http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro

C U P R I N S Simpozion „Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925)”

GEOGRAFIE

Şerban DRAGOMIRESCU Mari cărturari braşoveni în domeniul geoştiinţelor ...... 197 Dumitru VOINA, Antoneta NEUVIRT Dârste, vatră de cultură românească ...... 200 Ion STELEA Gheorghe Munteanu-Murgoci, unul dintre cei mai mari geologi ai României ...... 205 Nicolae FLOREA G. Murgoci, întemeietor al şcolii româneşti de pedologie şi promotor al ştiinţei solului în lume ...... 208 Şerban DRAGOMIRESCU Gheorghe Munteanu-Murgoci, promotor al geografiei ştiinţifice şi didactice în România ..... 218 Constantin MURGOCI Itinerar fotografic în viaţa şi opera lui Gheorghe Munteanu-Murgoci ...... 222 Nicolae-Şerban TANAŞOCA Salutul Institutului de Studii Sud-Est Europene ...... 231 Mioara POPICA Mesajul societăţii de geografie din România – Filiala Braşov ...... 230 Listă participanţi la olimpiada de geografie şi alte concursuri naţionale de profil ..... 231

Sesiunea ştiinţifică de comunicări „Ţara Bârsei” – 9-10 mai 2013 „Istorie, cultură şi educaţie în secolele XIX-XX”

ISTORIE Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ Calendare germane, apărute la Braşov, în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie Braşov ...... 232 Ramona POPOVICI Educaţie şi instrucţie în spaţiul românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea ...... 240 Alexandrina CUŢUI Învăţământul şi cultura în Bucovina în timpul păstoririi lui Isaia Baloşescu ...... 246

193

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro Liliana CONDRATICOVA Acte normative din domeniul orfevrăriei de cult din sud-estul Europei în prima jumătate a secolului al XIX-lea ...... 250 Iosif-Marin BALOG Politicile economice ale Vienei în Transilvania, 1850-1867 Studiu de caz: statul ca antreprenor şi resursele umane ...... 259 Nicolae TEŞCULĂ Asociaţionismul meşteşugăresc săsesc din Transilvania. Studiu de caz: Bürger -und Gewerbeverein Hermannstadt ...... 266 Mirela POPA-ANDREI, Diana COVACI Formarea unei elite ecleziastice: o abordare comparativă a două Capitluri Catedrale ...... 273 Marinela-Loredana BARNA „Merită femeia să aibă bărbat?” – o întrebare a secolului al XIX-lea ...... 293 Dumitra BULEI Stefan Ludwig Roth, simbol al istoriei săseşti din veacul al XIX-lea ...... 306 Manuela TĂBĂCILĂ Spiru Haret – personalitate de prestigiu a ştiinţei şi învăţământului românesc ...... 312 Ovidiu MUNTEAN Mărturii despre Aurel Vlaicu în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei ...... 324 Cristina TĂNASE Statutele Corporaţiei industriaşilor braşoveni ...... 333 Anca-Maria ZAMFIR Braşovul într-o relatare de călătorie din secolul al XIX-lea ...... 341 Manole BRIHUNEŢ Patrimoniul bisericesc din Moldova: biserici de lemn din secolele XVIII-XIX ...... 352 Marin POP Aspecte privind activitatea Asociaţiei de Istorie Comparativă a Instituţiilor şi Dreptului din România ...... 361 Raluca BRATU Plăci de gravură originale aparţinând lui Anton Kaindl în colecţia Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” ...... 372 Adrian STAN Inaugurarea Monumentului Vânătorilor din Ploieşti ...... 378 Lucian CIOLPAN Drumul de sub munte. Construirea tunelelor de cale ferată Teliu ...... 385 Florentin OLTEANU, Ioan CIUPEA, Lucreţia OLTEANU Un destin paradigmatic – Ioan Haţiegan (1875-1950) ...... 391

194

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro

Voica BACIU Cinematograful „Astra” din Braşov (1926-1927) ...... 405 Corina VOICU Şcoala monografică Dimitrie Gusti şi Drăguşul ...... 421 Rusalia CRĂCIUNOIU Lucrări de grafică inedite ale lui Dimitrie Pavelescu-Dimo ...... 429 Lidia PRISAC Învăţământul minorităţilor naţionale prin prisma comunităţii armene (de la Basarabia ţaristă la Basarabia românească) ...... 435 Lucia BUNACIU Asociaţia Româno-Americană Braşov 1946-1947 ...... 445 Corneliu LUPEŞ Maria Pillat-Brateş, o acuarelistă interzisă – fals tratat de ghidaj ...... 447 Ion XENOFONTOV Şcoală de gospodărie sătească de fete de la Mănăstirea Japca, Basarabia (1927-1940, 1941-1944) ...... 452

MUZICĂ

Constantin CATRINA Ciprian Porumbescu şi prietenii săi muzicieni, în anii de la Braşov ...... 461 Liliana IACOBESCU Violoncelistul Götz Teutsch ...... 472

195

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Şerban DRAGOMIRESCU

MARI CĂRTURARI BRAŞOVENI ÎN DOMENIUL GEOŞTIINŢELOR

Ediţia a VII-a a manifestărilor anuale, devenite tradiţionale în spaţiul generos al Muzeului „Casa Mureşenilor” din Braşov, a fost dedicată, în anul 2012, la împlinirea a 140 de ani de la naşterea sa, profesorului Gheorghe Munteanu-Murgoci, membru corespondent al Academiei Române, eminent geolog, pedolog şi geograf, deschizător de drumuri în ştiinţa românească. Evocarea sa la Braşov a avut drept temei locul de naştere al mamei sale, Iustina, în localitatea Dârste, casă părintească ce se păstrează şi astăzi pe Calea Bucureşti. În ceea ce priveşte locul de naştere al tatălui, unele surse indică localitatea Tărlungeni, din preajma Braşovului, altele, comuna subcarpatică buzoiană Bisoca. Naşterea lui Gheorghe Munteanu-Murgoci s-a consemnat în Brăila, la 20 iulie 1872, pe când părinţii săi se aflau cu oile lor în transhumanţă, în bălţile dunărene. O primă evocare în cadrul manifestării a fost dedicată localităţii Dârste, vatră de veche cultură românească. Gheorghe Munteanu-Murgoci, remarcat de tânăr pe parcursul liceal şi universitar, a fost sprijinit să plece la studii în străinătate, la reputate şcoli din Viena şi München, unde a venit în contact cu personalităţi de seamă din toate cele trei discipline – geologie, pedologie şi geografie – pe care le-a cultivat, deopotrivă, cu pasiune. La München, în anul 1900, a obţinut cu distincţie şi doctoratul, cu o teză în petrografie. Drumul strălucit de afirmare a lui Gh. Munteanu-Murgoci a fost evocat, în cadrul simpozionului, de specialişti din toate cele trei discipline. În fiecare din ele Murgoci a formulat idei inovatoare, recunoscute pe plan naţional şi internaţional. A avut meritul de a se asocia cu minţi luminate, unii fiindu-i chiar îndrumători, care au văzut în el sclipirile unei gândiri excepţionale. În geologie a conlucrat cu Ludovic Mrazec, fostul său profesor, fondatorul Institutului Geologic al României (1906) şi sub imboldul căruia a formulat, în premieră, cu convingere, ipoteza prezenţei pânzelor de şariaj în Carpaţii Româneşti, în care formaţiuni mai tinere apar, prin cutare, încălecate de cele mai vechi. Carpaţii au devenit, în tectonica europeană, prin Pânza Getică, un exemplu clasic, îmbogăţit şi aprofundat prin studiile generaţiilor următoare. Cercetările sale în depozitele terţiare din Oltenia l-au pus pe urmele unor zăcăminte de petrol şi gaze, ce nu s-au epuizat încă. A abordat cu succes şi alte domenii ale geologiei, precum petrografia şi hidrogeologia. Este socotit astfel şi un precursor al geologiei economice. Pune, împreună cu alţi iluştri geologi din această parte a Europei, bazele Asociaţiei pentru avansarea ştiinţelor geologice în spaţiul carpato-balcanic, ce fiinţează şi astăzi.

197

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŞERBAN DRAGOMIRESCU

Merite cel puţin tot atât de însemnate a dobândit şi în domeniul pedologiei (al agrogeologiei, după denumirea din acel timp), ce l-a preocupat stăruitor în ultimul deceniu al prea scurtei sale vieţi. El a asimilat rezultatele şcolii naturaliste ruse, dar şi ale celei americane. Varietatea de soluri din România i-a oferit câmpul de aplicaţie a clasificării solurilor şi cartografierii acestora la scara întregii Europe. Spiritul său pătrunzător de observaţie şi remarcabila sa capacitate de sinteză, puterea sa excepţională de muncă şi de organizare a ei l-au propulsat repede în forurile de conducere europene de specialitate. Astfel, este un înflăcărat organizator al primei conferinţe internaţionale de agrogeologie, la Budapesta (1909), susţinător al înfiinţării unui periodic internaţional de profil, iar la cea de-a treia conferinţă de agrogeologie, de la Stockholm (1922), este ales preşedintele Comisiei de cartografiere a solurilor, al cărei raport, prezentat următorului congres, de la Roma (1924), este primit cu aclamaţii. Ca o încununare a întregii sale activităţi, este ales la acest congres director al Hărţii pedologice a Europei, căci România era a doua ţară din Europa care prezentase o hartă generală de soluri la nivel naţional, la primul congres internaţional din 1909. La moartea sa prematură, la 5 martie 1925, la nici 53 de ani, colaborarea internaţională în domeniul pedologiei, iniţiată de Murgoci, era bine trasată. Şi domeniul geografiei l-a pasionat în bună măsură pe Gh. Munteanu-Murgoci. Faptul derivă din pasiunea sa neostoită de a călători, de a studia cu atenţie terenul – de la căldările glaciare din Munţii Parâng, cercetate împreună cu geograful francez Emm. de Martonne, la debutul studiilor acestuia în România (1898), până la studiile sale statistice şi economice privind teritoriul Basarabiei, ce au servit Conferinţei de Pace de la Versailles (1919), care erau complementare contribuţiilor – text şi hartă – ale geografului francez, expert al delegaţiei franceze. Toate acestea au izvorât la Murgoci din acel patriotism militant, manifestat de el în crearea unui curent filoromân în cercurile politice şi intelectuale ale Franţei, ţară ce sprijinise crearea României moderne în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din acelaşi avânt patriotic s-a produs, sub influenta sa autoritate, afirmarea mişcării cercetaşilor şi în România, la numai 5 ani de la lansarea ei de către lordul britanic Baden Powell. Această mişcare a primit botezul focului, în ţara noastră, în timpul Primului Război Mondial, când şi-a dovedit utilitatea. Multe din contribuţiile geografice ale lui Gh. Munteanu-Murgoci, în fapt geomorfologice, constituiau preambulul studiilor sale geologice. Din aceeaşi vână patriotică s-a născut, alături de prof. I. Popa-Burcă, încă din 1902, manualul şcolar pentru clasa a IV-a gimnazială, România şi ţările locuite de români. Volumul a fost distins cu un premiu al Academiei Române şi a apărut în continuare, revăzut şi adăugit, în ediţii succesive, până în 1935. Murgoci era preocupat în acei ani de început de secol şi de debut ai mişcării geografice în România şi de întocmirea unei lucrări ample de prezentare geografică a ţării. În acest sens, se înscrie şi textul său programatic intitulat Consideraţii asupra unei viitoare geografii a ţării, apărut în 1903. Proiectul s-a realizat după mai bine de un secol prin apariţia tratatului Geografia României, în cinci volume, sub egida Institutului de Geografie al Academiei Române. Expunerile ştiinţifice şi-au aflat încheierea în itinerarul fotografic prin viaţa şi opera lui Gh. Munteanu-Murgoci, oferit de un strănepot al savantului, dl Constantin Murgoci, preşedintele Asociaţiei cultural-ştiinţifice „Gheorghe Munteanu-Mutgoci” din Ploieşti, care a adunat cu stăruinţă şi pasiune documente inedite despre familia Murgoci.

198

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Locuinţa din Bucureşti, str. Temişana nr. 7A Familia

Gheorghe Munteanu-Murgoci, membru corespondent al Academiei Române, eminent geolog, pedolog şi geograf

199

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro DUMITRU VOINA, ANTONETA NEUVIRT

Dumitru VOINA, Antoneta NEUVIRT

DÂRSTE, VATRĂ DE CULTURĂ ROMÂNEASCĂ

DÂRSTE, LOC GEOGRAFIC ŞI ISTORIE Un loc geografic este o porţiune de teritoriu purtătoare prin denumire de semnificaţie. Locul geografic posedă caracteristici proprii, izvorâte din natura elementelor şi din modul lor de combinare în spaţiu şi timp. Este materializarea teritorială a fenomenelor geografice şi istorice, simple ori complexe, este unic şi irepetabil, fiind denumit de către oameni în urma perceperii şi analizei semnificaţiilor. Astfel, a fost denumit „Dârste”, un loc aflat într-o relaţie directă cu semnificaţia sa. Aşezarea Dârste se află la poalele nordice ale Carpaţilor de Curbură, sub piemonturile Masivului Postăvarul, respectiv, Coasta Vătafului şi Pleaşa. Dârste reprezintă o poartă relativ recentă de intrare carpatică, prin Valea Timişului, spre câmpul depresionar al Braşovului. Timişul este râul care îşi are izvoarele în Masivul Piatra Mare, traversează Depresiunea Braşovului, se varsă în Ghimbăşel, râu tributar Oltului. Timişul este totodată râul care a determinat începuturile acestei aşezări umane, generând meşteşugul de prelucrare a straielor din lână, şi anume dârstăritul. Primii locuitori din Dârste, conform documentelor păstrate, s-au aşezat în secolul al XVI-lea, odată cu săparea Canalului Timiş. Acesta a fost săpat între anii 1506 şi 1517 la intrarea în depresiune a râului, primind apoi şi denumirea de Valea Dârstei. Canalul este o abatere de la cursul Timişului, având aproximativ 15 km. Scopul iniţial era de a alimenta cu apă oraşul Braşov. Geologul Erich Jekelius prezenta canalul apreciativ: „Canalul Timiş cu apa sa care îşi are obârşia de din sus de Dârste, se găseşte abătut din râul Timiş, îngăduind scurgerea apei pe la poalele culmilor dealurilor păduroase până la Braşov şi de aici curgând mai departe până la Stupini şi până la vărsarea sa în râul Ghimbăşel…”. Odată creat Canalul Timiş în anul 1517, zona a fost populată cu braşoveni care, utilizând mecanismele de dârstărit, au fost ulterior denumiţi dârstari. Acestora li s-au adăugat locuitori din cele Şapte Sate: Baciu, Turcheş, Cernatu, Satulung, care în prezent aparţin Municipiului Săcele. Totodată s-au stabilit lângă Canalul Timiş şi locuitori din satele învecinate, Tărlungeni, Zizin şi Purcăreni. Din Tărlungeni provenea şi familia de oieri Munteanu, familie din care făcea parte Gheorghe Munteanu, tatăl viitorului învăţat, Gheorghe Munteanu-Murgoci. Până a fi populat acest loc – Dârste –, înainte de anii 1500, atestările documentare confirmă că mocanii săceleni îşi păşteau oile pe aceste păşuni frumoase, mărginite de păduri falnice de brad, molid, fag şi carpen. Pe lângă ocupaţiile de bază, creşterea animalelor (oi, în special) şi agricultura specifică zonei de munte, ocupaţia înfloritoare în Dârste a devenit dârstăritul. Această activitate de prelucrare a lânii necesita o apă curată, de munte, cum avea Canalul Timiş, numit ulterior şi Valea Dârstei.

200

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Dârste a devenit astfel o suburbie a Cetăţii Braşovului, alături de Braşovul-Vechi, Schei şi Blumăna, adăugâdu-i-se mai târziu Noua. Apa Canalului Timiş era folosită în gospodăriile dârstarilor pentru adăparea vitelor, pentru iazuri, dar mai ales ca sursă de energie pentru punerea în funcţiune a mecanismelor de dârstărit. Se găseau în vechime 13 dârste. Pe moşia cu două lacuri care a devenit, în anul 1650, proprietatea patricianului sas Klosius, acesta face şi o dârstă, la care a fost adus ca piuar Bârsan Brânzariu, fiul unui boieraş din Ţara Făgăraşului. Astfel se fondează aici îndelunga generaţie a Bârsanilor, din care va face parte şi distinsul profesor Andrei Bârseanu. Dârstele uşurau munca de prelucrare a lânii şi îmbunătăţeau traiul acestor locuitori. Dârstarii s-au făcut cunoscuţi ca buni meşteri în meseria de dârstărit. Această meserie a generat aşadar toponimul acestei aşezări, Dârste, devenită astăzi cartier al municipiului Braşov. Activitatea de dârstărit s-a desfăşurat manufacturier în această comunitate aproximativ 300 de ani. După anul 1886 au apărut fabricile de postav. Au fost aduse maşini din străinătate mult mai eficiente. Dârstarii au fost nevoiţi să renunţe la această ocupaţie din cauza concurenţei. Apoi, mulţi dârstari s-au angajat la fabrica de bere a lui Czell.

DÂRSTE, LOC CU SEMNIFICAŢII ISTORICE Cele mai vechi date istorice sunt de după anul 1442, când tătarii au săpat în aceste locuri de sub munte lacuri pe care le-au populat cu peşte, deoarece ei nu consumau carne de porc. Unul dintre cele mai vechi evenimente istorice de care îşi leagă numele Dârstele l-a constituit trecerea în mare secret a armatei voievodului muntean Radu Şerban, în ziua de 9 iunie 1611, folosind Culoarul Timişului ca să ajungă de la Predeal la Braşov pentru a-l înfrunta pe Gabriel Báthory, aflat în conflict cu judele braşovean. Fruntaşii braşoveni au pus la dispoziţia armatei voievodului muntean câteva care cu lănci, trei tunuri şi călăuze cunoscătoare ale locurilor şi potecilor ascunse. Bătălia s-a dat la moara de hârtie din Braşov, lângă şanţurile Cetăţii (azi, Aula Universităţii, fosta moară Seewald), iar rezultatul luptei a fost zdrobitor în favoarea lui Radu Şerban, Gabriel Báthory reuşind cu mare greutate să scape cu viaţă, fugind cu mai mulţi boieri. Aflată în apropiere de Predeal, unde, înainte de Primul Război Mondial, se afla hotarul şi punctul de vamă între România şi Austro-Ungaria, Dârste este martora unui episod similar petrecut la 1736, când trupele austriece folosesc aceeaşi zonă de trecere pentru a lupta contra turcilor. La finele anului 1848, mai multe familii de dârstari şi mocani din Săcele s-au refugiat în Ţara Românească. În anul 1849, familiile Meşotă şi Bârsan au trecut şi ele în Ţara Românească, fiind găzduite la o mică mănăstire din satul Bobolia, lângă Poiana Câmpina, judeţul Prahova. Au revenit acasă în anul 1850. Primul Război Mondial a avut mari implicaţii pentru dârstari. În vara anului 1916, Guvernul român a considerat că a sosit timpul să realizăm Marea Unire; în cadrul şedinţei din 27 august 1916 a declarat război Imperiului Austro-Ungar. În seara zilei de 27 august 1916, orele 20, armata română a ocupat gara Predeal. Luptele au avut loc pe Valea Timişului, unde s-au dat bătălii scurte, dar foarte violente, consemnându-se mai multe victime. In acest context, în curtea lui Ioan Voina din Dârste, tatăl inginerului Dumitru Voina, s-a instalat de urgenţă spitalul militar de intervenţie. În urma luptelor,

201

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro DUMITRU VOINA, ANTONETA NEUVIRT soldaţii unguri, aflaţi în retragere, au aruncat în aer podul de piatră de pe Valea Timişului şi podul de cale ferată de la Dârste. Mitralierele batalionului de vânători au ripostat însă foarte energic şi l-au obligat pe inamic să se retragă. În seara zilei de 29 august 1916, armata română, condusă de colonelul Mihai Darvari, comandantul Regimului 6 Infanterie „Mihai Viteazul” trece prin Dârste, prin poarta împodobită cu flori făcută de dârstari, pe care era scris: „Bine aţi venit fraţi români!”. Au fost 40 de zile de staţionare în spaţiul braşovean a armatei române. Ce a urmat după retragerea acesteia a fost un adevărat măcel asupra populaţiei paşnice. Atrocităţi de nedescris, din cauza cărora unele familii s-au refugiat în România.

ŞCOALA Prima şcoliţă din Dârste a funcţionat între anii 1840 şi 1860, într-o căsuţă foarte modestă, apoi, între anii 1860 şi 1913, într-o clădire mai mare. Pentru a se putea construi cel de-al treilea edificiu şcolar, încă din anul 1910 se strâng fonduri de către comunitatea locală. Conform documentelor scoase la iveală de Dumitru Voina, se constată că, printre mulţi alţi localnici care au contribuit cu diferite sume de bani în coroane, a fost şi Gheorghe Munteanu-Murgoci. Acesta a donat bani împreună cu alte persoane, care apar menţionate în lista cu numărul zece, suma totală fiind de 203 coroane. Şcoala cea nouă a fost dată în folosinţă în anul 1913, sub dominaţia austro-ungară. Şcoala a fost închisă în anul 2009, în urma comasărilor unităţilor de învăţământ din Dârste şi Noua-Braşov. Deşi era cea mai veche şcoală în funcţiune din oraşul Braşov, clădirea fusese modernizată pentru a oferi condiţii optime necesare desfăşurării activităţilor didactice. Aşadar, în prezent, şcoala este frumoasă, dar goală.

BISERICA DIN DÂRSTE A fost construită în anul 1783 şi pictată în 1833, ca urmare a Decretului de concivitate emis de Iosif al II-lea în anul 1781. Acesta admitea să se ridice biserici din piatră în Ţara Bârsei. La puţin timp după ce dârstarii primesc rezoluţia împărătească, creştinul Gheorghe Irimie din Baciu, cel dintâi ctitor, cumpără terenul de 10.000 metri pătraţi de la dârstarul Ioan Munteanu. Pentru ridicarea lăcaşului de cult, negustorii înstăriţi donează importante sume de bani. Gestul lor este urmat de Bârsăneşti, Staiculeşti, Voineşti, Costeşti, Meşoteşti, Morcăseşti. Biserica este în stil neobizantin, tipic bisericilor din Ţara Bârsei.

PERSONALITĂŢI CARE ILUSTREAZĂ LOCALITATEA De acest loc, Dârstele Braşovului, sunt strâns legate numele de prestigiu ale românilor: profesor doctor Ioan Meşotă, profesor doctor Andrei Bârseanu, profesor doctor Gheorghe Munteanu-Murgoci şi inginer doctor Dumitru-Dorin Prunariu. Profesorul universitar doctor Ioan Meşotă (1837-1878), membru corespondent al Academiei Române, este considerat unul dintre cei mai distinşi dascăli ai timpului său. Născut într-o zi de sărbătoare, pe 24 iunie, de ziua de naştere a Sfântului Ioan Botezătorul, Ioan Meşotă a fost dat, la 6 ani, la modesta şcoliţă din Dârste timp de doi ani, absolvind apoi Şcoala bisericii Sfânta Adormire din Turcheş-Săcele. După întoarcerea din refugiul în România a familiei sale, în anul 1850, s-a înscris la Gimnaziul romano-catolic maghiar, unde era profesor Iacob Mureşianu. La sfatul protopopului ortodox al Braşovului, Ioan Popazu, pe care l-a întâlnit la examenul de absolvire a şcolii din Turcheş, Ioan Meşotă s-a înscris, la 1 noiembrie 1851, la Gimnaziul Românesc, fiind coleg cu Titu

202

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Maiorescu. Se va întoarce la acest gimnaziu în anul 1861, ca profesor, urmând mai apoi, în anul 1870, să fie numit director. Acest liceu îi poartă cu mândrie numele, din anul 1919, fiind în prezent Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă”. Ioan Meşotă a absolvit Gimnaziul Superior Honterus, unde a susţinut bacalaureatul în anul 1858, an în care s-a născut, tot în Dârstele Braşovului, Andrei Bârseanu. A urmat apoi doi ani de studiul filosofiei la Universitatea din Viena, apoi la Universitatea din Bonn, unde îşi ia doctoratul în filosofie, titlu cu care se întoarce în ţară la vârsta de 24 de ani. La 15 septembrie 1877 este ales membru corespondent al Academiei Române, propunerea venind din partea lui Titu Maiorescu şi a preşedintelui Ion Ghica. Profesorul doctor Andrei Bârseanu (1858-1923) a cules folclor şi a dus o muncă didactică deosebită la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, fiind totodată unul dintre marii luptători pentru realizarea României Mari. Este autorul versurilor imnului lui Ciprian Porumbescu Pe-al nostru steag e scris Unire şi al monumentalei monografii dedicate învăţământului braşovean. S-a născut în Dârste la 17 octombrie 1858, fiind fiul preotului Toma Bârsan III. Profesorul doctor Ioan Meşotă i-a fost unchi din partea mamei. Andrei Bârseanu a fost elevul Şcolii Gimnaziale din Braşov, în prezent Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”. Între anii 1878 şi 1881, el a urmat studiile universităţilor din Viena şi München, obţinând licenţe în litere şi filosofie. Întors în ţară, a fost directorul Liceului Comercial de băieţi din Braşov şi preşedintele Asociaţiei ASTRA. Astăzi, Liceul Economic din Braşov îi poartă cu cinste numele. Profesorul universitar doctor Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925), renumitul geolog al ţării noastre, este fiul unui oier provenit din Tărlungeni-Braşov şi căsătorit în Dârste. Gheorghe Munteanu-Murgoci s-a născut la data de 20 iulie 1872, la Măcin, în Dobrogea, pământ de aur brăzdat de soare, cu holde cât vezi cu ochii. Naşterea a fost înregistrată la Brăila. Preocupat de originile familiei sale, geologul s-a interesat de rudele lui şi de casa părintească din Dârste, din Calea Bucureşti, nr. 282. Din nefericire, se stinge prematur din viaţă, la vârsta de 53 de ani, la 5 martie 1925, fiind înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Sfânta Vineri. Casa bătrânească din Dârste a fost vizitată, în mai 1965, de doamna Helen B. Harklets, fiica lui Gh. Munteanu-Murgoci şi a lui Agnes Kelly-Murgoci, venită la manifestările de cinstire a savantului, la 40 de ani de la săvârşirea sa din viaţă. A stat de vorbă cu doamna inginer Maria Milu, născută Neacşu, nepoata Lelei Chivuţa lui Anghel, care a fost verişoară cu geologul Gheorghe Munteanu-Murgoci. S-au făcut poze, s-au cules date despre casa în care locuieşte în prezent doamna inginer Maria Milu. Au fost observate, în camera din faţă, incrustate pe o grindă, o cruce şi 1826, ce reprezintă anul de când datează casa. Aceasta respectă arhitectura specifică acelor vremuri întâlnită în Ţara Bârsei, fiind casă trainică, de tip vagon, întreţinută corespunzător în continuare. În anul 1988, casa a mai fost vizitată de cele două nepoate englezoaice ale fiicei lui Gheorghe Munteanu-Murgoci. Anticipând cele ce vor fi relatate în continuare în cadrul sesiunii omagiale despre marele învăţat cu obârşii braşovene, credem că autorităţile judeţene şi municipale vor găsi suficiente temeiuri de a înscrie numele lui Gheorghe Munteanu-Murgoci în nomenclatura citadină.

203

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro DUMITRU VOINA, ANTONETA NEUVIRT

Dârste se mândreşte a număra între fiii săi pe inginer doctor Dumitru-Dorin Prunariu. S-a născut în Dârstele Braşovului la 27 septembrie 1952, împlinind de curând vârsta jubiliară de 60 de ani. Este primul cosmonaut român care a efectuat un zbor cosmic cu caracter ştiinţific, la bordul navei „Soyuz 40” şi al laboratorului spaţial „Saliut 6”. A purtat cu cinste tricolorul românesc în cosmos între 14 şi 22 mai 1981. Dumitru-Dorin Prunariu a luat parte la înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Române, fiind un timp preşedintele acesteia. Este reprezentant permanent al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic din anul 1993 la sesiunile O.N.U. În anul 2000 a fost înaintat la gradul de general de flotilă aeriană, acum în rezervă, iar în decembrie 2011 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

204

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Ion STELEA

GHEORGHE MUNTEANU-MURGOCI UNUL DINTRE CEI MAI MARI GEOLOGI AI ROMANIEI

Între pionierii geologiei româneşti, Gheorghe Munteanu- Murgoci (1872-1925) era cel mai tânăr şi a murit tânăr, urmând destinul implacabil al altor genii ale naţiei române. A fost contemporan cu Grigore Ştefănescu (1838- 1911), profesor de geologie la Universitatea din Bucureşti, coordonator al primei hărţi geologice a României, cu Matei Drăghiceanu (1844-1939), celebru inginer de mine, cu Valeriu Popovici-Haţeg (1868-1929), autor al primei hărţi geologice de detaliu a României, cu Ion Simionescu (1873- 1944), ilustru profesor de geologie la Iaşi şi la Bucureşti, în fine, cu Ludovic Mrazec (1867-1944), profesor de mineralogie la Universitatea din Bucureşti şi primul director al Institutului Geologic al României, cel care l-a atras spre ştiinţele naturii şi i-a îndrumat paşii în primii ani de carieră. Cu excepţia lui Grigore Ştefănescu, toţi ceilalţi mari geologi evocaţi mai sus i-au supravieţuit. Naşterea sa este uşor învăluită în mister. Tradiţia orală spune că s-a născut într-o căruţă, sub soarele arzător al Bărăganului, pe drumul de transhumanţă al strămoşilor săi transilvăneni. A trăit în permanentă mişcare 53 de ani, puţin şi intens. A pus suflet în tot ce a făcut. A scris lucrări ştiinţifice excepţionale şi lucrări de popularizare, a făcut prima hartă pedologică a ţării, a scris manuale şi dicţionare, instrucţiuni de realizare a hărţilor şi chestionare agrare. A avut profesori şi colaboratori celebri (Tschermack, Becke, de Martonne, Popescu-Voiteşti). A avut mulţi prieteni, anonimi şi nume mari, între care Emmanuel de Martonne, Nicolae Iorga, Aurel Vlaicu şi regele Carol al II-lea, căruia i-a fost profesor de ştiinţe naturale şi fizice. A fost un pedagog cu har, iubit de studenţi şi stimat de colegi. A fost profesor de liceu la Ploieşti (1902) şi la Bucureşti (1903-1908) şi şef de lucrări la Catedra de mineralogie a profesorului Mrazec. A fost şeful secţiei de agrogeologie a Institutului Geologic al României (1906-1925) şi profesor de geologie şi mineralogie la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti din 1908, devenită Şcoala Politehnică în 1920. A ţinut cursuri de geografie la Universitatea populară de la Vălenii de Munte. A organizat şi prezidat congrese şi comisii internaţionale de petrol, de geologie şi de pedologie. A fost om de cultură şi patriot. S-a pus dezinteresat şi fără rezerve în slujba ţării şi a neamului său şi, cu o energie ieşită din comun, a pus în mişcare alte energii pentru cauza naţională. A ctitorit instituţii care funcţionează şi astăzi (Institutul de Studii Sud- Est Europene, Asociaţia Geologică Carpato-Balcanică). Înainte de Primul Război Mondial, a ţinut prelegeri de geologie şi geografie fizică la Şcoala Superioară de Război. După război, a organizat cursuri de pedologie la Institutul Geologic, a participat la punerea în

205

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ION STELEA practică a reformei agrare şi a organizat laboratoarele de mineralogie şi geologie de la nou-înfiinţata universitate românească din Cluj. A purtat un nume de munte, Murgoci, dar a ars ca o flacără. A lăsat în urmă o operă ştiinţifică a cărei valoare a fost recunoscută şi apreciată pe plan intern şi internaţional şi care, în coordonatele sale majore, a rămas valabilă până azi. Cu excepţia paleontologiei, opera sa geologică acoperă toate disciplinele de profil, teoretice şi aplicate: mineralogie, petrografie, stratigrafie, tectonică, hidrogeologie, geotehnică şi resurse minerale. A lucrat în toată ţara, în Vechiul Regat, în Cadrilater şi-n Transilvania, în Timoc şi-n Basarabia. A lucrat mult în Carpaţii Meridionali, Subcarpaţi, Oltenia, Bărăgan şi Dobrogea, regiuni pentru care a elaborat monografii excepţionale. Primele lucrări le-a făcut în Dobrogea şi în Carpaţii Meridionali centrali şi toată viaţa avea să bată drumurile între cele două regiuni de suflet, păstor de idei într-o transhumanţă fără odihnă. În Munţii Parâng şi Munţii Lotru a făcut studii mineralogice şi petrografice sistematice asupra rocilor serpentinice, studii care au stat la baza elaborării tezei de doctorat, susţinută în 1900 la Universitatea din Munchen, cu distincţia „Magna cum laude”. Cu ocazia acestor cercetări a descoperit un mineral nou, pe care l-a numit lotrit. Este un silicat hidratat de calciu şi aluminiu, cunoscut azi în literatura de specialitate sub denumirea de pumpellyit, dată de mineralogii americani care au descoperit acelaşi mineral un sfert de veac mai târziu. Ca mineralog, a studiat mult amfibolii, o clasă de minerale cu compoziţie chimică complexă, pentru care a elaborat o clasificare bazată pe corelarea compoziţiei chimice cu proprietăţile optice. De la mineralogie şi petrografie a trecut la cercetări de geologie structurală şi tectonică pe toată aria Carpaţilor Meridionali de la vest de Olt, iar rezultatele aveau să-l facă celebru. Într-o serie de trei conferinţe ţinute, în 1905, la Academia de Ştiinţe din Paris, comunică existenţa unei mari pânze de şariaj în Carpaţii Meridionali, pe care o denumeşte pânza getică într-o lucrare de sinteză prezentată, în 1910, la Congresul Internaţional de Geologie de la Stockholm. Este cea mai citată lucrare geologică a lui Murgoci, interpretarea sa structurală, originală pentru acea vreme, fiind recunoscută şi în prezent. În Subcarpaţi, Murgoci a făcut studii stratigrafice şi structurale, intuind corect vârsta unor formaţiuni geologice nedatate, şi a cercetat zăcămintele de chihlimbar, sare şi petrol. A realizat prima monografie a zăcămintelor de chihlimbar (succin), frecvente în Subcarpaţii de curbură, publicată în 1902. Este un amplu studiu comparativ al chihlimbarului din România cu cel din zona Mării Baltice, în care ajunge la concluzia că numeroasele varietăţi de chihlimbar reprezintă aceeaşi specie minerală, rezultată prin fosilizarea răşinilor de Pinus succinifera. Lucrarea a fost prezentată ca teză de docenţă la Universitatea din Bucureşti, Murgoci devenind, în 1903, primul docent al acestei universităţi. Studiind zona de racordare a Subcarpaţilor cu Depresiunea getică, Murgoci a demonstrat cu argumente geomorfologice şi structurale că acest racord nu este de natură tectonică, timpul confirmând concluzia sa. În 1908 publică o lucrare geologică de sinteză asupra Olteniei, cu privire specială asupra zăcămintelor de sare, petrol, cărbuni şi ape minerale. Deşi acoperă o regiune mare şi puţin cunoscută geologic, Murgoci sesizează numeroase detalii de stratigrafie şi tectonică. Este primul geolog care semnalează prezenţa structurilor petrolifere în Oltenia, structuri ce aveau să intre în producţie peste o jumătate de secol.

