu sensul prezidează la împărţirea cuvintelor în poetice şi nepoetice, după cum nici acţiunile în sine nu sunt frumoase sau nefrumoase, ci numai încadrate în intenţia cu care sunt introduse. Cântăreţul, ca să actualizeze ridicolul fugii Voevodului, ia din reprezentările obişnuite, nu termenul de mantie domnească, pe care n'a văzut-o, ci pe cel curent, « baltonul », făcând din imaginea lepădării lui, un moment de ridicol, sporit prin:

Fugia ogăreşte Cotia epureşte. . .

Ceea ce 1-a împiedicat pe criticul nostru să aibă intuiţia ba­ ladei, au fost tocmai elementele acestea de batjocură şi de umor poporan ; în numele lor a osândit balada, subliniind « cafeaua » şi « baltonul », prin citate desfăcute de context. Tot astfel Alec­ sandri, pentrucă nu putea să vadă o figură istorică scoborîtă la rolul lui Ştefan din această baladă, a înlăturat toate trăsăturile care-i dădeau viaţă potrivit gustului poporan, făcând dintr'un erou uşuratec, beţiv, etc.... un cavaler melancolic, loial, cu­ rajos, încât să merite ovaţiunile codrului, acel final

Să trăieşti, Măria Ta ! acolo unde cântăreţul poporan zugrăvea fuga ridicolă menită să stârnească hohotele sătenilor... Dar criticul se mai împiedică şi de unele expresii triviale din baladă. Deşi nu are « bossa » filologică, numără expresiile triviale şi încrestează pe răboj nu mai puţin de cinci « înjurături de mamă ». BALADA ZISA ISTORICĂ

Fireşte, într'o poezie cultă, de ton înalt, astfel de accidente ar putea fi mortale. Dar şi acolo, după cum Eminescu a putut să utilizeze, de pildă, cuvântul « păduche » fără ca să tre­ zească rezistenţa cetitorului, tot astfel se întâmplă ca un scriitor de talia lui Shakespeare să dea uneori nu numai expresii vulgare, dar şi sudueli care fiind necesare, sunt admise chiar de un cititor rafinat. La noi, mulţi supravalorifică azi pe d." Arghezi. N'ar fi concludentă ripostă dacă i-am număra vulgarităţile, în care câteodată se complace, deşi un ţel înalt al literaturii este să dea şi distincţie şi decenţă, ridicându-se pe cât posibil deasupra cotidianului trivial. Dacă deci în literatura cultă pot fi scriitori şi situaţii care să îngădue o expresie trivială, în literatura poporană, unde totul se cuvine să fie potrivit prin expresivitatea gustului poporan, o înjurătură întrebuinţată cu tonul de exclamaţie, nu ca repre­ zentare, JIU poate să aducă după sine osânda întregului, împie- dicându-ne a vedea totalitatea. Privind acum în ansamblul ei varainta mai sus cercetată, ne încredinţăm că asperităţile sunt departe de a covârşi calităţile. Cu toate scăderile de metru, ea are, după cum am arătat, ritmica unei mişcări interioare şi aspecte care o fac interesantă. Lăsând la o parte momentele de amănunt relevate, mă voi opri acum numai la structura ei. Un cercetător danez, Axei O b r i k, a publicat un studiu în care s'a ocupat de structura baladei poporane, căutând să învedereze legile xare au prezidat la închegarea ei. Observări asemănătoare despre modurile de or­ ganizare se cuvine să facem şi cu privire la balada noastră. Şi tocmai aceea de care ne-am ocupat ne poate servi să învederăm resurse de compoziţie şi calităţi ale întregului care, alăturate la ceea ce observăm într'alte literaturi poporane, sunt menite să sporească stima noastră pentru plăsmuiri ca cea analizată. Am înaintea .mea un studiu asupra baladei istorice la En­ glezi şi Scoţieni, Die historische Volksballade der Englănder und Schotten, de dr. H. E i c k e r. Autoarea trece în revistă prin­ cipalele motive cu elemente istorice din domeniul ales, învederând la fiecare categorie şi structura internă şi pe cea externă a acţiunii. Comparând ceea ce arată autoarea cu ceea ce vedem în balada noastră, ne încredinţăm că niciunul din tipurile cercetate, din folklorul anglistic, nu prezintă mai multă măestrie în arta de a prinde atenţia, de a înfăţişa plastic şi dramatic situaţiile şi de a grada contrastele, ca urgisita baladă de mai sus. Observaţi cum cele cinci trepte ale acţiunii se desfăşoară în tot atâtea tablouri principale şi cum, în fiecare dintre ele, po­ vestitorul are intuiţia elementelor epice care pot fi desvoltate. Partea întâia, cu masa domnească, cu beţia, cu vânătoarea proiectată, îţi schiţează figura Voevodului şi deşteaptă curio­ zitatea să urmăreşti şi rolul pe care-1 va avea sora haiducului. Fuga ei în pădure, în toiul nopţii, cu pitorescul costumului ei, cu tăcerea prelungită a lui Miu, în care simţi că se zămisleşte ceva însemnat, te pregăteşte pentru al doilea element: haiducul. Zăbovirea în partea treia la scena dintre Miu şi cioban, dacă stăruie asupra acelui element secundar, ciobanul, presară atâtea elemente de umor în legătură cu ceva esenţial, isteţimea haiducului, încât eşti pregătit pentru ceea ce va urma. Avem acum, organic înfăţişate, elementele necesare conflictului social din inima baladei. Partea a patra, cu haiducul care convinge pe Domn să-şi lase o întreagă oaste să-i păzească oile, apoi cu drumul prin pădure, cu treptata strecurare a îngrijorării în sufletul Voevo­ dului şi cu notele de viaţă necăjită, poporană, în contrast cu uşu­ rinţa lui Vodă, toate acestea alcătuesc un ansamblu gradat care culminează în vorbele haiducului : « aici nu mai eşti la Bucureşti ». Nu vorbesc aici de întâmplătoarea expresie verbală, care poate să aibă momente de scădere, ci de forma internă şi exprimarea ei adecvată. Amănuntul corespunzător cizelării din poezia cultă, atârnă de multe condiţii, de buna dispoziţie a cântăreţului, de darul şi de întreaga lui ţinută. Acelaşi cântăreţ poate să zică azi searbăd o baladă şi mâine într'un chip mai îngrijit. Ceea ce e remarcabil într'această baladă este tocmai structura internă a motivelor, pe care o poţi urmări în fiecare parte alcătuitoare şi se ilustrează în deosebi în partea penultimă, delà întrevorbirea cu ciobanul haiduc, care la început face pe prostul, până la trep­ tata deşteptare a fricei în Voevod care, în sfârşit, înţelege că a încăput pe mâna lui Miu. Aceeaşi meşteşugită înşirare de momente şi în partea ultimă, cu bucuria omeridă a cântăreţului de a înşira cetele de haiduci, cu scena cafelei, cu apariţia lui Miu în strălucirea lui de că- pitan de haiduci, cu nătânga lăcomie bănească ce este pe cale să-i aducă lui. Ştefăniţă moartea, dacă nu l-ar scăpa Calea, şi, în sfârşit, cu fuga Voevodului care

Joc de fugă nu-şi bătea. . . Toată această structură, urmărită funcţional în arhitectonica totală, cât şi în fiecare parte alcătuitoare, dovedeşte sub raportul constructiv epic însuşiri care pot pune această baladă, cu toate peripeţiile şi tablourile ei, alături de cele mai meşteşugit cons- struite balade poporane. Deşi acţiunea porneşte deia Ştefăniţă şi cu fuga lui se încheie balada, adevăratul erou este Miu. Se vede bine că balada este plăsmuită potrivit mentalităţii haiduceşti. Dar este în ea ceva istoric? In studiul său asupra baladei române, N. Iorga în­ lătură, pe bună dreptate, părerea că aici ar putea fi vorba de Ştefan cel Mare. In schimb, lasă totuşi deschisă posibilitatea pentru o altă identificare : « In nuanţa de dispreţ care întovă­ răşeşte pe acest Ştefan, muieratic şi neprevăzător, cutezător şi slab, s'ar putea vedea mai curând tot Ştefăniţă, cel care n'a ajuns niciodată bărbat stăpân pe el şi care a scăzut şi prin zbuciumul unor patimi prea mari pentru puterea şi menirea celui ce le cu­ prindea în el ». Dar ce poate fi istoric în ţesutul baladei acesteia ? Singura trăsătură care ar fi de relevat este ideea că Domnul nu se cuvine să fie atins. Dar este aşa de generală —apare şi într'alte con­ texte — încât nu poate fi vorba de o identificare. Şi apoi, mo­ mentul acesta este numai ceva secundar ca să înlesnească finalul ; restul e atât de mult o operă de fantazie, încât, dacă am vrea să-i căutăm un suport, nu l-am putea găsi nici în figuri istorice de voevozi, cum s'a încercat în trecut, şi nici în figuri de haiduci aevea, cum încearcă acum unii balcanologix). Dar orice operă trainică a fantaziei este şi ea cârmuită de adâncuri. Ne-am oprit la această baladă pentrucă, fără să aibă nimic istoric, este o creaţiune tipic românească: expresia unui excep-

l) Este de citat lucrarea lui E. Wolfgramm, Die osmanische Reichskrise im Spiegel der bulgarischen Haidukendichtung, publicată în Leipziger Viertel- jabrssckrîft fur Sudosteuropa, Bd. 6 (1942), Nr. 1—3, pp. 34—72. ţional spirit critic şi de umor, aşa cum nu s'ar fi putut naşte la niciunul dintre popoarele înconjurătoare. Eterna pornire populară de a coborî autoritatea cârmuitu­ rilor, pornire manifestată într'atâtea cuvinte, expresii tipice şi proverbe, se înalţă în această baladă la o structură ce rezistă ca valoare chiar şi întâmplătoarelor stângăcii ale unui cântăreţ neînzestrat, pe care critica zilei se crede îndreptăţită a-1 privi cu atât mai de sus cu cât îl intueşte mai puţin. Ca mai toate baladele noastre poporane, are şi aceasta două tipuri: unul cu mijloace de expresie idealistă, altul mai aspru, în trăsături realiste. Sunt două forme ale gustului, care îşi au corespondenţe şi în cutele stratului social pentru care zice, în chip obişnuit, cântăreţul. Prin trăsăturile arătate, forma prezentată aici aparţine tipului prielnic asperităţilor. Dar presupunând că toate celelalte variante ale ambelor tipuri ar dispărea, rămânând numai aceasta socotită netrebnică, ea ar fi de ajuns ca să desvăluie cunoscătorilor o însem­ nată viaţă artistică şi tipare alese. M'am oprit la ea, pentrucă dincolo de scăderile pe care oricine le poate arăta cu degetul, forma internă şi unele momente expresive rămân totuşi mărturie despre un desvoltat simţ de artă. Scăderile întâmplătoarelor variante nu pot întuneca patri­ moniul artistic al cântecelor bătrâneşti. Este ceva asemănător cu nobleţea nativă a unora dintre răzeşii noştri sau dintre sătenii maramureşeni, care pentru cine ştie să vadă, străbate dincolo de sumanul întâmplător peticit. Semnificaţia baladei este independentă de împrejurările isto­ rice. După cum încercarea de a identifica pe Ştefăniţă este o naivitate, tot astfel calea inversă a identificării haiducului. încercările recente, ca aceea citată despre criza împărăţiei otomane oglindită în poezia haiducească a Bulgarilor, prezintă biografii de haiduci cu scopul de a arăta în ce chip isprăvile reale sunt substanţa epicei poporane. Pentru noi, dintre « haiducii istorici » amintiţi aici, însemnătate are Veliko Petrovici (mort la 1813) pentrucă, născut în Timoc, este amintit în epica Românilor din Sibiu. Dar nimic din isprăvile autentice ale acestui erou, în banda căruia a haiducit şi vestitul culegător sârb V u k Caragici, nu a devenit autentică plăsmuire poporană. Veliko prezintă oarecara analogii cu Iancu Jianu şi chiar cu Tudor Vla- dimirescu, delà care, în epica poporană, n'a rămas nimic, cu toată răscolitoarea lui însemnătate. Dacă răsvrătiţi de felul acestora şi al lui Veliko Petrovici, părtaş la răscoalele pentru independenţa patriei sale, n'au lăsat urme în epica poporană, cu atât mai puţin eroul baladei cercetate. Numele Miu vine din Mihai prin faza Mihu şi nu spune nimic istoric. Alte imagini de haiduci n'au nici ele nimic pe linia come­ morărilor. Dualitatea intuiţilor de artă şi a succesiunilor istorice îşi află în balade ca aceea despre Miu o altă deslegare decât obişnuitele identificări de evenimente comparate cu plăsmuirile poporane. In loc de atari dependenţe, astfel de creaţiuni trimet, ca şi cele lingvistice, către o anumită temperatură morală. In balada despre Miu şi Ştefăniţă, semnificaţia vine din confruntarea celor doi. Idealul de voinicie, isteţime, chibzuinţă şi voie bună generoasă întipuit în haiduc, stă ca un scaun de judecată asupra voevodului uşuratec, lăudăros, muieratec, lacom şi fricos. Faţă de atari împre­ jurări, balada este o unică mărturie a desfacerii de supuşenie si disciplină. Iar fuga voevodului este o tipică încheiere pentru acest tablou dé critică socială. In Balcani sau aiurea, o astfel de plăsmuire n'ar fi prins, deşi elemente înrudite circulă şi acolo.

Desfăcându-ne de iluzoriul substrat istoric al unor astfel de balade, cineva ar putea obiecta că aceasta însemnează confundarea lor în apa cenuşie a folclorului universal. Dimpotrivă, această desfacere este chemată să însemneze 6 piatră de hotar în adâncirea vieţii artistice a acestui popor. Ceea ce pierzi este numai iluzie şi suprafaţă, ceea ce dobândeşti este adâncirea experienţei si viziunii mitice a acestui popor. Iar cei care, desfăcându-se de nălucirea substratului istoric al baladei noastre, ar mai avea vreo părere de rău, se pot mângâia gândind la adâncul înţeles al cuvân­ tului lui Aristoteî: mitul este mai filosofic decât istoria. Fireşte, filosofic nu însemnează decalcului retoric al epigonicei întoarceri la maiorescknism, în care se complac încă unii eroi ai neantului, ci înţeleg prin filosofic mai aproape de esenţa şi

umană, şi românească. D CARACOSTFA TRANSCENDENTALI A

CERCUL

Pe cărări spre luna moartă, dincolo de scări de apă, unde gândul ca o grapă nefiinţa mai desgroapă, s'a oprit. Dar nu e toartă căci acolo şi crisparea e-o cădere, o săgeată ce se întoarce parcă beată fără să pătrundă zarea.

Melcul lumii îl apasă veşnicia matematic; căci înalţă-ades, ostatic, snopi de ochi spre nesfârşit. . . Inima gândului roeşte-o plasă de începuturi, altele, şi timp altoit.

Stă 'ntre spaţii şi răscruci caută în van, polare, încotro vrei să te duci nu e spor, ci arătare.

Steaua nesfârşirii arde ca un far şi miliarde îi răspund neîncetat. Fără grabă şi repaos e mişcarea. Nici adaos la ce-a fost ceasornic stat.

Adâncind în tine totul îţi arată acuma lotul şi surâde ca un gâde, cu gingii piezişe hâde:

E vârtej ameţitor nimic abrut nu-i oprire, sus e dedesubt, nu mai căuta şi nu gândi, e vis cercul lumii a rămas închis.

ASPECTE

Trimete-ţi gândul galben să aleagă din praf, bob de nisip şi bob de mei. Trimete-ţi gândul înainte dacă vrei, şi dacă poţi, acolo unde zarea se încheagă din aer, întunerec şi din gol la începutul nesfârşitului ocol.

Te uită, destrămarea norilor maimuţăreşte drumul călătorilor. . . în goana nesfârşită a bielelor ca înc'odată jocul alb al ielelor.

Lumina-i argintie în lumină sură. In apa cât e zarea, cotitură de apă desenează drum cu el se împleteşte mintea-acum.

Răstoarnă: ceru-i verde, câmpia e albastră; Să poţi să fii dincoace de magica fereastră. Să poţi vedea deodată moneda 'n două feţe, să fii unde ţi-e gândul, şi să te vezi apoi în locu 'n care acuma eşti prins ca 'ntre ostreţe. . trimite 'n lume umbra, cercând să te desdoi.

Aruncă o frânghie fachirul în văzduh şi ea rămâne dreaptă, dorinţelor o scară. Aruncă înainte a gândului săgeată şi împietreşte-i urma în lucru ce rămâne. O clipă de opreşte şi drumul ţi-1 presară să ai cum te întoarce, prudent, cu miez de pâne. Ca 'ntr'o oglindă, zarea răstoarnă-o dintr'odată şi creşte-o lume nouă din aer şi din duh.

INTERIOARA

Ai vrea să strigi când gâtu-i câlţi şi clei, ai vrea să-alergi ţi-e trupul prins în teacă, Cu mâna vrei să prinzi, dar e 'n ulei, şi cazi în tine însuţi; moarte seacă.

Prizonier al minţii tale proprii, de tine 'ncerci zadarnic să te apropii; de logică şi sens te vrei desprins, spre insula din tine braţ întins. . .

O de-ai putea fi şarpele din basm ca, răsucit în tine însuţi, bale, spasm, cu 'n salt, ca o volută pân' la cer, să te desprinzi, să rupi obezi de fier,

Când chiotul fără cuvânt descarcă pământ desţelenit să vezi —şi parcă de aer ameţit, cu tine cadă în goluri repezite de cascadă şi călători şi gânduri tari şi barcă. Din colivia logicei scăpată, privighetoarea 'nebunită cântă, spre spaţii ce n'au sprijin, se avântă încălecări de tril şi fibre toată.

In tine însuţi, gol pescar, din văi şi din munţi de apă te alegi. Mărgean din fund de mare să culegi afară laşi unelte mici şi far.

Dar când ajungi în fund te frângi livid, mărgeanul dur şi roşu e lichid; pe marea liniştită, de asemeni un ochiu de larg cu ţărmul îl îngemeni.

înverşunat, în tine însuţi încă mereu te vrei desprins din forme sure; dar nu mai crezi că zâne şi pădure zac fermecate 'n fund de baltă-adâncă.

Şi când picioarele sunt grele 'n glod, vii ochii văd pe apă la apus cozi de păun. Inebunit irod, desfrâul de lumină-ţi pare sus.

Cu paloşul tu tai la întâmplare Şi sfori şi sens, culoare, sunet, şi neputincios recazi, când vezi că mare inconsistentă nu poţi biciui.

Târziu otrava îndoielii tale, suc verde de celule oarbe, vis alterat şi drojdii nedomoale în corpu-ţi paralitic se resoarbe. IUBIRE

Iubire svăpăiată. arc de pod svârlit în spaţiu către stele, fără sprijin, triplu salt mortal de suflet laş, pân' la capăt, pân' la moarte lung făgaş, suflet săltăreţ şi fără griji 'n tragica nacelă rătăcită, descheiată.

Un surâs ar tulbura zăpezile alpine brumă înflorită orice gând devine.

E mai jos un plai de visuri omeneşti, miei de vată, îngeri mici de zahăr roz un covor de iarbă fină, plus o baltă cu rogoz pentru barcă şi idilă. Sufletea-i putea să te opreşti.

Un nebun încearcă, până la exasperare, ocolind o casă pe el însuşi să se prindă. Ochi albaştri v'am dorit şi vii şi morţi într'un sărut; ochii cari negru-ascut dinţii gândului, pumnalul de sub grindă şi străpung cu uşurinţă-o arătare.

Uite-aici e masa verde cu pătrate numărate, iată inima. Dar mai aşteaptă. . . toate păsările sboară 'n linie de aer dreaptă. . . gândurile aleargă, scurt polarizate. O, joc nătâng murdar şi măsluit, pân' la capăt vamă nebuniei am plătit.

Ochi albaştri, întrebare de cleştar, în ruina voastră rece, cine-a 'nchis* formula rea ? prinţ vrăjit, de m'a făcut broscoi vulgar, de alerg la nesfârşit şi caut un sărut să mă redea vieţii mele. Ochi albaştri, piază rea. F

O sforţare-o răsucire 'n mine însumi din adânc şi-acum faţă 'n faţă stăm. Cu groază înţelegem cum dorinţele s'au ridicat în noi şi se privesc ca vipere 'nălţate 'n coadă. Timpul e 'n afară. Ca să cadă tot nisipul din clepsidră, sufletele 'ncremenesc.

Vorbe mari ca sburătoare colorate de foiţă vorbe milostive ca 'ntr'o umbră de troiţă.

Poţi să 'ncepi cu orice filă din idilă, inima să ţi-o arunci ca pe o bilă acrobatul. Braţu 'ntors s'o prindă pe la spate, să descrie flori de linii înstelate jocul ei în jurul tău. Dar simţi că rece

9 şi cu 1 fac tot 10.

Doar un butofl întors, curentul s'a oprit; automat în tot oraşul au încremenit tramvaiele pe linie. întorci şi iar tramvaiele se mişcă tutelar.

Porneşte înainte 'nzorzonat un căţeluş se leagănă fudul în haina lui de pluş. . . porneşte pe alee fericit dar când stăpâna s'a oprit, cu capu 'ntors a stat şi el, căci fantezia nu i-a fost decât exces de zel.

Cazi suflete cu fruntea 'n piept, revino cu piciorul drept lângă femeia cu albastru zâmbet bis. . . Nătâng şi ocolit Narcis, răspunde-i cu surâs penalizat, transcris. PLECARE

Sub paloşe de os, el s'a mirat, şi slab surâsul a căzut în gol, doar ochii sloi au amintit de-o înţelegere 'ntre noi. Când totul a pornit, covor arab, a aruncat din nou privirile 'napoi.

Dar nu, dar nu, făină pe obrajii lungi, s'au adâncit în carne două dungi; în unghiu —sbor de cocori —s'au adunat între sprâncene gânduri. Şi bărbat în rochia cu ciucuri şi cu stele a măsurat căderile 'ntre ele; la stânga şi la dreapta a făcut frumos zâmbind, bezea trimiză de pe scena morţii. Deşi nu înţelegea nimic, era duios; avea o tumbă de făcut în faţa porţii.

Când a plecat pe trotuar rulant, agale mai flutura ca o batistă mâna moale.

Pe zece linii paralele de rambleu armate de locomotive s'au pornit deslănţuite, îndârjite în granit. . . Când fier în fier s'a prăbuşit, mereu surâsul a plutit de orhidee cast; într'o spirală mare-apoi sub ceru1 vast.

Când a plecat pe trotuar rulant, agale mai flutura ca o batistă mâna moale. COCORUL

Lumi întregi în fundul mării peşti şi bivoli cu burţi albe, creste lungi de os şi salbe, ca 'ntr'o raclă 'n fundul mării.

Aripi reci, şi nici un gând, peste goluri tremurând. . . sbor de pasăre uitată desnădejde întârziată.

Nici un reazăm pentru minte mor privirile înainte.

Poartă călătoare când te voiu ajunge ?

Eşti sortită oare ochiul să te-alunge, încă mai departe risipită 'n moarte ?

Tu din larg îmi creşte stea, svâcnit de peşte, ca să am un semn. sborul să-mi îndemn.

Nu-i nici zi nici noapte. . . Unde sunt cei şapte ? . vraje ferecată te desface-odată.

Dor de mult în urmă, legănată turmă, somn de bucurii, morţi încă de vii. Cel puţin îmi spune de mai sunt pe lume neamuri de cocori, dacă-i văd în zori.

Albi cocori cu oase crude suri cocori cu fulgi şi pene, veciniciei paparude leac micimii pământene.

Goluri mari se întretaie mers de vulpe calea-mi taie cercuri mari, fără repaos cresc din alburiul haos.

Gândul care m'a pornit nu cumva se va fi stins ? Aripa ce m'a desprins nu cumva s'o fi oprit?

Poartă, călătoare, poartă, prinde largurilor toartă, dă-mi tăcere şi odihnă dă-mi mormânt de soare 'n tihnă.

ÎNCHINARE APOCALIPTICĂ

Limba de flăcări pe mlaştini în noapte sborul de uliu trimis să vâneze cad, se ridică. Două hilare speteze chinue oasele moarte în cei care fură cei şapte.

Vreau să-Ţi trimet un mesaj în spre marginea lumii. Melc care poartă în spate un pat, să-1 măsoare cum măsura şi Procust, eu din mlaştina humii deapăn cu patimă strigătul meu care moare.

1925 CAMIL PETRESCU IZVOARE DE ENERGIE SUFLETEASCĂ IN TIMP DE RĂZBOI

ATITUDINEA SPIRITUALĂ EUROPEANĂ ŞI CEA ORIENTAL-ASIATICĂ

de prof. dr. EDUARD SPRANGER *) Director al Institutului pedagogic al Universităţii din Berlin

Războiul este o probă de energie. Izvoarele de putere ale naţiunilor sunt chiar în timp de pace diverse: numărul şi cali­ tatea oamenilor, bogăţiile solului, avântul industrial, mijloacele auxiliare şi altele asemenea. Toate acestea intră şi în serviciul războiului. La urma urmelor însă, tot sufletul viu al omului este cel care trebuie să-1 poarte şi să procure energiile militare. Se ştie că vitejia popoarelor primitive are altă structură decât aceea a popoarelor de o cultură mai înaintată, fără ca din pricina aceasta să poată fi puse pe trepte diferite din punct de vedere moral. Războiul dus cu mijloacele moderne cere cea mai înaltă încordare a conştiinţei, în timp ce la popoarele foarte tinere s'a observat că ele îşi dau cea mai mare măsură în luptă, graţie stingerii con­ ştiinţei ca într'o beţie. Dar şi între naţiunile de un rang cultural

x) Eduard Spranger este cunoscut ca pedagog şi filosof al culturii şi în largi cercuri din străinătate. Studiile şi lucrările sale se ocupă cu psihologia adolescenţei, cu probleme educative şi cu integrarea tineretului în naţiune şi stat. Cea mai caracteristică şi mai creatoare operă a sa este « Lebensformen », prin care şi-a câştigat o importanţă internaţională. superior există deosebiri profunde în manifestările energiei. Uria­ şele realizări războinice ale Japoniei din ultimele luni au provocat admiraţia întregii lumi, dar au produs totodată impresia că feri­ citele succese au fost efectele unui alt stil sufletesc al conducerii războiului. Să încercăm să lămurim de departe această taină. Cetitorul de ziare a aflat el însuşi că atitudinea Japonezului faţă de moarte este deosebită de aceea a occidentalului. Medicul german Erwin Balz a scos în evidenţă faptul acesta încă din 1904, într'o scriere asupra « Dispreţului Japonezilor faţă de moarte ». Cu aceasta însă s'a pus numai întrebarea, nu s'a răspuns la ea. Explicaţia trebuie căutată într'o conştiinţă a personalităţii, care este deosebită de a noastră şi tocmai de aceea greu de descris pentru noi. Se înţelege delà sine că orice manifestare războinică a energiei se bazează pe o creştere a personalităţii. Dar lucrul acesta eete posibil pe diferite căi. Noi, europenii, ne putem reprezenta o creştere a personali­ tăţii numai într'o direcţie, pe care eu aş numi-o închiderea per­ soanei. Individul trebuie să-şi scoată puterea din propriul său eu. încordarea supremă a voinţei este activitatea cea mai personală. Efortul necesar acestei încordări îl îndeplinesc eu. Eu sunt cel care — urcând din treaptă în treaptă — ies în evidenţă ca centru independent de voinţă. In procesul acesta, ne imaginăm că eu domin în mine « natura ». Chiar şi întreaga noastră cultură, înţe­ leasă ca o plăsmuire supra-individuală, se bazează în genere pe dominarea suverană a naturii. « Eu » o văd cu satisfacţie subju­ gată mie. Fireşte, nicio autodisciplină a voinţei nu izbuteşte fără o puternică vitalitate, adică fără o proprie forţă de viaţă originară. Caracteristic însă este pentru noi faptul că am redescoperit abia pe la 1900 importanţa acestei vitalităţi, pornind delà spirit. Suntem de asemenea convinşi că ea are o valoare morală abia când este străbătută de spirit şi însufleţită, intrând în serviciul unor mari misiuni. Această propulsie de forţe din sine însuşi, această întă­ rire a centrului în interiorul persoanei, culminează în acţiunea morală pe răspundere proprie, în a se pune în joc pentru un ţel, în iniţiativa personală, pe scurt în individualitatea puternic pusă în evidenţă. Individualismul luat în sensul acesta nu este de con­ damnat la noi. El poate fi integrat ca organ preţios în sistemul IZVOARE DE ENERGIE SUFLETEASCĂ IN TIMP DE RĂZBOI 35 de energie al unui întreg mai mare, în cazul de faţă de ordin militar. Dar totodată şi ambiţia personală vrea să se ţină cont de ea. Se contează pe ea ca pe o forţă propulsivă, este stimulată; se satisface în mod conştient nevoia de renume a individului. Toate acestea reprezintă aşa dar imaginea unui eu pronunţat, închis în sine. Pârghia masei îşi scoate tot de aici cele mai însem­ nate puteri ale ei. Acest eu întâlneşte acum, în război, primejdia permanentă a morţii. El nu este pregătit să renunţe la sine cu una cu două. In « Westôstlichen Diwan » Goethe exprimă următoarea cugetare cu desăvârşire occidentală:

Şi astfel veţi afla Că omul este mulţumit cu sine De-şi vede fiinţa mântuită Colo sus, ca şi aici.

Sacrificiul eului capătă sens pentru occidental atunci când este însoţit de simţământul vieţii supreme. Se acceptă moartea numai pentru ceea ce constituie fondul ultim de trăire şi se trăieşte numai pentru ceea ce, în momentul ultimei hotărîri, ar putea muri — ca personalitate închisă în sine. Cu totul altfel pare să fie structura conştiinţei eului la Japonez. Ea nu are limite atât de categorice. Găsim aci înalta, dar calitativ deosebita conformaţie a personalităţii, care se ţine deschisă, pentru ca viaţa superioară a universului să poată trece prin ea. Aceasta se explică chiar din raportul cu totul direct cu natura. Intre om şi natură nu există nicio prăpastie, niciun simţământ de înstrăi­ nare. După cum pereţii casei japoneze pot fi daţi oricând la o parte, tot astfel nici sufletul japonez nu are pereţi, care să-1 des­ partă de natură. In primele timpuri ale Evului Mediu la noi n'a existat peisajul în pictură. Pentru marea artă a Orientului, omul şi natura au fost întotdeauna o mare unitate în redarea plastică. Voinţa numai de a domina natura este încă şi astăzi străină acestei lumi. De aceasta se leagă străvechea, totuşi deosebit de puternica credinţă în strămoşi. In lungul lanţ al familiilor, individul este numai un membru fugar, trecător. Viaţa se simte în dimensiuni mai mari decât măsura scurtului spaţiu dintre naşterea şi moartea individului. Totuşi aceasta nu înseamnă că individul ar pieri în neant. Viaţa şi moartea sunt cu mult mai mult numai aspecte diferite în fluctuaţia veşnică a existenţei universale. Omul mort continuă să existe în acest întreg nedefinit şi se bucură la ai săi de cinstirea unui zeu. Mitul japonez al lui Tenno nu este în sfârşit altceva decât cel mai înalt simbol pentru acest sentiment funda­ mental al vieţii. In familia imperială, care-şi trage originea din Zeiţa soarelui, se întrupează veşnica unitate dintre ţară, popor şi fiinţa Statului, unitate înţeleasă şi de sufletul cel mai simplu. Se moare uşor în acest mare prezent. Pentru aceasta nu e nevoie de nicio ambiţie îmboldită: fiecare continuă doar să trăiască în patria certă, apropiată de zei şi bogată în zei. In Japonia s'a putut infiltra numai acea formă a budismului, care are Ia bază acelaşi sentiment al existenţei cosmice. « Nir­ vana » este aici întregul ce străbate tot ceea ce trăieşte, delà care provin forţele superioare. Retragerea în această « nefiinţă », lipsă de conştiinţă, este asemeni unei adânci inspiraţii, căreia îi urmează în mod necesar expiraţia, reacţiunea sufletească accentuată în lume. Războinicii japonezi au fost aceia care s'au dedat practicei (nu «învăţăturii») budismului celor zece încă din veacul XIII-lea. « Elanul vital » nu provine din încordarea maximă a energiei interioare a individului, ci din acea « concentrare », care dizolvă eul până când elementul cosmic pătrunde persoana şi acţionează prin ea mai departe. « Universul », nu « eul » este izvorul energiei maxime. După cum întotdeauna în timp este prezentul veşnic, tot astfel pretu­ tindeni în spaţiu se află « centrul » sau Budha ». Vechile exerciţii sportive cavalereşti din Japonia se bazează în întregime pe această practică a meditaţiei, care pentru noi este aproape inaccesibilă şi încă mai puţin de înţeles în mod teoretic. înţelegem numai atât: puterea de a acţiona nu este aici o emanaţie a individului, ci o pătrundere a universului în sufletul ce se lărgeşte şi se des­ chide. Şi mai înţelegem: toate aparatele tehnice, începând delà arme, nu sunt instrumente neînsufleţite, ce se află în stăpânirea omului, ci ceva viu, în care eul şi lumea se contopesc simţind laolaltă. Japonezul luat ca individ nu ne face impresia unei vitalităţi uriaşe, nici a unei voinţe şi energii încordate. Se vede însă în ochii săi o vibraţie comună cu lumile universului, care îl face capabil să sară imediat în cea mai uşoară unduire a valurilor şi-i dă în acelaşi timp o nesfârşită răbdare. Mai mult nu se poate formula în limba noastră, care are alte baze de istorie spirituală. Izvoarele acestei energii trupeşti şi morale rămân tainice pentru noi; efectul lor însă ne arată că avem aface aici cu un tip al perso­ nalităţii de aceeaşi înălţime, dar numai de altă structură. Indivi­ dualismul constituie pentru Japonia marea primejdie, împotriva căreia se apără din instincte adânci, dar nu întotdeauna la adăpost. La noi, renunţarea la desvoltarea eului ar avea drept urmare prăbuşirea din rădăcini a întregii culturi creatoare. Acolo unde nu aducem elan personal, nu reuşim nimic. « Marea răbdare japoneză » o socotim în mod eronat drept pasivitate. Printre cele mai importante fenomene ale « culturii univer­ sale », ale cărei începuturi se pot data de fapt odată cu deschiderea Japoniei de acum 75' de ani, se află şi faptul că marile stiluri rasiale şi naţionale de cultură se întâlnesc pretutindeni pe suprafaţa pământului, că învaţă unul delà altul şi că se infiltrează în pătu­ rile de suprafaţă. Ar fi o mare greşală dacă, din cauza acestui ultim proces superficial de civilizare, ne-am imagina această « cultură universală » în devenire ca un amestec confuz şi fără putere de motive şi bunuri ce se pot lesne schimba. Ceea ce nu are rădăcini proprii, va fi măturat chiar de acest mare vârtej de astăzi. Interesant este însă pentru noi să observăm ce a devenit de pildă raţionalitatea şi tehnica occidentală pe fondul sufletului din Asia răsăriteană. Locuitorii Asiei răsăritene sunt, în ceea ce-i priveşte, solidari în a socoti cultura Occidentului drept materia­ listă. In această apreciere ei se înşală, cel puţin în ceea ce pri­ veşte sectorul caracteristic german. Sentinţa lor arată totuşi că ei înţeleg « spiritul » nostru cu aceeaşi greutate, cu care noi putem să intuim bazele vitale şi sufleteşti ale atitudinii lor faţă de. viaţă şi de moarte. Războiul desvăluie, mai mult decât orice altă epocă, aceste fundamente ascunse prin realizările pe care ele le fac cu putinţă. Ochiul prietenului vede mai limpede decât cel al duşma­ nului. Toţi Germanii şi membrii naţiunilor prietene se trudesc în orice caz în mod serios să înţeleagă mai adânc izvoarele Carac­ teristice de energie ale aliaţilor noştri japonezi, pe care îi admirăm, DOR

Curg gânduri lungi pe fir de ape Şi sufletele taie văi; S'ajungă pân' la voi aproape îşi sparg în lume alte căi.

Vorbim de voi numai în şoapte Aşa ca despre nişte duşi Chemaţi dintr'un adânc de noapte Când gem zăvoarele pe uşi.

Ni-s oare limbile bolnave Că pun în grai atâta tâng ? Bocim când spunem azi Târnave Şi câţi zic Mureş parcă plâng.

S'adună lacrimi în cuvinte Ca ploile 'n cernitul nor Ci 'n miez stă fulgerul fierbinte Cu aspre trăznete de dor. G EORGI CA

Nu mai visez la palide domniţe Râvnesc arzuia carne dolofană Pietroşii nuri ce-aduc de la căpiţe Sălbatic iz cu gust de buruiană.

Mi-e silă de capcana diafană:. Dulci braţe albe, suflet în şuviţe. . . Vreau truncheşa iubire pământeană Trântită pe-un plocad de românite.

Stau sânii dârzi scoţând ca din adâncuri Grădinile lor doldora de mere Să-mi umplu mâini, ochi, gură, de belşug

Şi să mă las pe rodnicele-oblâncuri Cu-aceeaşi lungă, ritmică putere Cum te apeşi în coapsele de plug.

V. VOICULESCU PORTRET

Adună-te, durerea mea, în tine Ca melcul în cochilia de var. Sburaţi, voi visuri, albe colombine, In orizontul toamnei solitar.

Rămână doar paloarea feţei supte In linii resemnate, grea de gând, Ca 'n sumbre amintiri de crunte lupte Icoana 'nvingătorului înfrânt.

Nici laurii, nici spinii nu mai pot Să te 'ncunune, frunte, să te-aprindă — Priveşti cu ochii reci la coptul rod, Pe care nu-1 vrei strâns la tine/n tindă.

Căci mâna fără vlagă pe spetează, Uitată 'n nepăsare atârnând, In calmă lâncezeală dormitează — O crizantemă ruptă, pe-un mormânt.

Amurguri măcinate, de cinabru, Vă scurgeţi cât mai repede sub cer, S'aprindă noaptea naltu-i candelabru Acestui viu cu suflet mort, stingher. VEGHE

Şarpele nopţii albastru, cu inel de aur în gură, S'a 'ncolăcit friguros în sufletul meu de sgură. Stropi argintii se scurg în infinit In semnul aşteptării ne 'mplinit.

Neliniştit plopul singurătăţii Aude paşi pe caldarâmul cetăţii. Vântul de urît a început să spună O poveste veche sub clar de lună.

De insomnie apele se sbat Ca un convoi de tâlhari în lanţuri legat. Iar peşterile urlă din afund Chemând făpturi ce nu răspund

Numai tu, luceafăr al tristeţii, Vesteşti izbăvitorul ceas al dimineţii, Când peste munţii mei de îndoială Se 'ntinde alba zi ca o spoială.

MIHAI BENIUC DINTR'UN JURNAL DE VARA

Miorcani, 5 August 1942.

De ce tocmai azi şi de ce aceste pagini? Stranie putere a de­ stinului, neaşteptată rodire a unui gând purtat din tinereţe. Orice roman, orice nuvelă, orice poezie chiar — presupune un ascultător — un martor tăcut, un ecou, o oglindă. Dar acest monolog, acest dialog cu mine însumi, la ce bun? Şi totuşi. . . Prin uşa deschisă a terasei văd parcul. E August, e vară caldă şi senină încă, dar, o simt, toamna nu e departe. Pe ici, pe colo frunzele unui ram au şi îngălbenit şi deunăzi ia iaz rândunelele se fugăreau adunate ca pentru plecare. A sosit vremea culesului şi fructele din pom şi grânele de pe câmp îşi aşteaptă împlinirea... Am 51 de ani. Voi însemna deci, voi scrie în fiecare zi, nu eve­ nimentele sau întâmplările vieţii mele sau a altora ce-i încruci- şază cărarea — nu, mă voi mulţumi cu mai puţin şi mai cu mult — voi încerca să prind ceva din ceea ce îmi pare viaţa mea reală, voi căuta să pătrund în eul meu adânc, să privesc în apa cu oglinzi fumurii a conştiinţei mele interioare: oameni şi peisaje, idei şi sentimente. Eri, înainte de amurgul zilei, am fost cu Marie şi cu Dinu, în trăsură, până la fostul pichet de pe Prut, nu prea departe de satul Miorcani, în dreptul Pereritei basarabene. Cei doi câini ai lui Dinu, căţeaua lui de vânătoare « Shimmy » şi « Dick » fiul încă neînvăţat al acesteia, ne întovăraşau. Aduceau cu ei acea atmosferă de viaţă adevărată, curată şi proaspătă, acel spirit de mare aventură pe care azi, când înşişi copiii îmbătrânesc atât de repede la contactul distrugător al jucăriilor prea « tehnice ». nu-1 mai au decât animalele şi pe care 1-a avut Homer. Să-1 mai aibă poeţii? Frecventarea acestora mă lasă sceptic. Vecină­ tatea vieţii animalice, marea ei sinceritate, frumuseţea unei zile senine şi îmbelşugate de vară, calitatea spirituală a luminii în acea oră a serii, priveliştea dragă a Miorcanilor, cu casele satului răsleţite prin verdeaţa copacilor şi în zare cu pădurile şi hol­ dele basarabene, soţia şi fiul, alături de mine, toate aceste reali­ tăţi primordiale, le simţeam în suflet cum asculţi, fermecat din nou şi mereu uitat, de câte ori revii pe plajă, cântecul mării. Lipsită de orice sensational, de orice element actual de surpriză sau de noutate, de orice bucurie stridentă: învolburare sau dra­ goste, fericirea din suflet îmi era gravă şi puţin melancolică, precum erau liniile vaste ale priveliştei unduiate cu cerul ei lu­ minos şi înalt, cu carele sale încărcate de snopi, în calmul acelei zile pornită spre toamnă. Drumul, ieşit din sat, ducea printre păpuşoi şi « răsărită » (floarea soarelui) în spre Prut. Râul însuşi nu se vedea şi platoul, despicat adânc de valea lui îngustă, îşi relua mai departe, neturburat, înfăţişarea. Covor împeticit în care toate colorile verdelui şi galbenului îşi topeau cu o firească măestrie, neatinsă de mâna iscusită a unui meşter persan, nuan­ ţele proprii sau feţele împrumutate de lumina, mai caldă acum, a înserării. Pichetul ştiam că n'o să-1 mai găsesc. S'a dărâmat încă din fostul război, când s'a mutat graniţa la Nistru. Au rămas o perdea de salcâmi, câţiva cireşi şi o tufă de liliac — sădite pe vremuri, săîbătecite de mult. Curtea pichetului, fără urmă de zidărie, a năvălit-o porumbul înalt. La picioarele noastre, la poate 80 de metri sub povârnişul stâncos şi abrupt: apa Prutului. Dincolo: malul jos care urcă molcom spre pădurea din spatele Sirăuţilor pe de o parte, spre satul Pererita, pe de alta, unde ţărmul basa­ rabean domină de acuma malul potrivnic ce coboară, închis ca într'o copsă, până la râu. Priveliştea e de o simplitate şi de o adâncime egală. De fiecare dată ce o revăd o regăsesc cu aceeaşi mirare şi nici anii, nici ochii mei n'ajung să-i istovească bogăţia, îmi apare tot mai tainică de înţelesuri. Neaşteptată viaţă a pei­ sajelor, cu cât îmi eşti mai dragă decât viaţa semenilor mei, cu cât mai împlinită ! Cu cât mai aproape de ceea ce simt, şi n'o pot exprima, trebuie să fie firea tăinuită a divinităţii. Nu înţeleg cum a putut să se întrupeze Sfântul Duh în Om, când ar fi putut să o facă în tulpina unui stejar, în frunzişul unui plop, în rămurişul unei sălcii. Fiul omului—faţă de măreţia celui mai umil fir de iarbă, numele sună aproape ca un sacrilegiu. Nobleţe fără seamăn a spiritului elin aici ca pretutindeni: Zeul coborînd în ape şi în frunze, stejarii din Dodona şi palmierul delà Delos. Dar şi Evanghelia: «Pământ ai fost, în pământ te vei întoarce ». Mişcarea lină a acestui pământ moldovenesc; lentă unduire a acestei privelişti prenatale, prin veacuri, spre conştiinţa mea de azi, înceată transformare a bogăţiilor spaţiale în armoniile timpului trăit, trecere în spiritual a bulgărului de ţărână. Dar prin harul luminii, căci lumina e sufletul ascuns al priveliştilor pământene şi ea le dă acel obraz, deodată divin, pe care-1 pri­ mesc unii oameni când lumina lor interioară, năvălind în ochi, îi orbeşte sfinţindu-i. Şi într'adevăr sub lumina de miere subţire a amurgului, sub razele sale piezişe, umbrele ni se lungeau parcă ar fi voit să ne părăsească, să ne fure negrul cu noaptea din noi, să ne lase ca vase deschise luminii. Şi nu numai umbrele noastre ci ale vie­ tăţilor toate, în acest ceas al desăvârşirii depline. Prutul încet, încet se aprindea din adânc, îşi transforma apa turbure în ceva nespus de limpede în care norii înflăcăraţi ai apusului, izvorînd ca mari făpturi de aur cu săbii de foc, îşi lăsau zborul oglindit sus pe cer. O lotcă, de aici foarte mică, neagră în atâta lumină, îi tăia apa împinsă de vâsla unui pescar. O raţă sălbatecă, cu zbor repede, o luă spre iazuri în căutarea stolului pierdut. In josul Prutului o insulă măruntă, lunguiaţă ca o triremă părăsită de lo- pătari, îşi încremenise aurul sutelor de scuturi rotunde pe care floarea soarelui le ridica în salutarea astrului gata de asfinţit. Pe o potecă şerpuitoare dealungul malului înalt, cu câinii noştri înebuniţi de zbucneala în zbor a unei păsări sau de adulmecarea unei urme proaspete de dihanie, coboram încet spre trecerea de lângă insulă. Intre ea şi ţărm, braţul scăzut de apă, prea puţin adânc, ne arăta pietrele vadului. Câteva pietroaie mai mari, lăsate de Prut, îmbiau ca jeţuri naturale. Marie şi Dinu se aşezară pe ele în odihnă bine câştigată; în şagă şi joc aruncau acuma pietricele, subţiate şi rotunjite de val, pe apa liniştită. De câte ori cădea câte una, câinii săreau să o prindă — şi jerbii clare stropeau mişcătoarele oglinzi. Ostrovul, afară de oastea nemişcată a « răsăritei », era pustiu ; dar dincolo de braţul cel mare al Prutului, pe prundul uscat, aurit de raze, câteva fete strângeau pânza albită la soare. Râdeau şi glasul suna straniu de aproape, faţă de depărtarea unde se aflau. Mă aşezasem, ceva mai sus, pe o ridicătură a malului. Acum vedeam foarte bine, nemişcat în lotca sa, în partea cealaltă a ostrovului, podarul aşteptându-şi muşterii, să-i treacă peste râu. Dar care drumeţi, căci nu se zărea nicăeri niciunul. Nu ştiu de ce sunt în viaţă unele clipe menite să se incruste cu tot conţinutul lor de formă, de sunete şi de colori în conştiinţa noastră — când altele se duc fără să lase urme. Nu sunt cele mai importante ai spune, cele care ne rămân, şi desigur multe din cele care ne părăsesc pentru totdeauna eşti îndemnat să le judeci ca mai însemnate şi de un folos mai preţuit. Cine poate ghici le­ gile întunecate ale vistieriei noastre sufleteşti? cine, socotelile gospodăriei noastre spirituale? Atâtea evenimente, pe care le credeam înscrise neşters în conştiinţă, m'au părăsit. Mi-e ruşine să mi-o mărturisesc, dar nu mai îmi aduc aminte de majoritatea femeilor pe care le-am iubit şi pentru care, pe vremuri am su­ ferit desigur. Unde e numele lor, obrazul, gestul ce mă vrăjise într'atâta ? Ce ceaţă deasă le învăluie. Dar atâtea întâmplări, azi istorice, la care am participat, cu prezenţa cel puţin, unde sunt? în care nebuloasă cămară necercetată, a amintirii mele? Şi totuşi — o stranie siguranţă lăuntrică mi-o spune — această seară pe Prut, această mică insulă înflorită cu floarea-soarelui, soţia mea pe o piatră albă, fiul meu pe alta, mai neagră şi mai lucioasa, « Schimmy » bălăcind cu botul ei subţire prin apa limpede după prundul aruncat sclipitor ca un solz de peşte rotund, « Dick » în trei picioare, cu laba din faţă adusă puţin sub el, privindu-mă cu capul lui bărbos, oglindit în apa clară, departe fetele la albitul pânzei, mai aproape omul, văzut din spate, încovoiat pe lotca sa şi sus de tot norii tiviţi cu firul de purpură al asfinţitului şi cerul mai întunecos decât apa devenită văzduh — totul va rămâne în mine, aşa cum e, ca o icoană misterioasă şi nemuri­ toare, ca fericirea gravă şi cam melancolică a acelei zile de vară târzie într'un suflet în care începe să fie târziu... 6 August

Timpul delà ţară n'are asemănare cu acela delà oraş. N'au acelaşi pas şi nici acelaşi obraz — şi între ei n'ajung să găsesc un numitor comun. Totul le desparte şi trecând dintr'însul în- tr'altul parcă te pomeneşti într'alt element. O simţi numai după câteva zile de şedere aici. Şi nu e lucrul cel mai puţin ciudat experienţa aceasta ce o refac de câte ori revin la Miorcani. Să fie numai ieşirea din actualitate, din fărâmiţarea zilnică în modă vulgară de circulaţie a nobilului său metal, din lipsa de pers­ pectivă temporală ce ne-o impun oraşele mari ca un ecou al ori­ zontului sugrumat de clădirile prea înalte? Sau cauza trebuie căutată aiurea, nu la periferia sensaţiiîor noastre ci la centrul unui eu ce aici îşi regăseşte elementul natal. îmi fac efectul unui peşte lovit de toţi pereţii vasului ce-1 sugrumă şi căruia deodată gestul pescarului îi redă largul iazului pierdut. Da, timpul de aci e altul — şi o altă lege îl măsoară. In van se trudeşte ceasul meu să-i prindă urma. Grăbitele sale tic-tacuri nu-1 ajung şi-i trec mereu alături. Nu-1 cuprinzi decât cu sufletul: bătăile inimii tale singure i se pot sincroniza. Părăsirea timpului mecanic pentru cel sufletesc implică mai mult decât o schimbare de tehnică în măsurarea scurgerii vieţii tale: ea înseamnă o regăsire a vremii adevărate — vreme care poate eşti tu însu-ţi, îmbogăţit zi de zi, rodit din an în an ca nucii frunzoşi ce-ţi străjuie parcul, în­ semnând pe răbojul nemincinos al scoarţei comoara unui trai răspândit în aer şi adunat la rădăcini.

Cred să fi descoperit aseară, făcând cu Marie o plimbare pe jos până la iazul cu stuf din susul Ghirenilor, secretul acestui peisaj, al cărui farmec melancolic îl resimt cu o nouă putere de fiecare dată: e aspectul său marin. Am mai spus-o de mult în poezia: «Seară la Miorcani». Imaginile care, în versuri, pot să pară voite — îmi sunt acum, controlate cu ochiul meu din nou, justificate şi fireşti. Dar mai mult decât unduirea, aducătoare la chip cu o mare încremenită, goliciunea priveliştei, deplina ei despoiere, reducerea la linii şi planuri esenţiale, îmi desvăluie vraja şi mi-o lămureşte. Cu vremea te saturi de orice: munte, pădure, colină. Nu te poţi sătura însă de un peisaj atât de simplu DINTR'UX JURNAL DE VARA 4?

în arhitectura lui ascunsă încât toată bogăţia, tot farmecul i le dă numai lumina unui cer imens şi umbrele unor nori clădiţi în irealul ceasului ce moare şi renaşte mereu.

9 August Am citit aseară romanul lui Dinu: «Tinereţe Ciudată». Delà încercările sale publicate în revista « Albatros » şi mai ales delà cele scrise acum un an şi rămase în manuscris — până la reali­ zarea actuală, cuvântul progres îmi pare ne la locul lui. E o să­ ritură înainte în timp şi în propriul său suflet de care doar tine­ reţea e capabilă. L-am citit cu un prodigios interes şi azi dimi­ neaţă mi-am aşternut, sub formă de scrisoare adresată autorului, impresiile: o scurtă recenzie sau mai bine zis câteva aprecieri din fuga condeiului, dar din fundul inimii. Ce m'a interesat mai mult e de a fi descoperit la dânsul darul epic — care-mi lipseşte atât de • complet mie însu-mi şi care pentru un prozator e de neînlocuit. II credeam mai mult un spirit critic decât de creaţie pură — şi tot ce scrisese Dinu până acum îmi confirmase părerea desigur greşită. Mă bucur s'o pot constata astăzi. Romanul — foarte scurt şi concis şi nu din lipsă de materie ci dintr'o concentrare orga­ nică, deosebit de plăcută gustului meu personal — îmi pare pre­ ţios mai ales prin dublul plan spiritual şi moral în care evoluează personajele sale. Tinereţea lor, ecou al celei a autorului însuşi, e încântătoare tocmai în nevoia, atât de firească la vârsta aceea fericită în ochii numai a cititorului ce nu o mai are, de a se con­ frunta mereu cu absolutul în idei, în sentimente, în gesturi. Orice tânăr e un inadaptat — viaţa cu desiluziile sale, cu compromisu­ rile cotidianului, va face din el cu timpul sau un Sancho Panca comod şi burghez sau, mai rar, un Don Quichotte în luptă cu aripile de moară şi de vânt ale vremii învingătoare.. A îmbătrâni înseamnă a renunţa la multe, dar şi a înţelege multe, a te umaniza. Ce eroare de a crede tinereţea generoasă ! Tocmai fiindcă e se­ toasă de absolut, e dogmatică şi crudă nu numai cu ceilalţi ci cu ea însăşi. Sfânt egoism al tinereţii — al Maninei ca şi al Yo- landei, al lui Paul ca şi al lui Dumşa, al lui Alexe ca şi al lui Ve- niamin, al lui Adrian ca şi al lui Sergiu ! Toţi eroii romanului — în numele sacru al inimii sau al spiritului lor, al unui vag vis lăuntric de pseudo filosùfie, de evasiune, de artă — cu câtă ne­ miloasă inconştienţă, cu cât feroce egoism, calcă pe sufletul şi nimicesc viaţa celor ce îi iubesc şi le-au dat totul. Dar nu numai ai celor mai în vârstă. Sunt şi proprii lor călăi. Manina zdrobeşte sufletul lui Paul şi al lui Alexe. Alexe la rându-i îşi ia viaţa singur după ce distruge inconştient pe a Yolandei şi duce pervers la sinucidere pe infirmul ei frate Veniamin. Lui Adrian nu-i pasă de durerea părinţilor săi, şi lui Sergiu dacă sufletele celor pe care-i regisează ca simple marionete, suferă sau nu. Romanul, cu toată luminositatea idilei curate şi unirei lui Dumşa cu Ma­ nina, ar fi adânc deprimant — tocmai prin acest egoism distru­ gător şi crud — de n'ar avea în el acea inconştienţă amorală şi putere de viaţă pe care tinereţea o are în comun cu natura însăşi. Naivitatea în bine ca şi în rău, în perversiune chiar, a eroilor, e desarmantă. Pe toată această ferocitate de tinere fiare domneşte un atât de proaspăt, un atât de sănătos parfum de primăvară au­ tentică — sensaţiile şi sentimentele sunt atât de simple, de di­ recte, chiar când se vor şi se cred complicate — încât închizând manuscrisul romanului citit nu-ţi rămâne în suflet nici acreala tristă, nici greaţa morală — de care n'ai fi scăpat desigur dacă personajele în loc de 18 sau 20 de ani ar avea 40 sau 50. Nu — în suflet păstrezi doar un gust verde şi puţin amar de fruct prea crud şi o lumină, cam rece însă, de început reavăn de primăvară. Ce impresie curioasă să citeşti opera propriului tău fiu — pro­ priului tău sânge — e ca şi cum aş fi reuşit să prind un ecou odată suscitat de mine, dar care îmi răspunde cu alt glas, ne­ aşteptat unde credeam să-1 recunosc, înrudit acolo unde îmi închipuiam depărtări. Cu cât ne părem mai obiectivi cu atât ne trădăm mai mult. Ce oglindă a sufletului nostru adevărat, ce oglindă ce nu minte niciodată, creaţia artistică, pictură, muzică, poezie, roman ! Am avut senzaţia că firea tăcută, închisă, a lui Dinu mi s'a deschis deodată. Eternă confesiune a operei de artă. Dublă şi contradictorie dorinţă — niciodată împlinită — de com­ plicată maturitate urmărită de cel tânăr, de izvor simplu şi clar, visată de cel mai bătrân. 12 August Trăim fragmentar, superficial, în marginea spaţiului şi tim­ pului adevărat. Din copilărie învăţăm să ieşim din ele, să îm­ brăcăm haina croită şi cumpărată gata a eului nostru social, pe care n'o vom lăsa-o decât la moarte. Intre zidul de piatră al ora­ şelor şi ora bătută mecanic de ceasul meu de buzunar, ce greu să ajungi fuga lor eternă. încântătoare familiaritate cu taina şi cu minunea la orice pas a copiilor repede abrutizaţi de şcoală, înţelegere instinctivă a tuturor sălbăticiunilor de câmp şi de codru... Tragedie cotidiană a poetului ce încearcă dibuind adân­ cimile sale: scafandru neputincios. De câteori atinge fundul se cere tras repede afară, ne mai putând îndura presiunea propriului său suflet.

Din fotoliul meu de paie, de pe pridvor, privesc la arborii aproape centenari ce străjuiesc aleea până la poarta mare de fier din zidul parcului. Poarta e zăvorită de zeci de ani, de când o ştiu, şi acolo sfârşeşte drumul ce nu mai duce nicăieri. Privesc ulmii străvechi, prietenii copilăriei, prietenii vârstei mele de azi. Măreţie şi nobleţe a vieţii vegetale faţă de cea a regnului animal ! Micime, goliciune, urîţenie, a animalului uman blestemat să nu-şi găsească nicăeri locul odihnei, fugărit de propria-i umbră, chinuit de propriul suflet faţă de lenta ascensiune în azur al ace­ stui admirabil echilibru de puteri strângând în rădăcini umbra ce o vor dărui din frunză ! Nobleţe a celui mai simplu copac. Ce lecţie de împăcare cu sine, cu cerul şi cu pământul, ce lecţie de modestie creatoare, hotărîtă rămânere pe locul fixat de destin, îmi dăruesc ulmii mei.

ION PILLAT NOAPTEA CREAŢIEI

Preludiu

Eu nu ştiu de unde vin, iubitul meu, Dar ştiu că vin de departe. Dacă m'ai privi odată adânc între ochi Atunci când luna plină răstoarnă toate ferestrele In întunerecul odăilor, ca nişte peluze de lumină, Când umbrele noastre sunt mai grăitoare Decât trupurile noastre, — Tu singur mi-ai descoperi pe fruntea albă, Ca fruntea unei neîndurate zeităţi, Semnul înfricoşător al destinului.

Sunt mai frumoasă, iubitul meu Decât mă ştii. Mai frumoasă decât îmi sunt ochii, mâinile, buzele, Sub lumina crudă a zilelor, Atunci când sunt oglindă pentru case, pentru oameni Şi ecou al cuvintelor mici. Sunt mult mai arzătoare, iubitul meu, Decât atunci când mă uit în braţele tale Atât de molatecă, de uşoară Că ţi se pare că ai alunecat într'o oază de somn. Sunt mult mai puternică, iubitul meu, Decât mă crezi Atunci când stau ca trestia în faţa ta Aşteptând să vibrez sub adierile schimbătoare Ale privirii tale. Sunt atât de puternică atunci, iubitul meu, Că tu însuţi devii o zeitate uriaşă Crescută, din puterea mea, în miezul lumii.

Şi sunt aspră, iubitul meu, Atât de aspră, că toate vieţile celorlalţi oameni Se spulberă în preajma mea în scame lungi de nori Şi mă învăluie cu triste mângâieri Cum gânditor dansează 'n jurul crestelor zăpezile In cavalcada lor din cer spre-adâncui lumii.

Seara

Am intrat în odăile tale Sub lumina puţină de seară; Viaţa ta, pe care nici tu n'o ştiai, încetul cu încetul te uitase, pierzându-se în lucruri. « Acesta e un om trist » îmi arătau noaptea şi liniştea, Altfel, cerul nu s'ar întinde atât de albastru In faţa ferestrelor. Intunerecul mai tremura de dogoarea privirilor tale Şi, fără vânt, perdelele se clătinau... Le-am spus : « să nu-1 mai minţim Să nu-1 mai furăm pe omul acesta. Mâine mă va iubi şi îşi va pierde încă odată Căldura sângelui, în braţele largi ale morţii. Noi, care stăm alături în cea mai adâncă seară, Şi am putea, de nu ne-ar place taina, -Să citim în propria noastră taină Atât de clar, c'am răbufni ca nişte flăcări mari • Şi mâine n'am mai fi decât cenuşe, Să nu-1 îndemnăm prin surâsurile noastre, Pe omul cel mai trist, şi cel mai părăsit, din lume, Să ne deschidă inima duios ca unei mame ».

Te vedeam cum vei veni obosit îmi vei spune «tu? !» şi iarăşi îmi voi feri privirile. «De ce nu te uiti în ochii mei ? »/^5^*,S/fy£\ « Nu pot, iubitul meu Privirea întoarsă în mine nu mă poate ucide Pentrucă sunt puternică şi veşnică, Dar privirea mea, întoarsă în afară, In ceasul acesta, Va deschide porţile celei mai înfricoşătoare nopţi Şi amândoi vom vedea dincolo Chipul care nu trebuie văzut ».

Sunt soră, iubitul meu, Cu gândurile tale cele mai ascunse, Cu desnădejdile tale cele mai adânci, Cu bucuria care a dat viaţă Formelor de piatră în care-ţi va rămâne sângele şi inima Când nu vei mai fi. De atâtea ori frumoasă m'ai plămădit cu mâinile tale Să zâmbesc vremii trecătoare. Niciodată nu mă vei pierde Fiindcă te 'nvălui şi trec prin tine în răstimp Atât de întreg că uneori sunt gest din mâna ta Şi alteori privesc prin ochii tăi.

Stelele au răsărit Trec prin odăile tale... Stelele au răsărit. Cristalul geamurilor vibrează ca nişte oglinzi; Trec stelele în fire lungi, plouând pe dalele de piatră, In jurul meu şi 'nalţă fruntea frumuseţea. Iţi binecuvântez, iubitul meu, mâinile vii Şi 'ngenunchiez în faţa chipului tău Pe care l-ai pierdut în sala asta fermecată Şi, tânăr, ca un zeu, păşeşte calm sub ploaia stelelor.

Stelele au răsărit... Şi cerul însuşi e o stea mare cu lumină albastră, O stea ca un ochi deschis în tenebrele morţii. Privirile-i sclipesc în mii de stele mici Şi picură, când înalte şi reci, când aproape... Dragostea cerului mă învăluie. Oglinda luminează singură, în fund de noapte, întorc spatele cerului şi mă privesc în ea: Nu, nu trebuie să plângi... Dacă vei plânge, Cerul însuşi se va urca spre înalt Mereu spre mai înalt, spre mai înalt... Şi vei rămâne atât de slabă Că noaptea te va scutura ca pe un steag înfrânt Şi demonii urîtului vor ieşi din toate colţurile Şi iubitului tău îi vei zdruncina inima...

Toate cresc din acest « Nu plânge ». Singură în mijlocul celei mai mari singurătăţi, Surâd cu braţele încrucişate pe piept; Niciun muşchi nu-mi vibrează. Stelele au răsărit... Şi noaptea asta albă ca o floare uriaşă Şi frumuseţea lucrului ieşit din mâinile tale, iubitul meu, Cresc din puterea mea de a nu plânge, Din tăria care îmi îngheaţă lacrimile Să strălucească 'n ele faţa frumuseţii Ca 'ntr'o oglindă cu luciul netremurat.

Când sunt slabă şi plâng, iubitul meu, Urî tul mă învinge; Atunci lumea se zguduie din temelii Şi împleteşte cu noi o altă lume care nu mi-e prietenă Şi nu ţi-e prietenă nici ţie; Uneori mă lupt în tine cu ea. Lumea asta am s'o înfrâng Chiar dacă după lupta cea mare Nu voi rămâne decât o palidă flacără, O flacără ce se va pierde într'un dans uşor, în soare.

Oglinda cu lumini rele e prietenajmea, Cea mai caldă prietenă. Peste focul alb al nopţilor cu stele, când păleşte 'ncet, Vom aprinde de mii de ori focurile roşii In care se zbuciumă sângeie întunerecului, Ca să crească iarăşi albă lumina nopţilor cu stele.. . Numai oglinda-mi înfruntă privirile Mai tăioase decât sticla tăioasă, Asprele priviri în care nu e dragoste de oameni, In care nu se vestesc anotimpurile. Aspră ca un luciu de sabie, eu nu ascult decât un cântec Un cântec în care tăria piscului de dincolo de cer Strigă, prin negurile fără de sfârşit: « Să fii ! Să fii ! ».

