De Zoe Dumitrescu-Buşulenga
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele. Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta” Caietele de la Putna 2, II – 2009 Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor Epoca noastră – tensiunea etic-estetic Mesaje: IPS Bartolomeu, Rosa del Conte Comunicări: Dan Hăulică, Bruno Mazzoni, Ion Pop, Alexandru Zub, Dumitru Irimia, Pr. Gheorghe Popa, Remus Rus, Mircea A. Diaconu, Alexandrina Cernov, Theodor Codreanu, Ioana Mircea, Raluca Şerban, Silviu Mihăilă, Pr. Constantin Hrehor, Tudor Florin, Lucia Toader, Andrei Dârlău, Anca Popescu, Ionuţ Barbu, Ştefan Mazilu, Maica Eufrosina, Teodora Stanciu Expoziţie de artă plastică: Mariana Macri EMBLEME PENTRU MAREA TRECERE Grădină şi Altar, Scară şi Porţi, Tron, Împărăteasă, Epitaf şi Cruce Compoziţii în ţesătură – pânză, catifea, mătase „Eminescu – Viaţa” de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Biografia Poetului într-un nou veşmânt editorial IPS Pimen, Arhim. Melchisedec Velnic, Dan Hăulică, Eugen Simion, Dumitru Irimia, Mircia Dumitrescu In memoriam Dumitru Irimia (1939–2009) ISSN 1844–7791 © Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta” Editura Nicodim Caligraful Mănăstirea Putna, 2009 Tel.: 0230 414 055 Fax: 0230 414 119 Argument E normal ca acţiuni necesare, legitime, cum sunt aceste colocvii închinate doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga ‒ Maica Benedicta, să se constituie cu o conştiinţă a continuităţii, care operează şi care dă o organicitate efortului nostru, al Fundaţiei care îi poartă numele. Continuitatea apare destul de limpede, dacă ne amintim că tema tensiunii între etic şi estetic a răsărit în chip firesc din dezbaterile din anul anterior, 2007. Cred că explicit a formulat-o doamna Teodora Stanciu, ea dealtminteri desfăşurînd la Radio, în jurul polarităţii etic ‒ estetic nişte concentrări de energie creatoare, foarte preţioase într-o cultură deseori dezorientată cum e aceea a momentului în care trăim. Şi astfel ne simţeam fideli gîndului care anima acţiunea şi devoţiunea Maicii Benedicta, a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Eticismul era, la ea, un impuls care nu avea nevoie de vorbe mari, dar dubla din adînc, ca un fel de pînză freatică, întinderea cercetărilor celor mai variate, caracteristice acestui spirit multilateral format şi cu o curiozitate mereu iscoditoare. Să ne bucurăm, deci, că punem un scrupul de fidelitate în această alegere a temei, care răspunde şi vocaţiei locurilor, pentru că factorul religios intră firesc în această ecuaţie etic–estetic. În acelaşi timp se produce prin formularea noastră, prin alegerea acestei teme, o voluntară deschidere către aspecte contemporane ale existenţei sociale care interesează, care afectează straturi largi ale populaţiei şi mai ales ale populaţiei juvenile. Colocviul începe cu o temă, care are ecouri vaste în filosofia culturii, ducînd spre Hegel, şi spre alte spirite mari, – moralitatea istoriei ‒ pe care o tratează academicianul Alexandru Zub. În Invitaţia pentru colocviu ne-am îngăduit să facem, cu titlu de instigaţie, şi cîteva trimiteri la preocupări, la angoase şi la flageluri contemporane: parada erosului, ipocriziile legate de politically correct şi de alte împrejurări ale vieţii, nu numai diplomatice, dar şi convenit consensuale. Cred că e cazul, aşezîndu-ne destul de sus în gîndire, aşa cum făcea doamna Zoe, să nu ocolim şi asemenea aspecte, deseori aspre, cu care ne interpelează realitatea contemporană, neuitînd nicio clipă că această tensiune, pe care o detectăm între cei doi poli, între etic şi estetic, este un semn al unui 5 energetism contemporan, al unor determinări inevitabile ale epocii noastre. Să păstrăm intactă tensiunea gîndirii, cred că acesta e unul din îndemnurile de căpetenie pe care le extragem din exemplul şi din gîndirea doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, o tensiune care nu se adoarme de clişee. Există la noi, în ce priveşte raporturile din artă, între etic si estetic, referinţe care au legitimitatea lor, de pildă Petru Comarnescu ‒ Kalokagathon, dar care riscă să apară puţin soporifice. Pentru că nu e îndeajuns numai să pronunţăm în chip pios dezideratul unei uniri, ci este vorba să trăim această nevoie, izbindu-ne de asprimi care caracterizează epoca noastră, şi impunîndu-ne o sinceritate a abordării care să ne facă eficienţi şi respectabili. Încercarea noastră de a lărgi componenţa colocviului, de a-i asocia o serie de tineri cercetători, care au dovedit agerime şi curiozitate pentru domenii variate, pentru relaţii variate între piscuri ale gîndirii şi ale creaţiei contemporane, răspunde