206

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În Câmpia Română, Murgoci s-a preocupat nu numai de pedologie, ci şi de probleme de hidrogeologie, geomorfologie şi tectonică. Corelând observaţiile de ordin geomorfologic, structural şi tectonic din câmpie şi din dealurile adiacente, a intuit că în Câmpia Română există ape arteziene, fapt confirmat curând prin foraje. Pe baza datelor din foraje, Murgoci descrie în detaliu acviferele a căror existenţă o presupune în subsolul Domeniului regal de la Gherghiţa (judeţul Prahova) şi al Bucureştiului. Forajele executate la indicaţiile lui pentru aprovizionarea cu apă au confirmat cu precizie detaliile referitoare la stratigrafia formaţiunilor acvifere, adîncimea şi dimensiunea acviferelor, forţa ascensională a apei şi calitatea acesteia. Pentru Dobrogea, ca şi pentru Carpaţii Meridionali, Murgoci a avut o pasiune aparte. În 1911 publică o lucrare monografică bogat ilustrată asupra Dobrogei de Nord, în care adună toate datele de cunoaştere geologică existente şi le interpretează prin prisma numeroaselor sale observaţii. Pe baza lor, Murgoci a dat, la vremea respectivă, cea mai corectă interpretare structurală a acestei regiuni exotice din punct de vedere geologic, dificil de integrat în structura geologică a Europei. Lucrările lui Murgoci au rămas pietre de hotar în geologia României. Din cauza morţii premature a savantului, multe lucrări au rămas nefinalizate sau doar în stadiul de proiect. Au rămas în manuscris hărţi geologice ale Carpaţilor Meridionali de vest şi ale Olteniei, o a doua ediţie a sintezei zăcămintelor de chihlimbar, completată cu ilustraţii şi date noi, un studiu despre clima Basarabiei şi o monografie a Bărăganului, cu referire la geologie, hidrologie şi soluri.

207

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE FLOREA

Nicolae FLOREA

G. MURGOCI, ÎNTEMEIETOR AL ŞCOLII ROMÂNEŞTI DE PEDOLOGIE ŞI PROMOTOR AL ŞTIINŢEI SOLULUI ÎN LUME

G. MURGOCI, THE FOUNDER OF THE ROMANIAN SCHOOL OF PEDOLOGY AND PROMOTER OF SOIL SCIENCE IN THE WORLD

Abstract: Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925), born 140 years ago, was a famous scientist, being one of the most illustrious Romanian forerunner of geological sciences, pioneer in various branches of the earth’s sciences, founder of the pedology science in our country, the one who introduced in the soil study the concept of soil as natural body (initiated by V.V. Dokuceaev). Murgoci clearly showed the role of the natural conditions as factors in soil formation and the study of soil genesis and soil distribution, taking into account these natural resources. He and his co-workers have compiled the first soil map of Romania, presented at the first International Agro geological Conference (Budapest, 1909) and at the first Congress of Soil Science (Washington, 1927). Murgoci has had a very efficient international activity, being an active promoter of the soil science at all International Conferences of Agro geology (1909-1924). At the last Conference (1924), Murgoci edited a remarkable volume with reports on the state of agro geological studies in different countries. The main goal of this clairvoyant scientist was to make the concept, the classification, the terminology and the work methodology uniform at a global level in the soil-study field. The valuable scientific activity of G. Murgoci was also recognized at an international level, as Unesco commemorated the personality of Murgoci at the centenary of his birth, in 1972.

SUCCINTĂ PREZENTARE A ACTIVITĂŢII PEDOLOGICE Gheorghe Munteanu-Murgoci (20 iulie1 1872 – 5 martie 1925), de la a cărui naştere se împlinesc 140 de ani, a fost un strălucit şi faimos savant, unul dintre cei mai iluştri înaintaşi ai ştiinţelor geologice, deschizător de drumuri în diferite ramuri ale ştiinţelor pământului, fondator al pedologiei în ţara noastră, prin introducerea în studiul solului a conceptului Şcolii naturaliste iniţiate de V.V. Dokuceaev în Rusia; a activat pentru dezvoltarea acestui concept în prima parte a secolului XX. Pedologia a fost considerată de Murgoci (1924) nu ca un capitol al geologiei (agrogeologie), ci ca „o ştiinţă care tratează fenomenele care au loc în pedosferă”, făcând parte din ştiinţele naturale.

1 După I.P. Voiteşti, 26 iulie 1872.

208

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Solul, considerat ca formaţie sau entitate naturală, este întodeauna în strânsă corelaţie cu factorii de mediu şi are o anumită dinamică. „Solul este un corp care conţine şi viaţă…; el are un schimb regulat de materie (metabolism) ca un corp viu organizat, astfel că această formaţie este o punte de trecere între lumea anorganică, inertă şi lumea indivizilor organizaţi având viaţă” (Murgoci, 1911). Murgoci considera profilul de sol ca „cel mai important caracter al solului”, ca „esenţa lui”, iar studiul profilului de sol „formează morfologia solului”, care în prezent stă la baza clasificărilor moderne ale solurilor. De asemenea, Murgoci a arătat clar rolul factorilor naturali pentru formarea şi distribuţia solurilor. A subliniat distribuţia zonală a solurilor în corelaţie cu clima şi vegetaţia. „Zonalitatea” – spune Murgoci în 1924 – „leagă împreună solurile, dă pedologiei spaţiu şi o uneşte cu alte ştiinţe naturale”. Atrage însă atenţia că factorii locali pot interveni modificând aranjamentul zonal în teritoriu. Murgoci a subliniat importanţa hărţilor de sol ca inventar al acestei valoroase bogăţii naturale pentru agricultură şi alte diferite domenii (financiare, industriale, hidrologice, de îmbunătăţiri funciare şi amenajarea teritoriului etc). În taxonomia solurilor, el a sugerat (1924) că profilul de sol şi caracteristicile solului trebuie să fie criteriile raţionale de clasificare a solurilor; în prezent, taxonomia solurilor este bazată, într-adevăr, pe astfel de criterii (orizonturi şi proprietăţi diagnostice). Hărţi de soluri ale României, bazate pe această nouă concepţie, au fost alcătuite şi prezentate la Conferinţa Internaţională de Agrogeologie (CIA), Budapesta (1909) , însoţită de lucrarea Zonele naturale de soluri ale României (Die Bodenzonen Rumäniens) şi apoi, la primul Congres Internaţional de Ştiinţa Solului, Washington (1927), unde ele au atras atenţia pedologilor, fiind primele hărţi de sol alcătuite pe conceptul nou, genetico- naturalistic, pentru o regiune din afara graniţelor Rusiei. Murgoci atrage atenţia asupra utilităţii lor pentru agricultură, dar nu numai. „Solul este bunul cel mai de preţ al agriculturii... Harta agrogeologică arată posibilităţile şi sensul dezvoltării agriculturii.” Pe lângă însuşirile solului, harta de soluri arată legătura lor cu celelalte elemente ale pământului: topografie, climă, vegetaţie, animale, inclusiv omul, ca şi relaţiile lor reciproce, astfel că are multiple aplicaţii practice. Cu privire la loess, Murgoci a susţinut că depozitele de loess sunt un produs al acţiunii simultane a proceselor eoliene de sedimentare şi al proceselor de formare a solului, în timpul unei perioade aride. Bazat pe studiul succesiunii de strate de loess şi „benzi colorate” (soluri fosile), Murgoci (1910) a dedus variaţia climatului în România şi ţările vecine în timpul perioadei cuaternare târzii. Murgoci a fost un promotor activ al ştiinţei solului pe plan internaţional. Murgoci împreună cu P. Treitz si A. Nabokich au fost iniţiatorii primei Conferinţe Internaţionale de Agrogeologie (CIA), ţinută la Budapesta în 1909. La această conferinţă au fost constatate mari diferenţe de concepţie şi metodologie în studiul solului. La următoarea CIA, ţinută la Stockholm în 1910, s-a decis publicarea unei reviste speciale („Internationale Mitteilungen für Bodenkunde”), la care Murgoci a cooperat strâns, ca editor, cu Ramann, Wahnschaffe şi Schucht, în scopul realizării unui schimb de cunoştinţe între pedologi.

209

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE FLOREA

Facsimilul revistei de Ştiinţa Solului la care Murgoci a fost redactor.

La a treia CIA, ţinută la Praga în 1922, Murgoci a fost ales Preşedinte al Comisiei a V-a, „Cartografia Solurilor”, a Comitetului Pedologic Internaţional, cu Marbut (S.U.A.) şi Cayeux (Franţa) ca vicepreşedinţi. În această postură, Murgoci a editat un remarcabil volum intitulat L’état et l’étude de la cartographie du sol dans divers pays de l’Europe, Amerique, Afrique et Asie (1924). Acest volum a fost prezentat celei de a patra CIA, de la Roma (1924), împreună cu un raport despre stadiul studiilor agrogeologice în diferite ţări. La această CIA a fost fondată Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului, SISS (International Society of Soil Science, ISSS, azi International Union of Soil Sciences, IUSS), iar Murgoci a fost desemnat membru de onoare al Comitetului Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului.

Facsimilele titlurilor unor publicaţii ale lui G. Murgoci

De asemenea, la această conferinţă, Murgoci a fost ales preşedinte al Comisiei pentru întocmirea hărţii internaţionale de soluri a Europei. Deşi a redactat şi difuzat instrucţiunile pentru elaborarea acestei hărţi, Murgoci nu a mai putut să o realizeze, decedând la scurt timp (5 martie 1925, la numai 53 de ani); harta a fost realizată de H. Stremme, câţiva ani mai târziu (1937). Era conştient de dificultăţile realizării unei asemenea hărţi, dar şi de necesitatea ei, fapt care rezultă din cele spuse la conferinţa de la Roma: „Noi preparăm o operă pentru veacurile ce vor urma, dar pe care trebuie să o pornim de pe

210

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI acuma”. Această afirmaţie, acest obiectiv îl considerăm ca testamentul ştiinţific al lui Murgoci, îndeplinit de urmaşii lui. Scopul principal al lui Murgoci a fost cel de a realiza pe glob o uniformizare a conceptului, clasificării şi terminologiei despre sol, ca şi a unei metodologii unitare de lucru. Din nefericire, el a decedat prematur, astfel că vasta lui activitate fructuoasă a încetat. Activitatea şi realizările ştiinţifice valoroase ale lui Murgoci în domeniul ştiinţelor pământului, în special în ştiinţa solului, au fost recunoscute şi pe plan internaţional, contribuţia sa la dezvoltarea ştiinţei aparţinând, de asemenea, patrimoniului internaţional; de aceea UNESCO a comemorat, în 1972, personalitatea lui G. Murgoci, cu prilejul împlinirii unui centenar de la naşterea sa. Academia Română l-a ales membru corespondent în 1923; a fost, de asemenea, membru corespondent al Academiilor de Agricultură din Franţa şi Cehoslovacia. Peter Treitz (1926), caracterizându-l pe Murgoci, spune (citat din Lixandru, 2007): El era una dintre personalităţile cele mai marcante şi cele mai cunoscute din toate reuniunile internaţionale ale geologilor şi agrogeologilor; el lua parte activă la discuţii, vorbind bine mai multe limbi, şi părerea lui avea mai întotdeauna o valoare decisivă. Iar Marbut apreciază (citat din Schucht, 1934) că raportul lui Murgoci de la conferinţa de la Roma este o lucrare monumentală ce exprimă prodigioasa sa activitate şi efortul depus pentru dezvoltarea pe plan internaţional a cunoştinţelor despre sol. În continuare, se prezintă unele comentarii despre Murgoci, desprinse din publicaţiile unor specialişti de renume, care întregesc bogata şi diversa activitate a marelui savant, contribuind astfel la o mai comprehensivă cunoaştere a lui. - I.P. Voiteşti, Georges Munteanu-Murgoci (26 Julliet 1872 – 5 Mars 1925), în „Bul. Soc. Sciences de Cluj”, Cluj, 1925, T. II, pp. 218-230: Moartea prematură a lui Murgoci constituie o ireparabilă pierdere pentru ştiinţa geologică românească şi în special pentru ştiinţa agrogeologică… Dintre aceste acte de iniţiativă… în viaţa lui Murgoci, … face parte şi acela care a dus la înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe din Cluj. - Gh. Ionescu-Şişeşti, G.M. Murgoci, în „Viaţa agricolă”, 1925, p. 9: G.M. Murgoci avea pentru agricultură, pentru pământ şi pentru ţărani o iubire adâncă, o iubire care vibra din toate cutele sufletului său, din adâncul obârşiei sale. - St. Cantuniari şi Em. Protopopescu-Pache, Gh. Munteanu-Murgoci (1872-1925), Schiţă biografică, în „An. Inst. Geol. Rom.”, Bucureşti, 1926, XI, pp. V-XXIII: Dar titlul de glorie cel mai de seamă al Prof. Murgoci este acela de a fi călăuzit primele începuturi ale agrogeologiei în România şi de a fi îndreptat cercetările pe teren pe o cale justă şi rodnică. El vede mai departe prin tainele ştiinţei, are şi menirea apostolului, care în glasul său redeşteaptă pe toate terenurile conştiinţa naţională. - Em. Protopopescu-Pache, Inauguration du buste G. M. Murgoci (1934), în „Comptes rendus de séances de l’Inst. Geol. de Roum.”, XXII, 1938): M.C. Ossiceanu (Preş. Asoc. Industr. Petrol) a considerat această inaugurare a bustului lui G. M. Murgoci ca

211

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE FLOREA

o datorie sfântă faţă de cel ce a fost unul dintre principalii pioneri ai industriei ştiinţifice a petrolului. Ceea ce a caracterizat pe Murgoci n-a fost numai altruismul fără pereche, ci şi un optimism fără margini. - Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea, dezvelind monumentul a pronunţat următoarele: Cu profundă emoţie inaugurez astăzi bustul celui ce a fost profesorul meu şi care a lucrat toată viaţa sa pentru naţiune şi pentru ţările române. - G. Macovei a subliniat marea varietate a operei lui Murgoci, care prin marea diversitate a preocupărilor şi vasta sa cultură ne aminteşte de enciclopedişti. - D. M. Preda, în Gheorghe Munteanu-Murgoci, Comemorarea a 10 ani de la moartea lui, Extras din „Buletinul Societăţii Române de Geologie, III, Bucureşti, Cartea Românească, 1937, pp. 9-14: Cu vorba, cu scrisul şi cu fapte, Murgoci a fost un mare animator. Din toată opera lui se degajă vaste cunoştinţe şi o dragoste infinită de neam, însuşiri pe care a căutat să le facă cunoscute atât în ţară cât şi în afara graniţelor, unde şi-a spus cuvântul cu temeinică şi recunoscută autoritate în numeroase probleme, mai ales de geografie şi agrogeologie. Era de o activitate neobişnuită, îl găseai pretutindeni Oriunde s-ar fi aflat, Murgoci nu uita niciodată că este român şi a pus în folosul ţării toată energia lui, în propagandă naţională şi culturală, în ţară şi în special în Basarabia, luptând pentru alipirea acesteia la patria mamă şi apoi în străinătate, la Paris, luptând pentru recunoaşterea acestei alipiri. - Alexandru Codarcea, Opera geologică a lui Murgoci, în Gheorghe Munteanu-Murgoci, Comemorarea..., pp. 14-21: El face parte din generaţia care a modernizat sub toate punctele de vedere aspectul ştiinţelor geologice de la noi. […] pe fondul acestor imagini noi se profilează puternic concepţia genială a lui Murgoci, care conceptual rămâne ca o piatră de hotar la baza noilor cercetări şi ca un indicator al drumului de urmat. - Nicolae Cernescu, G. Murgoci şi Ştiinţa Solului, în Gheorghe Munteanu-Murgoci, Comemorarea..., pp. 21-29: În ştiinţa solului G. Murgoci a fost un ctitor ştiinţific… În lupta pentru emanciparea ştiinţei solului, G. Murgoci nu a uitat câtuşi de puţin ţelul final al acestei ştiinţe, de a da o bază solidă muncii de raţionalizare a agriculturii pe baza cunoaşterii factorilor de climă, sol şi putere de lucru. - Vintilă Mihăilescu, G. Murgoci ca geograf, în Gheorghe Munteanu-Murgoci, Comemorarea..., pp. 29-33: Va rămâne ca un merit întotdeauna a lui Murgoci că, în colaborare cu d-l prof. Popa- Burcă, a dat în 1902, prima geografie ştiinţifică a României. Ultimii ani ai secolului XIX şi începutul secolului XX au constituit o epocă de temeinică cercetare directă a pământului şi poporului românesc. Murgoci şi-a avut locul său de cinste în această generoasă activitate ştiinţifică.

212

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

- Ştefan Ghika-Budeşti, Activitatea didactică a lui Murgoci, în Gheorghe Munteanu- Murgoci, Comemorarea..., pp. 33-37: Activitatea didactică a lui Murgoci a fost neîntreruptă şi extrem de variată. Ea demonstrează câtă râvnă, câtă pricepere şi cât entuziasm a cheltuit profesorul Murgoci pentru a împărtăşi în jurul său, elevilor şi prietenilor o parte din cunoştinţele câştigate şi mai cu seamă pentru a face să pătrundă în sufletul lor acea dorinţă de a cerceta şi de a cunoaşte, care l-a mânat tot restul vieţii. [Murgoci vedea] interesul învăţământului..., pe de o parte pentru educaţia ştiinţifică, iar pe de altă parte pentru chestiunile de interes practic şi cu caracter tehnic. În modul acesta spiritul cursului rămâne ştiinţific... şi totuşi nu se neglijează aspectele utile ale acestor cunoştinţe. - Iulian Gavăt, Profesorul Murgoci, în Gheorghe Munteanu-Murgoci, Comemorarea..., pp. 37-38: Cu exemplul său iradiant de energie superioară şi de capacitatea de transformare în bine a unei vaste culturi, Murgoci era profesorul care punea toată căldura sufletului în desfăşurarea generoasei sale munci. Cu el, catedra aridă şi rece a cursului de mineralogie devenea o punte vie prin care legătura de la profesor la elev se stabilea prin inimă. ...în faţa icoanei unei vieţi consacrată muncii ştiinţifice şi binelui general, ne închinăm şi păstrăm adânca noastră recunoştinţă. - Traian Săvulescu, Gheorghe Munteanu Murgoci şi perspectivele noi ale pedologiei în R.P.R., Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1950: Dacă Murgoci reprezintă pentru ştiinţa noastră, în special pentru pedologie, […] o mare personalitate ştiinţifică progresistă, apoi cu atât mai mult urmaşii sunt datori să dezvolte ceea ce el a început atât de strălucit şi să lărgească drumurile tăiate de el. - Nicolae Cernescu, Gheorghe Munteanu-Murgoci, în „Îndrumătorul cultural”, VIII, 1955, p. 10: În galeria clasicilor ştiinţei româneşti, personalitatea lui G. Murgoci se conturează cu totul aparte, prin complexitatea problemelor ştiinţifice ce l-au preocupat şi a felului cum a ştiut să le rezolve, prin interesul cu care a urmărit orice manifestare a vieţii culturale şi sociale din ţara lui, prin firea lui entuziastă care ştia să se dăruiască neprecupeţit muncii şi prieteniei. Unul dintre marile merite a lui G. Murgoci este de a fi înţeles importanţa hărţilor pedologice generale, alcătuite astfel încât să dea o vedere de ansamblu asupra zonalităţii solurilor şi a relaţiilor existente între climă, sol şi vegetaţie. - Alexandru Codarcea, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, Buzău, 1973, pp. 5-17: Înzestrat cu o inteligenţă vie şi cu calităţi de fin observator al fenomenelor naturale, dinamic şi mare animator, profesorul Murgoci a desfăşurat o activitate prodigioasă, dedicându-se studiului scoarţei pământului sub toate aspectele sale, fiind deschizător de drumuri în toate ramurile ştiinţelor geologice. Este de-a dreptul uimitor cum OMUL MURGOCI s-a manifestat ca un profund tălmăcitor al tuturor fenomenelor naturale... explicând în modul cel mai natural întreaga lor complexitate şi finalitate.

213

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE FLOREA

- C. Chiriţă, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 17-29: Este locul să fie puternic subliniată concepţia lui Murgoci formulată şi pe plan internaţional, că clasificaţia şi nomenclatura solurilor trebuie să aibă la bază profilul de sol, succesiunea de strate cu însuşiri diferite formate prin procesul de geneză a solului, numite orizonturi genetice. Astăzi, după mai bine de 60 de ani... constatăm că toate îndrumările lui Murgoci şi-au păstrat întreaga importanţă şi că toţi avem de învăţat din ele, ca de la cea mai sănătoasă sursă. De aceea, numele lui Murgoci se înscrie cu litere de aur în istoria pedologiei şi a culturii româneşti; opera şi memoria lui vor fi mereu cinstite cu veneraţie şi vor lumina drumurile noastre şi cele ale urmaşilor noştri, în câmpul mereu reîmprospătat al ştiinţei solului. - Grigore Posea, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 30-39: Măreaţa figură a lui Murgoci, ideile lui strălucite ne domină din plin ştiinţa noastră şi azi, la 100 de ani de la naştere şi 47 de la moartea sa. Mare patriot, el şi-a închinat întreaga activitate idealurilor de care era animat poporul în acele timpuri, descoperirii, inventarierii şi folosirii raţionale a bogăţiilor naturale de care dispunea ţara. Opera lui îl impune în minţile şi inimile noastre ca o pildă măreaţă de titan al cercetărilor... - Nicolae Florea, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 40-49: [G. Munteanu-Murgoci a fost] un savant român de mare erudiţie, cercetător pasionat al pământului, al cărui nume de mare om de ştiinţă trecuse graniţele ţării încă din timpul vieţii lui relativ scurte. ... a fost totodată şi un desăvârşit pedagog, un mare organizator şi însufleţitor al muncii de cercetare şi un fervent popularizator al cunoştinţelor ştiinţifice, fiind înzestrat cu un deosebit dar de expunere şi de povestire. În domeniul ştiinţei solului, Gh. Munteanu-Murgoci este un ctitor, este fondatorul acestei ştiinţe, […] a organizat cercetarea solului pe baze cu adevărat ştiinţifice moderne, în spiritul şcolii naturaliste ruse... - Octavian Burlacu2, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 50-54: Om de ştiinţă de renume mondial în domeniul agrogeologiei şi geografiei, a cărui viziune ştiinţifică e valabilă şi în prezent, profesor cu deosebite calităţi de pedagog, autor de manuale şcolare, Gh. Munteanu-Murgoci a înscris pagini de mare însemnătate în istoria ştiinţei româneşti. - Mihai Ceauşu3, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 55-59:

2 Directorul Casei Corpului Didactic, Buzău. 3 Directorul Muzeului mixt orăşenesc, Rm. Sărat.

214

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Acesta era Murgoci: plin de elan creator, de entuziasm, de dragoste de patrie, mereu alături de frământările poporului nostru, de bucuriile şi necazurile sale. ...a luptat din răsputeri pentru a făuri un nivel de viaţă mai ridicat poporului român, atât în industrie, cât şi în agricultură. - Mircea Ionescu4 în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 60-64: Gh. Munteanu-Murgoci, eminent om de ştiinţă... desfăşoară o activitate didactică pe care... o împleteşte armonios cu vasta şi multilaterala sa operă de cercetare ştiinţifică... - Mihai Stănescu5, în vol. Studii şi Comunicări despre Gh. Munteanu-Murgoci, pp. 65-71: [Gh. Munteanu-Murgoci], profund cercetător al rezervelor de succin din jud. Buzău şi ţară şi continent […] lucrarea despre succin i-a adus titlul de docent (1902). - Nicolae Florea, 1997, The contribution of Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925) and his Romanian colleagues to Soil Science, Advances in Geoecology, 29, 365-375, Reiskirchen) The Romanian scientist, Gh. Munteanu- Murgoci, was a learned man of great erudition and an enthusiastic researcher in the fields of geology, geography and pedology… He went on to become the founder of soil science in Romania and guided its development. His contribution to the earth sciences was such that in 1972 UNESCO commemorated to centenary of his birth (p. 366). In the pedosphere, the most interesting phenomena both for biosphere and for mankind take place and leads not only to the transformation of rocks and minerals, but permits plants and animal to grow, and Man to obtain food. In this way, Murgoci specified the main functions of the soil for the biosphere (p. 368). Some valuable ideas presented by Murgoci, adopted again recently. That is, the concept of an open system having a continuous exchange of substance (including energy) with the environment…In addition, the concept of “life containing body” should be understood in the sense that the soil is a body containing not only life but also the characteristics of living organisms (p. 369). Murgoci was the first soil scientist to propose a classification of soil according to soil morphology and intrinsic soil properties (p. 369). The soil map of Romania at scale 1:1,500,000 (Murgoci et al., 1927) “was presented at the First International Congress of Soil Science which was held in Washington in 1927. It drew the attention of soil scientists as it was the first map prepared on the basis of genetic- naturalistic concept and which displayed a region outside of pre-1917 Russia (p. 370).

4 Liceul „Spiru Haret”, Buzău. 5 Preş. Soc. St. Geogr. Buzău.

215

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE FLOREA

- Blume H. P., G. Murgoci and H. Stemme, and the first soil maps of Europe, în Publicaţiile SNRSS, 2008, nr. 36A, pp. 25-28: He was one of three real pedologists, who were honored by a stamp until now. The others where Vasil Dockhucheaev (1846-1903) from Russia and Selman Waksman (1888- 19973) from U.S.

Marcă poştală cu chipul lui Murgoci, pusă în circulaţie cu prilejul celui de-al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului.

216

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Nicolae Florea, Ioan Munteanu, Valentina Coteţ, poster Budapesta, 2009

217

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŞERBAN DRAGOMIRESCU

Şerban DRAGOMIRESCU

GHEORGHE MUNTEANU-MURGOCI, PROMOTOR AL GEOGRAFIEI ŞTIINŢIFICE ŞI DIDACTICE ÎN ROMÂNIA

GHEORGHE MUNTEANU-MURGOCI, PROMOTEUR DE LA GÉOGRAPHIE SCIENTIFIQUE ET DIDACTIQUE EN ROUMANIE

Résumé: L’auteur commente, à l’occasion du 140e anniversaire de la naissance du professeur G.Munteanu-Murgoci, éminent géologue et pédologue (agro géologue selon l’expression de son temps), les motifs pour lesquels on doit le considérer aussi un éminent géographe. On passe en revue quelques-unes de ses contributions, notamment géomorphologiques, qui découlent de ses études géologiques, mais on découvre aussi des études statistiques et économiques sur la Bessarabie, présentées à la Conférence de Paix, plutôt de géographie politique ou économique, restées peu connues. Un accueil très favorable a eu le manuel scolaire de Géographie de la Roumanie et des pays habités par des roumains pour la IVe classe de gymnase, y compris un atlas, rédigé avec le prof. I. Popa-Burcă, imprimé en plusieurs éditions revues et complétées entre 1902 et 1935. On y découvre un filon de patriotisme marqué. Un article de 1903 exprime les exigences en vue pour un volume de présentation géographique générale de la Roumanie, projet achevé en 5 volumes, après un siècle.

Dicţionarul Enciclopedic Român, în ultima sa ediţie, consacră personalitatea lui Gheorghe Munteanu-Murgoci domeniilor geologiei şi pedologiei, unde a fundamentat – după cum s-a subliniat în expunerile anterioare – concepte, idei de bază inovatoare. A fost însă neglijat aportul său la promovarea unei geografii ştiinţifice şi didactice moderne în primul pătrar al secolului XX, în ciuda pertinentelor puncte de vedere furnizate de studiul introductiv al lui Marcian Bleahu, coîngrijitorul ediţiei de Opere alese, de Gh. Munteanu-Murgoci (1957). Argumentele au fost întărite de Vintilă Mihăilescu, în articolul omagial prilejuit de centenarul naşterii sale (1973). Persistă între contemporani teama ca, subliniind meritele lui Gh. Munteanu- Murgoci, să nu zdruncine poziţiile de ctitori ale lui Simion Mehedinţi (1868-1962) şi Emmanuel de Martonne (1873-1955) în afirmarea geografiei moderne în România, deşi toţi trei făceau parte din aceeaşi generaţie şi au întreţinut stimulative relaţii de colaborare. Iată câteva dovezi: a) Murgoci publică împreună cu Emm. de Martonne, la Paris, în 1899, o notă privind analiza nămolului din l. Gâlcescu (Carpaţii Meridionali); b) S. Mehedinţi, confirmat profesor la Universitatea din Bucureşti, este ades citat în prefaţa manualului de Geografia României (1902) de G. Munteanu-Murgoci şi I. Popa-Burcă; c) în anul 1912, Murgoci publică articolul Studii de geografie fizică în Dobrogea de Nord, în „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, periodic intrat din acel an sub conducerea de autoritate a lui S. Mehedinţi. V. Mihăilescu (1973) nuanţează această polivalenţă a lui Murgoci: Pregătirea şi activitatea sa multilaterală, dragostea înnăscută pentru tainele şi frumuseţile naturii, influenţa prof. L. Mrazec au fost determinante în a fi atras de

218

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Ştiinţele Pământului (geologie, agrogeologie/pedologie şi geografie) între care el nu a trasat niciodată bariere. Aşa se face că în studiile sale geologice se regăsesc pertinente observaţii geografice, cu precădere geomorfologice, în bună parte şi astăzi valabile, adevărate pietre de hotar în caracterizarea reliefului unor unităţi geografice. Teritoriul Vechiului Regat este cercetat aprofundat prin prisma interesului economic, fie al substanţelor minerale conţinute, cu precădere hidrocarburi, fie al veşmântului de soluri, în termenii timpului, agrogeologic, sau, deopotrivă în regiunile de dealuri pentru apele minerale, iar în regiunile de câmpie pentru rezervele de ape subterane, depistate în urma forajelor de mare adâncime efectuate în Bărăgan. Acestea au permis depistarea unor depozite de ape arteziene, dar şi descifrarea coloanelor stratigrafice, deci evoluţiei paleogeografice şi paleoclimatice a regiunii. Putem vorbi de o geologie economică sau/şi de o geografie economică incipientă. Exemplele ar putea continua din Oltenia subcarpatică şi din ţinutul muşcelelor, unde pune în evidenţă, pentru prima dată, existenţa – în afara şiragului depresiunilor „clasice” – a depresiunilor intracolinare, despărţite între ele de ceea ce aveau să se numească Subcarpaţii Getici. V. Mihăilescu (1973) caracterizează succint acest ţinut subcarpatic: Reţeaua hidrografică, cu mănunchiuri succesive de ape divergente şi convergente este explicată, fără tăgadă până astăzi, prin adaptarea iniţială la mişcările tectonice (azi le-am considera neotectonice). Cu coborâri şi ridicări pe compartimente şi adâncită pe loc, antecedent. Analiza morfologică a ceea ce s-a numit Piemontul Getic, după fericita denominare dată ulterior de V. Mihăilescu, l-a dus pe Gh. Munteanu-Murgoci la concluzia că pe sub Platforma/Piemontul Cândeşti se continuă cutele subcarpatice spre vest (ceea ce s-a confirmat ulterior prin studiile lui D. Paraschiv), care au condus la exploatarea resurselor petrolifere din această regiune. Murgoci a fost printre primii care au folosit analiza reliefului în depistarea structurilor ascunse. Ceea ce l-a consacrat în geografie pe Gh. Munteanu-Murgoci este Manualul de clasa a IV-a gimnazială, împreună cu I. Popa-Burcă, Geografia României şi a ţărilor locuite de români. Manualul a apărut în primă ediţie în 1902, pe când Murgoci avea numai 30 de ani. Trecuse numai un an de când Simion Mehedinţi rostise lecţia inaugurală a primului curs de geografie la Universitatea din Bucureşti şi vor mai trece 18 ani până când, în 1920, S. Mehedinţi şi George Vâlsan, strălucitul său discipol, vor începe să publice manualul lor, longeviv, de Geografia României. Din 1902, când încă de la prima ediţie a fost premiat de Academia Română, şi până în 1935, manualul Murgoci şi Popa-Burcă „de informare generală şi pentru uzul şcolilor secundare” a cunoscut 10 ediţii. În 1921, în noua configuraţie a ţării, anticipată de titlul primei ediţii, manualul a apărut în formă nouă, în trei ediţii. Ediţia iniţială a fost însoţită şi de un atlas geografic cu acelaşi titlu. Putem aprecia că a fost un manual de succes. El corespundea şi prin titlu sentimentelor patriotice ale generaţiilor ce au desăvârşit Marea Unire din 1918, care s-au regăsit în aspiraţiile autorilor. Vechiul său prieten, Emmanuel de Martonne, statornic prieten al poporului român, a întocmit şi publicat, în preajma încheierii Primului Război Mondial, la Paris, Carte de la densité et de répartition des nationalités en Roumanie (1910-1912). Harta a servit ca document oficial al Conferinţei de Pace de la Paris, în anii 1919-1920. Între 1944 şi 1989, harta a fost

219

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŞERBAN DRAGOMIRESCU samavolnic retrasă în România din circuitul public. Încercarea de publicare a acestei hărţi în Atlasul Geografic Naţional al României în anii ’70 a fost zădărnicită. După 1989, harta a putut fi republicată, într-o suită de hărţi ale repartiţiei naţionalităţilor din România în ultimele două secole în România. Atlas istorico-geografic, apărut în două ediţii succesive (1996 şi 2007), în Editura Academiei, sub îngrijirea Institutului de Geografie al Academiei Române. Manualul Murgoci – Popa-Burcă este considerat prima lucrare ştiinţifică de ansamblu asupra României, depăşind nivelul obişnuit al unui manual şcolar. Reiese şi din prefaţa autorilor: „Năzuinţa noastră a fost să facem şi pentru România o carte care să se poată compara cu manualele similare din alte ţări, precum Deutschland de Fr. Ratzel şi La France de Paul Vidal de la Blache”. Acest manual era accesibil mai curând profesorilor decât elevilor, aşa încât, în ediţiile următoare, autorii au operat unele modificări. V. Mihăilescu (1973), care a învăţat în urmă cu 110 ani după acest manual, îl socoteşte mult mai atrăgător decât cele existente. Tot V. Mihăilescu (1973) reţine că „Murgoci (care desigur a scris lecţiile despre relief, n.n.) a avut curajul, priceperea şi talentul de a pune şi expune, cu extremă calitate, aproape toate problemele de geografie fizică românească într-o formă căreia îi este greu de a-i găsi scăderi!”. Multe din aprecierile sale au rămas valabile până astăzi. La baza manualului s-au aflat studii şi observaţii personale, îmbunătăţite cu fiecare ediţie de după 1902. Acestea l-au ajutat să ajungă la o viziune de ansamblu a întregului teritoriu locuit de români, un adevărat tratat întreg, complex şi organic. Ideea unităţii pământului şi poporului român formează baza manualului de acum 110 ani. Marile unităţi de relief ale edificiului construit în jurul Carpaţilor apar, în expresia autorilor, „ca nişte piese armonic angrenate într-un tot unitar”. Concluzia manualului este mai actuală decât oricând: „Alcătuirea unitară şi armonioasă a pământului locuit de români e un semn caracteristic şi un argument mai mult că unitate şi armonie trebuie să domnească şi în populaţia ce locuieşte acest sol”. Aportul lui Gh. Munteanu-Murgoci la cultivarea sentimentului patriotic trebuie judecat şi prin prisma contribuţiilor sale la documentaţia pusă la dispoziţia decidenţilor Conferinţei de Pace de la Paris de după Primul Război Mondial, ca de exemplu Studiul demografic şi statistic asupra Basarabiei, publicat în limba franceză, în 1920, la Paris, apreciat de vechiul său prieten, geograful francez Emmanuel de Martonne, expertul delegaţiei franceze, cel mai avizat asupra ţinuturilor româneşti. Tot în acest registru de avânt patriotic trebuie să înţelegem şi alăturarea sa iniţiatorilor introducerii mişcării voluntare a cercetaşilor în România, în 1913. Trecuseră numai patru ani de la iniţiativa lordului britanic Baden Powel, mişcare ce a primit botezul focului în Primul Război Mondial, în care şi-a dovedit utilitatea. Murgoci era preocupat în acei ani de început de secol, dar şi de înfiripare a unei mişcări geografice în România, şi de întocmirea unei lucrări ample de prezentare geografică a ţării. În acest spirit se înscrie şi textul său programatic, intitulat Consideraţii asupra unei viitoare geografii a ţării, apărut în volumul Prinos lui D.A. Sturdza la împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, 1903. Este de admirat spiritul pragmatic în care pune problema: Întocmai ca un negustor interesat, şi un Stat, un popor conştient de timpul şi locul în care se dezvoltă, trebuie să-şi facă, la anumite momente din dezvoltarea sa, o catagrafie generală de tot ce are şi ce-a făcut, să-şi măsoare întinderea şi puterea, să-şi socotească numărul şi treapta culturală la care s-a ridicat, să chibzuiască de unde a plecat şi încotro merge, să-şi cunoască ce a cuprins între graniţele sale pe pământ şi sub pământ, ce se naşte, ce creşte şi ce moare în cuprinsul ţării sale.