Nu, nu voi plânge... Din plânsul meu m'am ridicat atât de dreaptă Atât de puternică încât nu mă clintesc Nici cutremurele desnădejdii nepotolite care zguduie lumea; Cresc împietrită peste plânsul tuturor oamenilor Iar când lacrimile îmi cad, în răstimpuri, Cad în neştire, ca frunzele toamna, Ca să 'nflorească înăuntru alte primăveri.

In adânca noapte Nu mai sunt eu. Braţele mele albe şi calde încremenesc ca nişte şopârle reci îngheţate de o neştiută vrajă. Oglinzile-mi reflectă chipul halucinat Sunt înger şi copil — dar ochii-mi ard Ca ochii unui demon, gonit din rai, şi din iad, Gonit de pe toate cărările lumii, Ce se mistuie arzând în smoala nopţii Ca un gheizer de foc, împrăştiind scântei în ceru 'ntreg.

Uneori seara parcă nu mai sunt eu. . .

Uneori seara parcă nu mai sunt eu... Un ceas bate adânc cele douăsprezece bătăi Ale orei de taină... In mine renasc atunci toate fantomele lumii. Pereţii tresar, lampa, se face mai mică, Se unduieşte 'n valuri mari de întunerec şi lumină, casa Şi, ca un joc de ape sub chemarea lunii, Alunecă în depărtată noapte. Atunci, Vreau să culeg cuvântul care n'a mai fost rostit nici scris, Sunt toată încordată ca un arc. Pentru tine, pentru dragostea mai mare decât orice dragoste, Vreau să privesc în faţă chipul atotştiutorului surâs. Mâine, astfel, am să-ţi pot spune: Să fim liniştiţi, Nu ne mai aşteaptă decât liniştea Şi-o să putem juca în zaruri alfabetul veşniciei. Mai am mult de luptat, iubitul meu, Şi, în lupta asta, mă voi pierde. Iată luna e sus Ferestrele toate, aştern Cruci negre pe dalele albe. Acum mi-e pasul mai semeţ Dau din umeri în faţa morţii Nu mi-e frică. Dacă aş închide ochii N'ar mai fi nici moarte nici viaţă Ci, doar molatec, aş aluneca In cântecul somnului.

Vino, cuprinde-mă în braţele tale, Creşti în adâncurile inimii mele ca o nouă lumină; Urechea mi-e mereu aplecată. Poate tu ai să-mi spui Şoapta care a desîegat din veşnica încremenire Mersul rotund al lumilor strălucitoare. Tu ştii să-mi povesteşti în pierduta îmbrăţişare Cum se ţese fără margini noaptea ' Din dansul împăcat al apelor şi-al lunii. Sunt frumoasă, iubitul meu, ca începutul. Demonul mi-a adormit. E ora înfăptuirii unui capăt nou de lume. Copiii noştri vor zbucni ca razele soarelui Alături de copacii ce vor grohăi sub muşchi Şi într'un dans în care oamenii şi cu pădurile îşi vor împleti braţele neştiind care Sunt braţe vii de om şi care de copac, Vor pune temelie unei noi vieţi Sub un soare mare cât cerul Pe care ochii lor îl vor privi în faţă fără să clipească.

întâlnirea Mă sfarm în mine ca un ceas de piatră Ce singur se macină, măcinând timpul. Şi, din moartea mea ard şi moartea mi-o acopăr Cu valuri mari de ceruri călătoare... Iată, e un sfârşit de lume. Casa ta A devenit albastră ca un cer de-adâncă seară Şi-alunecă, alunecă deavalma... Casa ta e fluviu, în care mii de demoni mântuiţi Cântă, visător, un cântec de sfinţenie şi taină... Un fluviu cu valuri mari de linişte Ce-alunecă spre largurile lumii...

Mi-e fruntea fierbinte, iubitul meu, Şi ochii-mi sunt de ghiaţă. Toate sunt la locul lor, dar toate sunt altele, Lumina şerpuieşte pe fir, A zbucnit dintr'odată în toate lămpile, începe seara oamenilor.

S'au zăvorît toate inimile, Cerul şi-a întins stelele ca un decor cuminte, Simt în tălpi moliciunea covorului, Sunt melodie toată, şi chemare... îmi întind braţele numărând sărutările tale Ce-mi vor face până la umeri brăţări. Dansăm un dans pentru oameni. In miezul nostru marea, marea dragoste A adormit ca o monadă împlinită 'n sine.

Iată, ai sosit, suntem alături, îmi pui mâinile pe fruntea fierbinte îmi spui: «Ai ochii obosiţi... Vrei să asculţi o simfonie de Beethoven ? » Nu, nu, mai bine sărută-mă, iubitul meu, Mai bine cuprinde-mă în braţele tale; Abia am venit dintr'o călătorie lungă, Voi sta puţin. Vei sta mereu, îmi spui. Nu, nu. Voi sta puţin. Atât cât voi fi obosită, Obosită de moarte. Nu vreau să mai vorbim nimic. Uite cât de albe sunt braţele mele, iubitul meu, Cât de calde-mi sunt buzele Şi câtă umbră e în genele Ce îmi ascund privirea. Numără-mi degetele, sărută-mi-le, iubitul meu, Sunt zece şi vibrează sub sărutările tale. Sunt un om adevărat, o, spune-mi, nu-i aşa?

Ce e sub fruntea asta, iubita mea? Sunt gânduri pentru tine.

Şi în inima asta mică, iubita mea? E un cântec de dragoste pentru tine.

De ce mă iubeşti, iubita mea? Fiindcă eşti puternic. Numai atât? Da, numai atât.

Lasă-mă să-mi petrec degetele prin buclele de gips Ale îngerului grav care-ţi veghează uşa, Am să învăţ într'o seară să cânt din ele. Când vei intra în casă ţi se va părea Că turme de miei s'au rătăcit, ca 'ntr'un peisaj din « Pastorală ». îmi place să râd de lucrurile mari şi grave. Dacă faţa morţii ar fi mai frumoasă Mi-aş pune o broşa între sâni, Să pară mai naivi şi mai miraţi Lângă pecetea ei de mare ştiinţă. Tu râzi de lucrurile mari? Râzi de dragostea noastră? Nu, dragostea noastră nu e mare. Dragostea noastră e o frumuseţe mică Pe care o privim amândoi surâzând Când demonul din noi s'a zăvorit ca să-1 lăsăm în pace.

Ai privit în jur cercetător, glumind, Poate demonul e numai o păpuşă de smoală, Am să-î dau cu var şi am să-1 preschimb în înger. Mobilele te priveau cu feţe de copii şireţi Ceasul bătea mai calm ca niciodată. « Totul e în ordine, lasă-mă, iubita mea, să-ţi văd ochii » Am tresărit înspăimântată, ferindu-mi privirea: « O, asta nu ! nu ! ».

Simfonia Destinului Din ce minutele urcau, spre miezul nopţii împietream într'un somn lucid mai adânc decât somnul, Simţeam cum adorm, piatră cu piatră, Şi dormind mă vegheam. Era o asemenea linişte că îţi auzeam gândurile Din ce în ce mai destrămate, Iar respiraţia ta era aceeaşi Pe care munţii negri o au în pacea serii Când ceru-şi pune lacătele grele, una câte una.

Nu mai eram tristă. Eram apă stătătoare. Eram plantă împlinită, în miezul serii. înţelegeam. Şi, mâinile mi s'au desprins din mâinile tale Ca nişte salbe reci alunecându-ţi printre degete. « Tu vrei să dormi, iubita mea ? » Nu. Vreau să 'ncep un somn mai mare decât somnul. Iată, toată lumea a devenit un liniştit tic-tac de ceas Inima lui Dumnezeu a început să bată 'n lume. La ora asta nimănui nu-i mai e frică de nimic Şi, dacă plâng copiii, plâng fiindcă la ora asta Nestingherită 'n ei, treaptă cu treaptă, creşte viaţa.., Acum sc scrie pretutindeni Acum răsună singure pianele ce n'au mai fost de mult cântate Acum visează casele şi sunt atât de blânde. Cei singurateci ar putea să~şi reazime frunţile De pereţii lor, Şi zidurile le-ar răspunde inângâindu-i. Totul e bun, iubitul meu. Să fim buni unul pentru celălalt, fără să ne-o spunem, înţelegi tu, în ceasul acesta, întâlnirea noastră? Să privim înainte. Nu mai suntem singuri Pentrucă nu mai suntem «unul» fiecare. Dă-mi mâna. Iată, acum putem să ascultăm Simfonia Destinului.

Creaţia

Lasă-mă pământule să-ţi mângâi umerii, Sunt una cu tine; Inima mea cu inima rădăcinilor tale Cântă acelaşi cântec. Pereţilor, lăsaţi-mă să vă sărut rănile, Ştergeţi din voi imaginea vieţilor uitate Ce au trecut prin lume fără rost. Noi suntem curaţi. Tot ce e în casa asta. Noi nu trebuie să avem amintiri, Fiindcă începe marea încercare, Şi marea bucurie: Clădim. „

Neprihănită am venit în casa ta. Priveşte-mi ochii. Sunt clari acum ca o fereastră nouă. Sunt bună, iubitul meu, cum bună e numai zâna Care-ţi întinde mâna să te scoale când îngenunchiezi. Oamenii pe care i-am cunoscut, s'au dus cu anii, S'au îngropat în miezul anilor ca prima vârstă a copacului In cercurile din ce în ce mai largi ale trunchiului. Nu ştiu unde s'au dus. Eu nu am amintiri, iubitul meu. Nu am decât o amintire mare Pe care-o caut necontenit, s'o întregesc. Uneori mi se pare că o ascunzi în tine Şi mi-o desvăluie-un cuvânt ce nu-i al tău. Alteori o caut, trecând ca un vânt îngheţat, Prin inimile oamenilor, dincolo... Dar inimile toate se zidesc în urma mea. Eu nu las amintiri mai mult decât un bici de ghiaţă Din vânturile iernii.

Pe tine te căutam

Dumnezeu trece ca un fulger prelung Din cer în cer, din creastă în creastă. Uite, zig-zag-ul sfintei căutări A învăluit toate coroanele copacilor Şi paserile tac. Iată, deasupra noastră s'a scris într'un alfabet neştiut O poveste. Priveşte. Poţi s'o citeşti ?

Să mergem încet pe răsucită cărare de aur Ca două fantome de ghiaţă, Mereu spre mai înalt... Vom trece mai multe părţi. Apoi deodată vom ajunge într'un spaţiu de cer mai mare decât toate spaţiile Cerului nostru. Acolo vor trona hieratice albele statui Pe care le-am clădit fără să 'ştim, în viaţă fără moarte Din mistuirea vieţii noastre.

Vor fi acolo şi odaia ta şi-odaia mea Cu înţelesurile lor secrete, Şi când ne vom privi în oglinzi Nu vom vedea decât un joc de stele răsturnate 'n ape, Şi când ne vom întinde mâinile Nu vom vedea decât un joc de fulgere-atingându-se Şi scăpărând ca o săgeată spre înalt Luna s'a ridicat, mare, pe cer... Albă e strada — albe sunt casele Şi odaia încetul cu încetul înfloreşte... Simţi mireasma de primăveri şi pădure cum creşte, Creşte în jurul nostru clipă de clipă ? In alba lumină de lună îţi privesc ochii Şi recunosc în clipirile lor fericita durere A înţelegerilor mari. Te recunosc: Eşti tu.

Pe tine te-am căutat atunci când treceam Pe străzi sub cerul galben al toamnei, Când femeile strângeau braţul bărbatului lor Ca nişte uriaşe năpârci ghemuite Pe soclul unor vechi statui din parcuri, Peste care cade toamna în valuri lungi... Halucinaţi treceau prin toamnă, perechi-perechi, Şi îndrăzneţi intrau în umbra nopţilor. Ii auzeam şoptind şi agăţându-se unii de alţii Turburaţi si curioşi

Ca 'ntr'un naufragiu lent din care nu voiau să scape.

Pe tine te căutam, Tu care în seara asta erai singur, erai unul, Tu care aşteptai ploaia să-ţi deseneze poveşti Pe geamul negru, în clătinări de argint. Pe tine te căutam. Tu care iubeai pământul De pe degetele tale, aşa cum 1-a iubit Dumnezeu Când a zidit întâii oameni. Pe tine te căutam, iubitul meu, Te auzeam cântând undeva şi nu ştiam în care casă, După care ziduri, în marele oraş, Se aude cântecul pe care-1 ştiu atât de bine Cum ştii un cântec ale cărui semne Le porţi înscrise în sânge. Femeile se răzimau de bărbaţii lor Şi, din când în când, îi priveau cu îngrijorare Să vadă dacă sunt aceleaşi buzele Care le-au sărutat. Buzele bărbaţilor voştri, femeilor, vor fi mereu aceleaşi, Mereu perechi veţi merge răzimându-vă unii de alţii Poate nu împreună aceiaşi, dar niciodată singuri. Cuvintele spuse pentru unii se potrivesc şi altora Nu vă speriaţi : « Acum am întâlnit marea dragoste Şi n'am ce să-i mai spun, din ce n'a mai fost spus ». E-o împletire mică dragostea şi viaţa voastră Dar, când treceţi astfel, voi faceţi mai frumoşi copacii, Mai înalţi, mai singuratici. Şi, când treceţi astfel, voi faceţi mai mândre şi mai demne Zidurile solitare şi pline de cuvinte nerostite Ale caselor.

Dacă toţi oamenii ar fi singuri Pământul s'ar cutremura de-atâta cântec încât, încetul cu încetul S'ar înălţa şi ar dispare 'n cer.

Furtuna Iată, norii au răbufnit din toate părţile Se 'nchide, clipă de clipă, vertiginos Deasupra noastră cea mai neagră noapte. Vântul zgâlţâie uşile, lumina tremură Un cerc se învârteşte undeva gemând prelung, Sângele a început să-mi clocotească, Părul îmi zvâcneşte plesnind sub mângâierea mâinii tale. Pegasul ghemuit într'un basorelief A zăngănit melodios din aripe de bronz Şi a zvâcnit din cap, spărgându-şi forma. Nu simţi? Vine ploaia, iubitul meu. îmi cuprinzi mâinile: «Erai până acum atât de blândă De cuminte... ». Vine ploaia, iubitul meu ! Un fulger lung a luminat odaia. Suntem mai mulţi. Aşteaptă licărirea altui fulger Vei vedea cât suntem de mulţi... Şi toţi aşteptăm. Odaia se leagănă, uite cum se leagănă Ca un câmp cu spice lungi şi negre. Vino. Ţintă fulgerelor Ce nu ne pot topi, Ne vom încărca de marea putere Ce ne va da viaţă veşnică. Vom fi tineri şi veşnici Vom privi oraşul Cum va îmbătrâni şi se va măcina în jurul nostru Cum vor muri casele, una câte una, Gemând din încheieturi ca nişte elefanţi ce 'ngenunchează. Vor rămâne numai copacii, din ce în ce mai bătrâni, Vom trece prin cele mai bătrâne parcuri ale veacului. Atât de bătrâne că frunzele vor spânzura ca nişte franjuri albe Din braţe mari de bronz, ca nişte braţe De candelabre 'nfipte la căpătâiul lumii.

Ochii noştri clipesc perechi în scânteierea violetă a fulgerelor, Şi sunt atâtea perechi de ochi în odaia ta De parcă prin întunerecul zdrenţuit străbat Lumini de dincolo.

Ceasul s'a oprit. Ritmul vieţii s'a înscris In tunetele lungi Timpul se prăvăleşte într'un tobogan vijelios Ca după aceea să înceapă Un timp nou cu alte ceasuri proaspete şi cântătoare. De mâine, vom merge numai în paşi de dans După o metodie nouă.

Iată, încetul cu încetul picurii se răresc Numai în streaşină mai cântă, ca pe o vioară, In ferestrele plânse, tremură ultimul fulger Şi-apoi e linişte. Şi cerul, uşor, uşor Se 'nvolburează fluid şi larg Din închisoarea norilor. E parcă, acum, o pânză de corabie Umflată de vânturile repezi de pe coastă, Ce duce lumea în spre alte spaţii. Suntem atât de proaspeţi Că ne rămân pe piele urmele Privirilor cu care ne iubim, Ca nişte flori pe care gerul Le zugrăveşte pe ferestre. Suntem atât de tineri Că inimile noastre îşi potrivesc bătăile Să meargă în acelaşi pas, Ca telegarii soarelui când urcă panta lumii Spre ziua nouă. Şi ne iubim atât că însuşi vântul aspru Ne şterge lacrimile blând ca mâna unei mame. Pământul zboară majestos spre alte spaţii Şi stăm la cârmă albi ca nişte îngeri In împăcată dragoste fără prihană.

Noaptea

Noaptea până la cântatuî dintâi al cocoşilor Stelele -clipesc, în înalturi clipesc. Noaptea până la cântatul dintâi al cocoşilor Ochii ferestrelor se închid şi se deschid Neliniştiţi se 'nchid mereu şi se deschid... Pe străzi trec, cu paşi lungi, negri, Ca de ciute molatece, Fluturându-şi pelerinele, cavalerii Pe care toată ziua soarele-i lipeşte De zidurile moartelor cetăţi. Părul le miroase a muşchi Şi fiecare poartă 'n inimă o rană Din care sângele cu picur des alunecând înscrie dâre lungi pe piatra străzii Prinzând oraşu 'n plasa unor răni fără durere Crescute din legendă. Numai la poarta noastră nimeni nu bate Nimeni nu ne turbură liniştea. Intre zidurile groase Visăm ca două tinere ferigi In sânul unei pietre. Şi după noaptea asta lungă cât un veac Nu va rămâne 'n neclintita linişte-a odăii Decât, săpată, urma trupurilor noastre Care s'au mistuit de-o dragoste prea mare.

Mâinile lui Dumnezeu au răsărit pe cer Dormi, dormi iubitul meu. Mâinile tale albe luminează 'n întuneric Dormi, dormi, iubitul meu Mâinile tale albe s'au aprins pe cer, Mâinile tale albe cresc din ce în ce pe cer Ca două semne mari, de parcă două stele S'au desfoiat ca nişte crizanteme Şi cresc mereu, ca apele din sute de izvoare Ca să inunde noaptea...

Ştiu, acesta e Semnul \ Sunt mâinile lui Dumnezeu ce recreează lumea Şi vis al mâinilor lui Dumnezeu, sunt mâna mea şi-a ta. E totul fix. Şi noaptea ţintuită In albul mâinilor, mocneşte ca un demon grav şi blând Şi lacrimi cad din stele şi din frunze, una câte una. Luceafăr singuratec, fiecare casă Rodeşte 'n ploaia lacrimilor tremurând spre 'nalt. Dormi, dormi iubitul meu Stelele au pălit, Dumnezeu e visător, începe marea melancolie A tainicelor înalturi. Dormi — nimeni nu trebuie să fie treaz In ora asta grea. Dormi, dormi, iubitul meu Stelele se zidesc, aspre, In razele lor reci, ca în nişte cetăţi de ghiaţă. Cerul scapără tăios — Puterile s'au mâniat, Dormi — întoarce-te în miezul tău şi ţese-ţi taina.

Vânturile reci ale zorilor înjunghie copacii — Acel ce va scăpa din marea durere A ceasului mânios, Se va înfrăţi curând cu soarele Şi va porni cu el, copil, mână în mână Spre viaţă ne 'ncepută.

Dormi, porţile sunt rele, Necontenit scrâşnesc. Lemnul e jilav, Stelele-au pălit. In minutul cel mai singuratec, Oraşul trosneşte din toate încheieturile Să se 'ntregească iarăşi în pădurea Pe care mâna omului a chinuit-o Şi-a prefăcut-o 'n case şi în porţi. Stelele-au pălit. Minutul pare lung cât veşnicia Geme duhul pădurii în oraş. In clipa asta, iluminaţi, nebunii Se spânzură de crengi ca să se mântuie.

Dormi, dormi, iubitul meu E un mare vacarm, de parcă toate talgerele iadului Au început să bată 'n fundul lumii. Dar sunt tare, înfrunt odaia, cu ochi nemiloşi. Cunosc capătul nopţilor, Trebuie să fim cuminţi Iată, cântă cocoşii — crainicii soarelui.

Medievalii cocoşi, cu pinteni şi zale S'au înălţat roşii pe crestele zidurilor. Crestele lor par creneluri, Isi fâlfâie aripile Şi cântă, şi cântă Cu ciocul larg deschis spre soare.

Soarele Pe ici pe colo, pe departe, Pe mai aproape Luminile dintâi ale zilei scapără şi se mută Ca nişte jocuri de oglinzi. Se leagănă lumea în pete de lumină şi 'ntunerec mişcătoare, Zbucneşte un foc pe un acoperiş, Altul străpunge zarea, Armata soarelui sfârtecă întunerecul. Lupta e lentă şi graţioasă Şi toţi cocoşii lumii au zburat pe creasta caselor Şi cântă, şi cântă... Viteazul pământ A biruit minutul greu şi-1 flutură în suliţă Ca pe-un trofeu.

Dormi liniştit, iubitul meu, Vremile s'au împlinit...

Iată, soarele Descoperă peisajul clar de dimineaţă. Dreaptă în faţa oglinzii îmi scutur capul, semeţ, Deschid fără teamă uşile, — sunt omul, sunt stăpânul. Casa ţi-e roză ca o livadă de piersici înfloriţi, Străzile sunt răcoroase şi largi, Şi pasul meu e tânăr. îmi scutur capul, semeţ, Cu ochii tari privesc în soare... Cine la luptă dreaptă vrea să mă îmbie? In vasta arenă — ridicaţi-vă frunţile, oameni furişaţi, Cine vrea să mă îmbie La lupta în care voi lupta cu graţie ca 'n joacă, Dar voi lupta pe viaţă şi pe moarte, Fiindcă nu trebuie să fiu de niciun om înfrântă. Ziua Prin frunzişurile parcurilor Lumina se cerne ca printr'o sită deasă.. . Pe toate băncile au încremenit Trupuri de oameni Ca nişte trunchiuri de copaci retezaţi, Pe care vânturile şi ploile au modelat Chipuri de oameni cu surâsuri vagi şi împăcate, Atotcunoscătoare. Trec prin lumea asta moartă Mai vie decât lumea vie, Doamne, numai paşii mei merg înainte Şi roatele unui car ce-a venit de peste câmpuri Huruie ca un joc de popice, pe caldarâmul străzii, Aducând dimineaţa în cănile cu lapte Ce toată noaptea a zvâcnit în ugerul vacilor Cuminţi şi roditoare. Fă-mi, Doamne, trupul* să crească în zi Bogat ca un fruct ce se coace. Fă-mă, Doamne, să prind lumina soarelui Până când, străvezie de lumină, Voi străluci ca o frunză ce în loc de sevă A supt argint.

Odaia mă aşteaptă învolburată toată şi invoaltă, Dacă aş scutura puţin pereţii S'ar răsturna rn cascade nesfârşite de dantelă. Iubitul meu doarme la celălalt capăt al oraşului Dar patru îngeri mari în patru colţuri îl veghează Făcându-i vânt cu aripile largi In legănarea unui menuet abia schiţat.

încremenită în faţa ferestrei Surâd soarelui Şi mă închin copacilor cu trunchiurile drepte Pe fruntea cărora alunecă în spre oraş lumina. ANIŞOARA ODEANU ŞANTIERUL VIEŢII IN GÂN­ DIREA LUI KOLBENHEYER1)

Mistica germană se poate lipsi de cer, — spunea într'un rând Kolbenheyer. Totul se petrece aci, după legi, creşteri şi împliniri ce rămân în lumea de aci. Nu socotea Paracelsus că « pe pământ începe împărăţia lui Dumnezeu ? ». Poate că şi rămâne aci, — se grăbesc să ne sugereze câţiva gânditori. Kolbenheyer pare dintre aceştia. Fără a-şi face o problemă deosebită din a răsturna viziunea teologică a trecutului, el sfâr­ şeşte prin a o condamna, odată cu osânda pe care o aruncă asupra metafizicei trecutului. O asemenea metafizică se constituia, după el, exclusiv sau mai ales pe formele conştiinţei: conştiinţă de sine, sentiment al eului, afirmarea existenţei spiritului. Dar este o « credinţă naivă » să-ţi închipui spiritul independent de biologic şi, în fond,"altceva decât o funcţie a biologicului. Gândirea filoso­ fică — spunea încă de acum două decenii cugetătorul german — trebuie să ţină seamă de tot ce au dat la iveală, în ultimul veac, ştiinţele naturale. Nu există azi metafizică pe măsura evoluţiei înregistrate în ultimul timp de ştiinţele naturale. Dar orice meta­ fizică viabilă trebuie să se întemeieze pe ele. Şi poate de aceea n'avem, astăzi, metafizică ! încheie Kolbenheyer. Gânditorul acesta, care vorbeşte atât de categoric încât simţi delà început că nu poate fi decât sau un diletant sau un filosof autentic, este, în felul său, şi una şi alta. Nu poţi accepta — dacă

*) Studiul de faţă face parte din seria, începută, asupra « Filosofiei politice a Germaniei de azi », eşti deprins cu respectul lucrului filosofic — chipul sumar în care înfăţişează şi combate Kolbenheyer aproape tot ce e efort filosofic până la el; dar nici nu poţi refuza lesne, la rândul tău, o gândire viguroasă, sigură de sine, oarecum frustă, dar fără îndoială de bună inspiraţie filosofică. De altfel şi situaţia lui Erwin Guido Kolbenheyer e destul de curioasă. Literat de seamă al Germaniei de azi, cunoscut mai ales ca autor al trilogiei « Paracelsus », dar şi ca poet şi dramaturg, scriitorul acesta din regiunile de gra­ niţă ale Reichului — Kolbenheyer e Sudet — are ceva vroit, lucrat, gândit în toată literatura sa; căci este şi filosof. Studiile sale au fost tocmai de ştiinţe naturale şi filosofie, iar eroul din primele sale romane « Montsalvasch », apărut în 1912, ţine deopotrivă de epică şi problematică filosofică sau socială, fiind, în fapt, romanul unui student în filosofie, poate într'o largă măsură autobiografia autorului. Dar nu e vorba de o gândire filosofică virtuală, cea care se desfăşoară în opera literară a lui Kolbenheyer. Scriitorul şi-a con­ centrat singur, în plină creaţie literară, ideile sale filosofice, des­ criind « trăsăturile fundamentale ale unei metafizice a prezen­ tului », sub titlul, destul de bizar, de « Die Bauhûtte ». într'o primă ediţie, lucrarea apărea în 1925. Nu numai faptul că autorul ei era aproape necunoscut în lumea filosofică, dar şi accentul prea apăsat pus pe biologie contribuia probabil ca lucrarea să nu aibe răsunet. Trebuiau să vină toate prefacerile dintre 1930 şi 1940, angajarea Germaniei în rasial şi biologic, sentimentul nevoii unei readaptări vitale la condiţiile lumii de azi, pentru ca filosofia pe baze biologice a unui Kolbenheyer să capete o semnificaţie şi actualitate deosebită. Ediţia nouă, publicată în 1941, a lucrării, devine astfel una din cărţile fundamentale pentru înţelegerea vieţii spirituale a Germaniei de azi. încă delà titlul ei, lucrarea lui Kolbenheyer e sortită să sur­ prindă. Termenul de şantier, care nu traduce, poate, decât cu aproximaţie pe « Bauhiitte », tinde să exprime tot ce e în con­ strucţie, în permanentă elaborare, devenire şi împlinire, odată cu desfăşurarea vieţii celei mari. « Prin tine curge Viaţa », spusese într'un vers, aşezat în fruntea volumului, gânditorul şi poetul, întreaga sa lucrare filosofică nu va face decât să descrie modurile şi desfăşurările acestei vieţi. Pentru Kolbenheyer, problema vieţii este din plin una a bio­ logiei, a ştiinţelor naturale. El nu înţelege să deosebească, aşa cum face stăruitor filosof ia contemporană, între "<< suflet » şi « spirit ». O viaţă a spiritului, pe alt registru decât cel al psiholo­ giei obişnuite, care la rândul ei ancorează în biologic — nu are sens, pentru el. Trebuie să adoptăm fără şovăire o concepţie biologică, în opoziţie cu cea « idealistă », stăpânitoare până acum. Aceasta însă nu înseamnă o renunţare la metafizică. Spre deosebire de Weltanschauung, care reprezintă un rezultat concret al efor­ tului de gândire, metafizica e o atitudine generală, acea atitudine anume, care dă individului conştiinţa unui « dincolo » (în sens naturalist, nu religios), fără însă a tăgădui pe « dincoace ». Iar o asemenea atitudine metafizică poate avea şi are din plin filosofia ce ne propune. Caracteristica ei însă, spune Kolbenheyer, e de-a nu pune viaţa conştiinţei în niciun fel de relaţiune cu absolutul. De obicei conştiinţa e hipostazată, privită în sine sau cel mult în funcţie de o lume existând în sine. Filosofia cea nouă ne pro­ pune s'o privim — pur şi simplu ca o comportare naturală. Pentru a înţelege, însă, ce este o comportare naturală, gândi­ torul introduce o noţiune care va fi centrală: cea de adaptare a organismelor vii. Posibilitatea de adaptare nu înseamnă nicidecum pasivitate. Adaptarea trebuie înţeleasă pozitiv, ca luptă. Ea repre­ zintă efortul şi modul propriu al organismului — pe orice treaptă a desvoltării sale, chiar şi în cadrul vieţii spirituale — de a ieşi dintr'o stare de tensiune şi a-şi găsi astfel un echilibru. Starea de tensiune e cea care-ţi dă înţelesul unui act de' viaţă. E o greşală, după Kolbenheyer, să se creadă, cum se spune de obicei, că depăr­ tarea în timp te face să vezi mai bine, că trecutul ne e mai lămurit, înţelesul viu ţi—1 dă contactul viu. Capacitatea « plasmatică » a organismului îi dă măsura unui fapt de viaţă, iar istoria popoa­ relor ca şi existenţa individului stă înscrisă în desfăşurarea şi reuşita adaptărilor efectuate de plasma lor. Pe planul conştiinţei, care apare multora drept un fapt strict individual, lucrurile nu se petrec într'altfel. Ne vine încă greu, afirmă Kolbenheyer, să considerăm gândirea, ca şi ochiul sau urechea, un simplu sistem organic de adaptare la lume, cu aju­ torul creierului. Dar aşa stau lucrurile în realitate, iar afirmaţia aceasta nu ne întoarce la materialism. Acesta pretinde să găsească în materie explicaţia absolută a cauzelor unui fenomen, pe când filosofia sa, spune gânditorul, nu dă nicio explicaţie în absolut, ci înfăţişază o simplă comportare naturală. Conştiinţa nu e decât auxiliară a biologicului. înţeles adânc, gândul acesta, în loc să trimită pe autor la materialismul veacului al XIX-lea, îl îndreaptă către mistica germană, în care el nu vede decât un exces: hipostaza lui Dumnezeu. Delà mistica germană, va spune într'un rând Kol­ benheyer, poporul german îşi trăieşte adevărata sa tinereţe. Iar tragedia, adaogă el, — aruncând poate o lumină asupra întâm­ plărilor prezentului — e că oamenii, ca şi popoarele, trăiesc la stadii biologice diferite. Dar faptul de conştiinţă trebuie adâncit. De aceea gânditoru german găseşte necesar să pornească delà momentul « idealist » al filosofiei moderne, spre a-şi lămuri poziţia sa, în împotrivire cu el. Ceea ce e curios, însă, e că exemplele istorice pe care le ia Kolbenheyer sunt: Descartes, care stă la începutul idealismului, şi Mach, care-i pare a sta la momentul lui de disoluţie. De ce n'a atacat idealismul în culmile lui: în Kant sau marii post-Kan- tieni ? In orice caz ceea ce îl supără peste tot în idealism — au­ torul nu ţine seamă de deosebiri devenite necesare, cum ar fi cea dintre idealism şi raţionalism — este aceea substanţializâre, « hi- postazare » spune el, a conştiinţei şi eului, amintită mai sus. Chiar un sensualist ca Mach sfârşeşte prin a fixa şi substanţializa eul. Pentru Kolbenheyer, însă, gândirea filosofică trebuie să fie «in- haltslogisch », nu « formlogisch »; trebuie adică să folosim con­ cepte care să ţină seamă de libertăţile şi variaţiile conţinutului. Unitatea eului nu este negată nici de el; dar ea trebuie înţeleasă ca o formă de orientare a organismului. De aceea nu-i par de acceptat nici vederile la care sfârşesc un Descartes şi un Mach — oricât de deosebiţi aparent — asupra liberului arbitru şi a voinţei. In fapt, conştiinţa direcţiei voinţei apare la capătul unei reacţii (şi în genere, un organism reacţionează numai în acele zone ale lumii cărora le e adaptat), iar afirmaţia de libertate e posibilă abia când un organism şi-a înlăturat piedecile, deci negativ. Liber­ tate absolută n'are sens: organismul e condiţionat, —în gândirea naturalistă, opusă celei idealiste. In punctul acesta merită să fie subliniat că viziunea metafizică a lui Kolbenheyer înţelege limpede să aibe un caracter de actua- litate. Astăzi nu mai putem gândi raţionalist, idealist, spune autorul. Dar trebuie să gândim naturalist pur şi simplu pentrucă avem în urma noastră un veac de mari descoperiri în materie de ştiinţe naturale ? sau, poate, pentrucă aceste descoperiri dau adevărul însuşi? Adevărul ca atare nu e o problemă pentru un gânditor atât de împlântat în concret; poate mai mult să însemne nevoia de-a ţine pasul cu ştiinţele; dar ceea ce face naturalismul actual îi pare faptul că: astăzi e vorba de o nouă adaptare a rasei albe însăşi. Intr'un asemenea moment de tensiune, criză şi cău­ tare, idealismul, cu viziunea sa prea sistematică şi dogmatică, nu poate da tipare pentru spiritul de azi. In principiu, idealismul şi naturalismul sunt sortite să se stimuleze reciproc, deci pot con­ vieţui. Unul ar exprima ceea ce e « formlogisch », celălalt tot ce « inhaltslogisch » în gândire. Dar astăzi, repetă Kolbenheyer, pri­ mează naturalismul. Abia după ce va fi pus el ordine în lucruri se va putea ivi şi momentul celălalt. Felul acesta relativist de a judeca propria sa poziţie filosofică dă, fără îndoială, tărie poziţiei gânditorului. El nu cade în cercul, frecvent în istoria filosofiei, de-a pune totul în funcţie de el, spre a privi propriul său punct de vedere în sine. De altminteri între­ barea fundamentală a lucrării lui Kolbenheyer e deschis limita­ tivă. Urmărind să limpezească funcţiunea conştiinţei, el nu se întreabă — o precizează singur — ca metafizicianul : ce percepe conştiinţa? nici ca psihologul: de ce percepe conştiinţa? ci: cum se ajunge la conştiinţă ? Ingrădindu-şi astfel câmpul de cercetare, gânditorul poate da un răspuns întemeiat ştiinţificeşte. Conştiinţa îi apare ca slujind la adaptarea unui organism; ea e o funcţiune parţială a vieţii plasmatice. In general, un organism individual retransmite moştenirea sa plasmatică (funcţia reproductivă) şi execută o adaptare în vederea unor noi procese de asimilare (funcţia nutritivă). Când apare conştiinţa, la un asemenea organism individual? In momentul în care organismul nu-şi mai găseşte un echilibru prin simplele reacţii moştenite. In momentul în care se pun pentru organismul individual noi probleme de adaptare: o adaptare care să nu-1 menţină ca simplu organism individual, ci să-i dea funcţiuni supraindividuale. Majoritatea funcţiunilor biologice n'are nevoie de o orientare conştientă. Dar intervine un moment, în desvoltarea fiinţelor vii, când conştiinţa e nea- parat necesară, ca instrument de adaptare: e momentul în care hrana progeniturii nu se mai poate face prin funcţiunile înnăscute. Conştiinţa e atunci funcţia cea nouă pe care şi-o creează plasma vie. Soluţia lui Kolbenheyer nu trebuie înţeleasă simplist. « Nutri­ tivul » are un sens larg, în gândirea sa. Nu numai alimentaţia propriu zisă ţine de momentul nutritiv, dar şi: confortul, simţul de proprietate, înmulţirea mijloacelor de orientare cu ajutorul ştiinţei, sporul vital pe care-1 aduce faptul artei. înţeleasă ca o nouă invitaţie la adaptare, « nutriţia » scoate organismul individual din rosturile lui de purtător pasiv al destinelor speciei, spre a-1 îndruma către forme de adaptare activă. Dar nici de astă dată individul ca atare nu capătă autonomie. Individualismul este una din erorile cele mai grave, după Kolbenheyer, a cărei denun­ ţare nu e niciodată prea categorică. Aceasta e de altfel eroarea fundamentală a idealismului. In realitate individul, cu toată starea de conştiinţă pe care o poate atinge, este un simplu exponent funcţional al speţei. El nu poate fi înţeles decât în funcţie de « individuaţiile supraindividuaîe », în primul rând în funcţie de popor şi rasă. Trebuie să ieşim din carcera monadică în care ne-a plăcut până azi să ne privim, ca indivizi. într'o asemenea viziune, nici optimismul uşuratic, şi nici pesimismul (Kolbenheyer scria în primii ani după război, când teza lui Spengler despre decăderea Apusului avea răsunet) nu-şi au rostul. Problema sensului vieţii se poate pune în termeni mai siguri. Căci nu poate fi vorba despre un sens al vieţii individuale, ci despre unul al celei individuate. Individul slujeşte individua­ ţiile mai vaste, iar raporturile sale cu ele — care sunt adevărate raporturi metafizice, dintre eu şi generalitate — nu pot fi lămurite decât pe căile naturalismului. Plasma se divide şi diferenţiază spre a se adapta. Doar o ordine supra-individuală dă sens indivi­ dualului, iar ordinea supraindividuală însăşi e angajată în desfă­ şurarea biologiei. Valorificările etice au şi ele un simplu sens biologic. Cât despre religie, metafizică şi artă, cu ajutorul cărora idealismul încerca să dea un sens vieţii individuale ca atare, ele înfăţişază conflictele lăuntrice pe care trebuie să le înfrunte şi depăşască individul, în cadrul funcţiunilor ce îndeplineşte ca exponent al unor forme supraindividuaîe diferite: familie, neam, popor, rasă. Prin toate, curge aceeaşi viaţă, fără de capăt. Tot ce favori­ zează viaţa e bun, spune Kolbenheyer, la fel cu vorba mult citată a lui Goethe despre adevăr. Individul e un val înaintat al unei vieţi pentru care nu interesează persistenţa lui ca atare, ci rostul şi rodul lui. De aceea sacrificiul lui are, adesea, sens, Nemuri­ toare nu-i poate fi decât fapta. Geniul însuşi nu stăruie peste timpuri decât pentrucă a dat, în chip reprezentativ pentru nevoia vieţii de a-şi găsi noi forme de echilibru: fapta. # * # E, aproape de prisos să desprindem, pentru folosinţa filosofiei politice, tot ce se cuvine să fie reţinut de aci. Cine nu ar vedea, din simpla înşiruire de mai sus, cât de mult sunt pe linia Ger­ maniei de astăzi, făptuitoare şi luptătoare pentru un nou echilibru rasial, gândurile lui Kolbenheyer? A fi anticipat cu un deceniu şi mai bine o asemenea aventură istorică—fiindcă aventură este orice tentativă a vieţii de-a căuta altceva decât îi este dat — reprezintă unul din titlurile de preţ ale gânditorului de faţă. Dar, chiar dacă ar fi fost singurul care, în 1925, să rostească lucruri devenite actuale abia ieri şi astăzi, Kolbenheyer încape şi el din plin în «forma supraindividuală » a filosofiei germane. Gândirea sa pare izbitor de nouă numai pentrucă respinge — cu excepţia misticei — izvoarele permanente ale gândirii germane. Cu idealismul german pe care-1 atacă doar pieziş, fără prea mult preţ pentru subtilitatea filosofică şi nuanţele istorice, Kolben­ heyer are comun, în primul rând, înţelesul creaţiei şi faptei. Fireşte, fapta individuală, a conştiinţei idealiste, nu se acoperă cu proce­ sul de creaţie al unei desfăşurări de viaţă în cadrul căreia individul nu e decât o funcţie parţială. Dar accentul pe devenire şi creaţie ră­ mâne. El dă stilul unei gândiri, mai degrabă decât conţinuturile. Dar mai e ceva : e sublinierea acelui « aci se petrece totul », care domină, în fond, viziunea idealistă germană. Când spune că mistica germană se poate lipsi de cer, Kolbenheyer uită să adaoge că şi idealismul german s'a lipsit, în felul său, de cer, chiar dacă adesea 1-a invocat. Tot pentru lumea de aci, şi numai pentru ea, a gândit idealismul; ea era cea care trebuia făcută cu putinţă. S'ar putea ca nici idealismul de altă dată şi nici naturalismul cel nou să nu fi reuşit întru totul. Dar e mândria lor comună — luci- ferică aproape — că au încercat-o. CONSTANTIN NOICA RUGĂCIUNE Tu, care sprijini turnurile zilei Şi care ai clădit în stive marea; Tu, ochi al nopţii şi al morţii poate Din care izvorăşte depărtarea;

Dor al treziei, demon al visării, Semănător de ceruri hrănitoare; Drumeag ştiut al neştiinţei mele Şi-a vieţii mele-ascunzătoare ;

Sub pasul tău sunt cât un strat de ţărnă, Neputincios să-ţi sprijine piciorul, Tu, luptă aspră, ce o port cu mine, Din care tot tu ieşi biruitorul !

De ce-mi încarci desagii cu merinde Pentru un drum mai lung decât viaţa? De ce nu-mi dai nădejdea că-ţi voi spune, Măcar odată: Bună dimineaţa?

Nu ţi-am cerut să-mi potoleşti durerea Şi nici de sânge gândul să mi-1 aperi ! Nu pentru mine arzi, în veşnicie, Al vetrii soare şi din stele scaperi !

Cu luna treci pe ape, câteodată, Precum o luntre goală, de lumină; In urma ta rodeşte doar uitarea Iar inima nu ştie cui se 'nchină.

Ce eşti, de pari când nu te vede nimeni? De ce destrami urzeala nesfârşită? ...Cât te-aş iubi de mi-ai şopti, Stăpâne, Că ai şi tu o viaţă netrăită ! RĂZBUNARE

Să 'ngheţe timpul ! Vremea viscolească Deşertul vis şi-azurul deşertat ! Nămeţi de veacuri să mă troienească Iar gândul să rămână ferecat.

Să ştiu zidirea în moluz ! Să geamă Pus sub satâr, precum un condamnat, Solarul cap; să tremure de teamă Că ochiul meu e 'n locu-i împărat

Şi ţurţurii luminei, să atârne, De straşinele zării, spânzuraţi, Când stelele cu ochi mongoli şi carne, Vor fi un pâlc de robi decapitaţi !

Nu te iubesc natură logodită Cu adevărul ultimului drum ! Viaţa mea, minune netrăită. Prin tine va rămâne numai scrum !

Dar, dacă, totuşi, dincolo de moarte, Mai e un cer, iar dorul are glas, De ce mă ţii atâta de departe De ultimul şi cel mai cald popas? ALCHIMIE

încă mai caut, încă mai aştept Rodirea nouă, proaspăta statuie, Şi 'n fiecare ceas râvnirea suie Acelaşi drum lăsat cu junghiu 'n piept.

încă mai caut, încă mai trăiesc Şi nu găsesc iscoadei nicio vină; Fierb besna distilată cu lumină, Şi 'n orice desnădejde mă 'ntâlnesc.

încă mai caut şi mă vreau întreg Să-mi ciopârţesc, în funduri de oglindă, Lunarul chip, iar dinţii să aprindă Un râs final în care să mă neg.

In semne şi 'n fiole descifrez Sfârşitul vremii, şi a mea vecie, Şi plânge Dracu fi'ndcă nu mai ştie Pe cine caut să-i cerşesc un crez.

PETRU MANOLIU CHEMARE

Nu pune vrajbă 'n ochii tăi ! Nu-i adumbri 'n pleoape grele ! îmi sunt lumină 'n suflet ! Mi-i doresc Să 'mprospăteze dorurile mele ! De ciudă nu mi-i face răi, Şi nu-i îndepărta sub văl de lacrimi ce-ofilesc ! Nu-s răzvrătit !

Nu te închide 'n gând tăios, Nici zăvori cu încordare ! Şi nu 'ncleşta cuvinte surde gângăvind, Ci lasă 'n glasul tău mărgăritare, Şi mlădiere 'n tot ! N'am scos Din piept căldura scumpă ce mă leagă, şi mă prind Al tău pe veci.

— Un vultur ţintă din văzduh S'aruncă, 'şi plantă ghiara 'n coamă, Orbeşte roibul şi-1 alungă spăimântat De groază, durere, 'ntunerec, — goană ! Printre hârtoape, frânt de năduf, II doboară, '1 sfâşie, — iar zborul larg şi avântat E iar în soare !

La fel m'alungă crudul gând, Ne 'nduplecat, să lupt pe creste, Să 'nving, să cad, s'aştept... Din alinarea ta, Renasc, m'adun, — şi peste fire 'mi este Cu noi puteri să nu m'avânt Să 'nfrunt, necunoscutul, harţa, truda oricândva ! — — Vezi, nu-s tot al tău ! Chiar viaţă nouă de-ai rodi, Nu-s doar al tău! — Şi tu? îngemănare, Ce 'i înnoda cu pruncul gingaş, dolofan; Nici tu nu eşti a ta ! — Suntem, în mare, Talaz, şi-o undă 'n râu, şi-un fir Din roua toată, care-aprinde suflet din noian De lut bezmetec !

Nu te uita cu-atâta dor ! Mi-o fi mai greu să plec... E bucium? Mă chiam'alde Boldur, Costin, Joimirii toţi... Iar de-oi cădea, răpus în foc, în zbucium, — Să are mai adânc, peste răzor, Să lupte mai vârtos, isteţ, copiii din nepoţi, Şi-om birui !

E. C. CRĂCIUN REFLEXE LEXICALE ITALIENE IN VOCABULARUL EUROPEAN

Dacă se poate începe un studiu prin a promite ceea ce el nu va putea fi, aş voi să am aprobarea cetitorului pentru o lămu­ rire preliminară. Nu Voi trata despre italienismele existente în limba literară română sau vreunul din dialectele ei. Subiectul ar fi în adevăr pe cât de interesant pe atât de instructiv. Chiar şi un străin a cărui specialitate nu este limba română, ştie că da­ torită atâtor legături ce au avut cu Italia unii scriitori ca Epis­ copul Amfilohie Hotiniul, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Heliade Rădulescu, Const. Filimon, Const. Negruzzi, etc., limba română şi-a însuşit o parte din cuvintele italiene. Bogăţia italie­ nismelor în ce privesc termenii despre comerţ, finanţe, muzică, artă, marină, război, ştiinţă, etc., chiar dacă într'o bună parte au pătruns indirect, prin intermediul polon, grec sau francez, dovedesc rolul direct al Italiei la îmbogăţirea culturii române. începând din timpurile îndepărtate ale sfârşitului Evului Mediu, când, datorită negustorilor veneţiem şi genovezi, încep să pătrundă în limba română termeni din comerţul şi cultura ita­ liană şi până în secolul nostru, italienismele acestei limbi formează un grup remarcabil demn de o atenţie deosebită. E adevărat că pentru epoca mai veche încă mai e nevoie să aşteptăm până se vor cunoaşte în amănunţime legăturile comerciale italo-române. De aceea va trezi un viu interes studiul anunţat acum câţiva ani, la al III-lea Congres Internaţional de Lingvistică delà Roma, despre Elementul italian în limba română. Scopul studiului meu este mult mai simplu. Aş dori să pun în evidenţă marile curente culturale care au reuşit să ducă dincolo de mări şi munţii Alpi cuvinte italiene şi să le încadrez în clima istorică şi mediul ce le-au favorizat. Ca în orice limbă, şi în limba italiană au pătruns un mare număr de cuvinte de origine străină. Intr'un anumit sens ele reprezintă debitul italo-cultural faţă de străinătate. Creditul ita­ lian în schimb este reprezentat de acele cuvinte italiene absorbite de limbile cele mai deosebite din lume, adică de italienisme. Despre acestea mă voi ocupa aici. Fireşte însă că, în cadrul unui studiu limitat, subiectul nu poate fi desvoltat în întregime nici măcar sub o formă sintetică, întru cât lipsesc multe cercetări de amănunt despre entitatea elementului lexical italian în di­ verse limbi străine şi apoi istoria multor cuvinte este încă învă­ luită de mister. Mai mult încă, unele din problemele ce privesc circulaţia cuvintelor, care în primul moment par aşa de simple, când le privim de aproape prezintă mult mai multe complicaţii. Aceasta nu înseamnă însă că, pe baza observaţiilor destul de pu­ ţine de aici asupra reflexelor lexicale italiene, nu va putea fi clar pusă în lumină partea de contribuţie a Italiei la formarea civi­ lizaţiei europene în ultimele secole şi mai ales aceea din secolul al XVI-lea. Aceste reflexe ale vocabularului, întru cât nu sunt produsul unor noţiuni căpătate direct prin atâţia străini ce vizi­ tează Italia, deci simple curiozităţi sau amintiri de călătorie, re­ prezintă o afirmaţie italiană indiscutabilă într'un anumit sector cultural. Străinătatea, asimilând inovaţiile sau formele nouă ale artei şi tehnicei italiene, produsele solului şi industriei vândute pe pieţele internaţionale, introduce în vocabularul ei denumirea italiană. Dacă unele inovaţii lexicale amintesc pe marii noştri gânditori şi poeţi, prin ale căror opere traduse au pătruns în lim­ bile străine cuvinte şi fraze italiene, numărul mai mare de ita­ lienisme este însă anonim, aşa încât e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de reconstruit adevărata lor istorie. Deoarece condiţiunea fundamentală difuzării unei culturi na­ ţionale este ca naţiunea respectivă să dispună de o limbă, care s'o reprezinte în toată complexitatea sa, e natural ca în general dialectele să nu poată îndeplini funcţiunea limbii naţionale atunci când e vorba de transmis şi difuzat civilizaţia unei ţări. La fel şi în cazul limbii italiene, întocmai ca în felul cum s'a exercitat influenţa greacă asupra Romei, Franţei medievale, asupra An- gliei, influenţa culturală, economică şi politică este însoţită de o limbă de înalt prestigiu şi o puternică tradiţie; limba ce se spri­ jină pe dialecte pe care le absoarbe şi le transformă. Dar aceasta nu înseamnă că alături de aceste italienisme reprezentante ale unor clase nobile să nu fie foarte multe altele mai puţin sonore, dar nu mai puţin italiene, difuzate de grupul lucrătorilor, comercian­ ţilor, marinarilor destinate nu claselor culte străine, ci unor vaste categorii sociale. Alături de unele cuvinte ce se referă la stări caracteristice claselor superioare (în grupul italienismelor expresiunile populare formează din contra majoritatea), alături de cuvintele din sferele culturale cele mai vaste, câte odată în mod sigur luate din izvoare literare, găsim termeni tehnici din domeniul industriei şi comerţului, care se răspândesc în alte ambiente, şi au o forţă de pătrundere şi de rezistenţă ce uneori se dovedeşte mult mai puternică. Aceste deosebiri sunt natural empirice şi arbitrare deoarece, din punct de vedere al întrebuin­ ţării, răspândirea oricărui cuvânt are loc întotdeauna în un mod cu totul propriu, pe baza forţei expansive spirituale. Felul raporturilor sociale determină şi explică această va­ rietate. Acest fapt şi caracterul de universalitate al împrumutu­ rilor lingvistice ne obligă să căutăm înlăuntrul unităţii lingvistice a ţării de origină acele centre şi acele ambiente delà care şi prin ajutorul cărora s'au difuzat în lume cuvintele italieneşti. Dacă acestea sunt populare sau dialectale, în orice caz vorbesc o italiană provincială şi reflexele vocabularului lor vor avea un aspect deo­ sebit. Infinite sunt nuanţele prin ajutorul cărora se face trecerea delà limba comună la dialect şi subdialect. Civilizaţia veneţiană a lăsat urme adânci în greaca modernă, albaneză, sârbo-croată. Aceste împrumuturi, judecându-le după aspectul fonetic al limbii inovatoare, aparţin unor grupuri în parte dialectale. Pe malurile orientale ale Mării Adriatice au pătruns la fel în mare număr cuvinte din dialectele meridionale italiene, •cu vădite caracteristice proprii. Cele două curente, Venetian şi meridional, se pot diferenţia în foarte multe cazuri pe baza formei particulare deosebite. In­ fluenţează în mare parte şi limba inovatoare. Cuvinte din domeniul marinei şi comerţului se difuzează de către marinarii italieni, la marinarii altor ţări mediteraneene, şi formează o parte însemnată «* din acea limbă mixtă, odinioară răspândită în toate ţările din jurul mării Mediterane şi vorbită de Arabi şi Turci, adică aşa numita « limbă francă » ; în afară de nomenclatura tehnică, ea prezintă evidente aspecte de limbă speciale sau generale. Din mediul marin întru cât e vorba de cuvinte legate de co­ merţul pe mare aceste italienisme se răspândesc şi în alte ambiente prin dialectele porturilor şi oraşelor, îndeplinind în drumul lor de cele mai multe ori o mişcare de ascensiune. Din contră, termeni comerciali din centrele interioare difuzaţi de marii ne­ gustori italieni din Evul Mediu nu au trecut niciodată printr'o epocă de inferiorizare, adică să se difuzeze prin categoriile lor sociale inferioare. Istoria cuvântului «banco» care delà «bancă», « scaun », a ajuns să însemne, « casă bancară » nu este aceea a unui cuvânt special ci face parte în mod evident din categoria capi­ taliştilor. Capitaliştii italieni care l-au răspândit în lume au fost în adevăr veritabilii creatori ai capitalismului financiar. Prin­ cipalele exemple de cuvinte italiene intrate în limba polonă întru cât nu-s în legătură cu comerţul sunt de o natură cu totul deosebită în epoca umanistă şi a renaşterii; învăţaţi poloni frec­ ventează universităţile italiene, în timp ce artiştii italieni se stabileau în oraşele Poloniei. Mediul prin care au loc împru­ muturile din limba italiană este un mediu curat artistic si > literar-ştiinţific. In sfârşit, fără a voi să schematizăm în cuvinte nepotrivite diferitele aspecte ale italienismelor, va trebui să se ţină seama de complexa şi întotdeauna deosebita natură a expansiunii lexicale, care se întâlneşte la clasele sociale cele mai deosebite şi din această cauză prezintă o gamă bogată de variaţiuni, care ne duce delà limba cea mai înaltă a gândirii şi a artei, delà luxul vieţii de curte până la vocabularul comercial şi nautic, la gerg. E nevoie însă să facem o observaţie empirică. Limbile balcanice şi orien­ tale posedă într'o proporţie destul de însemnată italienisme ce se referă la viaţa afectivă; lipsesc aproape în întregime termenii italieni referitori la artă. In limbile romanice occidentale şi în cele germanice se întâmplă tocmai contrariul. In schimb cuvinte despre comerţ şi despre economie s'au răspândit peste tot. Fi­ reşte că această lege a distribuţiei italienismului nu prezintă decât simple tendinţe generale cu multe excepţii însă. In domeniul în- suşi al artelor şi meseriilor este o diferenţă fundamentală delà una la alta. Sunt meserii anume, precum aceea a zidăriei, care sunt tipice italiene şi în care inovaţiile noastre sunt numeroase şi felu­ rite, dar sunt altele, cum e de exemplu aceea a morăritului şi a ţe­ sutului, în care, dată fiind variabilitatea produselor, limbile străine nu inovează cu material italian. In domeniul cultural se poate afirma că împrumuturile se mărginesc la limba progresului şi a culturii exterioare, în timp ce aceea a gândirii, a sentimentului, a raţiunii, a naturii, e foarte puţin dispusă să accepte cuvinte italiene, chiar când e vorba de limba unor popoare cu o civili­ zaţie mai puţin înaintată. Limbile orientale, în care italienismele au pătruns datorită legăturilor marinare, au absorbit un număr de termeni injurioşi care denotă vivacitatea vieţii de port orientale şi amintesc ceva cu totul asemănător din numeroasele josnice epitete etrusce, care au pătruns în limba latină datorită convieţuirii în Roma regală. Aici şi în primirea împrumuturilor cu totul inu­ tile cum sunt interjecţiile (tipul: dunque, ma, già) se denotă o intimă superioritate a culturii difuzate, care pătrunde în stra­ turile populare, atingându-le în viaţa afectivă, şi arată o slabă rezistenţă faţă de primirea cuvintelor străine. Din contră la ho­ tarele lingvistice ale italiei injuriile şi cuvintele obscene, care pătrund în dialectele laterale sub aspect străin, reprezintă acele obişnuite introduceri lexicale care derivă din relaţiile zilnice între popoarele de limbi deosebite. Conrupţia şi deformarea numelor de jocuri, rimelor copilăreşti şi a numelor proprii însoţesc în aceste zone fluctuaţiile lexicale şi ne arată un tip încă mai puţin studiat de inovaţii populare, cu totul deosebite de italienismele ce le voi prezenta. începem cu o confruntare. Cuvintele de origină străină intrate în limba italiană sunt cu mult mai numeroase decât acele trecute din limba italiană în vocabularul oricărei limbi europene occidentale sau germanice. Motivul e clar. Când un popor se stabileşte în casa altuia şi cu timpul este absorbit de populaţia indigenă, în perioada de sim­ bioză, elementul autohton care uniformizează populaţia aloglotă primită, asimilează idei şi lucruri acceptând denumiri străine. Astfel: Longobarzii, Bizantinii şi Arabii au lăsat urme neşterse în vocabularul italian şi mai mult în unele din dialectele ita­ lieneşti. Stăpânirile străine în Italia au provocat difuzarea spa- niolismelor şi galicismelor, care au putut prinde datorită faptului că la curţile străine se stabilesc legături cu clasele superioare, întocmai după cum gărzile militare şi funcţionarii stabilesc legături cu marea masă a poporului. In urma deci a unor motive de ordin cultural, care au determinat circulaţia cuvintelor în lume şi cărora le corespunde un echivalent curent de exotisme în vocabularul italian, determinat de aceleaşi motive, se adaogă deci cauze mult mai importante de difuzarea cuvintelor străine în Italia, care lipsesc cu totul în procesul opus. De aici desechilibrul cantitativ dintre împrumuturile vocabularului italian, mai complexe şi deci mult mai numeroase, şi italienismele mult mai limitate pentrucă nu au fost suprapuneri etnice italieneşti dincolo de Alpi şi de mare, ci simple emigraţii destinate să fie absorbite fără însemnate consecinţe lingvistice pentru ambient. Nu trebuie de altfel să credem nici că, crescând în mod progresiv numărul europenis- melor, prezenţa lor în limba italiană modernă trebuie să fie mai mare ca în trecut, nici că cuvintele străine ar fi pătruns tot spa­ ţiul unei oarecare unităţi linguistîce. O confruntare a lexicului italian medieval cu o fază actuală ne dă posibilitate de a observa că, dacă pe de o parte caracterul european al civilizaţiei moderne a introdus în epoca recentă multe cuvinte străine, în schimb pe de altă parte numeroase europenisme medievale au dispărut împreună cu obiectele denumite. Vocabularul italian din sec. XIII şi XIV era plin de franţuzisme, uitate după ce negustorii italieni n'au mai frecventat marile iarmaroace ale Flandrei. Ceea ce s'a întâmplat în Italia cu cuvintele străine s'a întâmplat natural « şi în celelalte ţări cu cuvintele italieneşti. Numeroase italienisme întrebuinţate încă în sec. XVII şi XVIII în limbile franceză, engleză şi germană ulterior au dispărut cu totul din acestea. In greaca modernă şi în sârbo-croata după dispariţia stăpânirii ve- neţiene din Catalonia şi Dalmaţia, după dispariţia întrebuinţării limbii italiene de nuanţă veneţiană ca limbă oficială, influenţa italiană e în declin continuu de aproape un secol. Această in­ fluenţă era alimentată de fosta politică şi întâietatea culturală în clasele de sus, acum pierdute influenţelor lingvistice rămase doar în mediul pescarilor şi ţăranilor. Multe din italienismele greceşti, odinioară întrebuinţate ca semne de distincţie, au de­ venit azi cuvinte arhaice şi vulgare, destinate dispariţiei. Raporturile internaţionale în continuă transformare, eterna ondulaţie a culturii au ca efect revizuirea şi transformarea vocabu­ larului, apusul cuvintelor ne mai întrebuinţate. Dar reconstrucţia acestor faze lexicale arhaice, nu totdeauna uşoară şi posibilă, de­ păşeşte cadrul studiului de faţă. Pentru a înţelege mai bine aceste întrepătrunderi lexicale, pentru noi prezintă o mai mare importanţă valorizarea celui de al doilea principiu, anume că aria de expansiune a unui cuvânt străin poate să fie mai mult sau mai puţin delimitată întru cât ea rămâne caracteristica unuia sau mai multor complexe dialectale, care-s de obicei, dar nu totdeauna, laterale. Astfel în dialectele bavareze există numeroase italienisme care lipsesc în dialectul mai intern şi depărtat de Italia, al câmpiei Bavariei, unde însă am putea documenta câteva zeci de cuvinte italiene care la rândul lor n'au pătruns nici în basinul renan, nici în Turingia, nici în dialectele mai din Nordul Germaniei, şi din această cauză nu-s cunoscute în limba germană literară. In afară de faptul că multe cuvinte neolatine din dialectul german din Alto Adige şi Tirol, în mod respectiv cel Carinţian, depind de substratul neolatin, contactul, convieţuirea şi neîntreruptele legături dintre Italieni şi Germani în aceste zone delà hotar, au avut drept rezultat infil­ traţia cuvintelor italiene în acele dialecte şi bine înţeles la fel cuvinte germane în dialectele italieneşti. Astfel termenii viticoli din Alto Adige sunt în mare parte cuvinte din dialectul din re­ giunea Trentului, pentrucă viticultorii germani au învăţat delà locuitorii din regiunea Trentului cultura şi tehnica producerii vinului. Din vreo 60 cuvinte specifice pentru viticultura Bolţa- nului aproape 45 cuvinte sunt de origină italiană. Două limbi limitrofe creează deci la hotarele lor zone care din punct de ve­ dere lexical sunt « mixte »; din vitalitatea lor pornesc cuvinte care se infiltrează în organismul celorlalte limbi micşorând distanţele lexicale. Mai greu este de găsit o explicaţie pentru apariţiile dia­ lectale neregulate ale unui cuvânt străin într'unul sau mai multe puncte geografice îndepărtate. In general este vorba de urmele unei arii dialectale dispărute în urma nivelării lexicale dar încă întâmplător vizibilă. Mai pot concura însă şi alte cauze, de exemplu fixarea periodică a zilelor de târg, de vânzare, atunci când e vorba de denumirea mărfurilor de origină străină, căutate la târgurile mai mari dar total necunoscute sau foarte puţin cunoscute în zilele de târg mai mici. Astfel un fel de varză importată delà Milano păstrează denumirea de « nilou » pe piaţa delà Paris, dar se pare că nu şi pe pieţele de zarzavat din alte târguri franceze, în timp ce fie aceeaşi varietate fie o alta înrudită adusă din Lom- bardia se chiamă « lombar da » în Castilia şi « lumbardo » la Tolosa. La dispariţia unor astfel de cuvinte strâns legate de geografie iau parte mai multe cauze, dintre care două cu o însemnătate deosebită: apropierea chiar numai aparentă de aspectul fonetic al unui alt cuvânt şi polisemantismul. La Paris, după cum a arătat nu de mult Vittorio Bertoldi (VR, V, 91) pois de Roma adică « mazăre romană » — e vorba de Phasoleus alba L, — a ajuns preudomme, adică cuvântul, după ce s'a rupt de denumirile geo­ grafice apropiate (féve de Rome, romette) s'a întâmplat să cadă în sfera lui «prud'homme » datorită mai mult unei apropieri fe­ ricite de sunete decât noţiunii. Aceeaşi bază romana (herba) în înţelesul de « mille foglio » a intrat în dialectul bavarez şi în dialectele germane din Boemia sub tipul Hermănnchen cu care se denumesc varietăţile plantei Anihenus şi Achilea millefolium. Adică dialectele germane primind din farmacopee un cuvânt incomprensibil l-au apropiat din punct de vedere fonetic de « herrmann » soldat, brodându-i apoi legende ciudate. A doua cauză este desigur mult mai puternică: dacă termenul Lombardie, la Tolosa devenit lumbardo, înseamnă « lăptucă », bel­ gianul lombardette un fel de « sfeclă », parizianul lombardie o va- rietate de « pere », e clar că această dispersiune de înţeles nu ajută, ci scade vitalitatea diferitelor întrebuinţări ale lui Lombardie în vorbirile populare franceze. La această cauză să se adauge şi o a treia: concurenţa a doi termeni geografici deosebiţi care denu­ mesc acelaşi product: astfel franţuzismul romaine, ce denumeşte « lâptuca-romană », înlocuieşte în Lat şi Allier, odată chiar şi în dialectul delà Avignon, termenul lumbardo delà Tolosa. Un alt motiv al dispariţiei unor astfel de cuvinte este în legătură cu legea comerţului: când o marfă nu mai este cerută, odată cu dis­ pariţia sa de pe piaţă se uită şi denumirea sa. Această fază tran­ zitorie tipică a categoriei vocabularului în legătură cu pieţele de vânzare, e una din cauzele care îngreuiază omului de ştiinţă stabilirea realei entităţi istorice a contribuţiei italiene la patri-> moniul lexical comun al Europei moderne. Contribuie la în- greuerea acestor cercetări eventuala convergenţă a cuvintelor ita­ liene, franceze, spaniole şi portugheze către un tip fonetic uni­ form. Astfel cuvântul italian banchetto « banchet » a fost împru­ mutat din limba franceză încă din secolul al XIV-lea sub forma banquet, întocmai cum în secolul următor limba franceză a îm­ prumutat sub forma banquetter cuvântul italian banchettare « ben­ chetui ». Cuvântul este atestat şi în limba engleză delà 1483 şi şi în limba germană tot în acelaşi timp. In ultima din aceste două limbi împrumutul direct a cuvântului din Italia este probabil acesta, fie pe baza ariei meridionale a expansiunii sale, fie pe baza autorilor ce l-au întrebuinţat în secolul al XVI-lea, fie datorită faptului că atestarea cea mai veche e în o traducere din Boccaccio (Steinhowl, 15, 19); însă pentru limba engleză lipseşte orice indiciu pentru a putea decide, dacă cuvântul a pătruns direct din limba italiană sau prin intermediul limbii franceze. Cu­ vântul italian bagatella este desigur la baza atât a franţuzescului bagatelle, atestat din 1586, cât şi a germanului Pagadell întrebuinţat pentru prima dată de Phil. Hainhofer în 1611. Olandezul băgatei şi englezescul bagatelle se explică mult mai probabil prin ajutorul limbii franceze decât «direct din limba italiană, aceasta datorită marilor iarmaroace ale Flandrei. Dacă în aceste cazuri avem cel puţin siguranţa unei origini italiene, în altele nici aceasta nu poate fi sigură. Franţuzescul baraque (sec. XV—XVI), olandezul barak, norvegianul barakke, englezul barracks (« cazarmă ») ger­ manul baracke (sec. XVII 1631), de unde apoi danezul barekke pot fi consideraţi atât din italienescul baracca sec. XIV cât şi din spaniolul barraca (sec. XIII). A spune, cum face Dicţionarul Academiei, că franţuzescul baraque e de origine italiană mai degrabă decât spaniolă, — înseamnă a nu cunoaşte că cuvântul intrase în sec. XV în vocabularul militar — în Germania pă­ trunde în timpul războiului de 30 de ani prin graiul militarilor şi de aceea originea spaniolă pare mult mai probabilă ca cea ita­ liană, în timp ce centrul ulterior de difuzare a cuvântului tre- buieşte căutat poate în parte în Franţa. Mai clar e cazul următor. In engleză există cuvântul compradore care înseamnă o clasă de funcţionari inferiori indigeni, utilizaţi pentru întreprinderile europene în China. Din punct de vedere etimologic nimic nu ar împiedeca de a-i considera ca origină italianul compratore şi medievalul conipradore, ca o rămăşiţă delà vechii negustori italieni. Cu toate acestea, această activitate colonială în extremul orient nu a fost opera Italienilor ci a Portughezilor şi din acest motiv pare că origina cuvântului colonial englezesc trebuie să fie mai degrabă portughezul comprador. In alte cazuri între istoria cu­ vântului şi aspectul fonetic există nepotriviri. Englezescul pel- meto « palmier » are o terminaţie ca aceea a diminutivelor italiene în -ittus, unde palmeto există cu acest înţeles cu sufixul colectiv normal în -etum. S'ar putea admite că în traducerea engleză su­ fixul mai întrebuinţat să fi înlocuit pe mai puţinul întrebuinţat -ietum, dar palma şi palmeto au fost cunoscute de Englezi prin ajutorul posesiunilor spaniole-portugheze, unde Edmito există în adevăr. înlocuirea sufixului efectuat în limba engleză trădează deci un fenomen spaniol cu un sufix pseudo-italian. Un alt exemplu: englezescul borasco şi burrasca; se admite în genere că ultimul cuvânt este mai degrabă italianul barrasca « furtună » şi nu franţuzescul bourasque, la rândul său tot un îm­ prumut ital delà jumătatea sec. XVII ca înlocuitor a împrumutului anterior bourrache; fenomenul se combină cu anglo-italianul sirocco, tramontana şi libeccio, vânt de miază-noapte şi vânt de sud-vest. Primul, după Pref, ar fi mai degrabă un spaniolism (span, catal.) portughez, barrasca, totuşi de origină însă italiană. Motivul ar trebui căutat în neuniformitatea vocalei. Dar nu e decât ceva aparent. In marina veneţiană s'a zis întodeauna ba- rasca şi forma cu -o- protonică este mai frecventă în vechea ita­ liană şi tocmai din această variantă italienescul barrasca derivă cuvântul spaniol. Nu e deci nicio nevoie să admitem că engle­ zescul horasco ar fi de origine spaniolă, contra cuvântului burrasca de origină italiană; ambele forme englezeşti se găsesc aproximativ în acelaşi raport normal cu francezul bourrache şi bourrasque, adică întâiul e forma cea mai veche, al doilea un împrumut mai nou, tot din italieneşte. Din moment ce exemplul ne-a adus în domeniul marin, să folosim prilejul a evidenţia unele împrumuturi contractate de limba engleză în acest sector: au intrat în această limbă termenii : arsenale, querantena, laxzareto, portolano, capo, molo, falucca, saetta, etc. Despre altele poate să fie oarecare în­ doială. Caravel corespunde italienescului Caravella (« corabie iute de război ») care a fost luat la rândul său din portugh. Caravela, dar nu poate fi separat de Caravela, cu care se denumea în Ge­ nova în întâia jumătate a sec. XIII acelaşi tip de corabie. Frigate e desigur în ultima analiză un cuvânt italienesc pătruns abia la jumătatea sec. XVI în limba franceză sub forma frégate şi spaniol- portughezul fragata şi germanul freheten, frugatte (a 1565). Dar frégate este în acelaşi secol şi forma obişnuită din limba franceză, fregata trăieşte în acelaşi timp în dialectul napolitan şi sicilian. Când cuvântul, care la origină indică o corabie mai mică decât feluca, a ajuns în a doua jumătate a sec. XVI să denumească o corabie de război de dimensiuni din ce în ce mai mare aşa încât la sfârşitul sec. XVII fregete-\e erau înarmate cu 60 tunuri, centrul difuzor al cuvântului a trecut din Italia în Spania şi de aici din lupta de întrecere în armament între Anglia şi Franţa ? A fost aceasta din urmă care a transmis cuvântul marinei engleze ? Aceeaşi îndoială rămâne de exemplu pentru englezescul trinket, care din punct de vedere etimologic este italienescul trinchetto. Linia de difuzare până la spaniolul trinquete, prin intermediul franţuzescului, provensalului şi catalanului trinquet (sec. XV— XVI) este mai clară ca aceea care leagă trincchetto de forma en­ glezească trinket. Dar cum în sec. XVI importanţa marinei noa­ stre comerciale slăbeşte, nu e deloc imposibil ca şi difuzarea în Anglia a denumirii celui de al doilea catarg ăl corăbiei şi al pân­ zelor, să fi avut loc nu prin contactul direct dintre cele două marine, ci prin intermediul franţuzesc. Cuvântului englezesc bri- gantine îi corespunde în italieneşte brigantino ; termenul e docu­ mentat în italieneşte în sec. XIV; apare la fel în scrieri latine din Provenţa şi Franţa delà începutul secolului următor; a pă­ truns în sec. XVI sub aceeaşi formă englezească în toate mari­ nele din Marea de Nord, unde către 1720 se va desvolta forma redusă Brig, care va intra apoi în Marea Mediterană sub forma brieche, în lexicul marin genovez. Şi în germană bergentnischiflein este întrebuinţat de Ulrich Schmiedel în 1567. In aceste condiţiuni este mult mai uşor de spus că italienismul brigantino este la baza denumirii europene a acestui bastiment, decât de demonstrat că termenul englezesc ar fi un împrumut direct din italieneşte. Marea uneşte popoarele» cele mai îndepărtate şi inovaţiile din marină se difuzează repede delà port la port. Mai mult decât orice altceva e o pură întâmplare, atuncea când o examinare atentă a relaţiilor maritime în documentarea lor istorică dă posibili­ tatea lexicografului să precizeze izvorul şi împrejurările prin care un termen tehnic trece delà o marină naţională la cea interna­ ţională. Putem de altfel să asistăm la reveniri curioase a cuvân­ tului italian în ţara de origină. Am amintit nu de mult acel herba romana ca denumire a coadei şoricelului (millefolium) care în dialectele bavareze a ajuns la forma hermănnchen. Acelaşi cuvânt a intrat în limbile slave delà hotarele Italiei şi în limba cehă (rmen la Postumia şi Boemia); în slovenă se zice r(o)man. Ber- toldi a putut să demonstreze că acum un secol Cavalli avea drep­ tate să spună în ce priveşte tergestinul şi muggesc — romans că pare, şi într'adevăr va fi, cuvânt latinesc, dar desigur aici vine delà Slavi şi începe din nou să sune a roman. Cuvântul care este de origină italienească a pătruns în oraşe din satele înconjură­ toare, adică se reîntoarce din străinătate în patrie după o serie de lungi peregrinări. EI apare slăbit din nou Ia hotarele venete şi încearcă să găsească în Veneţia Iulie un teren mai favorabil vitalităţii sale.

