ANUL XIII SERIE NOUĂ Nr ix NOEMVRIE 1946 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE T. ARGHEZI Versuri din Charles Baudelaire U)~ G. CĂLINESCU Un poet al Revoluţiei: I. Cătina (6) F. ADERCA De ce dansăm? (11) GEO BOGZA Introducere la Oamenii din Valea Jiului (27) DIMITRIE STELARU k. ,y- .Versuri (39) JACQUES LASSAIGNE Şcoala delà Paris (II) (42) MIRCEA I. MAN OLE SCU Teoria normei juridice (54) PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI, Oxford (79) ;G. CĂLINESCU, Umanism, enciclo­ pedism (81); CAMIL PETRESCU, In jurul Legii drepturilor de autor (84) COMENTARII CRITICE Şerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, 94 ; Vladimir Streinu, O istorie şcolara a literaturii române, 101 ; Petru Comarnescu, Upton Sinclair sau delà revoltă la entuziasm, 108; N. Steinhardt, Benda, Franţa şi Bizanţul, 116; Eugen Todoran, Dumnezeu In Poezia lui Tudor Arghezi, 129 CRONICI Amintiri despre E. Lovinescu, de Eugen Jebeleanu, 149 ; Amintirile Annei Allilueva, de Sorana Gurian, 152; O carte de nuvele fan­ tastice, de"Ovidiu-Constantinescu, 1J57 ; Un premergător uitat, de Saşa Pană, 159 ; Poemul lui Pablo Neruda, de Mihnea Gheorghiu, 163 LUMEA DE AZI ! « Burghezul Gentilom » la Teatrul Naţional, de Alice Voinescu, 166 ; Spiritul metodei ştiinţelor, de Călin Popovici, 172. QLOSE Artă şi gândire, de Corin Grosu; Moartea e privită altfel, de Petru Comarnescu ; Teme teatrale, Chariot, de Ovidiu Constantinescu ; Unelte şi grai, de F. Aderca ; Câinii la oraş, de G. Dăianu ; Vest­ minte, Lauda toamnei, de Maria Golescu PRESA MONDIALĂ Română — Sovietică — Franceză — Engleză — Americană RECENZII NOTE ' Maria Botta, de Camil Petrescu; «Sigiliul artei autentice», Un eveniment: Analele Ro- mâno-Sovietice, de Corin Grosu ; Pensia visătorului, de F. Aderca ; « Romanul românesc », Necesitatea unei asociaţii a criticilor de artă plastică, de Petru Comarnescu; Probleme în marginea artei, de Ovidiu Constantinescu ; Dogmatismul atitudinii, de Florian Nicolau* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIII, SERIE NOUĂ, Nr. II, NOEMVRIE 1946 VERSURI DIN CHARLES BAUDELAIRE DUŞMANUL Mi-e răscolită viaţa de neguri şi furtună Şi rar a stat cu raza de soare împreună. Lovită sau de fulger, bătută sau de ploi, Grădina-i părăsită şi pomii mei sunt goi. Ajuns în toamnă, poate să-mi pară timpul bun Ca să mă duc cu grebla pământul să-l adun, împrăştiat departe de florile alese, Şi să 'ntocmesc grădina la loc, precum fusese. Dar cine ştie dacă răsadele visate Vor mai găsi prin huma grădinii desgropate Cu ce să dea tulpina, bobocii şi verdeaţa? Vai, vremea ne mănâncă pe nesimţite viaţa. Duşmanul care-o roade, din ţandăra, din moaşte, Din vlagă risipită trăieşte şi renaşte! ,MUZABOLNAVĂ In zori, de-abia trezită, tu suferi, soră dragă, înfricoşată încă de ce văzuşi în vis, De piept cu nebunia şi spaima, noaptea 'ntreagă, Muncită pe 'ntuneric, ca 'ntr'un mormânt închis. Cu ce fel de vedenii şi arătări colindă Făptura ta uşoară tărâmul adormit? A fost un gol de neguri cu aburi de oglindă Şi parcă visul nopţii în el te-a prăvălit. * Aş vrea ca sănătatea mirosului ţărânii Să-ţi umple de dogoare şi 'nsufleţire sânii Şi