220

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Deplânge lipsa izvoarelor necesare unei opere de sinteză cum trebuie să fie o geografie generală a României, precum şi a unei colecţii de clişee şi figuri demonstrative la texte. Şi, nu în ultimul rând, de hărţi, chemate să ilustreze expresiv lucrarea. Modelul cel mai des evocat este La Valachie, a lui de Martonne (1902). Opera era întrevăzută nu ca fiind realizabilă de un singur om, oricât de iubitor de ţara lui ar fi fost. O asemenea lucrare a devenit posibilă, prin conjugarea tuturor forţelor ştiinţifice geografice din ţară în jurul proiectului de realizare a unui amplu tratat de Geografia României, apărut în cinci volume, între 1983 şi 2007, sub egida Institutului de Geografie al Academiei Române. Credem, în concluzie, în lumina celor mai sus scrise, că sunt suficiente motive îndreptăţite a-l considera pe geologul şi pedologul Gh. Munteanu-Murgoci şi un promotor al geografiei ştiinţifice şi didactice în România.

221

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN MURGOCI

Constantin MURGOCI

ITINERAR FOTOGRAFIC ÎN VIAŢA ŞI OPERA LUI GHEORGHE MUNTEANU-MURGOCI

Imagini vechi ori mai noi, familiar sau mai puţin, atât de aproape în spaţiu şi totuşi atât de departe în timp…

Nu ne-am pus niciodată întrebarea dacă viaţa unui om poate fi exprimată printr-o serie de fotografii şi de aceea facem această încercare acum, cu ocazia aniversării a 140 de ani de la naşterea savantului Gh. Munteanu-Murgoci, a cărui viaţă şi activitate putem spune că au fost fascinante şi că niciodată nu vor putea fi descifrate pe deplin. Spun aceasta pentru că, datorită marii sale modestii – ştiind că se trăgea dintr-o familie de oameni simpli, oieri din Munţii Buzăului, iar majoritatea confraţilor săi se trăgeau din familii de intelectuali sau cu o stare material superioară –, a lăsat în urmă relativ puţine informaţii privind biografia sa. Opera vastă şi diversă, viaţa tumultuoasă, patriotismul înalt pot în bună măsură să-l caracterizeze. Trebuie să mai evidenţiem un aspect de ordin general şi totuşi important, şi anume, epoca în care s-a născut şi a trăit şi şi-a încheiat prematur existenţa cel care a fost Gh. Munteanu-Murgoci. Sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, care a fost pentru România o perioadă de mari realizări, o epocă de avânt al culturii, al ştiinţelor, al tehnicii, a fost şi epoca realizării marelui deziderat naţional – unirea tuturor românilor într-un stat naţional român. Iată dar contextul general, epoca în care a trăit savantul Gh. Munteanu-Murgoci. Începem periplul fotografic cu o fotografie având drept protagonişti pe tatăl viitorului savant, Radu Murgoci, în uniformă militară, ceea ce ne dovedeşte că a luptat în Războiul de Independenţă de la 1877 (fig. 1). Poza a fost făcută în 1878, pentru că printre medaliile de pe pieptul său se află şi Medalia comemorativă rusă a războiului 1877-1878, decernată de ţarul Alexandru al II-lea, în 1878, luptătorilor cu merite deosebite în război. Pe pieptul Fig. 1. său se mai află: Virtutea Militară, Crucea „Trecerea Dunării” şi Medalia Apărătorii Independenţei, iar pe mâneca mantalei observăm tresa cu gradul de sergent. De aici putem trage concluzia că Radu Murgoci era ştiutor de carte. Micul Gheorghe (în certificatul de naştere Gheorghi, care stă în picioare alături de tatăl său, are aici vârsta de 6 ani.

222

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Radu Murgoci – acest bărbat voinic, mândru, este cel care şi-a dat la şcoală cei doi copii: băiatul, Gheorghe, care va ajunge un mare savant în domeniul ştiinţelor naturii, şi fata, Maria, care va urma oarecum acelaşi traseu al educaţiei şi va ajunge profesoară de chimie şi directoarea unui liceu de fete din Bucureşti. Imaginea următoare ne arată certificatul de naştere al viitorului savant (fig. 2), din care aflăm data la care a fost înregistrată naşterea copilului – 27 iulie 1872 – la Brăila (unde părinţii săi aveau o casă), vârsta tatălui, 28 de ani, şi vârsta mamei, Eustina (născută Iustina Olteanu), 23 de ani. În mod cert copilul fusese născut cu câteva zile mai înainte, deoarece declararea se făcea după două-trei zile. O altă fotografie (fig. 3) ne înfăţişează pe viitorul savant în postura de elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, unde era cunoscut pentru inteligenţa sa sclipitoare şi pentru Figura 2

Figura 3 Figura 4 porecla „munteanul” (pe care i-o dăduseră colegii săi, spre a-l deosebi de ei, care erau născuţi la câmpie, denumiţi de munteni „cojani”), această poreclă fiind însuşită de acesta şi purtată cu mândrie şi cu cinste până la moarte. De altfel, savantul a afirmat în faţa unor prieteni intimi, de multe ori, faptul că se trăgea de la Bisoca – o localitate montană situată la acea vreme în plasa Râmnicu Sărat. Mai trebuie să menţionăm că, încă din liceu, tânărul Murgoci îndrăgeşte ştiinţele naturii, un rol hotărâtor având profesorul Theodor Nicolau – pionier al geologiei româneşti. În 1891, tânărul Murgoci termină cursurile liceale, iar în 1892 trece examenul de bacalaureat. În acelaşi an se înscrie la Universitatea din Bucureşti, Secţia de ştiinţe fizico- chimice (fig. 4). Puţin mai târziu va urma şi cursurile Şcolii Normale Superioare, înfiinţată pe lângă universitate şi care avea drept scop pregătirea şi perfecţionarea profesorilor din învăţământul preuniversitar.

223

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN MURGOCI

Figura 5 Figura 6 Trecem la o serie de fotografii (fig. 5 şi 6) ale tânărului Murgoci, care-şi urmează studiile în mod strălucit, profesorul Dimitrie Negreanu (1858-1908) numindu-l asistentul său la Catedra de fizică, însă profesorul Ludovic Mrazec (1867-1944), care în acea perioadă organiza Catedra de mineralogie din cadrul Facultăţii de Ştiinţe, îl cooptează la amenajarea Laboratorului de mineralogie şi petrografie – şi astfel tânărul student îmbrăţişează mai vechea lui pasiune, ştiinţele naturii, de care nu se va mai despărţi până la sfârşitul vieţii. Împreună cu profesorul Mrazec, face primele cercetări şi va publica lucrări din domeniile mineralogiei, petrografiei, geografiei şi speologiei. În 1895, tânărul Murgoci îşi ia licenţa în ştiinţe fizico-chimice. Îndrăgostit de mineralogie, sub îndrumarea profesorului Ludovic Mrazec, cel care din 1906 va fi mulţi ani directorul Institutului Geologic al României, pe care l-a înfiinţat, Murgoci pleacă la Viena, unde, la Universitatea de acolo, va studia un an de zile cu profesorii Tschermak, Becke şi Becwerth şi de unde va pleca la München, unde putea să-şi dea doctoratul. Aici va mai studia la universitate încă un an de zile, cu marii profesori Groth şi Weinschenk. În 1900, susţine tot aici teza de doctorat, intitulată Über die Einschlüsse von Granat-Vesuvianfels in dem Serpentin des Parângu-Massivs (Asupra incluziunilor de granat şi vezuvian în serpentinele din masivul Parâng), lucrare care va fi apreciată cu magna cum laude. Activitatea sa se va împărţi între predare în mediul liceal şi cel academic, cercetare, pe care o va face în ţară şi străinătate, şi editare, în ţară, de manuale, cursuri universitare şi lucrări ştiinţifice, precum şi în străinătate, de lucrări ştiinţifice. În 1902, pe când era profesor de ştiinţele naturii la Liceul Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Ploieşti, tânărul Murgoci susţine şi teza de docenţă la Universitatea din Bucureşti, cu monografia Zăcămintele succinului în România, fiind primul docent din România al acestei universităţi. O altă fotografie, realizată în anul 1904, îl înfăţişează alături de soţia sa, Agnes Kelly, devenită Murgoci (fig. 7). Nunta a avut loc la Londra, în acelaşi an. Nu putem trece mai departe fără să amintim cine era soţia profesorului Murgoci. Figura 7

224

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Născută în Australia şi provenită dintr-o familie din Scoţia, aceasta făcuse studiile în Anglia, luându-şi doctoratul în biochimie la München, unde-l întâlnise pe Gheorghe Munteanu-Murgoci. În acelaşi an, tânăra pereche pleacă în voiaj în Statele Unite, stabilindu-se la San Francisco, în California. Profesorul Murgoci va studia în laboratoarele Universităţii Leland Stanford of California, cu celebrul profesor american Eugene W. Hilgard (1833-1916), părintele pedologiei americane. În 1905, familia Murgoci se întoarce în ţară şi, în acelaşi an, vine pe lume primul lor copil, o fată, botezată Helen. Agnes Murgoci, pasionată de folclorul românesc, îl va însoţi pe soţul său în călătoriile acestuia prin ţară şi va culege poveşti, basme, ghicitori, descântece etc., pe care le va aşterne pe hârtie, publicându-le în Anglia, în celebra revistă „Folklore” şi făcând astfel un util lobby României în Marea Britanie. Profesorul Murgoci continuă cercetările sale geologice atât în ţară, cât şi în străinătate, publică noi lucrări, emite noi teze, le fundamentează, editează manuale şcolare, scrie cursuri universitare. Din 1906, este numit, prin Decret Regal, şeful Secţiunii agrogeologice din nou-înfiinţatul Institut Geologic al României. O altă fotografie ne înfăţişează tânăra familie Murgoci la câţiva ani de la căsătorie. În 1907 se naşte al doilea copil al celor doi, un băiat, Radu-Maxwel Murgoci, botezat cu prenumele bunicului după tată şi cu cel al bunicului după mamă. Aceasta (fig. 8) ne prezintă familia profesorului Murgoci la Bristol, în casa soţiei sale, Agnes Kelly Murgoci. În desele sale călătorii în Marea Britanie, profesorul Murgoci ia contact cu mişcarea scout (cercetăşia), care la acea vreme luase un mare avânt în mai toată Europa, dar rădăcinile erau aici, în Anglia. Astfel se formează şi în România primele grupuri de cercetaşi în 1913, iar în 1914, Asociaţia „Cercetaşii României” va fi recunoscută oficial. Profesorul Murgoci va fi în fruntea conducerii acestei asociaţii până spre sfârşitul vieţii sale. Figura 8 Iată o altă interesantă fotografie din 1912, fotografie făcută în parcul Castelului Peleş de la Sinaia cu ocazia trecerii examenului de bacalaureat de către AS Principele Carol (fig. 9). Trebuie să amintim că profesorul Murgoci a fost dascălul tânărului prinţ pe toată perioada preparatorie, el fiind şi profesorul examinator la fizică şi chimie, la bacalaureat. În rândul întâi din faţă se află Regele Carol I, la stânga sa, Prinţul Ferdinand, Regina Elisabeta, Principesa Maria şi, în stânga sa, Prinţul Carol. În rândul doi, profesorii de bacalaureat, cu profesorul Murgoci în spatele prinţului. În rândul din spate, al doilea de la stânga la dreapta, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), din partea guvernului. După examen, toţi profesorii au fost decoraţi cu Steaua României de către Regele Carol I. În timpul Primului Război Mondial, profesorul Murgoci se refugiază la Figura 9 Iaşi, salvându-i viaţa şi prietenului său, Nicolae Iorga,

225

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN MURGOCI luându-l cu sine în ultimul tren cu refugiaţi. Soţia sa pleacă, în 1916, cu cei doi copii, Helen şi Radu, prin Rusia şi Norvegia în Marea Britanie, stabilindu-se la Bristol, unde cei doi copii vor fi înscrişi la colegii locale. O fotografie a fiului savantului (fig. 10) este redată după un tablou executat de cumnatul profesorului, pictorul Gheorghe Ionescu. Tânărul Radu Maxwell va studia la Cambridge, la Clare College şi la Clifton College şi va lucra cu marele atomist lord Rutherford, laureat al premiului Nobel pentru chimie. Acesta îi prezicea tânărului Radu Maxwell Murgoci un viitor strălucit în fizica atomică. Din păcate, acesta s-a îmbolnăvit în timpul studenţiei, de TBC, murind la vârsta de 30 de ani. După război, şi deci după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, când au început tratativele de pace de la Paris – pentru semnarea tratatelor de pace – profesorul Murgoci a fost trimis împreună cu profesorul Alexandru Lapedatu (1876-1950, decedat în detenţie la Sighetu Marmaţiei), ministrul artelor şi cultelor, la Paris, Figura 10 întrucât ambii cunoşteau foarte bine relaţiile interetnice din Basarabia şi Bucovina şi starea de spirit a populaţiei. Profesorul Murgoci, care conta pe expertiza favorabilă a prof. Emmanuel de Martonne (consilier al delegaţiei franceze, cu care începuse cercetările în Carpaţii Meridionali), era bun prieten şi cu Douglas W. Johnson (1874-1944), profesor de geomorfologie la Columbia University – membru în Consiliul celor 5 şi consilier personal, pe probleme de frontiere, al preşedintelui Woodrow Wilson (1856-1924), şeful delegaţiei americane la Conferinţa de Pace de la Paris; a avut lungi discuţii cu acesta, care i-a şi invitat la o cină intimă şi poate şi această prietenie a contribuit la atitudinea favorabilă a delegaţiei americane la masa tratativelor. O chestiune specială care s-a pus la conferinţa de pace a fost aceea a evreilor – România fiind acuzată din mai multe părţi de nerespectarea drepturilor acestora. După conferinţă, Gh. M.-Murgoci a avut un rol activ în a detensiona această problemă. O altă fotografie (fig. 11) stă mărturie a acestei afirmaţii: este o fotografie de grup a unei delegaţii britanice de oameni de ştiinţă şi cultură venite în România la invitaţia guvernului român pentru a se convinge la faţa locului de starea de fapt. Fotografia a fost făcută la intrarea în casa profesorului Murgoci din Bucureşti, strada Transilvaniei 7 B, împreună cu membrii familiei. În partea stângă, aşezat pe o scoarţă românească, ofiţerul Dumitru Mugur, ataşatul personal al prinţului Carol pe lângă delegaţi, în picioare tânărul Radu Maxwell Murgoci alături de tatăl său; în faţa lor, aşezaţi: 1/ Sir William A. Craigie, profesor la Oxford University – reputat filolog; 2/ Reverendul Dr. F. G. Chevassut, alături de Agnes Murgoci (soţia profesorului) şi tânăra Helen Murgoci; 3/ Prof. Sidney Chapman, de la Manchester Figura 11 University – matematician de renume.

226

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Iată acum fotografia (fig. 12) marelui lingvist englez, născut în România, Moses Gaster, care în Marea Britanie a susţinut cauza României în toţi anii în care a stat acolo. Profesorul Murgoci a organizat vizita acestuia, precum şi o serie de conferinţe în marile oraşe din România, în mod exemplar.

Figura 12 Figura 13

O altă fotografie (fig. 13) îl arată pe savantul nostru spre sfârşitul scurtei sale vieţi. Trebuie să arătăm că, între timp, savantul, printre multele sale lucrări ale căror teorii au rămas universal valabile, a emis şi teoria structurii în pânze de şariaj a tectonicii Carpaţilor, una dintre cele mai revoluţionare concepţii din istoria geologiei. În martie 1925, la nici 53 de ani, marele savant încetează din viaţă, în urma unei crunte boli care nu se trata la acea vreme, lăsând în urmă o vastă şi diversificată operă, cu teorii care vor rămâne universal valabile, cu foarte mulţi prieteni din toate mediile sociale, din ţară şi din străinătate, cu elevi şi studenţi care-i vor duce renumele mai departe şi care-i vor continua opera în alte planuri. Academia Română, Institutul Geologic al României, Societatea Română de Ştiinţa Solului, liceele care-i poartă numele şi multe alte instituţii l-au omagiat de-a lungul vremii pe marele savant, prin manifestări ştiinţifice sau culturale, cu participarea multor personalităţi. Nu pot încheia acest periplu fotografic fără a mai prezenta câteva imagini. Prima este de la omagierea savantului, la împlinirea a 40 de ani de la moartea sa, în 1965, la cimitirul Sf. Vineri din capitală, unde acesta se află înmormântat. Cel care citeşte este acad. Alexandru Codarcea, un demn continuator al savantului (fig. 14). A doua fotografie înfăţişează pe autorul acestei lucrări şi pe dna Jennifer Nicholson, nepoata marelui savant, la mormântul mamei sale, Agnes Figura 14 Kelly Murgoci – decedată într-un tragic

227

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN MURGOCI accident de automobil, în 1929, şi înmormântată în cimitirul Rzde de pe insula Whyte, în Marea Britanie (fig. 15). Cea de-a treia fotografie înfăţişează un moment de la manifestarea dedicată omagierii a 140 de ani de la naşterea savantului, în octombrie 2012, de la Muzeul „Casa Mureşenilor” din Braşov, manifestare desfăşurată sub egida Consiliului Judeţean Braşov, precum şi a Inspectoratului Şcolar Judeţean Braşov. În prim-plan, prof. Şerban Dragomirescu, care a contribuit la toate manifestările dedicate marelui savant în 2012 (fig. 16).

Figura 15 Figura 16 Şi iarăşi spunem că nu putem să încheiem fără a expune aici şi caracterizările lăsate de cei ce i-au cunoscut opera. Iată ce scria N. Iorga despre marele savant: Despre fiul moştenitorului auzim caracterizări entuziaste de la bunul Gheorghe Munteanu-Murgoci. Geologul cu mai vast orizont şi cu mai multă aplicare către împărtăşirea în cerc mai larg a cunoştinţelor sale, om de mare merit, foarte bun vorbitor, familiar, scriitor de chemare... fusese, împreună cu alţii, cari nu erau de aceeaşi talie, profesorul tânărului prinţ, care tocmai îşi trecuse bacalaureatul. Academicianul Alexandru Codarcea a afirmat despre marele savant: Dar Murgoci nu a fost numai un mare om de ştiinţă, ci şi un strălucit reprezentant al ţării sale în domeniile ştiinţifice în care a activat, în ţară şi în străinătate; în personalitatea lui complexă s-au îmbinat în modul cel mai fericit, omul de ştiinţă progresist, omul de vastă cultură şi patriotul luminat... Murgoci a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi oameni de ştiinţă ai timpului său. Ţărani, muncitori, oameni de specialitate, elevi şi studenţi îl admirau şi îl iubeau cu toţii pentru firea lui deschisă, prietenoasă, pentru bunul său simţ, în inteligenţa sclipitoare, modestia şi entuziasmul cald cu care cucerea pe toată lumea. Ştefan Cantuniari şi Em. Protopopescu-Pake au scris: Nu putem încheia această schiţă biografică, fără să insistăm asupra patriotismului luminat care a susţinut toate acţiunile valorosului... Ridicat din mijlocul ţărănimii celei mai curate, înzestrat cu acele „puteri intelectuale latente” caracteristice poporului românesc, el ajunge repede printr-o voinţă neînvinsă şi o putere de muncă uriaşă, la asimilarea unei vaste culture şi la atingerea treptelor sociale celor mai înalte. N. Iorga intervine iarăşi, într-o altă lucrare: Geolog, şi prin aceasta geograf, el n-a rămas cu totul străin nici unui domeniu de cunoştinţe privitoare la România. Şi, când era vorba de a comunica prin grai sau prin scris rezultatul cercetărilor sale, totdeauna, poetul se amesteca: un poet cald şi îndrăzneţ.

228

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Nicolae-Şerban TANAŞOCA

SALUTUL INSTITUTULUI DE STUDII SUD-EST EUROPENE

Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române salută iniţiativa Muzeului „Casa Mureşenilor” din Braşov de a celebra împlinirea celor 140 de ani de la naşterea savantului Gheorghe Munteanu-Murgoci. Fondator, alături de Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, al Institutului pentru studiul Europei sud-estice (1913-1948), Gheorghe Munteanu-Murgoci se numără printre pionierii acestei direcţii de cercetare ştiinţifică la nivel mondial. Importantă este, mai ales, contribuţia savantului român la desluşirea factorilor geografici care, alături de factorii antropologici şi istorici, au determinat unitatea în diversitate ce conferă unicitate vastei regiuni sud-est europene, baza unui inextricabil mozaic de popoare diferite şi totodată similare prin nenumăratele lor elemente comune de limbă, mentalitate, şi cultură, opuse adesea unele altora prin interese antagonice şi totuşi solidarizate de împărtăşirea aceluiaşi destin istoric, geloase de afirmarea propriei individualităţi, dar aduse de împrejurările geopolitice să conlucreze neapărat pentru apărarea identităţii, libertăţii şi demnităţii fiecăruia. Împreună cu cei doi iluştri istorici cu care a colaborat îndeaproape, Gheorghe Munteanu-Murgoci are partea sa, însemnată, în înfăptuirea misiunii de factor de pace şi civilizaţie pe care Regatul României a ţinut să o asume, ca de atâtea ori în istorie, şi în vremea crizei balcanice de la începutul secolului XX. Nu numai intervenţia militară care a pus capăt războiului, nu doar acţiunea diplomatică încununată de încheierea Păcii de la Bucureşti, ci şi iniţiative de natură spirituală şi culturală, cum a fost însăşi întemeierea Institutului pentru studiul Europei sud-estice, sunt roadele acestei asumări. În ajunul sărbătoririi centenarului Institutului pentru studiul Europei sud-estice, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române (reînfiinţat în 1963), succesor recunoscut al acestui aşezământ, este conştient de tot ceea ce datorează iluştrilor lui ctitori, între care Gheorghe Munteanu-Murgoci, şi le cinsteşte memoria.

229

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA

Mioara POPICA

MESAJUL SOCIETĂŢII DE GEOGRAFIE DIN ROMÂNIA – FILIALA BRAŞOV –

Aduc un salut respectuos din partea Consiliului Naţional al S.S.G. şi din partea filialei Braşov a S.S.G., condusă de domnul dr. Ciprian Şandor. În cadrul acestei ediţii a simpozionului nostru, organizat în colaborare cu Muzeul „Casa Mureşenilor” şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov şi coordonat de domnul profesor Şerban Dragomirescu, aducem un omagiu marelui geolog şi pedolog român Gheorghe Munteanu-Murgoci, care, deşi s-a născut în Dobrogea, are strânse legături cu Braşovul (după cum vor confirma invitaţii de seamă participanţi la simpozion). Cercetările sale, extinse din Dobrogea de Nord în Carpaţii Meridionali, de la solurile României la resursele de petrol din Oltenia, au stat, alături de multe alte studii şi cercetări, la baza pregătirii geografilor şi nu numai. Elevii noştri au dreptul să cunoască, iar noi, profesorii, avem datoria să transmitem mai departe opera de mare valoare a profesorului Gheorghe Munteanu Murgoci, sau măcar să amintim în timpul pregătirii lor (la orele de curs sau pentru concursuri şcolare) despre cercetările acestuia. Pregătirea elevilor pentru olimpiade s-a realizat temeinic, după cum ne demonstrează rezultatele obţinute (pe care le vom menţiona şi în cadrul simpozionului nostru), fapt ce se datorează atât muncii lor, cât şi profesorilor lor. Doresc să închei printr-un gând pe care îl repet în ultimii ani şi în care cred: Într-o perioadă în care timpul parcă aleargă cu viteză din ce în ce mai mare, când preocupările tuturor sunt multiple şi diversificate, când şcoala nu mai este prioritară în viaţa multor tineri, iar domeniile de interes pentru ei se restrâng, astfel de acţiuni au meritul de a repune, măcar periodic, valorile reale pe locul pe care îl merită în pofida tuturor dificultăţilor existenţei noastre.

230

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Nicolae-Şerban TANAŞOCA

SALUTUL INSTITUTULUI DE STUDII SUD-EST EUROPENE

Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române salută iniţiativa Muzeului „Casa Mureşenilor” din Braşov de a celebra împlinirea celor 140 de ani de la naşterea savantului Gheorghe Munteanu-Murgoci. Fondator, alături de Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, al Institutului pentru studiul Europei sud-estice (1913-1948), Gheorghe Munteanu-Murgoci se numără printre pionierii acestei direcţii de cercetare ştiinţifică la nivel mondial. Importantă este, mai ales, contribuţia savantului român la desluşirea factorilor geografici care, alături de factorii antropologici şi istorici, au determinat unitatea în diversitate ce conferă unicitate vastei regiuni sud-est europene, baza unui inextricabil mozaic de popoare diferite şi totodată similare prin nenumăratele lor elemente comune de limbă, mentalitate, şi cultură, opuse adesea unele altora prin interese antagonice şi totuşi solidarizate de împărtăşirea aceluiaşi destin istoric, geloase de afirmarea propriei individualităţi, dar aduse de împrejurările geopolitice să conlucreze neapărat pentru apărarea identităţii, libertăţii şi demnităţii fiecăruia. Împreună cu cei doi iluştri istorici cu care a colaborat îndeaproape, Gheorghe Munteanu-Murgoci are partea sa, însemnată, în înfăptuirea misiunii de factor de pace şi civilizaţie pe care Regatul României a ţinut să o asume, ca de atâtea ori în istorie, şi în vremea crizei balcanice de la începutul secolului XX. Nu numai intervenţia militară care a pus capăt războiului, nu doar acţiunea diplomatică încununată de încheierea Păcii de la Bucureşti, ci şi iniţiative de natură spirituală şi culturală, cum a fost însăşi întemeierea Institutului pentru studiul Europei sud-estice, sunt roadele acestei asumări. În ajunul sărbătoririi centenarului Institutului pentru studiul Europei sud-estice, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române (reînfiinţat în 1963), succesor recunoscut al acestui aşezământ, este conştient de tot ceea ce datorează iluştrilor lui ctitori, între care Gheorghe Munteanu-Murgoci, şi le cinsteşte memoria.

229

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA

Mioara POPICA

MESAJUL SOCIETĂŢII DE GEOGRAFIE DIN ROMÂNIA – FILIALA BRAŞOV –

Aduc un salut respectuos din partea Consiliului Naţional al S.S.G. şi din partea filialei Braşov a S.S.G., condusă de domnul dr. Ciprian Şandor. În cadrul acestei ediţii a simpozionului nostru, organizat în colaborare cu Muzeul „Casa Mureşenilor” şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Braşov şi coordonat de domnul profesor Şerban Dragomirescu, aducem un omagiu marelui geolog şi pedolog român Gheorghe Munteanu-Murgoci, care, deşi s-a născut în Dobrogea, are strânse legături cu Braşovul (după cum vor confirma invitaţii de seamă participanţi la simpozion). Cercetările sale, extinse din Dobrogea de Nord în Carpaţii Meridionali, de la solurile României la resursele de petrol din Oltenia, au stat, alături de multe alte studii şi cercetări, la baza pregătirii geografilor şi nu numai. Elevii noştri au dreptul să cunoască, iar noi, profesorii, avem datoria să transmitem mai departe opera de mare valoare a profesorului Gheorghe Munteanu Murgoci, sau măcar să amintim în timpul pregătirii lor (la orele de curs sau pentru concursuri şcolare) despre cercetările acestuia. Pregătirea elevilor pentru olimpiade s-a realizat temeinic, după cum ne demonstrează rezultatele obţinute (pe care le vom menţiona şi în cadrul simpozionului nostru), fapt ce se datorează atât muncii lor, cât şi profesorilor lor. Doresc să închei printr-un gând pe care îl repet în ultimii ani şi în care cred: Într-o perioadă în care timpul parcă aleargă cu viteză din ce în ce mai mare, când preocupările tuturor sunt multiple şi diversificate, când şcoala nu mai este prioritară în viaţa multor tineri, iar domeniile de interes pentru ei se restrâng, astfel de acţiuni au meritul de a repune, măcar periodic, valorile reale pe locul pe care îl merită în pofida tuturor dificultăţilor existenţei noastre.

230

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ROZALINDA POSEA, ADRIANA MINCĂ

Rozalinda POSEA, Adriana MINCĂ

CALENDARE GERMANE, APARUTE LA BRASOV, IN COLECTIA MUZEULUI JUDETEAN DE ISTORIE BRASOV

Abstract: The first calendar book in Transylvania was printed in Sibiu, in 1525. The text was in Latin. 50 years later, in 1575, it was printed another calendar in Sibiu. However, 1612 is considered to be the year of the first calendar. The calendar consisted of four parts: calendar data, historical data, didactic information and literary creations. Calendars and other periodical publications had a significant circulation for the people, appearing simultaneously with other forms of the printing press. The first editions consisted of elements of the Middle Ages culture, astrological texts, predictions and literature. The collection of the History County Museum of Brasov includes 363 German calendars, printed in Brasov. The oldest calendar is: ”Neu Verbesserter und Alter Kalender”, printed in 1747. Since 1848, the calendars developped continuously. The importance of this type of printed press consists of the varied contents and manuscript notes.

Primul calendar s-a tipărit la Mainz, în 1448, almanahurile şi calendarele sunt considerate precursori ai presei periodice. Secolul al XVII-lea este acela în care se poate considera că a apărut presa periodică propriu-zisă. În mai 1605, la Anvers, a apărut o „foaie” cu titlul „Nieuwe Tydinghen” („Ştirile recente”), la intervale de timp neregulate la început, apoi periodic. În scurtă vreme, datorită circulaţiei mărfurilor şi oamenilor, ideea contaminează cele mai dezvoltate oraşe ale epocii, fiecare dorind să aibă propria publicaţie. Astfel apar periodice, aproape concomitent, în Strasbourg, Hamburg, Berlin, Amsterdam, Bâle, Köln, Frankfurt, Praga, Stuttgart. Primul săptămânal se tipăreşte la Strasbourg, în august 1609, cu titlul „Aviso- Relation oder Zeitung”. Pare curios, dar în marile capitale, ca Londra şi Paris, presa îşi va face apariţia mai târziu. Apariţia unui prim calendar tipărit în Transilvania este consemnată de cercetătorul Zsolt Simon, care face cunoscută existenţa unui calendar apărut la Sibiu, în 1525, redactat în limba latină1. Un alt calendar imprimat în limba latină, de Martin Heusler, a apărut la Sibiu, 50 de ani mai târziu, în 1575, deşi anul de început al apariţiei calendarelor este considerat anul 16122. Totuşi, alcătuirea calendarelor se făcea după modelul introdus de străini ca: Valentin Hancken, Johann Neubarth3, David Fröhlich, Berhnard Cracker, Samuel Solano4, Stanislaw Polduranovski, Matheo Moravinski, marea majoritate fiind originari din Silezia, Slovacia sau Galiţia5.

1 http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2007/10Zsolt.Primele tiparituri.text.pdf 2 Mircea Avram, Calendarele sibiene în limba germană (Sec. XVII-XX), Editura Biblioteca Astra Sibiu, Sibiu, 1979, p. 5. 3 Apare ca editor de calendar şi la Braşov. 4 Editor de calendar şi la Braşov. 5 Mircea Avram, op. cit., p. 6.

232

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, calendarele braşovene de limbă germană îşi diversifică conţinutul, îşi măresc numărul de pagini, informaţia seamănă tot mai mult cu publicaţiile precursoare enciclopediilor, dimensiunile acestora sunt mai mari, de la formatul mic, de buzunar, ce cuprindea iniţial un număr de aproximatv 70 de pagini, se ajunge la cca 300 de pagini. Conţinutul calendarelor cunoaşte aceeaşi suită, pornind de la datele calendaristice, urmate de horoscoape, preziceri astronomice sau meteorologice, sfaturi practice, listele cu târgurile şi datele în care aveau loc, sfaturi medicale, poezii. Cu timpul, ele îşi îmbogăţesc şi îşi diversifică cuprinsul, ajungând chiar la o specializare pe domenii6. Datorită acestor specializări, la sfârşitul secolului al XIX-lea apar calendare pentru: agricultori, comerţ, meserii, umoristice, literare, istorice, şcolare şi sportive. Friedrich Teutsch subliniază, în lucrarea sa Zur Geschichte des Deutschen Buchhandel in Siebenbürgen, faptul că un accent deosebit s-a pus pe tipărirea şi difuzarea calendarelor mai ales după 1848, considerându-se că acestea ajungeau cel mai adesea în casele cititorilor de la sate şi oraşe, cu scopul de a răspândi informaţiile într-un mod mult mai uşor7. Indiferent de limba în care s-au tipărit aceste calendare, ele nu erau destinate doar populaţiei germane sau doar Transilvaniei, un exemplu îl constituie apariţia publicaţiei „Kalender des Deutschen Grossrumänien”, în 1921. Încă din primii ani de apariţie, calendarele germane cuprind informaţii despre istoria românilor, despre personalităţi româneşti sau despre ţările române în general8. În trecut, alcătuirea calendarelor includea date pur calendaristice, menţionarea celor 12 luni ale anului cu zilele şi sărbătorile lor, urmate de o parte astronomică, prevestirea timpului, un gen de buletin meteorologic, eclipsele, lungimea zilei şi a nopţii în fiecare lună, fazele lunii. Alături de acestea, calendarele mai cuprindeau informaţii astrologice, prezicerea evenimentelor istorice, materiale instructive cu sfaturi gospodăreşti, precum şi materiale distractive: şarade, ghicitori, anecdote, poezii, snoave.9 Calendarele şi almanahurile nu au apărut, iniţial, în fiecare an, din cauza dificultăţilor de multiplicare. Astfel, materialul calendaristic tipărit era întocmit pe cicluri de câte 30, 100, 112 sau 140 de ani.10 Până în anul 1733, când au apărut calendarele româneşti, cele germane au fost folosite şi de către românii cunoscători de limbă germană şi latină. Calendarele germane au constituit o sursă de inspiraţie şi informaţie pentru cărturari români, precum Nicolae Olahus, Samuel Micu Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Gheorghe Lazăr, care au beneficiat de instruire la şcolile germane din Transilvania11. În alcătuirea calendarelor se disting patru părţi: calendaristică, istorică, didactică şi literară.12 Din parcurgerea ediţiilor calendarelor se desprinde următoarea evoluţie: în primele calendare, cele populare, predomină elementele culturii medievale: texte

6 Ibidem. 7 Ibidem, p. 7. 8 Ibidem, p. 10. 9 Cătălin Virgiliu, Ene Teodorescu, Catalogul calendarelor româneşti (1794-1947), Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2000, p. 5. 10 Ibidem, p. 6. 11 Ibidem, p. 18. 12 Ibidem, p. 19.

