editorial Mircea Dinutz CURSA PENTRU PREMIUL NOBEL Dacă n-ar fi curs atâta amar de cerneală pe acest poate, de vreme ce Suedia n-a obţinut mai mult de subiect, ajuns – din perspectiva unora – prioritate na- şapte Premii Nobel, supuşi greşelilor şi presiunilor/ma- ţională, dacă nu s-ar fi exprimat atâtea păreri (contra- nipulărilor de orice fel, inclusiv de natură politică. Toate dictorii), atâtea temeri şi speranţe legate de o eventuală astea nu fac, însă, ca Înalta Distincţie să-şi fi pierdut din încoronare a unui scriitor român cu cel mai râvnit pre- prestigiu şi fascinaţie, întreţinute şi prin mijloace media- miu din lume, ademenitor nu numai prin gloria ce s-ar tice, atâta timp cât nu se poate pune la îndoială faptul revărsa asupra norocitului autor, dar şi asupra unei în- că măcar jumătate dintre laureaţi au meritat premiul cu tregi literaturi, după cum îşi imaginează cei mai optimişti prisosinţă: Thomas Mann, Wladyslaw Reymont, Rabin- dintre noi, – dacă ne-am păstra luciditatea – am consta - dranath Tagore, Eugene O’Neill, Eugenio Montale, ta cu uşurinţă că unii laureaţi, pe care nici măcar Nobe- Saint-John Perse, Ernest Hemingway, Yasunari Kawa- lul nu i-a putut scoate din anonimat, decât vremelnic, bata, Hermann Hesse, Odysseas Elytis, Mario Vargas nu au provocat un interes special pentru literatura na- Llosa… A te afla într-o asemenea companie mai mult ţională, căreia îi aparţineau: Maguib Mahfauz (Egipt), decât onorantă poate fi visul, aspiraţia secretă a oricărui Wole Soyinka (Nigeria), V.S. Naipaul (Trinidad-Tobago) scriitor de pe planeta Pământ, lucru firesc, atunci când ori Derek Walcott (Sfânta Lucia). Şi, dacă ne aducem aceasta se întemeiază pe o creaţie de certă valoare, pe aminte că Premiul Nobel pentru literatură a plecat, de luciditate, un psihic echilibrat, o autoevaluare corectă, la început, cu stângul, prin premierea lui Sully Prud- validată de condeie critice de prestigiu şi de admiraţia homme în defavoarea lui Lev Nikolaevici Tolstoi, că l-au constantă a cititorilor din mai multe ţări ale lumii. Când primit, în mod bizar, oameni care nu scriau literatură, ca toate acestea lipsesc, avem simptome certe de para- Theodor Mommsen (istoric şi arheolog), Rudolf Eucken noia, iar, când lipseşte doar o parte dintre condiţiile enu- şi Henri Bergson (filosofi), Winston Churchill (politician), merate mai sus, gândul nobelizării grabnice („Eu vreau că a ocolit câteva zeci de mari scriitori, cum ar fi A.P. să vină trenul!”) poate deveni o obsesie cu efecte auto- Cehov, J.L. Borges, H. Ibsen, A. Malraux, Julio Corta- distructive garantate. 1 zar, Yuko Mishima, Marcel Proust, Ezra Pound , ceea La noi, în perioada interbelică, problema Premiului ce nu i-a împiedicat pe aceştia să rămână nişte autori Nobel nu era privită cu atâta patimă şi încrâncenare. de audienţă universală şi că, în sfârşit, au fost destule Prea ocupaţi să-şi scrie cărţile, să se angajeze în dis- cazuri când laureatul a fost stabilit după criterii străine pute (purtate nu întotdeauna cu mănuşi), ei nu acordau literaturii, începi să te întrebi dacă merită cu adevărat o atenţie specială premiilor, infinit mai puţine decât as- atâta risipă de energie, atâta patimă revărsată, riscând tăzi, chiar dacă acestea erau substanţiale, fie că veneau să ajungă – pentru scriitorimea română – o adevărată din partea Societăţii Scriitorilor Români, din