După cum acestea au valoare pentru alte limbi, la fel şi cuvin­ tele italieneşti ajunse europene se supun în distribuţia lor ten­ dinţelor generale. împrumutul lingvistic este consecinţa afirmării într'un mediu străin a unui fapt oarecare sau a unui produs anumit pentru o anumită civilizaţie. In genere nu este vorba de fapte sau produse izolate ci înlănţuite, ca o consecinţă a prevalării unui determinat curent spiritual, artistic sau comercial. Acest curent nu este de obicei limitat la o zonă restrânsă, ci cucereşte toată Europa centro-occidentală şi orientală. Intr'o anumită măsură este posibil aşa dar o grupare pe noţiuni în funcţie de cauzele istorice. Când epoca primei atestări a unui italienism cunoscut de noi din răsfoirea vocabularului nu se potriveşte cu o determinată premiză istorică, pe care o considerăm cauza directă sau indirectă a fenomenului, înseamnă că deducţia noastră tre- buieşte condusă pe o altă cale. Un exemplu îmi va explica mai clar gândul de aici. Improvisare -atore -azione par a fi în legătură cu teatrul comic improvizat sau Comedia delVarte, denumită la fel, şi « Comedia all'improviso ». Faptul însuşi că în multe ţări străine dânsa este chemată din sec. XVII încoace « Comedia ita­ liană », ne dovedeşte interesul străinilor pentru această formă de artă italienească. De fapt unele din denumirile tipurilor tradi­ ţionale teatrale italieneşti: Pagliaccio, Arlechino, Pantalone, Pul- cinella au pătruns în repertoriul tipurilor teatrale internaţionale din sec. XVII. Chiar şi Scaramuzza sprijinit de Scaramouche al lui Molière, a intrat în repertoriul englezesc, când Tiberio Fiorelli specializat în acest rol, a stârnit aplauze în teatrele engleze. E posibil ca amoroso şi inamorato, atestaţi în englezeşte în a doua jumătate a sec. XVI, să fie în legătură cu comedia dell'arte, amin­ tită în Anglia din 1573. Poate că şi germanul inkognito (a. 1669) aparţine acestui grup; dacă nu va fi intrat ca termen din viaţa delà curtea domnitoare; sigur face parte din această categorie Komodiant ce s'a întrebuinţat în Germania în compusul englische- Komôdiante pentru a denumi pe comicii populari englezi, care la sfârşitul sec. XVI, după ce au jucat în Danemarca şi în Ţările de Jos, au învăţat teatrele germane x). In schimb improvisatore, improviso, sunt atestate în voca­ bularul englez numai în a doua jumătate a sec. XVIII; în acel german, improvisator datează din 1787, improvisieren este introdus de Goethe în 1830; în cel franţuzesc improvisateur e din 1765, improvisation a fost întrebuinţat de M-me de Staël în 1805. Nu faptul deci de a improviza al acelei « Comedie dell'arte » leagă acest italienism, ci acelei improvizaţii poetice care în sec. XVIII, prin intermediul Arcadiei şi altor academii, interesa străinătatea deja înainte de romanticism, printr'o inspiraţie uşoară şi ime­ diată. Să nu uităm că una din cele mai celebre improvizatoare, Corilla Olimpica, a fost inspiratoarea Corinnei Doamnei de Staël. In Germania atenţia se îndreaptă mai mult la improvizaţia popu­ lară decât la cea academică, toate documentările cele mai vechi germane ale lui improvisator delà Archenholz 1787 la Seume 1803, la Goethe 1809, se referă la improvizatorii populari italieni, fie la cei din piaţa Termini delà Roma sau delà Veneţia din piaţa San Marco. De altfel nu aparţine « Comediei dell'arte » Comparse

*) Comedie, Comedient (ultimul introdus în Franţa în secolul XVI) sunt deci cuvinte italiene, dar care în Germania de Nord au fost răspândite prin teatrul englezesc. din franţuzeşte a. 1798 sau Komparse din germană 1777, care tre- buieşte mai degrabă pus în legătură sau cu opera italiană sau cu « Carosello »-ul italian. Fireşte că, cu cât mai intensă şi persistentă a fost prevalenta italiană într'un anumit sector, cu atât mai pro­ funde au fost urmele cuvintelor lăsate în vocabularul străin şi cu atât mai vastă este aria europeană a cuvintelor respective. Exemplu despre aceasta în denumirea muzicală, unde urma cu­ vintelor italieneşti este aşa de veche, încât continuă fără între­ rupere denumirea muzicală latină a Evului Mediu. Şi aici cele două secole în care are Ioc difuziunea mai vastă a denumirii muzicale italiene sunt secolul XVII—XVIII. Aria pătrunde în limba germană în 1619 dar devine universal la jumătatea sec. XVIII, când Montesquieu, între 1750 şi 1755, întrebuinţează di­ minutivul Ariel to. Italianul Ferrari a introdus în 1638 termenul tehnic Coti te ta pentru a însemna un cântec cu acompaniament de orchestră; nu mai puţin de un secol cuvântul, împreună cu atâtea altele (arioso, rezitativ, cavate, etc.) figurează în Zerimo- niellwissenschaft de Rohr, 1728. Madrigale, Canzonetta, Ca- priccio aparţin prin răspândirea lor secolului anterior. întâia din cele două expresii este întrebuinţată în Franţa în 1542, Germania 1596, Anglia 1588; Caprice este întrebuinţat de Henri Estienne în 1578 şi de autorii germani după 1619; Villanella în Franţa în 1586, în Germania 1596, în Anglia aproape în acelaşi timp (Morley); Sintagma musicum de Prâtorius, 1619, pentru prima dată în Germania utilizează Fuge cu noul înţeles italian, la un loc cu phantasien, simphonien şi sonaten ; ceva mai înainte fugue apare în Franţa (a. 1.598), mai apoi în Anglia Concerta, ca termen muzical, se răspândeşte în străinătate cu ajutorul concertelor bi­ sericeşti ale lui Luigi Viadana, 1604. Cinsprezece ani mai târziu termenul a fost întrebuinţat în ambientele muzicale germane şi nu mult după aceea de acele englezeşti, în timp ce în Franţa, unde Concerto cu vechiul înţeles de « accordo » pătrunsese la sfârşitul sec. XV sub forma concert, echivalent al lui conference, acest cuvânt a făcut în mod evident concurenţă termenului mu­ zical care a reuşit să se impună, după cât pare, numai prin De Brosset în 1739, după dispariţia cuvântului concert în înţelesul mai vechi. Rare ori se întâmplă ca datele celor mai vechi docu­ mentări, în două limbi europene deosebite, să sufere prea mult; aceasta depinde probabil de lipsa de cercetări necesare. In timp ce finale este atestat în vocabularul german din 1619 şi nu mult după aceea în cel englezesc, dicţionarele franţuzeşti nu înregi­ strează finele mai înainte de 1829. Italienismele muzicale sunt foarte numeroase şi aparţin celor mai deosebite categorii. Cu ajutorul muzicii se răspândesc numele vocilor: alt, sopran, mezzo- sopran, tenor, bariton, bass, falsett care sunt atestate din 1619 de teoreticianul Prătorius, unele ceva mai înainte (bass este german deja în sec. XVI; Koloratur din 1604, odată cu vocile şi denumirile cântăreţilor; prima donna, virtuos; prin aceştia tipurile de cân­ tece ca: barcarole, serenate împreună cu cele deja citate canzonette, madrigale, capriecio, vilanella; prin muzicanţi şi termenul generic musikant care în sec. XVII nu avea încă nuanţa de dispreţ din germana modernă; prin muzicanţi instrumentele muzicale a căror denumire s'a difuzat în epoci cu totul deosebite. Sunt împrumu­ tări din sec. XVII şi XVIII mandoline care în forma veche Mandu- riche, Manduriniche este atestată în Germania de Prătorius, cello şi violoncello, fagott, în timp ce franţuzescul violon, care este ita­ lianul violone, este deja întrebuinţat de Rabelais; bratsche, pre­ scurtat din «viola da braccio» a 1687) este atestat în Germania puţin după gambe pentru violgambe, adică « viola di gamba ». Dar chiar instrumentele populare de origină recentă au avut noroc. Ocarina a fost inventată pe la 1880 de un fabricant italian G. Donatti; delà sfârşitul secolului trecut cuvântul a pătruns în franceza literară, în germană şi daneză. Au devenit apoi inter­ naţionali termenii italieni despre ritm şi timp, tipul adagio, ale- gretto, andante -ino, accelerando, diminuendo, crescendo, forte, large, presto, legato, staccato, etc., etc., toate cuvinte care apar în manua­ lele franceze, engleze şi germane delà sfârşitul sec. XVII încoace. Termenii despre operă arată întâietatea artei italiene. Opera, sub formă curat italienească, este întrebuinţată în Germania, ca opera în Franţa şi opera în Anglia; şi delà jumătatea secolului acesta a devenit oper. Cu Gottsched în 1732, intermezzo pătrunde în Germania către 1750, când teatrul german introduce şi această inovaţie italiană. Cu acceptarea termenului libretto în loc de opernbuch, textbuch ajungem la aproape jumătatea sec. XIX; la acea epocă aparţine şi fiasco, care e cuvânt de origină pur tea­ trală. Aceşti termeni muzicali europeni de origină italienească nu sunt decât un foarte mic exemplu din denumirile muzicale italiene în civilizaţia europeană contemporană. Ar fi poate greşit a crede că influenţa italiană lexicală ar fi limitată sau caracte­ ristică domeniului artei şi teatrului. Chiar şi în domeniul bancar Italia a avut deja din a doua jumătate a Evului Mediu un rol predominant, care se reflectă în lexicul internaţional. Lombard, care la origină înseamnă în Franţa şi Germania * « Italian septentrional », întrebuinţat mai întâi în Franţa şi Belgia, apoi în Anglia (Lombardstreet nelle City di Londra), pentru a însemna bancher şi angrosist; ulterior lombard în limbile germa­ nice, maison des Lombard în franţuzeşte a început să însemne « bancă de împrumut »; agio, pari, bilancie, detto deto, porto, valute, au intrat în limbajul comercial al sec. XVII şi XVIII; caravana, fălire, falimento, bancarotta, banco, collo aparţin celor două secole anterioare; denumiri de monete italieneşti fiorino, ducato încep din sec. XIV. Dar în acest ultim caz se poate întâmpla că difu­ zarea celor două cuvinte să poată fi atribuită mai degrabă crucia­ telor. Chiar şi condotierii şi inginerii militari trebuie să fi avut mult renume dincolo de hotarele Italiei; au devenit europene în sec. XVI; alarme, bastia, casemata, commando, compagnia, quartana (un fel de tun); în sec. XVII cel puţin prin intermediul limbii franceze: cavalleria, squadrone, brigada, cartuccia, (prin intermediul limbii engleze) soldatesca, staffetta, stiletto. In sec. XVIII italienescul caserma e în contrast cu franţuzescul caserme, atât în Bavaria cât şi în Prusia. Din sec. XV, deci din stratul cel mai vechi, este citadella, care pătrunde în vechea franceză şi în limba germană şi este atestat după 1453. Mai vechi încă, medio alto german, e scharmutzel, italieneşte « scaramuzza » din secolul al XIII-lea. Un deosebit interes prezintă pentru noi cuvintele din dome­ niul maritim italian, care dovedesc puterea maritimă medieveîă italiană în Marea Mediterană. Principalele stări le prezint după interesantul studiu a lui P. E. Vidos, Storie delle parole marina- resche italiane passate in francese, Firenze, 1939. Fiecare repu­ blică marinară în parte, dar în deosebi Veneţia şi Genova, pre­ zintă o anumită autonomie în vocabularul lor maritim. Nu este ceva izolat: cazul trecerii delà un port la altul: cuvinte de origină genoveză trec în repertoriul Venetian, pisan, sarentin, sicilian şi invers. Se formează astfel cu timpul un vocabular maritim italian care serveşte întregii marine italiene. La acesta sau la acel mai propriu unei republice marine aparţin transformările nautice care într'un prim timp sunt intermediteranice şi abia apoi devin oceanice. Pentru limba franceză Vidos ne prezintă 227 italie­ nisme nautice, dintre care mai puţin de jumătate sunt atesfate pentru prima dată în sec. XVI; în secolul următor avem abia 24 cuvinte nouă; curentul încetează în sec. XVIII, după ce în utlimele trei secole ale Evului Mediu au avut un rol destul de modest (27 în sec. XV, vreo 12 în sec. XIV) ceea ce e aproape inferior numărului cuvintelor din acelaş timp din vocabularul maritim italian în Provenţală, Catalană şi Spaniolă. Curentul care fără îndoială descinde din timpul de glorie al republicilor italiene marine creşte prin fluxul generic al vocabularului italian, care în timpul Renaşterii inundă Europa Centrală. Cu dispariţia corăbiilor italiene cu pânze în traficul internaţional încetează orice cauză a expansiunii în Occident a cuvintelor tehnice italiene. Prezintă un interes repetiţia unor inovaţii izolate. Pentru aceleaşi noţiuni pentru care în secolul XIV limba franceză împrumutase un cuvânt maritim genovez, în sec. XVI se efectuează noi îm­ prumuturi luate acum din italiana comună. Cauza acestei întărite influenţe italiene asupra vocabularului maritim francez trebuieşte căutată în zilnicele şi strânsele legături care se stabilesc între cele două marine la sfârşitul sec. XV; în sec. XVI ofiţerii corăbiilor franceze din Orient erau în mare parte italieni, tot aşa şi cei mai celebri amirali ai lui Francise I şi Enric IV. Când în sec. XVII aceste raporturi slăbesc, scade şi eficienţa lexicală maritimă asupra limbii franceze. Franţa va fi apoi aceea care va trans­ mite împreună cu propriul său vocabular maritim multe elemente italiene în marina ţărilor nordice. In spre Orient influenţa vene- ţ'ană a fost mai puternică faţă de orice altă marină italiană me­ dievală, Genova inclusiv: din 63 cuvinte maritime din greaca modernă numai două par a fi sigur de origină genoveză. Această influenţă începe să se manifeste către sec. IX şi persistă până în al XVIII. O altă categorie remarcabilă este aceea ce se referă la arhitec­ tură. Şi aici numărul cel mare al italienismelor apare, către sfâr­ şitul Renaşterii şi continuă în tot secolul XVII. Cu ajutorul celor mai vechi avem posibilitatea să studiem căile de difuzare. Altana pătrunde foarte repede peste Alpi şi pe la 1470—89 se afirmă în oraşele austriace, bavareze. Poetul popular bavarez Hans Sachs întrebuinţează în 1535 cuvântul cu adausul « Altana, alia moda italiana ». Luther îl evită, ceea ce înseamnă că cuvântul în Ger­ mania de Nord era necunoscut în al 2-lea sfert al sec. XVI. II întrebuinţează în schimb în a 2-a jumătate a aceluiaşi secol, ca cuvânt tehnic, autorii din Germania superioară; romanticii ger­ mani vor relua către 1820 acest cuvânt care indică construcţie deschisă şi nu era nici cel puţin potrivit pentru arhitectura nordică. Cu toate acestea a pătruns în Olandeză, în Daneză şi Suedeză. Anglia, mai ales către a 2-a jumătate a sec. XVI, introduce, conform programului Reginei Elisabeta, stilurile arhitectonice şi odată cu acestea şi denumirile italieneşti. Pref înregistrează ca vreo 30 din astfel de cuvinte precum: architettura, modigtiom, zoccolo, nicchia, comice, anticamera, bal- cone, loggia, portico, areata, facciata. Cam tot atâtea au intrat în limba germană; unele ca arkade, balkon, prin intermediul limbii franceze, altele strecurându-se peste Alpi şi Bavaria, cum de ex.: Kapitell, altele cum de ex.: mezzanin în acelaşi timp, fie prin ajutorul limbii franceze, italienismul este atestat de pe la jumă­ tatea sec. XVII, fie că se difuzează din dialectul venet în Austria şi Bavaria. In Franţa acest val se observă cu mai puţină uşurinţă pentrucă în multe cazuri înrudirea dintre cele două limbi a permis limbii franceze să întrebuinţeze pentru noile concepte de arhitectură paladiană cuvintele indigene corespun­ zătoare. Acolo unde acest mijloc a lipsit, influenţa italiană este evidentă. Mezzanine, colonade (a. 1675), coupole, (a. 1690), modillon (a. 1545), portique, (a. 1552), soffite (a. 1676), arcade (sec. XVI), antichambre este o adaptare a italienescului anticamere [a. 1529), după cum e la fel corniche, anterior comice, sau balustre, balu­ strade, italieneşte balustrata (a. 1529) alăturat de balustru, (floare de rodiu) ; în schimb logge este ca termen de arhitectură italianul loggia, însă continuă, fără modificare fonetică, vechiul şi băşti­ naşul francez loge, din care derivă italienescul loggia. Vdla şi Casino sunt printre împrumuturile cele mai vii şi extinse. Faţă de italienisme, limbile europene nu se comportă în mod egal. Franţa în sec. XVI, înainte de mişcarea de opoziţie contra difu­ zării modei şi vocabularului italian, deschisese uşile influenţei italiene. Multe din împrumuturi s'au dovedit superflue; acele care au pătruns în cultura populară au rămas mai mult sau mai puţin în uz până în zilele noastre. In realitate este surprinzătoare uşurinţa cu care toate limbile europene în sec. XVI s'au lăsat influenţate de vocabularul italienesc. Receptivitatea continuă până în zilele noastre, de aceea un număr foarte mare de ita­ lienisme posedă limba engleză, care le-a primit prin intermediul Franţei. Caracterul puţin organic al vocabularului englez per­ mite exotismelor să pătrundă cu uşurinţă în complexul acelui vocabular. In limba germană, în unele categorii conceptuale, aportul lexical italian este la fel foarte mare; dar aici stările de lucruri bavaro-austriace sunt cu totul deosebite de acele ale regiunilor nordice protestante. Italienismele sec. XVIII la curtea imperială din Viena, întinderea stăpânirii austriace în o parte a Italiei sep­ tentrionale, şi specialele contingenţe istorice au făcut din ca­ pitala habsburgică un oraş cu limbă germană şi cultură italiană. In Mediterana Orientală desechilibrul cultural a dus la o pătrundere a mii de cuvinte italiene venete, sau din Apulia, în vocabularul limbii greco-moderne. Ar fi de ajuns acestea pentru a dovedi importanţa valurilor culturale care au trecut dincolo de albastra mare Ionică.

#

Din cercetările făcute până acum, déparie de a putea da o expunere completă a italienismelor, e îndreptăţită tragerea câ­ torva concluziuni. Cea dintâi e de ordin cronologic: epoca în care vocabularul italian a influenţat cel mai mult este sec. XVI şi prima jumătate a sec. XVII. Aceasta e precedată de trei secole, timp în care marina şi comerţul italian a avut în Europa o parte foarte însemnată. Predominanţa sec. XVI are motivele sale deo­ sebite. Secolul XVI italian a deţinut forme de viaţă care au de­ venit modele pentru clasele sociale superioare ale altor popoare; prestigiul provoacă imitaţia şi aceasta are drept rezultat împru­ mutul lexical. Când acest prestigiu se afirmă în viaţa delà curtea domnitoare el se răspândeşte foarte uşor în sânul nobilimei şi în clasele burgheze. Călăria italiană era în deosebi apreciată: vreo 40 de cuvinte italieneşti din acest domeniu se difuzează direct sau indirect prin intermediul Franţei în orice parte a Eu­ ropei. Viaţa nobililor italieni cerea lux, îmbrăcăminte nouă, tră­ suri noi, noi exteriorizări, mâncăruri noi, petreceri şi baluri noi, noi forme de arhitectură, de grădinărie, de vile, noi reprezentări dramatice. Tuturor acestora le corespund aproape 150 cuvinte italiene împrumutate din clasa nobililor. Delà acestea vor trece uşor în straturile inferioare; astfel un joc de cărţi zis la brânca, în franceză la Manque, devine în a doua jumătate a sec. XVI petrecerea preferită a servitoarelor franceze, după ce mai întâi fusese a damelor delà curte. Dar nu este numai stilul de viaţă italian, consecinţa imediată a Renaşterii italiene căreia trebuie să-i atribuim difuzarea atâtor cuvinte italiene. Concurează şi alte cauze. Mai întâi arta sub toate formele sale, dar mai ales prin muzică şi teatru. Corpul de balet este inovaţie italienească; apoi Baldassarini l~a introdus în Franţa, unde a avut succes extraordinar. Companiile teatrale comice provoacă peste tot inovaţie completă a formelor teatrale. In artă, literatura este aceea care provoacă traduceri şi imitaţii în toate limbile şi difuzează cu acestea cuvinte pentru noţiuni şi pentru lucruri caracteristice italiene. Pentru autorii cetiţi şi traduşi « Cortigiana » lui Castiglioni are o influenţă însemnată în ce priveşte înobilarea vieţii artistice, « Decameronul » prezintă aspecte nebănuite ale unei vieţi intime italiene, aşa de mult evidenţiată apoi de nuveliştii sec. XVI. « II Principe » pune probleme de politică înaltă, care cere o limbă deosebită; din « Orlando Furioso » pătrund prin ajutorul traducerilor în limbile europene expresiuni ca: rodomonte, rodomontata, paladino, ippogriffo. Nu putem trece sub tăcere faptul că prin umanism noile legături ale civilizaţiei europene cu civilizaţia clasică au loc prin intermediul Italiei. Chiar şi ştiinţa italiană, atrăgând în Universităţile italieneşti numeroşi studenţi străini, difuzează termeni de medicină şi drept acceptaţi cu multă uşurinţă. Desele călătorii spre Roma dau po­ sibilitate străinilor să ia contact direct cu Italia şi cu caracteri- sticele sale geografice, cu felul de viaţă al poporului italian. Cu ajutorul memoriilor de călătorie se furişază în vocabularul eu­ ropean o mulţime de noţiuni şi cuvinte noi; numai ca să ne mărginim la câteva exemple amintite ca veneţianisme : molo, re­ gata, gondola, ghetto, doge, laguna, care după sec. XVI încoace au devenit termeni internaţionali. Acesta este în linii generale aportul dat italienismelor de clasele superioare; mişcare care porneşte de sus în jos. Ar fi ne­ drept să uităm alte căi de pătrundere a cuvintelor italiene. Se pot calcula circa 80 cuvinte din domeniul artei războiului, arme, muniţii, inclusiv arhitectura militară. Ceea ce s'a putut întâmpla într'o Italie neliberă, fără o miliţie naţională, e cu atât mai în­ semnat întru cât dacă nu mă înşel, influenţa executată în acest domeniu de Machiavelli nu a avut în străinătate mult răsunet, chiar dacă arta războiului a fost tradusă în 1560 de Pietro Whi- tehorne. Este vorba aici de influenţa executată de ingineri mili­ tari italieni căutaţi peste hotare şi de traducerea operelor de artă militară de autori italieni, în deosebi în franţuzeşte, germană şi engleză. In schimb e fără îndoială de origine meşteşugărească nomenclatura lucrului pietrei. Lucrătorii italieni sunt aceia care au dus în Franţa în sec. XVI următoarele cuvinte: manganese, poliment, stuc, smalt, travertin, după cum tipografii italieni delà Lyon introduc termeni tehnici din arta tipăririi cărţilor (cesse, cessetin), după cum papetăriile italiene difuzează cartelle, cartiger, carton. Acest curent este aşa de profund încât nu numai că cu­ vântul artigiano (meseriaş) a fost redat în franţuzeşte de Rabe­ lais în 1546 ca artisan, dar cuvântul, datorită prestigiului meseria­ şilor italieni, a ajuns să însemne artist. Un grup destul de însemnat de italienisme este constituit din cuvinte orientale, care au fost transmise vocabularelor europene prin ajutorul marinei comerciale italiene şi al comerţului pe uscat. Cuvântul turcesc tulbend, de origină persană, pătrunde în a doua jumătate a sec. XV în italieneşte sub forma turbante, delà care turbant, apoi turban, delà 1553, în franceză, turban(t) în englezeşte, turban în nemţeşte delà 1540, cuvinte cari presupun intermediul prin italiană. Cuvântul turcesc beccarmûdi (para domnului) pătrunde în italieneşte alăturat ca bergamotta, din punct de vedere fonetic de Bergamo, şi în această formă a fost împru­ mutat în 1593 de limba franceză, care apoi îl transmite limbii engleze în forma bergamot şi limbii germane (a. 1652) în forma Bergamottenbirne. In această seric aparţin benzoini, damaschino, caviare, totna- rindo, tnussoline, baldacchino, fustanella care, în timp ce o parte pătrunde în limba engleză, pe de altă parte prin intermediul formei fustani din greaca modernă se reîntoarce în forma fistan, haină bărbătească de fustan în turceşte, pentru a-şi relua pere- grinaţiile în vocabularul popoarelor balcanice, în care fusten, fustan înseamnă în bulgăreşte şi sârbeşte haină femeească de fustanelle. O altă categorie de cuvinte este aceea care indică obiecte şi produse tipice ale unor oraşe italieneşti. Franţuzescul faiance care apare la sfârşitul sec. XVI în forma Vaiselle de Faenze, arată predominarea Faenţei în industria majolicei (ceramicei) şi acest cuvânt pătruns în toate limbile europene între 1587 şi 1680, indică în forma italiană insula caolinei, Mayorca. Crémone indică în franţuzeşte un fel de broască de uşe, dar şi vioară. Cu acest înţeles cuvântul s'a răspândit atât în Anglia cât şi în Germania. Arvietan, pătruns în limba franceză şi en­ gleză ca să însemne un electuar, datoreşte numele său unui şar­ latan din Arrieto, care pe la 1640 vindea peste hotare produsul său. Tivolîi, prin ajutorul numelui Cafenelei deschise în timpul Directoratului în Rue Saint-Lazare, a intrat în vocabularul limbii engleze. In acest domeniu limba engleză este poate limba care prezintă cel mai mare număr de italienisme. Din această cate­ gorie fac parte preparate curat italieneşti ieşite peste hotare, precum marsala, chianti, gorgonzola, pozzolana, travertino, etc. cărora se pot adăoga şi, precum ţările firmelor comerciale, tipul Fiat (fabricile italiene automobile Torino) şi în mod direct nu­ mele inventatorilor, tipul Caproni, sau a învăţaţilor sau scriitorilor tipul Calepino, celebrul autor al cunoscutului dicţionar. S'a zis că « l'italienisme dépasse probablement en importance toutes les influences, qui ont agi sur le français dans le cours de son evolution ». Am văzut deja ce proporţii vaste au luat italienismele în limba germană şi engleză, în care însă o influenţă şi mai mare în des- voltarea lexicală au avut-o franţuzismele. In greaca populară urma limbii italiene este profundă şi vastă. Dacă sec. XVII este încă centrul acestei expansiuni a cuvintelor italiene în lume, —• şi secolele care l-au precedat şi l-au urmat au determinat procese mai modeste însă analoage. Dacă în linii mai mari italienismele sunt expresia superiorităţii culturale italiene în anumite perioade istorice, — şi clasele inferioare au contribuit şi contribuesc la această difuzare: comediante, fantaccino, soldata, spadaccino, pilote, bar- gello, scrocco, fantesca, postiglione, procaccia, saltimbanco, carrière, staf fiere, faţă de cavaliere, colonello, generalissimo,, altezze, corti- giano, paladino, nunzio, banchiere, messere şi altele. In domeniul tehnic, în anumite părţi ale vieţii private, s'ar putea spune chiar că aportul mai mare se datoreşte în mare parte claselor mai modeste. Astfel s'au răspândit numeroase expresii triviale, sau care exprimă calităţi negative, ce au trecut din vo­ cabularul italian în vocabularul european precum : canaglia, scrocco, forzato, bandito, camorra, lazzarone. Terminăm cu observaţia: Italia a avut întotdeauna ceva de spus lumii. Dacă ecoul a fost mai puternic când ea conducea civilizaţia europeană, cuvântul ei nu s'a stins complet nici în prezent. Cuvinte din Risorgimentul italian precum risorgimento, carbonari, Garibaldi, bersaglieri, irredentismo sau din viaţa noastră prezentă precum duce, fascisme, arditi sau marconigramma arată popularitatea mondială a concepţiilor fundamentale a instituţiilor şi ştiinţei italiene. Şi fiindcă vocabularul oricărei limbi se des- voltă în măsura civilizaţiei sale, şi italienismele indică măsura contribuţiei date de Italieni civilizaţiei, legitim orgoliu pentru cine vrea să vadă cât de remarcabilă şi fecundă a fost această con­ tribuţie şi în ce fel încă civilizaţia mai modernă italiană contribuie să imprime pecetea ei vocabularului european.

CARLO BATTISTI CAVALER DE RĂSĂRIT

La răsărit, săltând în scări de fer, trecea 'n amurg un tânăr cavaler...

Fugarul fânul razelor păscând, — stăpânul steag de foc desfăşurând, păreau de crud blestem din sân de mamă robiţi, sub cerul cu 'ntomnări de-aramă !

Şi, pasă-mi-te, se strânsese-atât norod să-i vadă 'n drumul lor, încât de n'ar fi fost orice privire cruntă, întâmpinându-i, — ai fi zis că-i nuntă !

Ci tânărul cu ochii plini de vise prin sate moartea tuturor vestise:

A celor tari şi-a celor şubrezi moarte, Amară'n veci şi-adesea dulce foarte; o moarte-aceeaşi, în tot alte feţe, cu jertfe de trai-bun şi tinereţe; cu judeţ de mirezme şi de flori, — din zori în seară şi din seară 'n zori; CAVALER DE RĂSĂRIT o moarte 'n care creşti cu cât te nărui, o moarte-a tuturor şi-a fiecărui...

Ştiindu-1 Cavaler de Răsărit, şi 'nfricoşaţi că încă n'au murit, mulţi murmurau crâmpei de rugăciune dar el n'a vrut din trâmbiţi să le sune

şi-alţii, presimţindu-i goana, trapul, pasul, gemând, se 'mpotriveau s'aştepte ceasul, dând rânduielii, tainic, felurime, mulţimi de robi şi de stăpâni mulţime...

Dar mare-i gura bâlciurilor, vai ! O veste 'n şoapte se lăţea 'n alai...

Fiorul groazei tresărea'n bărbaţi: Cu Frumuseţea nu poţi să te baţi.

Spelb, cavalerul fără de tuleie, părea arhanghel şi părea femeie !

Şi cum trecea cu calu 'n asfinţit, în urma lor tot cerul s'a 'nroşit,

Cuptor curgând, furtună 'n revărsare, câmp larg, de maci, cât Soarele-Răsare, — de parcă 'n vis al Timpului balaur cu pântec plin de purpuri şi de aur,

şi-ar fi stropit spre marile oraşe aghiazma unei inimi uriaşe, sfânt bir şi nesfârşit potop de sânge ! Să-1 simtă, şovăind, că 'n zbor se frânge, n'a fost decât un prunc, ce 'n lut fierbinte, ferind copita calului, cuminte,

văzu, din drum, —jucându-se 'n neştire cu timpul său, pe-a lumii prăfuire, — lucind un fulger... Niciun ochi nu plânse. Doar cavalerul trupul svelt şi-1 strânse,

zâmbind, în şea... Când îşi văzu de cale, o floare 'n piept avea, Crin Alb, sub zale...

ŞTEFAN STĂNESCU ASPECTUL SEROETNIC AL POPULAŢIEI TRANSILVĂNENE

Cercetarea caracterelor serologice ale sângelui formează actual­ mente unul din criteriile cele mai sigure pentru stabilirea cadrului şi originii etnice a unei populaţii anumite. Utilizarea frecvenţei grupelor sangvine ale unei populaţii anumite ne evidenţiază în mod aproape sigur, mult mai sigur decât studiul caracterelor morfo- psihice, care este originea etnică a acestei populaţii. Studiind la diferitele neamuri distribuţia grupelor sangvine, s'a putut stabili că procentajul prezentat de aceste grupuri şi mai ales indicii sangvini, calculaţi pe baza datelor obţinute asupra grupelor sang­ vine, sunt absolut specifici pentru fiecare neam în parte. Fixitatea aproape absolută precum şi transmiterea ereditară a acestor carac­ tere, fac ca datele serologice obţinute asupra unei populaţii anumite, să reprezinte criteriul cel mai riguros şi obiectiv, din punct de vedere biologic. Ce sunt aceste grupe sangvine ? Landsteiner a constatat că procesul de izohemaglutinare, care constă în aglutinarea globu­ lelor roşii de sânge ale unui individ prin serul sangvin al altui individ de aceeaşi specie, depinde de reacţiunea a două substanţe A şi B (aglutinogene), localizate în stroma globulelor roşii, şi de alte două substanţe: alfa şi beta (aglutinine), ce se găsesc în serul sangvin. S'a observat astfel că toţi oamenii se împart, după pre­ zenţa aglutininelor şi aglutinogendor din sângele lor, în patru grupe: Grupul A, care posedă în sânge doar aglutinogenul A şi aglutinina beta; grupul B, care posedă în sânge doar aglutino­ genul B şi aglutinina alfa ; grupul B, lipsit de aglutinine şi grupul O, lipsit de aglutinogene. Determinând cele patru grupe sangvine la fiecare neam în parte, antropologii au ajuns la concluzia că, în sânul fiecărei populaţii omogene, proporţiile pe care le prezintă fiecare din grupele sangvine sunt constante. In special grupul A şi B prezintă proporţii remarcabile şi constante. Bazat pe aceste date, Hirzfeld a presupus existenţa a două rase serologice diferite, rase bazate în primul rând pe constanţa procentuală a grupelor A şi B. Raportul cantitativ dintre procen­ tele acestor două grupe sau acestor două rase serologice, formează indicele biochimic de rasă, care ar determina caracterul rasial sangvin al populaţiei examinate. Cu cât numărul indivizilor ce fac parte din grupa A este mai mare, indicele este mai mare şi invers, cu cât numărul indivizilor ce fac parte din grupa B este mai mare, indicele este mai mic. S'a observat că diferitele etnii sunt aşezate din punct de vedere serologic pe o axă grafică ce uneşte Anglia de India. Popoarele având un indice biochimic înalt (având o proporţie mare de A) locuiesc Europa nord-vestică, pe când cele care au un indice scăzut (o proporţie mare de B) locuiesc în Asia sud- estică. Proprietatea A devine astfel o proprietate europeană, pe când proprietatea B devine o proprietate asiatică. După frecvenţa grupului A şi B din sânul populaţiei studiate, aceasta se poate apropia fie mai mult de popoarele Europei nord-vestice (când frecvenţa grupului A este mai mare), fie mai mult de popoarele Asiei sud-estice (când proprietatea asiatică este mai frecventă). Bernstein a arătat însă că grupele sangvine nu determină prin ele însăşi proprietăţile aglutinatorii ale sângelui, acestea fiind determinate de « gene » (particulele ereditare localizate în cromo­ zomii nucleari), care caracterizează structura sangvină. Aceste gene au fost desemnate de către Bernstein, prin literele: r (pentru grupul O), p (pentru grupul A) şi q (pentru grupul B). Pe baza acestor date, Wellisch a formulat un indice genic, care ne dă indi­ caţii mai precise decât indicele biochimic de rasă. Pe axa grafică Anglia-India, etniile aşezate după indicele lor genic au aceeaşi poziţie constantă, ca şi aşezate după indicele biochimic de rasă; proprietatea p (gena lui A) sau europeană scăzând delà nord-vest către sud-est, iar proprietatea q (gena lui B) crescând delà nord- vest către sud-est. ASPECTUL SEROETNTC AL POPULAŢIEI TRANSILVĂNENE

Cercetările serologice făcute asupra Românilor din Transil­ vania au fost multiple, culegându-se un material abundent (aproxi­ mativ 21.000 de cazuri). Ele au fost executate de d-nii: S. Manuilă, Gh. Popoviciu, P. Râmneanţu, V. Papilian şi C. C. Velluda, H. M. Dumitrescu, I. Birău, V. Preda, etc. Ele au stabilit pentru indicele biochimic rasial, o medie de 2,44 (medie ceva mai ridi­ cată decât a Românilor din Vechiul Regat), care după abundenţa materialului reprezintă un rezultat precis şi riguros ştiinţific. Dar în afară de cercetările făcute asupra Românilor transilvă­ neni, antropologii noştri au făcut numeroase cercetări asupra popoarelor conlocuitoare din Transilvania şi anume asupra Secuilor (Râmneanţu, Popoviciu-Birău) la care s'a obţinut un indice bio­ chimic rasial de 2,29; asupra Saşilor (Manuilă, Râmneanţu) asupra cărora s'a obţinut un indice biochimic rasial de 3,53 şi asupra Ungurilor (Manuilă-Popoviciu, Râmneanţu, Birău), la care s'a obţinut un indice biochimic rasial, de 1,92. Dat fiind numărul suficient de cazuri examinate, datele obţinute reprezintă rezultate serioase şi precise. Din toate aceste date putem trage o serie de concluzii foarte importante şi anume: a) Românii din Transilvania, ca şi Românii în general, sunt situaţi, din punct de vedere al caracterelor lor serorasiale, pe axa Anglia-India, între celelalte popoare latine. Ei sunt foarte apro­ piaţi ca indice sangvin de popoarele Europei nord-vestice (Ger­ mani, Danezi, Italieni de nord). In Transilvania, caracterele sero­ logice ale populaţiei, apar ca foarte puţin variabile delà o regiune la alta.Totuşi suma frecvenţei genelor r şip este ceva mai ridicată, ceea ce însemnează că proprietatea europeană este mai accen­ tuată, la populaţiile româneşti din mijlocul munţilor (Hunedoara, Cluj, Turda), fapt datorit prezenţei unei populaţii extrem de pure. Regiunile muntoase ne apar deci ca locul şi leagănul de origine a Românilor, leagăn ferit de orice influenţă străină, Românii din aceste regiuni menţinându-şi, în absenţa incursiunilor străine, originea lor etnică în toată puritatea ei. Acest fapt este în perfectă concordanţă şi cu restul datelor obţinute în celelalte regiuni mun­ toase ale ţării (Carpaţii Bucovinei, munţii Rodnei, munţii Vrancei, etc.) ai căror locuitori ne prezintă, din punct de vedere serologic, aceeaşi puritate etnică; b) Saşii prezintă din punct de vedere al caracterelor serolo- gice un indice biochimic mult mai ridicat decât al Românilor transilvăneni. Proprietatea lor europeană este mai ridicată, iar proprietatea lor asiatică este mai scăzută, decât la Românii din Transilvania ; c) Maghiarii prezintă din punct de vedere al caracterelor sero- logice un indice biochimic rasial mai scăzut şi o proprietate asiatică mai ridicată decât Românii din Transilvania; d) In fine, Secuii se prezintă din punct de vedere al compo­ ziţiei lor serologice perfect egali cu Românii din regiunea sud- estului transilvănean, în special, şi cu Românii din Transilvania în general. Pe de altă parte, pentru a putea situa poziţia popoarelor mino­ ritare conlocuitoare din Transilvania faţă de popoarele din care acestea s'au desprins, am cules toate datele serologice privind aceste popoare şi le-am comparat cu acelea obţinute pe popoarele conlocuitoare din Transilvania. La Germani, indicele biochimic de rasă este foarte ridicat (în jurul lui 4—4,5), proprietatea europeană foarte ridicată, iar proprietatea asiatică extrem de scăzută, ceea ce face ca poporul german să fie aşezat printre primele popoare pe axa Anglia-India. Cercetări asupra Maghiarilor puri din sudul Ungariei au fost făcute de Jeney, Verzar, Weszeczki, Kiss, Schmidt, stabilind un indice biochimic de rasă general de 1,49. Ungurii prezintă deci un indice biochimic de rasă- scăzut, care, împreună cu un indice Wellisch scăzut şi cu o proprietate asiatică extrem de ridicată, îi aşează pe linia Anglia-India printre popoarele asiatice. Comparând deci datele obţinute asupra popoarelor conlocui­ toare din Transilvania cu datele obţinute asupra popoarelor matcă vedem că: Saşii, posesori ai unui indice biochimic ridicat, se apropie extrem de mult de Germani, din punct de vedere serologic. Acest fapt se pune în legătură cu o absenţă completă de încrucişări şi cu menţinerea purităţii lor rasiale. Ungurii din Transilvania au un indice biochimic rasial mult mai ridicat şi o proprietatea asiatică mult mai scăzută, decât fraţii lor din câmpia Ungariei. Acest fapt se poate explica pe de o parte prin numeroasele încrucişări dintre Unguri şi Români, iar pe de altă parte prin maghiarizarea elementelor româneşti autohtone. In încrucişarea dintre cele două etnii, Românii au reuşit să imprime Ungurilor o amprentă morfologică, ridicând pe Ungurii ardeleni la un nivel serologic mai european. Acest fapt este evident prin aceea că, la Ungurii ardeleni, proprietatea europeană este mai ridicată decât la Ungurii din pustă. Săcuii se deosebesc complet, din punct de vedere serologic, de Maghiarii din Ungaria precum şi de cei din Ardeal, asemă- nându-se perfect în privinţa caracterelor serologice cu Românii ardeleni. Caracterele lor serorasiale ne arată deci că această popu­ laţie care are un port românesc, vorbind însă limba maghiară, are o origine etnică identică aceleia a Românilor ardeleni, ei fiind doar o populaţie maghiarizată. Dr. VICTOR PREDA INTRE VRAIŞTI ŞI VOI

Intre vraişti şi voi barzi ai oraşului mare cad şi e vifor în ceasul turbure-al multor cumpene. Multe-s gata s'apună, măsură nouă numeşte glasul surd, dar urechea voastră şi văzul şi cerul gurii dulceag şi puterea manilor boantă iubeşte imnul rece şi 'n turnuri strimte tăgada-şi râde şi ritul şi tidva suie estetul. > Eu mă cutremur însă legat de graiuri grele şi 'n sorbul apelor şi în uscata faţă a câmpului văd şi merticul versului jaru-1 vrea şi cucernic umblu, cucernic tăinui limbile multe: Din slavă vin şi 'n adâncuri li se înfige focul, — patimă 'n toate pune şi râsul viu amuţeşte; palizi obrajii şi ochii plini de o spaimă sfântă aşteaptă răul, dară 'n durere lumea renaşte sub roiul stelelor noi... O viaţă dă-ne, să o plinim, Născătoare Tu de destin, şi ne-arată brazda promisă şi pace cadă pe umerii noştri asemeni aripei care umbreşte gloria celor apuse.

TRAIAN CHELARIU POEZIA ŞI RĂZBOIUL DE AZI

Când prietenul Matei Alexandrescu — pentru alţi tovarăşi ai săi în crâncenul meşteşug al recreării lumii prin vers şi cuvânt — mi-a spus la începutul lui Februarie planul lor de a închina în sala Teatrului Naţional o dimineaţă poeziei războiului nostru de azi, şi când mi-a cerut să spun şi eu câteva gânduri de proză tăl­ măcitoare pe lângă poemele lor, a fost una din cele mai bucuroase clipe ale mele din ultimii ani. Dar când ne-am întâlnit după amiazi, ca să ne sfătuim mai în tihnă asupra celor plănuite, şi m'a rugat să fixez titlul con­ ferinţei mele — trebuie să mărturisesc sincer că a fost una din cele mai încurcate clipe ale mele. L-am lăsat să tăinuiască cu Ovid Caledoniu, proaspăt întors din cotul Donului şi zumzăind de amintirea zilelor trăite acolo şi, în timp ce pe lângă ureche îmi fluturau astfel, din vorba lor mai mult şoptită, ca venind tare de departe, nume de oameni şi locuri de care s'a legat teribila epopee a războiului nostru de azi, nume care te cutremuri gândindu-te ce şi cât vor însemna mâine, — eu încercam zadarnic să încheg din sonoritatea lor sumbră şi din lumina albă care mai stăruia încă în mine un titlu pentru cuvintele mele de azi. * Ne-am despărţit de ceilalţi şi am pornit tăcuţi pe stradă. Parcă aşteptam ca din pulsaţia frenetică de viaţă a acestei uriaşe inimi a ţării, care e Bucureştii, tocmai atunci când pe firele ne­ văzute ale glasurilor de radio veneau primele veşti despre ulti­ mele clipe ale garnizoanei legendare delà Stalingrad, parcă aşteptam să se desprindă răspicat, silabă cu silabă, numele cuvântării mele de mai târziu, într'o formulă care şă cuprindă lapidar toată imensitatea patetică a temei despre care trebuia să vorbesc. Dar n'a fost aşa. Bucureştii îşi rostogoleau mai departe viaţa, frenetică şi nepăsătoare ca orice adevărată viaţă, iar noi ne urmam, singur fiecare gândurile subţiri, când întrerupte şi sărind, când împletite în păienjeniş, ca orice gânduri care caută să înţeleagă viaţa adevărată. Când a trebuit să ne luăm fiecare dramul lui, i-am spus dis­ perat: Scrie, domnule, pe afiş «Poezia şi războiul de azi... ». Recunosc. Titlul acesta nu spunea, ci arăta cu degetul. Dar în definitiv, acesta e gestul pe care-i faci totdeauna când ai prea multe de spus... Şi aşa a rămas, ca să spun apoi în două sferturi de oră ceea ce nu am putut spune în câteva cuvinte pe afiş. Mai bine zis, — să încerc să spun. Ştiu — multora li se va fi părut imposibil şi aşa. Să vorbeşti despre poezia în război! Aşa ceva se poate spune mai degrabă în imagini decât în cuvinte. E ca şi cum ai apropia o cupă fină de cleştar de buza unui tun ce stă să tragă—ce va trage. Şi totuşi, imaginea aceasta e una şi realitatea poeziei noastre din vremea de azi e alta. Cu cât tunurile bubuie mai îngrozitor, cu atât cupa asta străvezie creşte neştirbită în sus, spre cer şi soare, mai plină de lumină şi de flăcări... Creşte, fiindcă trebuie să crească. Răspunde, fiindcă trebuie să răspundă prin simpla ei prezenţă, azi. Numai în acele momente de răscruce istorică arta n'a răs­ puns destinului unei lumi sau unui neam, numai când creatorii de artă n'au crezut că e datoria lor să răspundă, ori când s'au îndoit că pot răspunde. Dar aceste momente sunt foarte rare. La apelul marilor cutre­ murări istorice — care răsună ca un bubuit de tunet, surd de­ parte, sau aproape de trăznet, s'a găsit totdeauna şi cineva dintre robii artei care să răspundă prezent, — liniştit, sau furtunatec, direct sau indirect, nu importă cum... Nouă ni se pare de multe ori, cercetând istoria, că n'au răs­ puns — fiindcă nu ţinem seama de acest nu importă cum. Fiindcă noi de multe ori în judecată rămânem prizonierii unei singure teorii, care sau îl obligă pe artist să nu răspundă deloc, sau să

s* o facă după anumite canoane, într'un anumit fel, care numai acela ni se pare artă. Ni se pare aşa fiindcă, în ultimul timp mai ales, ne deprin­ sesem să credem în artă numai ca într'un fel de joc sclipitor, după anumite reguli precise şi elegante. Astăzi însă începem să ne dăm seama altfel. Dacă ar fi aşa, dacă arta ar fi un simplu joc facil, n'ar exista tot acel şirag imens de creatori care au suferit supraomeneşte pentru arta lor, care au murit pentru ea, dacă nu ca un Giordano Bruno pe rug, pentru ideile sale, atât de ades s'au consumat însă încetul cu încetul, • ca o flacără prea tare, până la stingerea bruscă a vieţii sau in­ trarea pentru totdeauna în noaptea nebuniei. N'am deloc de gând să înşir, ca dovadă, atâtea şi atâtea vieţi sbuciumate de genii, care şi-au plătit cinstit creaţia lor destinului, prin suferinţă, prin sânge. Sunt atâtea ştiute de toţi ! Voi aminti un singur exemplu. Ales într'adins dintr'o lume foarte departe de tema noastră, şi totuşi foarte aproape în adâncul ei. Nu va fi vorba de un geniu în puterea plină a cuvântului. Ci de un fel de geniu spart, neîmplinit. Care avea elanuri imense de creaţie, dar ele nu se îmbinau niciodată hotărîte, într'o singură alcătuire. De aceea a rămas şi puţin cunoscut. E poetul german Conrad Ferdinand Meyer, către sfârşitul secolului al XIX-lea. Credea, ca mulţi din timpul său, în arta pentru artă. De aceea de multe ori nici nu-i plăcea să-şi pornească poeziile din viaţă ci tot din lumea artei, dintr'o realitate de ordin secund adică. Şi totuşi, tocmai aici s'a întâlnit mai adesea cu arta ca răspuns ho- tărît dat vieţii şi morţii. Una din cele mai patetice dintre aceste întâlniri e cea dintr'o poezie a sa, care încearcă să cristalizeze un moment din viaţa lui Tintoretto, ciudatul geniu pictural ita­ lian care, paralel cu Michel Angelo în sculptură, a dus arta calmă a Renaşterii către febra uriaşă a Barocului. In această poezie, Tintoretto e înfăţişat în sbucium sumbru lângă moartea fiicei sale celei mai dragi. Deodată o linişte de aur coboară în sufletul bătrânului. îşi ia pensula, vopselele, şevaletul şi începe să lucreze. Lumina rece a zorilor pătrunde curând, din ce în ce mai nemiloasă, peste făcliile veghei mortuare. Dar pictorul, calm acum, zugrăvind din adâncul chipului moartei de acuma imaginea de frumuseţe suprafirească a ei de odinioară, surâde iluminat prezenţei eterne a ei dincolo, pe celălalt tărâm, al spiritului şi al creaţiei. Arta îi răspunde astfel lumii. Nu transcriind caligrafic viaţa — cu atât mai puţin moartea. Acesta n'ar fi un răspuns. Răspunzi la întrebări, nu la răspunsuri. Viaţa e şi ea un răspuns pe care firea i-1 dă lui Dumnezeu. Arta răspunde marilor întrebări şi taine ale cosmosului, ale lumii de aici şi de dincolo. Şi răspunde la fel ca viaţa de toate zilele — creând. Şi anume creând forme împlinite şi neclintite, după cum filosoful răspunde prin si­ steme de gândire, omul politic prin faptă şi profetul prin religie. *Dar să nu uităm niciun moment că artistul creator e acel care răspunde prin artă existenţei. Tintoretto e cel care îi răspunde morţii, luând penelul şi zugrăvind o frumuseţe căreia ea nu va mai avea ce-i face. Şi îi răspunde numai aşa cum putea răspunde un artist delà sfârşitul Renaşterii italiene : în forme minunat de armonice, totuşi începând să-şi disolve contururile statuare ale cărnii albe într'o lumină viorie şi blândă ce venea de dincolo, din altă lume. Pe când pictorul ce a zugrăvit celebra frescă a triumfului morţii din CampoSanto din Pisa nu putea răspunde decât ca un cre­ dincios al sfârşitului Evului Mediu: trăind aşa de intens moartea încât ea însăşi devine viaţă orbitoare de artă. Şi să nu uităm iarăşi că — la fel ca în liturghia în biserică — fiecare moment existenţial îl alege, îl impune pe cel care trebuie să-i răspundă. Iubitori ai formelor omeneşti albe şi pline vor fi existat destui şi în Evul Mediu — dar în fervoarea spirituală a culminaţiei lui nu puteau cere glas prin artă. In schimb avea drept la glas un Andrea Orcagna.

Şi în timpul războiului nostru din 1877 vor fi existat destui visători sumbri ca Eminescu. Dar războiul acesta şi-a cerut şi şi-a găsit cântăreţul în Vasile Alecsandri, în lumina sufletului său, cu toată bătrâneţea trupului. Ar putea părea paradoxal din multe puncte de vedere — dar aşa e, şi aşa a fost normal să fie. Războiul delà 1877 a fost un război al strigătului de Ura !, al salutului la drapel şi al « onorului » — vorba care-i plăcea aţâţ de mult lui Alecsandri. Era mai întâi un război dinainte câştigat. Un război între o lume în plinătatea puterilor ei: o Românie recreată în Europa opulentă a secolului al XIX-lea — şi o lume în ultimele clipe ale agoniei sale: puterea medievală a Osmanilor. Nicio incertitudine nu-i umbrea finalul. Către el — către alun­ garea Turcilor — mergea în cadenţă întreaga istorie a Europei de un veac şi mai bine. A fost apoi un război scurt şi departe. Tinerii l-au purtat cu brio şi de abia au apucat să se încălzească şi s'a terminat. Bă­ trânii — de abia au apucat să-1 contemple şi să se entuziasmeze. Ritmul lui era sărbătoresc — şi oricâte ar fi fost jertfele delà Griviţa, ele nu-1 puteau umbri mult. De aceea era firesc ca Alec­ sandri să-1 simtă în ritm de horă. Nu numai în cunoscuta Horă delà Plevna — dar chiar zugrăvirea luptei în amintirile lui Peneş Curcanul are un ritm de horă gravă, hieratică, aşa ca într'unele dansuri străvechi ale noastre. Felul cum soldaţii se mişcă în paşi, cum reduta fulgeră în răstimpuri, cum rândurile oştenilor se aştern pământului şi se schimbă, toate au parcă un ritm adânc, liniştit — foarte departe de oribilul morţii — mai de grabă amin­ tind de solemnitatea severă a ritmurilor serbării din Nunta Zamfirii de Coşbuc:

lată-ne-ajunşi !. . . încă un pas. Ura ! 'nainte, ura ! Dar mulţi rămân fără de glas. Le 'nchide moartea gura ! Reduta 'n noi răpede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s'abate 'n loc Dar altul îi ia rândul.

Ar fi o greşală şi un păcat să-1 acuzăm pe Alecsandri că a falsificat imaginea războiului din 1877. Dimpotrivă, el a fost acela care i-a înţeles şi i-a lămurit ca artist esenţa: caracterul lui festiv, care-1 deosebea de toate ale noastre, trecute şi viitoare. Acest război, aşa cum a fost el în faţa lui din adânc, cea deosebită — şi nu în trăsăturile sale ce se aseamănă cu ale tuturor războaielor: gloanţe, sânge, moarte — şi-a cerut cu o logică necruţătoare ex­ presia în poezia sărbătorească a lui Alecsandri. Departe ,de a-1 acuza pe Alecsandri, să-i fim recunoscători ; fără el, războiul acesta n'ar fi fost unic: cel delà 77, după cum veteranii lui n'ar fi însemnat ceea ce au însemnat pentru noi, n'ar fi fost cheagul entuziasmului delà 1916 dacă Alecsandri n'ar fi scris Sergentul.