233

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ROZALINDA POSEA, ADRIANA MINCĂ astrologice, preziceri, printre ele pătrunzând şi elementele literare. Cu timpul, literatura capătă un rol important, mai ales prin contribuţiile celor mai cunoscuţi scriitori.13 În calendarele germane se inserau date din calendarul gregorian, dar şi din cel iulian, deşi saşii trecuseră la calendarul gregorian încă din 1590, la doar opt ani după corectura propusă de Papa Grigore al XIII-lea14. Acest aspect denotă faptul că aceste calendare germane apărute în Transilvania nu erau destinate doar saşilor. Calendarele şi almanahurile au avut o circulaţie importantă în rândul maselor, menţinându-se apoi, concomitent cu dezvoltarea celorlalte forme de manifestare jurnalistică, şi diversificându-şi permanent conţinutul în concordanţă cu noile sfere de interes, determinate de dezvoltarea noilor ştiinţe şi de creşterea numărului celor ştiutori de carte. Astfel, pe lângă calendarele de interes general, apar altele, care vizează domenii precum cele ştiinţifice, pedagogice, literare, medicale, muzicale, agricole, sportive, tipografice etc.15 Colecţia Muzeului Judeţean de Istorie Braşov cuprinde un număr de 363 de calendare germane, tipărite la Braşov, dintre acestea, cel mai vechi este Neu Verbesserter und Alter Kalender/ Auf das Jahr Christi 1747/ Gestelt von Samuel Solano/ Cronstadt// Noul şi vechiul calendar/ Editat de Samuel Solano (fig. 1). Tipograf Martinus Fernolend, 72 pagini, incomplet. Dimensiuni: blocul cărţii 13x8 cm; oglinda textului 9x6,3 cm. Cuprinde următoarele părţi: 1. Calendar 1.1. Astronomie 1.2. Horoscop 1.3. Alinierea planetelor 1.4. Alte informaţii 2. Calendar religios La începutul fiecărei luni calendaristice apare câte o gravură. Fiecare lună este împărţită în două părţi, prima parte pe o pagină (până în data de 15), urmată de o filă liberă (dedicată însemnărilor), apoi a doua parte a lunii (din 15 până la sfârşitul lunii). Pe filele libere apar însemnări manuscris. Gravura I – p. 4: Familie în interiorul unei odăi ţărăneşti. Semn zodiacal vărsător; Gravura II – p. 8: Peisaj rural de iarnă. Semn zodiacal peşti; Gravura III – p. 12: Peisaj rural de primăvară. Semn zodiacal berbecul; Gravura IV – p. 16: Grajd cu vite. Semn zodiacal taurul; Gravura V – p. 20: O barcă cu doi oameni. Semn zodiacal gemeni; Gravura VI – p. 24: O turmă de oi, doi ciobani, o stână. Semn zodiacal racul; Gravura VII – p. 28: Peisaj rural de vară. Semn zodiacal leul; Gravura VIII – p. 30: Munca şi prânzul pe câmp. Semn zodiacal fecioara; Gravura IX – p. 34: Plug cu doi cai şi un ţăran. Semn zodiacal balanţa; Gravura X – p. 38: Culesul viilor şi o presă de vin. Semn zodiacal scorpionul; Gravura XI – p. 40: La şezătoare. Semn zodiacal săgetătorul; Gravura XII p. 42: Tăiatul şi jupuitul oilor. Semn zodiacal capricornul.

13 Ibidem, p. 28. 14 Ibidem, p. 18. 15 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, p. 7.

234

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

3. Anexă la calendarul pe anul 1747. 3.1. Pentru iarnă 3.2. Pentru primăvară 3.3. Pentru vară 3.4. Pentru toamnă 3.5. Pentru fertilitate 3.6. Pentru boli 3.7. Pentru fenomene astronomice 3.8. Glosar cu târgurile anuale din Transilvania 3.9. Cronică scurtă a Transilvaniei; începe cu anul 105 şi se finalizează (în exemplarul deţinut de Muzeul Judeţean de Istorie Braşov) în 1716; lipsesc ultimele pagini. Fiecare dintre aceste capitole cuprind recomandări adresate populaţiei. Starea de conservare: Volumul este într-o stare precară de conservare şi prezintă o puternică uzură funcţională. Lucrarea are 72 de pagini, 3 caiete. A fost tipărită pe hârtie manuală, cu linii de apă orizontale. Legătura: lipsesc ambele coperte, lănţişorul de coasere este fragilizat. Blocul cărţii: hârtie îmbrunită, murdărie ancrasată pe suport, halouri de apă, colţul de răsfoire fragilizat, rupturi şi fisuri la toate tranşele şi pe linia de pliere a fasciculelor, uzură funcţională la tranşa laterală şi la cea inferioară, cu lipsă material suport. Prezintă urme ale unui atac de insecte, găuri de zbor.

Neuer Verbesserter und Alter Kalender Welcher mit Nutz kan gebrauchet wesden, in gantz Siebenburgen, Ungarn und anderen angrantzenden Landern. Gestellet von Johann Neubart druckts Martin Brenndörfer, Cronstadt, 1780/ Noul şi vechiul calendar refăcut, care se poate folosi în toată Transilvania, Ungaria şi celelalte provincii. Creat de Johann Neubart, editat de Martin Brenndörfer, Cronstadt, 1780 (fig. 2). Colecţia cuprinde două exemplare identice, diferenţele constau în însemnările manuscrise. Într-unul dintre cele două calendare, la pagina 33, sunt însemnări manuscris privind decesul Mariei Tereza (d. noiembrie 1780), consemnare la luna noiembrie. Lipsă pagină de titlu împreună cu partea legată de horoscop şi astronomie. Calendarul religios cuprinde şi informaţii legate de ora la care răsar şi apun soarele şi luna. Informaţii despre târgurile anuale.

Anexa:

! 1. Prima propoziţie despre astronomie cuprinde previziuni legate de semnele astronomice. ! 2. A doua propoziţie despre iarnă. ! 3. A treia propoziţie despre primăvară. ! 4. A patra propoziţie despre vară. ! 5. A cincea propoziţie despre toamnă. ! Cronica începe cu anul 90 şi consemnează date istorice importante până în anul 1777. ! Prinţi şi prinţese – date despre moştenitorii ereditari ai dinastiei de Habsburg.

235

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ROZALINDA POSEA, ADRIANA MINCĂ

! Rutele poştelor. ! Interpretări ale semnelor astronomice – dacă în prima zi a anului soarele va fi roşu înseamnă că vor fi război şi boli. ! În a treia noapte a anului vântul prevesteşte ploaie şi zăpadă. ! Referinţe pentru agricultori, pentru viaţa de familie şi pentru cea cotidiană.

Starea de conservare: Cartea este într-o stare precară de conservare şi prezintă o puternică uzură funcţională. Lucrarea are 72 pagini, 4 caiete. A fost tipărită pe hârtie manuală, cu linii de apă orizontale. Legătura este degradată, lipsesc ambele coperte şi lănţişorul de coasere este fragilizat, restaurare empirică (cotorul este cusut pe exterior cu aţă albă), volumul prezintă file desprinse din legătură. Blocul cărţii: hârtie îmbrunită, murdărie ancrasată pe suport, halouri de apă, colţul de răsfoire fragilizat, rupturi şi fisuri la toate tranşele şi pe linia de pliere a fasciculelor cu lipsă material suport.

Kronstädter Kalender für das Jahr 1834, Kronstadt/ Calendarul braşoveanului pentru anul 1834. Muzeul Judeţean de Istorie Braşov deţine ediţiile din: 1831, 1832, 1837, 1839, 1840-1842, 1851, 1852, 1854-1858, 1866-1904. Cuprinde calendarul catolic, astronomie, horoscop, meteorologie, mersul şi tariful poştelor din Transilvania. Din cuprins: Genealogia casei austriece, calendar pentru evrei, calendar pentru turci şi arabi, solstiţiile şi echinocţiile, zilele nefertile, evenimentele care se pot desfăşura sau nu, vacanţele şcolare şi structura acestora pe perioada anului şcolar. Cunoştinţe economice: sfaturi practice pentru agricultură, pomicultură, reţete culinare, indicaţii pentru gospodine, literatură umoristică/anecdote şi ghicitori. Tarifele şi rutele poştelor din Transilvania. Raportul poştal.

Compaß für Siebenbürgen. Neuer vaterländischer Kalender für das Gemeinjahr 1854. Erster Jahrgang/ Călăuză pentru Transilvania. Noul calendar al patriei pentru anul 1854. Primul an de apariţie (fig. 3).Tipografia şi Editura Römer & Kramer. Muzeul Judeţean de Istorie Braşov deţine ediţiile din 1854 şi 1857. Cronologie pe modelul calendarelor medievale. Începe cu anul 7000 de la facerea lumii. Genealogia împăraţilor germani. Istoria zilelor libere cu conotaţii religioase. Descrierea amănunţită a sărbătorilor creştine. La final, taxa de timbru.

Der Kronstädter Gevattersmann. Ein Kalender für’s Volk auf das Gemeinjahr 1869. Sechszehnter Jahrgang/ Braşoveanul burghez. Un calendar pentru popor pe anul 1869, al 16-lea an de apariţie. Format: 12x10 cm, 26 file + 56 pagini. Împărţit astfel: 1. Parte calendaristică 2. Proză 3. Versuri La pagina 51, Profeţie pe anul 2000. În colecţia Muzeului Judeţean de Istorie se găseşte şi ediţia din 1862.

236

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Sächischer Hausfreud. Ein Kalender zur Unterhaltung und Belehrung für das Jahr 1849. Zweiter Jahrgang/ Prieten săsesc al casei. Un calendar pentru saşii transilvăneni pentru delectare şi învăţare pentru anul 1849. Al doilea an de apariţie. Se cunosc volumele din anii 1851-1913, prezentate ca Neue Folge des siebenbürgisch- deutschen Volksbuches. Publicat de Georg Binder (1851), Johann Gött (1855), dr. Eugen von Trauschenfelds (1863-1876), Franz Obert (1898). Imprimat iniţial în Tipografia şi Editura Johann Gött, apoi Johann Gött und Sohn Heinrich. Are caracter enciclopedic, apar materiale istorice, geografice, politice, economice, culturale, ştiinţifice, edilitare, agricole, sanitare, studii literare, biografii, literatură populară, folclor săsesc, ghicitori, fabule, snoave, povestiri, legende, nuvele, anecdote, aforisme, teatru, obiceiuri, versuri, materiale pentru combaterea obscurantismului şi a superstiţiilor.16 Muzeul Judeţean de Istorie Braşov deţine ediţiile din: 1849,1851-1853, 1855, 1857- 1861, 1864, 1866-1873, 1875-1881, 1883-1914.

Der nützliche Rathgeber. Ein Kalender für jeden Haus und Landwirth in dem Großfürstenthume Siebenbürgen auf das Schalt-Jahr 1840. II Jahrgang/ Îndrumătorul folositor. Un calendar pentru fiecare casă în marele Voievodat al Transilvaniei pe anul bisect 1840. Al doilea an de apariţie. Exemplarul cuprinde 96 pagini, format 15x9 cm. Parte calendaristică şi administraţie, pp. 1-63, 88-96. Sfaturi şi umor, pp. 64-88. Colecţia noastră include ediţiile din 1841, 1843 şi 1847.

Deutscher Volkskalender für 1905. I Jahrgang/ Calendar popular german pentru anul 1905. Primul an de apariţie. 244 pagini + 22 file, format 17x11 cm. Parte calendaristică. Parte administrativă şi târgurile anuale. Ediţiile din 1905-1925; 1928-1934; 1936; 1940.

Nr. Nr. Denumire calendar crt. buc. Christlicher Hausfreund. Kalender für die evang. 1. 3 Glaubensgenossen Augsburger Bekenntnisses in Rumänien 2. Compaß für Siebenbürgen. Neuer vaterländischer Kalender 3 3. Der Kronstädter Gevattersmann. Ein Kalender für’s Volk 2 Der nützliche Rathgeber. Ein Kalender für jeden Haus und 4. 4 Landwirth in dem Großfürstenthume Siebenbürgen Sächischer Hausfreud. Ein Kalender zur Unterhaltung und 5. 126 Belehrung 6. Deutscher Volkskalender 93 7. Honterus – Kalender für Stadt und Land 1 Kronstädter Adressen – Kalender auf das Jahr 1909. LXXI Jahrgang 8. Alphabetisches Namenverzeichnis Namen – Verzeichnis der 26 Hauseigentümer von Kronstadt

16 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti 1731-1918. Dicţionar bibliographic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 649.

237

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ROZALINDA POSEA, ADRIANA MINCĂ

Nr. Nr. Denumire calendar crt. buc. 9. Kalender der Deutschen Grossromäniens 2 10. Karpathen Jagd Kalender 3 11. Kronstädter Kalender 85 12. Kronstädter Saison – Almanach für das Jahr 1905. Erster Jahrgang 1 13. Neu Verbesserter und Alter Kalender 3 14. Neuer Kronstädter Kalender 5 15. Neues Kronstädter Adressbuch 2 16. Siebenbürgischer Jagd Kalender 4 Total 363

Aşa cum rezultă din tabelul de mai sus, în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie Braşov se găsesc 16 titluri diferite de calendare apărute la Braşov între secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului XX, din care am descris doar opt titluri17. Acest fond de carte poate fi pus în valoare printr-un catalog, care să cuprindă toate celelalte titluri de calendare, dar şi calendarele care s-au publicat în alte zone şi în altă limbă decât cea germană. În prezentarea celor opt titluri, am ţinut cont de aspectul cronologic, dar şi de numărul ediţiilor deţinute de Muzeul Judeţean de Istorie Braşov. Lucrările enumerate sunt importante surse documentare legate de viaţa religioasă, spirituală, economică şi culturală a saşilor braşoveni.

Fig. 1. Neu Verbesserter und Alter Kalender , nr. inv. 14173

17 Mulţumim domnului Bogdan Ciucă pentru ajutorul acordat la traducerea acestor calendare.

238

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Fig. 2. Neuer Verbesserter und Alter Kalender, nr. inv. 14656

Fig. 3. Compaß für Siebenbürgen, Fig. 4. Der Kronstädter Gevattersmann, nr. inv. 9415 nr. inv. 8743.

239

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RAMONA POPOVICI

Ramona POPOVICI

EDUCAŢIE ŞI INSTRUCŢIE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Scopul educaţiei nu poate fi altul decât a cultiva umanitatea în fiecare om pe cât se poate mai deplin. Simion Bărnuţiu

EDUCATION AND PUBLIC SCHOOL SYSTEM IN THE ROMANIAN AREA IN THE FIRST HALF OF 19TH CENTURY

Abstract: Early 19th century, we can notice, in the Romanian society, a bigger interest in education and in schools’ development. A cause for that is the spread of European Enlightenment among the members of Romanian elite. In the aristocratic families the education was made either at home by foreign teachers (especially from France), or in a private school, in a boarding school or abroad (in Germany or France). Between 1831 and 1848 the public school system – the Romanian term meaning – began to be better organized in the urban area but also in villages. The number of schools and students increased. In the first half of 19th century the development of Romanian school was rather problematic due to the political, social and economic conditions. However, there were intellectual and political personalities who contributed to the improvement of public school system.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, atât educaţia, cât şi instrucţia şcolară din spaţiul românesc au resimţit din plin influenţa ideilor iluministe franceze. Aceste idei au dus la dezvoltarea învăţământului şi începutul etatizării lui, precum şi la racordarea spaţiului românesc la modelul de dezvoltare occidental. Iniţiativele în domeniul educaţional au venit atât de sus în jos (prin directive ale statului), cât şi de jos în sus (prin iniţiative particulare). În ceea ce priveşte educaţia, la începutul secolului al XIX-lea, pentru zona Principatelor, aflate sub regimul fanariot, consecinţa pozitivă a acestuia s-a resimţit în aducerea culturii şi a limbii franceze în spaţiul românesc. Copiii şi tinerii din familiile boiereşti au institutori francezi sau vorbitori de limbă franceză, care îi învaţă această limbă, ce le completează educaţia în limba română, făcută de călugări sau popi români, şi pe cea în greacă (încă la mare căutare în vremea fanarioţilor). Educaţia din familiile aparţinând elitei politice este completată de şcolile particulare, pensioane din Principate, dar şi din străinătate (Franţa, Germania, Italia), deschise atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Studiile implică eforturi financiare uneori considerabile, aşa cum se întâmplă în cazul Anei Racoviţă, sora fraţilor Ştefan şi Nicolae

240

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Golescu, care este nevoită să-şi vîndă toate bijuteriile pentru a plăti pensionul copiilor.1 Multe dintre pensioanele din ţară sunt înfiinţate de francezi, poposiţi în Principate într-un număr mai mare după Revoluţia Franceză. Dacă, la început, şcolile particulare puteau fi deschise de oricine, la un moment dat Eforia Şcoalelor a decis anumite reguli de funcţionare a acestora, precum şi supervizarea programei lor şcolare, în care „limba română trebuia să apară ca obiect obligatoriu”2. Vorbirea asiduă a limbii franceze în Principate este relatată de numeroşi călători străini prin ţările române, legătura românilor cu Franţa fiind, potrivit spuselor Elenei Văcărescu, citată de istoricul Neagu Djuvara3, „un caz pasional”, întrucât nicăieri în Europa influenţa franceză nu s-a resimţit atât de profund ca în ţările române. Unul dintre călătorii străini ce ajung în Principate, consulul francez M. Cochelet, amintea, la 1835, larga circulaţie a limbii franceze atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi.4 Odată cu învăţarea limbii franceze, are loc mult mai uşor pătrunderea ideilor liberale în spaţiul românesc, ceea va determina inclusiv trezirea conştiinţei naţionale. Plecarea în străinătate la studii a tinerilor români va contribui la acest lucru. O vor face odraslele boierimii în timpul fanarioţilor, dar şi în perioadele ce au urmat. Mimetismul specific românilor a jucat, din acest punct de vedere, un rol pozitiv în schimbarea mentalităţilor vremii. În ceea ce priveşte educaţia fetelor, aceasta se făcea în familie, şcoli particulare sau pensioane şi avea în vedere formarea unor fiice, soaţe şi mame vrednice. Guvernantele vorbitoare de limbă franceză sau germană jucau un rol important în viaţa tinerelor. L’usage du monde a făcut ca acestea să înveţe a vorbi greceşte şi franţuzeşte, să ştie a citi, a scrie, să cunoască noţiuni de istorie, geografie şi mitologie, precum şi „morala, bontonul şi cărţile de literatură”5. Rolul acestei educaţii din familie, cât şi din pensioane, era acela de „a face dintr-o mică sălbatecă o păpuşă de lume, o podoabă de salon”6. De multe ori, pensioanele primeau subvenţii din partea statului. Cât priveşte şcolile de stat pentru fete, acestea apar pentru prima dată la Iaşi (1834- 1835), în perioada regulamentară. În Muntenia, boierul Dinicu Golescu a avut, în 1830, iniţiativa înfiinţării pe moşia sa de lângă Bucureşti a unei şcoli de fete pe 5 ani, fără a se materializa însă. Referitor la instrucţia şcolară, aceasta are un avans în Transilvania, unde edicte imperiale organizează învăţământul primar, care devine obligatoriu începând cu 1777. Totuşi, aici învăţământul rămâne mult timp confesional, Biserica fiind un diriguitor al şcolilor. Românii transilvăneni „aveau şcoli medii la Blaj (1754), Braşov (1829) şi Beiuş

1 George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti: Boierii Golescu, vol. 3, Scrisori adnotate şi publicate: 1850-1852, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 27. 2 Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului şi gândirea pedagogică din Ţara Românească (sec. XVII-XIX), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 213. 3 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 336. 4 Simona Vărzaru, Prin ţările române: Călători străini din secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984, p. 58. 5 N. Iorga, Femeile în viaţa neamului nostru: chipuri, datini, fapte şi mărturii, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1911, p. 139. 6 Ibidem, p. 146.

241

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RAMONA POPOVICI

(1829), precum şi trei institute teologice, la Blaj (1754), Sibiu (1811) şi Arad (1822)”7. La gimnaziul din Blaj au predat, de exemplu, profesori recrutaţi „dintre clericii întorşi de la studii din Apus sau dintre cei mai buni absolvenţi ai seminarului teologic”8. La Sibiu ajungeau să se şcolească chiar copii veniţi din Principate, aşa cum se întâmplă între 1793 şi 1823 cu mai mulţi tineri veniţi din Oltenia.9 În timpul mitropolitului Andrei Şaguna, învăţământul confesional românesc cunoaşte un avânt deosebit. Trebuie să spunem însă că există şcoli confesionale frecventate, fără a apărea probleme, de copii din etnii şi confesiuni diferite. Este cazul Primei şcoli româneşti din Sfântu-Gheorghe, unde au învăţat atât ortodocşi, cât şi reformaţi şi catolici.10 Revenind la Principate şi la perioada fanariotă, domnitorii fanarioţi susţin în continuare activitatea Academiilor domneşti de limbă greacă, înfiinţate la Bucureşti şi Iaşi în 1680, respectiv, 1707 (care se vor închide însă după Revoluţia lui T. Vladimirescu, socotite a fi focare revoluţionare). Un Scarlat Callimachi, la Iaşi, şi un Ioan Gh. Caragea, la Bucureşti, sprijină înfiinţarea unor colegii în limba română; este vorba despre şcoala lui Gh. Asachi de la Iaşi (1814) şi cea a lui Gh. Lazăr de la Sf. Sava – Bucureşti (1818). Acestea însumau învăţământul primar pe 4 ani, cel secundar pe 4 ani, liceal pe 3 ani şi superior tot pe 3 ani. Acum, dar şi mai târziu, se observă infuzia de învăţători şi profesori veniţi în Principate din Transilvania, iar ardeleanul Gh. Lazăr este exemplul cel mai concludent în acest sens. De asemenea, şcoala înfiinţată de munteanul Dinicu Golescu (1818-1821, redeschisă în 1826) îl are ca învăţător pe Nicolae Nicolau, fost învăţător la şcoala din Scheii Braşovului.11 Cât despre perioada domniilor regulamentare, aceasta este inovatoare şi în domeniul instrucţiei şcolare publice, cu problemele inerente de început. Regulamentele Organice au avut în vedere organizarea învăţământului public. Legislaţia şcolară din timpul Regulamentelor Organice a prevăzut şcoli în limba română atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, precum şi organizarea învăţământului rural. La Iaşi, între 1835 şi 1847, îşi desfăşoară activitatea Academia Mihăileană, prima instituţie de învăţământ superior la care se predau „cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie şi arhitectură”12. De asemenea, sunt înfiinţate şcoli specializate, profesionale, de muzică, cele militare, de agricultură. Se introduc principii moderne de învăţare, ca de exemplu metoda lancasteriană, ce consta în alfabetizarea celor mai mici de către şcolarii mai avansaţi. Această metodă a fost larg răspândită în Principate (în Moldova chiar din

7 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 124. Notă: Sunt necesare corecţii în ceea ce priveşte anii specificaţi de istoricul V. Georgescu: şcoala medie din Beiuş este înfiinţată în 1828, iar gimnaziul din Braşov, în 1834 (cf. Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 339). 8 N. Albu, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800-1867, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 27. 9 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), Bucureşti, Editura Bic All, p. 650. 10 http: //www.mncr.ro/expozitii+expozitii%20permanente+prima%20scoala%20romaneasca%20din%20sfintu% 20gheorghe.html 11 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 229. 12 Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 159.

242

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

1820) şi mai puţin întâlnită în Transilvania.13 Din păcate, progresul făcut în ceea ce priveşte numărul şcolilor şi cel al elevilor până la 1848 se va întrerupe un timp, după înăbuşirea revoluţiei paşoptiste – o altă sincopă aşadar în evoluţia sistemului de învăţământ. În ceea ce priveşte învăţământul rural din perioada regulamentară, lucrurile nu au fost deloc uşor de realizat. Şcolile de aici cădeau în grija Bisericii şi a comunităţilor locale. Biserica furniza resursele umane (dascălii, ce devin de multe ori şi învăţători), resurse materiale, precum şi autoritatea morală. Pentru localurile de şcoli erau închiriate case ţărăneşti, iar chiria trebuia platită de toţi locuitorii satului; când nu se găseau spaţii disponibile, candidaţii de învăţători sau învăţătorii foloseau ca şcoli propriile locuinţe. Construcţia acestor şcoli urma să se facă numai în satele cu peste 50 de familii. Localul şcolii avea de obicei o sală de clasă şi 1-2 încăperi destinate învăţătorului. Şcolile erau construite rău, întreţinute şi mai rău din cauza lipsei mijloacelor materiale şi a neînţelegerii rostului lor. De aceea era numită „beleaua satului”14. Tot în grija sătenilor cădea şi plata lefurilor învăţătorilor, ceea ce a dus de multe ori la tensiuni între cele două părţi şi multiplicarea frustrărilor sătenilor faţă de ceea ce reprezenta şcoala. În consecinţă, sătenii nu au fost la început foarte dornici să-şi trimită copiii la şcoală, ştiut fiind că trebuiau să contribuie financiar la şcolarizarea lor, în condiţiile în care situaţia lor economică era şi aşa una dificilă. Ca atare, mulţi dintre profesori şi învăţători au cerut, fără succes, instituirea obligativităţii instruirii şcolare. De menţionat este faptul că aceste realităţi erau întâlnite inclusiv în Transilvania, nu doar în Principate. Cât despre învăţători, aceştia urmau o perioadă de pregătire de 4 ani, iar începând cu 1842 căpătau atestate de învăţători.15 În 1838, Eforia Şcoalelor indica noţiunile absolut necesare învăţătorilor de la sate: citire pe table lancasteriene, scrierea caligrafică, noţiuni de aritmetică, catehismul, „toate rugăciunile religioase necesare unui creştin şi cântări bisericeşti”16. Leafa acestora era modestă (vorba lui I.Creangă, „lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări”17), dar primeau şi o plată în produse, precum şi scutirea de anumite dări (care urmau a fi suportate tot de către comunitatea sătească). Nu de puţine ori, învăţătorii au renunţat la cariera didactică în favoarea unor ocupaţii mai bănoase (ca preoţi, arendaşi, comercianţi), fapt pentru care Eforia Şcoalelor a hotărât introducerea, din anul 1843, a contractelor scrise cu învăţătorii, încheiate pe 5 ani, pentru o mai mare stabilitate a acestora în posturi.18 În ceea ce priveşte materiile pe care le învăţau elevii la sat, acestea erau citit, scris, catehismul, aritmetica elementară, noţiuni de geografie şi istorie, dar şi de medicină veterinară, lucrarea pământului. Şi la oraş se studiau în şcolile elementare cam aceleaşi materii. Primele manuale, tot din cauza lipsurilor, au fost, la ţară, cărţile bisericeşti, apoi

13 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 290. 14 G.D. Iscru, Contribuţii privind învăţământul la sate în Ţara Românească până la jumătatea secolului al XIX-lea, Bucureşti, Ed.itura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 152. 15 Ibidem, p. 60. 16 Ibidem, p. 62. 17 Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2002, p. 168. 18 G.D. Iscru, op. cit., p. 164.

243

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RAMONA POPOVICI au apărut (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi manuale de silabism, de caligrafie, de rugăciuni. La Academiile domneşti de la Iaşi şi Bucureşti s-a învăţat însă pe manuale traduse după lucrări occidentale renumite, ceea ce sugerează prezenţa spiritului modern în învăţământul românesc al acelor vremuri. Au existat în epocă iniţiative de a scrie manuale venite chiar din partea profesorilor. Este cazul lui Ion Rus, profesor de istorie la Blaj, autorul unei lucrări intitulate Icoana pământului sau carte de geografie. Rus îi scrie, în noiembrie 1841, protopopului greco-unit de la Târgu-Mureş, Ilie Farago, pentru a-l înştiinţa că lucrarea respectivă este în curs de apariţie, ceea ce îl determinase să o scrie fiind nu „câştigul de bani […], ci m-am ostenit din cuget curat, ca să folosesc cât de puţin neamului”19. Pentru a găsi fondurile necesare tipăririi respectivei lucrări, Ion Rus face o înştiinţare de subscriere (octombrie 1841), invitându-l la aceasta, printre alţii, chiar pe George Bariţiu.20 În ceea ce priveşte limba învăţată în şcoală şi, totodată, cea de scriere a manualelor, aceasta a fost la început limba română cu caractere chirilice, iar timp de câteva decenii s-a folosit alfabetul de tranziţie, în care „o parte din caractere rămâneau cele chirilice, partea cealaltă fiind deja litere latine”21. Cât despre mobilierul clasei, existau bănci, semicercuri, iar tablele erau făcute din simple foi de hârtie, lipite pe mucavale, iar apoi confecţionate din lemn vopsit.22 De asemenea, în sprijinul elevilor şi cadrelor didactice au fost înfiinţate biblioteci şcolare. Conform Legii din 1847, durata anului şcolar (la sat) era de câteva luni, între 1 octombrie şi 23 aprilie (restul timpului fiind dedicat muncilor agricole). Se făcea şcoală de luni până sâmbătă, iar duminică şi în alte zile de sărbătoare învăţătorii erau obligaţi să meargă cu elevii la biserică. Vârsta şcolară: între 7 şi 15 ani, dar printre şcolari se regăseau şi tineri cu vârsta mai mare. Dotarea şcolilor şi activitatea didactică erau inspectate de trimişi ai Eforiei, aceştia fiind subrevizorii pentru plăşi, profesorul şcolii normale pentru şcolile din toate satele judeţului, revizorul şcolilor normale din întreaga ţară.23 Existau examene la sfârşitul fiecărui an şcolar, „în sărbătorile Paştelui”24, şi erau publice, în faţa oamenilor de seamă din sat, a părinţilor, chiar a domnitorului, aşa cum se întâmpla de regulă la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În 1838, la ceremonia de acordare a premiilor, a participat şi reverendul Benjamin Barker, el relatând cum elevii merituoşi au primit „o cunună verde de lauri [din partea domnitorului] şi mai multe cărţi, printre care şi un exemplar din Noul Testament”25. Notarea se făcea cu calificativul „eminenţă” şi cu note de la 1 la 3, nota 3 fiind la limita admisă.26 De examene nu scăpau nici învăţătorii. Aceştia erau examinaţi de două ori pe an, în iunie şi octombrie, în faţa unei asistenţe numeroase şi într-un cadru solemn.27

19 Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov, Colecţii Speciale, ms. 50. 20 Ibidem, ms. 420. 21 Lucian Boia, De ce este România altfel?, Bucureşti, Humanitas, 2012, p. 20. 22 G.D. Iscru, op. cit., p. 55. 23 Ibidem, p. 83. 24 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 248. 25 G. Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 154. 26 G.D. Iscru, op. cit., p. 66. 27 Ibidem, p. 72.

244

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Situaţia şcolară a elevului putea fi cunoscută de părinţi prin consultarea carnetului de note, introdus la Piteşti, de exemplu, încă din 1833.28 Sunt amintite chiar pedepse fizice pentru elevi, ca „punerea în genunchi sau la arest”29, iar avocatul şi ziaristul francez Adolphe Joanne aminteşte despre existenţa, la Iaşi, a unei case de corecţie, care dispare „arsă în urma incendiului din anul 1827”30. În preajma revoluţiei paşoptiste, mai mulţi oameni de seamă români au sesizat importanţa şcolii în dezvoltarea societăţii. Gândirea generaţiei paşoptiste s-a regăsit ulterior în prevederile programelor revoluţionare. De exemplu, în Proclamaţia de la Islaz se prevedea „instrucţie egală şi întreagă pentru românul de amândouă sexele”31, iar guvernul provizoriu de aici a hotărât desfiinţarea taxelor pentru şcoli şi înfiinţarea de şcoli pentru fete în fiecare judeţ. În Petiţia Naţională adoptată la Blaj s-a cerut înfiinţarea de şcoli naţionale româneşti în toate satele şi oraşele, precum şi a unei universităţi româneşti.32 În Ţara Românească, învăţătorii au fost desemnaţi de guvernul provizoriu să răspândească ideile progresiste, fapt care a avut repercusiuni imediate după înăbuşirea mişcării revoluţionare. De exemplu, domnitorul Barbu Ştirbei a închis mii de şcoli săteşti înfiinţate în perioada premergătoare revoluţiei, acestea urmând a fi redeschise în 1857.33 Învăţământul românesc îşi va relua mersul ascendent odată cu reformele inovatoare realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aşadar, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, într-o societate care se iluminează şi se modernizează, educaţia şi instrucţia şcolară românească au purtat însemnele progresului, cunoscând, fireşte, şi greutăţile inerente oricărui început de drum. Şcoala, făcută fie în sistem particular, fie public, a contribuit, fără doar şi poate, la schimbarea mentalităţilor oamenilor care, la rândul lor, au schimbat ulterior realităţile politice, economice, culturale şi sociale ale spaţiului în care trăiau.

28 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 293. 29 Ibidem, p. 248 30 Simona Vărzaru, op. cit., p. 113. 31 G.D. Iscru, op. cit., p. 297. 32 Academia Română, Istoria românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, vol. VI, p. 341. 33 N. Isar, Istoria modernă a românilor (1774/1784-1918), Bucureşti, Editura Universitară, 2006, p. 208.

245

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ALEXANDRINA CUȚUI

Alexandrina CUŢUI

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI CULTURA ÎN BUCOVINA ÎN TIMPUL PĂSTORIRII LUI ISAIA BALOŞESCU

EDUCATION AND CULTURE IN BUKOVINA DURING THE TIME OF PRIEST ISAIA BALOSESCU

Abstract: Isaia Baloşescu became Bishop of the Greek-Oriental Church in Bukovina in a time when the historical province was part of the Galician administration. Although the factual situation was harsh for all Romanians living in Bukovina, in those 11 years that Isaia Baloşescu was bishop, he succeeded in developing the education and culture within the province. He reorganized the public education by opening secondary schools, helped establishing the Theological Institute at Chernivtsi/Chernovtsy and supported the issuing of the first Romanian publications including calendars. But the bishop had the misfortune of being a priest in a time of absolutism, when all of the different confessions in the province were on the verge of being converted to Catholicism and all institutions to Germanic type. Every one of those measures had a devastating effect on the Romanians living in Bukovina.

De la moartea episcopului Daniil Vlahovici, după aproape un an, în care scaunul episcopal a rămas vacant, împăratul a numit la cârma arhidiecezei pe Isaia Baloşescu, a cărui păstorire a fost una relativ scurtă (1823-1834). Isaia Baloşescu a fost vicarul episcopului Daniil Vlahovici şi avea grijă de eparhie când episcopul era plecat, iar în anumite situaţii, era persoana care lucra din umbră pentru credincioşi. În 1775, când Bucovina a fost anexată, generalul Splény vorbea numai de moldoveni1 ca populaţie băştinaşă, aceştia fiind în totalitate ortodocşi2. Alte naţionalităţi străine românilor erau doar cazuri izolate prin oraşe. Erau doar câteva familii, prin zona Vijniţei şi a Putilei, de origine ruteană.3 În perioada în care Bucovina a fost sub administraţie galiţiană (1786-1861), au avut loc importante imigrări de populaţie. Cei mai mulţi erau ruteni, galiţieni, evrei, dar şi germani. Aceştia erau în marea lor majoritate de confesiune catolică. Isaia Baloşescu a avut neşansa de a ajunge episcop într-un moment în care rutenizarea şi catolicizarea Bucovinei era în plină expansiune. Dependenţa de administraţia galiţiană era tot mai apăsătoare pentru românii bucovineni, datorită regimului absolutist condus de Metternich.

1 Radu Grigorovici, Bucovina în primele descrieri geografice, istorie, economie şi demografie, ediţie bilingvă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998, p. 220. 2 Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare S.A.N.I.C.), Fond Consiliul Aulic de Război, pachet I, doc. nr. 3. 3 Johann Polek, Major Friedrich von Mieg, Topographische Beschreibung der Bukowina, în ,,J.B.L.M.”, Nr. 8/1900, pp. 53-54.