partea Aca- obsesie! Hertha Müller, mai recent, Amos Oz s-au pro- demiei ori erau acordate de Fundaţia Regală pentru Li- nunţat foarte limpede: scriitorul, de oriunde ar fi, trebuie teratură şi Artă, chiar dacă, alături de valori validate de să-şi vadă de opera proprie, pentru că asta îi e menirea. timp, se regăseau pe lista premiaţilor creatori modeşti Eternitatea, dacă e să credem în ea, nu ţine cont de şi foarte modeşti. Spre exemplu, în perioada 1920- premii, indiferent care ar fi acelea. Doar că, la noi, cu 1940, au fost premiaţi pentru poezie Lucian Blaga, Oc- deosebire în ultimele două decenii, acestea au fost fe- tavian Goga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion tişizate, ba chiar mai rău, au devenit, pentru cei mai Minulescu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, dar şi Elena Fa- mulţi, substitute de valoare şi s-au înmulţit mai mult rago, Alfred Muşoiu, Cincinat Pavelescu, N. Davidescu, decât îngrijorător, ajungându-se la o inflaţie fără prece- Al.T. Stamatiad, Gherghinescu Vania… După cum se dent în cultura română. S-a ajuns până acolo încât, în vede, la grămadă – valori şi nonvalori, într-un amestec mod aberant, unii îşi apreciază meritele literare în func- ţie de numărul de volume (primul substitut) şi numărul nedigerabil, dar, oricum, la proporţii cu mult mai mo- de diplome (al doilea substitut) obţinute pe te miri unde, deste faţă de ceea ce se întâmplă în norocitele vremuri tapetându-şi pereţii cu ele spre umilirea eventualilor vi- pe care le trăim. Cât despre nobeliabilii L. Rebreanu, zitatori. L. Blaga, T. Arghezi, despre care s-a vorbit de atâtea Şi e bine să nu uităm că membrii Academiei Sue- ori, aceştia nu manifestau un interes special pentru pre- deze sunt şi ei oameni, obiectivi şi informaţi atât cât se mii şi nici nu dădeau semne de panică, pentru că ab- sentau, cu sau fără dreptate, de pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel. În tot ce a scris (publicistică, „Jurnal” 1 În acest sens, foarte convingătoare rămâne cartea lui ori corespondenţa intimă), autorul romanului „Ion” nu se Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel (ediţia I, 1988, ediţia a II-a, arată interesat de subiect, nu are sentimentul frustrării 1998). şi nici nu ar fi avut de ce să-l aibă, odată ce, pe plan eu- SAECULUM 5-6/2012 1 PRO editorial didatură/nominalizare a lui Nichita Stănescu la mult râv- nita distincţie internaţională. Îi putem crede pe poeţii sârbi, în frunte cu Adam Puslojić, când susţin că l-au propus în acei ani (1969-1970) pentru marele premiu, nu avem motive să contestăm intervenţia Gabrielei Me- linescu, susţinută de soţul ei, influentul editor suedez René Coeckelberghs, în 1979, probabil, când câştigă- torul a fost Odysseas Elytis, nici nu ne îndoim de exis- tenţa unei propuneri făcute de Academia Română în 1992 în favoarea lui Marin Sorescu, dar contestată ve- hement de o parte a scriitorimii române, însă ne izbim – de fiecare dată – de două elemente, imposibil de ig- norat. Pe de o parte, ni se spune că, oficial, nu există dosare în arhiva Academiei Suedeze cu numele lui Lu- cian Blaga, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, deci nu se poate vorbi, în aceste trei cazuri, de nominalizări, iar, pe de altă parte, ni se sugerează o explicaţie validă, la o primă vedere, dar nu şi la o privire mai atentă: pentru a lua în consideraţie