După cum războiul delà 1916 a fost iarăşi ceva adânc în felul lui. De asta ne dăm seama acum mai mult ca oricând, fiind în mijlocul altuia, care e iarăşi cu totul altfel. Războiul delà 1916 nu-şi mai putea cere deloc răspuns într'o poezie ca a lui Alecsandri. Războiul acesta nu mai avea deloc rit­ muri de horă delà Mirceşti. A avut şi el, e drept, un moment de entuziasm: cel delà în­ ceput. Dar cu totul altfel decât sentimentul plin şi tineresc al primei noastre ieşiri în lume, delà 1877. De astă dată era ceva mai adânc, mai major: lecuirea prin acţiune a unei răni de aproape o mie de ani. Dar o acţiune tot aşa de puţin lucid, tot aşa de tinereşte premeditată. Nu e astfel de mirare că începutul lui în entuziasm şi-a găsit cântăreţul în Şt. O. Iosif cu al său La arme. Neamul nostru era tot atât de puţin pregătit în mod material pentru acest război cât era de apt pentru el sfiosul şi puţintelul Iosif. Nu l-am în­ ceput cu luciditate eroică ci dintr'un entuziasm de visători — pe care nimeni nu-1 putea exprima mai bine decât visătorul Iosif. Dar a venit apoi trezirea în luciditate şi tristeţe. Războiul nostru din 1916, o ştim, a fost trist, până aproape de sfărâmarea noastră ca stat şi ca suflet. Iar sfârşitul lui fericit s'a împlinit atât de repede încât abia am apucat să ne desmeticim. De aceea — va fi impus el pagini puternice, de frământări dureroase şi mai ales de răspunsuri nespus de dârze, iluminate de credinţa în dreptatea neamului, ca în poezia unui Octavian Goga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu. Dar iluminarea lui din adânc, înţelegerea în esenţa lui deo­ sebită, răspunsul adecvat prin artă i-a venit mult mai târziu. Mă gândesc la Versurile de război ale d-lui Camil Petrescu. Privite prin perspectiva noastră de astăzi — a acestui nou război —pentru mine cel puţin, versurile acestea capătă o mult mai intimă, mai indisolubilă legătură cu războiul din 1916—18 decât bănuiam până acuma. O legătură nu atât cu întâmplările lui, cât cu spiritul lui — cu felul în care vedeau şi simţeau oamenii angrenaţi în el viaţa şi moartea, destinul lor şi mai ales al popoarelor în luptă. Pe când războiul de acum e un război de exterminare între două lumi — cel din 1916—18 era un război în aceeaşi lume. O imensă crampă interioară a fericitei Europe materialiste a seco­ lului al XIX-lea. A Europei lucide şi reci calculatoare — în care nimeriserăm noi, entuziaşti la început, cu dorinţele noastre se­ culare de împlinire naţională — dar încolo o luptă pe bunuri materiale, pe pământuri şi pe avuţii. O luptă dusă în Europa, între Europeni. Chiar Ruşii veneau în luptă către Europa, ca Europeni. O luptă dusă cu luciditate, în acelaşi spirit, cu acelaşi gen de mijloace materiale, şi de o parte şi de alta. In ea se putea pierde victoria, puteau dispare din viaţă oameni. Insă nu puteau pieri cu totul popoarele. Durerile puteau fi ale neamului — şi puteau fi mari — dar tragicul rămânea în acest război numai al individului, fiindcă numai pentru individ se punea problema existenţei sau nonexistenţei, — acel a fi sau a nu fi!, care e rădăcina oricărui tragic. De aceea, eu găsesc că îi stau mai aproape acestui război, din 1916, că îi răspund mai din adânc şi mai sincer, — şi deci şi mai adecvate artistic — versurile lui Camil Petrescu. Tocmai prin luciditatea lor, prin tragicul lor individual, singuratec omenesc. Numai într'un război între oameni la fel, gândind la fel pe date concrete, pozitive, fascinaţi de partea materială a vieţii, de luciul oţelului, de masivitatea tuciului, întâlnindu-se din ce în ce mai rar cu natura, doar în sărbătoare — se putea naşte o poezie ca Primăvară a lui Camil Petrescu: O poezie a lucidităţii unei lupte triste, mizere, pământii, între oameni, — o poezie în care materia dură a sapei, tunului, baionetei îşi are rolul hotărîtor; o poezie în care sufletul trebuie ucis pentru ca trupul să poată învinge. Citez din poema Versuri pentru ziua de atac:

Nu mai gândi la ce se va petrece, (Nu are, camarade, niciun rost) Fii liniştit. . . Omoară-ţi sufletul cu grije şi cu calm, Ai timp destul. Aşa a fost să fie, In zi de toamnă burniţoa9ă, cenuşie. Şi totuşi, o poezie în care oamenii se pot înţelege chiar din­ colo de tranşeie, fiindcă au acelaşi ritm sufletesc. E ceea ce, pe dedesubtul tuturor durerilor ei, făcea să se mai afle în realitatea grozavă a războiului de atunci o ultimă certitudine: aceea a unei firave putinţe de a se înţelege unul pe altul a oamenilor care se bat. îmi daţi voie să citez poezia Primăvară aproape în întregime, pentrucă ea ne va servi să înţelegem nespus de clar cât de deose­ bită e spiritualitatea şi realitatea războiului nostru de azi, cât de altfel şi în alte împrejurări răspund soartei oamenii şi deci şi poeţii acuma.

Fusese o mocirlă de zăpadă Pe cale de topire Şi noroi, Care curgeau la vale în şuvoi.

Dar într'o săptămână vântul A însănătoşit pământul.

In tranşeie Cămăşi spălate s'au întins la soare Prin colţuri de traverse, Pe banchete, Svârlite la întâmplare, Lucesc metalic tuburi de cartuşe, Baionete, Şi 'n dezordine Pe jos, îţi stau în cale Saci de merinde, sape şi mantale; Căci noroiul lacom s'a zbicit Şi-a devenit, Cu urmele 'ntărite de bocanci, O pârtie de galbene tipare.

E soare. In gropile adânci, In care nu intram decât pe brânci, In gropile întunecoase, greu mirositoare Şi încă pline de noroi, In care am bolit întreaga iarnă, N'a mai rămas niciunul dintre noi. Ca nişte bolnavi pe-o terasă de spital Atâta cât permite şanţul, Soldaţii palizi au ieşit la soare Şi fericiţi ei se salută cu surâsuri: E soare.

La doi paşi de tranşeie, Pe coasta lină, Un soldat îşi coase haina ruptă Şi, infinit nepăsător Aşa cum stă greceşte,

Din când în când şi 'ntoarce faţa suptă Spre cer, spre soare Şi zâmbeşte In ploaia ireală de lumină.

Ascunşi în şanţ, soldaţii îl contemplă înspăimântaţi de alba nebunie. (Toţi râd cu prea multe mişcări nervoase) Şi 'n timp ce omul coase, Preocupat de acum de amănunte, Ei îl .văd în fiecare clipă, Gum cade Dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă, In iarbă La douăzeci de paşi apare Un cap bălai de neamţ sfios, cu barbă Şi cu mustăţi de fire de otavă.

Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad Atâtea raze calde Şi râde luminos, Cu faţa înflorită Stupid de fericire: « Die Sonne Kammerad ! ». Observaţi cât ele mari şi cât de complexe înţelegeri ale răz­ boiului pot creşte dintr'o poezie aparent nu se poate mai simplă ca această Primăvară. Iţi dai seama de toată geografia spaţială a acelui război din 1916, care ni se părea apocaliptic, mondial, pe atuncea. Iţi dai seama de toată geografia lui spirituală mai ales, — când o compari cu cea a războiului de acuma. Atunci se băteau popoare; acum se bat nu continente, cum ar putea fi mulţi ispitiţi să creadă, ci se bat lumi între ele. Po- poarele se înving unele pe altele — lumile însă trebuie să se în­ lăture, să se desfiinţeze una pe alta, ca să rămână una singură. Vorbirea populară nici nu cunoaşte pluralul «lumi». Pentru ea nu există decât singularul: «lumea». Cu pluralul, cu noţiunea de « lumi », ne-au obicinuit de un veac abia ştiinţele moderne — astronomia şi cosmografia. Dar şi în legile lor precise sentimentul de izolare al lumilor, de imposibilitate de a sta aproape alături una de alta, se traduce prin distanţe de ani şi uneori mii de ani de lumină. Sentimentul acesta al unei distanţe imense, al lipsei oricărei putinţe de înţelegere între două lumi total deosebite, — între care se alungă apocaliptic pe sine însuşi tăvălugul uriaş de fier şi foc al războiului, — este unul din cele mai adânci, mai esen­ ţiale şi mai deosebite în lupta de azi, din Răsărit. E un sentiment pe care nu-1 au numai poeţii în ei. La ei nu ar fi de mirare, dat fiindcă poezia e unul din cele mai adânci moduri de a înţelege marile linii ascunse ale destinului, în clipele hotărîtoare ale omului sau ale omenirii. Dar îl au chiar oamenii simpli, soldaţii ţărani. Nu o să uit niciodată convorbirea cu un fost camarad de regiment, ţăran robust şi tânăr şi sergent în grad, astă toamnă, după ce fusese prin Caucaz luptând. îmi povestea cât de dor îi era de ţară, acolo, atât de departe. — Bine mă, dar numai dor ţi-a fost? Ce gândeaţi voi când vă vedeaţi mâncând zecile de kilometri aşa, ca cu lingura? — Ba da, dom' elev, îmi răspunse. Odată ne-a fost chiar frică. Da' puţin... Când am intrat într'un sat şi-am vrut să ne cuîcuşim, am văzut nişte dihănii de alea cu cocoaşe, nişte cămile. Eram cu nea Pândele. Mie mi-a trecut aşa ca ceva prin inimă şi am zis: Nea Pândele, de-acu s'a isprăvit. Am intrat în Asia... Nu-ţi mai vezi mneata boulenii cât îi hăul... — Ei şi, ce-aţi făcut ? întreb eu, aşa ca să zic ceva, căci pe mine mă uluise ascuţimea cu care înţeleseseră oamenii aceştia simpli, din prezenţa simplă a primelor cămile văzute în viaţa lor, că duceau un război între două lumi adânc deo­ sebite. — Ce să facem dom' elev, răspunse el simplu, am stat şi am jucat cărţi până târziu noaptea, că nu puteam dormi; nu ne era somn... Sentimentul acesta — şi toate celelalte câte cresc din el — pulsează tare sau unduiesc lin în adânc, în mai toată poezia răz­ boiului nostru de azi, deosebind-o de a celorlalte războaie. N'aş vrea să afirm că ea rupe cu totul cu poezia trecutului război. S'ar putea cita astfel un vers ca al d-lui Victor George Dumitrescu, un vers care notează precis, tăios, numai drama­ tismul de totdeauna al clipelor de luptă:

Sub vijelia schijelor de-obuze Ne-adăpostim în şanţul anticar. Cu ordinul din urmă strâns pe buze, Cu ochii aţintiţi pe minutar, Nu ne vorbim şi nu ne mai privim; Mai sunt doar trei secunde şi pornim. Ba s'au scris chiar versuri, cum sunt cele ale d-lui Mihu Dragomir, dintre care unele s'au publicat în « Revista Fundaţiilor Regale », care duc mai departe frumos linia caracteristică a poe­ ziei lucide, orăşeneşti, a tristeţii războiului materiei, împlinită după cum am văzut de d-1 Camil Petrescu. Alte. poezii ale războiului nostru de azi, dimpotrivă, prelun­ gesc o altă linie — străveche de astă dată la noi, cea a liniştii senine în faţa morţii. O linie care din adânc, delà Mioriţa, prin Rugămintea din urmă a lui Coşbuc, ajunge la poezia lui Teodor Al. Munteanu:

Nu-i spune mamei că de sărbători Degeaba ochii-şi va 'ndrepta spre uşi, Că dintre toţi feciorii ţării duşi Eu singur zăbovi-voi după nori. . . Iar când, târziu în vreme, vestea îi va ajunge şi ei, poetul gă­ seşte în sufletul străvechi al rasei sale, şi pentru ea aceeaşi certi­ tudine ca şi pentru el. Aceea că natura, firea prietenă va şti să-şi coboare în momentul greu liniştea şi frăgezimea armoniilor ei eterne :

Şi uşile deschideţi larg, spre vii, Să bată 'n sfeşnic noaptea din butuci Cu gene mătăsoase şi de tuci, Cu 'ntreaga slujba ei de veacuri mii. Altă dată, într'o poezie de notaţie sever realistă ca a d-lui Al. Raicu, de pildă, va răzbi o altă dimensiune veche a poeziei noastre de luptă: aceea a setei noastre de dreptate istorică. Inte­ resantă de altfel această poezie a d-lui Raicu — şi prin ceea ce vrea, nu numai prin ceea ce realizează. Nu e numai o poezie de simplă notaţie a faptului brut, cum ar putea să pară. Ci vrea să realizeze un fel de intimitate a noastră, ca cetitori, cu faptele de toate zilele ale războiului. Poetul ne pune direct, faţă în faţă cu ele — dar nu în mod mecanic, ci cu un fel de dragoste ascunsă în gest. Ca cineva care ar vrea să facă să se cunoască bine două fiinţe care-i sunt deopotrivă prieteni. O poezie ca aceasta, de dra­ goste autentică faţă de viaţa de toate zilele — chiar şi în război — n'o putea scrie decât un gazetar care e şi poet. Reporterul de front simte astfel — şi o simţi şi tu ca cetitor — că toate faptele astea de fiecare zi se înşiră pe firul nevăzut al unei uriaşe ten­ siuni, pe firul soartei neamului:

Ne apropiem de front. Haltele-s tot mai pline. Coloane lungi trec pe şosele. Pe câmpuri ţâşnesc din porumb mitraliere, Şi adesea, tresar peroane, tunuri cu ţevi lungi şi grele. E un furnicar de oameni. La patru sosim — Debarcăm ca un roi de gângănii, cai, materiale — Sergentul Patru pleacă 'nainte După cantonamente, pe-o şosea ce tremură 'n vale. . . Nu s'a luminat de ziuă. Pornim. Ostaşul nu ştie ce e oboseala »şi somnul. O flacără arde 'n fiecare. Cântăm, Şi ca o geană de aur se iveşte cu soarele, Domnul. Case moldave. E un sat de răzeşi. Oamenii ştiu acum, ce dor ne abate. . . Ne privesc ca pe sfinţi. Ne dau lapte şi vin. Câte unul bătrân spune dârz: « Băieţi, să faceţi dreptate ! ».

Fiindcă acela care nu simte că poezia nu poate fi simplă în­ semnare şi zugrăvire de fapte, acela nu e poet. Şi noi am săvârşi cel mai mare păcat împotriva poeziei, vorbindu-vă despre un astfel de versificator ca de un poet. Dimpotrivă, poezia războiului poate creşte uneori uriaşă, fără să fie în ea vorba de fapte de război propriu zise, caracteristice. Poezia este ghicire şi străluminare a esenţelor lumii. Poetul — cu cât e mai mare în destinul său de poet — cu atât va căuta, prin simplul său instinct de artist, să pătrundă mai adânc în miezul faptului istoric, să-i desvăluie sâmburele lui amar de în­ ţeles din totdeauna şi pentru totdeauna. Iată, una din cele mai cutremurătoare şi mai esenţiale realităţi ale războiului e moartea. Mai ales în acest război uriaş, în care se înfruntă milioane şi milioane, cu cele mai perfecţionate mij­ loace de distrugere iscodite până acuma. Ar însemna să fim nişte farisei tâmpiţi, ignorând cât de zguduitoare şi uriaşă e moartea în Răsărit. Dar am fi nişte laşi nevrednici, dacă ne-ara lăsa co­ pleşiţi de spaima ei. Luptătorul de pe front ştie să găsească în el însuşi resurse ca să-i învingă obsesia. Le găseşte în instinctul său de viaţă însuşi. El nu poate crede că moartea aceasta din juru-i e şi pentru el. Dimpotrivă, mai fiecare are convingerea că el e sortit să scape. Un talisman, o dragoste de departe, o linie a vieţii adâncită tare în palmă, credinţa în Dumnezeu — trebuie să fie ceva care să-1 ţină pe luptător drept în picioare, să nu se gândească la moarte, să nu o vadă pentru el. Numai poetului nu-i e dat acest noroc profund omenesc. Dimpotrivă. El e născut tocmai pentru a privi orice realitate omenească drept în faţă, oricât de grozavă ar fi ea. El trebuie să simtă adânc în carnea sa orice trăsătură a soartei semenilor săi, chiar atunci când soarta asta nu e a lui, nu poate fi a lui. Fiindcă el trebuie să înţeleagă şi să vorbească pentru toţi cei de un sânge cu el. Aici stă luminosul tragic şi amara fericire a oricărui destin de creator în artă: Să trebuiască să vadă mai adânc, mai lucid — sub toate sclipirile care ar putea amăgi — realitatea. Şi să trebuiască să spună tuturor ceea ce vede. Dar să nu ne înşelăm. Artistul nu e un profet — cum s'a con­ fundat de atâtea ori. El nu e şi nu trebuie să fie o Cassandră, prevăzând şi anunţând catastrofe, chiar cu riscul de a fi ucisă de poporul furios. Poetul are un rost mult mai adânc decât acela de a spune dinainte, pur şi simplu. El trebuie să opună demoniei realităţii magia artei. E un vrăjitor care rupe colţii răului, numindu-1 altfel, înfăţişându-1 altfel, ca într'un descântec. Prefăcând realitatea cea mai atroce în simboluri de artă, el ne-o dărueşte suportabilă, familiară chiar, făcân- du-ne să-i pricepem, să-i simţim mai ales, necesitatea ineluctabilă. El e obligat de destin să privească realitatea în faţă, oricât ar fi de îngrozitoare. Dar tot atât de obligat e şi să ne-o înfăţişeze nouă în forme de artă, în aşa fel încât să nu ne îngrozească. Pentru a rupe colţii morţii, care era atât de prezentă şi înfri- coşetoare în Evul Mediu, pictorii medievali au imaginat Toten- tanz-v\, dansul morţii — o zugrăvire de imagini groteşti ale morţii, care familiarizau intim omul de atunci cu ideea ei. Tot prin acelaşi mecanism de artă, folclorul nostru pricepe şi zugră­ veşte moartea ca pe o biată babă, surdă şi slabă, învingând omul prin fel şi fel de vicleşuguri. Unul din aceste vicleşuguri e cel al paharului cu vin. Omul îl bea fără să ştie, râzând, din mâna bătrânii — şi iată-1 trecând dincolo, în lumea cealaltă... Era imposibil ca poetul ales să nu trebuie să privească în faţă şi în acest război realitatea grozavă a morţii. Şi să nu-i dea ex­ presie în forme de artă. Poezia războiului nostru de azi e plină şi ea de realitatea morţii. Am menţionat aici aspectul ei de linişte mioritică din poezia d-lui Teodor Al. Munteanu — aspect care e şi cel mai frecvent în poezia noastră tânără. Dar există şi poeţi care au trebuit să aibă curajul de a-i privi în faţă tot tragicul şi de a-1 retrăi apoi în forme calme, luminoase,de artă. Unul din aceştia este d-1 Mihai Beniuc. Intr'unul din nu­ merele trecute ale « Revistei Fundaţiilor Regale » i s'au publicat trei poezii, cărora conducătorul revistei le-a dat toată atenţia. Toate trei aduceau câte un simbol al morţii, ca realitatea cea mai adâncă şi cutremurătoare a războiului. Cele trei înfăţişări erau: paharul morţii, meliţa ce macină vara firele tinere, secera ce taie fără milă gr anele bălaie. Nu e însă deloc o poezie a fricii de moarte. Ci dimpotrivă — a celui mai înalt curaj : acela de a o privi senin, ca artist, în faţă :

Să vezi inima mea Ei lasă, frate, hai Acest pahar Nu fii avar, Din care Moartea bea Că 'n pivniţă tu ai Un vin amar ! Doar vin amar.

Bea Moartea şi-i voioasă: Mai palid mă scufund Hei ! cârciumar, In mine iar — Mai adă tu pe masă Paharul fierbe crunt Un vin amar ! De vin amar.

Stăpâne, nu mai pot, Şi Moartea bea voioasă: Colo 'n chelar Hei ! cârciumar, S'a isprăvit de tot Mai adă tu pe masă Cel vin amar. Un vin amar ! Un alt fel poetic de a privi moartea — de a-i răspunde cura- gio9 prin artă — e acela de a-i vedea nu realitatea ei de aici de pe pământ, ci pe cea de dincolo, din lumea cealaltă. E un mod mai uşor de a îmblânzi prin artă faţa cruntă a neier­ tătoarei slujnice a războiului — fiindcă îi stă la îndemână în­ treaga comoară de imagini, întreaga stare de spirit, a viziunii noastre populare. Multe din poeziile inspirate până acum de războiul nostru de azi înfăţişază moartea soldatului ca un drum către tărâmurile de albe minuni ale cerului. In poezia d-lui Ovid Caledoniu astfel, morţii se ridică spre Dumnezeu ca nişte lujere de flori ce şi-au uitat cu totul rădă­ cinile. In versurile d-lui Aurel Chirescu, moartea e un fel de ascundere în fumul liniştilor eternităţii. Iar în poemul d-lui Matei Alexandrescu moartea e un mi­ nunat somn îmbătător pe pajiştile cerului:

Şi poarta albă, poarta de minune Se 'nchide anevoie în lumină. Vin, suflete fără de vină şi te 'nchină;

Apoi întinde mâna şi adună Atâtea flori de stele şi de lună Cât să ne fie dulce căpătâi;

E noaptea noastră 'n ceruri cea dintâi, De n'am greşit cărările cumva Şi până mâine, suflete, mai va. . . E şi aici poezie a războiului, deşi nu s'ar părea. E poezie ieşită din zbuciumul lui cel mai adânc — şi e poezie tocmai fiindcă e calmă în marile ei înţelegeri.

Dar poezia noastră ar trăda totuşi războiul nostru de azi, dacă ar rămâne numai la aceste expresii. L-ar trăda fiindcă nu ar înţelege ceea ce e mai esenţial în el, ceea ce-1 deosebeşte pentru noi de toate celelalte : nemărginirea lui, drumul prin el în altă lume pe pământ, lupta apocaliptică cu această lume străină — cu Asia — lupta cu primejdia grozavă a pierderii în ea. Ceea ce face unic în istoria noastră eroismul românesc în acest război e tocmai faptul că el îşi depăşeşte acum, într'un salt neaşteptat şi imens, toată istoria. Niciodată nu ne-am luptat — încrâncenaţi şi lucizi ca acum — atât de departe de hotare. Niciun eroism nu e mâi mare şi mai tragic ca acela de a ieşi din propriul tău destin, de a-1 frânge şi a-1 îndrepta în altă parte. E un eroism care nu se plăteşte cu lacrimi şi cu spaimă, ci — ca pe cruce — cu sudori şi cu sânge. Dar e totodată şi un eroism care te răsplăteşte cu cele mai pure şi mai line lumini în suflet, mai târziu, când încordarea aproape fizică a sufletului încetează — şi înţelegi. Una din cele mai frumoase expresii ale acestei suferinţe şi ale acestei iluminări a dat-o d-1 Teodor Al. Munteanu:

Ni-i gura zeamă veche de cucută, Obrajii ard mereu şi-i răcorim Pe patul puştii nicio clipă mută, Pe patul puştii — glas de ţintirim. Svârlim cu gloanţe, gloanţe 'ncoace zboară, Ni-i gândul numai ţară, numai ţară.

Dar iată, zarea prinde să se şteargă De umbre şi de beznă şi de ploi, Mânji sprinteni de lumină 'n văi aleargă Din nou răsar Floriile în noi. Ni-i pieptul plin ca un sfârşit de vară Şi gândul numai ţară, numai ţară. ..

Dacă unii dintre tinerii noştri poeţi înţeleg adânc tragicul desprinderii de ţară, în depărtarea haotică a luptei de azi, alţii văd eroic mai mult tragicul intrării prin luptă într'o lume atât de imensă, atât de străină, încât aproape crezi că nu mai are în­ toarceri. Aceasta e cealaltă faţă a războiului de azi: lupta cu spaţiul, tot atât de mult ca şi cu oamenii. Lupta cu întinderile reci ale nemărginitei Rusii. Poezia noastră tânără îi priveşte tragicul tot asa de lucid si de bărbăteste.

> » » Iată bunăoară poezia d-lui Horia Niţulescu: Cerurile ne erau prea departe — încremenite, ca de bazalt. Toamna trecea pe lângă noi, presărându-ne, peste umăr, în mână, vrafuri de foi, parfumul ei de ţărână. Glasuri de brumă strigau: înapoi, înapoi, nicio nădejde pe ţărmul celălalt ! Vaduri de stele deasupra, puzderii. Pământule, fă-te culcuş, lăicer ! Se simte în preajmă răsuflul de ger al nemărginitei Siberii.

Şi totuşi drumul întoarcerii în lumină din acest război cu adâncimi şi vârtejuri de sorb e scris undeva, e ţintuit undeva, cu foc de neşters, ca un destin, care se va împlini întocmai. Dar e scris atât de sus încât numai vizionarul poet îl poate ceti:

Drumul întoarcerii e scris doar pe cer. . .

Drumul acesta este înscris acolo atât de răspicat însă, încât nu numai unul dintre poeţi 1-a cetit, — ci atâţia, în numele sfânt al tuturor sutelor de mii de soldaţi care luptă şi suferă acolo. Şi cu cât li se vor umezi ochii arşi de jarul din literele de foc ale semnelor de sus ale destinului nostru, cu cât îi va durea mai mult harul grozav ce li s'a dat poeţilor de a putea, de a trebui să citească aceste semne — cu atât va izbucni în ei mai senină lumina viziunii acelei vieţi noi, care nu se poate să nu se nască din jertfa atâtor milioane, acolo în Asia, pentru spiritul Europei, pentru strălucirile sufletului românesc, care se integrează atât de frumos în destinul de totdeauna al Europei. Intr'adevăr, poezia războiului de astăzi e printre noi, ca o hrană pentru sufletul nostru zbuciumat. Dar marea poezie a răz­ boiului de azi va veni de aci înainte. Va veni ca un semn de foc al lumii noi, care nu se poate să nu se nască din atâta jertfă curată. Şi nu e lipsit de tâlc faptul că fulgere din această iluminare care va să vină, încep să sosească uneori din suflete aproape ano­ nime, — ca un fel de glas ce trebuie să izbucnească, al milioanelor de nădejdi care suferă şi înving moartea, departe. Iată-le în versurile care au venit deunăzi, semnate de un nume necunoscut, George Putneanu, de undeva de pe front:

Cine ne-a urzit cu glie firul răstignirii toarceri ? Drumul nostru n'are 'ntoarceri ; duce numai înainte printre ruine, printre morminte... Tot înainte, copii ! Unul cade, zece rămân. Mai departe pe drumurile desfundatei Rusii cu toate marginile sparte. Cine dintre noi va supravieţui, va vedea la capătul zării albastre minunea împlinirii noastre. Cei ce murim, ne împlinim. Noroade vin după noi. Noi suntem numai începutul unei vieţi noi.

S'ar părea că aproape nici nu mai e poezie aici. Că e o simplă şi adâncă izbucnire de glas din inima sutelor de mii care luptă şi cred departe. Că cel care a iscălit e un simplu caligraf numit de Dumnezeu al gândului lor. Se poate să fie numai un prevestitor. Un loan Botezătorul al poeziei care va să vină. Stângaci şi aspru, ca şi cel ce striga în pustie venirea aceluia, căruia el nu-i va fi vrednic să-i deslege nici curelele încălţămintei. Dar cel care scrie aşa e totuşi un poet. O dovedeşte asta nu atât caligrafia stângace a versurilor sale, cât credinţa lui uriaşă în ele, în rostul lor. Avem aici un cutremurător exemplu ce glas aparte este poezia în omenire. Câtor legi neîndurate, ale ei şi numai ale ei, ascultă această poezie. Sunt anume între versurile lui Putneanu unele ce ar putea fi tălmăcite ca o blasfemie dacă ar fi luate cuvânt cu cuvânt, ca limbă de toate zilele. Dar ele nu-s aşa ceva. Ele sunt tocmai poezie care vrea să exprime — cu orice risc, căci numai aşa se poate crea poezie mare — cruzimea dumnezeiască a destinului poeziei de a sluji numai şi numai ei înşişi pe pământ. Ca şi Rainer Maria Rilke, poetul e convins că numai cuvântul poate crea din nou lumea. Ca şi Horaţiu, e convins că numai arama cuvântului face să dăinuie cu adevărat lumea. E atât de convins de aceasta încât mai degrabă şi-ar putea închipui stin­ gerea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi — un lucru imposibil, nu numai pentru noi, dar chiar pentru el: poetul îşi intitulează poema: Balada Cruciaţilor şi Dumnezeu e prezent, văzut sau nevăzut, în mai fiecare vers al ei — dar mai degrabă şi-ar putea închipui acest ceva absolut imposibil decât să poată gândi că ar dispare din lume misiunea vizionară a poeziei :

Doamne, noi ştim că odată şi odată toate lucrurile vor muri. Vor muri şi îngerii Tăi, Tu Insu-Ţi vei muri. Atunci ce ne va folosi viaţa haină din fiecare zi în petrecere şi nebunii ?

Trăiesc numai faptele mari de cruciaţi vizionari. Moare şi azi şi mâine şi dintre toate, rămâne veşnic, plin, neîntinat, versul luminat care prin veacuri ne dăinuie. Versurile acestea simple şi arzătoare de credinţă în poezie sunt cel mai răspicat răspuns. Nu numai al poetului faţă de toată mizeria sa de soldat anonim în această luptă crâncenă, care nu cruţă nimic. Dar şi al nostru faţă de toţi acei care înţeleg greşit credinţa noastră în rosturile poeziei româneşti în război. Ar fi un inconştient cel care ar vrea să facă din poezie un simplu afiş de propagandă, iar din poet un funcţionar ascultător, cu con­ deiul după ureche. Versurile acestea spun cu o dârzenie sălbatecă ceea ce ştie orice poet adevărat : că el e născut pe lume pentru ca să slujească poeziei şi numai poeziei. Dar orice poet adevărat mai ştie, sau cel puţin simte, că poezia nu e numai joc înşelător de silabe, după cum pictura nu e numai joc de colori — ci că prin arta lui de orice fel şi numai prin ea, creatorul de artă răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru darul pe care i 1-a dat. Şi răspunde lămurind tainele adânci ale lumii Iui Dumnezeu, descifrând semnele ascunse ale vieţii, şi înfăţi- şându-le oamenilor în forme nepieritoare, cu logica lor proprie, cu bucuria şi fericirea lor în ele înşile, în liniile lor din care nu poţi clinti o fărâmă fără ca să dărâmi totul.

OVIDIU PAPADIMA SINGURĂTATE

Singurătate ! Singur sunt. Tu, singură... Din strachina durerii umplu lingură Şi sorb... De-ai şti ce-amară ciorbă-i ! Cu buzele uscate galeş horpăi. îmi sună trist şi 'n golul meu şi 'n golul tău...

Durerea-i născocită 'n negrul hău De ţeasta unui demiurg... Intr'însa toate 'ncremenesc şi curg. Nasc vieţi în ea şi gropniţi se deschid. Durere'acum e vad, acum e zid.

Ea-i tu şi eu şi toţi şi ea-i nimic. Intr'însa mă desăvârşesc, mă stric. Mă duce în spre gloate şi m'alungă. Scurtează calea ori mi-o face lungă. Iar din nădejdi doar fărmituri de-mi lasă.

Singurătate ! Stau cu tine 'n casă, In drum şi 'n miezul de mulţimi. Nu ştiu ce-i dulcele din zâmbet, ci-mi Storc din alean coclelile pe limbă...

Mijeşte 'n ochiul meu un bob... Se plimbă In geană să văd vremea cum o treci... Par vecii tăi o clipă, clipa veci.

Durerea clef ăi. Parcă e sacâz. Şi nu mă dumiresc. Să plâng? Să râz?

T935- AETAS CONSTANS

Eşti tânără. înzorzonată 'n vlagă. Iţi pare că tu singură eşti dragă Vieţii zămostind năuc în laturi Plăceri de-al căror must nu te mai saturi.

Şi totuşi viaţa-i tot ce este ea. Şi verde cald şi recelé' de nea. Schilod e gândul nefăcând spovadă Pe lângă flori de fructul stând să cadă.

Că ce-i mai gureşă de zile oare? In primăvară mugurirea 'n soare Cu pripa miresmării de petale, Sau coptu 'n vară şi în toamn' agale?

Prea clipnică e zburda tinereţii. Iar molcomul călcând spre-apusul vieţii Hartanul vremii molfăe prelung...

Iubita mea, ştii unde vreau s'ajung? Ţi-e văzul jar în răsfoitul firii. Năzare clipa 'n zaua nemuririi. Eternă-i tinereţea 'n ochiul ei.

Dar ca să fie-aşa-i destul să vrei?

1942. ION LUCA CĂLĂTORIILE PENTRU CUNOAŞTERE ALE LUI DINICU GOLESCU ŞI CODRU DRĂGUŞANU

Gustul călătoriilor pentru cunoaştere, iar nu pentru găsirea de bogăţii sau stăpânirea de ţări noi, capătă în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea un rost mult mai concret şi mai precis. Călătorii în ţări străine socotesc dările lor de seamă asupra celor văzute şi trăite în alte părţi drept îmbietoare şi folositoare pre­ facerilor din patriile lor. Suntem în epoca atâtor măreţe planuri pentru fericirea lumii şi a popoarelor, când utopiile şi cercetările ştiinţifice se plămădesc din aceeaşi încredere în progres. Chiar Voltaire, care nu era un optimist şi mai târziu va scoate din groaznicul cutremur ce a distrus în 1755 Lisabona un argument împotriva bunătăţii lumii, iar în Candide va ironiza încrederea în armonia prestabilită a lui Leibniz şi pledoaria lui Jean-Jacques Rousseau în favoarea Pro- videnţii, a profitat de şederea în Anglia pentru a sugera patriei sale metode mai bune în cârmuirea vieţii sociale. Că descriind stările din insulă, în acele celebre Lettres Philosophiques ou Let­ tres Anglaises (1734), el exagera elogiile pentru îngăduinţa re­ ligioasă, libertăţile politice şi temeinica filosofie morală, prin care se formează un alt om, pentru a ataca, astfel, neajunsurile din patrie, s'a observat dintru început, călătoria devenind, aşa dar, instrument de propagandă şi reformă socială. Dacă aceste scrisori cuprind exagerări ce au supărat pe unii cărturari fran­ cezi, care au remarcat că toleranţa engleză exista doar între di­ feritele secte protestante, dar nu şi faţă de catolici (René Doumic), în schimb ele au deschis calea unei cunoaşteri temeinice a An­ gliei de către Francezi. Tot prin experienţa călătoriilor, Francezii vor cunoaşte mai serios pe Germani, datorită Doamnei de Staël care în 1810 publică vestita-i lucrare De l'Allemagne, împărtă­ şind iarăşi un entusiasm, găsit de unii necontrolat de spiritul critic, dar de pe urma căruia literatura şi filosofia germană vor fi mai cercetate decât înainte de cele două călătorii făcute de această femeie luminată, care la Weimar întâlnise pe Goethe şi Schiller. Călătoriile intră din ce în ce în gustul oamenilor culţi. Cha­ teaubriand şi Lamartine îşi publică şi ei însemnările îndepăr­ tatelor şi exoticelor călătorii, mărind cunoaşterea intelectuală a lumii. Dar prilej de cunoaştere mai utilă oferise, mai ales, acel aprig susţinător ai drepturilor poporului, Constantin- Frarçois de Volney,. care-şi descrie călătoria din Egipt şi Syria (1787) cu date fizice, morale şi politice atât de precise încât Napoleon se va putea sluji de ele în expediţia-i africană. Sainte-Beuve ni-1 descrie pe acest ciudat călător care, anticipând pe Doughty şi T. E. Lawrence, se închide opt luni într'o mă­ năstire din Liban pentru a învăţa araba, deprinzându-se apoi să călărească şi mânuiască suliţa în deşert ca un Arab adevărat. Ruinele vechilor civilizaţii vor trezi în Volney mari învăţăminte, pe care le va oferi în nădejdea unui progres al omenirii. Cunoaşterea lumii se desvoltă imens la începutul secolului al XIX-lea. Orientul atrage pe Chateaubriand, Byron, Lamartine, deschizându-se curentul de a cunoaşte mai temeinic această parte a lumii. In schimb, în ţări încă înglobate politic acestui Orient, privirile şi aşteptările sunt îndreptate mai mult ca ori­ când către Occident, aşteptând de acolo fericirea ce întârzia să se arate altfel. Doi Români, destul de deosebiţi şi totuşi având atâtea şi de-ale neamului lor, şi de-ale veacului împreună, vor întrebuinţa notele de călătorii nu numai pentru a ne arăta ce este dincolo, ci ceea ce ne trebuie nouă din ceea ce văzut-au ei dincolo. La Dinicu Golescu şi la Ion Codru-Drăguşanu călătoriile sunt prilej de cunoaştere şi de cunoaştere chiar interesată, căci ei se gân­ desc mereu la prefacerile ce ar trebui îndeplinite după modelul ţărilor apusene, vizitate de dânşii. Ne vom strădui să arătăm cum şi-au format ei concepţiile progresiste din călătoriile făcute în străinătate, cât le-a slujit experienţa călătoriei şi ce au putut ei recepta din această con­ fruntare a două lumi diferite, caracterizând pe fiecare şi ceea ce îi uneşte într'o aceeaşi perspectivă.

I

însemnare a Călătoriei Mele făcută în anii 1824, 1825 şi 1826 de Constantin Golescu apare lui Nicolae Iorga « cartea de căinţă, de durere pentru suferinţa omenească, de ruşine pentru « bar­ baria » românească, pe care a făcut-o Dinicu Golescu... Şi poate această stare de spirit a boierimii delà 1820—1830 a folosit mai mult pentru întemeierea României moderne decât toate marile discursuri revoluţionare, învăţate pe dinafară, delà 1848 » (N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 1935, I, p. 401 sq.). Iar lui Pompiliu Eliade, care s'a ocupat stăruitor de el în studiul despre evoluţia spiritului public în România, îi apare drept « primul Român modern ». Părerile acestea sunt, desigur, apropiate de carte şi de om, dar mai mult decât « carte de căinţă » este o carte pentru propă­ şirea Românilor, prin învăţămintele ce se pot lua din Apus. Iar decât «primul Român modern»—când ştim cât de moderni au fost unii cărturari ai noştri cu viziune şi cultură universală, strălucitorul Dimitrie Cantemir şi învăţaţii Miron Costin, Ni­ colae Milescu şi Constantin Cantacuzino Stolnicul şi chiar acei cărvunari moldoveni, boieri mai mici care împreună cu noul lor domn pământean loan Sturdza plănuiesc în 1822 o consti­ tuţie progresistă de inspiraţie apuseană —mai exact ar fi să se spună că Golescu a fost primul iubitor al poporului, deci mai ales al ţărănimii, faţă de care îşi recunoaşte greşelile şi caută să se răscumpere, aducând idei şi danii pentru folosul lui. In acest sens, de altfel, dar întrebuinţând totuşi o formulă prea largă, îl numise Pompiliu Eliade « primul Român modern » (Hi­ stoire de l'Esprit Public en Roumanie au Dix-neuvième siècle, vol. I, Paris, 1905, pp. 200—201). Ceea ce ne impune în interesanta personalitate a boierului Constantin Golescu este bunătatea sufletului său. Mila creşti- nească şi generozitatea boierească îl caracterizează pe acest om, care la sfârşitul regimului fanariot are patruzeci şi patru de ani, iar, când îşi începe călătoriile ce le va descrie în carte, patru­ zeci şi şapte. Naivitatea-i mult accentuată de unii critici—şi care desigur există, dar funcţionând mai complex —înseamnă, în ordinea morală, curăţenie sufletească şi conştiinţă a păcatului. Vizitând instituţiile de binefacere ale Vienei, Dinicu Golescu s'ar dori să fie şi dânsul un « părinte al săracilor », scriind ur­ mătoarele: «O 1 va fi un om în lume să nu simtă cea mai mare bucurie, când să va învrednici în această slujbă, ce-1 numeşte părintele săracilor. O ! ce dulce slujbă, o ! cât de mult bate la ureche această auzire ». înaltă conştiinţă morală, el se va căi şi se va spovedi cititorilor cărţii, ca un adevărat ortodox, arătându-şi greşelile venite din atâtea pricini, dintre care neştiinţa este cea mai de seamă. Căci fiii de boieri, arată el, sunt cocoţaţi deodată în funcţii mari, fără trecerea prin posturile mai mici, fără experienţă şi pregătire, iscălind ceea ce le dă slujbaşii ceilalţi şi asuprind astfel poporul. « Sunt silit să mă spovedesc că sunt foarte greşit. Căci eu nu numai nu am făcut niciun bine cât de mic patriei spre mulţu­ mire, căci au hrănit, au îmbogăţit, au cinstit pe părinţii mei, moşi şi strămoşi, ci delà cea întâi dregătorie şi până la cea din urmă n'am contenit luând luări neprăvelnicite delà acest norod, care nu-şi are nici hrana din toate zilele... Fericit va fi acel compatriot care să va simţi că nu a urmat ca mine, căci nu-1 va împunge cugetul » (însemnare a Călătoriei Mele în anii 1824, 1825 şi 1826, cu o prefaţă de Petre V. Haneş, editura Minerva, 1915, p. 88). Această arzătoare conştiinţă morală va explica deplin struc­ tura cărţii de călătorii a boierului muntean. El se duce în străi­ nătate — oprindu-se în ţări ca Austria, Germania, Italia, Elveţia, interesul cel mai mare arătându-1 la Viena şi Munchen, precum şi faţă de poporul elveţian, dar nu călătoreşte în primul rând, nici ca intelectual, nici ca artist, nici ca om plictisit şi obosit, ci mereu cu inima şi ochii aţintiţi asupra progesului social, asupra ordinei politice şi organizaţiei administrative. El arată realizările apusene pentru a sluji drept pildă şi- îmbiere patriei sale. Şi din străinătăţi el nu laudă şi nici nu propune aducerea de idei, in- stituţii şi metode de lucru care ar fi neprielnice ţării. Inteligenţa vie şi nu lipsită de spirit critic a acestui mare boier —adesea înţeles altfel decât este —receptează şi discriminează cele tre­ buitoare vieţii sociale delà noi, chiar dacă uneori pare uimit, dar niciodată speriat, de ceea ce vede în străinătate, mai ales când e vorba de tehnică şi de artă. Rămânând încă la caracterizarea personalităţii sale pentru a trece apoi la concepţia, mai precis la atitudinea sa faţă de societate, deci la progresismul său, trebuie să observăm că acest om de suflet manifestă o curiozitate de bună calitate, când e vorba de realizări, imediat folositoare. S 'a făcut un tablou pitoresc din mo­ mentul în care boierul îmbrăcat în haine turceşti se coboară să vadă maşinăriile vaporului ce-1 duce delà Triest la Veneţia, în­ chipuirea unora înfăţişându-1 ca pe un oriental înapoiat, speriat de civilizaţia mecanizată a Occidentului modern. De fapt, curio­ zitatea şi uimirea faţă de maşinism o aveau la acea epocă şi Apu­ senii. Să nu uităm că, deşi aplicarea serioasă a aburului înce­ puse încă din 1770, pentru ca peste trei ani să se facă încercări de navigaţie pe Sena Parisului, iar în 1807 să se lanseze primul vapor, Clermont, la New-York, transportul regulat pe oceane şi mări al vaselor cu aburi se statorniceşte abia în 1825, când călătoreşte boierul Golescu. Abia cu şase ani înainte se făcuse trecerea Atlanticului cu vaporul. Felul cum explică el funcţionarea maşinii — « meşteşugul de foc ce este în cămara corăbiei » — dovedeşte inteligenţa şi putinţa lui de a asemui şi opune cele ce ştie din ţară cu cele ce vedea aiurea: comparând roatele mari de fier ale vaporului cu « roatele delà mori ce umblă pe apă » (helicea se va introduce abia în 1841), iar mecanismul aburilor «întocmai ca la cazanul care scoate rachiul, la care la fund îi arde focul şi capacul strânge lacrimă de abureală », pentru ca apoi să compare cu ceasornicul mecanismul de învârtire al roţilor, de vreme ce « acel abur al coşului mişcă cea dintâi roată, unde sunt poate întreite decât la un ceasornic, şi cea din urmă roată prin dinţii ei, şi prin dinţii ce sunt pe osie de fier, suceşte osia dimpreună cu roatele ». Desigur că fără să fie un act de excepţională iscusinţă, această descriere a maşinii vaporului, unde accesul călătorilor nu era îngăduit, dovedeşte dorinţa de temeinică informare şi putinţa de înţelegere, spiritul de observaţie, menirea ce singur şi-o ia acest boier nu prea cult, desigur, dar minte vie şi inimă largă, de a explica lucrurile bune din străinătate pentru folosul com­ patrioţilor săi. « După oareşicare băgare de seamă » ce va face, el va împărtăşi Românilor mai cu seamă felul cum este « orân­ duită ocârmuirea », comparând mereu stările şi instituţiile din ţările străine cu cele delà noi, căci pe acelea le găseşte el mai folositoare, simţind în noutatea lor alte putinţi de reformă socială decât în vreo preocupare artistică sau istorică. « Nu zic podoaba zidirilor sau alte înfrumuseţări, căci este foarte veche » la Viena interesându-1 « orânduiala ocârmuirii cea mi­ nunată ». Perspectiva lui Constantin Golescu este una de sociolog în­ drumător către o moderată politică progresistă. « Nu este mai folositor lucru decât a privi cinevaş cu mare băgare de seamă mijloacele cu care stăpânirea ş-au adus pe tot norodul, mari şi mici, la o aşa bună rânduială şi liniştită vieţuire » (op. cit., p. 38). Acesta este interesul central al cărţii Golescului şi în funcţie de el se cade a-1 judeca. La Viena caută să afle cum este organizată justiţia, care pro- tegueşte şi pe cei umili, cum se plătesc impozitele, delà care nu se sustrag nici cei mai mari, toţi « plătind după starea care au » şi neprilejuind îmbogăţiri deşănţate acelora care strâng din averea poporului « ajungând în puţini ani milionişti cu palaturi şi moşii întocmai ca familiile ce le agonisesc în vreme de două, trei sute de ani », (p. 39). Va lăuda starea ţărănimii austriace, din satele unde se găsesc medici, preoţi « vrednici de preoţie », scoale, far­ macii şi chiar teatre. Nu pare încântat de faptul că la Viena, în casele înalte cu câte şapte şi opt rânduri, orânduite pe uliţile strâmte, oamenii nu văd soarele şi lucrează « şi ziua cu lumâ­ narea ». Deci nu admiră orişice găseşte în străinătate, cum par a crede unii critici, care-1 văd prea simplu pe acest boier inimos şi înţelept. La Viena va mai preţui casele de muncă pentru va­ gabonzi, serviciul poştal, învăţământul gratuit, ba şi bursele date şcolarilor veniţi din poporul fără avere, ajutorarea raţională şi precisă a celor în nevoi, casele de credit, leagănele, asociaţiile filantropice femenine, oprindu-se asupra diferitelor scoale şi spi­ talele, pe care le înşiră pe categorii şi pe care le vizitează şi, în fine, ospiciul, unde însă nu este primit, medicul temându-se ca nu cumva costumul turcesc al boierului valah să nu sperie pe nebuni. Vederea acestor instituţii îi impune îndată consideraţii asupra stărilor şi nevoilor delà noi, insistând asupra relei stări a ţără­ nimii noastre, descriind chinurile cumplite la care sunt supuşi ţăranii pentru a plăti birurile mereu mărite şi diferenţiate. In călătoria din 1826, Miinchenul îl va atrage în deosebi, cu bibliotecile, muzeele şi grădinile lui, precum şi bună starea ţărănimii bavareze, pe care o laudă, ca şi pe cea elveţiană, in- vidiindu-i înaltul nivel, căci « în toată Elveţia nobil şi prost nu este, ci toţi sunt fraţi compatrioţi », Dinicu găsind ţărani care cunosc pe Homer şi Xenofon şi-s tari în geografie, precum şi o fată de birtaş, cântând la zece ani muşteriilor « cu clavirul şi cu glasul ». Astfel de lucruri îl minunează pe boierul valah, care-şi duce pe doi din fiii săi la şcolile Munchenului, iar pe ceilalţi doi într'o şcoală din Geneva. Alexandru, care dintre toţi fiii va prelungi glasul părintelui său, merge la Miinchen, dar mai târziu, după moartea tatălui, care intervine în 1830, el va studia şi la Paris (G. Fotino, Boierii Goleşti, vol. I). Faptul că nu i-a trimis în Franţa însuşi tatăl lor, chiar dacă prin Geneva el asigura la doi din ei educaţie franţuzeasca, este iarăşi foarte semnificativ. Explicaţia pe care o dăm acestui fapt este următoarea: marele boier şi proprietar Constantin Radovici din Goleşti (să-i spunem odată şi numele rusificat) era un spirit de sigur moderat, care nu putea admite radicalismul şi răstur­ nările adânci şi extremiste. El nu putea împărtăşi în totul ideile revoluţiei franceze şi mai ales metodele ei, dar nici atitudinea reacţionară a nobilimii. In Franţa lui Ludovic-Filip, cel crescut după sistemul preconizat de Rousseau pentru Emil al său, dar trăind şi domnind în cumplite frământări, copiii boierului Valah nu puteau afla acea armonie între păturile sociale ca în demo­ cratica Elveţie şi nici acel respect între conducători şi conduşi, ca în Bavaria lui Ludovic I-iul, care are « mare bun cuget pentru noroadele creştineşti ce se află în nedreptăţi. Şi cu toate că nu are nicio inclinire şi este foarte depărtat, dar, după cât poate, tot ajută ». Această sobră portretizare nu este aceea a unui entusiast naiv, cum îl socot unii, dar nu şi Pompiliu Eliade, care exagerează în altă direcţie, asemuindu-1, în parte, cu Montaigne, din pricina stăruinţii într'o idee şi a lipsei de plan şi ordine în relatările sale, precum şi cu Herodot, pentru « deslânarea, naturalul, naivitatea, simţirea adâncă şi curiozitatea neobosită », ce l-ar caracteriza mai ales pe scriitorul cărţii atât de pilduitoare (P. Eliade, op. cit., p. 175). Inteligenţă îndreptată către societatea omenească şi către pre- facerile-i folositoare, Dinicu Golescu nu este un iubitor de artă. El are însuşirile tipice neamului său şi experienţelor lui de până acum, fiind mai receptiv faţă de lucrurile trăite decât faţă de imaginile abstracte sau ideile pure. Pentru el, ca şi pentru marea majoritate a boierimii şi cărturarilor noştri, de atunci şi de acum, artele plastice par a nu împlini un rost temeinic în viaţa omului. De aceea, descrierile tablourilor din muzeele vizitate sau a monu­ mentelor arhitectonice nu dovedesc o deosebită pricepere. Aici este el naiv, reacţionând ca un om al naturii, depărtat de orice rafinare a sensibilităţii. Vizitând încăperile delà Belvedere este impresionat de « Cina cea de Taină », înfăţişată în mozaic, iar pentru a convinge de valoarea ei arată că « asemenea lucru este lucrat pe tabacheri... şi se vând câte una mie sau două de lei ». Deci subiectul operei de artă, crede boierul Dinicu, dă preţ artei, iar nu calitatea expre­ siei. In alt caz, el confundă arta cu realitatea cotidiană şi crede că trebuie să plângi sau să te bucuri în faţa unei pânze, ce arată un moment trist din viaţa unei familii, sau, dimpotrivă, unul vesel. Expresia « bun gust », apare, totuşi, când ni se descrie grădina arhiducală din Baden. Iar dacă picturile şi sculpturile nu-1 dovedesc cunoscător, iar un monument funerar făcut de «vrednicul de laudă şi pomenire scobitorul în piatră Canova » este descris cu minuţiozitate fizică, dar fără vreo înţelegere de critic, călătorul amintind iarăşi de valoarea-i bănească, nu tot astfel se întâmplă când vede obiecte cu care este deprins. Tot la palatul vienez Belvedere, admiră « o masă ca o jumătate de stânjen, peste tot lucrată cu peruzele în argint, a căruia nu este atât scumpătatea cât este frumuseţea ». Iată măcar o diferenţiere evoluată în materie de artă, chiar dacă mai mult afirmată. Dinicu Golescu iubeşte lucrurile familiare sau cele care pot imediat sluji societăţii. In camerele palatului, mai vede şi vechi instrumente muzicale, « ce iar nu se asămuiesc cu cele de acum, decât numai buciumul şi flueraşul ciobanului, cari aduc lăcrăma ». Lacrimile vin uşor în această epocă aproape romantică, nu numai unui boier din Muntenia, dar chiar şi multor Europeni, atât de încercaţi de revoluţia franceză, de războaiele napoleoniene, de atâtea prefaceri şi suferinţi. După marile încleştări şi încercări, inimile se moaie, cum va fi şi la noi, după suferinţele frecvente sub regimul fanariot. Om de inimă, care suferă atâta pentru norodul său, Dinicu lăcrimează uşor, spre cinstea lui, când vede un tablou, când se gândeşte la ciobanul cântând din bucium sau fluier, sau când asistă la Triest la un spectacol —care probabil anticipa melodrama, în faţa căreia vor plânge două generaţii din secolul său, naive, generoase, crezând în dreptate ca şi el. Scrii­ torul nu ne spune că plângea, ci doar că observa cum din cele două mii de spectatori poate nici o sută nu rămâneau nesimţitori, nelăcrimând. Va plânge, însă, « ca un copil mic » din cauza răului de mare, ce-1 va avea înapoindu-se delà Veneţia la Triest. Arhitectura—de asemenea—n'o va înţelege, căci şi pentru aceasta se cer o deprindere şi o cultură pe care nu le avea această inteligenţă naturală, dar mult încercată de vremurile în care a trăit. Ca şi atâţia alţi călători, chiar contemporani nouă, Golescu admiră mai "mult Domul din Milano decât catedrala Sfântului Ştefan din Viena, lăsându-se impresionat de cantitate şi abuzul de podoabe. Dacă nu avea pregătire pentru înţelegerea stilului gotic, sau a ceea ce este esenţă şi autenticitate stilistică, în general, am putea crede că va iubi mai mult monumentalitatea şi elemen­ tele bizantine ale bisericii Sfântului Marcu din Veneţia. Dar el nu are ochi de artist, nu înţelege simbolurile mitologiei, când pomeneşte de Elena (p. 78) şi nu e măcar mistic, deşi lăcrimează. In biserici, se gândeşte la cler şi văzând o mănăstire îi vine în minte o întrebare pusă de Bonaparte: anume ce lucru muncesc acei călugări spre folosul obştii ? Iată în ce context îl citează pe Napoleon, altă dată mărturi­ sind că se ocupă de călugări nu cu vrăjmăşie, ci cu lacrimă pentru nevoile poporului. El cere o reformă a clerului, spre a-şi respecta vechile meniri şi a îndeplini mai multe servicii cărturăreşti şi de asistenţă socială, îmbunătăţiri care la acea dată se şi orânduiseră în Moldova, datorită altui boier, dintr'o familie la fel de strălu­ cită, Mitropolitul Veniamin Kostaky, deopotrivă om al bisericii ca şi al şcoalei, înţeles şi ajutat de Domnitorul Alexandru Con­ stantin Moruzi, al cărui hrisov din 1803 înfiinţează, sub îngri­ jirea Mitropolitului, o seamă de scoale, unde pot intra săracii şi bogaţii, făcându-se şi cincizeci de burse pentru copiii săraci. In sfârşit, dacă îi plac grădinile şi parcurile din marile centre europeene, faptul se datoreşte nu atâta simţămintelor estetice sau chiar dragostei de natură, cât, credem, conştiinţei că ele sunt făcute pentru bucuria oamenilor. La Schônbrun nu uită să ne spună că pe sub « locaşul împărătesc trece norodul slobod întru această grădină », iar mai încolo, după ce a descris locul, spune că « împăratul şi familia înnălţimii sale să bucură mai mult stând la ferestre şi privind cum norodul să veseleşte într'însa ». Norodul având mai puţine griji decât cârmuitorii —gândeşte Golescul — se poate veseli şi mai mult de aceste grădini. E de remarcat, de asemenea, că deşi mare boier român, călă­ torul se socoteşte om de rând în străinătate, vroind parcă să împăr­ tăşească buna soartă a norodului şi neavând pretenţia de a vizita şi cerceta viaţa mărimilor. Golescu îşi are unitatea de măsură în omul de rând şi în funcţie de acesta judecă dacă societăţile sunt bune sau rele. Concepţia căreia s'ar putea integra acest om mărinimos, care, de sigur, nu a fost un gânditor sistematic şi un ideolog, dar care ştie destul de bine ce vrea, chiar dacă îşi exprimă idealurile unde se nimereşte, pe măsură ce-şi descrie observaţiile călătoriei, este un liberalism binevoitor faţă de popor, aplicat de un domnitor şi de nişte boieri de inimă ca dânsul, dar mai culţi. S'ar părea, deci, că orânduiala dorită de Golescu aparţine ca mentalitate gânditorilor moderaţi dinaintea revoluţiei franceze. Teoria condu­ cătorului absolut, dar blând şi binevoitor se găseşte la mulţi gânditori ai secolului al XVIII-lea şi în unele teorii ale lui Vol­ taire, care a susţinut atâtea, amintind că tot la el este şi cererea de impozite mai drepte, pe care o exprimă şi călătorul român. Vom vedea, însă, că în unele soluţii economice el este mai complex şi mai nou. De altfel însuşi faptul că ia pe omul de rând ca unitate de măsură încă ne arată că el aparţine şi perspectivei democratice. Caracteristică pentru atitudinea lui Golescu rămâne, în primul rând, încrederea în educaţie, în puterea culturii şi a ştiinţei de a aduce fericirea oamenilor. Pe vremea lui, această idee nu era unanim împărtăşită, Rousseau avându-şi atâţia urmaşi care soco­ teau, dimpotrivă, că omul e bun delà natură şi înrăit de societate, încrederea lui în educaţia aducătoare de bine este o idee modernă, care şi astăzi şade în centrul teoriilor sociologice. Binele « l-au învăţat oamenii întâi unii delà alţii », iar cărţile de călătorii comu­ nică acest bine, sporindu-1. « Vremea este a ne deştepta... adu­ nând binele, care din citiri de cărţi bune şi folositoare, care din întâlniri şi adunări cu oameni de neamuri luminate, să-1 împăr­ tăşim compatrioţilor noştri şi să-1 sădim în pământul nostru » (p. 5). Un neam « bine mânat pe calea fericirii nu poate să nu ajungă la sfârşitul spre care tot omul priveşte» (p. II). Dacă ai noştri nu au ajuns pe această cale se datoreşte ignoranţei. La noi se dă atât de puţin pentru scoale, iar « de multe ori stăpâni- torii au stricat şi acele mici scoale dinadins, ca să nu se deştepte norodul » (p. 24). Boierul e adânc revoltat de ignoranţa în care este ţinută tinerimea, mai ales fiii de nobili, profesorii şi preoţii neînvăţând-o « iubirea de omenire ». El ştie cât ar putea face şi la noi, pentru fericirea poporului, şcoala, biserica şi teatrul. « Noi cei bătrâni neştiind nimic de tot, pe lângă alţii dintr'alte părţi ale lumii, cu neştiinţă vom intra în pământ », exclamă acest spirit de-o creştinească puritate şi umilinţă, nădăjduind în prefacerile venite prin învăţătură, formându-se specialişti în ştiinţe prin trimitere în străinătate şi apoi academii româneşti, unde să se formeze alţii noi. Alături de neştiinţă, lipsa de libertate, « înjuguirea » cum îi spune el, prosteşte pe om şi-1 face rău. Oamenii nu respectă pe cei mai mari decât ei, ci « aduc închinăciune » numai acelora de care se tem sau de care au trebuinţă imediat (p. 164). Ţăranul « cu dreptate să uită asupra fiecăruia cu vrăjmăşie, socotind că poate şi acesta va veni vreme să-i facă vreun rău —căci bine n'au văzut delà nime —sau că şi acela îi va cere cevaş, căci lui nime nu-i dă nimic, nici măcar o învăţătură, niciun ajutor » (pp. 162—163). Nicio mirare, deci, că între păturile sociale ale vremii lui exista această discrepanţă. Psiholog social în germen, boierul Dinicu observă şi purtarea celor de pe treptele mai ridi- cate, linguşitori cu superiorii şi răstindu-se la inferiori. «Minci­ noasa plecăciune şi prefăcutul prieteşug » ţin, fireşte, cât şi dem­ nităţile celor adulaţi. Altundeva, ne vorbise de trufia domnito­ rilor fanarioţi care răspund doar cu coada ochiului, nemişcându-şi trupurile, când sunt salutaţi « până ne dă capul de pământ » (P- 61). Se dau şi unele explicaţii de ordin istoric acestor stări, ca nesiguranţa, căci « din pricina nestatorniciei, niciun fel de po­ doabă nu poate sta în fiinţă... (iar) cele ce lucrăm muncind în zece rni, numai într'o zi le pierdem, lăsându-ne patria şi fugind în ţări străine », iar, în altă parte, aminteşte că « în vreme de douăzeci şi patru de ani, de patru ori ne-am lăsat casele şi tot avutul, fugind în străinătate » (p. 202). E convins de dărnicia pământului, « maică iubindu-şi toţi fiii, care nu-i deosebeşte, fără într'atâta, încât ei vor să se deosebească... din cari unii pot fi mai bogaţi şi alţii de mijloc, dar pe niciunul nu pofteşte să fie sărac... nici că voieşte să fie vreunul impilat de necazuri ». Aceasta ar fi ordinea ideală a lucrurilor, dar cu atât mai tristă îi apare realitatea, când constată că boierii cei mari sunt datori pe la neguţători, ajungând din bogaţi săraci şi din « cinstiţi ocărâţi », în timp ce ceilalţi îşi fac uneori stare bună, dar care nici ea nu ţine, « având tot acel temei al nedreptăţii şi al necinstii » (p. 145). Explicaţia acestei instabilităţi economice o dă în două feluri, de o parte socotind că luxul, adică « toate feliurile de cheltuieli cele de prisos, cum şi cheltuiala cea mai mare decât veniturile » duce la datorii şi apoi la ruină; de alta, arătând că sărăcirile şi nestatornicia se datoresc lui Dumnezeu, care nu « mai pedepseşte la al şaptelea neam, ci chiar pe noi înşine, cu pierdere de cinste şi de averi », fiindcă « toate urmările ne sunt întemeiate în nedrep­ tate ş? neorânduială bună ». Această îndoită explicaţie dovedeşte participarea personali­ tăţii lui Golescu la două lumi sau trecerea lui delà una la alta. Potrivit înţelepciunii populare şi perspectivei metafizice, relele ce ne lovesc sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Această explicaţie supranaturală este tipică Evului Mediu. Cronicarii, în frunte cu Gr. Ureche Vornicul, văd mâna lui Dumnezeu în orice sufe­ rinţă, înfrângere, pagubă. Dar iată cum, alături de tradiţionala explicaţie, călătorul occidentalizat aduce şi o explicaţie naturală, aceea a creşterii exigenţelor de viaţă şi a traiului pe datorie din pricina ispitei luxului. Astfel de idei se găsesc ici, colo în carte şi adesea şirul lor e întrerupt de altele, mai ales de descrierile locurilor vizitate, căci Dinicu Golescu arată neajunsurile delà noi pe măsură ce găseşte altceva dincolo sau i se dau sugestii deschizătoare de dumiriri mai adânci. Iată ce ştia el despre repartiţia bogăţiilor şi ce se află în călătorie. înainte vreme, «judecam că de a fi bogaţi cei ce poarta papuci, trebuie să fie săraci cei ce poartă opinci ». Dar mai târziu, călătorind el aude de preocuparea cârmuiturilor Europei de a îndrepta « pe tot locuitorul spre drumul fericirilor, hotărînd ca: în orice parte de loc va fi bogăţia numai la câteva persoane numărate, acel loc este numit sărac, dimpreună chiar cu acei bogaţi; şi că este bogăţia statornică atunci când toţi de obşte sunt fericiţi » (p. 142). Ideea aceasta se poate lesne găsi şi în Adam Smith, care susţine că nicio societate nu poate fi înfloritoare şi fericită dacă cea mai mare parte a membrilor ei este săracă şi demnă de plâns {The Wealth of Nations, I, 80). Tot la acest economist, găsim desvoltarea ideii de simpatie a lui Hume, devenită principiu de ajutorare între indivizi, clase şi popoare. Filiaţia ideilor în care crede Dinicu Golescu nu este lesne de făcut. Chiar dacă Muntenia suferise mai cumplit influenţa turcească, cărţi străine şi schimb de idei existau prift mijlocirea fanarioţilor, la curent cu ideile şi creaţiile vremii, iar din Mol­ dova puteau veni iarăşi multe, căci acolo literatura franceză era bine ştiută (N. Iorga, Istoria Literaturii Româneşti, Introducere Sintetică, 1929, p. 122 sq.) bibliotecile boierilor cuprindeau sur­ prinzător de numeroase şi valoroase cărţi străine, iar refugiaţii francezi, deveniţi profesori, în casele boiereşti, transmiteau sau combăteau atâtea idei ale revoluţiei delà 1789. Boierii-poeţi mol­ doveni Alexandru Beldiman, care moare în anul când îşi încheie călătoria Dinicu Golescu şi C. Conachi, născut în acelaşi an cu el, traduc din Voltaire şi Pope, ca şi din alţi numeroşi poeţi, iar Voltaire fusese cunoscut şi de munteanul Ienăchiţă Văcărestu, cum va fi şi de Vasile Cârlova, care va traduce din el cam în anii aceia. Dinicu Golescu era mai puţin cult decât unii dintre boierii celor două Principate, dar idei şi veşti despre stările sociale din afară a trebuit să capete multe şi stăruitoare încă înainte de a pleca în străinătăţi, unde este vădit că se duce, prima oară, să se informeze, iar în 1826 şi pentru a-şi aşeza fiii în şcolile Mun- chenului şi Genevei, probabil o urmare firească a prefacerii lui spirituale. Totuşi, aşa derivate şi fragmentare cum or fi ajuns la urechea 1 boierului valah în ţară şi străinătate, ideile împărtăşite de el pot fi uneori precizate în filiaţia şi atmosfera lor, ajutându-ne să con­ figurăm atitudinea-i socială. Adam Smith e prezent în dragostea şi grija ce o are faţă de cei de jos. Fiziocraţii, care desvoltă ideea drepturilor natu­ rale ale individului din aceea de libertate individuală, susţinând şi libertatea economică, sunt la baza credinţelor boierului, care, am văzut, mai credea uneori şi în directa intervenţie a lui Dum­ nezeu, chiar şi în procesele economice, în acea instabilitate eco­ nomică din timpul său, atât de just descrisă de dânsul (pp. 142— 147), dar pe care nu o putea îndeajuns explica. De fapt, decăderea economică a boierimii mari, faptul că acum boierii ajung datori la neguţători, acea neorînduială care i se pare pedeapsa lui Dumnezeu sunt urmările trecerii noastre delà o economie patriarhală la faza schimbului, sub influenţa capitalismului străin. Negustorii care aduceau ispititoare măr­ furi din străinătate încep să mineze economia naturală a ţării prefăcând-o în economie bănească, în producţie pentru schimb, după cum a demonstrat Ştefan Zeletin, arătând limpede că tre­ cerea noastră la capitalism şi burghezie începe înainte de 1848, adică după tratatul delà Adrianopole. In timpul Golescului viitoarele prefaceri mijeau totuşi. Setea de lux şi pompă a boierimii, parvenitismul plebei târgurilor şi putinţa unora de a acumula cu nedreptate şi necinste bani, prin aplicarea samavolnică a birurilor, explică neorânduiala consta­ tată de Golescu. însăşi ideea că societatea trebuie să aibă cât mai mulţi oameni bogaţi e o idee capitalistă, burgheză, liberală, pe care el o echilibrează cu dorinţa ca îmbogăţirea celor mulţi să se facă alături cu păstrarea avuţiei boiereşti. Capitaliste sunt şi propunerea sa de « deschidere a negoţului », care « îmbogăţeşte toate împărăţiile » (p. 92) şi construirea de fabrici « căci cu aceste fabrici fieşcare stăpânire îşi foloseşte no­ rodul ... Mare pagubă este la o ţară de a-şi scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-1 în alte ţări cu un prost preţ şi apoi să-1 cumpere iarăşi cu un preţ de treizeci de ori mai mult. Mare pagubă este când o ţară în veci cumpără toate lucrurile de prin alte ţări » (p. 210). Iată şi părerile lui faţă de monetă. Este o mare pagubă, spune el, că exportăm monedă pe amândouă hotarele, nordic şi sudic, pe unul pentru mărfurile Lipseai şi Parisului, iar pe celălalt tri­ butul către Turci, ţările străine necumpărînd vreun produs fa­ bricat la noi (pp. 210—211). Ştie, de asemenea, importanţa căilor de comunicaţie. La Cluj comerţul e redus, nefiind pe acolo « drum mare de trecerea neguţătorilor », (p. 17), pe când la Pesta, ne­ goţul « este în mare lucrare, căci este trecerea tuturor mărfurilor ce vin din Viena, din Lipsea şi din alte locuri şi trec pentru Prin- ţipatul Valahiei, Moldovii şi în Ţara turcească » (p. 27). Cu o bună înţelegere de economist, Golescu dorea între ţara sa şi străinătate un schimb reciproc de produse şi monetă, pri­ cepând că desechilibrul se datoreşte faptului că noi importăm mult şi exportăm atât de puţin, că plătim, din lipsă de fabrici, uneori de treizeci de ori mai mult pentru produsele prelucrate, pe care le-am putea avea şi în ţară, pomenind de marea piedecă ce ne era Turcia, cu care eram în relaţie de vasali. El dorea, ca şi viitorii noştri economişti, o armonizare a vechii producţii agrare feudale cu noul mod de circulaţie burghez, schimbul, precum şi cu o industrializare armonioasă. In unele privinţe, explicaţiile şi soluţiile sporadice ale lui Dinicu Golescu anticipează pe acelea ale primului economist din Principate, boierul moldovean Ni- colae Suţu, care delà 1838 începe să publice, călăuzit de econo­ miştii individualişti de pe linia Adam Smith-J. B. Say, crezând în muncă, producţie, maşinism, dorind ca fiecare Român să devie un burghez, explicând prin nesiguranţă şi instabilitate cauzele decăderii Moldovii, combătând primatul agricol al fizio- craţilor şi încrederea excesivă în monetă a mercantiliştilor, ce­ rând impozite echitabile, pe care să le plătească şi boierii (Ion Veverca, Nicolae Suţu). Atitudinea sa faţă de ţărănime, pe care am înfăţişat-o, merită ;mcă unele precizări, din care se evidenţiată orizontul acestui boier de ţară mişcat de vânturile liberalismului, în care, măsurat şi prevăzător, se integrează cu inima-i de creştin. Dorind-o la nivelul celei austriace, bavareze şi elveţiene, pe care a văzut-o şi cercetat-o în călătoria-i pentru cunoaştere, propune —pentru binele ţărănimii acesteia —o seamă de reforme sociale şi eco­ nomice. Ne descrie—cu fior de creştin revoltat—caznele şi chinurile la care sunt supuşi ţăranii « pentru dare de bani », mi­ zeria bordeielor lor, continua lor teamă de oamenii cârmuirii care vin să-i împileze şi să le ia biruri mai mult decât este sta­ tornicit în pravile, îmbogăţindu-se aceşti perceptori pe spinarea ţăranilor « făr' de a moşteni avuţii părinteşti şi făr' de a fi cu­ noscute neguţătoriile ». Asupririle ţăranilor nu s'ar întâmpla, dacă domnitorii şi boierii ar vedea isprăvile trimişilor lor pentru luare de biruri, spune acest boier, care aici are şi unele accente de revoluţionar, susţinând că « milostivul Dumnezeu este foarte răbdător ». Ex­ plică şi nefericitul sistem de exploatare a norodului, motivele lui, precum şi neştiinţa şi incompetenţa administrativă a boierilor, care conduc, judecă şi legiferează (pp. 80—89). Ca leac împotriva acestei stări, propune o societate şi un pro­ gram de activitate care să europenizeze —în sensul experienţei lui de călător —lumea delà noi, dându-şi seama de ce-ar putea face măcar zece oameni luminaţi, pe care ţările noastre îi şi au, dar cărora, în Muntenia, Dinicu le va da impulsul şi ajutorul, glasul lui prelungind generozitatea veacului al XVIII-lea, în ce are el armonios şi măsurat. Ţăranilor le doreşte o bună stare, care să-i facă mulţumiţi de viaţă, iubitori de boierii-părinţi, respectuoşi faţă de domn şi de autorităţi, având un trai care să nu se deosebească aşa de mult de al celor de sus, aşa cum a văzut el că se poate în unele din ţările vizitate. Oameni cu picioarele goale nu vrea să mai găsească şi de două ori constată lipsa lor, cum se depărtează de ţară. Ii vrea oameni liberi, încrezători în viaţă, îmbrăcaţi curat,* munci­ tori, aşa cum a văzut că sunt locuitorii Bavariei, care « au firească slobozenie şi îndrăzneală, fără de obrăznicie», (p. 161). Dar nici pe boieri nu îi vrea aşa cum erau pe-atunci. Ii vrea lipsiţi de ignoranţă, trufie şi lux. Ii doreşte astfel de pregătiţi încât să-şi merite rangurile şi atribuţiile. Sunt rânduri precise în acest sens, în care se arată că uneori boierii obţin cu două­ zeci de ani prea de vreme posturile de conducere, când sunt prea tineri şi nepregătiţi (p. 126). Mai semnificativă şi mai tipică pentru orizontul acestui boier reformist este legarea de natură, de viaţa la ţară. Deplângând pe boierii care se nasc şi putrezesc la oraş, aşteptând mila stă­ pânirii pentru a-i numi în vreo funcţie (termenii sunt aproape ai săi) şi identificându-se cu dânşii, Dinicu Golescu mărturi­ seşte că astfel : « pierdem viaţa împărătească, viaţa veselă, viaţa odihnită, cea ţărănească, căci atunci am trăi dintru al nostru, atunci nu am avea lipsă niciodată », (p. 216). Chiar dacă le spune acestea în legătură cu week-endurile Vienezilor, recomandând deci şi orăşenilor români plecarea în natură măcar Duminecile, Golescu îşi găseşte aici vocaţia-i de boier de ţară, ce este mai mult decât orice. Dar rândurile citate au şi implicaţii economice. Aici este răsunetul tradiţiei sale româneşti, dar poate şi al ideilor natura­ liste ale lui Jean-Jacques Rousseau ce conduseseră la ruralismul fiziocraţilor, care căutaseră să convingă pe Regele Frânţii şi lumea în general că prosperitatea vine delà agricultură, combătând astfel mercantilismul şi cerând de moment o libertate pentru produsele agricole, care puteau să aibă, în alte împrejurări —şi vor avea —nevoie de protectionism (Ch. Bougie, Socialismes Français, p. 22). Mirabeau, discipolul Doctorului Quesnay, ară­ tase preponderenţa celor care cultivă pământul şi se poate ca astfel de idei să fi ajuns la noi, iar sigur în centrele apusene vi­ zitate de Golescu, unde se practica o ajustare a diferitelor idei, chiar dacă industrialismul câştigase mare loc, prin noua frăţie optimistă şi umanitaristă a lui Saint-Simon, care cerea şi el aproape creştineşte, în Le nouveau Christianisme, o stare mai bună pentru cei de jos. Dar visul vieţii de ţară, cu economie naturală şi trai sobru, era pe moarte, lucrătorul fiind substituit ţăranului în noile utopii şi planuri de reformă. Psihologia acestui boier român, care nu-şi leapădă veşmin­ tele orientale şi ciubucul, dar renunţă la atâtea prejudecăţi, că­ lătorind pentru a învăţa, iar nu a petrece, se poate integra tipului idealist, încrezător în raţiune şi educaţie, puţintel naiv, dar sincer voitor de bine, tip pe care maitoate vremurile şi mai toate so- c[etăţile îl au, precum au şi opusurile lui, dar căruia perioada delà 1750 la 1848 i-a îngăduit o amplă manifestare. Până la 1848 mereu vor roi ideile generoase şi planurile măreţe. La răscruce de căi generoase, stăruind la el româneasca dra­ goste de natură, de natura la care revin şi adepţii lui Rousseau, dar crezând şi în puterile educaţiei, prin care depăşim natura, şi alungăm relele, cultivând deci un criticism al timpului său cu obârşia delà Voltaire şi revoluţia franceză, Constantin Go­ lescu se arată un inimos boier de ţară, dornic de progres. Tre­ buie să observăm că aproape tot ce a văzut în ţările străine îl face să gândească şi să compare cu ce-i la noi. Adevărată con­ ştiinţă morală, milos şi curat ca un creştin, iubitor de pământ ca un Român, dar încrezător în dreptate, libertate, echitate şi generozitate ca Europeenii veacului său, călătorul a ales şi propus reforme moderate care se armonizau cu stările şi condiţiile noa­ stre, progresismul său fiind cuminte, blând şi drept, dar sincer şi imperios simţit de cel care credea că am rămas în urma- tu­ turor neamurilor şi ne dorea alături de popoarele măsurate şi solide pe care le-a vizitat. îngrijorarea lui era mai mare, căci el apucase deceniile de decădere a ţării, la sfârşitul regimului fa­ nariot, neştiind destulă istorie ca să afle că neamul nostru fusese în stări mai bune şi neputând afla că şi noroadele străine nu erau atât de fericite pe cât le bănuia dânsul şi că nu peste mult timp, chiar în progresul făcut de ele şi dorit pentru noi, avea să se strecoare excese şi greşeli dăunătoare. Dacă n'ar fi fost el şi ai lui am fi rămas într'adevăr înapoiaţi şi în rea stare. Progresul s'a făcut prea repede ca să fie în totul trainic, iar fericirea aevea. Totuşi, boierul călător a ştiut ce să vadă şi ce ne trebuia, dând atâtea indicaţii pe care urmaşii idealurilor şi generozităţii lui le-au realizat, contribuind la alcătuirea unei Românii, care, de multă vreme, este, în bună măsură, o ţară europeană. Boier de ţară, nu atât de naiv şi de simplu, pe cât îl cred unii; nici atât de European pe cât l-au vroit alţii; deci Român luând din natura străveche şi din înţelepciunea lumii sale atât cât îi trebuia pentru mulţumirea sufletului său ascultător de-o tainică măsură şi armonie. In cele ce urmează îl vom compara cu un alt călător semnificativ, cu Ion Codru-Drăguşanu, care i-ar fi putut fi fiu sau nepot. PETRU COMARNESCU DIN CICLUL «TARA ROMANEASCĂ