246

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Noul episcop iubea mult dreptmăritoarea Biserică, pe care o slujea cu tot devotamentul. De aceea, a avut mereu relaţii tensionate cu oficialităţile statale datorate râvnei cu care lupta neîntrerupt pentru a obţine drepturi pentru Biserica al cărei reprezentant era. Însă faţă de mitropolitul sub a cărui ascultare se afla, a avut mereu o atitudine cuviincioasă, aşa cum cereau canoanele bisericeşti. În ce priveşte relaţiile cu fosta mitropolie de sub a cărei ascultare Biserica bucovineană a fost smulsă, „Isaia Baloşescu se străduieşte să refacă relaţiile cu Mitropolia Moldovei, părăsite încă din timpul episcopului «exempt» Dosoftei Herescu”4. Acest lucru l-a şi reuşit, deoarece a primit vizite ale Mitropolitului Veniamin în 1822, când acesta s-a cazat „la boierul Ilschi în Crasna, iar în iarna anilor 1822-1823, a stat la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou”5. De asemenea, a ţinut legătura cu românii fruntaşi din Transilvania.6 Sub Isaia Baloşescu, învăţământul şi cultura au avut parte de o reală dezvoltare. În cei 11 ani de păstorire, acest ierarh „a vrut să îndrepte o situaţie grea, lăsată de înaintaşul său. Şi-a legat numele de reorganizarea învăţământului teologic, prin înfiinţarea Institutului Teologic”7. El a elaborat un proiect în această privinţă şi, după multă muncă, prin iscusinţa sa, a reuşit, la 26 septembrie 1826, după un deceniu de luptă8, să deschidă un Institut Teologic, în care funcţiona şi un Seminar clerical. Lângă şcoală, aveau deschis şi un internat cu un număr de 50 de locuri. Noul Institut Teologic avea organizarea unei şcoli superioare pentru disciplinile teologice întocmite după modelul Academiei de la Putna9. Avea o programă şcolară care, pentru aprobare, a trebuit să fie la nivelul şi la exigenţa celorlaltor şcoli superioare din imperiu. Durata de studii era de patru ani, se predau 16 discipline de învăţământ teoretic şi un număr însemnat de ore practice de oficiere a slujbelor.10 Din păcate, însă, nu reuşi ca în acest institut limba de predare să fie româna. Aici se studia în germană, latină şi greacă. Unii istorici susţin că „Teologia pastorală se făcea totuşi în limba română”11. Profesorii erau dintre preoţii care aveau studii superioare absolvite în Institutele catolice din Viena şi Lemberg.12 La acest Institut, se primeau absolvenţi de liceu, iar toată cheltuiala şcolilor era din Fondul religionar ortodox. Ca şcoală, a reuşit imediat să-şi clădească un prestigiu, tinerii bucovineni de acum aveau unde-şi urma studiile, ceea ce nu se putea spune până atunci, când majoritatea erau nevoiţi să părăsească ţara pentru a putea să înveţe. Începeau să vină tineri din Moldova (şi nu numai) la Cernăuţi pentru studii. Şi mitropolitul Veniamin

4 Constantin Cojocaru, Isaia Baloşescu, Episcopul Bucovinei (17 iulie 1823-14 septembrie 1834), în ,,Analale Bucovinei”, An VII, Nr. 2/2000, p. 377. 5 Ibidem, p. 338. 6 Simeon Reli, Originea şi evoluţia istorică a costumului preoţesc la români, Cernăuţi, s.n., 1936, p. 23. 7 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Suceava (în continuare S.J.A.N.), Fond Colecţia ,,Documente”, pachet XXVI, doc. nr. 24. 8 Mihai Iacobescu, 30 de zile în ,,Siberia” căutând arhivele Bucovinei, Iaşi, Editura Junimea, 2005, p. 100. 9 Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina şi a rostului său naţional-cultural în viaţa românilor bucovineni, Rădăuţi, Editura Septerion, 2003, p. 40. 10 Mihai Iacobescu, Isaia Baloşescu (1766-1834), în ,,Analele Bucovinei”, an IV, nr.1/1997, p. 15. 11 Dimitrie Dan, Rolul preoţimii bucovinene în menţinerea românismului, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1925, p. 10. 12 *** Învăţământul teologic din Bucovina în secolul al XIX-lea, în „Biserca Ortodoxă Română”, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, Bucureşti, An XCIX, 1981 (septembrie-octombrie), Nr. 9-10, p. 997.

247

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ALEXANDRINA CUȚUI trimise acolo, în anul 1826, „pe tânărul Iordachi, dându-l în seama episcopului şi a superiorului de la Seminariu, ardeleanul Melchisedec Lemeni”13. Iată cum înţeleptul vlădică a reuşit să smulgă autorităţilor ceva din veniturile Fondului religionar, „punându-se astfel bazele începutului învăţământului superior în Bucovina”14. Din 4 octombrie 1827, Institutul Teologic din Cernăuţi capătă denumirea de Academie Teologică. În lupta sa pentru „luminarea” poporului, episcopul Isaia Baloşescu a pierdut totuşi lupta cu autorităţile pentru readucerea limbii române în şcoli. A reuşit cel puţin să facă ceva pentru copiii simpli. Până în „anul 1823 erau organizate pe lângă bisericile parohiale vreo 27 de şcoli româneşti de ţară. Învăţătorii erau în exclusivitate preoţi. Episcopul Isaia îndemna poporul, prin epistole pastorale, să-şi dea copiii la şcoală”15. Prin şcolile pe care luptase să le deschidă, episcopul s-a arătat un înflăcărat luptător pentru avansarea culturii în Bucovina. El spunea că, în faţa lui Dumnezeu, o să răspundă toţi cei care din neştiinţă, din lipsă de pricepere sau poate din porniri josnice şi neoneste au tergiversat înfiinţarea acestor aşezăminte răspânditoare de cultură, aşa de trebuincioase şi folositoare, atât pentru viaţa bisericească, precum şi pentru cea din afara Bisericii, fiindcă ei, prin zădărnicia aceasta au răpit credincioşilor posibilitatea mântuirii sufleteşti, au ţinut pe loc combaterea imoralităţii, deşi n-au provocat-o, au lipsit pe locuitorii Bucovinei de fericirea civică16. Iată cum luminatul prelat punea cultura poporului pe aceeaşi balanţă cu mântuirea sufletului, cultură pe care o numea „fericire civică”. Degeaba a tot făcut plângeri prin care şi-a arătat nemulţumirea faţă de „confiscarea” şcolilor ortodoxe şi transformarea lor în şcoli catolice. Episcopul Isaia Baloşescu a făcut demersuri în mai multe rânduri: În rapoartele sale către Comisia Aulică de Studii (Studien – Hof-Comision) de la 1826, 1832, 1833 şi 1834, Isaia arăta starea tristă în care se afla instrucţia poporului băştinaş al Bucovinei pe urma colonizării şcolilor din ţară şi ceru grabnice măsuri de îmbunătăţire17. Însă de această dată, marea dorinţă a lui de a înfiinţa şcoli primare pentru copiii români a rămas neascultată de autorităţi. Cel puţin, stârnise oamenilor simpli dorinţa de a învăţa în limba maternă. Această sămânţă sădită în sufletul poporului de vlădica Isaia avea să încolţească ceva mai târziu, după ce bătrânul păstor avea să-şi lase „turma” şi să plece la cele veşnice. Sub administraţia galiţiană, era obligatoriu ca dascălii să cunoască limba germană, ba mai mult, trebuia să fie şi de confesiune catolică.

13 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Vălenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc, 1908, p. 264; C. Erbiceanu, Mitropolia Moldovei şi Sucevei 1889, pp. 414-415. 14 Mihai Iacobescu, 30 de zile…, p. 101. 15 C. Cojocaru, Isaia Baloşescu…p. 383. 16 Mihai Iacobescu, Isaia Baloşescu…, p. 15. 17 Ion Nistor, Istoria Bisericii…, p. 43.

248

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

[…] au fost ani trişti. Sub conducerea consistoriului catolic învăţătorii români aveau de ales între două posibilităţi: 1) de a trece la catolicism, 2) de a părăsi şcoala. În locul învăţătorilor, care au demisionat au fost aduşi învăţători catolici din Galiţia, care nu ştiau şi nu voiau să înveţe româneşte iar puţinii învăţători ortodocşi rămaşi erau supuşi tot consistoriului catolic.18 Aceste măsuri au dus la emigrarea în Moldova a majorităţii dascălilor români. În aceeaşi perioadă cu apariţia şcolilor, încep să apară şi câteva publicaţii în limba română. Un alt mare cărturar care s-a afirmat în acele vremuri grele a fost Teodor Racoce, acel cancelar şi translator al Curţii imperiale. El a scris în anul „1817 şi s-a tipărit în 1820 prima foaie periodică românească”19. În acelaşi timp, trebuie să amintim şi de Porfiriu Dimitrovici, preot şi catehet la Şcoala Naţională din Cernăuţi, care redactează cel dintâi calendar românesc ce cuprindea şi învăţături. Acesta se intitula Calendariu românesc20. Pe lângă acest calendar, a mai scris „în 1826 Diaconariu, mai târziu Lexicon etimologic românesc iar în 1842 Atotputernicia lui Dumnezeu”21. Din păcate, calendarul care începuse să apară din 1809, a fost întrerupt în 1824, el reapărând în anul 1840. Atâta timp cât Bucovina a aparţinut din punct de vedere administrativ de Galiţia, dar şi după ce aceasta şi-a câştigat autonomia, Fondul religionar ortodox era împărţit între ortodocşi şi catolici. Astfel, din acest fond s-au construit biserici catolice şi erau stipendiate toate şcolile catolice din Bucovina.22. De asemenea, şcolile româneşti erau întreţinute din Fondul religionar. Deci, prin averea Bisericii Greco-Orientale din Bucovina aveau să fie susţinute financiar şi să se dezvolte învăţământul şi cultura în întreaga Bucovină. Putem spune, aşadar, că în pofida tuturor eforturilor făcute de către episcopul Isaia Baloşescu pentru dezvoltarea învăţământului în Bucovina, după moartea lui, sub episcopul Hacman, învăţământul secundar se afla în continuare într-o situaţie critică.

18 Mircea Grigoroviţă, Învăţământul în Nordul Bucovinei (1775-1944), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică RA, 1993, p. 39. 19 Vasile Schipor, Probleme ale cultivării limbii române în calendarele româneşti din Bucovina (1809-1918), în ,,Analele Bucovinei”, an I, nr. 2/1994, p. 312. 20 Dimitrie Dan, Rolul preoţimii bucovinene în menţinerea românismului de la robirea (1775) la desrobirea Bucovinei (15/XI 1918), un adaos la istoria Bisericii române, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1925, p. 17. 21 Ibidem, passim. 22 Dimitrie Onciulescu, O încercare de catolicizare a Bucovinei, Cernăuţi, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1939, p. 17.

249

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA CONDRATICOVA

Liliana CONDRATICOVA

ACTE NORMATIVE DIN DOMENIUL ORFEVRĂRIEI DE CULT DIN SUD-ESTUL EUROPEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Résumé. Les objets liturgiques des premières décennies du XIXe siècle font partie intégrante du patrimoine culturel du notre pays, qui doivent être protégés. Dans cet article l'auteur analyse les suivants problèmes: la création des bijoutiers qui ont créé dans les premières décennies du XIXe siècle des objets liturgiques; les matériaux principaux et la recommandation, après 1827, sur l'utilisation de l'argent pour la fabrication des objets liturgiques; la liste des bijoux des églises locales et les caractéristiques du style des bijoux de cette période. L'étude de l'art religieux est très importante pour rétablir l'image intégrale du développement d'art des bijoux.

Argument. Orfevrăria ecleziastică reprezintă o multitudine de podoabe liturgice şi piese de feronerie, care constituie patrimoniul cultural bisericesc al ţării. Studierea orfevrăriei de cult în secolul al XIX-lea are o deosebită importanţă, atât pentru determinarea evoluţiei multilaterale a prelucrării artistice a metalului preţios în acest spaţiu, cât şi pentru stabilirea legităţilor de dezvoltare, specificarea rolului şi locului orfevrăriei ecleziastice din Basarabia în tabloul general al artei bijuteriilor din ţările europene. Devine indispensabilă studierea unor probleme de o semnificaţie specială, şi anume, politica autorităţilor faţă de Biserică şi patrimoniul ei, inclusiv inventarul liturgic din metale nobile, actele normative care au reglementat pe parcursul perioadei vizate atât obligaţiile clerului de a asigura biserica cu podoabe preţioase1 şi de a le păstra, cât şi funcţionarea atelierelor şi activitatea meşterilor argintari care realizau piese liturgice. În aceeaşi ordine de idei, remarcăm numeroase dispoziţii privind materiile prime utilizate şi atestarea, în spaţiul pruto-nistrean, la începutul secolului al XIX-lea, a articolelor cu precădere din aliaje metalice ieftine şi, abia din anii ’30 ai secolului, obligativitatea folosirii argintului de calitate înaltă în procesul tehnologic. Monopolul asupra confecţionării pieselor de cult era determinat la fel, prin decrete sinodale, fiind interzisă procurarea şi confecţionarea pieselor de cult de persoanele care nu erau abilitate cu aceste drepturi. Evoluţia în linie ascendentă a orfevrăriei de cult este posibilă doar în temeiul unei politici corespunzătoare faţă de culte şi patrimoniul liturgic pe care îl deţine Biserica, dar şi a unei legislaţii corecte, care ar reglementa activitatea atelierelor şi meşterilor, procesul de confecţionare al podoabelor, titlul metalului, calitatea lor etc., factori care permit istoricilor şi culturologilor să atribuie podoabele de cult studiate unor anumite ateliere,

1 Am optat pentru utilizarea termenului de „podoabă” aplicat pentru piesele de cult realizate din metale nobile, folosite pentru înfrumuseţarea bisericilor din spaţiul sud-est ortodox. Acelaşi termen, „podoaba bisericii”, este frecvent întâlnit în instrucţiunile şi ucazurile emise la acea vreme de administraţia laică şi ecleziastică pentru a specifica inventarul liturgic preţios, vasele sfinte, ferecături de icoană şi carte, candele, cădelniţe, cruci etc.

250

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI meşteri şi stiluri artistice2. În acest context se înscriu diferite acte normative emise pe parcursul perioadei studiate, interesul direct al autorităţilor laice şi ecleziastice în promovarea inventarului liturgic preţios, care avea menirea să înfrumuseţeze biserica, să manifeste măreţia şi grandoarea ei. Lăcaşele de cult, acumulând tezaure considerabile, au devenit cu timpul veritabile centre de orfevrărie ecleziastică. Totodată, politica constructivă a autorităţilor laice şi ecleziastice, dar şi cointeresarea lor în dezvoltarea orfevrăriei bisericeşti în Basarabia în perioada interbelică, a fost radical diferită de politica autorităţilor sovietice instaurate în Ucraina limitrofă, raioanele din stânga Nistrului, Belarus, Rusia Sovietică. Pierderile suportate de Biserica Ortodoxă, Catolică şi Iudaică în anii 1921–1922, în urma campaniilor de lichidare a lăcaşelor de cult şi confiscarea inventarului liturgic preţios, sunt estimate la averi colosale şi, în majoritatea cazurilor, podoabele nu au mai fost returnate proprietarilor de altădată.

Politica autorităţilor şi legislaţia din domeniul orfevrăriei de cult. Reieşind din documentele accesibile pentru cercetare, au fost delimitate câteva direcţii unde autorităţile bisericeşti au depus eforturi maxime pentru reglementarea şi o mai bună funcţionare în domeniul orfevrăriei de cult. Emise preponderent la finele secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, actele normative (cunoscute şi ca rânduieli, vedomistie, instrucţii, cărţi vlădiceşti) privind activitatea epitropilor şi protopopilor responsabili de podoabele bisericeşti, a meşterilor argintari şi confecţionarea podoabelor de cult au fost valabile pe parcursul întregului secol. În primul rând, documentele studiate ne permit să stabilim că principalii administratori ai podoabelor şi răspunzători de păstrarea lor şi înfrumuseţarea bisericii cu diverse odoare rămân a fi feţele bisericeşti şi ajutorii lor, starostele şi epitropul. În sprijinul acestor aserţiuni vin unele documente studiate, care confirmă că, la hotarul secolelor XVIII–XIX, în spaţiul românesc au fost emise un şir de circulare care implică responsabilitatea nemijlocită a clerului pentru podoabele preţioase, veşmintele şi cărţile liturgice ale bisericii păstorite. La 13 august 1785, Iacov (Stamati), episcopul Huşilor, a dat o Carte de învăţătură către protopopi pentru buna purtare a preoţilor şi mirenilor3, document păstrat actualmente în fondurile ANRM4. În conformitate cu punctul 2 al acestei Cărţi de învăţătură, „dreapta datorie preoţească este, ca să aibă toată purtare de grijă … şi înfrumsăţare bisericii. Cum şi pentru cele dinăuntru înfrumusăţare, [adică] veşminte, cărţi şi vase svinţite…”. În continuare, episcopul a indicat în mod special ce fel de inventar liturgic trebuie să fie în fiecare biserică: cristelniţă, litier, vase pentru vin, apă, mir, care nu puteau fi scoase din lăcaş sub niciun motiv.5 Punctul 3 al Cărţii vizate prevedea şi unele sancţiuni în cazul preoţilor care nu au avut suficientă preocupare şi atenţie pentru podoabele bisericeşti,

2 Liliana Condraticova, Orfevrăria laică şi bisericească din Basarabia în secolul XIX, în „History & Politics”/ [Revistă de] „Istorie şi Politică”, Chişinău, ULIM, An. I, 2008, Nr. 1-2, pp. 185-192; Idem, Podoabele bisericeşti din Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei «Ioan Neculce»”, Iaşi, s.n., 2011, vol. XIII-XV (2007-2009), pp. 193-202. 3 Ștefan Plugaru, Teodor Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (1598-1949), Iaşi, Editura PIM, 2009, pp. 211-213. 4 ANRM, Fond 205, inv. 1, dosar 1204, ff. 57-57v˚/62v˚. 5 Șt. Plugaru, T. Candu, op. cit., p. 212.

251

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA CONDRATICOVA inclusiv până la oprirea lor (caterisirea) din slujbă.6 În aşa mod, stabilim că, în conformitate cu obligaţiile emise protopopilor, în mod obligatoriu vasele sfinte confecţionate din metale trebuiau să fie prezente în fiecare biserică, păstrarea lor fiind în seama preotului şi epitropului, iar controlul revenea protopopului. Peste câţiva ani, dintr-o Carte vlădicească de îndrumări pentru preoţi, dată de Gherasim (Barbovschi-Clipa), episcopul de Huşi, la 8 iulie 1796, aflăm că preotul era obligat să prezinte „purtare de grijă” pentru înfrumuseţarea bisericii, atât în exterior, cât şi în interior, adică să posede şi să fie în ordine veşmintele, podoabele, vasele, cărţile pentru „slujirea sfintelor bisericeştilor taine”7. Potrivit Cărţii emise (care repetă în fond Cartea de învăţătură dată în 1785 de episcopul de Huşi, Iacov), în fiecare biserică se cuvenea să fie câte un vas nou şi curat, mare şi adânc pentru săvârşirea tainei botezului, numit cristelniţă; la care se adăugau două vase mici, pentru vin şi pentru apă; un vas pentru Litie (litier) şi un vas pentru mir.8 De asemenea, se interzicea scoaterea din biserică a vaselor liturgice care se considerau sfinte. În Cartea emisă în 1796 era precizat că fiecare cleric „pentru toată podoaba bisericii, să aibi neadormită purtare de grijă”9, fapt care reprezintă atenţia şi grija manifestată de autorităţile bisericeşti faţă de inventarul liturgic administrat de bisericile şi mănăstirile basarabene. Asemenea instrucţiuni, care încadrau şi obligativitatea de a asigura biserica cu odoare preţioase şi de a le păstra cu evlavie, erau eliberate pentru organizarea vieţii bisericeşti în eparhie şi cu prilejul hirotonisirii şi desemnării unui anume preot la vreo biserică, constituind un fel de regulament de conduită şi de obligaţii pe care le avea clerul. O asemenea situaţie aflăm din Instrucţiunile emise pe numele preotului Vasile din satul Bălăureşti, ocolul Braniştei, ţinutul Iaşi, de episcopul de Huşi, Meletie (Lefter- Brandaburul), la 11 decembrie 1807.10 Punctul 2 al Instrucţiunilor confirma că fiecare preot era îndatorat să aibă în biserică vase sfinte, să nu le scoată din biserică şi să le păstreze. În 1811, acelaşi Meletie, la numirea unui epitrop la biserica Sf. Ilie din Chişinău, la fel preciza că în datoria epitropului se află şi podoabele ”înlăuntru bisericii”11. Potrivit Instrucţiilor pentru starostii bisericilor, emise în 17 aprilie 180812 (traduse în română în anul 182913), starostele se alege pe trei ani, din numărul enoriaşilor (poporănilor), pentru a avea grijă, pe lângă multe alte funcţii, şi de averea bisericii. La învestirea în funcţie, epitropul examinează cu atenţie averea bisericii conform vechiului izvod de lucruri păstrate, iar în lipsa unei piese, poartă responsabilitate fostul staroste şi parohul bisericii.14 Conform p. 5 al acestor instrucţiuni, starostele era obligat, în timpul slujbei, să strângă bani pentru reparaţia şi procurarea de icoane, ferecături şi alte podoabe.

6 Ibidem. 7 Carte vlădicească de îndrumări pentru preoţi, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, an 6, 1934, nr. 4, pp. 349-350. 8 Șt. Plugaru, T. Candu, op. cit., p. 61. 9 Carte vlădicească de îndrumări..., p. 350. 10 Șt. Plugaru, T. Candu, op. cit., pp. 229-232; ANRM, Fond 205, inv. 1, dosar 2055, ff. 124-125. 11 Ibidem, p. 65. 12 Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812–1830), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, I, pp. 191-194. 13 Ibidem, p. 22. 14 Ibidem, p. 192.

252

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Printre îndrumările mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, date în Iaşi, la Mitropolia Moldovei, atenţie deosebită merită circulara emisă în februarie 1809, în care, deopotrivă cu numeroase prescrieri privind viaţa şi activitatea bisericii şi a clerului, se menţiona că în fiecare biserică se va rândui câte un staroste care, împreună cu preotul, va purta de grijă să nu lipsească nimic din vasele sfinte, din veşminte şi cărţi, din toate cele trebuincioase pentru oficierea serviciului divin. Sameşii (starostii) aleşi vor primi de la Dicasterie condici speciale, unde vor face însemnări privind odoarele bisericeşti şi podoabele existente la acea vreme în lăcaşul de cult.15 Ca atare, aceste îndrumări consună cu circularele similare emise de ţarul rus Aleksandr I la 17 aprilie 1808, adresate Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în care erau prevăzute instrucţiuni speciale pentru starostele bisericii şi obligaţiunile feţelor bisericeşti, inclusiv asigurarea lăcaşurilor cu cele necesare şi păstrarea podoabelor de cult.16 O situaţie similară privind responsabilitatea şi grija autorităţilor bisericeşti faţă de piesele liturgice găsim şi în Moldova din dreapta Prutului. În 1816, Iacov, episcopul de Huşi, a emis un ucaz, prin care cerea clericilor, pe lângă îndeplinirea tuturor obligaţiunilor lor nemijlocite, să poarte de grijă şi de podoabele liturgice, iar bisericile să fie îndestulate cu toate vasele necesare. Ucazul eliberat pentru parohiile care făceau parte din episcopia Huşilor, repeta în linii mari, îndrumările emise anterior de mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni).17 Rolul şi interesul autorităţilor bisericeşti în promovarea podoabelor de cult este completat printr-o Instrucţiune, emisă la Chişinău, în 1827, din porunca ÎPS Dimitrie (Sulima), arhiepiscopul Chişinăului şi al Hotinului, de la Duhovniceasca Dicasterie a Chişinăului, pentru starostele bisericii Adormirea Maicii Domnului din satul Măcărăuca, ţinutul Iaşi. Instrucţiunea în cauză prevedea că, spre folosul fiecărei biserici, se va rândui câte un staroste care, împreună cu epitropul, era obligat să poarte grijă de „toate cele trebuincioase bisericii”, adică să nu lipsească nimic din vasele de cult, veşminte, cărţi etc.18 Răspunzătorii vor primi de la Dicasterie sau protopopul ţinutului câte o condică aparte pentru a însemna în ele podoabele, vasele, veşmintele etc., condicile urmând a fi semnate şi sigilate cu ştampila Dicasteriei. Aceste condici şi averea urmau să fie păstrate cu sfinţenie. În aşa mod, din actele normative cercetate observăm preocuparea autorităţilor şi antrenarea nemijlocită a clerului în asigurarea bisericilor cu vase sfinte necesare, păstrarea lor cu grijă şi evidenţa strictă prin intermediul introducerii unor registre speciale. Graţie unor asemenea condici, cunoscute şi ca foi de inventar sau izvoade, realizate în majoritatea bisericilor mari şi mănăstirilor basarabene, s-au păstrat cele mai valoroase informaţii privind piesele de cult, cu însemnări lapidare privind metalul din care erau confecţionate, unele acte de danii sau ctitorii, în cazul unor piese mai reprezentative. Cu regret, ajunse la ziua de azi deseori fragmentar, aceste izvoade nu posedă descrierea pieselor, iar cele două războaie mondiale şi factorul antropic au făcut

15 Alte îndrumări pentru preoţi, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, an 6, 1934, nr. 4, pp. 353-355. 16 http://www.dissercat.com/content/gosudarstvenno-pravovaya-okhrana-tserkovnykh-pamyatnikov-stariny- v-dorevolyutsionnoi-rossii#ixzz2KOLr4NXp, accesat 15 februarie 2013 17 O admirabilă veche gramată arhipăstorească către cler şi popor, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul 9, 1939, nr. 1-4, pp. 44-48. 18 Instrucţie, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, an 4, 1932, nr. 1, p. 70.

253

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA CONDRATICOVA ca marea majoritate a podoabelor de cult să fie topite, vândute, unele din ele luând calea licitaţiilor şi a saloanelor de anticariat, reducând semnificativ din valoarea patrimoniului cultural al ţării. Ulterior, a urmat Instrucţia blagocinului bisericilor din anul 1820 (tradusă în limba moldovenească/română în anul 1827). Instrucţiunea cuprindea 66 de capitole19, în care se stipula că blagocinul (protopopul) trebuie să depună eforturi „pentru mai bună podoabă a bisericii”20. În mare parte, acest document denotă similitudini cu Instrucţia blagocinului asupra mănăstirilor din anul 182821, care prevedea de asemenea concretizarea tuturor obligaţiunilor protopopilor asupra schiturilor şi mănăstirilor basarabene. Tot în funcţia blagocinului intra să poarte grijă pentru veşmintele bisericeşti şi podoabele. Totodată, din motivul că prezenta Instrucţie este emisă în 1820 şi tradusă în 1827, observăm că pe tot cuprinsul Basarabiei se tinde spre utilizarea în biserică cu precădere a podoabelor liturgice din argint. Conform pt. 4, la fiecare biserică „vasele, potirul, discosul, zvezda (steaua) şi linguriţa să fie din argint şi potirul înăuntru să fie poleit cu aur; iar dacă undeva nu vor fi de argint, apoi să-i îndemni pre poporeni cu sfătuire ca ei din usîrdie cătră sfînta biserică sa facă vasele de argint” (pt. 5). Punctul 8 prevedea în mod detaliat că în fiecare biserică trebuia să fie numaidecât cădelniţă, un vas pentru încălzirea căldurii (teplota), tas (vas) de argint, de aramă sau de cositor, vas pentru sfinţirea apei, stropitoare, vase de argint, de aramă sau de cositor pentru sfinţirea pâinii la litie, tăbliţă de argint, de aramă sau de cositor pentru darea căldurii şi pentru alte trebuinţe bisericeşti, sfeşnic de alamă sau de fier alb, unul pentru aprinderea lumânărilor înaintea pristolului, altarului şi înaintea tetrapodului. În cazul în care va lipsi unul din aceste odoare în biserică, era responsabil blagocinul, care urma să îndemne enoriaşii să soluţioneze problema pentru procurarea sau comandarea inventarului liturgic necesar.22 În conformitate cu pt. 13 al Instrucţiunii în cauză, blagocinul era obligat să raporteze dacă vreo biserică duce lipsă de podoabe liturgice necesare23, iar conform pt. 15, la zidirea unei noi biserici, acelaşi blagocin trebuia să întocmească un izvod al podoabelor bisericeşti de aici pentru ca biserica să poată fi sfinţită24. Totodată, blagocinul, conform pt. 19, era dator să poruncească tuturor preoţilor să ţină sfintele daruri în chivote de argint, iar în caz de nevoie, şi în chivote realizate din cositor, să le păstreze cu sfinţenie, iar la plecare la vreun bolnav sau aflat pe pat de moarte, aceste sfinte daruri trebuiau păstrate în lădiţă specială, ţinută cu pietate la piept, pentru a nu fi pierdute. Analiza Instrucţiunii emise în 1820 blagocinilor bisericilor exprimă atitudinea manifestată de autorităţile ecleziastice şi învestirea blagocinului cu funcţii vaste, legate inclusiv şi de păstrarea, sporirea şi protecţia inventarului liturgic. În scopul evidenţei atât de mult râvnite de autorităţile laice şi ecleziastice, dar şi potrivit regulilor bisericeşti, fiecare lăcaş de cult completa anual formulare speciale (Vedomostie pentru biserică). Printre informaţiile de bază, referitoare la istoricul lăcaşului,

19 Paul Mihail, Zamfira Mihail, op. cit., p. 18. 20 Ibidem, p. 181. 21 Ibidem, p. 21. 22 Ibidem, p. 181. 23 Ibidem, p. 182. 24 Ibidem, p. 183.

254

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI averile, moşia, persoanele notorii şi ctitori, cimitirul bisericii etc., conform pt. 4, parohul bisericii sau stareţul mănăstirii trebuia să însemne dacă biserica „cu podoabele este îndestulată (sau neîndestulată)”, indicându-se în mod obligatoriu de ce podoabe duce lipsă biserica.25 O altă problemă care urma să fie rezolvată de autorităţile ecleziastice în domeniul orfevrăriei de cult era lipsa vaselor preţioase în unele biserici. Odată cu anexarea, în 1812, a Basarabiei la Imperiul Rus, avem atestate numeroase cazuri de fugă/evadare de stăpânirea rusească a preoţilor cu cărţile, podoabele şi veşmintele bisericeşti. Remarcăm cu această ocazie că problema exodului populaţiei din Basarabia în Principatul Moldovei în primii ani după anexare nu este practic abordată în istoriografie.26 Vom menţiona printre cauzele principale ale exodului frica de noul regim, imposibilitatea de a folosi pământurile din dreapta Prutului, multiple dări şi prestaţii, întreţinerea armatei ruse de ocupaţie etc. Fugarii erau prinşi şi pedepsiţi, fiind adoptate un şir de măsuri pentru a stopa exodul. Mulţi fugari erau întorşi înapoi în Basarabia, cu averea lor cu tot. Pentru clerul basarabean mai adăugăm printre cauzele exodului frica faţă de autorităţile noi şi neştiinţa cum vor putea în continuare sluji, împărţirea bisericii cu pământurile sale, deoarece numeroase parohii aflate pe malul Prutului aveau amplasate şi în stânga, şi în dreapta Prutului biserica, pământurile bisericeşti, cimitirul etc. Văzând situaţia creată, exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trimis o circulară prin Basarabia, prin care roagă clericii şi pe toţi creştinii „ca ei să nu creadă că în Basarabia va fi introdusă iobăgia […] şi că din înalta împărătească milostivire aveţi ocârmuirea din naţia voastră şi în limba voastră”27. În această ordine de idei, menţionăm că preoţimea basarabeană, care şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Socola, Iaşi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea reprezenta o pătură intelectuală puternică, făcând serviciul divin în română, înscriind la fel actele, condicile şi listele de inventar în limba română (paleografie moldovenească), dovadă servind dosarele de arhivă consultate pentru realizarea prezentei lucrări. Totodată, dosarele de arhivă nu prezintă totdeauna informaţii complete pentru a crea un tablou amplu despre numărul preoţilor plecaţi în Principatul Moldovei în primii ani de anexare. Însă informaţiile culese ne vorbesc şi despre momentul exodului feţelor bisericeşti cu tot cu inventarul de preţ. Un asemenea caz a fost documentat, în anul 1813, în satul Zberoaia, ţinutul Lăpuşna, unde preotul Vasile a trecut cu toate odoarele bisericeşti în Moldova din dreapta Prutului.28 În atare condiţii, enoriaşii erau datori să caute surse pentru comandarea şi procurarea unor noi podoabe bisericeşti. De asemenea, în momentul închiderii unei biserici din cauza numărului mic al enoriaşilor (poporănilor) sau plecarea peste Prut a preotului etc., din ordinul mitropolitului, toate vasele de cult şi podoabele liturgice erau duse la o biserică nouă, acolo unde mergeau locuitorii satului, după cum s-a întâmplat în anul 1815 la biserica din satul Ghermăneşti, ţinutul Orhei.29 O

25 Ibidem, pp. 263-264. 26 V. Tomuleţ, Exodul populaţiei din Basarabia în Principatul Moldovei în primii ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus (anii 1812–1828), în vol. Creşterea impactului cercetării şi dezvoltarea capacităţii de inovare, Rezumatele comunicărilor susţinute la Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională din 21-22 septembrie 2011, Chişinău, CEP USM, 2011, pp. 13-16. 27 Paul Mihail, Zamfira Mihail, op. cit., p. 10. 28 C. Tomescu, Diferite ştiri din Eparhia Chişinăului, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul 6, 1934, nr. 1, p. 100. 29 Idem, Diferite ştiri din Consiliul Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul 8, 1936, nr. 4, pp. 233-234.

255

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA CONDRATICOVA altă situaţie de lipsire a lăcaşului de podoabe de cult este desfiinţarea schitului sau mănăstirii. Astfel, călugării din schitul Tabăra au fost strămutaţi la schitul Horodişte, luând cu sine o parte din bunuri. În baza izvodului făcut de protopop, în 1815, aflăm că monahii au vândut, pe lângă chiliile care nu le aparţineau, şi nişte cărţi şi podoabe.30 În primele decenii după anexarea Basarabiei, noile autorităţi ecleziastice erau preocupate de suplinirea posturilor vacante după exodul mai multor preoţi, tot cu podoabele bisericeşti şi cărţile sfinte, în Moldova din dreapta Prutului, reglementarea funcţionării unor biserici rămase fără vase de cult şi asigurarea bisericilor cu inventar liturgic necesar. În condiţiile lipsei vaselor de cult trebuincioase oficierii serviciului divin, se apela la serviciile meşterilor localnici, care le confecţionau din aliaje metalice ieftine, sau la argintari de peste hotare specializaţi în realizarea podoabelor de cult din metale nobile. Ca atare, politica autorităţilor era îndreptată spre implementarea în spaţiul dintre Prut şi Nistru a modelului rus al Bisericii, de unde actele normative, regulamentele, inclusiv în domeniul confecţionării podoabelor de cult din metale nobile, prescripţiile privind titlul metalului, dar şi grija autorităţilor faţă de sănătatea clericilor şi enoriaşilor, toxicitatea cositorului şi plumbului condiţionând pierderi umane semnificative. O altă problemă care necesita soluţionare de către autorităţile ecleziastice erau conflictele dintre feţele bisericeşti, cum a fost cazul preotului din satul Ignăţei, ţinutul Orhei, care, în 1812, s-a plâns de colegul său preot, care a luat sfintele cărţi şi vase din biserică şi nu-i permite să slujească, el fiind nevoit să caute alt „popor”, adică parohie.31 Dispoziţiile emise privind îndestularea şi înfrumuseţarea bisericilor cu podoabe de cult şi vase sfinte, responsabilitatea preotului-paroh şi a epitropului pentru inventarul liturgic au fost valabile pe parcursul întregii perioade cronologice propuse spre cercetare, fiind reînnoite sau confirmate la hirotonisirea şi desemnarea preotului la o biserică anumită. Ca atare însă, podoabele liturgice nu au constituit ulterior subiectul unor acte normative, rapoarte sau discuţii, precum constatăm în cazul regulamentelor din primele decenii ale secolului al XIX-lea, când a fost pusă baza funcţionării corecte a domeniului. Menţiuni lapidare doar despre existenţa unor cărţi şi icoane cu ferecătură, podoabe bisericeşti, fără a specifica unele acte normative în acest context, găsim în raportul stareţilor schiturilor şi mănăstirilor basarabene realizat la solicitarea Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa, de Dicasteria Duhovnicească din Chişinău, între anii 1840 şi 1843.32 Totodată, în conformitate cu programul elaborat de arhiepiscopul Dimitrie Sulima (18.VI.1821-04.VIII.1844), stareţii mănăstirilor erau obligaţi să prezinte informaţii complexe despre lăcaşurile conduse, aducând unele informaţii privind posedarea podoabelor liturgice şi date privind clopotele bisericii, cum a fost, de exemplu, cazul bisericii Adormirea Maicii Domnului cu clopotniţă alăturată, care avea trei clopote cu greutatea între unu şi patru puduri.33

30 *** Desfiinţarea schitului Fântâna Doamnei, în „Arhivele Basarabiei”, anul 8, 1936, nr. 2, pp. 59-61. 31 „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul 9, 1937, nr. 1-4, p. 17; Dosar nr. 279. 32 ANRM, Fond 208, inv. 2, dosar 3274, f. 7v˚. Сведения о монастырях и скитах Кишиневской Епархии, составленные для Одесского общества истории и древностей. 30.X.1840-08.III.1843 33Ганицкий М. Монастыри в Бессарабии. В: КЕВ, c. 550.