creştinescul sânge să-ţi gâlgâie 'n călcâi Cu sunetele multe din graiul vechi, aş zice, Impărechiaie 'n ghiersul lui Febus, cel dintâi, Şi 'ntr'al lui Pan, stăpânul belşugului de spice. B INECUVÂNTARE Când printfo hotărîre a voilor din slavă Veni pe lume ţinta psalmistului firavă, Lăuza 'nspăimântată şi blestemându-şi ceasul, Cu pumnii strânşi la ceruri îşi varsă tot necazul. « — Cum nu-mi secaşi Tu sânii, ca să rămâie sterpii Şi nu 'ncolţi mai bine în ei un cuib de şerpii Afurisită fie ispita trecătoare Din noaptea când fui prinsă furiş de cingătoare. Că m'ai ales din lume femeie de ruşine, Să-i fie scârbă tocmai, bărbatului, de mine, Nu pot lepădătura s'o zvârl măcar în foc, Ca un bilet de seară ascuns, strâns glomotoc, Aceeaşi ură însă, cu care m'ai hulit Voi pune-o să-mi răzbune greşeala înzecit. Spurcată buruiană, ieşită la lumină, Iţi voi usca lăstarul bolnav, din rădăcină l » Şi spumegându-şi fierea şi împroşcând veninul Şi neputând pricepe ce-a întocmit destinul, Ea singură aţâţă rugul nestins, de munci, Păstrat în iad, pedeapsă uciderii de prunci. Păzit din cer, ca bezna de jos să nu-l mânjească, Desmoştenitul simte beţia îngerească Şi 'n tot ce-i gustă limba, în tot ce-i soarbe gura, Sfinţit e dumicatul şi sfântă băutura. Se sbeguie cu luna, vorbindu-i şi cântând, ^ însufleţit de pilda Golgotei pe pământ Şi sfântul Duh, ce-i poartă tot pasul şi-l îmbie, Plânge că-l vede vesel ca pasărea zglobie. Cine-i e drag se teme de el, şi fiecare, Jignit de liniştita-i cu sine împăcare, Şi căutând să-l cruţe şi să îl uite, parcă, Răbdarea cu cruzime sălbatecă i-o'ncearcă. Cu pâinea lui cinstită şi vinul din pahar Amestecă cenuşe şi un scuipat murdar. Fâţărnicia-i face s'arunce tot ce-atinge. Un ins îl dă în lături şi altul îl împinge. Femeia lui îl face 'n răspântii de ocară: «— Fiindcă mi se'nchină şi-i sunt ca o comoară, îmi voi încinge fruntea, ca idolii, cu laur, Căci vreau să-mi umple poala, silit, cu sălbi de aur. Şi beată de tămâie, de smirnă şi căldură, De saţiu, de metanii, de fum, de băutură, Voi şti să iau şi locul, delà bărbatul meu, Batjocorit, al celui ce-i este Dumnezeu. Şi când voi fi de gluma şi focul meu sătulă, In mâna mea gingaşe putere e destulă. Voi pune-o apăsată pe piept şi cu cinci unghii Drept inima 'n cinci locuri prin coaste i-o înjunghii. Ca pe un pui de mierlă ce 'ncepe să se zbată, Voi smulge-o dinlăuntru, din piept, însângerată, Şi ca să-i dau o cină mai bună şi aleasă, Voi arunca-o vie căţelului subt masă». Spre cer, unde zăreşte un filţ şi o minune, Psalmistul îşi ridică smerita rugăciune Şi lunga scăpărare a nimbului rotund Priveliştile lumii duşmane i le-ascund. BINECUVÂNTARE S « — Blagoslovit fii, Doamne, că este cu putinţă Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă Şi că această dulce, curată doctorie Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie. Eu ştiu că îl aşteaptă în văile senine, In rând cu heruvimiii prea fericiţi, la tine, Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ Al cetelor de îngeri, şi caut să mă'nvăţ. Ştiu că durerea este cea mai înnoită treaptă Spre care nici ţărâna, nici omul nu se'ndreaptă Şi că 'mpletind cununa mea nouă tu mă legi Să birui Uimea toată şi timpurile'ntregi. Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale, Lucrate'n giuvaere de chiar mâinile tale, Nu-s de ajuns cereştei aprinse diademe Strălucitoare 'n timpul de peste om şi vreme. Căci numai din lumină şi rouă s'a făcut, Din razele din vatra de zări delà 'nceput, Faţă de care ochii nesemuiţi, ce mor, Sunt cioburi de oglindă, în frumuseţea lor. T. ABGHEZI f UN POET AL REVOLUŢIEI: I. CATINÀ Anul acesta se împlinesc o sută de ani de când a apărut în « Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder » o mică culegere de Poesii de I. Cătina. Născut în 1828, el colabora în 1845 cu versuri la Curierul românesc şi în 1848 la Pruncul român, jurnal al « libertăţii ». Marşul revoluţionar Haideţi fraţi într'o unire, Ţara noastră e 'n peire ; Aste ziduri şi palate Unde zac mii de păcate, Haideţi a le dărâma. a fost uitat. Cătina a murit foarte tânăr, în 1851. Dacă ar fi trăit mai mult, sunt temeiuri a crede că s'ar fi ilustrat. Este în poezia lui o mişcare tumultoasă, pre-eminesciană, un aer vibrant sacerdotal. Cu aspe­ rităţi verbale, caracteristice epocei (cornet, regiea, eclipsire, planeţi, teră, potentă, bellă, fortunată, aurată), el are totuşi sensul versului prelung sonor, hohotind ca un ecou sub bolţi imense de dom. Idolii lui sunt Byron şi V. Hugo. Strofele La Lord Byron, în ciuda unor poticniri prozodice, sunt remarcabile prin ideea de a compara un general cu un poet: Şi în sfărsi^ntocmai ca un stejar gigantic " Oăzuşi p'a tale coaste, c'îin sgomot foarte groaznic, Ce-a sguduit pământul, chiar până '» temelii. Biron şi Napoleon contimporani statură, Unul general mare ce globul încongiură, Tu bard ce lumea 'ntreagă uimişi în melodii. UN POET AL REVOLUŢIEI : I. CĂTINA 7 Acolo 'n ecspediţii făcea marşuri silite In capu-unei armate, şi 'n urmă-i năpustite Lăsa cetăţi, oraşe, ca nişte mari câmpii. Tu 'n cugetări sublime de idealitate Iţi petreceai nopţi, zile, pe căi mai neumblate, Dând sboruri imortale lUitâtea fantasii. In O noapte pe stânci, având ca motto « Des flambeaux, des flambeaux, des flambeaux. Shakespeare », sunt imagini solide şi ecouri savante. Stejarul cade 'n vale şi luna '» sus s'ardică, Ascult cum muge valul când trăsnetu 'l despică, Ascult cerul cu marea vorbind spăimântător ... Ol noapte! noapte! noapte! tu eşti ca o femee Ce am iubit odată ; şi mica acea scăntee De vulg necunoscută prin tine am dobândit;— ... ' Şopârlă scoate capul şi cată către stele, Bazând cu buzi de crivini de visurile mele, Ol vânătă e Marea şi vânăt e ăst cer.— Voi fi eu poate ,ntâiul sau poate cel din urmă, Făcând o întrebare problemei care curmă Acea dorinţă fără vre'o margine sau fund? . Un stâlp de ceaţă pare că 'n faţă mi se pune!... O mână de bronz neagră în peptul meu se 'mplântă, Mă arde focul gheenic ; — dar spiritu-mi s'avântă, Pe aripe de vifor ca fulgerul în nor, — Din lumea cea aevea în lumea cea visată; Privesc în urmă-mi globul din calea luminată Şi Omu-acum îmi pare un verme târîtor. La amicul meu Aricescul conţine un hohot de râs sarcastic ce stă bine unui tânăr romantic în pragul morţii: Noi pornirăm tot odată p'astă cale grea, spinoasă.