CRONICA MORÂRIŢEI

Al tuturora parcă era şi-al nimănui cuvântul curgător ca boabele de grâu Al morăriţei văduve de peste râu Când povestea plecarea la luptă-a dumnealui.

Şi dumnealui fusese bărbatul ei, pornit Cu ostile lui Vlad la Turci, de i-au bătut; El bietul a rămas pe undeva căzut Şi prin acele locuri apoi s'a prăpădit.

Din toate-acestea însă nimic nu-şi amintea Mai bine ca decât fusese de frumos Când a suit în şeaua calului şi 'n jos Cu ochii plini de lacrimi şi dor privea la ea.

L-a 'nvestmântat ea însăşi cu mâinile ei mici Ca pe-un fecior de domn când merge la altar, Şi i-a făcut din piele de viţel pieptar Să nu i-1 poată sparge o sută de voinici.

Era ca Sfântul Gheorghe de mult şi el plecat Să lupte împotriva unei spurcăciuni, Dintr'o icoană făcătoare de minuni Ce 'mpodobeşte-altarul bisericii din sat. DESCĂLECARE

Un vultur ca o cruce plutea cu umbra lui Deasupra unui Domn din Făgăraş la vale Şi 'n lungu 'ntortochiatelor lui cărărui I-a fost necontenit o călăuză 'n cale.

Coteau într'una munţii şi văile 'nainte Ca nişte umbre de balauri înodaţi, Iar vulturul deasupra ca un gând cuminte Călăuzea ai cailor paşi măsuraţi.

In urmă 'nşiruită venea şi curtea 'ncet Cu Doamna 'n faţă şi cu paji şi cu domniţe Orânduiţi ca nişte flori într'un buchet In rame, fiecare blonde, de cosiţe.

Se 'nghesuiau ciobanii şi multele lor turme Pe drumurile desfundate 'ncet de ei Şi căutau cu ochi de veveriţă urme Pe coaste de-ale fiarelor, şi ghiocei.

Oştirile şi capii lor călăreau greoi Pe drumurile-acestea aprige de piatră Pe care, printre turme clasice de oi, Porniseră să-şi caute o nouă vatră.

Apoi deodată Domnul opreşte din drum calul Şi 'ntr'o tăcere cu solemnităţi de-amurg Urcară toţi pe-o şea deschisă dealul Ca nişte cavaleri poteca unui burg.

Şi-a fost o rugăciune de gând eliberat, A fost un sfat domnesc ţinut cu cumpătare, A fost o hotărîre 'naltă de luat, Şi-a fost apoi o tot mai spornică-aşezare. SCAUN DOMNESC

In vreme ce cu ochii sorbeam nemărginirea Şi miroseam cu-aprindere verdeaţa îşi cobora, pe pajişti, dimineaţa, In falduri de mătase albastră, strălucirea.

Era sporirea 'nceată a plaiurilor noastre Şi-a lor descălecare 'n lunci deschise Cu voevozi trandafirii din vise învăluiţi în mantii şi 'n platoşe albastre.

Moldova era mică şi Ţara Muntenească Dar încărcate, ţineau, amândouă, Ca nişte stupi într'o prisacă nouă Cu-albinele lor limpezi în lume să roiască.

Noi aşteptam cu freamăt, în aripi, de dreptate Şi de izbândă 'n faţa tuturora Să ne răsară 'n şesUri aurora Păstrată ca o taină de-a munţilor cetate.

Al nostru Domn în haină de aur, princiară, împărtăşea cu noi aceeaşi soartă Şi deschidea a strălucirii poartă Pe 'ntinderea, pornită ca un zăpor, de ţară. POMENIRE

Şi mă 'mbătam cu noaptea cu luna şi cu firea De-a Oltului cântare delà un cap la altul De câte ori la praguri vedeam în valuri saltul Puternicei lui ape spunându-şi răzvrătirea. Şi trimeteam din colţul Moldovei apusene Plutaşi cu flori albastre la pălării, să ducă Pe-a valurilor largă spinare de nălucă Spre Dunăre salutul cetăţii ardelene. Cuvântul nostru 'n doine purtat din creastă 'n creastă A fost primit cu cinste de voevozii ţării Şi prefăcut în steaguri solemne, pe-ale zării întinderi de ţinuturi ardeleneşti adastă.

Mihai coboară munţii încet în spre câmpie In mantia lui albă ca un arhanghel care, Cu neprecupeţită şi dreaptă răzbunare, Aşează piatră 'naltă de nouă 'mpărăţie. Sumane albe poartă aidoma mai marii Oştirii lui venite cu lăutari în frunte Să 'nfăptuiască-o doină cu braţul şi să 'nfrunte Furtuna răscolită de nemeşi, ca stejarii.

Icoana lor e cântec de ape cristaline, Şi 'n fiecare seară de gând şi dimineaţă, Pe-a Veronicăi pânză mântuitoare faţă, Răsare 'n cântec proaspăt de frunză şi de-albine.

N. DAVIDESCU GABRIEL DONNA

Când, în 1910, am pus în critica noastră problema creativităţii moderniste scriind Poezia română de azi, eram departe de ţară şi nu aveam la îndemână decât un număr restrâns de broşuri. In plus, trebuia să vorbesc în numele unui cerc restrâns, al revi­ stei pentru care scriam, aşa încât alegerea figurilor prezentate şi numărul paginilor consacrate lor erau determinate, ca să nu zic impuse, de aceste împrejurări. De atunci, am zăvorit multe, care cer să fie spuse... Adesea, scriind paginile acelea, îmi cântau în minte crâmpeie de poezii ale unor tineri pe care nu-i cunoşteam personal, dar care uneori mă urmăreau obsedant. Printre acestea, era strofa iniţială a unui sonet, care mă uimise atât prin farmecul imaginilor cât şi prin sonoritatea şi concen­ trarea versului. II citisem întâmplător într'un număr din Epoca, dacă nu mă înşel, pe pagina a doua, şi îmi rămăsese strofa sub forma pe care, nefiind nevoie s'o verific, o citez aşa cum mi-a rămas în memorie:

O palide Selene, al sufletului mag, Tăcut ca un Hamlet în manta-i solitară, Ca după colonade antice, astă seară, Tu treci atât de singur prin codrii rari de fag. . . Ar fi uşor să controlez, dar nu exactitatea interesează, ci dăi­ nuirea. De atunci, adeseori am avut gândul rămas nesatisfăcut de a reciti paginele acelea, a căror mireasmă mă urmărea. Zilele trecute, citind preţiosul volum recent al domnului N. Davidescu Din poezia noastră parnasiană, antologie cri­ tică, apărut în editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, am avut satisfacţia să văd, după 41 de poezii din cele 1500 ale lui Mircea Demetriade, interesante ca virtuozităţi tehnice, şase poezii ale lui Gabriel Donna. Şi dintr'odată m'am simţit transpus într'o altă lume. In fiecare dintr'acele poezii, e o vibraţie nouă. Nu la acestea mă voi opri, pentrucă cititorul le are la îndemână. In schimb, deschid un modest volum de versuri recent apărut, în care autorul îşi adună un mănunchi de poezii sub titlul Poeme romantice, sonete uranii şi altele (1942, editura I. Carabaş). Aici am întâlnit acea trinitate de sonete pe care doream să le revăd, ca pe un vechi prieten, şi fac acum încercarea cu cititorul din anul 1942, dacă, încântarea mea tinerească din 1902 rezistă vremii şi criticei.

Am spus toate acestea ca să trezesc nu simpatia, ci opoziţia cititorului. O aderenţă ieftină nu are nicio valoare. Sonetele poartă titlul Palidul Selene. Şi după acestea mai apar-şi alte aspecte lunare: Grotesc la lună, Fantazia clarului de lună etc. La rândul lor, toate acestea sunt încadrate într'un ciudat complex, căci pretutindeni nu e vorba decât de lumile astrale. In sine, poezia cerului înstelat nu reprezintă un aspect nou. Este o cucerire a preromanticei, din care în poezia noastră avem atâtea şi atâtea reflexe. însuşi Eminescu se gândea să-şi intitu­ leze volumul Lumină de lună. Delà el, o dâră nesfârşită de aspecte similare. Tematic, cele trei sonete Palidul Selene s'ar părea că se pierd într'o masă difuză de înstrunări ale barzilor lunei. Dar tocmai în astfel de cazuri originalitatea timbrului propriu are prilej să iasă la iveală. Iată primul sonet:

O, palide Selene, al visurilor mag, Hamlet ce s'exilează în pacea-i princiară, Ca după colonade antice, astă seară, Treci rece, singuratic, prin codrii rari de fag.

Spre noi, nepăsătoarea-ţi privire laşi să cază De veacuri şi de veacuri, iar calma ta paloare Pădurile-adormite le scaldă în splendoare, Sălbaticele lacuri de-alung incendiază. GABRIEL DONNA 159

Paloarea-ţi, însă, 'i ziua banală ce străbate Din trista noastră lume a ta singurătate Şi liniştea superbă a sufletului tău.

Aşa splendoarea voastră, a zeilor nimbare, E facla ce vă arde a gloatei adorare O palide Selene, o palidule zeu. La prima vedere, este ceva supărător în chiar titlul Palidul Selene, care trece asupra tripticului de sonete. Toată lumea ştie că antica Selene este zeiţa lunii. Este aici un prilej de a vedea cum natura cuvintelor condiţionează creaţiunile de artă. Sunt limbi indogermanice în care luna este de genul masculin, împre­ jurare prielnică deci pentru a face din ea simbolul unui zeu. Dar în sfera noastră greco-latină şi slavă, această zeificare masculină nu sta la îndemână. Sentimentul care însufleţeşte poezia aceasta cerea însă ca luna să aibă atributele unui zeu în care poetul întipueşte o parte din propriul său destin. De aici îndrăzneala de a masculiniza numele propriu elin, dându-i nimbul de zeu palid. Cuvântul acesta revine ca o obsesie, variat prin paloare. La 1902, când a apărut sonetul, codul estetic maiorescian predomina. Astăzi, numai câţiva întârziaţi epigoni se mai încleştează în el. Potrivit tablelor maestrului, cuvântul pal era condamnat. In Mortua est, în 70 de versuri, apare de trei ori, la distanţe. Şi totuşi Maiorescu formula rezerva: «abuz de cuvântul pală, care poate n'ar trebui usât de loc ». Dacă, la data apariţiei i s'ar fi prezentat criticului acest sonet, de sigur ar fi subliniat nepotrivirea de gen şi ar fi condamnat repetarea de şase ori a acestui cuvânt în spaţiul restrâns al unui sonet. Dar privind şi aici funcţional întregul, atât alegerea cuvântului cât şi repetarea sunt o necesitate a expresiei. Să observe cineva remarcabila formă închisă a sonetului delà tactul iniţial, o, palide Selene, până la îndoita repetare a ace­ luiaşi vocativ în versul totalizant din final : o palide Selene, o pali­ dule zeu. Privindu-1 în total, sonetul îţi face impresia unui singur cuvânt de categoria acelor exclamaţii în care Rilke vedea esenţa poeziei. Iar imaginile, ritmul, tăietura « liniei de aur » a sonetului, funcţiunea catrenelor diferenţiate de a terţetelor, cât şi întreaga construcţie sunt feţe multiple ale aceleiaşi exclamaţii interiorizate, nuanţată şi adâncită prin multiplele planuri de rezonanţe. S'ar părea straniu primul terţet : paloarea zeului este ziua banală ce străbate din lumea noastră. Dar ca şi într'alte pagini, în cuprinsul viziunii astrale, scriitorul asociază dualistic aspecte pământeşti. Aici, splendoarea cornului de lună, reflex solar, înca­ drează însuşi corpul astrului stins, aşa încât restul apare mai palid luminat, reflex al razelor trimese de pământ. Paralel cu imaginile originale şi cu indicatele calităţi, este în această sonată a lunii o imagine acustică, un acompaniament de ton admirativ al cărui purtător este expresiva repetare a vocalei a, nu numai în douăsprezece din cele patrusprezece rime ale sone­ tului, dar şi în cele mai multe din cuvintele cu un deosebit accent afectiv. Iată de pildă simetrica repetare a vocalei în emistihuri: O palide Selene, al visurilor mag ; iată întreita repetare din versul al doilea: Hamlet, ce se exilează în pacea-iprinciară. După aceasta, variaţia de a neaccentuat şi accentuat, din versul al treilea: Ca după colonade antice astăzi scoasă ; în sfârşit, acel codri rari de fag, care încheie ultimul vers al extremului, dând un relief deosebit rimei mag al primului vers. In cadrul acesta, ies în relief coloane de versuri ţesute numai din a, de pildă penultimul vers: E facla ce va arde a gloatei adorare. Singurul vers care se reliefează în această sonată în a major prin lipsa acestei vocale este versul care încheie primul terţet: Şi liniştea superbă a sufletului tău, contra­ stând, între altele, şi prin adâncirea în esenţa astrului. De sigur autorul ar fi foarte mirat să i se arate aceste con­ strucţii cât şi alte calităţi, care au apărut dintr'o necesitate organică a expresiei, şi aceasta într'o vreme când în literatura noastră de abia se puneau probleme de acest fel. Pe bolta clară a lui Mace- d o n s k y nu intrase în circulaţie şi, în orice caz, are o factură mai simplă, ca să nu mai vorbesc de adâncime, iar factorii de opoziţie, atât de necesari imaginilor acustice, fusese pecetluiţi odată cu Eminescu. Lumina cenuşie, ziua banală, ce se reflectă din lumea noastră în singurătatea lunii, nu era un simplu joc ornamental. Văzut organic, motivul era o anticipare şi devine substanţa celui de al doilea sonet care, la rândul său, este o transiţie cu elemente de contrast spre ultimul sonet, din care citez primul catren: Prietenos, trecutul iar a escaladat Terasa solitară a gândurilor noastre Nălţate-acum de-asupra terestrelor dezastre Ce sufletul alt-dată atât ne-au torturat.

Aerul e sonor de sărutări. « Fantoma voluptăţii » rătăceşte prin crânguri, O simbolică dublă stea sclipeşte în loc. . . Dar cei doi zei: palidul Selene şi poetul rămân în strălucirea lor zadarnică:

De aceea 'n astă seară noi stăm şi povestim Delà un zeu la altul, zei reci, senini şi 'nalţi.

Această înălţare deasupra terestrelor dezastre subt farmecul de lună, nu este nici eminescianul Lună, tu stăpâna mării. . ., nici acel Excelsior al lui Macedonsky, căci poartă un timbru propriu. Semnificaţia sporeşte când priveşti celelalte poezii ale acestei broşuri de 80 de pagini, care cântăresc destul pentru a marca o cucerire a liricei puţin cunoscute din primul deceniu al acestui secol, când creatorii de mai târziu erau în ebuliţia tinereţii şi pornise la cucerirea altor domenii ale poeziei. Scăderi ar fi uşor de relevat. Dar este o operaţie pe care o poate întreprinde oricine. Mai necesar e să faci pipăit plusul adus, comparând pe acest necunoscut poet, care uneori are orizont mitic, cu cei doi contemporani deschizători de căi. Cu o con­ strucţie mai puţin simfonică decât aceea a lui Ş t. Petică, poe­ tul care domină deceniul acesta, Gabriel Donna este mai conturat şi mai concentrat ; iar faţă deluliu Săve seu este uneori mai adânc şi mai unitar. Motivul pornirii de a cuceri depărtările, atât de caracteristic pentru generaţia aceasta şi care la Şt. Petică ia forma suişului tragic din actul al treilea al acelei drame de artist care este Solii păcii, ia la Gabriel Donna forma pornirii de a cuceri tăriile. In generaţia lui, ne-a desvăluit ca nimeni altul farmecul de­ părtărilor instalate. Dacă în literatura franceză a vremii erau aspecte de împletire a astronomiei cu literatura, ele au rămas o variantă a acelor voyages extraordinaires care atrăgeau publicul. Nu cunosc însă un poet al cărui mesaj să fi fost dualitatea înfrăţirii omeneşti cu aspectele astrelor. Cu toate primejdiile pierderii în nebulozitate, acest scrii­ tor şi-a împlinit menirea. Militarul care a devenit inginer hotarnic pentru a face astronomie şi s'a îndeletnicit cu ştiinţa astrelor pen­ trucă aşa îi cerea poetul din el, are de pe acum un loc în litera­ tura noastră; cu atât mai remarcabil, cu cât n'a vânat notorietatea.

D. CARACOSTEA

P. S. Paginele acestea erau corectate pentru tipar, când, în ziua de 14 Martie a. c, întrebând pe d. Al. T. Stamatiad dacă ştie ceva despre scriitorul de care mă ocup aici, îmi aduce un text paginat în chip curios pe probleme şi având titlul Din lite­ ratura cerului, culegere şi text de Gabriel Donna. Aproape tot ce are mai de seamă poezia mondială ca vibra- ţiune în faţa artelor e prezentat aici în textele originale şi în traduceri menite să ne informeze şi care uneori sunt comentate şi integrate în legendele şi miturile astrale. Nu interesează dacă scriitorul s'a servit de una sau mai multe antologii de felul acesta. Comparând cu ceea ce am la îndemână: der Sternhimmel in der Dichtung und Religion der alten Vôlker und des Christen- tunis de Arthur Drews (1923) şi cu Fr. Normann My then der Steme (1925), înclin spre părerea că antologia ro­ mânească este independentă de bibliografia cunoscută mie. Dar nu aceasta interesează, ci preocuparea în sine şi ceva extrem de rar la noi: contactul cu textele originale nu numai romanice, dar şi germanice, gustate în valoarea lor expresivă, chiar şi când traducerea nu e la" înălţime. Citând, de pildă, un frag­ ment din E. Poë, îl însoţeşte de următorul comentar: «Acest pasagiu e din poema Ullalume, poemă atât de eterată, atât de plină de durere amorţită de viziuni, atât de greu de transpus în sunetele altei limbi, încât niciun poet nu s'a încumetat s'o tra­ ducă în versuri, nici chiar Baudelaire. Cei ce o cunosc în ori­ ginal, ne vor ierta că am încercat să traducem infimul fragment de mai sus — atât de palid faţă cu originalul». Desfăcut complet de preocupări practice, poetul Donna a încredinţat cu ani în urmă textul lucrării acesteia poetului Sta- matiade, ca s'o publice.. . Străbătând paginile antologiei acesteia cu caracter informativ, dar în care uneori scriitorul împleteşte sfios şi câte ceva din propriile versuri, îţi zici încă odată şoptit: — Renumele nu vine la cei ce aleargă după el... D. C. TEXTE ŞI DOCUMENTE

ROMÂNIA LA EXPOZIŢIA UNIVERSALĂ DIN 1862 ACŢIUNEA DIPLOMATICĂ A LUI VASILE ALECSANDRI

In vara anului 1862 urma să aibă loc o expoziţie universală la Londra, la care participau toate ţările de pe glob, fiecare între- cându-se în a înfăţişa produsele naţionale, în condiţiuni cât mai prielnice. Guvernul Ţării Româneşti s'a gândit să folosească acest prilej bine venit pentru a cere Comitetului Central din Londra, însăr­ cinat cu organizarea expoziţiei, să i se acorde dreptul de a expune produsele noastre, dar într'un loc special. Prin acest demers se căuta să se înlăture situaţiunea neplăcută în care s'a găsit ţara, cu prilejul altor expoziţiuni universale, ţinute la Londra (1851) şi Paris (1857), când produsele ei au fost « confundate cu acelea ale Imperiului Otoman ». In acest scop, Al. Plagino, Ministrul Afacerilor Externe ad-interim *) al Ţării Româneşti, adresează la 21 August\% Sep­ temvrie 1861 o notă Agentului oficios al României2) la Paris, Vasile Alecsandri, prin care îi comunica intenţiunea guvernului de a participa la Expoziţia Universală delà Londra, în care scop

« a şi instituit o comisie specială cu însărcinarea :— sub direc­ ţiunea Ministerului Finanţelor, — de a aduna şi prepara toate

x) La acea dată, Guvernul Ţârii Româneşti era prezidat de Dimitrie Ghica (Beizadea Mitică), ministru de Externe fiind Apostol Arsachi iar Ministrul Finanţelor, Alexandru Plagino. La acea dată, Arsachi era absent, trimes fiind să reprezinte Guvernul la inaugurarea lucrărilor delà Sulina (3 Septemvrie 1861), de aceea interimatul departamentului era încredinţat lui Al. Plagino (Monitorul Oficial, Nr. 180 din 16 August 1861, p. 717). £) Agentul oficios al Ţării la Paris şi Londra, la acea dată era maiorul lancu Alecsandri. Aflându-se în concediu, el ceruse prelungirea pentru inte­ rese de familie şi fusese înlocuit temporar de fratele său Vasile Alecsandri delà 9 August 1861 (Monitorul Oficial Nr. 178 din 12 August 1861, p. 709). obiectele şi productele industriei agricole spre a se trimete la prezisă expoziţiune »x). In consecinţă îl invita să intervină la Londra « spre a dobândi ca să se rezerve un loc special pentru exibiţiunea diverselor producte, după lista ce vi se alătură ». Totdeodată se punea în vedere Agentului nostru să arate că în trecut România expusese produsele sale împreună cu acelea ale Imperiului Otoman. « De astă dată însă, Guvernul Sublimei Porţi, neadresându-ne nicio comunicaţiune relativă la acest subiect, şi orice iniţiativă de natură în chestiune părând a fi lăsată la liberul nostru arbitru, mi se pare — spunea Al. Plagino — că momentul ar fi oportum ca să reclamăm un loc aparte în clasificaţiunea pro­ ductelor expuse. Către aceasta, considerând că — cel puţin sub raportul comercial —noi formăm un Stat separat, cu totul deosebit de Turcia, şi că comerţul străin se adresă directamente către noi pentru productele ce ne sunt speciale, nu e pentru noi indiferent ca printr'o clasificaţiune separată, să cunoască dânsul locul de unde provin ». Al. Plagino 2) îşi exprima convingerea că dorinţa ţării va fi primită favorabil şi aştepta cu încredere rezultatele « demarşelor » ce urma să întreprindă la Londra Vasile Alecsandri. Peste trei săptămâni — la 25 Septemvrie 1861 —Vasile Alec­ sandri răspundea a) lui Al. Plagino că va sonda mai întâi « tărâmul viitoarelor mele negociaţiuni », adăugând în acelaşi timp părerea sa : « Nu vă voi ascunde, dar, Domnule Ministru, că după infor- maţiunile luate la Paris, misiunea cu care m'a însărcinat Exce­ lenţa Voastră prezintă mari dificultăţi de învins, pentrucă cuprinde o parte politică de o evidenţă prea puţin învălită, care poate să deştepte atenţiunea oamenilor de "Stat ai Angliei ». Alecsandri îşi dădea seama de gingăşia situaţiunii, dat fiind că eram încă un Stat vasal Turciei, care putea oricând interveni în sensul să ne silească a primi să expunem produsele ţării tot sub pavilionul Semi-Lunei ca şi în expoziţiile anterioare. De aceea el arăta toate greutăţile şi piedecile ce se puteau prevedea. Se angaja totuşi să întreprindă demersurile necesare pentru «a pune industria ţării noastre pe aceeaşi linie cu a ţărilor cu totul inde­ pendente ». Cerea totdeodată o listă de obiectele ce Principatele Unite urmau să le expună la Londra. La 5/17 Octomvrie 1861, Ministrul de Externe Apostol Arsachi răspundea *) lui Alecsandri, trimiţându-i lista obiectelor ce urmau

l) Vezi anexa Nr. 1. ^) Ginerile Domnitorului Barbu Ştirbey, după ce ocupă Ministerul Finan­ ţator intri in cariera diplomatică, unde ajunge ministrul ţării la Roma şi Londra. *) Veei anexa II. *) Vezi anexa III. a fi expuse, după care adăuga : « Deşi împărtăşesc cu totul opi- niunea Domniei-Voastre asupra anevoinţelor ce veţi avea a învinge ca să puteţi potoli susceptibilităţile oamenilor de Stat ai Angliei, în ceea ce se atinge de clasificarea separată a productelor noastre, am toată încrederea în patriotismul Domniei-Voastre prea bine cunoscut şi nu mă îndoiesc niciun moment că veţi şti să puneţi în apărarea drepturilor noastre tot zelul ce vă caracterizează, pentru realizarea cererii guvernului nostru ». In fond, toate aceste măguliri şi îndemnuri erau de prisos, căci Alecsandri îşi dădea prea bine seama de însemnătatea inte­ resului ce aveam a ni se îngădui să ne înfăţişăm singuri la expo­ ziţia universală delà Londra, ca Stat de sine stătător, cel puţin în ceea ce priveşte relaţiunile noastre economice. La 8 Octomvrie 1861, Vasile Alecsandri adresa Comitetului Central din Londra o scrisoare 1) în care explica cele de mai sus şi cerea să se păstreze în Palatul Industriei un loc special pentru productele României. Poetul-diplomat arăta cum « Guvernul Inălţimei Sale Principelui Cuza, uzând de liberul său arbitru şi dorind să vază ţara sa luând parte la onoare (sic) cum şi la avan­ tajele Expoziţiei Universale, crede momentul oportun pentru a reclama un loc aparte în clasificarea productelor ce au a fi expuse în 1862». In această cerere, Guvernul Ţării se întemeiază «pe principiul de independenţă administrativă şi comercială de care Principatele Unite s'au bucurat în tot timpul », amintindu-se cu drept cuvânt că ele « formează, sub punctul de vedere comercial, un Stat separat, cu totul deosebit de Turcia şi care a încheiat deja mai multe tractate cu State puternice, precum Austria şi chiar Marea Britanie ». Se adăuga, spre informarea cercurilor londoneze a expoziţiei, că « comerţul străin s'a adresat totdeauna directamente la noi pentru productele ce sunt speciale pămân­ tului nostru ». Noi avem tot interesul să se cunoască produsele ţării la Londra, căci prin aceasta se ajuta la sporirea « relaţiunilor comerciale ale ţării cu Anglia sub punctul de vedere al schim­ bului productelor sale cu acele ale manufacturei angle ». Satisfă- cându-ni-se cererea noastră pe deplin îndreptăţită, se ajutau aceste tendinţe deopotrivă de interesante pentru ambele ţări. La acest demers, atât de îndemânatec făcut de Agentul nostru diplomatic, secretarul Comitetului Central din Londra, F. B. Sandford comunica lui Vasile Alecsandri la 16 Octomvrie 1861 că a) « comisarii Majestăţii Sale vor fi fericiţi de a păstra un loc pentru productele Moldaviei şi ale Valahiei în diviziunea Expo­ ziţiei destinată pentru productele străine ». Totdeodată se făcea

*) Vezi anexa IV. l) Vezi anexa V. cunoscut, şi unele condiţiuni tehnice, în legătură cu expunerea obiectelor şi se cerea desemnarea unui comisar din partea Princi­ patelor, care să facă legătura cu conducerea expoziţiei. In urma dobândirei acestui rezultat, Vasile Alecsandri se gră­ beşte să înştiinţeze guvernul din Bucureşti prin scrisoarea 1) din 19 Octomvrie 1861, precizând că «mulţumită rezultatelor satisfă­ cătoare a demarşelor ce am făcut pe lângă Comitetul Central din Londra, productele industriei româneşti nu vor mai fi con­ fundate, ca pe trecut, cu ale Imperiului Otoman ». Lucrurile fiind acum bine îndrumate şi guvernul dobândind dreptul de a înfăţişa produsele ţării într'un loc special şi deosebit de produsele turceşti, se încep pregătirile necesare în ţară pentru adunarea obiectelor ce urmau a fi expuse la Londra. Prin Decretul Domnesc Nr. 618 din 27 Octomvrie 1861, contrasemnat de Al. Plagino, Ministrul Finanţelor 2), se instituia o comisiune specială însărcinată « cu adunarea şi expedierea obiectelor ce s'ar destina a fi expuse la viitoarea expoziţie delà Londra ». Din această comisiune făceau parte: Nicolae Băleanu3), P. Poenaru 4), Simion Marcovici, E. Winterhalder 6) şi A. Odobescu. In acelaşi timp, P. Poenaru se desemnează ca « comisar permanent din partea Guvernului Principatelor Unite pentru zisa Expozi- ţiune ». Se preciza totdeodată că postul de comisar era onorific, plătindu-se numai « cheltuielile voiagiului şi ale întreţinerii sale la Londra ». Interesant de adăugat amănuntul că pentru chel­ tuielile necesare acestei lucrări, se punea la dispoziţia Ministerului de Finanţe, deocamdată, suma de 3.150 de lei. De îndată ce comisiunea este constituită, îşi începe activitatea cu tot zelul, membrii ei adunându-se «în casele d-lui Nicolae Băleanu în toate zilele ». Prin încunoştiinţări publicate în Moni­ torul Oficial şi în ziarele timpului se înştiinţează producătorii din ţară să trimeată până la 1 Ianuarie 1862 obiectele lor, ce urmau a fi expediate apoi până la 1 Februarie 1862 la Londra.

*) Vezi anexa VI. 2) Monitorul Oficial Nr. 241 din 2 Noemvrie 1861, p. 961. 3) Fost Ministru de Finanţe sub Căimăcămia lui Alexandru D. Ghica (Iulie-August, 1856), apoi deputat de Dâmboviţa în Adunarea Electivă a Valahiei. *) 1799—1875, profesor şi scriitor român, cu studii în străinătate. A redac­ tat legiuirea instrucţiunii publice sub Regulamentul Organic; director al Cole­ giului Sf. Sava, deputat în Adunarea Obştească (1841), membru în Consiliul de Stat (1864), membru al Academiei Române (1870). e) 1808—1889, ziarist şi scriitor, venit din Austria prin 1829 şi romanizat. A luat parte la revoluţia din 1848; împreună cu C. A. Rosetti înfiinţează o tipografie şi o librărie în Bucureşti. A publicat numeroase articole în « Pruncul Român » şi « Românul ». A fost director în Ministerul de Finanţe şi cel dintâi director al Cassei de Depuneri la 1864. Produsele trimese trebuiau să fie numai naţionale, şi să nu repre­ zinte volume sau cantităţi mari căci spaţiul rezervat Ţării era mărginit. Este interesant de subliniat chipul cum îşi încheia comisiunea apelul ei către producătorii Ţării : « Comisiunea speră ca toţi industrialii apreciind marea însemnătate a Expoziţiunii şi mai cu seamă folosul ce va rezulta dintr'însa pentru progresul industriei şi pentru viitorul naţiunii române, care pentru întâia oară* figu­ rează independentă la o Expoziţie universală, se vor grăbi a răs­ punde la acest apel » 1). In acelaşi spirit se adresează şi Ministrul de Finanţe AL Pla- gino către prefecţii din judeţe, îndemn ându-i să-şi dea toată osteneala pentru a se aduna produsele cele mai caracteristice fiecărei regiuni, şi pentru ca ţara să se înfăţişeze în cele mai bune condiţiuni. In vreme ce în ţară se desfăşurau toate aceste pregătiri, în ve­ derea trimiterii produselor naţionale la expoziţia din Londra, se producea însă o schimbare de natură a zădărnici toate silinţele noastre de a ne înfăţişa singuri, ca Stat de sine stătător, în faţa lumii economice universale. îndată ce Vasile Alecsandri luase cunoştinţă de încuviinţarea ce ni se dase de a se expune produsele ţării « într'un loc special », pe temeiul celor ce i se comunicase din ţară, el aducea la 26 De­ cemvrie 1861 la cunoştinţa comisarilor expoziţiei2), ce producte vom expune şi ce spaţii vom ocupa. Drept răspuns la această comunicare, Alecsandri primeşte delà Sandford o înştiinţare cu totul surprinzătoare. Intr'adevăr, prin scrisoarea acestuia 3, din 7 Ianuarie 1862, Agentul Ţării era invitat să se înţeleagă « cu Ambasadorul Turciei, ce rezida la Londra, în privinţa locului destinat în Palatul Expoziţiunii pentru pro­ ductele ce vor proveni din Principatele Unite ». Se adăuga apoi şi următoarea precizare : « S'a decis ca toate obiectele ce vor pro­ veni din Turcia, din Egipt, din Tunis şi din Principate să fie aşezate într'o singură grupă şi aranjamentul general al acestei părţi al Expoziţiuiii să fie fixat, într'o înţelegere comună, de către comisarii numiţi din partea acestor diferite ţări. Ambasadorului turc i s'au dat informaţiuni despre întinderea spaţiului ce s'a fost destinat compatrioţilor d-voastră ». In faţa unei schimbări atât de neaşteptate, Vasile Alecsandri nu se sfieste, în răspunsul ce da lui Sandford4) la 10 Ianuarie 1862, de a arăta impresia neplăcută ce avusese văzând noua hotă-

') Monitorul Oficial Nr. 241 din 2 Noemvrie 1861, p. 963. 2) Vezi anexa VII. *) Vezi anexa VIII. 4) Vezi anexa IX. rire ce se luase la Londra: «Noua determinare luată de onorabilul Comitet din Londra,' în privinţa produselor Ţării mele, mi s'a părut cu totul contrară aceleia ce dictase scrisoarea d-voastră din 16 Octomvrie 1861 şi mă tem foarte că ea va produce o impre- siune dureroasă în Principatele Unite ». In mod abil, Agentul Ţării arăta atitudinea contradictorie, Ia aşa scurt interval de timp, ce se luase în ceea ce ne privea, punând astfel pe comisarii englezi într'o situaţiune destul de neplăcută. De aceea Sandford se grăbeşte să dea lui Alecsandri explica- ţiuni mai amănunţite asupra celor întâmplate 1), pentru a se justi­ fica în ceea ce priveşte schimbarea de atitudine între 16 Octom­ vrie 1861 şi 7 Ianuarie 1862, Când se îngăduise Principatelor Unite dreptul de a expune direct produsele sale « se părea evident că Imperiul Otoman nu ar reprezenta la expoziţie; acesta e motivul pentru care fiecare din provinciile lui fură admise a figura aci, individualmente. Principatele Unite se aflau dar în acest CJZ». In urmă, Ambasadorul Turciei comunicase la Londra că «Gu­ vernul Sultanului dorea foarte mult a face o exibiţiune comună a productelor a tot Imperiul ». De aceea « toate locurile ce fuseseră mai întâi afectate pentru diversele provincii fură, dar, reunite într'un singur grup ». In consecinţă, comisarii din provinciile ce depindeau de Poartă urmau să ia contact cu Ambasadorul Turciei la Londra, « spre a determina, după un comun acord, ce poziţiune ar fi a ocupa fiecare dintr'însele în grupa comună ». Prin urmare, comisarii expoziţiei din Londra se puneau la adăpostul intervenţiunii diplomatice făcută de Poartă, spre a explica schimbarea de atitudine între cele două date amintite. Vasile Alecsandri, aducând la cunoştinţa guvernului din Bucureşti cuprinsul notei primite la 7 Ianuarie 1862, prin care nu ni se mai încuviinţa de a expune singuri, observa 2): « Cuprinderea acestui răspuns mi-a pricinuit o mare mâhnire, căci se vede că provine delà o hotărîre luată acum de curând de către suszisul comitet, sub influenţa unui simţământ mai mult ostil decât binevoitor pentru drepturile politice ale Românilor ». Neştiind care putea fi hotărîrea Guvernului din Bucureşti faţă de noua situaţiune creată ţării, « în privinţa noilor condiţiuni impuse exibiţiunii productelor noastre », s'a abţinut de a reclama în contra acestor condiţiuni, socotind că ar intra mai mult în atri- buţiunile comisarului permanent de a mai continua să se ocupe cu această chestiune, rolul Agenţiei fiind oarecum terminat. La primirea acestei veşti, pe cât de neaşteptată, pe atât de neplăcută, Apostol Arsachi, Ministrul de Externe al Ţării Româ-

l) Vezi anexa X. *) Vezi anexa XI. neşti, după ce se pune de acord şi cu colegul său din Moldova x) în această privinţă, comunică lui Vasile Alecsandri hotărîrea luată de Guvernul Ţării de a se renunţa la ideea de a mai trimete pro­ dusele noastre la Londra. 2). Arsachi împărtăşea întru totul mirarea lui Vasile Alecsandri « în privinţa refuzului foarte neaşteptat de a acorda un loc special produselor noastre », cu atât mai mult cu cât noi şi făcuserăm preparativele noastre în consecinţă, faţă de « primirea favorabilă ce s'a făcut delà început modestei noastre cereri ». « Sunt cu atât mai surprins — adăuga Arsachi — de această nouă şi foarte târzie luată deciziune, cu cât formulând cererea în chestiune, acest Minister, fără a pune înainte niciun motiv politic, se mărginise excluziv a reclama, cu drept cuvânt, inde­ pendenţa comercială în Principatele Unite ». In acetstă ordine de idei, Ministrul de Extene al Ţării Româ­ neşti învedera interesul ce puteau avea cercurile comerciale străine de a ne cunoaşte « diferenţele comerciale ce ne despart, atât de mult de Turcia», fără ca prin aceasta să se pună vreo chestiune politică în ceea ce priveşte raporturile noastre cu Puterea Suzerană. Pe de altă parte, cum Principatele Unite n'au fost niciodată asimilate cu provinciile ce fac parte din Imperiul Otoman, « nu putem subscrie tocmai acum la nişte condiţiuni, care ar părea că nu au alt rezultat decât a favoriza o asemenea confaziune ». Pentru aceste consideraţiuni — încheia Arsachi — Guvernul Ţării neputându-se opune «unor influenţe prea înalte, ca să ne fie posibil a le combate cu speranţa de succes », are o singură atitudine de luat : « în interesul drepturilor noastre de independenţă comercială, ce ţinem mai presus de toate a apăra şi anume, de a renunţa la a mai expune produsele Principatelor la Londra ». O asemenea hotărîre se putea schimba numai în cazul când şi Comitetul Cen­ tral revenea asupra ultimei hotărîri, de a ne obliga să ne înfăţişăm produsele în pavilionul Imperiului Otoman. ţ Hotărîrea Comitetului delà Londra rămânând neschimbată, de sigur în urma stăruinţelor Porţii, Principatele Unite n'au figurat între Statele participante la Expoziţia Universală delà Londra. Acest episod, din apropiata noastră istorie politică şi economică, merită a fi reamintit.

VICTOR SLĂVESCU

*) Vezi anexa XII. a) Vezi anexa XIII. ANEXE1)

I

Nota Ministrului Afacerilor Externe din Bucureşti, din 21 August I2 Septemvrie către Vasile Alecsandri, Agentul Oficios al României la Paris

Domnule Agent,

Guvernul Inălţimei Sale, cu ocaziunea Expoziţiunei Universale ce se prepară la Londra, a instituit o comisiune specială cu însărcinarea, — sub direcţiunea Ministaruiui Finanţelor, -— de a aduna şi prepara toate obiectele şi productele industriei agricole, spre a se trimete la prezisă expoziţiune. Sunteţi, prin urmare, rugat, Domnule Agent, ca să vă puneţi în raport cu Comitetul Central spre a dobândi ca să se rezerve un loc special pentru exibiţiunea diverselor producte, după lista ce vi se alătură. La precedentele expoziţiuni delà Paris şi Londra, productele noastre fură confundate, precum ştiţi, cu acele ale Imperiului Otoman. De astă dată însă, Guvernul Sublimei Porţi, neadresându-ne nici o comunicaţiune relativă la acest obiect, şi orice iniţiativă de natura în chestiune părând a fi lăsată la liberul nostru arbitru, mi se pare că mcmentul ar fi oportun ca să reclamăm un loc aparte în clasificaţiunea productelor expuse. Către aceasta considerând că, — cel puţin sub raportul comercial, — noi formăm un stat separat, cu totul osebit de Turcia, şi că comerţul străin se adresă (sic) directamente către noi pentru productele ce ne sunt speciale, nu e pentru noi indiferent că prin- tr'o clasificaţiune separată, să cunoască dânsul locul de unde provin. Nu presupun că această cerere ar putea să întâmpine dificultăţi prea se­ rioase şi pentru că sunteţi chemaţi şi dvoastră, Domnul Agent, ca să spri­ jiniţi această chestiune pe lângă Domnii Membri ai Comitetului din Londra, am convingerea că va primi favorabil cererea noastră de inscripţiune pentru exibiţiunea produselor noastre. Aşteptând plăcerea de a fi fixat într'un mod precis asupra rezultatului demarşelor d-voastră în acest sens, profit de această ocaziune spre a vă reînnoi asiguranţa înaltei mele consideraţiuni.

Plagino Ministru ad-Interim la Afacerile Străine

*) Toată această corespondenţă se află publicată în Monitorul Oficial Nr. 13 din 17 Ianuarie 1861, p. 49-50, şi în Monitorul Oficial Nr. 14 din 18 Ianua­ rie 1861, p. 53-54- II

Scrisoarea lui Vasile Alecsandri, Agentul Oficios al României la Paris, din 23 Septemvrie 1861, către Ministrul Afacerilor Străine din Bucureşti

Domnule Ministru,

Mai înainte de a merge la Londra ca să pui în lucrare instrucţiunile cu­ prinse în depeşa Excelenţei Voastre din 2 Septemvrie, Nr. 1981, relativ la locul special ce Principatele Unite sunt în drept de a reclama la Expoziţia Universală pentru diversele lor producte, am crezut că mai înainte ar trebui să sondez tărâmul viitoarelor negociaţiuni, spre a mă asigura despre natura dispoziţiunilor Comitetului Central, în privinţa noastră. Nu vă voi ascunde dar, Domnule Ministru, că după informaţiunile luate la Paris, misiunea cu care m'a însărcinat Excelenţa Voastră prezintă mari dificultăţi de învins, pentru că cuprinde o parte politică de o evidenţă prea puţin învălită care poate să deştepte atenţiunea oamenilor de stat ai Angliei. Ori cum ar fi, nu mă sfiesc câtuşi de puţin a deschide negociaţiuni care au de scop a pune industria ţării noastre în aceeaşi linie cu a ţărilor cu totul independente; dar, ca să pot începe lupta cu oarecare speranţe de succes, este de neapărat ca să mă prezint înaintea Comitetului Central al Expoziţiunei înarmat cu toate piesile trebuincioase. Piesa însă cea mai importantă este tocmai aceea ce-mi lipseşte, adică lista de obiecte ce Principatele contes (sic) a trimite la Palatul Industriei. Viu dar a vă ruga, Domnule Ministru, ca să binevoiţi a da ordine să se facă acea listă cât mai pe pripă spre a mi se putea trimete cu cel mai aproape curier şi profit, într'acelaş timp de această ocaziune, spre a ruga pe Excelenţa Voastră ca să primiţi asigurarea prea înaltei consideraţiuni.

Vasile Alecsandri Girantul Agenţiei Principatelor Unite la Paris.

III

Nota Ministrului Afacerilor Străine din Bucureşti cu data din 5I17 Octomvrie 1861, către Vasile Alecsandri, Agentul Oficios al Principatelor-Unite la Paris.

Domnule Agent,

Am primit cele două scrisori ce aţi binevoit a-mi scrie la 25 Septemvrie, una relativă la paşapoartele perimate sau pierdute ale unora din compatrioţii noştri ce se află la Paris, cealaltă având de obiect dobândirea listei productelor pământului şi a industriei noastre destinate a figura la viitoarea expoziţiune din Londra. Domnule Agent, deşi împărtăşesc cu totul opiniunea dvoastră asupra anevoinţelor ce veţi avea a învinge ca să puteţi potoli susceptibilităţile oame­ nilor de stat ai Angliei, în ceeace se atinge de clasificarea separată a produc­ telor noastre, am toată încrederea în patriotismul D-voastre, prea bine cuno­ scut, şi nu mă îndoiesc niciun moment că veţi şti să puneţi în apărarea drep­ turilor noastre tot zelul ce vă caracterizează pentru realizarea cererii Guver- nului nostru; şi cu această speranţă, vă transmit, după dorinţa ce aţi mani­ festat, alăturata listă de diferitele noastre producte, spre a vă putea servi cu dânsa pe lângă Comitetul Central sau la Londra sau la Paris. Primiţi, etc. A. Arsaki Ministrul Afacerilor Străine

IV

Scrisoarea adresată la 8 Octomvrie z86i de către Vasile Alecsandri, Agentul Principatelor, către membrii Comitetului Central din Londra.

Domnilor, Guvernul Principatelor-Unite din Moldavia şi Valahia, instituind acum, cu ocaziunea Expoziţiunii Universale ce se prepară la Londra, o Comisiune însărcinată ca să facă o alegere de producte a industriei agricole spre a-le trimete la zisa expoziţiune, a invitat pe subsemnatul Agent Oficios al I. S. Principele Cuza la Paris, de a se pune în raport cu Onor. Comitet din Londra, spre a dobândi ca să i-se păstreze în Palatul Industriei un loc special pentru productele României. Subsemnatul are onoare a supune justei aprecieri a Domnilor Membri ai Comitetului, consideraţiunile ce a dictat Guvernul(ui) său demarşa ce face obiectul acestei scrisori şi îi place a spera că această cerere va fi primită favorabil. La precedentele expoziţiuni din Londra şi Paris, productele noastre fură confundate cu ale Turciei. Astă dată Guvernul Sublimei Porţi neadresând Guvernului Principatelor Unite nicio comunicaţiune relativă la acest obiect i-a lăsat o iniţiativă care este, către acestea, conform cu poziţiunea excepţio­ nală ce a creat Principatelor, Tratatul din Paris. Prin urmare, Guvernul I. S. Principelui Cuza, uzând de liberul său arbitru şi dorind să vază ţara sa luând parte la onoarele (sic) cum şi la avantajele Expoziţiunii Universale, crede momentul oportun pentru a reclama un loc aparte în clasificaţiunea productelor ce au a fi expuse în 1862, şi spre a-1 dobândi, se întemeiază pe principiul de independenţă administrativă şi comer­ cială de care Principatele Unite s'au bucurat în tot timpul. Principatele formează, sub punctul de vedere comercial un stat separat, cu totul deosebit de Turcia, şi care a încheiat deja mai multe tractate cu state puternice, precum Austria şi chiar Marea Britanie, şi comerţul străin s'a adresat totdeauna directamente la noi pentru productele ce sunt speciale pământului nostru. Este dar de o mare necesitate ca printr'o clasificaţiune separată să se constate locul de unde provin aceste producte ce ia din zi în zi o mai mare desvoltare şi care contribuesc atât de mult la îmbelşugarea ţărilor lipsite de resursele industriei agricole. La aceste consideraţiuni, subsemnatul se grăbeşte a adăuga că tendinţele Guvernului Principatelor Unite au de scop a întinde pe cât se va putea mai mult relaţiunile comerciale ale Ţării cu Anglia sub punctul de vedere al schim- bjriui productelor sale cu ale manufacturii angle (sic) şi că din partea Ono­ rabilului Comitet din Londra ar fi un mediu eficace de a încuraja aceste ten­ dinţe aderând fără dificultate la cererea ce subsemnatul are onoare a-i adresa în numele Guvernului său. In speranţa unui răspuns favorabil, pe care subsemnatul îşi va face o dato­ rie de a-1 comunica pe dată la Bucureşti, roagă pe Domnii onorabili Membri ai Comitetului Central de a primi, etc. V. Alecsandri Agentul Oficios al Principatelor Unite V.

Răspunsul din 16 Octomvrie 1S61 al Domnului F. B. Sandford, Secretarul Comitetului Central din Londra.

Domnul meu,

Sunt însărcinat a vă da răspuns de primirea scrisorii Dvoastră din 8 ale acestei luni şi a vă informa că comisarii Majestăţii Sale vor fi fericiţi de a păstra un loc pentru productele Moldaviei şi ale Valahiei din diviziunea Expoziţiunii destinată pentru productele străine. Ei ar fi asemenea mulţumiţi de a putea fi, cât se va putea mai curând, informaţi despre natura obiectelor ce se vor trimete la Expoziţie, despre întinderea spaţiului xe va trebui a li se destina, cum şi despre numele comi­ sarilor care s'ar desena de Guvernul ambelor Principate pentru a sprijini interesul ce prezintă aceste obiecte. Alăturatele documente vă vor da toate desluşirile necesare asupra condi- ţiunilor după care se va face această expoziţiune; iar în cazul când s'ar mai lua în urmă de către comisarii Majestăţii Sale alte dispoziţiuni asupra acestui subiect, se va da comunicaţiune ori la Londra sau la Bucureşti, comisarul Guvernului ce s'ar numi în vreuna din aceste oraşe în calitate de corespon­ dent al Comisiunii.

Am onoare a mă numi, etc., etc., (ss) F. B. Sandford Secretar

VI

Scrisoarea lui Vasile Alecsandri, Agentul Oficios al României la Paris, cu data de 19 Octomvrie 1861, către Ministrul Afacerilor Străine.

Domnule Ministru,

Am onoare a anunţa Excelenţii Voastre completul succes al misiunii mele la Londra, în privinţa locului special ce Guvernul Inălţimei Sale Prin­ cipelui Domnitor m'a însărcinat a dobândi la Expoziţiunea Universală, în favorul productelor Principatelor Unite. Mulţumită rezultatelor satisfăcătoare a demarşelor ce am făcut pe lângă Comitetul Central din Londra, produc­ tele industriei româneşti nu vor mai fi confundate, ca pe trecut, cu ale Impe­ riului Otoman. Excelenţa Voastră se va convinge despre aceasta din cuprinderea răspun­ sului în scris ce am dobândit la a mea cerere, pe care răspuns mă grăbesc a-1 transmite în copie dimpreună cu mai multe deciziuni ale Comitetului Central, privitoare la condiţiunile de admisiune în Palatul Industriei a obiec­ telor destinat a fi expuse într'ânsul. Excelenţa Voastră luând cunoştinţă de aceste diverse documente va com­ pleta măsurile deja luate la Bucureşti, spre a le conforma cu sus zisele con- diţiuni fi va bine voi a le comunica colegilor săi din Moldova, spr« a evit» •ric» cauză de întfirzier» în expedierea productelor.

Am «noarea a fi etc., etc. Vaaile Alecsandri Girantul Agenţiei VII Scrisoarea Agenţiei Române din Paris din 26 Decemvrie 1861, adresată Comi­ tetului Central din Londra.

Domnilor, Am onoare de a vă trimete copie după depeşa oficială ce am primit acum delà Excelenţa Sa Domnul Ministru al Afacerilor Străine din România, în privinţa naturii productelor din Principatele Unite şi a spaţiului ce ele ar putea să ocupe la viitoarea Expoziţiune din Londra. îndeplinind această datorie, vă rog Domnilor, ca deodată cu mulţumirile ce vă adresez din partea Guvernului meu pentru preţioasa pregătire cu care aţi întâmpinat a sa cerere, să primiţi, etc. Vasile Alecsandri Agentul Oficios al Principatelor Unite la Paris.

VIII

Răspunsul din y Ianuarie 1862 al Comitetului Central al Expoziţiunii din Londra, la scrisoarea Agentului din 26 Decemvrie 1861.

Sunt însărcinat din partea comisarilor Majestăţii Sale a vă răspunde de primirea scrisorii Domniei Voastre delà 26 Decemvrie expirat şi a vă ruga să aveţi bunătate a vă înţelege cu Ambasadorul Turciei, ce rezide la London, în privinţa locului destinat în Palatul Expoziţiunii pentru productele ce se vor trimite din Principatele Unite. S'a decis ca toate obiectele ce vor proveni din Turcia, din Egipt, din Tunis şi din Principate, să fie aşezate într'o singură grupă, şi aranjamentul general al acestei părţi a Expoziţiunii să fie fixat, într'o înţelegere comună, de către comisarii numiţi din partea acestor diferite ţări. Ambasadorului Turc i s'a dat informaţiuni despre întinderea spaţiului ce s'a fost destinat compatrioţilor dvoastră.

Am onoare etc. F. B. Sandford

IX

Răspunsul Agenţiei la scrisoarea precedentă adresat la data din 10 Ianuarie 1862 Domnului Sandford, secretarul Comisiunii pentru Expoziţiunea Universală din Londra.