256

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Tendinţe în domeniul stilului podoabelor de cult. Cât priveşte stilul artistic al executării podoabelor de cult, constatăm că, spre deosebire de podoabele laice, cele bisericeşti nu sunt supuse unor schimbări atât de semnificative în ceea ce priveşte stilul. Cu atât mai mult în spaţiul pruto-nistrean, podoabele atestate de noi nu au fost influenţate evident de tendinţele artistice care s-au manifestat cu predilecţie în ţările europene sau Rusia ţaristă. Acest fapt poate fi explicat prin lipsa materiilor prime nobile, de calitate, numărul mic al meşterilor care confecţionau podoabele de cult, situaţia politică şi financiară instabilă, care nu reprezintă un garant al dezvoltării în linie ascendentă a orfevrăriei ecleziastice. Documentările pe teren au permis stabilirea unor piese de cult de provenienţă diferită, emise din ateliere de argintărie din Rusia şi Ucraina, dar şi Polonia. De regulă, erau comandate la meşteri specializaţi sau importate din aceste centre de aurărie şi argintărie ferecături de icoane şi cărţi liturgice, inventar liturgic de valoare, care extinde substanţial arealul geografic şi temporal de cercetare. Inventarul liturgic se deosebeşte prin soluţii constructive interesante, particularităţi iconografice deosebite şi bogăţia decorului ornamental. Aceste particularităţi sunt luate în consideraţie în procesul de apreciere a podoabelor, specialistul în domeniu fiind obligat să cunoască stilurile artistice ale epocii pentru a determina corect perioada confecţionării podoabei. De asemenea, pe baza motivelor decorative, se poate determina perioada cronologică şi ţara de origine a piesei, emitentul/ meşterul sau fabrica specializată. Graţie acestor particularităţi, vorbim de un stil aparte al meşterului bijutier sau chiar al unei fabrici sau atelier aparte (după cum este cazul candelabrelor realizate la fabrica din Varşovia şi răspândite în spaţiul românesc, Ucraina şi Rusia). De menţionat că produsele poloneze, de regulă candelabre sau candele frumos decorate şi lucrate profesionist, au fost depistate nu numai în bisericile ortodoxe, dar şi în cele catolice şi chiar în sinagogile din sud-estul european. În opinia noastră, extinderea arealului de analogii poate crea anumite impedimente în procesul de apreciere a podoabelor de cult. În dese cazuri, meşterii bijutieri invitaţi în Basarabia pentru a realiza vasele de cult necesare se foloseau de unele modele văzute în ţara lor de origine, cum a fost cazul argintarului evreu din Podolia, Leiba Berg34. Ultimul, mai mult ca probabil, în momentul realizării potirului cu toate podoabele necesare, a folosit modelele văzute sau confecţionate anterior. Totodată, asemănarea, conform formelor ornamentale, a unor candele din bisericile basarabene de la începutul secolului al XIX-lea cu piesele similare din Polonia sau Ucraina, datate în primele decenii ale secolului al XVIII-lea35, nu vorbeşte neapărat de originea acestor candele într-un atelier polonez, dar imitarea şi modelarea unor elemente decorative la nivel local. Reieşind din cele spuse, constatăm necesitatea nu extinderii analogiilor, ci dimpotrivă, reducerea spaţială şi temporală a lor. În acest context, principalele analogii trebuie să se afle în aceeaşi zonă de interacţiune culturală a spaţiului cercetat; să prezinte asemănări tehnologice cu piesa cercetată.36 Concluzii. În finalul demersului nostru, vom puncta câteva concluzii. La finele secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, oficialităţile bisericeşti din

34 ANRM, Fond 205, inv. 1, dosar 946, ff. 74-75. 35 Березова С., Волклвинська О. Вроцлавське срiбло iз зiбрання МИКУ. В: Музейни читання. Музейни читання. Матерiали наукових конференцiй 2002–2003 рр. Киïв, 2006, с. 55. 36 Жилина Н. Методика атрибуции произведений ювелирного искусства. В: Ювелирное искусство и материальная культура. Тезисы докладов. Санкт-Петербург, 2007, с. 25-28.

257

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA CONDRATICOVA

Moldova au emis un şir de regulamente şi instrucţiuni care au marcat orfevrăria ecleziastică pe parcursul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX. Aceste instrucţiuni au vizat îndestularea bisericilor şi mănăstirilor basarabene cu vase de cult şi podoabe necesare, iar responsabilitatea privind starea lor şi păstrarea podoabelor conform izvoadelor întocmite revenea protopopilor, parohilor şi epitropilor bisericilor. Întocmirea izvoadelor averii lăcaşurilor de cult se prezintă ca parte componentă a politicii autorităţilor bisericeşti, fiind luate la evidenţă strictă toate podoabele liturgice aflate în biserică, altar, stăreţie (în cazul schitului sau mănăstirii). Asemenea izvoade inserate în condici speciale au devenit astăzi cele mai valoroase surse de studiere a evoluţiei orfevrăriei bisericeşti. Noile regulamente şi dispoziţii au vizat nemijlocit materiile prime de lucru, preţurile podoabelor confecţionate, activitatea meşterilor specializaţi în confecţionarea podoabelor de metal. Din anul 1815, se recomanda realizarea inventarului liturgic din tombac curat, tombac argintat sau aurit, şi din argint. Realizarea podoabelor din metale nobile ridica considerabil valoarea lor istorico-artistică, ducea la crearea unor tezaure bisericeşti, care au format, cu timpul, patrimoniul ecleziastic cultural al ţării. Ulterior, începând cu anii 1830-1840, numărul podoabelor liturgice executate din argint pentru bisericile şi mănăstirile basarabene va creşte semnificativ, graţie politicii administraţiei bisericeşti, a contribuţiei ctitorilor şi interesului persoanelor înstărite pentru înveşnicirea numelor şi faptelor lor. Deşi se consideră că prelucrarea artistică a metalului este una din cele mai apolitice arte (comparativ cu grafica, sculptura sau arhitectura), remarcăm în acest context că, după 1812, în Basarabia are loc adaptarea la legislaţia imperială, proces realizat deseori cu forţa şi, evident, în toate domeniile vieţii (istorie, învăţământ, biserică, arhitectură etc.).

258

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Iosif-Marin BALOG

POLITICILE ECONOMICE ALE VIENEI ÎN TRANSILVANIA, 1850-1867 STUDIU DE CAZ: STATUL CA ANTREPRENOR ŞI RESURSELE UMANE

DIE WIRTSCHAFTSPOLITIKEN WIENS IN SIEBENBÜRGEN, 1850-1867 FALLSTUDIE: DER STAAT ALS UNTERNEHMER UND DIE ARBEITSKRÄFTE

Zusammenfassung: Der Zeitraum 1850-1873, – eine Epoche des totalen wirtschaftlichen Liberalismus – zwar eine ziemlich kurze in der ökonomischen Geschichte der Monarchie – stand in völligem Gegensatz zu der autoritären und konservatorischen politischen Regierung. Der Wirtschaftsliberalismus fand keinerlei Unterstützung seitens der politischen Parteien, sondern hauptsächlich seitens der hohen Bürokratie – eine vorteilhafte Symbiose – insbesondere für die politischen Kreise, als auch für die Vertreter von ökonomischen Interessen. Natürlich wirkte der österreichische Staat auf Niveau der Wirtschaftspolitik in Siebenbürgen mithilfe einer Vielzahl von Mechanismen, von denen wir einige hervorheben wollen, indem wir sie nach Wichtigkeit und Bedeutung welche diese in der wirtschaftlichen Entwicklung der Provinz in den Jahren 1850-1867, aber auch in den folgenden Jahrzehnten hatten, ordnen. In erster reihe, müssen wir die legislativen Maßnahmen von unmittelbarer Auswirkung auf wirtschaftlicher Ebene, und zwar die Industrie -und Handelsgesetzgebung, die Zollgesetze, das Bergbaugesetz, in betracht nehmen. Auf dem zweiten Niveau wirkten die institutionellen Eingriffsmechanismen des Staates in der Wirtschaftspolitik, – hier können wir die Schaffung oder das Einschalten jener Behörden welche das Wirtschaftsleben der Provinz direkt beeinflussten, einbeziehen. Auf Niveau der Steuer -und Finanzpolitik waren die wichtigsten vom Österreichischen Staat in Siebenbürgen angewandten Mechanismen, das Steuersystem, beziehungsweise die Direkte und indirekte Steuer -und die Mittel welche für deren Erhebung geschaffen wurden sowie die Art der Aufstellung der jährlichen Haushaltpläne für Siebenbürgen, ihre Aufteilung, insbesondere auf jene Bereiche welche unmittelbaren Einfluss auf das Wirtschaftslebens Siebenbürgens ausübten. Drittens, muss die rolle des Staates als Unternehmer und Akteur in dem Wirtschaftsleben nicht übersehen werden. Das Staatseigentum und die Staatlichen Betriebe, die Art auf welche diese Verwaltet wurden und ihre ökonomische Ausnutzung in dem sozialen Umfeld der Jahre 1850- 1867, können uns interessante Indizien bezüglich der Wirtschaftspolitiken des Österreichischen Staates in dieser Region, aber auch über die Wirtschaftsbeziehungen des Zentrums zu der Provinz, ihrer Natur, und deren Einfluss auf die Gesamte Wirtschaft liefern. Die Analyse dieser (einigen) vorgeschlagenen Aspekte (sicherlich können auch weitere erkannt werden), aufgrund der uns Gegenwärtig verfügbaren historischen Quellen, kann in der Lage sein das Wirtschaftsleben Siebenbürgens zu durchleuchten, und zugleich die Art der Wirtschaftsbeziehungen welche sich zwischen der Provinz und dem Rest der Monarchie bildeten, und vor allem die Haltung des Österreichischen Staates gegenüber ihrem Östlichsten Gebietes aus Wirtschaftlichem Gesichtspunkt, in der hier untersuchten Zeitspanne, hervorzuheben.

259

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro IOSIF-MARIN BALOG

Rolul şi semnificaţia birocraţiei în formarea sistemului economic capitalist a fost recunoscută îndeobşte de istorici şi sociologi de la Schmoller şi Weber încoace. Cu toate că astăzi este dificil să găsim criterii calitative sau cantitative pentru o apreciere istorică, rolul administraţiei şi al birocraţiei în procesul de modernizare a provinciilor Imperiului Habsburgic a fost deosebit de important. Joseph Redlich, de pildă, arăta că întreaga evoluţie administrativ-birocrată a Imperiului a stat sub semnul a ceea ce s-a conceput în deceniul neoabsolutist. Fără a intra în detaliile explicării statutului politico-administrativ al provinciei transilvănene în perioada 1850-1867, trebuie remarcat şi subliniat faptul că, în această perioadă, practic pentru prima dată, scurtul episod al reformismului iosefin de la finele secolului al XVIII-lea, deciziile politice, administrative şi economice se mută în mod efectiv la Viena. Pentru prima dată sunt dislocate structurile locale de putere de la nivelul comitatelor, cel mai adesea ostile nu numai din punct de vedere politic oricăror tendinţe care vizau eliminarea privilegiilor acestora, ci şi oricăror reforme economice de tip modern, capitalist. Odată eliminate aceste structuri de la mijlocul piramidei puterii, prin reformele administrative şi juridice, Viena avea cale liberă în a-şi pune în aplicare programul reformator, care avea trei obiective principale: centralizarea, uniformizarea, modernizarea. Noua birocraţie superioară a statului, completată la niveluri locale cu o funcţionărime recrutată după noile principii în care originea, averea şi statutul social nu mai prezentau importanţă, era în fapt expresia autorităţii monarhului de la Viena şi transpunerea autorităţii statului până la nivelurile cele mai profunde, precum şi unul din releele de bază în comunicare şi transmiterea puterii dintre Viena şi cetăţenii provinciei. În al doilea rând, introducerea unei administraţii cât mai uniformizatoare şi eficiente a fost una dintre cele mai importante sarcini ale statului austriac în această perioadă. În acest sens, în perioada 1851-1854 au avut loc intense dezbateri pe această temă, dezbateri care au vizat în primul rând modalităţile care să facă cât mai funcţională această administraţie şi, mai ales, cât mai puţin costisitoare din punct de vedere financiar. Efortul de construcţie birocratică şi instituţională în Transilvania a durat mai mulţi ani, abia la 1854, după o serie întreagă de experimente, reuşindu-se crearea noului sistem administrativ-birocratic ,,definitiv şi stabil”. În Transilvania s-a resimţit o nevoie acută de personal, pe de o parte din cauza lipsei celor calificaţi, pe de altă parte, situaţia dramatică cauzată de evenimentele revoluţionare care au acutizat la un nivel fără precedent relaţiile dintre etniile şi confesiunile din provincia ardeleană – au făcut ca la Viena să se ţină cont de această realitate şi în funcţiile cele mai importante să fie numiţi oameni cu o bogată experienţă, autoritari dar imparţiali şi lucizi, care să fie în măsură a aprecia în mod corect situaţiile şi realităţile locale. Aducerea de numeroşi funcţionari de diverse niveluri şi calificări din afara provinciei şi mai ales din zona Boemiei şi Galiţiei (drept pentru care erau cunoscuţi în Transilvania sub numele de ,,galiţieni”) a fost o politică specifică a statului austriac. Raţiunile pentru acest tip de abordare din partea autorităţilor de la Viena au fost, pe de o parte, lipsa la nivel local a personalului calificat, dar şi dorinţa statului de uniformizare, de impunere a unor practici administrative unitare şi de a disloca particularismele locale în materie. Aceste particularisme de multe ori nu ţineau seama de viziunile şi intenţiile reformiste ale statului, fiind contestate de structurile locale de putere.

260

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Deşi costurile instaurării unei asemenea administraţii au fost foarte mari pentru stat, cheltuielile anuale depăşind 550-600.000 florini, Viena s-a ambiţionat, în ciuda resurselor limitate, să ducă la capăt reformele propuse. Practic, în acest domeniu au fost cele mai profunde schimbări realizate de statul austriac în Transilvania în perioada 1850- 1867, dovadă fiind şi faptul că, atât la nivelul fiscalităţii, al justiţiei, cât şi al unor instituţii economice, aceste măsuri au supravieţuit vreme de mai multe decenii după edificarea şi implementarea lor. Ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru această birocraţie adusă în Transilvania, dincolo de sobrietatea şi doza de rigiditate pe care o afişau în viaţa profesională şi în ciuda faptului că mulţi nici nu ştiau cât vor rămâne în zona şi postul pe care fusese numiţi, pentru ei pe primul loc era conştiinţa datoriei, chiar dacă efortul lor nu era răsplătit suficient prin sistemul de salarizare. De-a lungul întregii perioade, condiţiile de muncă şi plată ale acestor birocraţi au rămas relativ mici faţă de volumul mare de muncă. S-au adăugat la acest neajuns şi dificultăţile locale, dintre care cele mai acute rămâneau problemele de transport şi comunicaţie – lipsa totală în Transilvania a căilor ferate în această perioadă şi starea destul de proastă a drumurilor –, toate impedimente majore pentru activitatea şi eficientizarea administraţiei. De asemenea, creşterea generalizată a preţurilor din anii ’50 şi mai cu seamă în perioada 1854-1856 a afectat destul de semnificativ costurile de subsistenţă şi întreţinere pentru aceşti funcţionari care deveneau, astfel, din ce în ce mai puţin motivaţi să-şi continue serviciul în Transilvania. Ilustrativ este în acest context şi modul cum statul a abordat problema administrării propriilor capacităţi economice din Transilvania în perioada 1850-1860 prin intermediul aparatului birocratic. În domeniul silvic, unde statul avea întinse proprietăţi şi în Transilvania, procesul de organizare a fost început încă de la 1848, când s-a înfiinţat Ministerul Agriculturii şi al Minelor. Noul minister avea în principal menirea de a superviza activităţile din domeniul silvic, minier şi al proprietăţilor statului. Primul mandat în acest minister a fost deţinut de R. Tinnfeld, un mare proprietar de terenuri şi mine în Styria, specialist în minerit. În primăvara anului următor, ministerul său a preluat şi administrarea pădurilor silvice (Kameral und-Montanwälder). Tot acestui minister îi erau arondate următoarele departamente: minier, montanistic, saline, metalurgie şi agricultură. Desigur că în Transilvania jurisdicţia acestui minister s-a extins odată cu încheierea revoluţiei şi instituirea administraţiei provizorii de la finele anului 1849. Tot atunci s-au constituit şi aici instituţiile necesare administrării şi punerii în valoare a întreprinderilor de stat, a căror activitate fusese practic întreruptă începând cu toamna anului 1848. Ministerul amintit a funcţionat în respectiva formă până la 17 ianuarie 1853, când departamentele sale au fost preluate de Ministerul Finanţelor. Pentru preluarea noilor sarcini, s-au constituit secţiuni speciale ale Ministerului Finanţelor, între care: Secţiunea Domeniilor de Stat, a Pădurilor, Fondurilor Religioase şi Uzinelor Montanistice; o Secţiune a Salinelor; o Direcţie Generală a Minelor, una pentru Cadastru Funciar etc. În Transilvania, organizarea acestui domeniu a început practic din 1851-1853, când s-a organizat Direcţia Minelor şi a Salinelor din Cluj ca releu de reprezentare între nivelul local şi cel de la ministerul vienez. Direcţia de la Cluj era una dintre cele 24 de astfel de instituţii înfiinţate la nivelul întregii Monarhii. Personalul angajat la Direcţia Montanistică şi Silvică cuprindea 41 de persoane, dintre care cei mai mulţi erau aduşi din

261

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro IOSIF-MARIN BALOG afară provinciei, respectiv, Boemia, Carinthia sau Ungaria. Astfel, la Direcţia Minieră erau 31 de funcţionari, iar la cea Silvică, 10 funcţionari subordonaţi Ministerului de Finanţe de la Viena. La rândul lor, domeniile silvice ale statului au fost împărţite în nouă districte, inegale ca suprafaţă, dar repartizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei, unde existau păduri de stat însumând aproximativ 514.000 de iugăre de administrat. De asemenea, funcţionari administrativi au fost numiţi şi la alte proprietăţi ale statului, între care la: Minele de Aur de la Săcărâmb, Roşia Montană, Baia de Criş, Uzina Metalurgică de la Baia de Arieş; oficiile de preluare a aurului de la Zlatna, Certeje, Pianul Românesc; Uzinele de Fier de la Govăjdia, Topliţa, Cugir, Sebeşel. Conform statutului de funcţii aprobat de minister, în toate aceste posturi au fost numiţi funcţionari cu studii de specialitate, cei mai mulţi fiind aduşi din afara Transilvaniei. Pentru a ilustra politica de personal a statului în această direcţie, vom da câteva exemple relevante pentru perioada studiată. Astfel, la Săcărâmb era numit administrator Iosef Panzemann, cu un salariu de 800 florini pe an, plus alte compensaţii (casă de locuit, pauşal pentru cal, lemne de foc), alături de alţi 14 funcţionari cu salarii cuprinse între 400 şi 800 florini. La Roşia Montană a fost numit administrator general Ioseph Anton, cu un salariu de 900 florini, plus celelalte emolumente. Lui i se alăturau încă patru funcţionari, între care şi românul Victor Pipoş, plătit cu 400 de florini pe an. Aceşti administratori erau asimilaţi în clasa a IX-a la salarizare. Şi la Direcţia Silvică salariile erau similare: administratorul câştiga 900 de florini pe an, controlorul silvic primea 700 de florini pe an, în vreme ce funcţionarii inferiori erau plătiţi între 112 şi 200 de florini pe an, în funcţie de atribuţii şi responsabilităţi. Trebuie, de asemenea, remarcat că funcţionarii de la nivelul cel mai de jos (pădurarii, supraveghetorii de pădure) erau extrem de prost plătiţi; ei nu primeau mai mult de 48,30-145,60 de florini pe an, plus o cantitate mică anuală de lemne de foc. În cazul funcţionarilor superiori (administratori, directori silvici, ingineri etc.), se adăugau, pe lângă sumele plătite în bani, şi o locuinţă gratuită, 4-5 stânjeni de lemne de foc, o sumă de aproximativ 65 florini pe an pentru întreţinerea calului, uneori şi o trăsură necesară pentru deplasare. Toate acestea presupuneau pentru stat eforturi financiare semnificative, dar s-a căutat permanent reducerea acestor cheltuieli, mai ales în anii ’60, când de altfel ministrul de Finanţe de la Viena a impus o politică de extremă austeritate. De exemplu, Districtul Silvic Câmpeni, ce avea o suprafaţă de păduri ce însuma 120.000 de iugăre, presupunea cheltuieli salariale pentru administrare (salarii, clădiri, întreţinere, costuri de cancelarie) ce însumau, în anul 1861, 30.132 florini, pentru ca, în 1863, ele să scadă la 23.853 florini, sau un alt exemplu, Districtul Silvic din Zlatna avea în administrare 38.000 de iugăre de pădure de stat ce presupuneau costuri de administrare de aproximativ 17.000 florini pe an. În privinţa politicii de personal a statului din această perioadă, trebuie remarcat şi faptul că toţi aceşti funcţionari, cei mai mulţi aduşi din afara Transilvaniei, aveau calificare de specialitate – studii la şcolile de profil din Monarhie, mai ales la Schemnitz şi Mariabrunn; un al doilea aspect semnificativ era că aceşti funcţionari puteau utiliza la un nivel sau altul toate limbile utilizate în Transilvania, aspect consemnat într-un mod deosebit de riguros în fişa postului acestor funcţionari, ca şi toată experienţa dobândită de-a lungul timpului în serviciu. Sunt situaţii consemnate în detaliu în actele vremii şi ele pot oricând furniza elemente extrem de preţioase pentru o istorie socială a acestei funcţionărimi austriece care a activat în Transilvania în perioada 1850-1867. Pentru a

262

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI ilustra această realitate, ne vom referi punctual la câteva cazuri, simptomatice pentru cele expuse mai sus: un anume Franz Clari, numit administrator silvic la Câmpeni, provenea din Boemia (în 1828, la Marschendorf). Acesta vorbea: germană, latină, ruteană, română şi foarte puţină maghiară („sehr wenig ungarisch”), ceea ce se consemna în fişa postului său. O altă caracteristică a politicii de personal, pe lângă avansarea în ierarhia profesională, care era şi o chestiune de timp, o reprezenta ,,rularea” acestora prin toată Transilvania; rar se întâmpla ca un astfel de funcţionar să rămână într-un singur loc mai mult de 3-4 ani. Din multitudinea de exemple cităm cazul lui Karl Seifersur, născut în 1806 la Viena, iniţial cu studii filosofice şi juridice, apoi cu studii de specialitate la Schemnitz. Îşi începea cariera în 1830, la Serviciul Silvic Hunedoara, ca ajutor de contabil, cu un salar de 0,47 florini pe zi; în 1833 era angajat definitiv pe acelaşi post, cu 300 de florini pe an; în 1835 era mutat la Câmpeni, în 1838 la salariu i se mai adăugau 20 de florini pentru locuinţă („Quartir Geld”), pauşal pentru cal, în 1838 mai primea, pe lângă salariu, 12 florini pentru lemnele de foc. În 1841 era trimis la Zlatna, în 1843 revenea la Hunedoara în calitate de controlor contabil cu un salariu de 400 de florini, plus celelalte sporuri amintite. În 1848, pe lâgă serviciul de bază era şi contabil la ,,Lada Frăţiei” („Bruderlade Cassa”), de unde mai câştiga încă 40 de florini pe an; în 1850 era numit contabil şef la Uzinele Statului de la Hunedoara, cu un salariu de 500 florini pe an. În 1852 era transferat la Direcţia Silvică din Hunedoara pe post de contabil revizor (un fel de expert contabil), cu un salariu de 725 florini pe an, pauşal pentru cal, 10 stânjeni de lemne şi locuinţă gratuită. La 1860 avea o vecheme în serviciu de 29 de ani şi patru luni şi parcursese, practic, toate treptele ierarhice în meseria sa de funcţionar contabil. Mai mult, în 1855 fusese decorat de Guvernatorul Transilvaniei cu Medalia de Aur în grad de Cruce pentru merite deosebite în limitarea efectelor, incendiului castelui de la Hunedoara. La fel, Iakob Lázár (născut în 1822, la Vinţu de Jos) îşi începea cariera la 1846, ca practicant silvic la Câmpeni, iar până la 1852, când devenea contabil la Oficiul Silvic din Deva, fusese în nu mai puţin de cinci locuri în şase ani (la Câmpeni, Zlatna, Runc, Cugir, Hunedoara, Deva). Cariera acestor funcţionari începea aşadar odată cu absolvirea studiilor de specialitate, când se susţinea un examen de Stat („Staatsprüfung”), după care Ministerul le atesta calificarea fiind numiţi ,,candidaţi” disponibili pentru a intra în serviciu ca practicanţi, după ce depuneau în prealabil un jurământ. Statutul de practicant dura de obicei un an, perioadă în care respectivul funcţionar era plătit cu 0,45-1 florin pe zi. În anii ’50, acesta era un salariu mic, comparabil cu al unui muncitor semicalificat sau chiar al unuia necalificat din domeniul mineritului. Aşadar, o viaţă grea pentru aceşti funcţionari – începători – dacă punem la socoteală şi faptul că erau trimişi în serviciu, de cele mai multe ori, departe de casă, practic, oriunde pe cuprinsul Monarhiei. Cu toate acestea, cel puţin în anii 50 ai secolului al XIX-lea, atracţia pentru a intra în serviciul statului era una destul de mare. Dincolo de prestigiul social, de modul de percepere a acestui serviciu „în slujba Împăratului”, accederea în rândul birocraţiei conferea şi o stabilitate, un cusus honorum, în ciuda politicii statului de perindare a acestor funcţionari prin toată Monarhia (dar mai ales în provinciile periferice, unde se resimţea o accentuată nevoie de personal), cusus honorum care, pe lângă beneficiile salariale, oferea şi perspectiva unei pensii la bătrâneţe. De pildă, un anume Ioseph Molnár, aflat în serviciu ca funcţionar la Uzina Metalurgică a Statului de la Govăjdia, cerea în 1853 pensionarea,

263

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro IOSIF-MARIN BALOG având în vedere că acesta avea peste 40 de ani de vechime în serviciul statului. Cererea i se aproba, primind o pensie de 216 florini anual. Un alt aspect semnificativ care se cuvine menţionat în acest context este faptul că, pe la începutul anilor ’60, se constată o creştere semnificativă a numărului transilvănenilor care, în calitate de absolvenţi ai Academiei Miniere şi Silvice de la Schemnitz, optau pentru posturi de funcţionari în serviciile de profil ale statului. Dacă, la începutul anilor 1850, chiar şi aceşti începători care aspirau la statutul de practicant şi apoi funcţionar inferior („Diener”) erau în cea mare parte aduşi din afara Transilvaniei, după apromaxativ un deceniu deja aceşti tineri proveneau în majoritate din interiorul provinciei. De exemplu, în 1860, din cei şapte practicanţi care urmau a fi angajaţi la direcţiile silvice numai 2 erau născuţi în afara provinciei, însă toţi aveau studii de specialitate, fie la Schemnitz, fie la Mariabrünn. De exemplu: Carl Schöbel, născut la Sighişoara, 27 ani, absolvent al gimnaziului superior, apoi studii la Schemnitz, examen de Stat în Sivicultură, numit în 1856 candidat silvic la Oficiul din Mănăştur, apoi, în 1859, practicant cu 1,05 florini pe zi, vorbea germana, româna şi maghiara. Rudolf Capesius, de 24 ani, născut în Făgăraş, studii silvice la Mariabrünn, numit practicant substituit la Serviciul Silvic din Orlat cu 0,78 florini pe zi. Cunoştea şi el germana, maghiara şi româna. Se reuşise astfel crearea unei baze interne pentru recrutarea acestor funcţionari nu numai prin faptul că mulţi transilvăneni, mai ales saşii, se orientau spre studiile de specialitate, ci şi datorită politicii statului care a încurajat acest fenomen şi prin acordarea de burse de studiu şi subsidii; în fond, spre finele anilor 1860, statul devenise din ce în ce mai conştient că – pe fondul limitării resurselor financiare disponibile întreţinerii unui aparat birocratic, care devenea tot mai extins, şi al scăderii veniturilor reale ale acestor funcţionari în condiţiile scumpirii traiului în toate provinciile – nu va mai putea menţine aceste posturi atractive. Situaţia era recunoscută şi de către Direcţia Financiară provincială din Sibiu în anul 1866. De altfel, încă de la finele anului ’50, Rapoartele Direcţiei Miniere Silvice şi a Salinelor din Cluj atrăgeau atenţia asupra necesităţii restructurării personalului în scopul unei mai eficiente utilizări a acestora şi reducerea costurilor adiacente, mai ales cu locuinţele. În această politică se încadrează şi măsura, din 1865, de comasare a administraţiei salinelor din Transilvania cu cea silvică, precum şi unificarea sistemului contabil al domeniilor statului sub o singură administraţie. În anii ’60, pe fondul unei politici de extremă austeritate financiară promovată de Ministerul de Finanţe, Ignatz V. Plener, cu scopul redresării deficitului bugetar şi al restabilirii valorii florinului, constată o preocupare pentru restructurarea personalului din instituţiile şi întreprinderile statului, inclusiv în Transilvania. La aceasta se adăuga şi concluzia celor mai mulţi experţi conform căreia aceste domenii ale statului şi întreprinderile de stat aduceau venituri foarte scăzute în raport cu potenţialul lor. Între cauzele acestor situaţii erau recunoscute administrarea nu atât proastă, cât mai ales rigidă şi excesiv de complicată. Astfel, se constata că normarea Beamterilor după tipul de serviciu şi nu după capacităţi şi sarcini reprezenta un mare impediment în calea obţinerii de bune rezultate. Fixarea salariului pe care îl încasează aceştia este una dintre cele mai mari greşeli mai ales în acest domeniu al administrării de bunuri. Salariul fix este una dintre cele mai nedrepte moduri şi sarcinile celor mai mulţi Beamtari rămân prin urmare, atât de joase, deoarece orice ţintă a acestuia se reduce la a câştiga acel salariu şi nimic mai mult...

264

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Desigur, era o părere, însă aceasta nu era departe de realitate dacă analizăm datele economice ale acestor întreprinderi. Conduita birocraţiei era deosebit de strict stabilită printr-o serie întregă de legi şi regulamente, care stabileau un cadru clar şi bine circumscris al atribuţiilor şi modului de acţiune considerat, uneori chiar în epocă, excesiv de rigid. Orice funcţionar care avea în domeniul său de activitate vreo formă de gestiune era obligat ca, la intrarea în serviciu, să depună o cauţiune proporţională cu valoarea gestiunii, care să fie în măsură a acoperi o eventuală fraudă. De cele mai multe ori, dacă respectiva cauţiune nu era în bani, ea putea fi şi de natură imobiliară (case, proprietăţi etc.; de multe ori cauţionau pentru respectivul funcţionar şi membrii familiei). Între măsurile draconice luate în caz de abatere disciplinară gravă soldată cu fraudă se situa şi obligativitatea returnării salariului retroactiv de când se constata începerea producerii fraudei. Nu au lipsit nici printre funcţionarii din Transilvania astfel de situaţii; fără a intra în detalii, amintim doar cazul lui Ignatz Von Marilly, controlor contabil la Oficiul Silvic din Gheorghieni. Acesta era acuzat de „abateri disciplinare” care curând s-au dovedit a fi legate de fraude contabile prin ţinerea defectuoasă a contabilităţii. Deşi ancheta nu explicita despre evaluarea exactă a prejudiciului, acesta a fost imediat destituit din serviciu. Semnificativă este şi recomandarea Direcţiei Silvice a Minelor şi Salinelor din Cluj de a se investiga cu atenţie faptele celui acuzat „fără a-l demoraliza pe acesta”. Nu ştim ce s-a întâmplat ulterior cu funcţionarul amintit, dar atitudinea autorităţilor reprezintă un exemplu de reacţie şi conduită faţă de propriii funcţionari, fapt care a făcut din birocraţia austriacă din epocă, cu plusurile şi minusurile sale, un agent important al schimbării de atitudine în politicile administrative şi economice ale structurilor imperiale, deopotrivă la nivel central şi regional.

265

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE TEŞCULĂ

Nicolae TEŞCULĂ

ASOCIAŢIONISMUL MEŞTEŞUGĂRESC SĂSESC DIN TRANSILVANIA. STUDIU DE CAZ: BÜRGER -UND GEWERBEVEREIN HERMANNSTADT

DER SÄCHSISCHE GEWERBE-ASSOZIANISMUS IN SIEBENBÜRGEN. FALLSTUDIE: BÜRGER- UND GEWERBEVEREIN HERMANNSTADT

Zusammenfassung: Das XIX. Jahrhundert bringt für die Siebenbürger Sachsen den Verlust ihrer Eigenständigkeit und ihrer althergebrachten Privilegien mit sich – und sie werden aus einer privilegierten Nation, zu einer Minderheit innerhalb eines ungarischen Nationalstaates. Wir nehmen in vorliegender Studie den Hermannstädter Bürger -und Gewerbeverein als Form des Zusammenhaltes der Siebenbürger Sachsen auf industrieller Ebene als Beispiel. Dieser Verein hat die meisten deutschen Handwerker von Hermannstadt um sich gruppiert, und ihnen Informationen über die Neuigkeiten auf europäischer Ebene, finanzielle Unterstützung mittels der Hermannstädter Sparkasse und Schulung für Jugendliche welche einen Beruf erlernen wollten, geboten.

În zilele noastre, în diverse domenii de activitate ne raportăm tot mai mult la ceea ce înseamnă Europa, la modelul european. Limbajul publicistic al zilelor noastre este plin de sintagme de genul: integrare europeană, model european, standarde europene. Vorbim tot mai mult de apartenenţa la Europa. Această Europă la care ne raportam ne influenţează în modul în care ne manifestăm în viaţa de zi cu zi . Se observă că nu doar acum, ci şi societăţile trecutului s-au raportat unele la altele. Dacă admitem teoria lui Immanuel Wallerstein despre existenţa unui sistem mondial interdependent de centru, care îşi subordonează prin mijloace directe sau indirecte o zonă de periferie1, cu cât ne îndepărtăm de centru zonele aflate spre periferie încearcă să se raporteze tot mai mult la acesta. La fel se întâmpla şi în secolul al XIX-lea, când se constată aceeaşi raportare la paradigma Occidentului european. Acea vreme purta amprenta procesului de modernizare şi a marcat întreaga societate transilvăneană. Această preluare a modelului s-a manifestat nu doar la nivel politic, economic, cultural, ci se extinde tot mai mult până la nivelul mentalităţilor colective, pe care le modelează, lucru valabil şi pentru modificările apărute la nivelul vieţii private. Între 1500 şi 1850, Europa de Vest a depăşit cu mult nivelul Europei răsăritene în privinţa nivelului economic şi a gradului de dezvoltare a statului2, iar Transilvania se afla, în secolul al XIX-lea, în special din punct de vedere economic, într-o decădere faţă de

1 Vezi studiul lui Immmanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern. Agricultura capitalistă şi originile economiei mondiale europene în secolul al XVI-lea, vol. I-II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992, passim. 2 Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 23.