nevoii pe care o resimţea doamna Zoe, de a se adresa tineretului, de a avea în preajma sa spirite tinere. Şi asta constituie, în acelaşi timp, pentru noi, ocazia unei verificări a ceea ce este legitim în eforturile intelectuale ale acestor colocvii. O parafrazez pe o mare poetă, Proust o declara imens de importantă, e vorba de Anna de Noailles, care spunea despre sine: Je suis inutile et irremplaçable (Sunt inutilă şi de neînlocuit), şi consider că sunt lucruri care pot să pară inutile, care pot să pară restrînse, experienţe încă seminale, dar care conţin o putere de expansiune intelectuală care să le facă cu adevărat indispensabile. Şi cred că, bine articulate, versantele eticului şi esteticului ne aşează pe o axă cu adevărat esenţială. Într-o foarte frumoasă explorare din La Quinzaine Littéraire, condusă de Nadeau, una dintre colaboratoare, fiica scriitoarei Nathalie Sarraute, a lansat o anchetă „Que sauveriez-vous du XX-ème siècle?” (Ce-aţi salva din secolul al XX-lea?) E o problemă pe care ar trebui să avem curajul să ne-o punem. Se vîntură atîtea lucruri, se succed cu atîta precipitare, încît nevoia, nu de a ne fixa într-un model îngheţat, dar de a căuta să stabilim un bilanţ al lucrurilor demne de a fi trăite şi retrăite, ar trebui să ne preocupe. Printre lucrurile de salvat cred că sunt şi aceste apetenţe ale spiritului ce ne întorc spre domeniul sacrului cu o gravitate pe care secolul al XIX-lea o pierduse şi pe care noi suntem mai apţi acum să o regăsim. Cunoaşteţi formula aceea atribuită lui Malraux privind secolul al XXI-lea, dominat de sacru, reprezentînd o intuiţie a unor procese care încep tot mai mult să definească umanitatea contemporană; cîteodată împingînd-o la fanatisme înspaimîntătoare, alteori iluminînd o întoarcere, o plonjare spre străfundurile fiinţei sufleteşti, dincolo de progresele tehnologiei şi de ceea ce este civilizaţie epidermic exterioară. Ne aşezăm cu această perseverenţă, cred, pe un făgaş sănătos, care e bine să ne caracterizeze. La sfîrşitul întîlnirii noastre oferim Caietele de la Putna 1, volumul ce conţine actele colocviului Tradiţie spirituală românească şi deschidere 6 spre universal. Ele arată un total care este incitant şi care consolidează ideea că asemenea întîlniri sunt fertile într-un plan autentic. Ceea ce a citit Părintele Stareţ din paginile de memorialistică ale IPS Bartolomeu mi-a adus aminte o împrejurare pariziană. Conduceam la UNESCO o mare dezbatere prilejuită de centenarul lui Picasso: cu unii mari artişti ai epocii şi critici foarte cunoscuţi, Wifredo Lam, Serge Lifar, Matta, Michel Leiris, bunăoară. Şi una dintre mărturiile cele mai interesante fu aceea a lui Édouard Pignon, prieten foarte fidel al lui Picasso care venea de lîngă Toulon, unde locuia, să-şi confrunte experienţa cu gloriosul său confrate, la castelul Vauvenargues, sau la Mougins, în Provence. Picasso era de o productivitate imensă, avea ce arăta şi avea ce vorbi despre pictură. Era şi de o inteligenţă de artist fabuloasă. Dar după o zi, maximum, povestea Pignon, această desfăşurare, această frenezie creatoare, îi dădea o asemenea mîncărime, o nerăbdare de lucru, că nu putea să mai rămînă. Simţea imperativ că trebuie să se întoarcă în atelier. Am recunoscut ceva din acest impuls de a se întoarce la masa de lucru, nu dintr-o grafomanie oarecare, dar din această sănătoasă nevoie, la Mitropolitul Bartolomeu. Căci din nucleul acela al întîlnirilor fără nimic compassé, fără nimic rigid, de la Văratec, s-a nutrit impulsul unui scris asiduu, al unor întîlniri peste meridiane – Cerurile Oltului, de pildă. Această carte a IPS Bartolomeu, nu destul de cunoscută, aşează Oltenia la o înălţime a admiraţiei şi a datoriei noastre de cunoaştere, comparabilă cu Bucovina şi cu alte zone pe care de multă vreme ne-am obişnuit să le frecventăm. Iată exemple de deschidere pe care le străjuiesc amintirile legate de doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Cînd se aude de etică, mai ales la oameni tineri, există un mic reflex, n-aş spune de apărare, dar de agasare ‒ bîzîie o muscă ce ne supără: „Ce vor moraliştii ăştia? De ce ne tulbură bucuria de viaţă?”. Or eu cred că trebuie să înţelegem că asemenea probleme, dacă le discutăm, le discutăm dintr-o nevoie cu mult mai largă, care depăşeşte instanţele acestea etajate, stratificate, educator-educat. Toată lumea este implicată într-o fericită funcţionare a valorilor care se transmit prin educaţie. Sportul, care acum aduce etica la modul cenzurii, al poliţiei, ‒ să vezi dacă s-a drogat sau nu campionul ‒, în Grecia, la Olimpiade, era înţeles cu asemenea nobilă rigoare, încît dacă se producea un fenomen,