Domnule,

Am onoare a vă informa că am comunicat Guvernului meu cuprinderea răspunsului Domniei Voastre din 7 Ianuarie. Noua determinare luată de Onorabilul Comitet Central din Londra, în privinţa productelor ţării mele, mi s'a părut cu totul contrarie aceleia ce dic­ tase scrisoarea Domniei Voastre din 16 Octomvrie 1861 şi mă tem foarte că ea va produce o impresiune dureroasă în Principatele-Unite.

Primiţi etc. Vasile Alecsandri Girantul Agenţiei X

Scrisoarea din 14 Ianuarie 1862 adresată Agenţiei Române la Paris de Domnul F. B, Sandford, secretarul Comitetului Central al Expoziţiunii din Londra.

Domnul meu, Sunt însărcinat de către Comisarii Majestăţii Sale .a vă răspunde de pri­ mirea scrisorii Dvoastră din 10 ale curentei, de a vă informa că la data scri­ sorii mele din 16 Octomvrie trecut, se părea evident, că Imperiul Otoman nu ar reprezenta la această Expoziţie; acesta e motivul pentru care fiecare din Provinciile ei fu admisă a figura aici individualmente. Principatele Unite se aflau dar în acest caz. Cu toate acestea, după trecerea de oarecare timp,- Ambasadorul Turciei dete aviz Comisarului Majestăţii Sale că Guvernului Sultanului dorea foarte mult a face o exibiţiune comună a productelor a tot Imperiului. Locurile ce fuseseră mai înainte afectate pentru diversele provincii fură, dar, reunite într'un singur grup ; prin urmare se invitară diverşii comisari numiţi de supra- zisele provincii de a se înţelege cu Ambasadorul Turciei la Londra, spre a determina, după un comun acord, ce poziţiune ar fi a ocupa fiecare dintr'ân- sele în grupa comună.

Am onoarea a fi Domnul meu, etc. F. B. Sandford Secretar.

XI

Depeşa din 10 Ianuarie 1862 a Domnului Agent Oficios al României la Paris către Ministrul de Externe din Bucureşti.

Domnule Ministru, Am onoare a vă comunica în copie cuprinderea scrisorii ce primii acum delà Comitetul Central al Expoziţiei din Londra spre răspuns la scrisoarea ce le-am adresat acum în urmă, în privinţa dimensiunilor spaţiului cerut pentru totalitatea productelor noastre în Palatul Industriei. Cuprinderea acestui răspuns mi-a pricinuit o mare mâhnire, căci se vede că provine delà o hotărîre luată acum de curând, de către zisul Comitet sub influenţa unui simţământ mai mult ostil decât binevoitor pentru drepturile politice ale Românilor. Nevoind prejudeca deciziunea ce Guvernul nostru va socoti de cuviinţă a lua în privinţa noilor condiţiuni impuse exibiţiunii produselor noastre, am socotit mai bine să mă abţin de a reclama în contra acestor condiţiuni; mai cu seamă că un pas de felul acestuia, de s'ar găsi de trebuinţă la Bucureşti, ar intra mai bine în atribuţiunile Comisarului permanent al Principatelor Unite. Acţiunea Agenţiei Române în chestiunea expoziţiei ar trebui să înceteze din ziua chiar a numirii Domnului Poenaru în calitate de Comisar. Prin urmare acest din urmă este în drept a urmări deacum înainte noile negocieri ce ar fi a se mai cere la Londra, şi în această privinţă, vă voi fi foarte îndatorat, Domnule Ministru, dacă aţi binevoi a-mi cruţa neplăcerile şi ostenelile unui rol ce n'aş mai putea primi fără a călca atribuţiunile ce sunt, după drept, ale Domnului Poenaru. Deci, spre a înlesni Comisarului nostru opul ce este chemat a conduce la bun rezultat, şi spre a apăra totdeodată pe agenţie de orice răspundere, la caz când deciziunea din Londra ar da ocaziune la desbateri din Cameră, nu pot face mai bine decât a pune sub ochii Excelenţii Voastre corespondenţa preurmată între Comitetul Central şi Agenţie. Bine voiţi a primi, Domnule Ministru, etc. Vasile Alecsandri.

XII

Depeşă telegrafică din 9/21 Ianuarie 1862, Nr. 63, trimesă din partea Mini­ strului Afacerilor Străine din Bucureşti către Ministrul al Afacerilor Străine din Iaşi.

D. Alecsandri, Agentul nostru la Paris, ne-a comunicat acum refuzul Comitetului Central din Londra, de a ne acorda un loc special pentru exi- biţiunea productelor noastre, alegând că, după înţelegerea luată cu Ambasa­ dorul înaltei Porţi din Londra, productele noastre vor fi confundate cu cele­ lalte producte ale Imperiului Otoman. Această deciziune neaşteptată, neputând proveni decât din înalta influenţă ce ar fi dificil a combate, nu ne mai rămâne, după a mea părere, decât a re­ nunţa la proiectul nostru, fiindcă primind condiţiuniîe ce ni sunt făcute, am semăna prin aceasta că suntem cu nepăsare pentru drepturile noastre de independenţă, pe care ţinem din contra mai presus de toate a apăra. Către acestea, fiţi buni şi înfăţişaţi prezenta noastră notă Inălţimei Sale.

A. Arsaki Ministrul Afacerilor Străine.

XIII

Nota Ministrului din Afară către Agentul Ofùios al României la Paris, trimisă la nJ23 Ianuarie 1862.

Domnule Agent, Am primit depeşa din 10 ale curentei, prin care îmi comunicaţi răspunsul ce vi s'a adresat de către Comitetul Central din Londra. împărtăşesc mirarea Domniei Voastre, în privinţa refuzului foarte neaş­ teptat de a acorda un loc special productelor noastre; primirea favorabilă ce s'a făcut delà început modtstei noastre cereri nu ne iei ta nici de cum a prevede această schimbare; prin urmare, făcuserăm preparativele noastre în consecinţă. Sunt cu atâta mai surprins de această nouă şi foarte târzie luată deci­ ziune, cu cât, formulând cererea în chestiune, acest Minister, fără a pune înainte niciun motiv politic, se mărginise exclusiv a reclama cu drept cuvânt, independenţa comercială a Principatelor Unite. Către acestea, avantaje reciproce rezultau din'dispoziţiunea cerută de noi şi mi se părea, atât mie cât şi colegilor mei, că nu era un ce îndeplinit dacă comerţul străin, care ar putea să aibă a se adresa deadreptul la noi pentru diversele producte ce ne sunt speciale, să cunoască cu asigurare locul de unde ies, printr'o clasificaţiune distinctă, care ar corespunde cu diferenţele comer- •isle ce ne despart într'un mod pozitiv de Turcia, mai cu seamă că prin acea­ sta, raporturile noastre politice cu puterea suverană nu erau nici de cum pute în chsitiune. îmi pare rău că Onorabilul Comitet Central nu s'a pătruns îndestul de valoarea acestor motive pentru a persista în prima sa deciziune. Principatele Unite nefiind niciodată asimilate provinciilor ce fac parte integrantă a Imperiului Otoman, nu putem subscrie tocmai acum la nişte condiţiuni care ar părea că nu au alt rezultat decât a favoriza o asemenea ccnfuziune. Fiindcă, pe de altă parte, deciziunea ce vi se opune acum provine negreşit din influenţe prea înalte, ca să ne fie posibil a le combate cu speranţă de suc­ ces, singurul partid (sic) ce ne rămâne a lua, în interesul drepturilor noastre de independenţă comercială ce ţinem mai presus de toate a apăra, este a re­ nunţa la trimeterea proectată. Stăruim dar în această hotărîre, afară numai dacă Comitetul Central, luminat astăzi mai bine, nu ar voi a-şi retrage însuşi refuzul său şi sper că Domnia Voastră veţi face demersuri într'acest sens. Bine voiţi Domnule Agent a face cunoscut această determinaţiune Dom­ nilor Membri ai Comitetului Central adresându-Ie copie după prezenta depeşă.

Primiţi, etc. A. Arsaki Ministrul Afacerilor Străine.

XIV

Depeşa din 12(24 Ianuarie 1862 a Ministrului Afacerilor Străine din Bucureşti către Agentul Oficios delà Paris.

Primesc chiar în acest moment noua Domniei Voastre depeşă cu data din 16, precum şi scrisoarea Comitetului Central din Londra. Cuprinderea lor nu poate modifica întru nimic rezoluţiunea exprimată în precedenta mea depeşă din 11 Ianuarie. Veţi binevoi dar a vă referi la dânsa spre a lucra în consecinţă. Primiţi, etc. A. Arsaki Ministrul Afacerilor Străine

XV

Depeşă telegrafică delà Iaşi din 12/24 Ianuarie 1862 către Ministrul Afacerilor Străine din Bucureşti.

înălţimea Sa însuşi prevăzuse că afacerea Expoziţiunii produselor României o să aibă poate rezultatul ce-mi anunţaţi prin depeşa Domniei Voastre Nr. 63, precum o prezisese asemenea şi Domnului Plagino pe când se afla la Iaşi. Viu dar a vă informa că împărtăşesc cu totul opiniunea Domniei Voastre întru aceasta, adică renunţ şi eu de a se mai trimete productele noastre la Londra. Leon Ghica Ministrul Afacerilor Străine COMENTARII CRITICE

ILARIE CHENDI —ZIARISTUL ŞI OMUL POLITIC

II

întâiul contact direct al lui Ilarie Chendi cu evenimentele şi cu personalităţile politice ale Transilvaniei se realizează la Sibiu în primăvara anului 1892, cu prilejul răsunătoarei conferinţe naţionale în care, la stăruinţa entuziastului Eugen Brote, s'a hotărît trimiterea la Viena a celebrului Memorand protestatar. Se adunaseră atunci în cetatea lui Şaguna exponenţii cei mai viguroşi ai aspiraţiilor noastre naţionale, luptătorii şi animatorii tuturor regiunilor transilvane şi bănăţene. Delà Turda, intransigent şi demn, venise Dr. loan Raţiu, promotorul şi susţinătorul neclintit al politicei de pasivitate, de refuz adică al oricărei conlucrări cu parlamentul din Buda-Pesta — politică proclamată, cii ajutorul lui Visarion Roman, în con­ ferinţa din 1869 ca un protest împotriva dualismului austro- ungar. Cei douăzeci şi trei de ani trecuţi delà proclamarea politicei pasiviste, deşi nu stingheriseră prin nimic aplicarea dualismului şi nu izbutiseră să constrângă guvernul maghiar la revizuirea concepţiilor sale politice, nu l-au putut determina totuşi să accepte abandonarea acestei politici. La 1892, întocmai ca şi la 1869, Dr. loan Raţiu credea cu aceeaşi tărie în eficacitatea politicei pasiviste. Din nord coborîse Leul delà Siseşti, Vasile Lucaci, oratorul emoţionant al marilor întruniri de popor, dârzul şi loialul George Pop de Băseşti, un nobil de frumoasă spiţă românească, iscusitul Iuliu Coroianu, neobositul Patrichie Barbu delà Reghin, şi, alături de dânşii, tinerii Teodor Mihali şi Gavril Tripon. Din părţile arădane sosise Dacul delà Chişinău, îndărătnicul Veliciu, tribunul meleagurilor ungurene, urmat de harnicul N. Oncu, iar din Banat urcase marele senior Alexandru Mocioni, adversar categoric al acţiunii memorandiste, pe care o găsea neoportună. Alţi fruntaşi veniseră apoi delà Braşov, în frunte cu Aurel Mureşianu, directorul Gazetei Transilvaniei, delà Blaj, de pe Târnave, de pe Mureş şi de pe Olt, fără a uita Arieşul de unde se avântase însufleţitul Âmos Frâncu. Sibiul îşi dăduse şi el contribuţia sa remarcabilă: Eugen Brote, Septimiu Albini, Nicoîae Cristea, Dumitru Comşa, Dionisie P. Barcianu. Ultimii doi erau profesori de seamă la « Seminarul Andreian » unde Ilarie Chendi, fiu, nepot şi strănepot de preot, se afla student în anul întâi. Conferinţa aceasta, prin înaltele şi înverşunatele ei desbateri, antrenase întreaga lume românească şi răscolise mai ales tânăra generaţie de studenţi sibieni, care asculta cu religiositate cuvân­ tările rostite de cei mai aleşi bărbaţi ai Românilor de peste Munţi. Patru ore în şir vorbise Alexandru Mocioni pentru a combate propunerile lui Eugen Brote, încercând să convingă conferinţa despre inutilitatea unei astfel de acţiuni într'un moment în care Monarhia celor două pajuri avea o excelentă situaţie internă şi externă. A triumfat însă punctul de vedere contrar, a biruit politica preconizată de Raţiu. Dar s'au realizat şi toate prevederile susţi­ nute de Alexandru Mocioni. împăratul refuzând, la intervenţia guvernului din Buda-Pesta, să primească delegaţia memorandistă, niciunul din postulatele politice ale Memorandului n'au putut fi atinse. A urmat apoi zgomotosul proces delà Cluj, cu neaşteptatul său ecou european, solidarizarea impetuoasă a tinerei generaţii transilvane cu atitudinea celor împrocesuaţi, dar, în acelaşi timp, şi sfărâmarea coeziunii politice a acestora, o parte din ei, în frunte cu Eugen Brote, refuzând să intre în temniţele delà Vacz şi Se- ghedin, refugiindu-se, la îndemnul lui D. Sturdza, în Capitala românească, iar, după graţierea întemniţaţilor, o penibilă perioadă de agitaţii şi de încriminări reciproce între conducătorii politici. In locul politicei pasiviste, care nu obţinuse niciunul din rezultatele aşteptate, se căuta, mai ales de către cei tineri, o nouă orientare, o adaptare la realităţile implacabile ale vieţii politice austro-ungare, proclamându-se astfel, în 1905, politica acti­ vistă, Românii transilvani acceptând să intre în parlamentul budapestan. Convertirea la această nouă politică, ţinându-se seama de opoziţia îndărătnică a lui Raţiu (răposat în Decemvrie 1902), nu s'a făcut însă prea uşor şi nici cu prea multă grabă, fiind nevoie de mari încordări şi de îndelungi şi furtunoase discuţii, care au durat aproape un deceniu, pentru a se ajunge la hotărîrile din 1905. In acest cadru, timp de zece ani, se vor desfăşura acţiunile politice ale lui Ilarie Chendi, el fiind unul din promotorii şi din condeele cele mai pasionate ale politicei activiste. Convins de imperativele acestei noi orientări, singura delà care se putea aştepta doritul reviriment politic, tânărul Chendi n'a şovăit să atace în modul cel mai violent atât pe loan Raţiu, cât şi pe Mitropolitul Meţianu şi pe directorul băncii « Albina », Partenie Cosma, un mare prestigiu transilvan, adepţi ai unei politici de prudentă moderaţie. O expunere cronologică a faptelor va fi însă mai utilă. Ilarie Chendi a început prin a publica versuri în revistele Musa şi Minerva (1892—1893), trecând apoi la foiletonul Tele­ grafului Român (1893—1894) unde a tipărit o serie de cinci nuvele — cea mai bine închegată dintre ele fiind Păcat de mamă — precum şi o serie de « portrete » beletristice. Nota caracteristică a acestor bucăţi o constituia pătrunzătoarea lor emotivitate şi realul efort — nu totdeauna încununat de succes — de a-şi forma un stil expresiv. E vorba astfel de un obicinuit debut literar. Preocupările sale politice încep în toamna anului 1894, când se înscrie la Universitatea din Buda-Pesta, unde, alături de Elie Cristea, viitorul Patriarh al României, studia floarea tinerimii transilvane. « Replica » eroică a lui Aurel C. Popovici, publicată în numele tinerimii române universitare, precum şi pasionantul proces al Memorandului, zguduise adânc această generaţie desvoltându-i în mod surprinzător interesul pentru problemele şi viaţa politică, deşi, deocamdată, toate acestea erau privite şi judecate mai ales prin prisma relaţiilor personale cu fruntaşii politici. Trei lucruri mişcau în deosebi pe aceşti tineri: neaşteptatele şi dureroasele conflicte din sânul partidului naţional, — conflicte care îi divizau şi pe dânşii, — nevoia strângerii rândurilor stu­ denţeşti aparţinând tuturor naţionalităţilor din Ungaria, şi, mai ales, convingerea fermă că în curând vor fi chemaţi să-şi aducă aportul personal în arena vieţii politice naţionale. Obiectivele acestea, şi mai ales ultimul, l-au preocupat adânc şi pe Ilarie Chendi, el fiind unul din principalii exponenţi ai societăţii studenţeşti « Petru Maior », a cărei secţie literară a prezidat-o timp de trei ani. In adevărata vâîtoare politică intră el în anul 1895, când, constrâns de împrejurări materiale, — după cum însuşi mărturi­ seşte într'o scrisoare către d-1 Vaier Moîdovan — intră în redacţia ziarului Tribuna din Sibiu. De sigur că în primele luni nu va fi avut decât atribuţiuni pur reportericeşti, fiindcă în anul 1895 nu găsim în Tribuna — în a cărei redacţie rolul principal îl jucau Gh. Bogdan-Duică şi loan Rusu-Şirianul, nepotul lui Slavici, întemeietorul ziarului — decât două articole semnate cu numele său: Un proces de presă (Nr. 249) şi Tinerimea activă (Nr. 264). In acesta din urmă tânărul redactor, după cele cunoscute la Buda-Pesta, făcea constatarea fericită că «azi nu se mai poate vorbi de tineri muncitori dar singuratici, ci de un corp compact, cu fibre sănătoase, de tinerime ». Momentul intrării sale în redacţia delà Sibiu n'a fost însă dintre cele mai prielnice. Conflictul — pentru dreptul de pro­ prietate asupra Tribunei, a Foii poporului şi a Institutului tipografic — între loan Raţiu şi Eugen Brote izbucnise spre sfârşitul anului 1895 cu o neaşteptată violenţă, divizând însuşi comitetul parti­ dului naţional. Ce se întâmplase ? Profitând de refugierea lui Eugen Brote, guvernul maghiar a ordonat suprimarea Tribunei — proprietate a fugarului rebel. Pentru a face posibilă reapariţia ziarului, la cererea lui Raţiu, Brote — după afirmaţiile lui Slavici — « a răspuns că pune Tri­ buna la dispoziţia comitetului partidului naţional, care nu are decât să depună o nouă cauţiune, pentru ca astfel Tribuna să reapară ca proprietate a vreunei alte persoane, care se află la Sibiu. S'a încheiat deci un contract de vânzare, act notarial, dar fictiv, în virtutea căruia firma s'a înregistrat pe numele lui loan Popa-Necşa, conducătorul zeţăriei, ca cumpărător, deci nou pro­ prietar » x). Nemulţumit de acest aranjament, Raţiu a cerut ca Brote să declare că a vândut Tribuna comitetului partidului, şi nu unei persoane particulare, dorind să împiedece astfel orice amestec al fostului proprietar — aflat acum sub influenţa, socotită nefastă, a lui D. Sturdza — în conducerea ziarului şi a politicei partidului. Membru şi el al comitetului, împreună cu A. C. Popovici, refugiat şi acesta, Brote a satisfăcut şi această cerere, urmând ca supravegherea tipografiei şi a editurii să fie încredinţată unui grup de cinci persoane: loan Raţiu, Nicolae Cristea, Daniil Bar- cianu, Dimitrie Comşa şi Septimiu Albini. Problema proprietăţii — după aceleaşi afirmaţii — s'a rezolvat în sensul că loan Popa-Necşa « a subscris un nou act notarial, tot fictiv, prin care declară că s'a împrumutat delà.aceşti cinci domni cu 19.500 florini, preţul « Institutului » (cu cauţiuni cu tot), şi că le dă acestor creditori dreptul de a administra averea cumpărată din banii 1er ». Raţiu a respins însă acest aranjament — şi cu aceasta şi-a descoperit jocul personal — declarând că nu va permite reapa-

*) Tribuna şi « tribuniştii 1), Orăştie, 1896, p. 65. riţia Tribunei decât dacă loan Popa-Necşa! « va subscrie altă decla­ raţie prin care să-l recunoască numai pe dânsul singur creditor şi în drept de a administra ». Deşi i-a fost satisfăcută şi această dorinţă, care-1 punea însă într'o lumină prea puţin favorabilă, totuşi, în urma presiunii frun­ taşilor politici, Raţiu s'a văzut nevoit să restituie comitetului dreptul de proprietate al cărui reprezentant, în calitate de preşe­ dinte al comitetului, rămânea totuşi dânsul. Acestea s'au petrecut înainte ca memorandiştii să intre în închisoare. După graţiere conflictul a izbucnit cu şi mai multă violenţă, Raţiu, după ce conducerea Tribunei trecuse — în aceleaşi con­ diţii — din mâinile lui Popa-Necşa, întemniţat şi el, în mâinile lui T. Liviu Albini, administrator şi al fondului pentru ridicarea unui monument lui Avram Iancu, punând sechestru pe « Insti­ tutul tipografic » — fără a ţine seama de voinţa majorităţii comi­ tetului, — pentru a preîntâmpina (zice-se) un sechestru al guver­ nului maghiar, ce urmărea fondul administrat de Albini — fond care între timp fusese depus spre păstrare la Bucureşti. In mod tot atât de abuziv, în Noemvrie 1895, Raţiu izgoni apoi din redacţie, cu ajutorul poliţiei, atât pe T. Liviu Albini cât şi pe Bogdan Duică şi Rusu Şirianu. Scandalul fu imens. Strânşi în jurul lui Vasile Lucaci, o însemnată parte din membrii comitetului îşi desavuară preşedintele la 31 Ianuarie 1896, publi­ când o declaraţie prin care arătau: I. Că nu au autorizat pe Raţiu să ceară tocmai acum (suntem în anul Mileniului maghiar ! n. n.) intervenirea judecătoriei şi cu atât mai puţin a poliţiei în afacerile interne ale partidului naţional român. II. Că socotesc procedarea lui Raţiu ca un abuz de în­ credere. III. Că actele ce Raţiu va săvârşi de aici înainte, fie în admi- nistraţiunea « Institutului tipografic » şi a foilor Tribuna şi Foaia poporului, fie ca preşedinte al comitetului executiv al partidului naţional român, nu sunt în conformitate cu voinţa lor. Se invită dar toţi membrii sinceri ai partidului să rămână în rezerva potrivită cu interesele naţionale faţă cu orişice ini­ ţiativă luată de Raţiu, care nu a corespuns încrederii puse în- tr'însul. Declaraţia purta următoarele semnături: Dr. Vasile Lucaciu, Eugen Brote, Demetriu Comsa, Septimiu Albini, Nicolae Cristea, Dr. D. P. Bracianu, Aurel Suciu, Dr. I. T. Mera, Gavril Lazăr, Aurel C. Popovici, Mihail Veliciu şi Dr. L. Todor

l) Idem, p. 172—173. Adversarii săi nevoind a face apel la justiţia străină, Raţiu rămase totuşi stăpân la « Tribuna », fără însă a avea alături de el niciun « tribunist » adevărat, aceştia începând a fi combătuţi şi atacaţi cu înverşunare. Scandalul acesta, urmat de nesfârşite polemici şi invective, a lăsat urme dureroase în sufletele fruntaşilor transilvani şi atât cât va trăi Raţiu ele nu se vor vindeca niciodată definitiv. Din punct de vedere strict românesc certurile acestea au con­ stituit o mare greşală. Pentru Ilarie Chendi ele au însemnat însă şi o cumplită decepţie personală — decepţie în care se află iz­ vorul unor convingeri care îl vor călăuzi în întreagă activitatea sa politică. « Am intrat în redacţia « Tribunei » — îi scria Chendi amicului său Vaier Moldo van la 15 Octomvrie 1896, după ce de mai multe luni rupsese orice legături cu ziarul sibian — ca tânăr cu entu­ ziasm pentru cauza neamului nostru. Ţineam cu tărie şi căldură — ca toţi universitarii — la bărbaţii noştri conducători. Convingerile mele de pe timpul în care am intrat la « Tribuna » mi le cunoşti, căci — cred — erau şi ale tale. Te asigurez acum, că în chestia noastră naţională aceleaşi convingeri şi principii le am ca şi pe timpul când personal discutam această chestiune, ce pre noi, ca universitari, ne interesează atât de mult. Mi s'a micşorat însă în grad mare entuziasmul şi mi-am pierdut cu desăvârşire stima şi veneraţiunea faţă de conducătorii naţionali fără deosebire de colorit de partid. Ca tânăr simţitor şi idealist m'a indignat înainte de toate prea reala constatare că bărbaţii noştri nu se ştiu ridica peste consideraţiunile personale şi că ei principiile le subordonează acestor consideraţiuni... Eu în urma tuturor acestora la persoane nu mai ţin absolut nimic. înaintea mea sunt cu toţii compromişi. Resping acusa ta că sunt « brotist ». (Brotismul e o no­ ţiune cu care nu ştiu ce vrei să zici !). Raţiu este *) astăzi întocmai atât de mare conservator precum era liberal (vom discuta poate în o altă scrisoare această schimbare...). Brote e liberal cu trup şi suflet... Ştiu ce te îndeamnă pe tine a mă numi « brotist ». într'o scrisoare ţi-am vorbit de el şi am zis că el şi aderenţii sunt mai de­ stoinici ca Raţiştii şi sunt oamenii faptelor. Asta o susţin şi acum şi mă întăreşte în convingerea că Raţiu şi cei ce-l sprijinesc 2) au fost incapabili de vreo luptă până acum, fiindcă nici măcar pe Brote n'au fost capabili să-l nimicească, poate chiar din cauza că felul cum au tratat chestia « Brote » a fost lipsit de caracter serios şi bărbătesc.

*) Din cauza legăturilor sale cu Lascăr Catargiu şi Take Ionescu. 2) Alături de Raţiu luaseră poziţie Gh. Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu, Rubin Patitia, Gerasim Domide, Patrichie Barbu, T. Mihali. E departe de mine a mă închina persoanelor. Pe Raţiu îl cunosc şi am convingerea că. nu merită să mă închin lui, —pe Brote nu-l cunosc căci desvelirile ]) nu m'au dumirit şi nici urmările lor, deci eo ipso nu pot fi aderentul lui Brote fără a fi în clar cu el. Rămâne deci Popovici2). Lui m'aş închina şi eu ca şi tine, precum o făceam şi până acum. Te rog însă a-mi răspunde: Ce înseamnă legăturile lui cu Conservatorii? Ce rezultat real au avut desvelirile lui? De ce a tăcut el delà, desvcliri încoace? întrebările acestea — ţi le pun nepreocupat, cu riscul de a fi din parte-ţi din nou timbrat de « brotist... ». Astfel sunt deci eu. Nu ţin la persoane absolut nimic, numai la cauză, pentru care cu drag voi lupta pe orice teren posibil, dacă o vor lua spre conducere alţi bărbaţi, mai desinteresaţi... ». Spre sfârşitul anului 1896, după doi ani de penibile certuri politice, tânărul Chendi, şi desigur cu el atâţia alţii, era profund desgustat de felul cum se condiceau în Transilvania afacerile noastre politice, şi era ferm hotărît să lupte pentru înscăunarea la conducere a unor elemente noi, desinteresate şi entuziaste. Niciodată însă el nu le va mai căuta în afara generaţiei sale, pe care era departe însă de a o idealiza. Reîntors la Buda-Pesta Ilarie Chendi se impune ca unul din elementele cele mai dina­ mice ale studenţimii române, militând cu neobosită perseverenţă pentru strângerea rândurilor tuturor studenţilor aparţinând na­ ţiunilor oprimate din Ungaria. . Agitaţiile acestea, la care participau în special studenţii ro­ mâni, slovaci şi sârbi, şi uneori chiar şi Saşii, au dat mult de lucru poliţiei de acolo în iarna anului 1897, sfârşind mai ales după demonstraţia organizată, tot din îndemnul lui Ilarie Chendi, îm­ potriva profesorului renegat Dr. Alexics Gjorgj, prin a face im­ posibilă şederea la Buda-Pesta a fostului colaborator al Tribunei. La sfârşitul anului 1897, el fu angajat astfel primcolaborator al ziarului Telegraful Român din Sibiu, dându-i-se o leafă de 700 florini anual. La această numire a contribuit desigur şi re­ putaţia sa publicistică dobândită în anii 1893—1895 şi 1896—1897 printr'o asiduă colaborare, sub peseudonimul Fidelio, la Telegraful, iar delà sfârşitul anului 1896 şi \z Familia, hotărîtoare a fost însă intervenţia fostului său coleg budapestan, Elie Cristea, încredinţat cu conducerea ziarului înfiinţat la 1853 de către Andrei Şaguna3).

1) E vorba de destăinuirile politice publicate de A. C. Popovici asupra legăturilor dintre C. Brote şi D. Sturdza, şeful partldu'ui liberal, al cărui amestec în afacerile politice transilvane a fost violent criticat. 2) Aurel C. Popovici, pe care « Replica » şi ideile sale naţionaliste îl înălţaseră sus de tot în consideraţia tinerimii. *) Gh. Cotoşman, Contribuţiuni la istoria vieţii bisericeşti din Transilvania, Caransebeş, 1940, p. 33. întreagă această colaborare a avait însă caracter exclusiv li­ terar, cum va avea şi cea din primele luni ale anului 1898, Chendi publicând în acest timp diferite esseuri lirice, note de călătorie, comentarii şăgalnice asupra vieţii studenţeşti, precum şi o serie de recenzii şi studii literare, cel mai întins dintre acestea fiind cel dedicat lui Lenau (Telegraful, Nr. 131—135 din 1896). întâiul său articol cu vădit caracter politic apare însă în Tri­ buna Poporului din Arad (Nr. 104 din 1898), fiind intitulat Vic- iimile miseriei, articol în care Ilarie Chendi, analizând condiţiile de existenţă şi educaţie ale studenţilor români din Buda-Pesta, •— pândiţi la tot pasul de ispitele şi de ghiarele unei societăţi de­ voratoare de suflete — ridică vălul de pe una din cele mai im­ portante probleme transilvane: creşterea tineretului. Comparând atmosfera în care se desvoltă spiritul studen­ ţilor în diferite ţări occidentale, Ilarie Chendi conchide: « In ţara noastră însă nu-i ca aiurea. Concepţiile de drept, mo­ rală şi civilizaţie sunt străine de concepţiile acestei ţări. La noi aceste concepţii sunt desfigurate şi cu desăvârşire disparate de fondul lor demn şi ideal. Pentru aceea invidiem noi pe studenţii ţărilor străine. Miseria noastră şi lupta noastră e cu totul diferită de a lor. La noi miseria e un bolovan uriaş în calea noastră de înaintare. Ea ne răpeşte an de an un număr considerabil de membri ai întregului nostru naţional. Ea ne dă an de an un contingent de indivizi, înaintea cărora independenţa şi siguranţa individuală sunt noţiuni necunos­ cute. Ea e de vină că multora dintre noi le lipseşte curajul faptei. Servilismul, spionajul, intriga şi m sfârşit trădarea sunt tot mani­ festaţii şi restdtante ale acestei miserii, desvoltată la noi sub presiunea dăinidtoarelor stări de drept, create de ocârmuirea ţării noastre fără inimă şi fără Dumnezeu. . . Majoritatea tinerimii noastre studiază la scoale străine. Ger­ menul care întunecă demnitatea de om, independenţa individului şi conştiinţa lui de aparţinere unei naţiuni specifice, — aici prinde rădăcini. Studenţia sărman e osândit a trăi cu pâine de secară, iar fiul de preot cu prescură, mucegăită. Iar îndată ce dă vreun semn de capabilitate este înhăţat de străin... Acesta mi-l ia şi mi-l dresează, îi dârlăie mereu în ureche, că a fi Român e o ruşine, pe când maghiarizându-se va primi pâne bună, domnească. Astfel studentul e scos din miserie, în schimb însă îşi dă tot ce are mai bun şi mai nobil, sufletul şi numele de Român. Această vânătoare, făcută cu plan şi sistem, îşi are victime multe, căci copilul sărac e ca un tânăr vlăstar, căruia grădinarul isteţ îi poate da forme după placul şi chibzuinţă sa. Astfel, mlădioşi la fire şi porniri, clătinători în caracter, străini şi de neamul lor şi de cel unguresc, trec midţi pragul liceului, ajun­ gând la largul vieţii, la universitate. Aici vânătoarea se porneşte din nou, cu arme şi mai iscusite. Şi cei ce se clatină cad şi se pierd pentru totdeauna, spre ruşinea lor şi a neamului din care au ieşit. Iată ce ne tulbură mata noastră de studenţi: această nebună vânătoare după sufletele şi numele noastre şi succesele acestei vână­ torii prin mijlocirea miseriei noastre trebuie să fie mai amară ca în alte ţări. O, şi grea va fi răspunderea stăpânilor pentru acest păcat de moarte ! ». Peste 12 ani, incontestabil cu o superioară ardoare stilistică, subiectul va fi reluat şi amplificat de către Octavian Goga, poetul pătimirii transilvane protestând cu obicinuita-i violenţă împo­ triva politicii maghiarizatoare, ce urmărea să facă din elevii şi stu­ denţii români « ieniceri » ai culturii ungureşti 1). Preocupat adânc de destinul generaţiei sale, ale cărei deficienţe individuale sau colective el nu le-a menajat niciodată, Uarie Chendi a sesizat astfel de timpuriu pericolul convieţuirii studenţilor români şi maghiari, dând o cutezătoare alarmă naţională. Generaţiei acesteia el ţinea însă, la începutul anului 1899, îndată după refugierea sa la Bucureşti, să-i facă un drastic rechi­ zitoriu moral — rechizitoriu care se sfârşia totuşi prin prezen­ tarea unui adevărat program politic. Rechizitoriul şi programul acesta sunt cuprinse în studiul intitulat Germania-Junâ (1830— 1848), apărut în Tribuna Poporului (Nr. 1—19 din 1899), fiind inspirate de serbările ce au avut loc în Germania în anul 1898 pentru a se comemora o jumătate de veac de libertate publică. Cu acest prilej au fost comemoraţi şi câţiva scriitori din gruparea « das Junge Deutschland », ale căror condeie au deslănţuit miş­ carea de emancipare politică ce a culminat prin revoluţia delà 1848 şi prin realizarea ulterioară a marilor idealuri germane. « Pentru noi Românii din Ungaria, — afirmă Chendi în intro­ ducerea acestui studiu — care trăim sub nişte raporturi atât de si­ milare cu cele delà începutul acestui veac, cunoaşterea activităţii acestei pleiade de bărbaţi nu poate fi fără de interes. Trăim doar într'un timp, când asupra noastră reacţiunea e stăpână, reeditân- du-şi toate orgiile de pe la începutul până pe la mijlocul acestui veac. N'avem drept de întrunire şi asociere, precum n'aveau popoa­ rele pe vremea aceea. N'avem putinţa de a ne da curs liber gân­ dirii şi sentimentelor apăsătoare, făcând uz de dreptul sacrosanct al presei libere. Toate drepturile sunt concentrate în mâinile unei rase, care le exercitează în detrimentul celorlalte. Parlamentarismul e o ficţiune,—poporul, massele nu beneficiază de drepturile consti­ tuţionale. Sistemul de spionaj funcţionează ca şi în acea eră de « De- magogenricherei » la Germani. Nimic, dar nimic nu deosebeşte starea noastră de aceea a Germanilor delà începutul secolului nostru.

1) Vezi culegerea de articole cuprinse în volumul însemnările unui trecător. Pentru aceasta zic, ne interesează mult să vedem cine şi cum a conlucrat la cucerirea libertăţilor poporului german ». După acest preambul Uarie Chendi aruncă apoi o largă pri­ vire asupra activităţii celor io scriitori germani cari au iniţiat mişcarea « Das Junge Deutschland » : M. Gutzkow, H. Heine, H. Laube, L. Wienburg, T. Mundt, H. Markgraf, E. Willkom, G. Kûhne, Al. Jung şi L. Borne, ei fiind cei care epocii delà 1830 — 1848 îi dau «adevărata coloare». Scriitorii aceştia, care se hrăniseră din Diderot, Rousseau şi Voltaire, se aflau în opoziţie cu aristocratul şi seninul Goethe, şi chiar şi cu Schiller. Opiniei acestuia că societatea are mai întâi nevoie de cultură şi abia apoi de libertate, ei îi opuneau o ne­ strămutată convingere absolut contrară; libertatea e mai de preţ, afirmau aceşti tineri scriitori, fiindcă ea va crea atât cultura cât şi arta. Cu mult mai aproape se afla « Germania jună » de deviza lui Rousseau : « Niciodată un popor să nu tolereze superioritatea altui popor asupra-şi ». In acest timp, afirmă Ilarie Chendi, datorită acestor scriitori — « literatura germană încetase de a fi un palat neprihănit al muselor. Ea tindea anume a se contopi cu viaţa pozitivă. Literatorii ţineau să fie în primul rând luptători pentru binele obştesc, răzvrătitori în contra stărilor sociale în fiinţă, revoluţionari pe toate terenele. Literatura era mai mult o mască pentru tendinţele lor, arma cu care voiau să străbată spre ţintă ». Antecesori ai « Germaniei june » au fost Teodor Kôrner, duşman al lui Napoleon, mort la Lutzen în vârstă de 21 de ani, ale cărui poezii — străbătute de un profund patos naţional — par a fi « scrise cu sânge din însăşi ranele sale », Ernst M. Arndt apoi, Max von Schenkendorf, precum şi romanticii Schlegel (fraţii), Tieck, Novalis, Ioachim von Armin şi Brentano, cântăreţi însufleţiţi ai trecutului germanic care constituiau pentru Chendi, în afară de semnificaţia lor politică şi tot atâtea atracţii literare. In arta acestor romantici vorbea spiritul filosofilor Schelling şi Fichte, mai hotărîtoare fiind însă influenţa celui dintâi. Pentru a sublinia şi mai mult cutezanţa acestei mişcări, Chendi înfăţişază stările politice ale Europei din acest timp, dominată de concepţiile tiranice ale lui Metternich, — concepţii combă­ tute cu înverşunare de către întreg tineretul european. Cu mult înainte de mişcarea germană se relevase o mişcare italiană, deter­ minată de opera revoluţionară a lui Vittorio Alfieri (mort în 1803), în fruntea căreia, alcătuind Italia Jună, se aflau scriitorii Monti, Foscolo, Silvio Pellico, Nicolini, Manzoni. In Franţa forţele revoluţionare irumpseră în 1830, iar «Polonia jună» se dovedi prezentă în istorie prin evenimentele din 1831. In această atmosferă şi-a început activitatea « Germania jună », « libertatea absolută fiind unicul său program politic ». Ostilă spiritului catolic dar profund naţionalistă, « Germania jună » a izbutit să creeze o agitată mişcare literară, sub vâl­ vătaia căreia s'a desvoltat un cutezător spirit politic realist şi constructiv. Plecând delà rezultatele obţinute de « Germania jună », Ilarie Chendi propunea înfiinţarea unei Ro?nânii June « care să mişte capitalul intelectual românesc, să-l pună în valoare. O « Românie jună » e chemată să facă să dispară moleşala şi tâmpenia care, ca un des zăbranic, ne învăluieşte ». Acuzaţia e aspră şi îndrăzneaţă, dar motivarea — cu toate exagerările din ea — nu ţine să rămână datoare cititorilor: «Astăzi — scrie Chendi •—poate mai mult ca, oricând, se simte la noi lipsa muncii intelectuale. Pare că o lâncezire generală ne-a cuprins. O generală sărăcie de duh, o totală lipsă de originalitate a gândirii este caracteristica generaţiei noastre. Zeci de tineri abia aşteaptă să treacă pragul universităţii, ca să se alăture pe urmă la masa inertă şi să-şi trăiască în tihnă şi aproape mecaniceşte viaţa de cetăţean, fără dorinţi superioare, fără idealuri)). Din această apatie nu se poate ieşi decât printr'un efort de susţinută activitate publică, printr'un elan care să transfigureze — în spirit liberalist — compartimentele vieţii naţionale. « Ahi înţelegem însă — precizează autorul — nici liberalismul fals, nici cel platonic, ci un liberalism roditor. Liberalismul « Ger­ maniei june » a avut drept efect punerea în tălpi a masei somno­ roase şi inconştiente. Câţi însă din tânăra noastră generaţie caută puncte de atingere cu mulţimea letargică? Câţi fac uz de multele mijloace şi prilejuri ce se ofer, ca să contribuie la deşteptarea acestei midţimi? Câţi reflectează la serviciile literaturii, ziaristicei, dife­ ritelor adunări publice şi instituţiuni culturale, pentru a-şi transmite masei direct sau indirect ideile lor, sau cel puţin o mică părticică, a energiei? In sfârşii câţi inşi manifestă tendinţe reformator ice, năzuinţe de îmbunătăţire a stărilor noastre ? Puţini ! Foarte puţini ! ». « Viaţa şi progresul unui popor — continuă Ilarie Chendi — sunt garantate numai de o tinerime liberală. Când însă tinerimea se pune pe rezoane de speculă, e semn că a îmbătrânit fără zile. Dimpotrivă însă, când ea se manifestă într'un chip cât de tumultos, cât de turbulent, ciocnindu-se brusc cu toate elementele ce stau în calea libertăţii poporului, e dovadă de viaţă şi conştiinţă naţională. Istoria iartă chiar şi transgresiunile săvârşite de o tinerime entuziastă, dar deplânge faptele tinerimii ofticile, după care poporul are să sufere ». După ce critică vehement pe bătrânii generaţiei Iui Raţiu şi a lui Meţianu, « care sunt adevărate bariere în calea noastră de progrès, atât politic cât şi cultural şi bisericesc — părul alb şi o cami- lafcă bătută de menii nefiind suficiente semne de destoinicie — II arie Chendi, încheie: «Tânăra generaţie trebuie să se impună pe sine prin energie şi talent. Forţele june trebuie să săvârşească cât mai în grabă procesul de selecţiune radicală în sus, iar în jos. să mişte masele, să introducă sevă, putere, viaţă)). O « Românie jună » în felul celei visate de Ilarie Chendi nu s'a putut întemeia, cu toată încercarea revuistică delà Bucureşti din 1899—1900, care a avut şi sprijinul lui N. Iorga, A. C. Cuza, I. Tanoviceanu şi N. Basilescu, pe lângă grupul de ardeleni în frunte cu A. C. Popovici, şi deşi în N-rul 26 (1899) al Tribunei Poporului apăreau rânduri ca acestea : « Salut ideea « României june » pe baza principiilor arătate la acest loc de iniţiatorul ei, şi mă adresez cu tot entuziasmul ini mei mele •— scria un colabo­ rator ocazional — către toţi foştii tovarăşi de şcoală, cu care îm­ preună am învăţat a ne iubi neamul şi a jertfi totul pentru apă­ rarea drepturilor sale, precum am dovedit-o aceasta pentru întâiaşi dată cu junimea academică în monumentala noastră operă comună, în valoroasa noastră Replică ». Neizbânda aceasta nu 1-a decepţionat însă pe Ilarie Chendi, în anii următori el revenind adeseori asupra ideilor susţinute în acest studiu, deşi de înfiinţarea unei societăţi propriu zise nu va mai fi vorba. Deocamdată, în anul 1899, ei scrie trei noi articole asupra situaţiei politice din Transilvania, toate trei apărând în Tribuna Poporului din Arad. In cel dintâi, O samă de oameni (apărut în Nr. 126) Ilarie Chendi cere îndepărtarea tuturor « parveniţilor şi falşilor mora­ lişti din fruntea instituţiunilor noastre », iar în cel de-al doilea, intitulat Din vremuri apuse — o paralelă (între oamenii generaţiilor delà 1848—1892), publicat în Nr. 131, scrie: «Epoca Memoran­ dului, ca eveniment istoric, a fost pentru neamul nostru de aici ca al doilea patruzeci şi opt. . .Eroii lui Iancu au dus lupta lor titanică până la sfârşit. Steagul şi armele lor au fost încununate cu laurii izbânzii reale şi n'au fost închinate nimărid. . . Conducătorii delà i8cj2—i8g$ — continuă Chendi — s'au oprit la calea jumătate. Ghimpele gâlcevii i-a pironit locului. O ceartă demnă de gurile babelor ce se piaptănă pe când le arde casa, le-a răpit puterea de luptă, le-a adus scădere în vederea şi înţelegerea curată a lucrurilor. Şi acum iată-ne, înfrunte cu dânşii, de-a prăvala în jos pe coasta preţipişă, pe care cu 'atâta anevoinţâ ne urcasem... Mic sfârşit în vremuri mari, în care totid era de dobândit. Tragic sfârşit pentru eroi — dar sfârşit !... ». Iată de ce, exclamă însufleţitul tânăr, « ni-e dor tuturor de un Iancu mare şi viteaz, de un geniu organizatoric, care să strângă în jurul său oastea împrăştiată şi să o ducă la izvorul mântuirii. Ni-e dor de un bărbat, cu minte şi inimă aleasă, în jurul căruia să se adune cu încredere lamura poporului nostru ». Al treilea articol, apărut în Nr. 211, nu mai poartă iscălitura sau pseudonimul cunoscut al lui Chendi, în locul acestora ivin-

du-se o steluţă (# * #) cu care — după mărturisirile scrise ale d-lui Alexandru Lapedatu, secretarul general al Academiei Române, — vor fi însemnate numeroase articole politice ale acestui prodi­ gios scriitor. In acest articol, provocat de declaraţiile delà 1 Oc­ tomvrie 1899 ale lui loan Raţiu, în care acesta îşi afirmase din nou devotamentul său pentru politica pasivistă, Chendi se de­ clară în mod categoric pentru activism şi pentru o luptă acerbă împotriva Ungurilor, fără a se ţinea seama de niciun fel de con­ siderente oportuniste. « Oricum — scrie el — aş examina no­ ţiunea oportunismului, găsesc că este o buruiană crescută pe câmpul sterilităţii. Numai oameni sterpi pot să recomande o asemenea bu­ ruiană pentru vindecarea rănilor naţiunii. Şi sterpi sunt boerii delà Curtea din Sibiu, — unii fiziceşte, alţii intelectualiceşte ». Anul 1900 — în care avea să poarte o răsunătoare polemică politică cu însuşi Hasdeu, îl găsea astfel pe Ilarie Chendi angajat într'o aprigă campanie naţională. VASILE NETEA VIAŢA POEZIEI i. LUCIAN BLAGA, Poezii. (Ediţie definitivă. Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942).

Dacă ar încerca cineva să facă un studiu asupra izvoarelor poeziei tinere de astăzi, ar trebui, fără îndoială, să se oprească în primul rând la influenţa pe care au exercitat-o asupra acestei poezii Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Lucian Blaga. Chiar încer­ când să marcheze această influenţă, prin reveniri insistente Ia poezia lui Edgar Poë, Charles Baudelaire, Walt Whitman, Paul Valéry şi alţii, poeţii generaţiei care s'a afirmat delà 1930 încoace n'au reuşit decât să întregească atmosfera lirică în mijlocul că­ reia au schiţat primele gesturi poetice. Fiecare dintre noi, indi­ ferent de atitudinea biruitoare de mai târziu, am avut epoca noastră de arghezianism zgomotos, de ermetism barbian, sau de tristeţe metafizică gen Blaga. Revoluţionari şi imprecişi, cum am fost totdeauna, răstigniţi între două războaie mondiale şi bântuiţi de toate vânturile Apusului rafinat, sufletele noastre tinere s'au răzimat de stâlpii acestor trei atitudini puternice, râvnind pe râtid zgomotul şi gloria fiecăreia. Prea liberi unii, imitând ceea ce era exagerat în opera maestrului de ultimă oră, sau exagerând noi înşine notele împrumutate şi prea puţin liberi ceilalţi, luminiţele proprii, ori cât s'ar fi ridicat de drepte şi de curate, au rămas umbrite de aceste făclii premergătoare. Erau ca nişte copaci cu coroana stufoasă, care-şi înfig rădăcinile până departe în pământ, secătuind ţărâna de sevă şi umbrind arbuştii din jurul lor. Nimeni nu va putea tăgădui, bunăoară că N. Cre- vedia purcede din Tudor Arghezi; Eugen Jebeleanu, Simion Stolnicu şi Dan Botta, din Ion Barbu; Vlaicu Bârna, Aurel Chi- rescu şi Ovid Caledoniu, din Lucian Blaga. Urmele sunt la'n- ceput proaspete şi prea în adânc săpate, ca să nu ne apară delà prima aruncătură de ochi. In conţinut şi în expresie, în peisajul sufletesc, în formele de vers, în figurile de stil, în limbaj, ade­ sea ele se păstrează intacte şi dominatoare, aruncând o lu­ mină palidă şi nefavorabilă peste gesturile originale. Poeţii tineri care au reuşit să se elibereze sau să se apere de aceste influenţe, au fost numai aceia care au mers pe cărarea mai veche a poeziei tradiţionaliste, prea puţin atenţi la vânturile de « noutate » şi de « originalitate » ale epocei. Nici ei toţi nu au realizat clădiri proprii, rămânând adesea sub dominaţia lui Nichifor Crainic, a lui Ion Pillât, sau V. Voiculescu. Niciodată, poate, o generaţie n'a avut mai mult de luptat cu proprii săi maeştri, părându-i-se că trebuie, nu să-şi amintească, ci să uite, ceea ce a învăţat delà dânşii. De aici a izvorît, credem noi, acea stare de continuă ne­ siguranţă pe poziţie, de provizorat şi de anarhie spirituală, de nerespectare a regulilor şi a normelor generale, care a superfi- cializat o bună parte din producţia poetică a generaţiei tinere şi care a atras asupra ei ciomagul celor mai în vârstă.

In ceea ce priveşte influenţa lui Lucian Blaga, ea este în clipa de faţă mai puternică decât oricând. Momentul Arghezi şi mo­ mentul Barbu fi pot considerate ca nişte cicluri încheiate. Defi­ nitive şi precise, în atitudinea lor unitară, având fiecare sateliţii şi întregitorii săi bine determinaţi în ansamblul poeticei tinere, ele şi-au închis cercul, rămânând ca istoria literaturii să le fixeze locul pe care-1 merită în poezia românească. Lucian Blaga con­ tinuă însă să fie în centrul peisajului nostru liric. Citind ediţia defi­ nitivă a Poeziilor sale, apărută de curând în Editura Fundaţiilor Regale, avem posibilitatea să cuprindem, într'o privire de an­ samblu, întreaga sa operă poetică şi să raportăm la ea poezia tânără din jurul nostru. Luate fiecare în parte, cele şase culegeri reeditate în acest volum reprezintă câte un capitol dintr'o mare şi închegată operă unitară, care se întinde într'o perioadă de timp de două decenii (Poemele luminii, 1919; Paşii profetului, 1921 ; In marea trecere, 1924; Lauda somnului, 1929; La cumpăna apelor 1933; La curţile dorului, 1938). Fiecare dintre ele, completân- du-se reciproc şi împlinind un vast univers liric, cu corespon­ denţe de ordin filosofic, ordonate în cicluri de însuşi Lucian Blaga, în cunoscutele sale « trilogii », a contribuit în măsură egală la lărgirea orizontului poetic românesc de astăzi, determinând ime­ diate ecouri în generaţiile tinere. Analizând aşa dar ediţia definitivă de faţă, în caracteristicele ei generale şi în atitudinea ei de întreg, nu facem altceva decât să arătăm' un climat poetic de vie actualitate, care a avut şi are încă repercusiuni asupra producţiei literare de ultimă oră.

încă delà primele poezii publicate, Lucian Blaga se situa în afara clişeelor cunoscute, constituindu-şi un univers propriu, cu jaloane delà început stabilite şi, mai ales, înconjurându-se de o atmosferă lirică întinsă, în plină vecinătate metafizică, de natură să ispitească şi să entuziasmeze generaţiile tinere, neconvenţio­ nale şi idealiste. Era un orizont fără margini, cu zodii îndepăr­ tate, pierzându-se în misterele lumii, fără rupturi şi dramatisme interioare şi fără întrebări disperate adresate cerului. Un calm şi o pace de început sau de sfârşit de viaţă, cu elemente de expresie adecvate, un har coborît de sus peste suflet şi revărsat apoi în cuvinte fireşti şi curgătoare, fără întorsături şi fără con­ strângeri tehnice. Expresii ca « Marele Nimic », « Marele Anonim », « Marea Trecere », etc. întâlnite atât în sfera poetică precum şi în opera filosofică a lui Lucian Blaga, anumite imagini şi me­ tafore specifice, blagiene, construcţii verbale, figuri de stil şi libertăţi de sens, toate la un loc, determină o poezie delà început neobişnuită, în măsură să înnece în apele ei adânci multe râuleţe mărginaşe. Este ca o întindere albă şi pură, învăluită într'o lumină bogată şi melancolică, de împăcare a contrariilor şi de înţelepciune ancestrală, cu sâmbure filosofic. In chiar prima poezie din ciclul Poemele luminii, impresia aceasta de calm şi de resemnare în « nepătrunsul ascuns » al lumii este comunicată cititorului sub formă de manifest introductiv:

Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină — şi tocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i ne 'nţeles se schimbă 'n ne 'nţelesuri şi mai mari sub ochii mei. (pag. 9).

Conform acestei atitudini de început, poetul nu caută să rezolve întrebările vieţii şi ale universului, aşa cum face, bună­ oară, Tudor Arghezi în dramaticii săi Psalmi din Cuvinte potri­ vite, negând sau căutând Dumnezeirea cu disperare şi strigând:

Vreau să te pipăi şi să urlu : Este ! ci râvneşte o pierdere în larguri, o identificare anonimă cu răsu­ flarea uriaşei fiinţe cosmice. Peste tot, aceste prelungiri de natură filosofică ridică poezia lui Lucian Blaga pe un suport de înaltă tensiune interioară, in­ vitând parcă cititorul la acea « tristeţe metafizică » ce străbate întreaga sa operă. Intre concret şi abstract se întinde o punte nevăzută şi nemărturisită în cuvinte, un fel de legătură tainică între materie şi spirit, între principiul bun şi principiul rău, care armonizează universul şi îl unifică. Nu este decât un singur su­ flet, un singur fior de tăinuită viaţă, care ridică pământescul şi coboară transcendentul, împreunându-le. In mai multe locuri, şi la mari intervale de timp, întâlnim versuri caracteristice, din acest punct de vedere. Acele frumoase evocări ale zeului Pan şi ale vieţii imediate, în plină natură virginală, sub soarele unei primăveri veşnice, din Paşii profetului, alături de psalmii neli­ niştilor religioase din In marea trecere, nu fac altceva decât să unifice peisajul din afară şi cel dinăuntru, oferind cititorului un univers poetic împăcat şi rotund, fără rupturi şi fără abisuri de netrecut. Nu se poate să nu-ţi vină în minte, de câte ori încerci o caracterizare de ansamblu a poeziei lui Lucian Blaga, imaginea Pustnicului care-şi caută trupul dispreţuit, la judecata de apoi, simbolizând neputinţa de-a exista a unui termen fără celălalt, a abstractului fără concret, a cerului fără pământ, etc. Viaţa, cu toate păcatele şi arderile ei, este deopotrivă evocată în aceste poezii cu cerul râvnirilor ultime. Susul şi josul, infinitul şi fi­ nitul, se unifică şi se amestecă, într'o împreunare rotundă şi de­ finitivă. In felul acesta, imaginea cosmosului blagian ne apare întreagă şi neschimbătoare, determinând o operă poetică pe tot parcursul ei egală cu ea însăşi. Este o lume împlinită şi largă, caré îşi răspunde ei înseşi prin elemente de strictă adecuare formală. In închegarea acestei lumi, este bine să arătăm, tot ca o notă de ansamblu, locul pe care îl deţine folclorul poporului nostru. In lucrarea sa de sinteză O viziune românească a lumii, apărută în anul trecut, d. Ovidiu Papadima ne-a înfăţişat, pe bază de texte numeroase, atitudinea poporului român în faţa marilor pro­ bleme ale lumii şi ale vieţii. Adâncind şi unificând mărturii fol­ clorice adunate din toate unghiurile ţării, d-sa determina o ten­ dinţă continuă de împăcare între termenii opuşi, ajungând la concluzia că ţăranul nostru are o viziune armonică a lumii. Im- păcând binele cu răul, materia cu spiritul, finitul cu infinitul, sufletul comunitar românesc nu poate concepe decât o imagine perfect echilibrată a universului, un fel de « mare trecere » delà o categorie la alta. Este o viziune liniştită şi împăcată, oferind imaginea simbolică a unei sfere perfecte, cu toate punctele sale egal şi proporţional aşezate unul de altul. Astfel, peisajul trans­ cendent, populat cu toată acea numeroasă lume de sfinţi şi de duhuri înalte, atât de mult prezent în toate creaţiunile populare, este contrabalansat de ceea ce d. Ovidiu Papadima' numeşte « nevoia de concret ». Cele două lumi, lumea pământească, mate­ rială, şi lumea cerească, spirituală, transcendentă, se întrepătrund şi se împlinesc reciproc, realizând o viziune unitară şi armonică. In această lume calmă şi paşnică, sufletul se pierde în larguri, participând la ordinea şi armonia prestabilită. Este ceea ce formează, în acelaşi timp, caracteristica de bază a poeziei lui Lucian Blaga. Fiu al satului românesc, al acelui sat al tainelor şi al împăcărilor cosmice, al vecinătăţii metafizice şi al luminii interioare, pe care îl va purta toată viaţa ca pe un trofeu în suflet, opera sa va creşte din această realitate de perfect echi­ libru între contrarii şi va purta în ea seninătatea tristă a acesteia. Fără să uzeze în mod abuziv de tiparele poeziei populare, aşa cum uşor putem observa la alţi poeţi, Lucian Blaga pătrunde în adâncul sufletului românesc, identificându-se cu modul său de a vedea şi de a înţelege lumea. Poezia sa, oglindind una dintre cele mai puternice atitudini personale în faţa marilor probleme ale su­ fletului omenesc de pretutindeni, este în acelaşi timp un exemplu deplin de împăcare a particularului cu generalul şi, prin urmare, de operă ajunsă la un interes universal. Dacă e adevărat ceea ce atâtea ori au repetat toţi scriitorii mari, —şi, fiind vorba de un domeniu unde numai ei au cuvântul din urmă, nu se poate să nu fie adevărat, —că nu există decât artă generală şi că orice problemă de artă se reduce în ultimă analiză la a exprima generalul prin particular, abstractul prin concret, atunci opera poetică a lui Lucian Blaga reprezintă un strălucit exemplu de împlinire. Ea se ridică peste o întreagă producţie literară, mai veche şi mai nouă, inspirată şi ea din realităţile noastre etnice, dar care, din necesitatea de a accentua în mod exclusiv notele particulare, nu a putut să atingă decât rareori generalul. Discutând ceea ce este al nostru, numai pentru noi şi între noi, fără a ţine seamă de acel interes mai larg şi mai universal, pe care trebuie să-1 stâr­ nească orice operă de artă în orice suflet, această literatură etni- cistă, rău înţeleasă, nu făcea altceva decât să reediteze primatul defensiv şi, oarecum îmbătrânit, al întregei noastre vieţi româ­ neşti de ieri. In viaţa culturală, ca şi în cea politică, am trasat mereu graniţe şi margini, temându-ne parcă să râvnim o intrare în universalitate şi să facem totul, să discutăm totul, pe un plan de interes general. Faţă de acest fel de a face literatură naţională, Lucian Blaga şi împreună cu el, încă vreo câţiva, au pornit pe un cu totul alt drum. Fără să continue a aduce Europa aici, la noi acasă, cu lin­ guriţa sau cu găleata, cum se făcea în acel timp şi cum se mai face încă, el a proiectat realitatea românească în plină Europă, discutând şi afirmând ceea ce avem noi mai particular pentru şi în universalitate. Cred că aceasta este calitatea cea mai de preţ a operei sale. In acest sens, poezii ca acea frumoasă întoarcere, cu care se sfârşeşte ediţia de faţă, trebuiesc înţelese ca nişte leitmotive de realităţi şi de unificare sufletească, de echi- libru şi de autenticitate, în măsură să susţină o operă durabilă. Poetul zice:

Lângă sat iată-mă iarăş prins cu umbrele tovarăş. Regăsescu-mă pe drumul începutului, străbunul. Câte-s altfel •—• omul, leatul, ! Neschimbat e numai satul, dup' aţâţi Prieri şi toamne, neschimbat ca Tine, Doamne, Aur scutură alunul. Fluer zice. Cade fumul. Greerii părinţilor mulcom cântă, mulcom mor. Cu aroma-i ca veninul aminteşte-mi-se-arinul. Mult mă mustră frunza 'ngustă Vântul lacrima mi-o gustă. (pag. 336).

Este o poezie care se adresează unei largi experienţe ancestrale a omului de pretutindeni, de întoarcere la peisajul primar şi de împăcare în elementele simple. Satul românesc are astfel mai mult decât o valoare etnică, el simbolizează începutul şi sfârşitul, armonia şi echilibrul sufletului. întoarcerea în el este o revenire de pe căi lăturalnice, o restabilire a legăturii tainice dintre omul de astăzi şi omul de ieri şi o reintrare în acel larg suflet comunitar românesc, care cuprinde deopotrivă pe cei vii şi pe cei morţi într'o realitate în care se învăluie lumina cu întunerecul, pământescul cu transcendentul, aşa cum ne apare universul poetic al lui Lucian Blaga în toate colţurile sale.

Oprindu-ne la mijloacele de tehnică poetică, pe care în mod obişnuit le putem desprinde din această poezie, ceea ce observăm din capul locului este stricta lor adecvare la conţinutul şi la atitu­ dinea de ansamblu. In general, în afară de acele caracteristice plesnituri de frază şi imagini de o cuceritoare noutate şi prospe­ ţime, poezia lui Lucian Blaga se reazimă pe o comparaţie. Indife­ rent dacă această comparaţie este cuprinsă numai într'una din strofe, sau se identifică cu însăşi poezia, luată în valoarea ei totală, ea formează suportul şi instrumentul poetic cel mai de preţ al poetului. Astfel, uneori poezia începe printr'o notaţie imediată, rapidă, în linii de schiţă, pentru ca imediat după aceea să se ridice la o constatare de ansamblu, de obicei filosofică. Primul termen al comparaţiei serveşte ca un suport material celui de-al doilea, poezia apărându-ne astfel bine închegată în rosturile ei expresive. Iată, bunăoară, cât de bine se poate observa această trecere delà concret la abstract, delà elementele simple de descriere poetică la frământările mai largi de ordin filosofic, în poezia Pământul: Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. Văzduh topit de ceară 'n arşiţa de soare curgea dealungul peste mirişti ca un râu. Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul, şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până 'n fund. N'avea să-mi spună nimic pământul ? Tot pământu-acesta neîndurător de larg şi-ucigător de mut, nimic ? (pag. 14—15).

Orice fragment de realitate, orice colţ de natură, notat de obicei în linii grăbite şi în trăsăturile sale cele mai potrivite pentru gene­ ralizarea imediat următoare, este pentru poet un prilej de ridicare, a particularului la universal. Multe dintre aceste poezii, care par a urmări exclusiv o idee generală, prin felul cum această idee iese în evidenţă şi prin aerul oarecum de parabolă orientală ce le încon­ joară, nu sunt decât nişte admirabile poeme în proză. Poetul pleacă delà un incident oarecare, delà un fapt, delà o întâmplare, sau delà o simplă vorbă de circulaţie imediată, ridicându-se apoi în sferele ideilor de largă circulaţie. In felul acesta, chiar având acele multe şi personale înflorituri de imagini şi metafore întâl­ nite aproape în fiecare rând, poezia întreagă este o singură ima­ gine, construită pe doi termeni de comparaţie. Citez poezia Din pârul tău, atât de directă, de simplă şi de fără subtilităţi, la prima vedere, şi atât de semnificativă, în sensul celor spuse mai sus, privită mai de aproape:

înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea, păinjeniş, ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. Şi-acum, când tu-mi înneci obrajii, ochii, în părul tău, eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate, visez că vălul ce preface în mister tot largul lumii e urzit din părul tău — şi strig, ' şi strig, şi 'ntaia oară simt întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui. (pag. ao).