o candidatură, este necesar acor- dul statului al cărui cetăţean este acel scriitor şi, în această situaţie, e limpede că, din motive uşor diferite, nici Blaga, nici N. Stănescu nu aveau suportul necesar. Dacă lucrurile stau aşa, atunci cum au obţinut râvnitul trofeu Boris Pasternak (1958), pe care tocmai statul so- vietic l-a obligat să „refuze” înalta distincţie sau Alexan- dru Soljeniţîn (1971), care va lua, până la urmă, drumul exilului?! E amuzantă forma de protest a Institutului Cul- tural Român, care a înfiinţat un premiu „Marin Sorescu”, Bunica, u.c. monotip de 50.000 de coroane, echivalentul a 6.000 de euro, de- cernat în ultimii trei ani, din câte am înţeles, scriitorilor ropean, numele său era aproape necunoscut la acea suedezi!! Ei, să vedem cum şi dacă îşi mai revin Mem- oră (1924, anul în care W. Reymont obţinea înalta dis- brii Academiei de la Stockholm după o asemenea lovi- tincţie), iar el se afla în plin proces de edificare a unei tură nimicitoare!! opere ce se cerea evaluată în relaţia sa cu publicul ci- În ultimii ani, cursa a devenit mai trepidantă, mai pal- titor, critica de întâmpinare, în primul rând, cu Timpul, pitantă, cu mai mulţi candidaţi, mai mult discutaţi decât adevăratele grile de valorizare. Mai mult decât atât, a disputaţi. Între numele pomenite mai des se află George scris cu deferenţă, bun-simţ şi demnitate despre „Ţăra- Astaloş, Nicolae Breban, Norman Manea şi Mircea Căr- nii” lui Wladyslaw Reymont, în care unii au văzut un tărescu, cu observaţia preliminară că despre autorul uzurpator al lui Rebreanu!! De altfel, în ciuda faptului că „Levantului” s-a vorbit şi se vorbeşte infinit mai mult viaţa literară interbelică avea mizeriile şi meschinăriile decât despre ceilalţi trei pomeniţi, la un loc. Acesta din ei, dezbaterile, intervenţiile publicistice prestigioase nu urmă, atins de Sfântul Duh la o vârstă fragedă, de pe trădează, nici pe departe, voinţa aprigă de a se impune vremea când era doar Mirciosu şi închina ode unei chiu- în universalitate prin distincţii şi premii, chiar dacă, încă vete desfundate, se vede flancat îndeaproape de Sfân- de atunci, Premiul Nobel dobândise o aură neobişnuită. tul Nicolae, făcătorul de minuni în literatura română, Mult mai târziu, în anii marginalizării şi umilirii sale inte- răsplătindu-i pe copiii cuminţi şi ascultători (numai lune- lectuale şi scriitoriceşti, L. Blaga însuşi, la aflarea veştii, dişti să fie!) şi pedepsindu-i pe cei neascultători, dar cu distorsionate prin multe şi nesigure canale de comuni- pretenţii… prin metode specifice, Înalt Prea Sfântul Ga- caţie, că s-ar afla pe lista de nominalizări la Premiul briel, mesagerul (prin excelenţă) al descoperirilor divine Nobel, considera a fi cea mai înaltă distincţie ce poate şi mântuitorul a toate câte au fost, sunt şi vor fi, iar, ceva fi acordată unui om al spiritului2, dar nu vede în ratarea mai discret, dar prezent totuşi, Sfântul Andrei, dezlegă- acestei şanse (teoretice) o dramă, când află că, în acel torul de păcate. Undeva, într-un plan mai îndepărtat, în an, 1956, premiul fusese acordat spaniolului Juan curs de sanctificare, Binecuvântatul Horia, iubitorul de Ramón Jiménez, ci, pur şi simplu, se simte onorat că românism şi românitate, luptătorul neînfricat pentru numele lui fusese pomenit într-un asemenea select cauza cărtăresciană, până la capăt, ce nu se cunoaşte context.