266

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI vestul Imperiului Habsburgic, element vizibil încă din secolul al XVIII-lea, efectele revoluţiei industriale făcându-şi simţită prezenţa abia după 19003. În Ardeal, un anumit grad de dezvoltare, la mijlocul secolului al XIX-lea, îl aveau saşii, organizaţi distinct, până în 1876, în 9 scaune şi 2 districte reunite în Universitatea saxonă. Din punctul de vedere al dezvoltării urbane, saşii se aflau în faţa celorlalte naţiuni ardelene, fiind o populaţie în parte citadină, dezvoltându-se mai ales la nivelul meşteşugurilor. Raportarea acestora la Occident nu era de dată recentă, încă din Evul Mediu au fost categorii profesionale care circulau cel puţin până la Viena, dar şi în mediul german, dacă ar fi să evidenţiem categoria calfelor şi a studenţilor.4 Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modul de viaţă, de organizare, de tabieturi vest-european este preluat treptat de către saşi, elementele modernizării vor pătrunde până la resorturile cele mai intime ale vieţii private. Referindu-se la acest proces, Adolf Hohr, analizând breasla ţesătorilor din Sighişoara, aprecia: Imaginea oraşului nostru în ultimi 50 de ani s-a schimbat foarte mult, spiritul progresist al vremurilor noi a lăsat urme adânci, însă aşa cum se obişnuieşte noul nu apare alături, ci în mijlocul situaţiilor vechi. O lege străveche în dezvoltarea cuceririlor umane, vechile structuri se prăbuşesc, se schimbă vremea şi o nouă viaţă apare. Case vechi şi străvechi dispar şi noi construcţii se ridică din acestea. Structuri sociale învechite cad şi lasă spaţiu altora. Acesta este şi cazul nostru, când turnurile mândre ale fabricilor se înalţă fumegând spre cer, în atelierele noastre meşteşugăreşti activitatea devine din ce în ce mai redusă5. Saşii au fost prin excelenţă un popor de meşteşugari, breslele lor meşteşugăreşti bucurându-se de o mare apreciere în cadrul economiei ardelene. Secolul al XIX-lea însă aduce o serie de elemente care afectează structura economică săsească. Ideile liberale propagate tot mai mult vorbesc de dreptul fiecărui individ de a-şi alege meseria şi astfel principiul etnic german ca bază a recrutării noilor meşteri este eliminat. Aşadar, fiecare individ dintre naţiunile ardelene putea să practice liber o meserie.6 Pe de altă parte, liberlismul economic şi comerţul promovat îndeosebi cu Principatele Române va determina intrarea produselor englezeşti, mai ales textile, masiv în Transilvania, lovind mica industrie ardeleană.7 După cum arătam mai sus, sub impactul liberalismului economic, meşteşugurile vor avea de suferit, în special cele textile. Pentru a salva micile ateliere meşteşugăreşti, elita săsească din Transilvania va apela la crearea asociaţiilor meşteşugăreşti. Numite Bürger-und Gewerbeverein, acestea vor apărea începând cu anii 40 ai veacului al XIX-lea.

3 *** Istoria românilor, Bucureşti, Editura Encilopedică, 2003, vol. VII, tom II, p. 293. 4 În acest sens, conform tradiţiei breslelor, calfelor li se recomanda să-şi desăvârşească formarea profesională călătorind în diverse centre meşteşugăreşti (Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1954, pp. 281-287). 5 Adolf Hohr, Aus der Vergangenheit der Ehersamen Schaessburger Leinweberzunft, în „Schäsburger Zeitung”, Sonnabend, nr. 3 den 13 Januar 1901, p. 9. 6 Rosemarie Hochstrasser, Die siebenbürgisch-sächsische Gesellschaft in ihrem strukturelle Wandel 1867-1992, Hora & AKSL, 2002, p. 143. 7 Ibidem, p. 144.

267

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE TEŞCULĂ

Prima va fi înfiinţată la Sibiu, în 1840, apoi la Braşov, în 1841, Bistriţa şi Mediaş, în 1844, şi Sighişoara, în 1847. Aceasta din urmă va funcţiona, datorită evenimentelor revoluţionare, după cum arată Friedrich Teutsch, efectiv din 1849.8 Acelaşi istoric arată că obiectivele asociaţiilor meşteşugăreşti au fost acelea de a aduna nevoile comerţului şi ale meşteşugului, hărnicia şi economia, iar cu ajutorul sistemului de credit să se salveze meşteşugarul şi să se pună bazele unor afaceri moderne.9 De altfel, Casa de Economii din Sibiu şi cea din Braşov vor acţiona, după cum vom vedea, începând cu epoca neoabsolutistă, pe lângă aceste asociaţii meşteşugăreşti, oferindu-le sprijinul moral şi material, mai ales că acum dezvoltarea comunicaţiilor va determina o rapiditate a circulaţiei mărfurilor şi persoanelor. Împotriva acestui pericol din afară trebuia o colaborare strânsă între toţi meşteşugarii breslaşi, deoarece aceştia, pentru a face faţă concurenţei, trebuiau să lucreze bine, repede şi ieftin. Era momentul în care trebuia ca vechile sisteme învechite ale breslelor să fie înlocuite şi modernitatea să intre în sistemul economic săsesc.10 Cel mai bun exemplu pentru situaţia precară a meşteşugurilor ardelene este adus de oraşul Sighişoara. Aici, la nivelul anului 1846, existau 1159 de persoane care activau în sistemul de breaslă şi doar 8 persoane care se ocupau cu comerţul. Raportul dintre meşteşugari şi negustori era, pentru zona locuită de saşi, de 1 la 16 în favoarea meşteşugarilor. Toate acestea arătau că sistemul economic tradiţional al saşilor era unul pasiv.11 Pentru a evidenţia rolul major al asociaţionismului meşteşugăresc în evoluţia societăţii săseşti ardelene vom aduce exemplul Asociaţiei meşteşugăreşti din Sibiu. În anul 1840, la Sibiu, sub impactul modelului german de asociere a meşteşugarilor, un grup de iniţiativă compus din peste 100 de persoane a pus bazele Asociaţiei cetăţeneşti sibiene pentru promovarea activităţiilor de industrie şi comerţ/ Hermannstädter Bürgerverein zur Beförderung der Industrie und Gewerbsthätigkeit. Scopul ei era acela de a dezvolta industria şi meşteşugurile din Sibiu şi împrejurimi, de a asigura necesarul de materii prime şi pieţe de desfacere pentru produsele meşteşugăreşti, precum şi promovarea culturii între membri prin crearea unui club de lectură şi a unei biblioteci. Grupul de iniţiativă s-a adresat Magistratului sibian cu dorinţa de a înfiinţa asociaţia şi un casino cetăţenesc pentru membri. La 6 iulie 1840 are loc şedinţa de constituire a asociaţiei, care la acea vreme avea 189 de adeziuni. În urma şedinţei, este ales Comitetul director, în frunte cu Joseph Benigni von Mildenberg, Daniel Czekelius, Gustav Dietrich, Michael Heinrich, Karl Finke, Samuel Filtsch, la care se adăugau mai mulţi meşteşugari sibieni.12 La o primă analiză asupra acestui comitet, observăm prezenţa în fruntea comitetului a unor personalitaţi ale inteligenţei săseşti. Joseph Benigni von Mildenberg

8 Friedrich Teutsch, Geschichte der Siebenbürger Saschsen für sächsische Volk, III. Band, 1816-1868, Stille Jahre bis zur Einfürung des Dualismus, Hermannstadt, Druck und Verlag von W. Krafft, 1910, p. 170. 9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 171. 11 Ibidem, pp. 172-173. 12 Julius Hann von Hannenheim, Der Hermannstädter Bürger-und Gewerbeverein 1840-1890, Hermannstadt, 1890, pp. 2-3.

268

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

(1782-1849), militar de carieră, redactor la „Siebenbürger Bote”, geograf, istoric, a scris lucrări ca: Handbuch der Statistik und Geographie von Siebenbürgen şi Geschichte der siebenbürgischen Militärgrenze, mit Acten belegt. Moare asasinat de către trupele maghiare, cu ocazia ocupării Sibiului în martie 1849.13 Apoi, Daniel Czekelius (1806-1871), fizician, entomolog şi medic, pasionat de fluturi, membru al Asociaţiei de ştiinţe naturale din Sibiu. În această calitate a organizat, la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Sibiu, mai multe insectare cu fluturi din zona Munţilor Făgăraş.14 La aceştia, adăugăm pe tipograful Samuel Filsch, care a învăţat meseria la Gerold, în Viena, şi la Brockhaus, în Leipzig. În 1826 va ridica o tipografie la Sibiu. Vor apărea sub tiparniţa lui diverse borşuri, lucrări şi calendare, precum şi publicaţia „Siebenbürgische Blätter”.15 Vedem, ca şi în cazul Asociaţiei agricole, că inteligenţa săsească se va implica în dezvoltarea economică a naţiunii săseşti, deşi, la o primă observaţie, activitatea unora dintre ei nu avea de a face cu viaţa meşteşugărească sau comercială. Expresia implicării elitei în viaţa economică este demonstrată şi de prezenţa bibliotecii asociaţiei, unde, încă din 1840, după cum ne arată Julius Hann von Hannenheim, membrii puteau lectura atât ziare străine, ca „Ausburger Allgemeine Zeitung”, „Wiener Zeitung”, cât şi autohtone, ca „Siebenbürger Bote” sau „Siebenbürger Wochenblatt.16 De altfel, unul dintre obiectivele asociaţiei a fost aceea de a permite însuşirea, de către ucenici şi calfe, a noilor descoperiri din epocă, în domeniul tehnic. În acest sens, se vor organiza cursuri în cadrul aşa-numitei Şcoli cetăţeneşti şi de duminică/ Bürger-und Sonntagsschule. În acest sens, în fiecare duminică, între orele 1100 şi 1300, tinerii doritori participau la cursuri de desen, matematică, biologie, geologie, precum şi de limbă.17 Cursurile erau ţinute duminica şi în zilele de sărbătoare, pentru a nu se perturba activităţile derulate în zilele de lucru în atelierele meşteşugăreşti. Dintre materiile amintite mai sus, se punea un deosebit accent pe desen. Elevul era învăţat să deseneze atât forme geometrice complexe, cât şi anumite lucruri din natură, pentru a i se dezvolta spiritul ludic.18 Această şcoală meşteşugărească a ajuns să fie foarte apreciată de către comunitate, deoarece, încă din anul 1845, numărul cursanţilor se ridica la 63. Dintre aceştia, 10 erau calfe şi era chiar şi un meşter. Costurile cu plata profesorilor erau suportate de către asociaţie şi de către cursanţi.19 Tot în cadrul şcolii erau ţinute prelegeri diverse, care nu aveau de a face cu procesul de învăţământ, dar care ajutau la dezvoltarea cunoştinţelor generale sau pur şi simplu informau asupra unor probleme din viaţa de zi cu zi. În acest sens, prelegerile aveau subiecte ca: Pagubele incendiilor şi asigurarea contra lor, Zahărul şi derivatele sale, Situaţia economică a unui oraş, Problema apei potabile etc.20

13 Joseph Trausch, Schriftstellerlexikon der siebenbürgischen Deutschen, Kornstadt, Druck und Verlag von Johann Gött un Sohn Heinrich, 1868, I. Bd., pp. 96-102. 14 Ibidem, p. 232. 15 Doris Schrenk, Buchandel und Verlagswesen der Siebenbürger Sachsen, Wien, Univ. Diss., 1998, pp. 59-60. 16 Julius Hann von Hannenheim, op. cit., p. 5. 17 Ibidem, pp. 7-9. 18 Ibidem, p. 11. 19 Ibidem, p. 12 . 20 Ibidem, p. 17.

269

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE TEŞCULĂ

O altă direcţie era aceea a susţinerii şi promovării activităţii meşteşugăreşti. Astfel, va mijloci participarea unor meşteşugari la expoziţii şi târguri de prezentare, organizate în Ardeal sau în străinătate, precum şi la târguri în Sibiu. De asemenea, erau promovate colaborări cu alte asociaţii, de exemplu, cu Asociaţia pentru cunoaşterea Transilvaniei care, cu ocazia reuniunilor ei anuale, organiza şi o expoziţie meşteşugărească cu produse ardelene.21 Pentru socializarea membrilor şi pentru adunarea de fonduri, Hermannstädter Bürgerverein înfiinţase în sediul asociaţiei un club, unde se practica jocul de biliard şi se organizau diverse serate şi manifestări muzicale.22 După Revoluţia de la 1848/1849, în perioada neoabsolutistă, în Transilvania au avut loc numeroase schimbări, care de multe ori au afectat pe saşi, mai ales în ceea ce priveşte instituţiile ori drepturile lor istorice.23 Unele dintre reformele instituite la nivel central au fost în domeniul economic. Astfel, la 25 noiembrie 1851, prin Instrucţiunea provizorie nr. 303, privind reglementarea comerţului şi a industriei în Transilvania, s-a încercat eliminarea treptată a vechilor structuri ale breslelor şi corporaţiilor şi aşezarea vieţii economice pe baza principiului liberului schimb. De altfel, tolerarea breslelor în plin liberalism s-a dovedit a fi utilă, pentru că se pleca de la ideea că noile structuri, bazate pe libera iniţiativă, sunt dificil de construit în lipsa unor resurse necesare investiţilor.24 Dezvoltarea comunicaţiilor, eliminarea restricţiilor vamale şi a afacerilor de tip manufacturier erau un pericol major şi, astfel, noile provocări economice determinau o abordare nouă. Era absolută nevoie de colaborare între mediul agricol, comercial şi cel meşteşugăresc, pentru circuitul economic al materiilor prime şi produselor finite, pe de o parte, şi între meşteşug şi învăţământ, prin crearea de şcoli tehnice, pe de altă parte. Asociaţia meşteşugărească devine acum protectoarea micului atelier în faţa noilor provocări economice. Acest lucru este demonstrat, în primul rând, de creşterea exponenţială a numărului de membri. Pentru a accede în asociaţie, trebuia plătită o contribuţie de 2 florini şi, de asemenea, trebuia plătită o cotizaţie de 20 de crăiţari lunar. Dacă, în 1850, era un număr de 231 de membrii, peste un an, numărul va creşte la 250, dintre care 10 aveau statut de onoare şi erau îndeobşte nesibieni25, iar la 1863, avem 317, ca un an mai târziu numărul cotizaţiilor să se ridice la 509.26 Numărul mare de membri a făcut ca veniturile asociaţiei să fie destul de mari. Astfel, conform statisticii, la 1851 cheltuielile erau de 1.500 de florini, dintre care 340

21 Ibidem, pp. 20-27. 22 Ibidem, pp. 28-30. 23 Loránd Mádly, De la privilegiu la uniformizare. Sașii ardeleni și autoritățiile austriece în deceniul neoabsolutist, Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 129. 24 Iosif-Marin Balog, Dilemele modernizării. Economie şi societate în Transilvania 1850-1875, Cluj-Napoca, Internaţional Book Acces, 2007, p. 80 (în continuare: Iosif-Marin Balog, Dilemele…). 25 Mithteilungen aus dem Gebiete der Statistik, Herausgegeben von Direction der administrative Statistik im k.k. Handels-Ministerium, zweiter Jahrgang. I Heft, Aus der k.k. Hof -und Staatsdruckerei, 1953, p. 25 (în continuare: Mittheilungen...). 26 Julius Hann von Hannenheim, op. cit. p. 67.

270

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI pentru repararea clădirii asociaţiei, 280 fl. pentru administraţie, 240 fl. pentru salarii, 194 fl. pentru cărţi şi reviste, 174 fl. costuri cu şcoala de duminică şi 272 fl. alte cheltuieli, în timp ce averea se ridica la 4.200 de florini.27 De asemenea, prin intermediul lui Friedrich Michael Herbert, în anul 1858, se realizează introducerea sistemului de credit în cadrul asociaţiei, fiecare membru cotizând şi putând să se împrumute la Casa de Economii din Sibiu.28 Sistemul pedagogic promovat se îmbunătăţeşte şi apar deja două clase de elevi, la care predau patru profesori. Se schimbă şi curriculumul şcolar prin mărirea numărului de materii. Astfel, după 1850, se predau următoarele materii: Citire, Caligrafie, Socotit, Studiul cetăţenesc, Cunoaşterea naturii şi a pământului, cu precădere asupra realităţilor meşteşugăreşti, şi Desenul. Toate aceste materii erau predate unui număr impresionant de elevi: 50 în prima clasă şi 24 în a doua.29 Pentru dezvoltarea învăţământului tehnic, în anul 1863, se militează pentru apariţia unei Şcoli Superioare Reale la Sibiu, creată cu ajutorul material şi financiar al Bisericii Evanghelice. Aceasta este creată cu mari eforturi abia în anul 1866, cu şase clase organizate pe şase ani de studiu. În 1876, numărul acestora se va ridica la şapte şi, din 1878, la opt.30 De asemenea, biblioteca asociaţiei se va îmbogăţi graţie unor donaţii şi nu numai cu cărţi de specialitate, caracter tehnic şi economic, absolut necesare membrilor pentru studiu. Se vor face şi abonamente la ziare şi reviste de profil economic.31 Un moment delicat în evoluţia meşteşugurilor ardelene este legat de apariţia căii ferate ardelene. Prezenţa drumului de fier în Ardeal făcea ca provincia să fie legată direct, rapid şi eficient cu marele comerţ european. Deşi, am putea spune, că prezenţa acestei căi de comunicaţii reprezenta un real pericol pentru micii meşteşugari saşi, pentru asociaţia meşteşugărească sibiană reprezenta un bun prilej pentru dezvoltarea afacerilor. În acest sens, asociaţia se va implica în disputele dintre Sibiu şi Braşov cu privire la traseul pe care trebuia să îl urmeze calea ferată. Un proiect urmărea traversarea Transilvaniei şi joncţiunea cu statul român în pasul Timiş, avantajând Braşovul, şi cel de-al doilea proiect urmărea joncţiunea cu România în pasul Turnu Roşu, avantajând evident Sibiul. Polemica începută în anii ’50 îşi găseşte apogeul în perioada când problema construcţiei primelor căi ferate ajunge să fie discutată atât la Viena, cât şi în Dieta de la Sibiu. Teama şi îngrijorarea, care dominau ambele tabere, erau din cauza problemelor financiare. Apariţia căii ferate într-un oraş de proporţia Sibiului sau a Braşovului reprezenta adevărată revoluţie economică. Primul oraş care ar fi beneficiat de cale ferată determina un avânt economic extraordinar, iar oraşele aflate în afară ar fi pierdut posibilitatea de a concura pe piaţa costurilor de producţie şi transport.32 Disputele au

27 Mittheilungen..., p. 25. 28 Julius Hann von Hannenheim, op. cit., p. 69. 29 Ibidem, pp. 71-72. 30 Ibidem, p. 84. 31 Ibidem, p. 86. 32 Iosif-Marin Balog, Dilemele..., pp. 242-243.

271

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro NICOLAE TEŞCULĂ animat spiritele în cele două mari centre urbane.33 Asociaţia meşteşugărească sibiană va milita pentru traseul Turnu Roşu. Motivele acestei opţiuni sunt evidente. Sibiul devenea un centru nodal al comerţului dintre Europa şi Orient, ceea ce reprezenta un avantaj major pentru meşteşugurile locului. În acest sens, în anul 1864, conducerea asociaţiei se va angaja, alături de Magistratul oraşului, în activitatea de lobby la Viena pentru traseul Turnu Roşu. Un an mai târziu, inginerul Peter Joseph Frank, împreună cu oratorul Friedrich Schneider, va face parte din delegaţia Sibiului la Viena. Ei vor înainta rapoarte şi memorii Curţii şi directorului însărcinat cu construirea căii ferate în imperiu.34 Toate aceste iniţiative arată rolul avut de asociaţie în cadrul vieţii economice, politice şi culturale a saşilor sibieni. Din această scurtă prezentare a vieţii asociaţiei meşteşugăreşti sibiene vedem importanţa avută de aceste asociaţii pentru dezvoltarea economică a Ardealului. Liberul schimb promovat prin marele comerţ nu i-a lăsat indiferenţi pe saşii ardeleni care, într-un moment delicat al existenţei lor, au ştiut să se adapteze vremurilor. Asociindu-se, au reuşit mult mai bine să-şi reprezinte interesele, să se specializeze şi să fie în contact cu noile paradigme ale vremii, iar coroborat cu acestea, introducerea sistemului de credit în viaţa meşteşugarilor şi colaborarea, din decenile următoare, cu sectorul agricol au făcut ca oraşele germane din Transilvania să intre în modernitate şi să prospere.

33 Asupra disputelor cu privire la traseul căii ferate ardelene, vezi Iosif-Marin Balog, Modernizarea economică şi construcţia căilor ferate în Transilvania: Aspecte social-economice ale disputei dintre sibieni şi braşoveni la mijlocul secolului al XIX-lea privind traseul căilor ferate, în „Ţara Bârsei”, serie nouă, anul II (XIII), 2003, nr. 2, pp. 47-54; Nicolae Teşculă, Problema căii ferate ardelene dezbătută în ziarele săseşti, în vol. Colegium Mendiense I. Comunicari Ştiinţifice X, Mediaş, 2011, pp. 116-120. 34 Julius Hann von Hannenheim, op. cit. p. 107.

272

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Mirela POPA-ANDREI, Diana COVACI

FORMAREA UNEI ELITE ECLEZIASTICE: O ABORDARE COMPARATIVA A DOUA CAPITLURI CATEDRALE*1

Abstract: Through this study we tried to put face to face two versions of the same ecclesiastical institution that played a leadership role in the Romanian Greek-Catholic Church: the Cathedral Chapter. The Chapter of Oradea and the Chapter of Blaj were the first of the Romanian Church United with Rome, as they represented two models to follow for the sister institutions created after the establishment of the Metropolitan Romanian Church United with Rome in 1853 and the creation of two new dioceses: Gherla and Lugoj. The first two parts of this study have been devoted to highlighting the features of the two Chapter institutions of Oradea and Blaj. The two steps of reconstruction have used relatively similar sources, the results being compatible to some extent, enough to allow some attempts to theorize. The third part of the study is the comparative approach followed by some theorizing.

„Instituţia capitlurilor catedrale, a căror (sic!) membri se numesc canonici, a pătruns foarte puţin în conştiinţa publică românească”.2 Această observaţie a lui Nicolae Brânzeu, canonic al diecezei de Lugoj, servea, în 1942, drept introducere a unui amplu studiu dedicat capitlurilor catedrale şi canonicilor din Biserica Greco-Catolică Română. Prin trecerea anilor, citatul nu pierde cu nimic din forţa sa, cu atât mai mult cu cât deschide un alt studiu, al cărui scop este acela de a face cunoscută importanta contribuţie a unui grup relativ restrâns din cadrul elitei ecleziastice române unite: canonicii. Studiul de faţă propune o abordare de tip comparativ a unei instituţii şi a persoanelor care au reprezentat inima administraţiei ecleziastice Bisericii Române Unite în secolul al XIX-lea: canonicii din Capitlurile bisericilor catedrale. Studiul reprezintă unul dintre primele rezultate dintr-o direcţie de analiză asumată în cadrul unui proiect de cercetare mai amplu, dedicat personalului implicat în administraţia ecleziastică a Bisericii Române Unite, fie aceştia canonici, vicari foranei sau profesori. Articolul de faţă este structurat pe trei părţi: primele două au fost dedicate analizei Capitlului de canonici în diecezele de Oradea şi Făgăraş în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, pentru ca, în final, să realizăm o analiză comparativă a celor două instituţii, al cărei element de originalitate rezidă tocmai din lipsa unor atare abordări în literatura de specialitate. Sursele care au fundamentat cercetarea au fost extrem de variate, reunind în principal date din Şematismele celor două dieceze studiate, publicate în perioada asupra

* This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN-II-RU-TE-2011-3-0286. 1 Acest studiu a fost publicat intr-o variantă asemănătoare în limba engleză, v. The Recruitment of an Ecclesiastical Elite: the Canons of the Cathedral Chapters in Oradea and Blaj, în „Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu din Cluj”, vol. LII, Series Historica, Supliment, 2013, pp. 117-140. 2 Nicolae Brânzeu, Capitlurile catedrale – Notiţe despre drepturile şi datoriile canonicilor, în „Cultura Creştină”, 1942, nr. 10-12, p. 539.

273

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI căreia ne-am îndreptat atenţia. O sursă extrem de valoroasă a fost reprezentată de şematismele aniversare ale diecezelor menţionate – cel publicat, în 1900, la Blaj şi cel al diecezei de Oradea, din 1927 –, ambele reunind biografii ale celor mai importante personaje din istoria eparhiilor române unite şi date legate de modul de funcţionare a instituţiei capitulare. Lor li se adaugă informaţii din presa vremii, cu precădere medalioanele apărute la numirea unor canonici sau panegiricele publicate la moartea lor, ultimele reprezentând veritabile curricula vitae întocmite la finalul unor vieţi dedicate Bisericii. O sursă la fel de importantă ne-a fost oferită de materialul de arhivă, în principal reprezentat de protocoalele şedinţelor capitulare, păstrate în diferite direcţii judeţene ale arhivelor naţionale, în vreme ce arhivele Vaticanului ne-au oferit material la fel de valoros, cum ar fi Constituţiile capitulare orădene. Toate acestea au fost completate de o bogată bibliografie de specialitate, care susţine şi completează demersul interpretativ. În ceea ce priveşte metodologia abordată, am încercat să combinăm metodele caracteristice studiului istoric cu cele ale abordării de tip sociologic; astfel, pe lângă reconstituirea de tip pozitivist, esenţială în anumite situaţii în care lipseau informaţii elementare legate de diferite personaje sau momente istorice, am apelat la analiza prosopografică, încercând să reconstituim punctele-cheie din formarea şi afirmarea canonicilor din Biserica Română Unită. Lor li se adaugă analiza comparativă, cea care ne permite o încercare de teoretizare legată de formarea acestei elite ecleziastice, formare sub aspect intelelectual şi profesional, văzută drept premisă a promovării şi ascensiunii sale sociale. Astfel, nu dorim să ne limităm demersul la studiile şi pregătirea canonicilor, ci mai degrabă dorim să extindem această sintagmă la tot ceea ce presupune constituirea Capitlului, cu regulile sale scrise şi nescrise, a acelor aspecte care i-au asigurat particularitatea în forma consacrată la sfârşitul secolului al XIX-lea.

DESPRE CANONICII CAPITULARI: O SCURTĂ INTRODUCERE Potrivit Sinodului provincial I al Provinciei mitropolitane greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş (1872), Capitlu nu era altceva decât o altfel de prezentare a vechii instituţii a prezbiterilor: Episcopii încă de la începutul bisericii se foloseau în guvernarea bisericilor sale cu prezbiterii şi cu diaconii aflători la catedra sa, carii constituiau senatul sau prezbiteriul episcopului, fără de a cărui sfat S[fîntul] Ciprian nu întreprindea niciun lucru de mare însemnătate3. Vechea instituţie a prezbiterilor catedrali a fost o prezenţă permanentă în primele secole ale creştinismului, date despre ea fiind oferite de Faptele Apostolilor, canoanele conciliilor ecumenice şi în epistolele Sfinţilor Părinţi. Instituţia Capitlului, afirma Iacob Radu, era vechea instituţie a prezbiteriului, iar etimologia cuvântului canonic înseamnă „existent – în sens de trăitor – sub regulă”4. Pe linie ierarhică, canonicii capitulari erau situaţi imediat după episcop, având rolul de a-l sfătui şi ajuta5 pe acesta în conducerea afacerilor diecezane, de la cele strict

3 Conciliul provincial prim al provinciei bisericeşti greco-catolice Alba Iulia şi Făgăraş ţinut la anul 1872, ediţia a 2-a, Blaj, 1886 (în continuare Conciliul provincial prim...), p. 37. 4 Iacob Radu, Istoria diecezei române-unite a Orăzii-Mari. Scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia 1777-1927, Oradea, 1932, p. 200. 5 Ioan Genţ, Administraţia bisericească, Oradea Mare, 1912, p. 179.

274

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI spiritual-ecleziastice6 până la cele administrative, şcolare. Canonicii capitulari formau în organizarea constituţională şi instituţională a Bisericii Române Unite un corp de sine- stătător, o instituţie în sine, Capitlul catedral, cu un conducător propriu – prepozitul (arhiprezbiterul)7, cu o salarizare bugetară, cu dreptul de „autogenerare”. Canonicii capitulari aveau dreptul şi obligaţia de a administra fondurile şi fundaţiile publice diecezane. Ei erau cei care făceau legătura între clerul inferior şi masa credincioşilor, pe de o parte, şi ierarhul, pe de altă parte. În perioada vacanţelor episcopale, canonicii exercitau întreaga putere executivă, cu restricţia de a nu face înnoiri şi obligaţia ca în termen de 8 zile să aleagă dintre ei un vicar capitular, necăsătorit.8 Dreptul de fondare, transformare şi de suprimare a unui Capitlu reprezintă un privilegiu exclusiv al Sfântului Scaun. Totuşi, în secolul al XIX-lea, autorităţii politice (respectiv, Vienei, iar după 1867, Vienei în colaborare cu guvernul maghiar) i-a fost recunoscut dreptul de a interveni în structura internă a Capitlului, însă numai a celui greco-catolic din Biserica Română Unită.9 Este vorba, de exemplu, despre dreptul de numire a canonicilor orădeni sau de numire a celor 3 canonici mitropolitani „regalişti” din capitlul mitropolitan de la Blaj, după cum vom arăta în partea a doua a studiului. 1. Recrutarea canonicilor în Dieceza de Oradea Mare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Episcopia greco-catolică română de Oradea s-a născut în umbra ierarhiei latine, respectiv, a Episcopiei romano-catolice de Oradea10 şi a Vicariatului apostolic de Muncaci, pentru ca mai târziu să fie subordonată în mod oficial Arhiepiscopiei catolice de Strigoniu11 sub a cărei jurisdicţie s-a aflat până la 1853. De remarcat că, deşi episcopia orădeană a fost înfiinţată ulterior celei de Făgăraş, românii bihoreni au aderat la unirea religioasă cu Roma înainte de sinoadele unioniste de la Alba Iulia. Nou-convertitele parohii greco-catolice din regiune au fost încadrate, încă de la începutul secolului al XVIII-lea, într-o structură bisericească incipientă, cunoscută sub denumirea de Protopopiatul de Oradea.12 Ulterior, a fost creat Arhiprezbiteriatul Bihorului, condus de Demetriu Paulin, plasat în jurisdicţia Episcopiei latine orădene. Treptat, în condiţiile înteţirii acţiunilor prozelite ale sârbilor ortodocşi, dar şi din necesitatea de a-şi spori numărul de credincioşi care să contrabalanseze influenţa

6 Ibidem, pp. 179-180. 7 A se vedea Constituţiile Capitlului catedral greco-catolic de Oradea din anul 1883, în „Archivio della Congregazione per le Chiese Orientali (în continuare A.C.C.O.), fond Scritture riferite nei congressi, vol. III: 1875-1883, f. 1139r˚; la fel, Constituţiile Capitlului mitropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş, Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia Română Unită Blaj (în continuare A.N.D.J.A., M.R.U.B.) – Cabinetul mitropolitului. Inventar suplimentar, D. 3/1886, ff. 1-14. 8 Ioan Genţ, op. cit., p. 179. 9 Giacomo Martina, Storia della Chiesa da Lutero ai nostri giorni, II, L’età dell’assolutismo, Brescia, Terza Ristampa, 2006, p. 49; Leslie László, Church and State in Hungary 1919-1945, Budapest, 2004, pp. 25-26 sqq; Studi sul Concordato austriaco del 18 agosto 1855. Prima versione del tedesco, Verona-Milano, Dallo Stabilimento di G. Civelli e C., 1856, p. 138; Ana Victoria Sima, L’istituzione del capitolo nella chiesa romena greco-cattolica. Nelle discussioni dei fori pontificali e imperiali, în „Ephemeris Dacoromana, Annuario” – serie nuova, XI/2000, Roma, p. 242. 10 Silviu Sana, „...pentru sufletele credincioşilor săi”. Structuri bisericeşti şi şcolare în Eparhia greco-catolică de Oradea- Mare (1850-1900), Oradea, 2011, pp. 47-50. 11 Vezi Iudita Căluşer, Episcopia greco-catolică de Oradea. Contribuţii monografice, Oradea, 2000, p. 52. 12 Silviu Sana, op. cit., pp. 46-47.

275

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI episcopiilor maghiare calvine, în cercurile imperiale s-a cristalizat ideea constituirii unei episcopii române unite cu sediul la Oradea. De altfel, pentru a consolida unirea religioasă în această parte a Imperiului şi a stimula progresul acestui fenomen, în anul 1771 Vicariatul apostolic de la Muncaci a fost ridicat la rangul de episcopie.13 În anii următori, sub influenţa aceluiaşi spirit al reformismului aulic, s-a propus constituirea în regiune a mai multor episcopii greco-catolice, mai mici şi mai funcţionale.14 Din zorii existenţei sale, Episcopia greco-catolică bihoreană a preluat modelul organizatoric latin, model care s-a consolidat în timp, nefiind niciodată contestat de către elita ecleziastică locală.15 Modelul latin16 se reflecta în structura internă (normele, dreptul canonic) şi externă (modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor ecleziastice) a episcopiei orădene, de la modul de instituire a episcopului şi a canonicilor la felul în care funcţiona capitlul, până la conduita clerului, fie superior sau de rând etc. Referitor la instituirea episcopului, trebuie menţionat faptul că în dieceza de Oradea împăratul – în calitate de „patron suprem”17 – numea şi recomanda papei, spre confirmare, episcopii şi canonicii18. Decretul din 1776 de fondare a Episcopiei greco-catolice de Oradea instituia şi Capitlul Episcopal, el fiind de la bun început un împrumut instituţional latin.19 Iniţial, era format din cinci staluri canonicale, după cum urmează: prepozit (arhipresbiter), arhidiacon (lector), primiceriu (cantor şi scolastic), eclesiarch (custode) şi cartofilace (cancelar), această structură fiind confirmată şi prin Diploma imperială a lui Iosif al II-lea din 16 februarie 1781.20 Numărul canonicilor avea să crească la 6 în anul 1791, ca urmare a solicitărilor făcute în acest sens de către episcopul Ignatie Darabant.21 Astfel, prin separarea atribuţiilor şcolare de cele cantorale cumulate de către primiceriu, s-au format 2 staluri canonicale: cantorul (primiceriu) şi scolasticul. Această structură s-a menţinut neschimbată până la desfiinţarea Bisericii Române Greco-Catolice (1948).

13 Iudita Căluşer, op. cit., p. 51; Ana Victoria Sima, loc. cit., p. 245. 14 Ovidiu Ghitta, Baia Mare – locul unde n-a mai ajuns să rezideze un episcop greco-catolic acum 150 de ani, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”, seriae „Theologia Catholica”, Cluj-Napoca, anul XLIX, 2004, nr. 1, p. 92. 15 Trebuie precizat faptul că, în spaţiul greco-catolic transilvănean, odată cu trecerea timpului, s-au impus două modele de organizare instituţional-ecleziastică: cel latin, concretizat în modelul orădean, şi cel oriental, materializat în modelul Episcopiei de Făgăraş. Ana Victoria Sima, Vizitele nunţiilor apostolici vienezi în Transilvania (1855-1868), vol. I, Cluj-Napoca, 2003; Mirela Andrei, La graniţa Imperiului. Vicariatul greco-catolic al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 96-98. 16 Silviu Sana, op. cit., pp. 41-44. 17 Titlul de rege apostolic a fost câştigat de către regii Ungariei încă din Evul Mediu ca o recunoaştere simbolică venită din partea Sfântului Scaun pentru implicarea Coroanei maghiare în cruciada creştină, prin aceasta înţelegându-se inclusiv aportul regilor maghiari la cucerirea şi „creştinarea” spaţiului schismatic ortodox. Împăraţii austrieci au moştenit acest titlu odată cu coroana maghiară. În această calitate de rege apostolic, împăratul habsburg beneficia de ius supremi patronatus, fiind considerat patronul Bisericii Catolice, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta: obligaţia de a susţine material Biserica, dar şi dreptul de a numi episcopii. 18 Iudita Căluşer, op. cit., p. 52, apud Octavian Bârlea, Spre o nouă faţă a Bisericii Române Unite, în „Perspective”, 1991, nr. 51-52, pp. 65-67. 19 În acest sens, Iacob Radu afirma că, deşi „capitlurile în forma în care sunt azi în fiinţă în biserica noastră, sunt de origine apuseană, totuşi în fond nu sunt străine nici de disciplina bisericii orientale”. Vezi Iacob Radu, op. cit., p. 200, şi Iudita Căluşer, op. cit., p. 54. 20 Iacob Radu, op. cit., p. 58, p. 200. 21 Ibidem, p. 200.