Aici, termenul prim al comparaţiei nu este luat din domeniul plastic imediat, ci, cuprinzând el însuşi o comparaţie anterioară, presupusă de poet, stârneşte în sufletul cititorului un întreg proces de meditaţie, pentru ca numai pe urmă, când acest proces este încheiat, rezultatul lui să fie întrebuinţat în vederea efectului urmărit de poet. Este un procedeu mult întrebuinţat de Lucian Blaga. Raportând aceste consideraţiuni la ceea ce observăm mai sus cu privire la conţinutul operei sale, constatăm o surprinzătoare unitate de ansamblu. Ceea ce spuneam acolo referitor la împă­ carea dintre contrarii, la echilibrul şi la armonia universului poetic blagian, poate fi astfel atribuit şi mijloacelor sale tehnice. Compa­ raţia poetică, punând faţă în faţă cele două lumi atât de opuse, lumea concretului şi a realităţii imediate şi lumea abstractului, a ideilor generale şi a întregului peisaj spiritual, exprimându-le una prin cealaltă şi armonizându-le, nu este oare aceeaşi lucrare de unificare şi de echilibrare a cerului şi a pământului, a spiri­ tului şi a materiei ? Este ca o clădire uriaşă, bine aşezată pe teme­ liile ei de piatră, dar care se înalţă firesc spre albastrul cerului. Continuatorii şi imitatorii operei lui Lucian Blaga n'au fost în stare să ajungă la acest perfect echilibru şi la acesta unitate de ansamblu. Exagerând partea ideativă, abstractă, filosofică, a poeziei sale, ei au rupt legătura cu realitatea, construind poezii suspendate, plutind într'o atmosferă de lirism fiîosofard, fără suportul plastic al maestrului. De aceea, toată acea poezie gen Blaga care s'a scris de către tineri şi se mai scrie încă, nu are decât o valoare de climat poetic general, favorizând o adâncire a temelor de ultimă circulaţie şi o râvnire spre generalitate. In acest sens, tineretul a învăţat enorm delà maestru, chiar plutind încă într'o atmosferă de confuzie şi de desorientare periculoasă. Poezia de ultimă oră, cuprinsă de o nelinişte metafizică generală şi străbătută de adânci tristeţi filosofice, datorează aproape întreg conţinutul ei lui Lucian Blaga. Toată acea atmosferă imprecisă şi largă, a setei de cer şi a nostalgiilor ultime, a visului şi a aspi­ raţiei spre altceva, indiferent de formula ei de expresie, are o coloratură specific blagiană. Ceea ce atât de des întâlnim prin reviste şi prin cărţile de poezie tânără, dorul de zări şi pierderea în întinderile cerului, de sigur teme de poezie generale, nu a putut decât pe alocuri depăşi atmosfera originară. S'a întâmplat şi în cazul lui Lucian Blaga ceea ce se întâmplă totdeauna cu epigonii şi ceea ce, la noi, a fost adeseori remarcat în cazul Eminescu. Imitând pe maestru şi fiind copleşiţi de universul său poetic, urmaşii nu pot avea nici vigoarea şi nici autenticitatea pe care le-a avut dânsul, flăcările lor palide pierzându-se în lumina lui puternică. In cazul lui Lucian Blaga, problema aceasta rămâne încă deschisă. ION ŞIUGARIU CRONICI

JURNAL BERLINEZ

ANGE PECHMÉJA i Decemvrie 1942 D-l Popovici s'a ocupat de curând (în Studii literare, vol. I. Sibiu, 1942) de scriitorul francez Ange Pechméja, care a petrecut, refugiat, mai mulţi ani în Bucureşti. D-sa atinge în treacăt che­ stiunea influenţei lui Baudelaire asupra lui Pechméja, care a fost unul dintre cei dintâi admiratori ai autorilor Florilor Răului. D-l Popovici, sprijinindu-se pe un citat, arată că Pechméja concepea opera de artă ca «une broderie dont son cerveau (le cerveau de l'artiste) a fait les frais et dont la nature qui sert de modèle, n'a guère fourni que le canevas ». Eugène Crépet publică în Biografia lui Baudelaire (Paris, 1907) o scrisoare a lui Pechméja către marele scriitor francez, datată Bucureşti, 11-—23 Februarie 1866, în care poezia lui Baudelaire este comparată, în sensul aceleiaşi concepţii picturale despre artă, cu formele geometrice şi coloritul covoarelor persane (Compa­ raţia a plăcut cu deosebire lui Ernst Junger, care o notează în jurnalul său Garten und Strassen. Berlin, 1942, p. 163). Cum d-l Popovici nu citează în contextul amintit această scrisoare, care-şi are importanţa ei pentru raporturile dintre Pechméja şi Baudelaire, este probabil că ea nu e cunoscută la noi. Cred că aduc un serviciu celor ce se interesează de relaţiile lite­ rare franco-române în veacul trecut, reproducând-o în intregime.

Bucatest, 11-23 février 1866 « J'ai été bien heureux, Monsieur, de la marque d'attention dont vous m'avez honoré par l'intermédiaire de M. Malassis. « S'il ne m'avait pas été donné jusqu'ici la satisfaction de me rencontrer avec vous (et c'était difficile, vu la direction que les circonstances m'ont imprimée), j'ai du moins le plaisir de vous connaître de longue date par des oeuvres dont personne n'ap­ précie, mieux que mois peut-être, la haute valeur. «Veuillez bien ne prendre ceci que pour l'exacte expression de mon sentiment. Le jugement est d'autant plus désintéressé que ma manière de voir, à certains égards, ne s'accorde pas tou­ jours avec la vôtre. « J'ai lu et relu, entre autres, vos Fleurs du mal et je ne connais pas d'oeuvre contemporaine ou autre qui ait fait sur moi une impression plus forte que ces poèmes dont la variété se rallie dans la puissante unité de l'effet. « Comme ces opéras qui, pour être goûtés pleinement, ont besoin de plusieurs auditions, votre livre m'a présenté à chaque reprise nouvelle, des figures inattendues qu'une première lecture ne me donnait pas. « Serré dans une forme exquise, comme la fleur dans sa graine étroite, le sens de vos vers fait éclater, dans le cerveau du lecteur, la série des développements que leur formule concise contenait en puissance. Et c'est là, selon moi, ce qui fait surtout de votre livre un livre à part; car, à ma connaissance du moins, rien de pareil ne se trouve à ce degré, dans nul autre poète. Chez la plu­ part, en effet, la pensée, au lieu de sous-tendre vigoureusement la forme, la laisse trop souvent flasque; chez vous, elle crève l'enveloppe. « Une autre qualité moins essentielle, mais qui n'est pas plus à dédaigner en poésie qu'en prose et que vous possédez, au moins, à l'égal de V. Hugo ou de Gautier, c'est ce sentiment parfait de la valeur relative des sons et de leur harmonie contrastée, grâce auquel un vers flatte l'oreille comme une voluptueuse musique. Et comme un bon nageur qui se pâme dans l'onde, Tu sillonnes gaîment l'immensité profonde, Avec une indicible et mâle volupté « Des vers semblables (Elévation) s'écrasent dans la bouche comme une dragée savoureuse. « Je dirai autre chose : je suis convaincu que si les lettres qui concourrent à former des vers de ce genre, étaient traduites par les formes géométriques et les nuances colorées que l'analogie leur assigne respectivement, ils offriraient la contexture agréable et le beau ton de maints tapis persans ou des châles de l'Inde. «Mon idée vous semblera burlesque: L'envie m'a pris par­ fois de dessiner et de colorier vos vers. « Enfin vos oeuvres sont à la destination des gens qui savent lire. Ils ne sont pas nombreux. Aussi avez-vous quelques chances de ne jamais devenir absolument populaire. Mais peut-être est-ce là chez vous un médiocre souci ».

Biblioteca de Stat din Berlin posedă sub cota V 1568 un exem­ plar din lucrarea lui Pechméja L'oeuf de Kneph. Histoire secrète du zero, tipărită în 1864 în tipografia «Cezar Bolliac » din Bucu­ reşti. Cartea a fost dăruită de autor Academiei din Berlin şi expe­ diată din Franţa ; exemplarul cuprinde numeroase corecturi şi adausuri făcute cu creionul de Pechméja însuşi, care la sfârşitul volumului şi-a notat numele şi profesiunea « A. Pechméja, Chef de Division M. Aff. étrangères — Bucarest ».

CÂND UNII OAMENI TAC... 10 Decemvrie 1942 Sunt oameni cărora, dacă le interzici să vorbească despre sine, nu le rămâne decât să tacă.

GENII FĂRĂ TALENT 14 Decemvrie 1942 Talentele fără geniu sunt lucru curent. Rare sunt geniile cărora le lipseşte talentul. După impresia mea, Aristoteles şi Kant au fost asemenea genii.

OAMENII DIN ÎNTUNERIC 17 Decemvrie 1942 Oamenii sunt altfel decât plantele : unii nu pot trăi fără lumină, dar altora nu le prieşte decât la întuneric.

DESPRE UNII SCRIITORI 25 Decemvrie 1942 Am credinţa că mulţi scriitori ar renunţa să mai publice, dacă s'ar gândi nu la cei care le citesc cărţile, ci la cei care le-ar putea scrie mai bine.

DESPRE MAEŞTRI ŞI ELEVI Berlin, 25 Decemvrie 1942 Elevii unui maestru îşi dovedesc în genere utilitatea numai prin aceea că ajută celor mai puţin inteligenţi decât ei să-1 înţe­ leagă pe maestru. #

E un mare noroc să fi avut un mare maestru în viaţă, dar e o mare nenorocire să-i rămâi toată viaţa elev.

# Există maeştri cari ţin să aibă elevi şi să facă şcoală; dar există — mai puţini — şi din cei care nu vor decât să formeze oameni. Aceştia merită din partea elevilor recunoştinţa pe care o pretind cei dintâi.

MUNCA FILOSOFILOR Berlin, 26 Decemvrie 1942 Activitatea filosofică în genere constă mai mult în descope­ rirea de erori decât în descoperirea de adevăruri; mai ales că multe dintre adevărurile filosofiei se dovedesc a fi în cele din urmă tot erori.

GÂNDUL 26 Decemvrie 1942

Cu gândul poţi păcătui, dar nu poţi face nimănui — afară de ţie însuţi — nici bine nici rău. (Pentru aceasta trebuie să recurgi la vorbă sau faptă). Gândul e atât de diferit de fiinţa noastră încât nu-1 putem stăpâni, cum ne stăpânim vorba, cum ne con­ trolăm fapta; şi totuşi îl simţim atât de al nostru şi atât de legat de fiinţa noastră intimă, încât neexteriorizat, nu-1 putem folosi decât la zidirea sau la năruirea proprie.

APARATUL MINTAL 26 Decemvrie 1942

Ce păcat că aparatul nostru mintal nu e construit după mo­ delul celui digestiv: să asimileze tot ce prieşte spiritului şi să elimine tot ce-i strică. Dimpotrivă, spiritul reţine de multe ori tocmai lucrurile vătămătoare.

FLORILE 26 Decemvrie 1942 Pentru majoritatea oamenilor florile rămân totuşi expresia cea mai aleasă a sentimentelor.

FANATISMUL 31 Decemvrie 1942

Fanatismul poate săvârşi minuni, când e iluminat; dar duce sigur la dezastru, când e orb. CINE FACE ISTORIA? 5 Ianuarie 1943 Dacă s'a putut spune că istoria este opera câtorva oameni, cu atât mai adevărat este că ceilalţi — cei mulţi — sunt produsul istoriei.

Unii oameni sunt aleşi de destin sau trimişi de providenţă să facă istorie; pe alţii şi-i alege istoria însăşi.

DRAME ŞI ACTORI 5 Ianuarie 1943

Viaţa e plină de drame — dar şi de actori !

MIMICA LUI GRÛNDGENS S Ianuarie 1943 Astă seară la Staatliches Schauspielhaus, unde am văzut « Ifi- genia în Taurida » cu Grundgens în rolul lui Oreste. Am meditat din nou asupra artei acestui mare actor, căruia i se reproşază prea multă cerebralitate şi lipsă de sentiment. Marea lui creaţie ar fi, după părerea generală, Mephistofeles, pe care 1-a înţeles greşit, aşezându-1 în centrul dramei lui Goethe. (După ce-am văzut Faust II, am avut certitudinea că Grundgens a prezentat în adevăr Faust I privit şi interpretat prin Faust II. Publicul era greu să fie de acord cu această concepţie, cu atât mai mult cu cât tradiţia a încetăţenit mai ales interpretarea inversă: partea II prin partea I). Ceea ce m'a preocupat însă de data aceasta cu deosebire în arta lui Grundgens a fost mimica iui de dans ritual, cu gesturi hieratice. E o mimică construită din mişcări bine studiate, care nu sunt pe deantregul rituale, pentrucă le lipseşte simbolica reli­ gioasă, dar nu aparţin nici vieţii curente, ci exclusiv acestei lumi speciale a teatrului, care deţine o poziţie de mijloc între cult- şi viaţă. P. S. Aşternusem pe hârtie aceste impresii, când mi s'a spus că Grundgens a debutat în artă ca dansator.

AGITAŢIE ŞI DINAMISM 10 Ianuarie 1943 In domeniul acţiunii trebuie distins neapărat între agitaţie şi dinamism. PROPAGANDA 12 Ianuarie 1943 Lichtenberg propunea acum 150 ani înfiinţarea unei armate permanente de recenzenţi, care să apere interesele naţionale cu armele ştiinţei şi ale elocvenţei. Nu-i propaganda de astăzi instituţia preconizată de Lich­ tenberg ?

O GREŞEALĂ DE TIPAR 12 Ianuarie 1943 O reuşită greşală de tipar ar fi, dacă despre un autor pro­ ductiv dar mediocru, ar apărea: mult-ilaritatea în loc de multi­ lateralitatea operei sale !

ŞTIINŢELE LA NOI • 15 Ianuarie 1943 La noi unele ştiinţe au intrat în faza cercetărilor originale, altele se găsesc în faţa tratatului şi în sfârşit câteva n'au depăşit încă stadiul manualului.

OAMENI DE IDEI ŞI OAMENI CU IDEI 15 Ianuarie 1943 Există oameni de idei fără idei, iar oamenii cu idei nu trebuie să fie neapărat şi oameni de idei.

D. C. AMZĂR

O CREATOARE DE DANS ROMÂNESC: FLORIA CAPSALI

A vorbi despre dansul românesc cult înseamnă a vorbi despre Floria Capsali, pentrucă ea este nu numai profesoara de dans, din a cărei şcoală au ieşit atâtea elemente de elită care ilustrează juvenila noastră coreografie; pentrucă ea este nu numai maestra de balet a Operei Române, în care calitate ne-a dat « Demoazela Măriuţa », un balet comic reprezentat cu mult succes, în care animează chiar partea statică a baletului prin dans expresiv pan- tominat; dar în acelaşi timp Floria Capsali este şi creatoarea dansului românesc în forma lui de artă pură, de clasică expresie coreografică. O CREATOARE DE DANS ROMÂNESC: FLORIA CAPSAU 205

Arta Floriei Capsali porneşte din şcoala clasică, formată de profesorii Enriko Ceketi şi Is icolae Legat, care au educat cele mai valoroase elemente ale Baletului imperial rus, ca celebra Pavlova, genialul Nijinski, Karsavina, Serge Lifar, etc. In toată cariera sa artistică, Floria Capsali a fost însufleţită de marea pasiune de a descifra, din toate manifestările dansului nostru popular, elementele coreografice prin care să se poată crea dansul de caracter. De aceea, concomitent cu recitalurile pe care le-a dat şi cu eforturile depuse în şcoala sa de balet, Floria Cap­ sali a fost pasionată şi de migăloasa muncă a selecţionării elemen­ telor estetice din dansurile noastre populare, căutând surse de inspiraţie în folklor şi în compoziţiile muzicienilor români, care au folosit ca temă inepuizabilul fond al sufletului popular, atât de bogat prin poezie şi artă. In felul acesta, constituind bazele dansului de caracter românesc, Floria Capsali a reuşit să dea o unitate de stil artistic dansului popular, atât de variat ca expresie şi ca valoare artistică, deschizând căi noi pentru afirmarea lui. Astăzi, după cum există un dans de caracter specific spaniol, german, francez, etc., există şi un dans de caracter ca expresie a spiritualităţii noastre autohtone. începutul a fost făcut: dansul românesc a devenit şi un dans de caracter, care urmează să se impună în timp şi prin perfecţionare, în aceeaşi măsură şi pe aceeaşi linie de valoare estetică întocmai ca şi dansurile de caracter spaniol, german, italian sau francez, care au deja o tradiţie defi­ nitiv consacrată. Cele dintâi exemplificări, adică cele dintâi stilizări artistice ale dansului românesc, au fost date în primele recitaluri din 1930, când, inspirată de muzica compozitorilor noştri, realizată din zăcămintele noastre folclorice, Floria Capsali a interpretat Icoane bizantine (plasticizări coreografice imaginate după frescele bise­ ricilor noastre); Căluşarul (stilizare a jocului pe care poporul îl cultivă în fiecare provincie, într'un fel aparte, de sărbătorile Rusaliilor); Alunelul şi Dansuri olteneşti (expresii de ritmică pură); Florăresele (schiţe groteşti exprimând pitorescul de joc şi coloare al vânzătoarelor de flori) precum şi datinele ce sunt atât de adânc înrădăcinate în viaţa de totdeauna a sufletului românesc. Amintind, foarte sumar este drept, de toate aceste realizări artistice ale Floriei Capsali, care înseamnă, în afară de afirmarea artistică a dansului specific românesc, şi cultivarea artei coreo­ grafice în formele ei clasice, vrem să dăm o înţelegere cât mai completă ultimului ei recital, care constituie manifestarea maturi­ tăţii artistice a coreografiei Floriei Capsali. Programul recitalului dat la Opera Română, în seara zilei de 1 Martie, rezumă în mod sintetic toate variile manifestări ale artei şi inteligenţei Floriei Capsali. Alături de compoziţii defini- tive în cariera sa, Floria Capsali ne-a dat câteva dansuri de caracter specific românesc, stilizate în mod artistic, completând recitalul cu dansuri de expresie şi de ritm pantomimat. In primul rând, Vas etrusc, după muzică de Erik Satie, a prilejuit Floriei Capsali afirmarea unei excepţionale inteligenţe de interpretare bazată pe o tehnică desăvârşită. Şi în aceeaşi cate­ gorie se încadrează şi Pasărea tristă (Maurice Ravel), în care Floria Capsali a exprimat, cu o sensibilitate artistică surprinză­ toare prin emoţiile transmise ca şi prin plasticizările pe care le-a dat jocul unor mâini chinuitor de fine, —zbuciumul unei păsări întristată de oboseală, ale cărei aripi saltă lent şi sincopat în aer şi ale cărei mişcări se frâng neîncetat. De asemeni, Ultima frunză (Rachmaninow), a redat toată acea vibrare aeriană şi bolnavă a frunzelor care cad şi mor în toamnele târzii. In această bucată, cunoscută de altfel şi dintr'alt recital, dar desăvârşită acum ca nuanţare şi înţelegere prin sensibilitate şi inteligenţă, Floria Capsali a afirmat la maximum posibilităţile artei sale. In sfârşit, Incantaţiile după Monpou, în cele cinci manifestări (pentru a potoli suferinţa, pentru a pătrunde sufletele, pentru a inspira iubirea, pentru a evoca imaginea trecutului şi pentru a chema bucuria) au constituit tot atâtea manifestări ale unui mare talent, care ştie să exprime prin mişcări cele mai adânci sentimente. Prin realizarea coreografică a acestor melodii Floria Capsali s'a situat în mod definitiv pe primul plan al artei dansului la noi, prin talent, tehnică, inteligenţă şi sensibilitate. In al doilea rând, în dansurile cu caracter specific românesc, stilizate artistic, Floria Capsali, a exprimat coreografic, după muzica lui Paul Constantinescu (In crâng), vădit inspirată din folclorul nostru, toată gama de simţire şi tot elanul de viaţă al fetelor delà ţară. In sfârşit, în dansurile de expresie pură şi de ritm pantomimat, Floria Capsali, atât singură cât şi împreună cu partenerul ei d-l Mitiţă Dumitrescu, a desvoltat teme de o expresie excepţională (Idilă comică) sau pantomime de variată şi originală fantezie ( Muzicuţa ). Partenerul Floriei Capsali a fost d-l Mitiţă Dumitrescu, prim solist al Operei Române şi profesor al şcoalei de balet al Operei Române care, deşi se afla la primul lui recital, totuşi a arătat calităţi de dansator atât prin siguranţa mişcării cât şi prin graţia şi uşurinţa ei. Iar aeriana sa siluetă, ce pare că nu are atingeri cu pardoseala scenei ceea ce, de sigur, constituie o calitate pri­ mordială pentru viitorul unui dansator, face din d-l Mitiţă Dumi­ trescu un virtuos şi un talentat. El este fără îndoială cel mai bun partener al Floriei Capsali şi de sigur că, prin talent, inteligenţă şi pasionată putere de muncă, ne va rezerva surprize. Frumoase cuvinte se cuvin pentru costume, făcute, după machete de Mac Constantinescu, Nuni Dona, Elena Tuchi Dinu şi Floria Capsali, cari au înlesnit, prin adaptarea lor la muzică şi la interpretare, înţelegerea cât mai luminoasă a dansurilor. Coreografia aparţine în exclusivitate celor doi artişti, care au demonstrat prin recitalul lor că arta noastră coreografică este în plină evoluţie şi că ea, prin cei mai adânci mărturisitori ai ei poate fi cu cinste reprezentată ori unde în străinătate, nu numai pentru a fi valorificat dansul de caracter românesc, dar şi pentru a se dovedi că şi la noi coreografia începe să-şi aibă slujitorii ei ade­ văraţi. ŞTEFAN IONESCU

CE VREA SĂ FIE „TINERETUL FRANŢEI"

II

Fără îndoială că primul rezultat a fost risipirea neîncrederii poporului în posibilitatea lui de a se salva, posibilitate materia­ lizată în organizaţia «taberelor tineretului Franţei». Când, la 15 Martie 1941 1), un nou contingent de tineri apar pe şantiere, ei nu mai poartă pecetea mizeriei fizice şi morale pe care cei din 1940 o purtară. Ceva începuse să se schimbe în însăşi atmosfera ţării. După opt zile de tabără, notează « Buletinul » din 3 Aprilie, comandantul gene;al poate vedea «oameni cu ţinută frumoasă, privind drept în ochi, salutând impecabil, defilând chiar foarte corect », oameni care, întrebaţi de ce au venit în « tabără », ştiu în sfârşit să iăspundă că « trebuie să înveţe să muncească îm­ preună, pentru a cunoaşte mai bine şi a reface Franţa urmând pe Mareşal ». Pentru cineva obişnuit — prin credinţă — să ceară totalitaris­ mului tot, posibil şi imposibil, aspecte ca cel notat mai sus nu impresionează; dar în acelaşi timp, pentru cel învăţat să dispereze cu gândul la neînţelegerea Franţei, faptul este reconfortant. El are cel puţin meritul ce a arăta că drumul a fost găsit; că nu rămâne decât si fie desăvârşît şi iluminat de mistica unui mare ales al Istoriei. Fără el, eforturile de acest fel sunt zadarnice. Tot astfel cum cu el, dar fără un om nou care să-1 înţeleagă, să-1 iubească şi să-1 urmeze, apariţia lui este zadarnică. Premizele unui atare moment de culme în viaţa unei naţiuni, taberele nu le puteau pune decât făcând ca din mijlocul lor să

*) Taberele căpătaseră între timp un caracter permanent. răsară noul om francez. Şi se pare că ele nu sunt departe de această realizare, care depăşeşte cu totul misiunea de vindecare pe care am urmărit-o până acum. Una din primele caracteristice ale acestui om — cu indiscu­ tabile filiaţiuni europene, — este spiritul de disciplină care trebuie să-i domine personalitatea. Prin ce se caracterizează însă această disciplină a tânărului francez ? In primul rând, fâră niciun echivoc care ar contrazice coordonatele sufletului naţional, pe libertatea consimţirii ei. Ea porneşte din conştiinţa intereselor comuni­ tăţii, nu din teama sancţiunilor; postulat pe care fâră îndoială îl regăsim la toate mişcările tineretului de astăzi, dar pe care « taberele » par a pune cu deosebire accentul. Acceptată, ea im­ pune de aceea nu numai ascultarea şi executarea formală a ordi­ nelor, ci « adeziunea totală a inimii şi a voinţei », care defineşte în ochii d-lui de la Porte du Theil adevărata disciplină, pe care omul tânăr o dobândeşte nu prin relaxare spirituală, ci printr'o permanentă încordare, în înfruntarea piedeciîor şi a lipsurilor. Disciplina şantierului nu este disciplina sportului sau a corului, ci aceea dobândită printr'un continuu efort de realizare. Ea nu se limitează deci numai la raporturile cu şeful, la îndeplinirea ordinelor, ci vizează întreaga activitate personală a tânărului. Neglijenţa administrativă, conducerea taberei o pune în funcţie de starea disciplinară a organizaţiei. In acelaşi sens, poate fi judecat şi spiritul de camaraderie care trebuie să domine viaţa taberei; camaraderie care ni se pare a fi în cazul de faţă expresia egală a fraternităţii şi disciplinei comunitare. Pentru dobândirea ei, metoda de lucru a taberei este: lucrul în echipă, al cărui spirit are rostul deprinderii tânărului cu sem­ nificaţiile sociale ale existenţei şi activităţii sale. O vădită ten­ dinţă anti-individualistă are viaţa în echipă, dar nu numai atât. Ea reflectează « tipul » revoluţiei naţionale franceze, pentrucă în echipă nu se lucrează numai, ci se crează atmosfera familiară pe care tânărul francez va trebui s'o caute şi s'o regăsească mai târziu în căminul pe care şi-1 va crea. Iată un citat dintr'o cir­ culară a comandantului taberelor, citat este drept cam mare, dar din care răzbate limpede acest înţeles al echipei : « Echipa are casa ei, idealul este ca aceasta să fie construită cu mâinile ei; cel puţin trebuie s'o împodobească, s'o mobileze după gustul ei; să-i dea un farmec particular. Marile barăci pe care le-am construit, care tind să se transforme în cazărmi, riscă să distrugă viaţa echipei dacă nu se iau măsuri să fie amenajate în mod special. Echipa are tradiţiile ei, oricât de recente ar fi acestea. Ea are şantierul ei, opera sa proprie de care este mândră; toţi colaborează la ea. Ea are bucuriile sale, tristeţile sale, succesele şi insuccesele sale, momentele sale de entuziasm, orele sale de delăsare. Ea are onoarea ei ». In măsura în care ilustrează centrul de greutate al revoluţiei, echipa pregăteşte însă şi încadrarea acestui om nou în Statul nou francez, pe care l-am definit ca gospodăresc. De aceea în echipă fiecare are o funcţiune. Insistând asupra acestui amănunt, con­ ducătorii organizaţiei vor să delimiteze precis compartimentul atribuţiilor şi limitele activităţii, caractere esenţiale arhitectonicei administrative a Statului. In aceste limite trebuie să se desvolte şi personalitatea şi responsabilitatea noului Francez, sub îngrădirea 'severă a sancţiunilor. Pe acest fundament, care vrea să înglobeze în dimensiunile lui sufleteşti un om nou, trebuie să se ridice însă cei predestinaţi să fie şefi, cei de care societatea şi Statul au nevoie la posturile de conducere. Şefi de echipe, de grupe şi de şantiere, cu întregul stat major care-i înconjoară pe aceştia din urmă, iată trepte de pregătire ale unei şcoli sociale, care vrea să umple una din lacu­ nele Franţei de astăzi. Pentru aceasta, taberele caută să desvolte în aceşti candidaţi hărăziţi conducerii treburilor publice spiritul de iniţiativă. Roate în nicio organizaţie tinerească nu s'a adâncit într'atât această preocupare ca în cea pe care o examinăm. Comandamentul nu fixează nimic; el sugerează. Este semnificativ că nici măcar locul taberelor n'a fost fixat precis de comandament, nici programul- orar. « O jumătate de zi lucru, o jumătate de zi formare ». Iată tot programul pe care urmau să-î execute comandanţii de tabără. Experienţă de mare curaj, care avea să dea lamentabile rezultate în câteva locuri. Dar numai cei sortiţi înfrângerilor se împiedecă de un eşec şi organizaţia franceză pare sortită victoriei. In marea majoritate a cazurilor, aceşti tineri şefi au afirmat aptitudini care îndreptăţesc tot optimismul conducătorilor lor. Obligaţi aş spune la neconformism, la originalitate, la chibzuirea — cu plan dinainte stabilit — măsurilor de luat, la un permanent contact cu reali­ tăţile şi practica vieţii, ei au reuşit să imprime şantierelor şi admi­ nistraţiei taberei pecetea unei personalităţi autentice. Greşelile care s'au săvârşit (şi care s'au revărsat asupra oamenilor ca şi a activităţii taberei) mi se par infinit mai rodnice, decât toate realizările, prevăzute şi cântărite cu precizie dinainte, din orga­ nizaţii în care şeful nu face decât să execute conştiincios ondinele primite. O organizaţie nu poate forma un adevărat conducător decât aruncând mănuşa tuturor riscurilor care ar putea prăbuşi instituţia. Dacă n'ar fi reuşit nimic, « taberele » ar fi trebuit să intre în istoria frământărilor spirituale de azi, chiar numai prin sfidarea aruncată concepţiei şefului învălătucit în orar şi menu. Largul credit făcut personalităţii şefului prin foarte vaga limi­ tare a libertăţii sale de iniţiativă, impune însă acestuia obligaţiuni pe măsura acestui credit. Principiul responsabilităţii, pentru actele sale şi ale celor în subordine, este astfel prima şi fireasca conse­ cinţă a acestui drept de iniţiativă. Este vorba deci la un şef nu numai de o răspundere pentru propriile lui acte ci şi pentru ale acelor pe care-i conduce, ceea ce apare din nou normal când se are în vedere că şeful trebuie să fie în permanenţă un exemplu pentru tabără. Un exemplu viu — cum subliniază undeva coman­ dantul taberelor —, ca disciplină, fel de a gândi şi acţiona, ca viaţă mai cu seamă. Trăind în mijlocul tinerilor şantierului, grupei sau echipei sale, el conduce nu cu ordine şi teorii, ci cu modelul pe care-1 impune celor mai mici în grad; şi este vorba nu de un model aspru şi inaccesibil. Dimpotrivă, un model care poate fi egalat cu oarecare efort; pentru aceasta este însă necesar ca spiritul de camaraderie dintre tineri să patroneze şi raporturile şcf-grupă, adăogându-i-se un plus de dragoste şi devotament ce trebuie câştigat de şef, prin care să obţină dăruirea totală din partea celorlalţi. Aş spune, fără a mă depărta prea mult de « spi­ ritul taberei franceze », că dragostea şi ascultarea deplină pe care i-o acordă unitatea sa, nu fac decât să răsfrângă atitudinea pe care şeful o are faţă de aceasta. O concepţie de luminos idealism, care complică fără îndoială misiunea unui comandant;, dar «Tineretul Franţei» nu crede că, oricine, chiar din rândurile lui, poate să-şi asume o astfel de răspundere. De altfel nici nu poate încerca, pentrucă recrutarea şefilor se face potrivit unui sever examen de viaţă bărbătească şi unei şcoli speciale, care .nu dă diplome, ci selectează. Este simptomatic pentru noi faptul că şi în revoluţia franceză se poate urmări neîncrederea în intelectual, fenomen interesant şi quasi- general, pe care îl vom desbate pe larg cu altă ocazie. Dar exemplul şefului şi formarea sa nu pot pierde nicio clipă din vedere obiectivele generale ale revoluţiei : Familia-Statul, căminul-administraţia. Recrutaţi din elemente care numără în jurul a 30 ani, şefii de şantiere sunt aproape toţi căsătoriţi. Familia şi-o aşează în preajma taberei (dar în afara ei), exemplu cald de armonie şi prilej fericit de a arăta tinerilor împlinirea rostului său prin prezenţa femenină. Cât despre administraţia taberei, ea este concretizată de d. Momey, ajutorul comandantului general, în formula: «a prevede?, a organiza, a coordona, a comanda, a contrôla» fiecare din aceste noţiuni cu un scop bine precizat, cerând fiecare un efort susţinut, intelectual şi fizic. Ne oprim aici cu consideraţiile noastre. De sigur, am omis şi am trecut peste multe amănunte, poate unele din ele nu lipsite de orice semnificaţie specială. N'am urmărit însă decât să dăm o imagine a ceea ce vrea să fie « Tineretul Franţei ». Vrea fiindcă i s'a cerut acest lucru de către Stat, dar vrea mai ales pentrucă a găsit în această orga­ nizaţie terenul fertil pe care să-şi clădească o viaţă nouă. Ne-a interesat mai puţin reuşita unei politici de Stat, deşi s'ar fi putut scrie articole întregi despre chipul în care o atare politică poate să atingă ţelurile propuse. Ne-a interesat mai puţin şi ca metodă educativă, mlăuntrul organizaţiei, deşi s'ar putea găsi rodnice izvoare de inspiraţie. Toate acestea nu dovedesc decât priceperea lăudabilă a celor ce veghează la reuşita «taberelor». Ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost particularitatea revoluţiei naţionale franceze şi prezentarea unei mişcări tinereşti de autentică vibraţie totalitară. Ceea ce ne interesează este ecoul răscolitor pe care o asemenea mişcare o poate avea în mijlocul oamenilor tineri din Franţa. ' Pentru a ilustra acest ecou, în a cărui temeinicie personal credem, ne îngăduim să încheiem articolul cu fragmentul dintr'o scrisoare pe care un tânăr o adresează camarazilor săi, în clipa când pleacă din tabără. După ce arată starea sufletească turburată de înfrângere şi contactul cu viaţa aspră, severă, a taberei, tânărul continuă : « Un « Tânăr » spunea într'o zi : « A cânta înseamnă a insulta suferinţa mea ». Şi-a schimbat părerea după câteva seri şi tu însuţi ai simţit-o. Ai dreptul să suferi, îţi plângi părintele mort, eşti îngrijorat pentru viaţa unui rănit drag, aştepţi un prizonier, suferi de umilinţa înfrângerii noastre. Mai mult, este o datorie să te gân­ deşti la aceste dureri; n'ar avea inimă cel care n'ar simţi la fel. Dar tu ai « cântat cu toate-acestea » pentrucă este un deri­ vativ şi un tonic, cântecul. Ne face mai tari pentrucă seamănă bucuria în inima noastră. Şi când, în jurul focului din bivuac, în faţa flăcării care urca spre cer, am cântat, sufletul nostru a devenit mai uşor şi inima a bătut mai viu. Cântecul acesta nu te împiedeca să fii grav şi câteodată ai simţit curgându-ţi lacrimi când pavilionul urca sau cobora încet, religios, dealungul prăjinii înălţată foarte sus, pentru a te putea gândi îndelung la Franţa ». Apoi, arătând munca din tabără şi conştiinţa franceză şi cre­ ştină ce s'a redeşteptat în sufletul lor, scrisoarea încheie: « Acum, prietene, ridică sus capul, ţi-ai făcut datoria. Nu, tu nu ţi-ai pierdut timpul în tabără. In ziua despărţirii, şeful tău, şi el tânăr, te-a privit lung în ochi, ca pentru a citi acolo viitorul. Şi tu n'ai întors capul, l-ai fixat şi aţi surâs împreună. Şi atunci, ca pentru a răspunde acestei întrebări tăcute, tu ai fi putut să-i scrii : « Comandant, datorită mie, datorită tuturor camarazilor mei, Franţa este salvată ». Un tineret care poate vorbi aşa dovedeşte nu numai eterni­ tatea unei naţiuni, ci capacitatea ei de a păşi într'o lume nouă, dăltuită în linii eroice de tineretul german. Un tineret, care poate vorbi aşa, arată că nu aşteaptă decât momentul potrivit pentru a răscumpăra trădarea celor care le-au amăgit anii şi neamul. In faţa Europei, el îşi va putea asuma răspunderea de a face să se uite că o parte din armata franceză a înşelat buna credinţă a acesteia. Este ceea ce continentul şi onoarea Franţei aşteaptă.

COSTIN I. MURGESCU

UN ARTIST ITALIAN LA CURTEA DOMNITORULUI CAROL

In prima jumătate a lungii şi atât de rodnicei domnii a Re­ gelui Carol I, s'au perindat la Curtea sa o seamă de artişti străini. Rostul lor, într'o vreme în care « daguerrèotypia » nu luase încă avânt, nu izbutise deci să uzurpe locul artei, era de a făuri icoana unei domnii ce avea greaua şi delicata menire să aşeze ţara pe temelii noi. In ce măsură şi-au îndeplinit acest rost, ne-o dove­ deşte însuşi faptul că odată cu vremea le-a apus şi numele. N'au izbutit să contribuie cu o cât de mică strălucire la purpura dom­ niei, pe care marile ei fapte din timp de pace şi de război au în­ cununat-o de glorie. Nobila sarcină de a slăvi cum se cuvine domnia luminatului şi viteazului Carol I a revenit — ca un drept pe care Providenţa a ţinut să-1 respecte — artiştilor români, în­ cepând cu Carol Popp de Szathmary (român transilvănean delà Satu Mare, a cărui familie a fost înnobilată de împărat), cu ma­ rele Grigorescu şi sfârşind cu aceia pe care Regele i-a trimis la o mai înaltă învăţătură în străinătate, şi care s'au arătat demni de sprijinul domnesc. Din rândul acestor artişti străini delà Curtea românească, din care făceau parte Germanii Volkers, Kaiser şi Becker, Po­ lonezul Adjukiewicz, Englezul Schonberg, Americanul Healy, se deosebeşte Italianul Preziosi, care n'a râvnit la poziţia tovară­ şilor săi întru meşteşug, mulţumindu-se cu aceea — mai modestă dar mai aproape de artă şi adevăr — de observator plin de in­ teligenţă şi de interes, de măsură şi de bun gust, al locurilor şi oamenilor noi, spre care a venit—judecând după o seamă de elemente din cuprinsul mărturiilor lăsate de el — mânat şi de alte imbolduri decât cele care ar fi putut porni din faptul exer­ citării profesiei. In chipul acesta, el se află mult mai aproape de artiştii români, cu care de altfel are mari asemănări, care nu sunt UN- ARTIST ITALIAN LA CURTEA DOMNITORULUI CAROL 213

deloc întâmplătoare şi nu se mărginesc la cele din cadrul vremii trăite laolaltă. Despre viaţa lui Preziosi nu ştim aproape nimic, în ciuda râvnei celor doi cercetători români care s'au ocupat de el: prof. Al. Busuioceanu (vezi articolul publicat în Studii Italiene, vol. I, Bucureşti, 1934, precum şi versiunea lui franceză apărută în bro­ şură la « Editions Marvan » (Collection Apollo), Bucureşti 1935) şi d-1 Al. Bădăuţă (vezi albumul Bucureşti în 1869 de Preziosi), care a apelat şi la truda bine cunoscutului critic de artă Venetian, contele Elio Zorzi, fără, însă, să fi putut, nici după cercetările în arhivele italiene, căpăta elemente noi întru cunoaşterea ace­ stuia, am fi înclinaţi să-i spunem tainic artist italian. Nu-i cu­ noaştem nici numele de botez. Prof. Al. Busuioceanu a găsit, o singură dată, într'un catalog al expoziţiei organizată în 1873 de « Societatea amicilor Bellelor-arte din România », numele ar­ tistului precedat de iniţiala D., care ar putea să însemne tot atât de bine Domenico cum şi Davide, Damiano, Desiderio, Dino, Demetrio, Dionisio sau chiar Diodoro, dacă ţinem seama că astfel de prenume întâlnim destul de des în Italia. Nu ştim cu pre­ cizie nici de unde a venit Preziosi în România şi nici unde a plecat de aci. Luând în seamă, din punct de vedere iconografic, unele acuarele ale lui Preziosi, prof. Al. Busuioceanu deduce că ar fi putut veni delà Constantinopol, iar d-1 Al. Bădăuţă, după o notaţie de pe un carnet de schiţe ale artistului: « Aquarelles de mon grand Père Preziosi » şi după unele informaţii — cărora nu le dă obârşia — că urmaşii au locuit mai târziu (când ?) la Stambul, crede că este îndrituit a afirma că această inscripţie « vine să dea certitudine presupunerii că, înainte de a lucra la noi şi probabil după aceia, Preziosi a trăit la malurile Bosforului ». Ceea ce se poate spune cu precizie, însă este că Preziosi a lucrat în România în verile anilor 1868 şi 1869, când a făcut parte din suita Domnitorului care călătorea prin ţară. In acuarele în­ făţişând « Primirea Domnitorului Carol la Slănic de Prahova » îl vedem pe Preziosi călare, luând schiţe. In afară de aceste date nu mai'ştim nimic despre artistul italian, după cum nu ştim nici cum a ajuns la Curtea Domnitorului Carol. Părerea de rău că nu s'a putut afla până acum nimic mai mult despre Preziosi este cu prisosinţă compensată de faptul că el ne înlesneşte, prin opera sa, cunoaşterea României adevărate, a României cu nenumărate comori de frumuseţe şi neistovite bo­ găţii sufleteşti, pe care le-a ştiut afla sub măştile vremii, fără s'o nesocotească pe aceasta în ceea ce avea demn de amintire. Opera lui Preziosi cu privire la România poate fi împărţită în trei categorii : schiţele şi studiile, dintre care o parte, sub forma unui caiet, se află într'o colecţie particulară (unele au fost pu- blicate de d-1 Al. Bădăuţă în albumul amintit mai sus); acua­ relele făurite pentru Domnitorul Carol, din care Colecţia regală numără astăzi 41 de piese; acuarelele hărăzite amatorilor din acea vreme, răspândite în ţară. Din punct de vedere al artei ca şi al documentului, mai in­ teresante decât acuarelele, lucrate în tihna căminului, sunt notele spontane, studiile preliminare. Ele sunt luate la faţa locului şi au căpătat, din această pricină, delà natură, temeinicia adevărului. Rar ne-a fost dat să întâlnim un artist ilustrator străin, sau chiar băştinaş, care să fi înţeles şi redat cu un simţ mai ascuţit reali­ tatea românească. Dacă ne gândirn la obârşia lui Preziosi, putem uşor pricepe de ce, din tot ceea ce a văzut, în scurtul său popas în România, a ştiut să păstreze numai elementele ce defineau, şi deosebeau deci, locurile şi oamenii de aci de celelalte meleaguri şi popoare, numai însuşirile care aşează poporul român pe o treaptă însemnată în obştea Europei. Dacă n'a simţit întreagă măreţia peisajului românesc mai puţin călcat de piciorul omului, aceasta se datoreşte faptului că Preziosi nefiind un temperament romantic era, prin organizaţia sa mentală, sortit să fie interpretul omului şi al manifestărilor sale, cum şi al naturii străbătută de spiritul stăpânitor al civi­ lizaţiei. Aşa ne putem explica de ce « Bucureştiul văzut din dealul Fiiaretului », peisaj atât de maestru compus, sau studiul în­ făţişând apa Colentinei, în care un grup de tinere femei gustă plăcerile băii, izbutesc să ne stârnească amintiri ce ne duc spre prestigioase peisaje de clasică măreţie. Acesta din urmă, prin compoziţia sa amplă, observaţia fină şi justă şi cele câteva note savuroase — cum sunt trăsăturile din goliciunea pudică a tinerelor şi pârguitelor femei, sau elementele de cochetărie — poate fi socotit ca una din operele cele mai izbutite ale artistului italian. Amândouă aceste peisaje sunt minunate portrete ale naturii româneşti, brăzdate, cum am spus, de duhul omului înrădăcinat dealungul veacurilor în pământul darnic. Şi, după cum a ştiut să desprindă orânduirea imprimată pei­ sajului de spiritul românesc, Preziosi a izbutit să ne înfăţişeze şi viaţa gloatelor, din târguri sau alaiuri, în care se manifestă însufleţirea unui popor vioi şi ager, care nu iese din cadrele unei rândueli sigure aflate înlăuntrul fiecăruia şi în afara tuturor. In aceste adunări de oameni artistul italian a ştiut să vadă lipsa de­ săvârşită a neorînduelii şi a desmăţului, întâlnite aiurea. O altă trăsătură a poporului românesc tot atât de însemnată ca şi măsura, asupra căreia se opreşte Preziosi, este dragostea sa caldă şi sinceră faţă de Domnitor, care izvoreşte dintr'un sim­ ţământ adânc monarhic, rod al experienţei istorice care a învăţat pe Români să preţuiască rostul mare aî statorniciei voevodale, Acuarelele înfăţişând « Primirea Domnitorului la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Buzău », aceea delà Sîănic de Prahova sau aceea reprezentând întâmpinarea Monarhului pe drumul Co- trocenilor, sunt mărturii luminoase ale dragostei şi respectului Românului pentru Domnitorul său, pentrucă sunt tocmai mani­ festate cu spontaneitate şi simplitate, cum minunat a ştiut să le înfăţişeze artistul italian. Ţăranul român apare în opera lui Preziosi cu însuşirile care l-au ajutat să biruie vremuri de o vitregie fără seamăn. Ţăranca este înfăţişată cu toate atributele care o fac părtaşe, cu ţăranul, la chezăşia unei rase puternice şi frumoase : carnea bine plămădită şi trupul cioplit după canoanele rodniciei, sfiiciune — pe care o ştim întemeiată pe o morală nezdruncinată, însoţită, fermecător, de inteligenţa străfulgerând în privire; straie purtând semnul hărniciei, al ştiinţei bizuită pe experienţa străbunelor şi al fantesiei sale bogate şi veşnic, dar nerăzvrătit, înnoitoare. împodobită cu gust şi măsură cum nicio altă ţărancă n'a ştiut să se împodobească. Ţăranului, Preziosi a ştiut să-i citească pe chip, în privire şi atitudine, marile sale însuşiri, care au făcut în toate timpurile mândria poporului românesc, şi delà care pornesc toate celelalte: inteligenţă, vi­ goare dar şi sensibilitate, dârzenie, hărnicie. Portul, potrivit cu aceste însuşiri: sobru şi armonizat cu trupul. înfăţişarea atât a ţărăncii cât şi a ţăranului român a fost redată de artistul italian cu adevărul care mărturiseşte o îngrijire ce a fost mereu la Ro­ mâni o lege păzită cu sfinţenie. Este zadarnic să mai adăugăm că, astfel văzută România de Preziosi, opera lui alcătueşte unul din cele mai frumoase, dar şi mai meritate elogii, pe care nu-1 putea aduce decât un artist sincer şi aparţinând unei naţii care a ştiut totdeauna şi nu s'a sfiit niciodată să preţuiască la alţii ceea ce slăvea la ea acasă.

* GIUSEPPE SABBARESE

DIN LITERATURA SLOVACĂ DE AZI

Ochiul obişnuit cu vitrinele librăriilor din Bratislava a putut observa că, încă din ajunul sărbătorilor de Crăciun, s'a strecurat sfiit, prin puzderia cărţilor pentru copii, şi « Dom Hori » (Casa arde) a lui Ian ko Alexy. Autorul e şi pictor cunoscut în Slovacia. Schiţele, adecvate fondului fiecărui capitol, vădesc talent şi adâncesc emoţia ce ne produce cartea. E un roman fără acţiune întinsă şi complicată. Ni se redă simplu viaţa reală a unei familii de ţărani din Jarkovieţ. E o viaţă dureros de tristă. Erau săraci şi cu copii numeroşi. In câteva locuri, realitatea e aşa de tragică, încât ne mişcă până la lacrimi. Nu e o carte ieşită din preocupări supra estetice. N'are artificii pentru a obţine efecte, cum fac unii poeţi slovaci de azi. Cartea lui Ianko Alexy pare mai de grabă redactarea sub formă de roman a unor observaţii şi concepţii personale. E ruptă din suflet. Poate chiar trăită. El este un adânc cunoscător al sufle­ tului omenesc, al greutăţilor vieţii şi al inegalităţii împărţirii bucu­ riilor şi bunurilor în lumea aceasta. Petre Zviadovie, copilul cel mare, e bolnav de ochi şi de pi­ cioare. Un nefericit. Abia a luat bacalaureatul. Cu mari sacrificii e operat la ochi în Teşin. Stările sufleteşti, prin care trece cu acest prilej, sunt redate minunat. Senzaţia dureroasă ce o simte în créer, ne înfioară. Pare că însuşi autorul a trăit aceste momente. Ne aminteşte pe Gustave Flaubert, care a simţit gustul otrăvii, când a scris scena sinuciderii Doamnei Bovary. Mama lui Petre e grav suferindă de picioare. Are nevoie de băi. Dar nu se poate gândi la sine. Sacrifică toată viaţa pentru copii. Gândul lui Petre la mama-sa îl luminează ca o rugăciune. Operaţia nu izbuteşte. Ii costase enorm. Tatăl, desnădăjduit, se încovoaie. Suferea serios de stomac şi n'avea voie să se ener­ veze. Greutăţile şi necazurile nu ştiu de aceasta. Petre roagă părin­ ţii să vândă bucăţica de pământ, ca să înveţe mai departe, sau să se poată vindeca, operându-se încă odată la Viena. La bătrâneţe va îngriji el de ambii părinţi. Dar pe bucăţica aceea de pământ, ei puneau varză, fără de care toată familia ar fi murit de foame. Singura figură luminoasă din carte este Adalga. Ţinea la Petre. Dar acesta nu vedea decât nenorocirea sa. Chemată la masă, Adalga nu putea mânca, nefiind oKşnuită cu cartofi, cu ceapă prăjită şi cu varză. Dar le înveseleşte casa. Se duce cu Matei şi Andrei în oraş să-i dea la negustorie, la meserie. Aşa îi sfătuise şi părintele Koval- cik, un om moral, înţelept, adevărat preot. Sugerează lui Petre ideea să se facă preot. însuşi Petre ar vrea să devină apostolul unei vieţi mai frumoase. Plecarea lui Matei din sat se aseamănă cu plecarea lui Creangă din Humuleşti. Tatăl e foarte îngrijat că, crescând, copiii mănâncă mai mult şi au nevoie de pantofi şi haine mai mari. Pe Veronka o trimit la Preparandium, într'o mănă­ stire. Este dus şi Palo la meserie în Krakovany. Cu acest prilej, nefericitul Petre e arestat, bătut şi închis la Poliţie, fiind confun­ dat cu un excroc. Superficialitatea şi brutalitatea unor poliţişti din provincie sunt redate puternic. Tatăl vinde caprele. Laptele e înlocuit cu usturoi, hrean şi supă. Mama e o martiră. Munceşte ca o roabă. Numai rugăciunea şi Dumnezeu o mai ţin pe picioare. DIN LITERATURA SLOVACĂ DE AZI 217

Greutăţile se măresc, nu poate trimite bani nici alimente pentru Veronka la mănăstire. Petre îşi judecă părinţii că au făcut prea mulţi copii şi nu muncesc sistematic. De aceea el e un nenorocit. Alungat de acasă, Petre încearcă să se facă morar. Nu rezistă, pleacă la teologie. Viaţa religioasă, cu taina mărturisirii în centru, sunt totul în acel Institut. Petre e fericit, închipuindu-şi un viitor frumos. Slovacii din Institut se grupează şi spun că nu primesc pâinea delà stăpânirea străină « pentru preţul existenţei naţionale » (p. 133). Petre n'are noroc de linişte nici aci. In biserică, la slujba de Paşte, vede pe Adalga căsătorită cu un ofiţer. Prin ea, Epi­ scopul îl învoieşte acasă câteva zile, mamă-sa fiind pe moarte. Episcopul trăieşte în mare bogăţie şi lux. Are în jur purpură şi în deget un inel cu diamante « ca rupte din soare ». După o rugăciune adâncă, mamă-sa moare. Petre o găseşte cu ochii întredeschişi, parcă ar mai căuta vreo treabă prin casă. In faţa moartei Petre vede că a fost o sfântă, cât a muncit pentru ei, cât a iubit. Copiii n'au înţeles-o, n'au ajutat-o. Au exploatat-o până la ultima suflare. N'au întrebat-o niciodată ce o doare, dacă e ostenită. Nu le rămâne delà ea nicio fotografie. Paginile acestea sunt cele mai zguduitoare (p. 148—158). Mama nu are parte nici de un mormânt uscat. O în­ groapă într'o zi ploioasă, când atmosfera e copleşitor de grea. Toţi copiii se strâng acasă, alungaţi sau fugiţi de pe unde au ple­ cat la meserie sau învăţătură. Sub conducerea lui Petre împletesc coşuri şi câştigă. Au ce le trebuie, se mulţumesc cu puţin şi sunt fericiţi. Petrec un Crăciun frumos. Sjngurul din viaţă. Ai crede că vin zile senine; că viaţa nu-i atât de tristă. Dar nu: dintr'o neglijenţă a lui Petre le arde casa. Copiii tremură în ger şi a doua zi. Nu-i ia nimeni din sat. E nefiresc, nu sunt oamenii atât de răi. Tatăl vinde bucăţica de pământ cu pereţii arşi ai casei şi pleacă în altă parte cu copiii. Petre vine din când în când în sat. Prilej pentru autor să încheie cartea cu un alt moment mişcător. Sin­ gurul semn al vieţii necăjite şi lipsite, ce au dus aci, este câinele lor Dimkov, care se gudură pe lângă Petre cu lacrimi în ochi. Comparaţiile sunt rare. Descrierile din natură lipsesc. Nu se găseşte un colţ de cer, o privelişte, o zi senină în toată cartea. Viaţa adânc religioasă şi morală a poporului slovac sunt bine redate. In multe privinţe, cartea ne aminteşte romane ca: Ogorul, etc., din viaţa Chinei. Fireşte, în alte proporţii. Ca fond social ne aminteşte nuvelele lui Slavici şi Al. Vlahuţă. Istorisirea curge simplu, limpede şi te captivează. P. OLTEANU Lector. Univ. Bratislava REVISTA REVISTELOR

STRĂINE

CLAUSEWITZ ŞI GÂNDIREA MILITARĂ IN ITALIA Berlin, Rom, Tokio. — Anul 4. — Caietul 8

Despre această temă se ocupă d. Lt. Col. Emilio Canevari, arătând că gândirea militară italiană a fost profund influenţată de opera lui Clausewitz. Precum făcuse şi înaintaşul său în politică, Machiavelli, romanticul Clau­ sewitz îşi întemeiază teoriile asupra războiului pe baze logic-empirice. Opera sa capitală Despre Război, scrisă în 1806, îi exprimă teoriile, ară­ tând caracteristicile războiului şi susţinând că soarta lui atârnă, între altele, de personalitatea conducătorului. Nu se pot fixa legi şi principii, deoarece războiul e o artă. Teoria poate să îndrumeze şi stimuleze aptitudinile condu­ cătorului, dar nu le poate înlocui sau crea. Forţele morale conduc războiul, susţine Clausewitz, şi în ele stă tăria succesului, indiferent de felul lui sau de ţintele proprii. Generalii italieni de valoare au scris sub înrâurirea lui Clausewitz, ca de. pildă Severino Zanelli, Alberto Pallio şi Domenico Guerrini. Recunoscătoare marelui general şi scriitor, Italia a decis traducerea şi editarea integrală a operei acestuia, pentru a servi tuturor cetăţenilor la cu­ noaşterea artei militare.

SCHIMBĂRILE GÂNDIRII IMPUSE DE SCHIMBAREA REALITĂŢII Blătter fur Deutsche Philosophie. — Vol. 16. — Caietul i\2

In această publicaţie a Societăţii Germane de Filosofie, d. H. Herrigel (Frankfurt a. M.) cercetează şi propune o seamă de modificări fundamentale gândirii omeneşti, într'un studiu intitulat Omul în Realitate. Grupează în zece teme relaţiile dintre gândire şi realitate, trăgând o seamă de consecinţe tipice pentru mentalitatea veacului nostru şi mai ales pentru actuala viziune germană a lumii şi realităţii. De aceea, vom înfăţişa mai pe larg observaţiile şi concluziile reprezentative şi de sigur demne de discuţii serioase ale d-lui Herrigel : Rădăcinile gândirii noastre se găsesc în relaţiile ei cu realitatea. Actual­ mente, noi ne găsim în faţa nevoii de a ne revizui sistemul de gândire în mod radical, examinând adânc şi total cum gândirea s'a desprins djn temeliile-i existenţiale. Totul trebuie să se schimbe, dacă relaţiile sau raporturile gân­ dirii cu realitatea s'au schimbat. Cele zece teme din care reies deplin relaţiile cercetate de autor şi con­ cluziile sale sunt: i. Realitatea; 2. Omul în realitate; 3. General şi particular; 4. Adevărul; 5. Gândirea; 6. Gândirea istorică; 7. Gândirea politică; 8. Gândirea cre­ ştină; 9. Normele de înfăptuire; 10. Atitudinea în viaţă. In prima temă autorul arată că realitatea actuală este alta decât cea din trecut. Realitatea general obiectivă este înlocuită acum de cea singular sau particular subiectivă. Nu mai gândim realitatea acum ca ceva încremenit şi de neschimbat, ce ar explica aparenţa în multilateralitatea ei, ci o gândim ca pe un fenomen viu, ca o mişcare, devenire, trecere — drept ceva istoric, prin urmare, unic, neexplicabil şi veşnic nou. In cea de a doua temă, d. H. Herrigel urmăreşte cum şi-a schimbat poziţia omul actual. El nu mai stă în realitate într'un mod pasiv şi contemplativ, ci apare ca subiect cugetător, valorificator şi înfăptuitor, premergând gân­ dului şi cuvântului despre realitate şi, de aceea, rămânând în afara conţi­ nutului gândirii. Eul stă în realitate fără a-i aparţine şi totuşi strâns legat de ea, delimitat, realizat istoric în măsura în care o înfruntă. In tema a treia, se desprinde limpede marea schimbare a valorilor, odată cu schimbarea raporturilor dintre gând şi realitate. Trecutul privilegiase generalul, care astăzi este înlocuit, dar nu înlăturat, de particular. Tensiunea între ele rămâne, dar ea nu mai destramă, ci se înglobează în realitate. A patra U mă este dedicată adevărului. Şi aici vedem că adevărurile abso­ lute, obiective, general valabile, sunt înlocuite cu cele subiective, legate mai strâns de rea tate. Pentru adevăr — spune autorul — trebuie să renunţăm la adevărul absolut. Sensul nou dat adevărului va trebui să schimbe faţa culturij ce va veni. Iată un fapt istoric ale cărui consecinţe încă nu pot fi prevăzute. In cadrul celei de a cincea teme, se discută gândirea şi prefacerea ei, nu numai în conţinut, dar şi în expresie. Viaţa a depăşit gândirea, trăgând-o după ea, precizează d. Herrigel. Prefacerea gândirii implică revizuirea cuvin­ telor. In precumpănită lor întrebuinţare şade prima datorie a cugetării noi. Tema a şasea înfăţişează istoricul pe prim plan. El capătă o deosebită însemnătate. Realitatea istorică este deopotrivă faptul îndeplinit, ca şi cel ce va veni. Omul cugetător sălăşlueşte în centrul realităţii istorice, legat de ea prin condiţiile gândirii sale. Prin tema a şaptea, gândirea politică este înfăţişată drept specifică tim­ pului nostru. Optimismul liberai şi idealist al gândirii secolului trecut nu a reuşit să creeze un echilibru spiritual între idealism şi materialism, între logic şi psihologic, între raţional şi iraţional, între romantic şi teluric, iar în poli­ tică să găsească o punte între imperialism şi internaţionalism, naţionalism romantic şi socialism marxist. Gândirea politică actuală provine din con­ ştiinţa că ordinea în lume nu poate fi făurită decât prin forţă şi menţinută tot prin ea. Greşita întrebuinţare a forţei strică, însă, echilibrul, dând naştere desordinii, In tema a opta, autorul găseşte gândirea creştină în afara realităţii. Cerin­ ţele de absolut, de credinţă necondiţionată în adevăruri ar trebui, după d. Herrigel, înlocuite prin certitudini subiective, pentru a se încadra şi vieţui în noua realitate. Tema a noua încearcă să dea norme de înfăptuire istorică. Omul nu mai trebuie să tindă spre realizarea unui ideal general valabil, ideal de perfecţiune, ci să înfăptuiască total ceea ce îi cere realitatea. Sfârşind cu tema atitudinii în viaţă, d. Herrigel arată că omul actual pri­ meşte realitatea şi viaţa aşa cum sunt ele, fără optimisme exagerate şi fără aşteptări de vise îndeplinite prin noroc sau de minuni. Omul de azi câştigă totul prin luptă şi prin sacrificiu. Revoluţia gândirii se face din străfundurile ei şi ea trebuie — scrie auto­ rul —.să refacă echilibrul dintre gândire şi realitate, pentru făurirea unei noi culturi.

LIMBA VALORIFICATĂ FOLCLORIC ŞI RASIAL National-sozialistische Monatshefte. — Anul 13. — Caietul 148

Intre limbă şi folclor există o adâncă legătură — scrie d. Dr. Egon Fenz în studiul său Sprachdeutung und Volkskunde — iar lingvistica modernă îşi propune să lămurească această relaţie, cercetând în ce constă specificul lim­ bii unui popor pe o anumită treaptă a evoluţiei sale şi întru cât specificitatea limbii oglindeşte specificul poporului cu toate trăsăturile istorice şi rasiale. Materialul adunat de ajutoarele lingvisticii (fonetica, sintaxa, etimologia, sti­ listica) aşteaptă astăzi să fie valorificat în sens folcloric şi rasial. Teoria noii lingvistice porneşte delà date empirice, după care sunetul este purtător de sens anumit. Se presupune că la origina lui e gestul, el însuşi fiind născut spre a-1 înlocui ca mijloc de expresie. Din sintetica înşiruire a sunetelor a ieşit cuvântul, având ca menire să descrie obiectul, dar nu total, ci numai o faţă a acestuia. Alegerea acestei feţe anumite s'a făcut în clipa creării cuvântului de către om sau de popor, în conformitate cu felul său de a vedea şi a gândi, într'un anumit moment al evoluţiei sale. De aici, adânca şi strânsa legătură între vorbire şi sufletul poporului. Limba poporului evoluiază odată eu el, nu după legi rigide, ci viu, limba fiind modelată de omul grăitor. După aceste consideraţii, d. Dr. Egon Fenz arată că în explicarea formării limbii se constată două mari şi hotărîtoare curente : unul nordic, care îşi închi­ puie limba ca o reprezentare şi tălmăcire a lumii, iar altul sudic, care atri­ buie limbii o origină supraomenească. Face apoi un istoric al diferitelor teorii lingvistice indiene, greceşti (Plato în Kratylos) medievale, ajungând la Luther, care sparge cercul magic al lim­ bii ebraice, la mistica lui Jacob Bôhme, la raţionalismul limpede al lui Leib­ niz, la Herder şi Humboldt, oprindu-se la Wundt şi încheind cu credinţa în noua etică a limbii, cu imperative înalte, pe care le îndeplinesc marii poeţi ai neamurilor. HAIKUL JAPONEZ National-sozialistische Monatshefte. — Anul 13. — Caietul 145

Un articol semnat de Dr. Nausikaa Fischer se ocupă de Haikul japonez. Simbol al dragostei de ţară, haiku, forma poetică japoneză creată de călugării pelerini, adevăraţi poeţi, străbate veacurile, răsunând duios în sufletele ascul­ tătorilor. Forma clasică a poeziei lirice japoneze este tanka sau uta, versul fără rimă de treizeci şt cinci de silabe iar haiku s'a desprins din ele. In secolul al 16-lea, taiku s'a prescurtat cu cinci silabe, luând forma glu­ meaţă a haiku-lui şi formând cu timpul o specie tipică literaturii nipone. Cel mai de seamă poet al haikusului a fost Matsuo Basho, care i-a dat o nemai­ pomenită înflorire. In forma sa mai nouă, haiku — numit şi hai-kai sau hokku —, este o poe­ zie în trei versuri şi 17 picioare; o perfectă expresie a liricii japoneze, care preamăreşte natura, cu prefacerile ei, cu gingăşia-i atotputernică şi plină de miresme. Haiku este o schiţă în versuri, atingând în treacăt stări sufleteşti' evocate impresionist şi închegate parcă într'un tablou, care-şi insinuiază stă­ rile şi senzaţiile, pentru a le desvolta şi împlini în sufletul contemplatorului.

PROBLEMA MUNCII FEMEIEŞTI National-sozialistische Monatshefte. — Anul 13. — Caietul 143—144

D-na Alice Rilke se ocupă de activitatea şi menirea femeii în timpurile de acum. Odată cu intensificarea nevoilor economice şi cu starea de război, s'a simţit şi mai mult necesitatea conlucrării femenine în viaţa profesională şi industrială. E interesant — scrie autoarea — să ne amintim cât de combătută a fost în trecut activitatea profesională a femeii, socotită alternativ o îndatorire naţională sau o rătăcire potrivnică feminităţii. Opoziţia aceasta are rădăcini mai adânci decât în aşa numita concurenţă făcută bărbaţilor. Poporul german, care-şi întemeiază viaţa naţională pe viaţa de familie, simţea în această fugă din cămin a femeii o primejdie. Desvoltarea industrii­ lor textile, petrecută în secolul a! XIII-lea, scosese femeia din cămin, iar revoluţia industrială din jumătatea secolului următor schimbase viaţa de până atunci a femeii. Milioane de femei sunt aruncate fără pregătire morală şi fizică în acest iureş, iar victimele lipsei de experienţă sunt nenumărate. Totuşi economia ţării nu se mai poate lipsi de ajutorul muncii femeieşti. Numărul femeilor muncitoare a crescut vertiginos, atingând în 1940 cifra de 15.000.000. Se vădeşte acum tendinţa către specializare şi muncă temeinic educată. După acest război, munca femeiască va constitui o nouă problemă, punând chestiuni de repartizare şi specializare pentru muncitori ca şi pentru mun­ citoare. ROMÂNEŞTI

HEGEL ŞI KIRKEGAARD Revista de Filosofic. — Voi. XXVII. — Nr. 1-2 — 1942 într'un studiu mai desvoltat « Idealism şi Protestantism », d. Nicoiae Balca cercetează — pentru volumul ce-1 pregăteşte Teologia dialectică şi Biserica Ortodoxă — evoluţia teologiei protestante, şi se opreşte mai ales la filosofia kirkegaardiană, în opoziţia-i faţă de dialectica hegeliană. Cităm câteva observaţii asupra lui Kirkegaard şi Hegel, făcute după des- voltate argumentări de către d. N. Balca: « Am arătat. . ., că scopul luptei pe care Kierkegaard o duce împotriva lui Hegel este acela că marele gânditor al nordului s'a simţit chemat să apere creştinismul protestant împotriva filosofiei hegeliene, care ameninţa să fal­ sifice moştenirea lui Luther. Şi fără să aprobăm întru totul pretenţia kierke- gaardiană de a fi reprezentanta creştinismului adevărat, totuşi îi vom recu­ noaşte lui Kierkegaard meritul de a fi demascat — şi ca el nimeni n'a făcut acest lucru — falsele temeiuri ale metafizicei speculative a lui Hegel şi să arate pericolul mare pe care această metafizică — cu ale ei părute rezonanţe creştine — îl prezintă pentru creştinism. In acest punct de vedere suntem de acord cu Kierkegaard: metafizica hegeliană este negaţia creştinismului. Căci ce fel de creştinism mai este acela care exclude Scriptura ca depozitară a ade­ vărului veşnic, pentrucă, în calitate de filosof al religiei, Hegel avea credinţa că el posedă în gândire acest adevăr ? Şi înlăturând Biblia era natural ca Hegel să înlăture atât sensul creştin al Duhului Sfânt cât şi întruparea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Spiritul despre care vorbeşte Hegel este spiritul filosofic, care se descoperă în structura lui logică în adevărul speculativ. Măsura matu­ rităţii speculative a spiritului omenesc devine criteriu fundamental al înţe­ legerii adevărului creştin ». Şi totuşi Kirkegaard nu a putut părăsi în totul « falsele poziţii hegeliene ». Mai cităm următoarele: «Această expunere sumară a câtorva din ideile de temei ale filosofiei kierkegaardiene cât şi a consecinţelor la care duc aceste idei n'am făcut-o decât în scopul de a arăta punctele care vor forma temeiurile, delà care vor purcede teologii dialecticieni. Acceptarea deosebirii calitative absolute între Dumnezeu şi om duce la un individualism radical şi la o totală negare a vieţii omeneşti, iar aplicarea acestui principiu asupra credinţei şi a revelaţiei trans­ formă creştinismul într'o metafizică abstractă. Şi cu aceasta suntem îndrep­ tăţiţi să spunem că, cu toată pasionata luptă pe care Kierkegaard a dus-o împotriva lui Hegel, gândirea lui s'a lăsat totuşi determinată de speculaţia hegeliană. Kierkegaard are pretenţia de a fi rănit « pe dinapoi de moarte sistemul », pe când adevărul este că el a fost învins de duşmanul său Hegel- Căci, urmărit de ameninţarea uriaşului său duşman, Kierkegaard n'a obser­ vat că el afirmă mereu tocmai contrariul a ceea ce spune Hegel; că a creat în faţa sistemului hegelian un contra sistem, întrebuinţând invers metoda hegelicnă, adică de a considera contraziceri aparente drept contraziceri abso- lute. De aceea învăţătura kierkegaardiană despre paradoxul credinţei — expu3ă în Fragmente şi Post-Scriptum — poate fi considerată ca fiind o filosofie i credinţei, care este construită pe poziţii opuse filosofiei hegeliene. Obiectul gândirii lui Kierkegaard devine, în acest mod, tocmai contrariul identităţii hegeliene a spiritului lumii cu spiritul naturii, aşa dar deosebirea absolută dintre Dumnezeu şi lume, dintre spiritul divin şi cel uman. întrebarea de adâncuri este însă dacă poziţiile creştinismului sunt tocmai acelea pe care le desemnează Kierkegaard? Noi vom arăta mai târziu ce eroare mare a făp­ tuit Kierkegaard în lupta lui cu sistemul hegelian. Acum ne mulţumim numai să relevăm faptul că ceea ce Kierkegaard numea « tuchtige Einseitigkeit» nu este în realitate decât un sistem contrar sistemului combătut. Şi de aceea _ noi socotim dreaptă afirmaţia lui Dempf că Kierkegaard a combătut cu mânie aprinsă câteva idei hegeliene, dar că el n'a părăsit întru totul falsele poziţii ale filosofiei lui Hegel, sub ordinele căruia « servise şi el un timp oarecare ».

JUNIMISTUL CONSTANTIN MEISSNER Cetatea Moldovei. — Anul III. — Nr. io. — 1942

Revista publică următorul necrolog semnat G.A.C. (Gheorghe A. Cuza): « La moartea lui Constantin Meissner a plâns ţara, dar mai ales laşul. Căci C. Meissner a fost unul din cei mai devotaţi fii ai săi. Neîntrerupt şi

prisoselnic, el şiTa cheltuit truda şi autoritatea pentru a păstra oraşul pe cul­ mile înaltelor tradiţii spirituale. Nu a fost pas care să nu-1 fi îndreptat cu jertfitoare smerenie către zidul sfânt al urbei natale. Rând pe rând, profesor şi director al Şcoalei Normale de învăţători « Vasile Lupu », inspector şcclar, secretar general la Ministerul Culturii Naţionale, inspector general al înv. normal primar, Ministru de Industrie şi Comerţ, apoi la Lucrări Publice, preşedinte al Camerei şi, de mai multe ori, deputat şi senator, — ei a stăruit fără odihnă pentru propăşirea laşului său întreg. In 1878, de abia reîntors delà studiile din Germania, nu s'a mulţumit să participe la activitatea culturală a epocei ca membru al Junimii, ci s'a devo­ tat trup şi suflet studiilor de specialitate şi învăţământului normal, al cărui reformator a fost în bună parte. întâi profesor şi delà 1866 înainte director al Şcoalei Normale « Vasile Lupu », el a ridicat instituţia ce i se încredinţase, orientând-o după normativele învăţământului primar din Germania şi trans­ formând-o într'un model fericit, din care s'au inspirat toate celelalte. Tot el crează şcoala de corecţie delà Copou, care a readus pe calea cea dreaptă atâtea elemente tinere. Aceste realizări ale şcoalei, Meissner a înţeles să le dăruiască laşului şi numai lui. Căci laşul era preocuparea lui constantă. Ca ministru al Lucră­ rilor Publice, el restaurează sala gotică delà Golia. Bogata sa activitate cât şi alesele însuşiri de cărturar i-au adus nenumărate demnităţi, printre care şi calitatea de membru onorar al Academiei Române. Dar niciuna din distincţii nu 1-a bucurat atâta cât dragostea recunoscătoare a laşului. Ataşamentul său faţă de bătrâna capitală amintea devotamentul lui Matei Cantacuzino, socotind părăsirea cetăţii ca un laş abandon, sau de propovăduirile mistice ale lui A.C.Cuza, care astăzi încă stăruie în a ne aminti că, dacă pietrele au duhul lor, cu atât mai mult suntem datori să-1 avem noi faţă de ele. In Iulie 1940, mânat de volburările tragicului refugiu, Meissner a plecat spre Bucureşti. Am călătorit în acelaşi tren. I-am putut vedea privirea înlă­ crimată, scrutând colinele unde-şi dormea veşnicia iubita lui tovarăşă de viaţă. Dar plângea de sigur şi noianul de amintiri desprinse din anii însoriţi ai copilăriri. Ar fi vrut să le ducă cu dânsul, acolo, — în depărtarea băjaniei ».

MIHAIL SADOVEANU ŞI VORBIREA ŢĂRANILOR Ethnos. — Fascicola 2. — 1941—1042

In revista de grai, studiu şi creaţie românească Ethnos, ce apare la Focşani sub îngrijirea d-lui Ion Diaconu, scriitorul Mihail Sadoveanu face o seamă de observaţii «în legătură cu limba literară». Cităm: « Iţi spuneam printre altele, că vorbirea ţăranilor, care era prezentă în opera mea de acum patru decenii, s'a transformat încet-încet, deceniu cu deceniu; de aceea sătenii mei de astăzi se exprimă întrucâtva altfel decât cei delà 1900. Nu şi-au schimbat structura sintactică a graiului, dar şi-au modificat vocabularul. Războiul delà 1916—1918, şcoala şi alte împrejurări au adus în două generaţii în vorbirea curentă a sătenilor vocabule care nu.se auzeau înainte de 1900. Speranţă, timp, doctor, medicament, proces, vinde­ care şi alte foarte multe neologisme se aud astăzi curent la sate, întrebuin­ ţate fără greşală ». Scriitorul face, apoi, următoarele observaţii : « Aşa zisele provincialisme contribuie vădit la îmbogăţirea capitalului de cuvinte. Pentru descrierile naturii, limba noastră e pe cale de a-şi forma un vocabular impresionant de îmbelşugat. Asta se întâmplă cu deosebire după 1918, când aria de înrâurire a limbii vorbite s'a lărgit delà Nistru până la Tisa. De unde până atunci Amin­ tirile lui Ion Creangă, într'o ediţie bucureşteană, păreau a avea nevoie de glo­ sar, după data de mai sus am înţeles — cercetând vorbirea poporului la faţa locului — că, pentru şapte optimi din cititorii României Mari o asemenea grijă editorială e de prisos. Din Bihor până la Sibiu, Maramureş, Cernăuţi şi Soroca « provincialismele » lui Creangă sunt nu înţelese (căci le înţelege oricine din context), ci întrebuinţate curent ».

ÎNVĂŢĂTORII SCRIITORI Slova Noastră. — Anul I. — Nr. 13

Comisiunea pentru decernarea premiilor literare ale Grupării învăţătorilor Scriitori a acordat premii: D-lui Iosif Dumitrescu-Pietrari pentru întreaga-i operă poetică; d-lui Mihail Stamate pentru romanul de război Moartea Locotenentului Ftdga {premiul Ion Ciocârlan); preotului Gh. Dumitrescu, învăţător la Bistriţa- Mehedinţi, pentru activitatea folcloristică desfăşurată timp de 20 ani, ca fon­ dator al revistei Izvoraşul. Alte premii le-au obţinut d-nii Dorian Grozdan (Timişoara) pentru volu­ mul Porţi închise ; Teodor Castrişanu (Bucureşti) pentru literatură destinată copiilor; B. Iordan (Bucureşti) pentru romanul Pământul ispitelor ; Octav Sargeţiu (Bucureşti) pentru volumul de versuri Cântece în singurătate ; V. Copilu-Cheatră (Ţara Moţilor) pentru volumul Cartea Moţului; Gh. Roiban (T. Severin) pentru volumul de versuri Peste Nistru-Bug-Crăm ; D. C. Lam- brino (Iaşi) pentru romanul Petrache Chiţibuş; Sabin Velican (Chişinău) pentru activitatea ziaristică; Vasile Taban (Vaslui) pentru romanul In cân­ tecul elicei ; Ion Dămian (Bucureşti) pentru piesa Pupăza din tei (după Ion Creangă); Em. Papazisu (Constanţa) pentru drama în manuscris Liton Vodă ; Teofil Lianu (Plaiul Cosminului-Bucovina) pentru volumul de versuri Curcubeu peste ţară; George Popa (Mediaş) pentru volumul de versuri întoarcerea spre legendă; şi d-nelor Clemenţa Beşchea (Mărgineni-Buzău) şi Elvira Zamfi- rescu (Curtea-de-Argeş) pentru volume de povestiri. Am menţionat acestea pentru a se vedea ce activitate intensă depun învă­ ţătorii şi în această privinţă.

NOSTALGIA MOLDOVENEASCĂ Luminătorii. — Anul VI. — Nr. 9-10. — 1942

Revista ieşeană publică observaţiile d-lui Gr. Scorpan asupra « Nostalgiei moldoveneşti », din care menţionăm următoarele : . « Cineva care ar studia cu nepărtinire şi interes manifestările Moldovenilor faţă de realităţile vieţii în genere ar constata existenţa îndărătnică a unei veş­ nice nemulţumiri de prezent şi, în acelaşi timp, o continuă şi dinamică tendinţă de a realiza valori nouă. La prima vedere, aceste două manifestări par a se contrazice, pentrucă nostalgia contemplativă este socotită îndeobşte ca un eemn al bătrâneţei sau al unei premature îmbătrâniri ». « In această căutare a unei continuităţi organice stă întreaga valoare a nostal­ giei moldoveneşti. Nu ne simţim deplinătatea sufletului în diversitatea contra­ dictorie a lumii contemporane, ci căutăm undeva, în trecut, firul care ne leagă de izvorul veşnic al colectivităţii neamului. In felul acesta, nostalgia crează un echilibru etnic — care nu trebuie privit ca simplu atribut al bătrâneţei, ci al unei sobre şi lucide maturităţi — întru cât ea cere o necontenită integrare a vieţii individuale, atât de trecă­ toare, în permanenţa unor valori generale ». D. Grigore Scorpan menţionează prezenţa acestei nostalgii la un Alecu Russo, care exprimă o adevărată dramă a bonjurismului. Pe Russo şi pe Emi- nescu îi leagă nostalgia trecutului istoric. « Nostalgia are şi o valoare estetică, întru cât ea cuprinde, ca element esen­ ţial, contemplaţia unei lumi descătuşate de toate aspectele trecătoare sau con­ tradictorii. . . Numai datorită acestei stări de echilibru interior, romantismul lui Eminescu este atât de moldovenesc şi atât de original. In creaţia sa, găsim expresia înaltă, cu largi desfăşurări filosofice, a ceea ce, latent, există în sufle­ tul moldovenesc. Nu-i aici poezia pribeagului după satul părăsit, aşa cum apare el în poezia lui Iosif sau a lui Goga. Nostalgia nu are ca obiect o reali­ tate limitată la un anumit timp sau spaţiu, ci ea se îndreaptă către esenţa vecinică a lumii din trecut ».

« DAJDIA CULBECILOR » ŞI RETIPĂRIRI DIN KOTZEBUE Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra-Neamţ

Apărut pe ultimii ani, Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra-Neamţ cuprinde cercetări şi observaţii puse în slujba cunoaşterii regiunii, fiind, în acest sens, un constructiv model pentru iniţiative similare. Este drept că

are şi avantajul(unor colaboratori deplin pătrunşi de misiunea lor şi mai toţi cu îndemânare la scris. D. G. T. Kirileanu scrie despre biserica lui Ştefan cel Mare din Piatra ^ D-nii Şt. G. Berechet şi C. A. Stoide publică documente vechi ; d. Victor Andrei se ocupă de prezenţa regiunii în cartografia secolului al XVIII-lea; d. Victor Ţăranu despre plutăritul pe Bistriţa ; preotul C. Bobulescu despre sihăstriile nemţene Secu şi Sihăstria; d. A. A. Rotundu despre centrul de viaţă nemţean. Despre Wilhelm de Kotzebue — « călător german acum un veac prin jud. Neamţ » —• scrie d. C. Turcu, analizând opera scriitorului şi publicând un fragment dintr'o Călătorie în Munţii Moldovei, unde e vorba de valea Bistri­ ţei. Fragmentul — de valoare literară şi documentară — este retipărit după un calendar editat de M. Kogălniceanu. Material documentar şi, totodată, subiect de schiţă humoristică ne pre­ zintă preotul Dumitru Furtună, în lucrarea sa « Un vechi obicei nemţean : dajdia culbecilor », unde arată păţaniile şi suferinţele iconomului Gheorghe Vasiliu pe la 1851, când îndeplinind datina de a strânge melci pentru plocon superiorilor săi delà Iaşi — melcii sau culbecii fiind pe atunci o mâncare foarte preţuită pe la mânăstiri şi prin casele boiereşti — este persecutat şi acuzat de către autorităţi, având greutăţi până să se desvinovăţească în numele «nei inocente tradiţii.

REVISTE TINEREŞTI Horia, Cloşca şi Crişan. — Craiova. —Anul II. —Nr. 7-9 Mlădiţe. — Blaj. — Anul V. — Nr. 2 Muguri. — Buzău. — Anul XVII-XVIII

Revista elevilor Şcoalei Normale de învăţători « Ştefan Velovan » din Craiova, Horia, Cloşca şi Crişan, publică articole scrise de profesori şi elevi, în care se desbat o seamă de probleme actuale. La « Cronica Şcoalei » găsim numele unor eroi care au fost elevii şcoalei, precum şi pe acela al lui C. Con- stantinescu, profesor, căzut ca un erou în luptele delà Harcov. De asemenea, revista literară şi culturală Muguri a Seminarului din Buzău îşi pomeneşte profesorii şi absolvenţii căzuţi eroic. La Odesa a murit, lup- tând, profesorul Iosif Colesnic, titularul catedrei de limba elină, originar de pe plaiurile Bălţilor, cărturar care avea o serioasă pregătire şi urma să dea la iveală importante lucrări. Revista Mlădiţe, a societăţii de lectură « Timotei Cipariu » a elevilor liceului Sf. Vasile delà Blaj, se ocupă de doina haiducească, sperând ca din materialul noilor experienţe eroice să se plămădească o nouă doină.

MISIUNEA PREOŢILOR Păstorul Tutovei. — Anul V. — Nr. 1-2

Revista Asociaţiei Preoţilor din judeţul Tutova publică un articol al preo­ tului loan Gh. Chirvasie despre necesităţile actuale ale misionariatului peste Nistru, unde trebuie întărită credinţa. « Să se aleagă cei mai buni şi să fie trimişi, căci nu oricine poate deveni misionar peste noapte. Dincoace, falanga preoţimei de mir munceşte cu sârg întru dreapta preţuire a sbuciumului unui popor întreg. Dar în munca de fiece zi trebuie mai multă conştiinţă. Mai mult zel. Şi toate acestea nu pot izvorî decât dintr'o inimă curată. Iar inima curată nu se poate dobândi decât printr'un examen atent al cugetului nostru preoţesc. Să nu ne mulţumim numai cu faptul că purtăm două haine negre lungi şi că lumea ne spune: « părinte ». Acest cuvânt trebuie să fie un permanent « memento » că lumea ne vrea jertfelnici, curaţi şi gata oricând de pilduire în faptele de temelie ale dreptei zidiri de suflete. Vremurile sunt grele. Le vom birui numai când noi, păstorii neamului, vom adânci mai mult Scripturile şi când inima noastră va arde cu toată tăria de dorinţa cercetării celor din nevoi, întru îmbărbătarea sufletelor sguduite de greutatea zilei. Iată ce ne trebuie ! Suntem sufletul drept credinciosului nostru popor. Avem în noi harul sfinţilor, care pe toate le biruie. Cum nu vom da acestui neam toată trudnicia noastră, toată iubirea noastră ? Că are Biserica mult de lucru acum ? Aceasta să fie o mândrie pen­ tru Ea. N'am fost doar trimişi în lume, ca să fim bătuţi cu flori şi să ni se cânte osanale. Am fost trimişi la trudă şi la sbucium ». NOTE

Ar agicul faptei şi tra­ destinului românesc, al celor câţi, zi gicul cunoaşterii. In numă­ de zi, lucrăm neîntrerupt sub argusul rul delà 15 Febr. 1943 al periodicului de fiecare clipă al morţii. Bucovina literară, în « Suplimentul lite­ Alături de tragicul faptei şi făcând în rar » care apare cu concursul Societăţii realitate una cu el, este tragicul cunoa­ scriitorilor bucovineni, am găsit un neaş­ şterii, cu pornirile lui de a cuceri eter­ teptat ecou la cele spuse Joi 4 Febr. la nele înălţimi. De aceea în numărul de Facultatea de litere. faţă dăm ciclul de poezii Transcen- Ca o reculegere în spiritul mucenicilor dentalia de d. C amil Petrescu, noştri delà Stalingrad, întrerupând şirul acest fruntaş al scrisului nostru de azi, cursului, am vorbit ora aceea de Balada creatorul romanului orăşenesc la tun. cruciaţilor trimeasă de pe front de scrii­ Deşi ele au apărut într'o broşură de o torul de care acum aflu că este Bucovi­ sută exemplare în 1931, de fapt au rămas nean: George Putneanu. inaccesibile publicului mare, inaccesibile Pentrucă foiletonul Bucovinei lite­ în îndoitul înţeles al cuvântului: şi ca rare a reţinut gândul-pivot al lecţiei răspândire şi ca valorificare. aceleia : « adevărata aristocraţie fără Poetul le dă aici într'o altă ordine sentimentul tragic al vieţii nu este şi cu unele retuşări. posibilă », el a înţeles rostul valorifi­ Dualitatea trăirilor antinomice: ho­ cării excepţionale de a fi pus în fruntea tarele, căderile şi iarăşi pornirile spre Revistei Balada, precum şi semnificaţia biruinţa absolutului, iată ce ne atrage lecţiei de care se ocupă. într'aceste poeme. Din câte forme de artă pot sta măr­ Vom încerca să arătăm semnificaţia turie despre valoarea scriitorilor repre­ lor într'unul din numerele viitoare, în­ zentativi şi fiinţa unei literaturi, niciuna cadrând-o în configuraţia liricei ulti­ nu are mai multă putere de a caracteriza melor decenii, pentru a o diferenţia. decât aceia în care vibrează ceva din După ce timp de doi ani, deşi hărţuit destinul tragic. înţeleg prin tragic lupta continuu, am aşezat aici temeliile unei cu marile obstacole şi căderea nemeritată alte critice deschid al treilea an de a unei valori care a trebuit să accepte conducere, afirmând mai răspicat drep­ o atare luptă'. turile actualităţii, pe care o pun sub De aceea am avut curajul de a aşeza îndoita zodie: tragicul faptei şi tra­ balada lui G. Putneanu mai presus de gicul cunoaşterii. tot ce ne-a dat până azi lirica noastră 11 Martie 1943. de război. Este în ea nu numai tragicul D. Caracostea momentului, dar şi ceva din tragicul .^^.Iexandru Marcu: Aspecte ita­ bine de o jumătate de secol şi a liene (Schiţe, studii, amintiri). D. aşteptat până acum câţiva ani un Alexandru Marcu este cunoscut în monument demn de renumele poe­ lumea literelor prin nenumăratele ziei sale. contribuţii aduse studiilor italiene în Autorul Aspectelor italiene defineşte România. Tălmăcitor dintre cei mai personalitatea lui Leopardi printr'o avizaţi al valorilor creaţiei italiene serie de contraste, îl prezintă pe (Divina Commedia, Decameronul, pie­ Gabrielle d'Annunzio în cadrul că­ sele şi romanele lui Pirandello), pasio­ minului copilăriei delà Pescara, trans­ nat cercetător al Renaşterii ( Valoarea format astăzi în muzeu, şi scrie despre artei în Renaştere şi Figuri femenine Alfredo Oriani, ca despre « cel dintâi din Renaştere), călător pe tărâmurile cugetător politic italian care se ridică italice (Itinerar adriatic), descoperi­ împotriva mitului superiorităţii străi­ tor al reflexelor italiene în literatura nilor ». română (Vasile Alecsandri şi roman­ ticii italieni sau Simion Bărnuţiu, Al. Studiul despre Predappio, Musso­ Papiu Ilarian şi losif Hodoş, studenţi lini, apărut şi în broşură, separat, în Italia), d. Alexandru Marcu a împreună cu articolul: Mussolini şi strâns de curând în volum o serie cultura, caută să definească pe omul de schiţe, studii şi amintiri, sub titlul de acţiune care conduce astăzi des­ Aspecte italiene. tinele Italiei. « Mussolini, în afara Autorul prezintă în acest ultim excepţionalelor sale calităţi umane şi volum figuri ale literaturii italiene şi în afara străbătătoarei agerimi a min­ aspecte ale influenţei scriitorilor ita­ ţii, ca orice fiu ridicat din acest popor, lieni în România. este un mare muncitor. Mussolini a Dintre reprezentanţii misticismu­ muncit cu braţele. Mussolini mun­ lui italian, d. Marcu se opreşte la ceşte acum cu sufletul, cu gândul, cu Sfânta Clara, « cea dintâi şi cea mai întreaga robusteţe a făpturii sale, din supusă dintre prozelitele tânărului zorii atâtor zile istorice, până în predicator Francise, la începutul învă­ noaptea petrecută, între copii, în ţăturii sale din Assisi », la Sfânta sobra intimitate a căminului ». Caterina, «cea fără pată», din Siena, Autorul Aspectelor italiene a desco­ şi zăboveşte la figura serafică a celui perit în colecţiile Revistei italiene de mai inspirat poet al Evului-Mediu: sociologie un studiu al istoricului Ale­ Sfântul Francise din Assisi. Scriind xandru Xenopol, intitulat Legile evo­ despre influenţa curentului franciscan luţiei sociale, care a avut meritul să asupra artei vremii sale, autorul no­ atragă imediat după apariţia lui (în tează că : « panteismul şi simţul reali­ 1909), atenţia unui excepţional publi­ tăţii înconjurătoare, a schimbat din cist italian, adică a lui Benito Musso­ temelii gândul despre artă al meşte­ lini. Ducele era pe acea vreme rilor şi cărturarilor italieni ». secretar al Camerei de Muncă din Mort în Anglia, în anul 1827, Ugo Trento şi redactor al ziarului local Foscolo, cântăreţul Mormintelor (că­ Popolo, în ale cărui pagini a comen­ ruia d. Marcu i-a închinat o docu­ tat studiul profesorului român asu­ mentată monografie), a fost înmor­ pra problemei evoluţiei sociale şi a mântat la Santa Croce, peste mai legilor ei. In alte două articole: Bălcescu şi După aceste preţioase contribuţii la Alecsandri la Palermo şi Un monu­ cunoaşterea scriitorilor români călă­ ment la mormântul lui Bălcescu, d. tori în Italia, d. profesor Alexandru Alexandru Marcu aduce date noi pen­ Marcu semnalează călătoria savantu­ tru cunoaşterea mai temeinică a dure­ lui italian Lazzaro Spallanzani prin roasei vieţi a autorului Istoriei Româ­ ţinuturile româneşti. Profesor de nilor sub Mihai Viteazul. In iarna anu­ ştiinţe naturale la Universitatea din lui 1847, Elena Negri şi Vasile Alec­ Pavia, Spallanzani a încercat prin sandri, călătorind prin Italia, se întâl­ numeroase călătorii să-şi îmbogă­ nesc cu Nicolae Bălcescu la Neapole. ţească experienţa. Din călătoria prin Coborînd la Palermo, în Sicilia, cei Orient, făcută în anul 1785, călătorul trei Români vor petrece, pentru ul­ italian s'a întors acasă pe un alt tima oară, împreună, cele mai feri­ itinerar, traversând Bulgaria, Mun­ cite clipe din viaţă. In primăvară, tenia, Transilvania şi Austria. « Iată-1, starea Elenei Negri devine îngrijo­ scrie autorul, — trecând Dunărea cu rătoare şi Alecsandri se hotărăşte s'o bine spre Bucureşti, apoi în căutare readucă în Moldova. Bălcescu s'a de material geologic prin păsurile întors la Paris, « îl aştepta prietenia Carpaţilor, pe care i-a trecut, în celorlalţi refugiaţi din Principate şi drumul către Viena, probabil pe la solidaritatea cosmopolită a întregei salinele din Slănic şi sus, în Ardeal, Tinere Europe ». pe la minele de aur, în care a desco­ După peripeţiile anului 1848, cu perit urme de pe vremea Romanilor, starea înrăutăţită, Bălcescu se întoarce ca şi în Banat ». la Palermo. Mort la 29 Noemvrie Din alt articol asupra ecourilor 1852, departe de ţară, autorul Biogra­ leopardiene în literatura română aflăm fiilor istorice a fost îngropat « în cum, pentru prima oară, profesorul groapa comună a săracilor. Când 1-a Orazio Spinazzola, prin i860, într'o pus acolo, fiind aşa obiceiul, n'avea carte de lecturi italiene, aminteşte de nici coşciug, poate nici haine pe el ». poezia patriotică a luiLeopardi.Maio- Din anul 1859, autorităţile româneşti rescu îl socotea superior lui Hugo, iar au început intervenţiile în vederea s repatrierii neplânselor relicve ». Abia generaţia lui Eminescu este aceea în anul 1925, Vasile Pârvan, directo­ care recunoaşte în Leopardi « pe rul Şcolii Române din Roma, identi­ poetul marei nelinişti ». fică locul precis al gropii şi trimite Ar mai fi multe pzgini din cartea celor din ţară un raport, din care d-lui profesor Alexandru Marcu de cităm: « Osemintele lui Bălcescu zac reţinut, dar spaţiul nu ne îngăduie la un loc cu alte peste o sută de aceasta. « Aspecte italiene prezintă un rămăşiţe omeneşti. Ceea ce mai pu­ merit mai mult, cum însuşi autorul tem face e să punem o placă come­ spune în prefaţă: «acela al unităţii morativă pe zidul casei în care şi-a spirituale, asigurată prin perseverenţa dat sfârşitul şi să ridicăm la cimitir, de două decenii, în a gândi şi a scrie lângă groapa comună unde zace Băl­ pentru şi despre cele mai variate pro­ cescu, un frumos cenotaf » — dezide­ bleme de cultură italiană ». rate ce-şi mai aşteaptă încă înfăp­ P. Damian tuirea. N T E zSi

Sânge românesc pentru lumea Cărţilnouă.e aceste a aduc din partea unei E titlul unei colecţii de cărţi unice bune majorităţi din tinerii scriitori şi în felul lor, cărora ne miră că nu li s'a gazetari români cea mai frumoasă •dat în ziarele şi revistele noastre toată ofrandă ce se putea aduce războiului atenţia care li se cuvenea. Colecţia a nostru de azi: efortul de a-1 înţelege crescut frumos, ca o necesitate şi ca Ia faţa locului. O serie de nume sim­ biruinţă totodată, din războiul patice multora, lângă care simpla nostru de azi, aşa cum a fost el: menţiune de soldat sau sergent t.r. necesitate şi biruinţă! Cărţile apă­ spune atâta cât trebuie, iscălesc pagini rute în colecţie până acum, sunt tot în care fiecare a căutat să-şi dea seama atâtea popasuri pe drumul acestui de acest război cum s'a priceput şi război: Trecerea Prutului, Trecerea cum i-a fost firea : unul vibrant uman, Nistrului, Odessa, Crimeia şi Marea altul în notaţie aspră, precisă, altul de Azov. înclinând spre retorică, uneori chiar Ele sunt menite să alcătuiască pre- exagerată. Jiguraţia acelei epopei a războiului Dar indiferent cum au fost însem­ nostru de azi, care va veni mai târziu, nate ele — în aceste volume rămân în­ demnă de el. Vor adică să aducă şi chise faptele: a sergentului Ailioaiei să adune faptul nud al aproape fie­ care încarcă singur şi mânuieşte tunul, cărei zile de război — în notaţia când tancul inamic ajunge în faţă scurtă, severă, vibrantă totuşi de după ce prăpădise totul; a serg. Popa apropierea vieţii ce calcă prin moarte. Bucur, care nu vrea să-şi lase cama­ Stilul, aci concis-bărbătesc, aci lapi- radul prizonier la Ruşi şi-1 salvează dar-emoţionat al proclamaţiilor Re­ singur din mijlocul lor; a celei mai gelui şi Conducătorului se împleteşte lucide jertfe de sine, aceea a locot. viu cu fraza alertă a reportajului de Husărescu care, rănit grav în piept, război iar pateticul grav şi simplu refuză să fie dus de brancardieri, al instantaneelor fotografice alternează rămâne la comandă o zi întreagă şi cu limbajul precis al comunicatelor se stinge uşor când lupta e câştigată; militare româneşti, care au fost aşa a serg. Mărăşoiu, ce capturează sin­ de puţine şi de frumoase în acest răz­ gur 700 Bolşevici ; a soldatului Şovăială boi. Pentru a realiza această operă nu care aduce la comandament, instruin- se putea un om mai potrivit ca Pan. du-i ca un major convins: «raz, dva, M. Vizirescu. Calda lui inimă româ­ tri, citiri ...» 81 sovietici înarmaţi nească — aceiaşi neschimbată din anii din plin. . . de studenţie — sfătoşenia lui înţele­ Uneori faptele, fie mari fie de tot gătoare de moşneag sprinten, obiecti­ mărunte, trăiesc cu atâta intensitate vitatea lui de spirit, erau un mănunchi încât dau fără să vrea pagini ce depă­ de însuşiri greu de găsit laolaltă, care şesc reportajul, intrând In buna lite­ î-au dat posibilitatea să adune în pa­ ratură de război, ca unele din cele ginile acestor cărţi numele şi temele semnate de Const. Panaitescu sau Şt. •cele mai diferite. A. Cosma. Dacă spaţiul ne-ar fi îngă­ Marina, aviaţia, brancardierii, trans­ duit, aş fi citat bucuros de pildă, ca misiunile, tancurile — nimic n'a fost dovadă, momentul, magistral prins de uitat din ce a fost efort al nostru spre Şt. A. Cosma, al căderii unui obuz biruinţă. într'un cuib de mitralieră al nostru. . . Volumele acestea nu trebuie să lip­ Citez un pasaj concludent: « Ni­ sească din biblioteca niciunuia dintre meni nu va contesta superioritatea acei care vor voi mai târziu să re­ socială a catolicismului; dar iarăşi trăiască războiul de azi. este de neignorat ameţitoarea înăl­ ţime spirituală a credinţei ortodoxe, Ovidiu Papadima ca şi înalta ei valoare terapeutică. Fiindcă, pe când Apusul, legându-te Izvoare de filosofie. Culegere ddee viaţ a de toate zilele, îţi înlesneşte să studii şi texte, îngrijită de Const. te afunzi din ce în ce mai adânc în Floru, Const. Noica şi Mircea Vul- nămolul necesităţilor zilnice ale vieţii, cănescu. Ed. Bucovina, I. E. Torou- biserica noastră pune la îndemâna ţiu, 1942. Alături de Antologia Filo­ celor mai aleşi posibilitatea unei ex­ sofică semnalată în cronica noastră traordinare potenţări a vieţii inte­ din numărul precedent al acestei re­ rioare, prin desprinderea treptată de viste, o nouă culegere de studii şi legăturile vremelnice ». texte apare sub îngrijirea unor tineri Se vede că filosofia ortodoxă a fost gânditori români. una din marile pasiuni ale prof. Nae Lucrarea « Izvoare de Filosofie » Ionescu, pasiune legată de acea dramă înscrie încă un moment important a spiritului, ce tinde să-i uşureze vi­ de aceeaşi valoare pedagogică şi des­ ziunea lui de gândire. tul de caracteristic pentru spirituali­ Al doilea studiu este al d-lui Mircea tatea nouă românească. Vulcănescu: Două tipuri de filosofie Am arătat şi cu cel dintâi prilej, medievală, în care se actualizează cu­ interesul ce-1 găseşte o astfel de cule­ noscutul antagonism dintre augustieni gere filosofică în câmpul unei culturi şi tomişti. Această actualizare nu în­ ce a păşit peste momentul tulbure al seamnă însă o simplă reamintire a tatonărilor, adâncind o preocupare conceptelor medievale, ci, în analiza prin care problematica să cultive şi ascuţită a autorului, ea oferă o îndrăz­ să pregătească un adevărat instrument neaţă analogie cu problema valorilor filosofic. din filosofia timpurilor noastre. Intenţia tinerilor publicişti este După aceste două studii originale, pusă într'un plan mai vast de ase­ lucrarea înglobează o serie de texte menea lucrări, dintre care cea apărută traduse cu mare grijă care tind să reprezintă primul volum. servească ca bază tuturor acelora ce Lucrarea cuprinde, în partea întâi, se iniţiază în domeniul filosofiei. două studii importante: Textele alcătuesc un adevărat in­ Primul este al regretatului prof. Nae strument filosofic în mâna tineretului, Ionescu şi face parte din interesantele care va afla prin el temeiul de cuge­ prelegeri ţinute la Universitatea din tare în desvoltarea gândirii proprii. Bucureşti: Funcţiunea epistemologică a Ele nu sunt alese la întâmplare, ci iubirii. Studiul acesta, deşi fără sfâr­ caută să înfăţişeze trei momente esen­ şit, prezintă un deosebit interes, atât ţiale ale gândirii filosofice şi anume: prin originalitatea interpretării dife­ primul de ontologie ; al doilea de ritelor sisteme de gândire cât şi prin teoria cunoaşterii (De magistro) şi al totala adeziune a autorului pentru treilea de teoria morală şi politică doctrina creştină ortodoxă. (Monarhia). La sfârşit, prezentarea câtorva terne pe care noi l-am denumit un contra­ filosofice fundamentale sub forma de fort) şi Ştiinţă şi Creaţie. Din Trilogia monografie, cu gândul ca ele să alcă­ cosmologică au apărut: Diferenţialele tuiască un proiect pregătitor pentru divine iar din Trilogia pragmatică ni se un dicţionar metafizic, cuprinde: anunţă în elaborare: Fiinţa istorică. Ideea de infinit (de Oct. Onicescu), Precum se vede, avem de aface cu Structura (de Alice Botez), Unu şi un vast şantier metafizic, în care filo­ Multiplu (de Const. Noica). soful român de autentică putere de Deşi autorii mărturisesc că arti­ creaţie îşi rotunjeşte viziunea sa inte­ colele din acest proiect sunt « un grală despre lume. simplu exerciţiu prealabil » şi că nu Motivul însemnărilor prezente îl vor intra întocmai în dicţionar, unde constitue recenta carte a d-lui L. totul va trebui să fie unificat ca me­ Blaga: Ştiinţă şi Creaţie. Amintim, todă şi prezentare, iniţiativa unei pentru o necesară intrare în materie astfel de lucrări pentru cultura româ­ în ce constă poziţia personală a gân­ nească ar merita întreg sprijinul şi ditorului delà Sibiu. După ce a des­ concursul instituţiilor statului. coperit şi formulat una din ideile Cu aceste trei părţi distincte: stu­ directoare ale gândirii d-sale, aceea că dii, texte şi dicţionar metafizic, lucra­ orice manifestare specific umană: rea tinerilor gânditori români aduce artă, gândire, ştiinţă, religie, este o contribuţie însemnată la lămurirea determinată de un sistem, de o gar­ unor probleme de interes larg, exer­ nitură complexă de condiţiuni obiec­ citând o mişcare de idei instructive tive, organizate în linia unor mătci şi de mare înrâurire asupra intelec­ stilistice regisate de o garnitură pro­ tualităţii româneşti. prie de categorii abisale, care îşi au izvorul în spiritul inconştient, con­ Sebastian Popovici stituind aceea ce d-sa numeşte « func­ ţiuni modelatoare », filosoful trece la L/Ucian Blaga: Ştiinţă şi Creaţie. verificarea conceptelor astfel definite D. L. Blaga îşi continuă, în rodnică într'o serie de sisteme de valori. Astfel, şi tăcută muncă, desăvârşirea con­ în « Artă şi Valoare » s'a făcut verifi­ strucţiei unui sistem de gândire cu carea prezenţei mătcii stilistice v în variate aspecte şi cu multiple încrân- artă. In « Religie şi Spirit » filosoful x gături. Ştim că d. L. Blaga şi-a văzut aplică viziunea sa stilistică formelor aceea ce am putea noi numi siste­ de manifestare religioasă, iar în cartea mul d-sale filosofic, sub icoana unor recentă « Ştiinţă şi Creaţie » se veri­ trilogii. Parte din ele au fost definitiv fică, cu un bogat material de con­ realizate. Astfel trilogia cunoaşterii vingere, prezenţa aceloraşi mătci sti­ conţine lucrările sale mai vechi : Eonul listice în ştiinţă. Cu alte cuvinte,, dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi însăşi coordonatele acestei activităţi Cenzura transcendentă. Trilogia cul­ umane pe care o numim ştiinţă sunt turii cuprinde Orizont şi Stil, Spa­ date în îmbrăţişarea aceloraşi mătci ţiul mioritic şi Geneza Metaforei. stilistice. De aci provine şi ceea ce Trilogia valorilor este constituită din : am numi noi relativizarea formelor Artă şi Valoare, Religie şi Spirit, cunoaşterii şi deci relativizarea ade­ Despre gândirea magică (supliment vărului în funcţie de un câmp stili stic dat. Dar aci nu avem de loc Colecţia se mărginea la reproduceri intenţia de a discuta, nici expozitiv, din opera unui pictor sau sculptor. nici critic, noua carte a d-lui L. Blaga Colecţia îngrijită de H. Lûtzeler ci numai de a-i însemna prezenţa în nu mai urmăreşte acest scop, ei lumea noastră, rezervându-ne sarcina caută o altă cale de prezentare a unei discuţii mai largi cu altă ocazie. operei de artă, şi anume ea leagă reproducerile de o temă semnifica­ Petru P. Ionescu tivă. Această temă formează firul lăuntric ce leagă reproducerile între Cu ajutorul vechei edituri Herder, ele. Şi de ce acest mod de prezen­ istoricul artelor H. Liitzeler scoate o tare ? nouă colecţie de artă. Ea apare în O operă de artă găseşte multiple acelaşi timp mai în toate limbile căi de explicare. Una foarte între­ continentului. Editura Herder ne face buinţată este de a căuta o încadrare de astădată cinstea de a tipări această a operei de artă în ansamblul operei colecţie şi în româneşte. Pentru în­ unui artist şi lămurirea stilului isto­ tâia oară va putea publicul românesc ric din care face parte. să aibe la îndemână o atât de reuşită Explicarea pe care o încearcă H. colecţie de artă. Liitzeler, atât în operele sale majore Colecţia îşi propune delà început ca « Fiihrer zur Kunst » (îndreptar să nu fie o repetiţie a colecţiunilor artistic), cât şi în colecţia ce apare de până acum şi nici un adaos, ci în româneşte sub numele atât de un nou fel de a prezenta opera de semnificativ de « Arta şi Viaţa », este artă. cu mult mai profundă, am putea-o Prezentarea unei opere de artă numi metafizică. ridică întotdeauna întrebarea asupra Oare artistul să nu aibă alte preo­ înţelegerii ei. cupări decât aceea de a realiza un O colecţie de artă care se mărgi­ peisaj, un portret sau o natură moartă ? neşte numai la o simplă adunare de Creaţia artistică nu este oare legată de reproduceri nu îşi atinge scopul. Ea anume teme fundamentale ale vieţii. trebuie să tindă să fie mai mult Nu caută artistul să exprime bucu­ decât atât, un adevărat îndreptar riile simple ale vieţii, mângâierea pentru înţelegerea operei de artă. prin moarte, întâlnirea, singurătatea Este oare nevoie de această iniţiere sau fericirea conjugală ? Apoi figuri în ale artei ? Simpla ei prezenţă nu ca tânărul, copilul, din viaţa zilnică, este oare de ajuns ca să ne evoce şi chipul lui Hristos, Ucenici şi Apo­ tot ce artistul a vroit să exprime ? stoli, din viaţa religioasă ? Cele mai multe colecţiuni de artă Nu este oare copilul nădejdea po­ şi-au lăsat reproducerile la aprecierea poarelor, tânărul întruchiparea mi­ privitorului, cu prefeţe cu totul gene­ siunii, animalul tovarăş al omului ? rale asupra, reproducerilor, fără a intra Colecţia s'a străduit să ne prezinte într'o explicare amănunţită a operei astfel de teme cu reproduceri din ele artă. diferite epoci şi din diferiţi artişti, Ce au înţeles până acum cei ce ca tocmai prin diversitatea lor să au vroit să înfăţişeze o operă de reiasă mai bine tema autorului care artă, că înseamnă a o prezenta? le însufleţeşte. Până acum au apărut în româneşte Dar editorul florentin a voit să-şi 7 volume şi altele sunt în curs de destăinuiască propriul său crez de apariţie. Volumele poartă nume ca cultură, tipărind o carte al cărei autor « Tânărul », « Copilul », « Fete tinere » este el însuşi. A intitulat-o Ricordi etc. Această colecţie nu este decât un e idee di un editore vivente (Amintiri mijloc prin care H. Liitzeler împăr­ şi gânduri ale unui editor în viaţă). tăşeşte marelui public felul său de a Iată, cu câtă sensibilitate înfâţişază vedea opera de artă. Vallecchi în cartea sa autobiografică Celui doritor de o iniţiere mai emoţiile profesiunii sale şi anume profundă îi stau la îndemână operele cum ia fiinţă o carte în sufletul lui: masive ale istoricului de artă ca « Die « Ea pentru mine nu se plăsmueşte Kunst der Vôlker » (Arta popoarelor) atunci când trebuie să o încredinţez şi «Vom Sinn der Bauformen » (Despre tiparului, ci se plăsmueşte în clipa sensul formelor arhitectonice). în care autorul îmi vorbeşte de ea Introducerile la volumele colecţiei şi din înţelegerea pe care o simt în sunt scrise chiar de H. Liitzeler. In sufletul său. Se formează atunci când, româneşte ele s'au bucurat de o prin lectura manuscrisului, opera iz­ traducere excepţional de bună, fă­ buteşte să mă răpească, să mă înalţe, cută sub îngrijirea Institutului Ro­ să-mi pricinuiască plăcere ». Unei ase­ mân din Berlin, de către Constantin menea cărţi, editorul Vallecchi îi în­ Noica şi A. Teodoreanu. Revine ast­ chină toată iubirea sa : « . . cartea ce fel Institutului Român din Berlin ne place, cartea ce se aşteaptă, cartea meritul de a fi înlesnit apariţia ace­ dorită de spiritul nostru, cartea for­ stei colecţiuni în româneşte, pe care matoare, cartea reînnoitoare, cartea editura Herder o pune la dispoziţia frumoasă, în sfârşit, aşa cum o înţe­ publicului românesc, dornic să se legem noi, se plăsmueşte printr'o iniţieze cu o clipă mai de vreme în năzuinţă de iubire, ca faţă de un tainele artei adevărate. lucru viu ». Cu atare concepţie umanistă, edi­ Octavian Vuia torul florentin îşi are pe drept numele trecut în Antologia literară întocmită Un editor străin, care merită o de scriitorul Piero Bargellini, Cento- deosebită preţuire, este de sigur Ita­ stelle, pentru şcoala secundară, aşa ca lianul Attilio Vallecchi. El este unul tot tineretul italian să-şi dea seama dintre factorii promovatori de cul­ de rolul educativ pe care şi 1-a asu­ tură în Florenţa contemporană. Căci mat în cultura Italiei contemporane Vallecchi reflectă spiritul umanist Attilio Vallecchi. etern al cetăţii sale. Tipograf şi apoi Marietta Coandă editor, el a intuit şi a îndrumat gustul cititorilor spre o literatură în In ultimii ani s'a discutat dacă armonie cu modul de gândire şi sim­ unele boale se moştenesc în mod ţire al ţării sale şi cu o tonalitate recesiv (ascuns) sau dominant (ieşit educatoare. Mulţi dintre cei mai de la iveală) în cursul generaţiilor succe­ seamă scriitori ai Italiei de astăzi sive. Delà cercetările lui Patzig se şi-au văzut cărţile tipărite prin edi­ ştie că o bcală hereditară poate tura lui. apărea izolat într'o familie şi totuşi să fie dominantă din punct de vedere arhitectură germană. Sub> hereditar. Aceasta se explică prin iSoua titlul Neue Deutsche Baukunst a apă­ existenţa unor gene slabe. rut în Editura Volk und Reich din Pannhorst, studiind ani de zile Berlin o carte a cunoscutului arhitect hereditatea diabetului zaharat la po­ german Albert Speer, care, printr'un pulaţia insulei Rûgen, a găsit o frec­ text introductiv şi numeroase planşe,, venţă a acestei boale la 2,5% din ne dă o lămurire largă asupra arhi­ populaţie, cifră ce corespunde cu cele tecturii germane contemporane. găsite de alţi autori germani. Ceea ce Ultima înflorire a arhitecturii ger­ e curios, este că în insula Rugen mane s'a înregistrat spre sfârşitul numărul diabeticilor tineri este foarte secolului trecut. Un fapt care a mic, iar apariţia familiară a boalei e creat o tulburare în edilitate a fost rareori probată. In familiile diabeti­ industrializarea. In câteva decade cilor examinaţi se găsesc 1/3 ca sigur oraşele au început să se mărească şi aproape 2/3 ca suspecţi de predis­ fără niciun plan, arhitecţii n'au mai poziţie la diabet. Diabetul ar fi deci fost preocupaţi atât de formele este­ un fenomen genetic cu manifestări tice cât de necesitatea de organizare extrem de variabile. Rămâne apoi de pe care o impunea evoluţia socială. văzut dacă metoda dozării glucozei este o metodă sigură pentru punerea Anul 1933 a însemnat o revoluţio­ în evidenţă a unei predispoziţii la­ nare, nu numai în viaţa politică şi tente la diabet. socială dar şi în viaţa culturală, în special în domeniul arhitecturii. Noile Bazat pe faptele pe care le anali­ tendinţe pot fi exprimate prin cuvin­ zează v. Verschuer, credem că nu e tele: ordine şi claritate. Stilul ca probat cu nimic că modul de a se atare preocupă mai puţin cât preo­ moşteni recesiv este hereditatea cea cupă ideea că arhitectura trebuie să mai frecventă şi mai tipică. Faptele corespundă noii forme de viaţă a cunoscute până acum se potrivesc poporului şi a epocii. mai bine cu ipoteza unei heredităţi dominante. O hereditate recesivă nu Spre deosebire de trecut, arhitec­ este câtuşi de puţin exclusă, însă ar fi tura germană de azi are în vedere mai rară în populaţia germană. întreg spaţiul vital, planurile fiind Ceea ce pare bine stabilit este că făcute totdeauna în dependenţă de nu avem un tip hereditar fix pentru totalitate. In sensul acesta planifica­ diabetul zaharat, care să se eviden­ rea spaţiului este o caracteristică unică ţieze prin vreun caracter familiar pentru această epocă. Oraşe şi pei­ tipic. Dacă cercetările ulterioare vor saj; obţin o importanţă deosebită în duce la un atare rezultat, nu se poate spaţiul totalitar organizat. spune cu siguranţă; v. Verschuer Forma clădirilor tinde să cores­ crede însă că aceasta trebuie consi­ pundă noului conţinut al vieţii comu­ derată ca probabilă, cu toate rezltatele nităţii, evoluată delà primele mani­ negative de până acum. festări în aer liber ale mişcării, până (« Rezessiver oder Dominanter Erb- la formele ei de azi. In acest plan gang des Diabetes ? » de Prof. V. oraşul Munchen este considerat Ca­ Verschuer. Der Erbarzt, 1942). pitala Mişcării Naţional Socialiste; Dr. State Drăgănescu Berlinul, Capitala întregului Reich; Hamburgul, oraşul comerţului exte­ buie să se creadă că d. L. Blaga a rior, prevăzându-se în felul acesta dorit prin aceasta să-şi strângă, în înnoiri pentru centrele din întreaga mănunchi, prietenii şi elevii pentru a ţară, fiecare centru urmând să sim­ face din Saeculum un fel de citadelă bolizeze ideea de Reich şi de Comu­ a unei scoale sau a unui sistem. Cre­ nitate. dem că acest lucru este imposibil şi Arhitectul Paul Ludwig Troost din alte motive şi anume pentrucă a făcut la Miinchen câteva lucrări gândirea lui L. Blaga poartă prea monumentale, cum este Ehrentempel, mult pecetea unei personalităţi, pen­ Palatul Administrativ al P.N.S., Clă­ tru a mai putea fi o ogradă în care direa Fuhrerului şi Casa Artei ger­ să poposească şi chervanele încărcate mane. După moartea lui Troost, cu rodul gândurilor altora. Ceea ce arhitectul care s'a ocupat de oraşul nu înseamnă că d. L. Blaga nu a Miinchen a fost Hermann Giesler. creat totuşi o anumită « şcoală ». Dar De noua planificare a oraşului Niirn- ni se pare că « şcoala » aceasta este berg, caracteristică prin amplificarea mai mult exterioară sistemului. Ii dimensiunilor, s'a ocupat arhitectul acceptă şi îi însuşeşte oarecum ter­ Speer. încoronarea acestor lucrări tre­ minologia, împrejurul acestei armă­ buia să fie făcută însă la Berlin. Con­ turi exterioare se pot organiza cana­ form grandioaselor planuri ale arhi­ lizări variate, nu cu izvoare ce izvo­ tectului Albert Speer, planuri de răsc din centrul sistemului ci cu gări, străzi şi clădiri, Berlinul trebuie şuvoaie care se varsă în acest centru. să capete şi din punct de vedere arhi­ Am întâlnit în numărul acesta prin tectural importanţa care i se cuvine nume care nu au puncte de contact, în calitate de capitală a Reichului. de niciun fel, cu gândirea lui L. Noua clădire « Reichskanzlei » reali­ Blaga. Astfel d. Basil Munteanu iscă­ zată în nouă luni, este prima clădire leşte un studiu cu nuanţă literară. monumentală de piatră, ce carac­ Tudor Vianu, unul cu alură şi preo­ terizează atât în interior cât şi în cupări estetice. D. Edgar Papu scrie exterior forma şi conţinutul naţional- un studiu despre poziţia misterului socialismului. în lirica noastră iar d. Ion Oana un Din aceste realizări cât şi din pla­ mic studiu, mai mult sau mai puţin nurile care nu au ajuns încă să fie didactic, despre obscuritate şi dificil executate, ne putem da seama de în poezie. noua arhitectură germană, concepută D. L. Blaga publică un prim capi­ ca o expresie a epocii şi a comunităţii, tol dintr'o lucrare în pregătire, în fără precedent în istoria trecutului. care îşi apără poziţia metafizică faţă de unele recente studii de critică ce P. X. i s'a adus în numele ortodoxiei. Un articol plin de substanţă meta­ Saeculum — Revistă de Filosofizică- publică d. Zevedei Barbu, care fie -— se numeşte noul periodic al dovedeşte că metafizicul, privit în cărui director este d. Lucian Blaga. categorie existenţială, este prezent în Primul număr al acestei publicaţii toate manifestările spiritului ome­ a apărut de foarte curând în mulţu­ nesc, constituind o « funcţiune inte­ mitoare condiţiuni tehnice. Nu tre­ grală a spiritului •>. Recenziile sunt semnate de Z. Barbu, Grigore Popa Novotny este de mare valoare în» şi Victor Iancu. O inovaţie: revista acest sens. După ani de muncă, a se încheie cu rezumate în 1. germană reuşit să ne prezinte pe Stifter ca deocamdată, în franceză şi italiană pjctor în evoluţia lui, punând astfel pe viitor. în lumină întreaga personalitate arti­ In ceea ce priveşte liniile de con­ stică a lui Stifter. Peisagistul cuvân­ duită, încheiem cu însăşi cuvintele tului trăieşte şi în tablouri, în care directorului : « Directivele revistei vor coloarea se înrudeşte cu imaginile putea să fie judecate de abia mai pe care ni le sugerează în scris. târziu şi aceasta numai după conţi­ Studiul lui F. Novotny nu este o nutul însuşi al studiilor şi articolelor biografie; el urmăreşte tablourile ce apar în paginile ei ». Este deci aproape în ordinea lor cronologică. prematur să tragem concluzii şi ino­ Plină de interes este discuţia pro­ portun să prevedem pentru viitor. blemei: In ce măsură merge scrii­ torul alături de pictor şi în ce măsură Petru P. Ionescu se diferenţiază ? Este peisajul pic­ torului în esenţă asemenea celui pe ^\.dalbert Stifter. Cartea lui Fritz care-1 redă scriitorul şi mijloacele Novotny despre Adalbert Stifter ca utilizate pot fi considerate ele înru­ pictor, apărută în 1941 în Editura dite ? Fritz Novotny răspunde afir­ Anton Schroll delà Viena, constituie mativ la aceste probleme, făcând o un document întregitor în ce priveşte captivantă paralelă între stilul scrii­ personalitatea lui Adalbert Stifter, toricesc şi pictoricesc al artistului. devenit atât de popular în zilele noa­ Totuşi o deosebire există, ne spune stre prin creaţia sa poetică. autorul. Prozatorul poate evoca ima­ In numeroasele publicaţii de până gini pe care pictura nu le poate reda. acum asupra lui Stifter, nimeni nu Catalogul comentariu al tablourilor s'a ocupat de activitatea lui pictori- completează înţelegerea acestui subtil cească, cu toate că şi în acest domeniu maestru al colorii şi al condeiului, artistul are o creaţie la fel de valo­ considerat azi printre prozatorii de roasă ca şi în domeniul scrisului. frunte ai Germaniei. Câteva tablouri ale lui, au fost re­ P. N. produse mereu, fără ca cineva să se gândească să prezinte desenele şi pic­ Evnger Acker este titlul unui vo­ tura lui în totalitatea lor. încercarea lum de nuvele româneşti, apărute'de aceasta n'a fost prea uşoară, din moti­ curând în editura Harrassowitz din vul că, la moartea artistului, chiar şi Leipzig. El s'a tipărit sub îngrijirea creaţia lui poetică începuse să fie Institutului Român din Berlin, şi a fost uitată. tradus de d. Ernst Wallner. Când s'a trezit din nou interesul Sobru ca ţinută, simplu, fără obiş­ pentru Stifter ca scriitor, s'a văzut nuitele ilustraţii de foarte multe ori că multe din operele sale pictoriceşti demodate, volumul de faţă pare a au. fost pierdute ori îngropate în întruni, in bună măsură, calităţile de colecţii particulare. Astfel imaginea prezentare ale unei asemenea lucrări. despre Stifter ca pictor era foarte « A traduce », când cunoşti ambele puţin clară. De aceea cartea lui F. limbi. . . nu e greu lucru ! Mai greu e cum şi ce traduci. Cât bob de fru­ reda din arta hăzosului scriitor mol­ museţe reuşeşte traducătorul să tran­ dovean şi în ce măsură va place spună în limba străină şi cât de mult cititorului german. izbuteşte să se confunde cu acel fluid La întocmirea culegerii Ewiger creator, care se simte numai — ca un Acker, traducătorul şi cei ce au pârâu ascuns de munte, cum se stre­ îngrijit de apariţia ei au fost, de sigur, coară tainic în dosul cuvintelor şi mij­ preocupaţi de toate aceste şi multe alte loacelor scriitoriceşti. Căci, cum s'a probleme. Se pare că în bună măsură spus, traducerea e o nouă creaţie. ele au fost rezolvate cu succes dl. Ea transpune prin mijloace de expre­ Ernst Wallner dovedindu-se a fi un sivitate proprie o simţire şi un cuprins cunoscător al sufletului şi frazei ro­ formulat deja în altă limbă. mâneşti. Ceea ce izbeşte în mod Nu mai puţin dificilă este şi cea­ deosebit atenţia lectorului — este ca­ laltă faţetă a problemei: Ce traduci? racterul structural al volumului. « In­ Care este bucata tipică prin care stitutul Român » din Berlin a avut glăsueşte un scriitor şi un neam în­ buna idee de a imprima culegerii un treg ? Şi apoi — cât de mult va place caracter totalitar şi antologic; o proză ea cititorului căruia i-o prezinţi ? Poate cu aceeaşi substanţă şi o aceeaşi atmo­ fi ea redată într'o limbă străină fără sferă. Divers în cuprins şi expresivi­ să piardă din farmecul ei, ce consti­ tate stilistică, el aduce totuşi pe un tue însăşi originalitatea de simţire şi Cosma Răcoare al lui Sadoveanu ori expresie ? Toate sunt probleme de pe Mitru Odobac şi Ruja lui Gâr- care este obligat să ţină seamă cel ce leanu, o proză a lui Sandu Aldea din traduce şi alege pentru a fi tradus. « Sima Baltag », a lui Agârbiceanu Căci ştiut este — nu tot ce e frumos din « Fefeleaga », a lui Slavici din şi place nouă, este frumos şi gustat « Scormon » şi a lui M. Beza din « CD- de străin. Dincoace e un alt suflet data în sat », — bucăţi ce toate ţintesc ce se zbate, cu o conformaţie şi struc­ a prezenta un erou-ţăran, în toată mă­ tură aparte, cu o înclinare proprie în reţia lui de trăire într'un cadru rustic, « a-i plăcea » ceva ce nu-i aparţine. al satului. E acel veşnic ogor, relevat A face abstracţie de el, înseamnă a atât de sugestiv de însuşi titlul volu­ te suspenda în aer. Iată, spre exem­ mului, din a cărui brazdă reavănă se plu, ce poate fi mai frumos pentru încheagă însăşi proza noastră, se nasc Român decât doina. O doină ascul­ scriitorii, soldaţii şi cărturarii nea­ tată departe de ţară, în mijlocul unei mului. O predominantă prea cuno­ lumi străine. Şi totuşi — cel de alături scută de Români şi de care e bine să destine, rămâne insensibil la multe ştie şi străinii, — mai ales acum. Că din modulaţiile ei; ba mai mult, la o noi avem un ţăran — erou prin tra­ întrebare a ta — de i-a plăcut, poţi iul lui aproape de ogor şi erou pe area un răspuns evasiv: «frumos, câmpul de luptă, fie că acesta se însă. . . cam monoton ». De asemenea, chiamă Plevna, Mărăşeşti, ori Odesa ce poate fi mai frumos ca realizare de şi Stalingrad; şi că din aceeaşi sub­ limbă şi suflet românesc decât Amin­ stanţă rurală se naşte scriitorul, poe­ tirile lui Creangă, care se vor a fi tul, ce cântă aceeaşi permanenţă traduse şi ele în limba germană, — românească — satul şi pământul, fie şi totuşi mă întreb cât se va putea că el se cheamă Coşbuc şi Goga, Rebreanu, Blaga, Crainic ori Sado- produs măsurile legislative privitoare veanu. Sub pana tuturora revine, la romanizare sunt examinate cu fără să se vrea, acel Ewiger Acker. E multă competenţă de d. prof. Gh. N. însuşi un semn în destinul neamului. Leon în studiul Die Nationalisierung des Bodens und-des Wirtschaftslebens » (Bucureşti, 1942). D-sa arată că, încă Concomitent cu volumul de mai în anul 1588, Petru Şchiopul se văzu sus a apărut în traducerea lui Konrad nevoit să ia măsuri contra evrei! Richter «Ion» al lui Rebreanu, cu su­ care năpădiseră comerţul Moldovei. gestivul titlu : « Die Erde die trunken Măsuri asemănătoare fură luate de macht », epuizat deja la prima edi­ către Mihail Racoviţă domnul Mun­ ţie ; ca şi « Răscoala » —• « die Auf- teniei, în anul 1764, iar mai târziu stand » în traducerea lui Oettli- de către Grigore Ghica, Alexandru Bossel; de asemenea, un volum tra­ Moruzzi şi Calimachi. Totuşi ele­ dus şi îngrijit de Max Richter « B1Û- mentul semit se infiltra tot mai mult tenlese rumănischer Nowellen, Skiz- în Principatele Române în a doua zen und Erzâhlungen », care şi el, jumătate a secolului al XVIII-lea deşi cu o copertă demodată şi lămu­ şi în secolul al XIX-lea, producând riri istorico-literare prea didactice, reacţiunea marilor patrioţi Vasile tinde să răspundă la o aceeaşi nece­ Alecsandri, Mihail Eminescu şi Vasile sitate: de cunoaştere a peisajului şi Conta. Acesta pronunţă în anul 1879 sufletului românesc. Deoarece, astăz-i, o cuvântare profetică, subliniind că mai mult ca niciodată, lumea germană unitatea rasială reprezintă una din este dornică să ne cunoască, să pipăie condiţiile esenţiale ale omogenităţii acel miracol, datorită căruia am trăit unei naţiuni, care să-i permită o uni­ şi trăim mai grandios, tocmai într'un tate de gândire şi de acţiune în mo­ moment când se aştepta şi la prăbu­ mentele hotărîtoare ale istoriei sale. şirea noastră ca stat; să vină în con­ înlăturarea evreilor din toate ramu­ tact cu acel veşnic ogor românesc, rile economice şi sociale ale vieţii dorinţă trezită tot de cel ce luptă naţionale începe însă abia mai târziu, muşcând din stepa rusească. prin legea din 16 Iulie 1934, care sta­ bileşte anumite procentaje pentru Gh. V. personalul şi conducătorii străini din întreprinderi, şi în special prin decre­ Problema rasială, care a preocu­ tul-lege din 5 Octomvrie 1940, care pat de multă vreme pe conducătorii a dispus să treacă în patrimoniul ţării noastre, nu a găsit o rezolvare statului toate imobilele rurale evreeşti. satisfăcătoare decât în momentul în Treptat apoi elementul semit a fost care ea a fost soluţionată şi în restul înlocuit din comerţ şi industrie cu Europei,într'o formă categorică şi de­ elemente autohtone, cărora li s'a finitivă. Examinarea cauzelor care au acordat un larg credit pentru conso­ determinat naşterea unei doctrine lidarea întreprinderilor. antisemite şi a factorilor pe care i-au N. Sparer ERRATĂ

Rugăm cetitorii a corecta singuri în numărul acesta precum urmează: Pag. 58, versul 3 din «Simfonia Destinului» se va ceti:

Simţeam cum adorm fibră cu fibră. .. Pag. 60, versul 11 din «Pe tine te căutam» se va ceti:

Vom trece prin mai multe porţi...