276

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În ceea ce priveşte modalitatea de instituire a canonicilor în Dieceza greco-catolică de Oradea, am precizat mai sus faptul că aceştia erau numiţi de către împărat, în virtutea privilegiului său de rege apostolic (izvorât din principiile ius supremi patronatus).22 Episcopului orădean i-a fost acordat dreptul de a face propuneri pentru numirea canonicilor23, fiind lăsată la latitudinea sa posibilitatea de a propune câte doi sau trei candidaţi pentru fiecare post de canonic. Iacob Radu, el însuşi canonic, dar şi unul dintre cercetătorii consacraţi ai instituţiilor bisericeşti greco-catolice, ne lasă să înţelegem că, în timp, s-a încetăţenit şi în Dieceza de Oradea procedura care funcţiona în Regatul ungar în privinţa instituirii canonicilor. Astfel, episcopul propunea trei candidaţi (ternariul) pentru fiecare post, iar împăratul numea pe unul dintre aceştia.24 În concluzie, la cele prezentate mai sus, putem afirma că cel dintâi Capitlu format din cler secular care a funcţionat în cadrul Bisericii Române Unite a fost cel de la Oradea.25 La Blaj a funcţionat un capitlu încă din anul 1738, dar acesta era format doar din călugări basilitani26, în vreme ce modelul de Capitlu greco-catolic care s-a impus în bisericile catolice de rit oriental create în hotarele Monarhiei austriece în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (episcopiile de Muncaci, Crisia şi Oradea Mare)27 a fost acela format din preoţi seculari. Celor şase canonici titulari li se adaugă canonicii onorifici, uneori unul singur, alteori numărul lor ajungând la şase sau şapte.28 Întotdeauna printre deţinătorii acestei calităţi se număra arhidiaconul Sătmarului, funcţie deţinută de obicei de preotul şi protopopul de Carei.29 Primirea titulaturii de canonic onorific reprezenta o recunoaştere a meritelor unui preot pe tărâm administrativ-ecleziastic şi anunţa totodată deschiderea drumului spre promovarea ierarhică a celui în cauză. Au existat şi cazuri de canonici

22 A.C.C.O., fond Scritture riferite nei congressi, vol. III: 1875-1883, f. 1139v˚. 23 Ibidem. 24 Iacob Radu, op. cit., p. 205. 25 Nicolae Brânzeu, loc. cit., p. 548; Ana Victoria Sima, loc. cit., pp. 244-247. 26 Victor Macaveiu, Capitlul metropolitan din Blaj. Întemeierea şi rolul lui în trecutul nostru, în „Cultura creştină”, Blaj, Anul XVII, 1937 (aprilie-mai), nr. 4-5, p. 232. Aceşti călugări sfetnici purtau denumirea de consilieri episcopeşti consistorialişti, Curtea vieneză interzicând ca ei să fie numiţi canonici. 27 Ibidem, p. 231. 28 Cf. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXVII, Magno- Varadini, 1867, pp. 16-17; Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXXI, Magno-Varadini, 1871, pp. 16-17. 29 Arhidiaconatul Sătmarului avea în jurisdicţia sa aproximativ jumătate din teritoriul episcopiei orădene şi circa jumătate dintre credincioşi, astfel că această calitate de canonic onorific era o recunoaştere firească a eforturilor pe care arhidiaconul Sătmarului trebuia să le depună pentru administrarea teritoriului încredinţat. Menţionăm că Episcopia de Oradea era împărţită în 6 arhidiaconate, formate fiecare dintr-un anumit număr – variabil – de protopopiate. Fiecare dintre canonicii capitulari, cu excepţia prepozitului, avea obligaţia de a administra câte unul dintre aceste arhidiaconate. A se vedea Hof- und Staats-Handbuch der Österreichisch Ungarischen Monarchie für 1877, Wien, 1877, pp. 799-800; Idem, für 1894, pp. 925-926; Idem für 1898, pp. 958-959; Idem für 1905, p. 1011; Idem für 1908, pp. 1081-1082 etc. De asemenea, pot fi consultate şi Şematismele Episcopiei Oradea din anii 1854, 1857, 1867, 1871, 1881, 1900. Cel de-al şaselea arhidiaconat, al Sătmarului, a fost înfiinţat mai târziu decât celelalte cinci şi astfel funcţia de arhidiacon al Sătmarului nu a fost încadrată în Capitlul Catedral. De altfel, între anii 1827 şi 1847, postul a fost vacant. În toate Şematismele epocii (amintite mai sus) se face precizarea că arhidiaconul Sătmarului este extra gremium Capituli, bucurându-se doar de un canonicat onorific. Totuşi s-a vehiculat la un moment dat ideea ridicării acestui arhidiaconat la statutul de vicariat foraneu, lucru care s-a întâmplat abia în perioada interbelică (1934). Vezi Silviu Sana, op. cit., pp. 92-94.

277

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI onorifici care nu au promovat niciodată în rândul canonicilor plini. În legătură cu numirea canonicilor onorifici, trebuie precizat faptul că doar episcopul30 deţinea acest drept, iar numirea se făcea după ce în prealabil era consultat şi Capitlul. Canonicii onorifici puteau fi din dieceză, dar şi din afara ei, cei din alte eparhii putând fi numiţi doar cu acordul episcopului lor. Acelaşi Canon 405 din Codex Juris Canonici, referitor la numirea canonicilor onorifici, stipula că episcopul „numai arareori şi cu precauţie să facă uz de acest drept”. Numărul acestor canonici nu putea să fie mai mare decât a treia parte din numărul canonicilor de drept (actuali). Conform Canonului 407, canonicii onorifici aveau dreptul de a purta insignele canonicale şi de a ocupa un scaun în cor.31 În anul 1868 capitlul, fie că era mitropolitan sau eparhial, asuma în linii generale o structură asemănătoare şi competenţe similare, aşa cum constata cu ocazia vizitei sale în Transilvania nunţiul vienez Falcinelli. Singura diferenţă pe care el a sesizat-o a fost cea de ordin numeric: cel mitropolitan era format din 10 membri, în timp ce aceeaşi instituţie la nivel eparhial se constituia din 6 membri. Falcinelli observase că cel mai bine organizat şi, prin urmare, cel mai funcţional era cel orădean. Membrii acestuia au fost instruiţi, în mod covârşitor, în universităţi prestigioase de profil din Viena şi Roma, caracterizându-se printr-un real devotament faţă de Scaunul pontifical şi Biserica Catolică. Pornind de la această constatare făcută în epocă şi având în vedere faptul că instituţia capitlului orădean a fost o adevărată pepinieră de episcopi32, ne considerăm îndreptăţite să afirmăm că procesul de selecţie şi de promovare a clerului superior în episcopia orădeană a avut ca principal criteriu formaţia intelectuală şi profesională solidă a candidaţilor. În cele ce urmează, intenţionăm să abordăm cîteva aspecte concrete ale funcţionării Capitlului Catedralei din Oradea, concentrându-ne atenţia asupra personalului acestei instituţii. La Oradea, la fel ca în arhidieceză, procesul promovării canonicilor a fost unul gradual. Promovarea avea loc doar în anumite situaţii: în general, ca urmare a decesului unuia dintre canonicii în funcţie33 sau, în cazul unei situaţii mai des întâlnite la Oradea Mare, prin promovarea unuia dintre ei la funcţia de episcop. Ocuparea stalurilor canonicale s-a făcut mereu în sens ascendent. Astfel, dacă unul dintre staluri se elibera ca urmare a uneia dintre situaţiile mai sus amintite, toţi ceilalţi canonici urcau o treaptă sau mai multe în ierarhia ecleziastică a instituţiei Capitlului catedral, în locurile vacante fiind numiţi alţi canonici.34

30 În absenţa episcopului titular, acest drept nu se transfera nici vicarului general, nici celui capitular. 31 Nicolae Brânzeu, loc. cit., p. 565. 32 25% dintre canonicii orădeni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au urcat în scaune episcopale, iar pentru întreaga perioadă cercetată, procentul e de 17,8%. 33 Ana Victoria Sima, loc. cit., p. 248. 34 De exemplu, potrivit Şematismului din anul 1864, ultimele două staluri canonicale (scolastic şi cancelar) erau vacante (ca urmare a decesului lui Ioan Pák, canonic lector, şi a promovării canonicului cantor Iosif Pop-Silaghi la funcţia de episcop, ambele evenimente având loc în anul 1863). În anul 1866, Ioan Vancea (canonic cantor cf Şematismului din 1864) a fost numit episcop la Gherla, ceea ce a însemnat eliberarea unui alt post, în total trei scaune vacante, ceea ce a oferit şansa accederii a 3 noi preoţi merituoşi în Capitlul orădean. De altfel, Şematismul din 1867 menţionează trei nume noi în rândul capitularilor: Ioan Korhány, Basilius Nisztor, Ioan Szabó. Cf. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXVII, Magno-Varadini, 1867, pp. 16-17; Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXXI, Magno-Varadini, 1871, pp. 16-17.

278

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

La o analiză atentă a Şematismelor epocii pentru dieceza bihoreană, Capitlul catedral ni se prezintă ca fiind unul cu o mare mobilitate, dar care în acelaşi timp a dat dovadă de continuitate şi stabilitate sub aspectul politicii interne pe care a promovat-o.35 În arealul episcopiei orădene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, contextul a fost favorabil unei promovări mai accelerate în rândurile clerului superior decât în restul provinciei ecleziastice greco-catolice transilvane. În intervalul de timp avut în vedere, cinci canonici au fost promovaţi la calitatea de episcop, iar doi la cea de prepozit (de Lugoj), astfel s-au eliberat şapte poziţii36 care au permis ascensiunea altor preoţi pregătiţi profesional şi intelectual pentru a fi promovaţi. La acestea se adaugă şi 14 decese în rândul capitularilor37, ambele situaţii determinând un total de 21 de promovări, ceea ce ridică gradul de promovare la un procent însemnat raportat la un număr total de 28 de canonici care au ocupat stalurile canonicale în Capitlul orădean între anii 1853 şi 1918. Se impune făcută precizarea că nu oricine putea râvni la demnitatea de canonic. Selecţia viitorilor canonici se făcea, în general, din rândul tinerilor cu studii superioare absolvite la Viena sau Roma, mai apoi erau preferaţi cei cu studii la Trnavia, Ungvar sau Oradea, cu condiţia să fi îmbrăcat haina celibatului. Astfel, din cei 28 de canonici titulari care au făcut parte din Capitlul Oradiei în perioada aflată în atenţia noastră, 8 au făcut studii teologice la Viena, 7 la Pesta, 4 la Roma, 2 la Trnavia şi 7 la Oradea.38 Nouă dintre ei şi-au luat şi doctoratul în teologie sau filosofie: 4 la Roma (Ioan Szabó, Augustin Lauran, Corneliu Bulcu şi Iacob Radu) şi 3 la Viena (Alexandru Dobra, Ioan Vancea şi Iosif Pop-Sălăjanul), unul la Oradea, Florian Stan, şi încă unul la Budapesta (Gheorghe Miculaş). Aşadar, putem afirma încă o dată că, în mod incontestabil, studiile au reprezentat principalul criteriu de selecţie şi apoi de promovare, pe locul doi situându-se statutul civil, prioritatea în numirea în demnităţi ecleziastice având-o preoţii celibi şi apoi cei văduvi.39 Se observă aşadar în procesul de recrutare şi promovare a cadrelor o anumită preeminenţă a absolvenţilor de Roma, urmaţi de cei cu studii la Viena şi Pesta,

35 În sensul că această mobilitate, această rapidă mişcare internă a personalului nu a afectat caracterul de stabilitate întrucât au existat câţiva canonici care au făcut parte din Capitlu decenii întregi – unii chiar în funcţia de prepozit –, contribuind la promovarea unei politici de continuitate, la stabilitatea acestei instituţii, de ex. Nicolae Borbola, 1850-1877, sau Teodor Kőváry, 1881-1906. 36 Dintre canonicii orădeni, pentru segmentul de timp avut în vedere, 5 au ajuns în scaunul episcopal: Ioan Alexi, Alexandru Dobra (1854), Iosif Pop-Silaghi (1863), Ioan Vancea (1866), Ioan Szabó (1879), iar alţi 2 au trecut în Capitlul de la Lugoj: Teodor Aaron fiind numit prepozit în anul 1857, iar Corneliu Bulcu, în anul 1914. 37 În anul 1863 a decedat Ioan Pák (can. lector). Cândva, în intervalul 1868-1870, a decedat Gr. Kőváry (can. lector), în 1871 Ioan Papp (can. lector). În anul 1877, Nicolae Borbola (prepozit), apoi, în anul 1879, Basilius Nisztor (can. cantor). În anul 1881 a murit Ioan Korhány (prepozit), iar în anul 1884, Nicolae Vulcan (custode). În anul 1888 a murit Ioan Kuuk. Cf. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXXXI, pp. 130-133, şi Şematismului istoric al Diecezei Române Unite a Orăzii Mari 1777-1927, Oradea, pp. 211-216. 38 La Viena au studiat I. Alexi, I. Korhány, Pop-Silaghi, I. Vancea, I. Papp, P. Vela, N. Vulcan, Ilie Stan; la Pesta, N. Borbola, A. Teodor, Al. Dobra, Gr. Kőváry, T. Kőváry, Coriolan Ardelean şi Gh. Miculaş; la Roma, I. Szabó, Aug. Lauran, Coriolan Bulcu şi Iacob Radu; la Trnavia, Gr. Juhász şi I. Kuuk, iar la Oradea, I. Pák, B. Nisztor, Art. Sarkádi şi M. Nyes, Stan Florian, I. Buteanu şi S. Ciceronescu. A se vedea Şematismul istoric..., pp. 211-220, şi Şematismele Diecezei de Oradea din perioada avută în vedere (1854, 1857, 1864, 1867, 1871, 1881, 1900, 1909). 39 Într-o succintă prezentare a membrilor Capitlului orădean la 1890, trimisă Sfântului Scaun de Augustin Lauran, referindu-se la Arthemiu Sarkádi, pe care de altfel îl aprecia pentru destoinicia sa, autorul lăsa să se înţeleagă că, în pofida calităţilor sale, Sarkádi nu a putut deveni canonic decât după ce a rămas văduv. Vezi Archivio Segreto Vaticano, fond Archivio Nunziatura di Vienna, vol. 641, f. 159vº.

279

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI

şansele mai mari revenindu-le celor care aveau nu doar studii universitare, ci şi un doctorat. Instrucţia superioară a reprezentat pentru un tânăr cleric rampa de lansare, care asigura mai întâi intrarea în sistemul de învăţământ confesional sau ocuparea unor funcţii pe lângă episcopie şi Consistoriul episcopal. În general, recrutarea viitorilor canonici se realiza fie din rândul funcţionarilor bisericeşti de pe lângă episcopie, fie din rândul profesorilor. Foarte mulţi dintre absolvenţii cu studii superioare, la revenirea în ţară, ajungeau profesori la Gimnaziul din Beiuş, la Preparandia sau la Gimnaziul major din Oradea. Cei mai bine pregătiţi dintre aceştia deveneau directori ai Gimnaziului din Beiuş, ai Preparandiei sau vicerectori ai Seminarului diecezan greco-catolic din reşedinţa episcopală, inspectori şcolari. Activitatea profesională, curriculum vitae şi comportamentul deosebit al acestora îi recomanda treptat la afirmare socială. Mulţi dintre cei care mai târziu au ocupat importante staluri canonicale sau chiar scaune episcopale şi-au început activitatea în plan şcolar, deţinând calitatea de profesori, inspectori şcolari pentru şcolile confesionale din eparhie sau cea de rectori ai Seminarului sau Preparandiei. Această practică se întâlneşte încă din vremea lui Moise Dragoş, care, în calitate de protopop de Oradea, s-a ocupat şi de gospodărirea şcolilor confesionale din teritoriul bihorean „unit cu Roma”. Mai târziu, Ignatie Darabant (1788-1805) a îndeplinit multă vreme funcţia de prefect al şcolilor unite din Transilvania. Şi Iosif Pop Sălăjeanul a avut în grija sa, pentru mai bine de un deceniu, şcolile confesionale din dieceză, prin calitatea de canonic scolastic.40 În această calitate a prezidat, la 6 februarie 1851, conferinţa corpului profesoral din Beiuş, prin care s-a decis noua organizare a gimnaziului din localitate care, prin completarea la 8 a claselor, a devenit liceu cu predare în limba română.41 De asemenea, ca şi predecesorul său, V. Erdelyi, Iosif Pop Sălăjeanul a deţinut pentru câţiva ani (1852- 1856) funcţia de rector al Seminarului greco-catolic.42 Ioan Szabó, viitorul episcop de Gherla, şi Augustin Lauran, unul dintre cei mai erudiţi canonici orădeni, amândoi cu studii şi doctorate la Roma, au deţinut în paralel oficii administrative pe lângă forurile episcopale (defensori în Tribunalul matrimonial, notari consistoriali, secretari episcopali) şi câte o catedră la Preparandia sau Gimnaziul major catolic din Oradea. Mai târziu au ajuns directori ai Preparandiei şi rectori ai Seminarului domestic greco-catolic din Magno-Varadini.43 Alţi tineri clerici urmau un cursus honorum diferit. În funcţie de studii, unii dintre asesorii consistoriali (în general aceştia erau şi arhidiaconi onorifici) erau apoi însărcinaţi cu diferite atribuţii funcţionăreşti pe lângă instituţiile episcopale. În general, primul semn care anunţa posibilitatea promovării era primirea unor atribuţii în cadrul Consistoriului (notar, fiscal, membru al Tezaurariatului sau al Tribunalului matrimonial) sau pe lângă Cancelaria episcopală (secretar, director). Aşa a fost cazul lui Ioan Vancea, a lui Iosif Pop-

40 A se vedea şi Şematismul din 1854; Iacob Radu, op. cit, p. 149. 41 Iacob Radu, op. cit, p. 149. 42 Ibidem, pp. 109-110, 148. 43 Hof- und Staats-Handbuch der Österreichisch Ungarischen Monarchie für 1877, Wien, 1877, pp. 799-800; Idem, für 1894, pp. 925-926; Idem für 1898, pp. 958-959; Idem für 1905, p. 1011; Cf. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXIV, Magno-Varadini, 1864, p. 20; Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXVII, Magno-Varadini, 1867, pp. 21; Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXXI, Magno-Varadini, 1871, pp. 20-21.

280

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Silaghi, Ioan Szabó sau Augustin Lauran, şi exemplele ar putea continua. De multe ori, aceşti asesori erau chiar foarte tineri, însă studiile şi statutul de preoţi celibi îi recomandau la ascensiune ierarhică. Se impune aici remarcat faptul că, în general, asesorii care beneficiau de o instrucţie superioară se bucurau de o ascensiune mult mai rapidă decât asesorii mai în vârstă, chiar merituoşi, care rămâneau pentru tot restul vieţii doar preoţi-parohi, asesori şi eventual vicearhidiaconi sau arhidiaconi onorifici. Aşadar, conform unui obicei care s-a încetăţenit în timp, un tânăr cu studii efectuate la Roma sau la Viena, uneori chiar şi la Pesta, la revenirea în ţară era hirotonit44, apoi putea ocupa un post de profesor sau era instituit într-un oficiu de mai mică importanţă pe lângă organismele episcopale: notar consistorial, secretar episcopesc, numit apoi asesor consistorial, în scurtă vreme putea primi un canonicat onorific, iar când se elibera un stal canonical, era avansat de la statutul de canonic onorific la cel de canonic deplin. Indiferent de drumul profesional parcurs, cert este că prima etapă din procesul anevoios şi uneori îndelungat al promovării consta în intrarea în Consistoriul episcopal, întrucât recrutarea viitorilor canonici se făcea în mod obligatoriu din rândul asesorilor consistoriali.45 Al doilea criteriu, în ordinea importanţei, uzitat în procesul de selecţie şi promovare a canonicilor a fost cel privitor la statutul civil, aceştia fiind numiţi în general din rândul preoţilor celibi. Motivaţia preferării acestora este simplă: fiind celibi, aveau mai mult timp la dispoziţie, ceea ce însemna că puteau îndeplini perioade de timp mai îndelungate ca practicanţi sau funcţionari la curtea episcopală, aveau mai mult timp pentru studiu şi perfecţionarea lor profesională – un element extrem de important pentru un canonic. În al doilea rând, salariile lor erau destul de modeste, aşa încât cu greu permiteau întreţinerea unei familii („mai ales într-un oraş mare ca Oradea”46). Că accesul unui preot căsătorit în Capitlu era mult mai dificil decât pentru unul celib, indiferent de studii şi destoinicia demonstrată, şi că abia după ce rămânea văduv intra în calculele de promovare, îl demonstrează o simplă analiză asupra vârstei avute la intrarea în Capitlu. Astfel, dacă vârsta medie la care şi-au început activitatea în Capitlul catedral canonicii din dieceza orădeană a fost de 49,5 ani47, putem constata că, în cazul celor care au fost căsătoriţi, această vârstă este mult mai ridicată. De pildă, Nicolae Vulcan a fost recrutat ca membru plin al Capitlului la vârsta de 74 de ani, Gh. Juhász la 71 de ani, Ioan Kuuk la 61 de ani.48 Cu toate că aveau studii teologice adecvate şi se remarcaseră prin activitatea ecleziastică şi administrativă desfăşurată, căsătoriţi fiind, nu au putut ajunge decât asesori consistoriali sau cel mult canonici onorifici. În schimb, Ioan Korhány şi Artemiu Sarkádi, rămaşi văduvi la vârste mai tinere, au intrat în rândul

44 Alteori hirotonirea putea avea loc înainte de plecarea din ţară Acesta a fost cazul viitorului episcop Alexandru Dobra care, după absolvirea liceului şi a Teologiei la Oradea, a fost hirotonit şi apoi trimis la Viena, unde şi-a desăvârşit studiile cu susţinerea doctoratului. 45 Se impune subliniat faptul că din Consistoriul episcopal făceau parte canonicii capitulari şi cei onorifici, toţi protopopii titulari, precum şi unii clerici care îndeplineau funcţii administrative pe lângă episcopie, uneori primind mai mult simbolic titlul de arhidiaconi onorifici. Desigur, cei mai mulţi dintre asesorii consistoriali nu au ajuns mai sus de atât în ierarhia bisericească. 46 Iacob Radu, op. cit., p. 204. 47 Analiza a fost făcută pe baza datelor oferite de Şematismul istoric..., pp. 211-220. 48 Cf. Şematismului istoric, pp. 214, 216.

281

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI canonicilor capitulari la 55, respectiv, 51 de ani.49 Iată deci că, odată deveniţi văduvi, preoţii merituoşi din episcopia orădeană au putut promova rapid în ierarhia ecleziastică locală, unii ajungând în cea mai înaltă poziţie, cum a fost cazul lui Ioan Korhány, care a fost prepozitul Capitlului orădean în anii 1879-1881. Referitor la vârsta de recrutare a canonicilor, trebuie făcută precizarea că, în general, varia între 42 şi 55 de ani, cu excepţiile parţial pomenite mai sus. Sunt situaţii cu totul diferite de cele menţionate, fiind vorba despre promovarea în Capitlu a unor preoţi tineri, cum au fost: Iosif Pop Sălăjanul, care a intrat în Capitlu la doar 32 de ani şi după 9 ani de la hirotonire, a lui Ioan Vancea, ajuns canonic la 35 de ani şi 10 ani de la hirotonire. Recordul a fost deţinut de către Ioan Szabó, care a fost admis în rândul canonicilor la doar 31 de ani şi 8 ani de la hirotonire. Se poate observa, aşadar, că în general tinerii cu diplomă de doctor au avansat mult mai repede în ierarhia bisericească decât confraţii lor. De altfel, dintre cei 5 teologi din dieceza orădeană care au obţinut doctoratul înainte de anul 1900, patru au ajuns chiar în vârful piramidei ecleziastice, ocupând scaune episcopale şi unul mitropolitan (Ioan Vancea).50 Însă, pentru afirmare, nu era suficient ca un preot să fie doar foarte bine pregătit profesional şi intelectual şi eventual dotat cu abilităţi administrative. Din analizele noastre de până acum, o altă condiţie (condiţionare) destul de importantă a promovării în elita ecleziastică orădeană a fost cea a neimplicării politice. Astfel, nu este greu de observat că acei clerici care s-au implicat în mişcarea naţional-politică, de pildă Iustin Popfiu51 sau Moise Sora Noac, nu s-au bucurat de susţinerea superiorilor bisericeşti pentru a fi acceptaţi între canonici şi, în pofida capacităţilor intelectuale incontestabile şi a unei pregătirii profesionale care îi recomandau în acest sens, nu au putut intra în Capitlu. În acest sens, o nouă direcţie în care cercetarea noastră s-ar putea îndrepta ar fi cea a „refuzaţilor” sau a „marginalizaţilor”, a acelor clerici sau profesori care, deşi se încadrau profilului unei personalităţi care ar fi putut face o carieră ecleziastică, nu au confirmat aşteptările sau au fost marginalizaţi de către puterea politică sau de către ierarhia ecleziastică, fie ea de la Oradea sau Roma. 2. Recrutarea în Capitlul Catedralei mitropolitane din Blaj O a doua parte a studiului se concentrează pe Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş şi pe Capitlului Catedralei mitropolitane, reprezentând o încercare de sintetizare şi teoretizare a evoluţiilor care au marcat această instituţie de-a lungul a şapte decenii de existenţă. Cercetarea noastră este una care vizează durata lungă, deoarece numărul personajelor studiate este relativ restrâns, de câteva zeci de persoane, atenţia noastră

49 Ibidem, 213, 216. Cf. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXIV, Magno-Varadini, 1864, p. 122, Ioan Korhány era deja văduv, iar cf. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Magno-Varadinensis G.R.Cath. pro anno MDCCCLXXI, Magno-Varadini, 1871, p. 122, Artemiu Sarkádi era şi el văduv, fapt care i-a permis, alături de calităţile de foarte bun administrator, accederea la o vârstă potrivită în Capitlul orădean. 50 Şematismul istoric..., pp. 211-220. 51 Un tânăr inteligent, cu studii absolvite la Viena, celib, care a început destul de repede o carieră ce se anunţa strălucită, ajungând într-un timp scurt asesor consistorial, îndeplinind funcţiile de notar consistorial, secretar episcopesc, căruia i s-a încredinţat catedra de limba română de la Gimnaziul catolic din Oradea, care îi aparţinuse anterior lui Al. Roman, dar care, din cauza implicării profunde în mişcarea de emancipare naţional- românească, nu a fost acceptat în rândurile canonicilor, în pofida cererii sale în acest sens. Vezi Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Cluj, fond Episcopia greco-catolică Oradea, dos. 135/1848-1871, f. 29r˚-v˚.

282

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI oprindu-se asupra a 34 dintre canonicii care au activat la Blaj. Perioada aleasă în vederea studiului este delimitată de anii 1853 şi 1918, fiind perioada în care Capitlul Catedralei din Blaj a devenit Capitlu mitropolitan, activând în cadrul Imperiului austriac şi apoi Austro-Ungar. În analiza noastră am urmărit două direcţii: o trasare a cadrului normativ care a asigurat buna funcţionare a Capitlului în secolul al XIX-lea, urmată de o interpretare de tip prosopografic a informaţiilor legate de personalul care a activat în cadrul instituţiei mitropolitane. În abordarea normativelor, am avut în vedere câteva momente care au marcat evoluţia instituţiei: fondarea ei în 1807, reformarea ei în 1853 şi adoptarea statutelor acesteia, în 1886. Capitlul Catedralei din Blaj a fost înfiinţat cu mult înainte de perioada spre care ne-am îndreptat atenţia. În 1807, episcopul Ioan Bob a dispus crearea acestei instituţii al cărei scop era de a-i oferi ajutor în administrarea eparhiei de Făgăraş; canonicii urmau să se ocupe de funcţiunile îndeplinite în secolul XVIII de monahii blăjeni, iar ulterior, după desfiinţarea ordinelor monahale, de o parte a clerului secular din dieceză.52 În actul fondator, episcopul Bob a trasat portretul viitorului canonic blăjean, care urma să fie ales din rândul clerului secular celib, care dovedise merite deosebite în activitatea sa pastorală şi care era recomandat de către morala sa deosebită.53 Prin actele fundaţionale s-a stabilit faptul că acest Capitlu catedral din Blaj urma să fie compus din 7 staluri canonice, anume: prepozitul, canonicul lector, canonicul cantor, canonicul custode, canonicul scolastic, canonicul cancelar şi canonicul teolog.54 Oficiul de canonic era viager şi un stal devenea vacant doar în urma decesului unuia dintre canonici. În acest caz, fondatorul prescrisese inclusiv varianta de ocupare a scaunului vacant: episcopul propunea împăratului aprobarea promovării graduale, toţi canonicii urmând a ocupa stalul imediat următor celui deţinut până la acea dată. Aşa, locul celui din urmă canonic – cel al teologului – devenea vacant, astfel că toţi canonicii, împreună cu episcopul, recurgeau la alegerea unui coleg, din rândul clerului secular celib din dieceză, cu menţiunea că votul episcopului valora cât două.55 Pentru ca promovarea să fie validă, era necesar girul imperial asupra listei propuse de episcop, împăratul de la Viena fiind deţinătorul ius supremi patronatus, în virtutea căruia exercita inclusiv dreptul de ius nominandi al ierarhiei ecleziastice.56 Aceasta era procedura prevăzută, inclusiv pentru ocuparea celui mai important stal din cadrul Capitlului: cel de prepozit. Astfel, teoretic, toţi canonicii ar fi avut o şansă de a accede la prepozitură, esenţiale fiind însă o pregătire superioară şi însuşiri morale, dar şi o sănătate excelentă. Singura derogare de la această confirmare imperială privea alegerea şi numirea canonicului teolog. În legătură cu ocuparea acestui stal canonic, episcopul fondator Ioan Bob rezervase, pe seama sa şi a succesorilor săi, privilegiul numirii directe, fără a mai fi astfel necesară confirmarea imperială.57 Această prevedere a constituit, după opinia noastră, o modalitate prin care episcopul a putut controla persoanele care urmau să intre

52 Pentru mai multe detalii, vezi Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Bucureşti, 2005, pp. 265-266. 53 Ibidem, p. 266. 54 Ana Victoria Sima, loc. cit., p. 247. 55 Ibidem, pp. 247-248. 56 Vezi supra, nota 8. 57 D. Dumitran, op. cit., p. 266.

283

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI

în cadrul Capitlului, dar a fost şi un mijloc de recompensă. Stalul de teolog era cel din urmă dintre cele şapte prevăzute de către fondator, cel care deschidea cursus honorum în Capitlu, adică posibilitatea accederii la un stal canonic mai înalt sau, ulterior, chiar la episcopat. Însă pentru toate oficiile înalte era necesară confirmarea imperială, fapt care îngusta oarecum accesul celor consideraţi indezirabili de către autoritatea civilă, chiar dacă Biserica aprecia activitatea lor ca fiind exemplară. Privilegiul episcopului de a numi canonicul teolog de la Blaj s-a constituit, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în şansa de a promova în oficiile canonice a unor personalităţi de seamă ale românilor uniţi. Primele patru decenii de funcţionare a Capitlului au oferit unele indicii legate de anumite aspecte incomplet reglementate, în special cele legate de includerea în componenţa acestei instituţii a preoţilor căsătoriţi/văduvi. Principala obiecţie la adresa prescripţiilor episcopului Bob era aceea că numărul preoţilor celibi era mult mai redus comparativ cu acela al celor care proveneau din cadrul clerului căsătorit sau văduv. Susţinătorul cel mai fervent al promovării preoţilor căsătoriţi sau văduvi la canonicate a fost chiar episcopul, ulterior mitropolitul, Alexandru Şterca Şuluţiu. Problema a intrat în dezbaterea forurilor imperiale şi pontificale în anul 1853, când s-a pus problema instituirii provinciei mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş.58 În urma dezbaterilor şi a negocierilor cu Sfântul Scaun şi împăratul de la Viena, s-a ajuns la decizia lărgirii Capitlului blăjean cu încă trei staluri canonice, denumite „de fundaţie regească”, întrucât salariile lor urmau să fie plătite de către Viena. Astfel, Capitlul trasat de episcopul Bob devenea Capitlu Mitropolitan şi urma să aibă în componenţă zece persoane: celor 7 canonici bobieni li se adăugau canonicul penitenţiar, canonicul referendariu şi canonicul prebendat. Cei trei noi canonici urmau să fie aleşi din rândul clerului căsătorit sau văduv, răspunzând astfel dorinţelor majorităţii clerului din cadrul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Aceste trei locuri din cadrul Capitlului mitropolitan urmau să aibă un statut oarecum aparte de cel al canonicilor bobieni, din cauza spectrului larg de recrutare a lor, din cauză că salariul acestora urma să fie asigurat de către stat, dar şi deoarece aceştia nu se bucurau de privilegiile desemnate pe seama canonicilor bobieni. De altfel, ascendentul canonicilor celibi era evident prin însuşi numărul de locuri de care aceştia dispuneau, comparativ cu cele trei staluri de fundaţie regească. În aceste condiţii, inclusiv modalitatea de instituire a acestor trei canonici era oarecum diferită de cea a celor bobieni. Cum şi aceste canonicate erau viagere, procedura de instituire se declanşa în urma decesului unuia dintre canonicii de fundaţie regească. Aceasta consta în propunerea de către arhiepiscop a unei liste de trei candidaţi, din rândul cărora urma apoi împăratul să numească un canonic. Regăsim astfel propunerea ternară atât de caracteristică numirilor imperiale în oficiile înalte bisericeşti vacante, care se oficializase şi în cadrul Bisericii Române Unite. Cei trei candidaţi trebuiau să întrunească aceleaşi calităţi care caracterizau şi restul canonicilor: o înaltă pregătire şi o bună cunoaştere a administraţiei bisericeşti, toate încoronate de o morală exemplară.59 Toate aceste prescripţii referitoare la Capitlul mitropolitan au fost supuse dezbaterii în cadrul sinoadelor provinciale din anii 1872 şi 1882. În cazul primului sinod

58 Pentru mai multe detalii privind negocierile şi proiectele referitoare la acest aspect, vezi Ana Victoria Sima, loc. cit., pp. 248-250. 59 Ibidem, p. 253.

284

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI provincial, desfăşurat în anul 1872, problemei Capitlului mitropolitan i s-a dedicat o mai mică atenţie, fiind trasate câteva din principiile sale de funcţionare internă.60 Astfel se explică faptul că o reglementare mai completă a avut loc în anul 1882, prin intermediul decretelor celui de-al doilea sinod provincial. Acestea trasează caracteristicile Capitlului mitropolitan în cadrul Titlului al II-lea, intitulat Constituţia Capitlului Mitropolitan. În prima secţiune a Titlului II tratează componenţa Capitlului mitropolitan, indicând numărul de staluri şi denumirea acestora. Totodată, în această secţiune se specifică unitatea canonicilor în problemele ce ţin de domeniul Capitlului, unica derogare fiind întrunirea separată a canonicilor bobieni atunci când trebuiau dezbătute problemele legate de interesele fundaţiei bobiene.61 Din informaţiile pe care le deţinem62, aceste prescripţii au fost supuse revizuirii Sfântului Scaun, dar decretele votate în cadrul acestui sinod provincial au fost considerate incomplete, fiind remise Blajului spre refacere. Varianta definitivată a acestora a fost aprobată de către Sfântul Scaun în anul 1886.63 Comparaţia dintre decretele votate în cadrul Conciliului provincial din 1882 şi aceste Constituţii capitulare din 1886 evidenţiază faptul că cele din urmă erau mult mai detaliate, mai concrete în definirea unor atribuţii şi în trasarea unor drepturi. În fapt, varianta din 1882 poate fi considerată doar o schemă, care a fost dezvoltată apoi la maxim în cadrul Constituţiilor din 1886. Câteva aspecte ne-au atras atenţia, întrucât au servit drept bază a analizei noastre ulterioare. Între acestea, o trasare a caracteristicilor unui viitor canonic mitropolitan: preot din clerul secular, bine pregătit, cu o morală ireproşabilă, „care a activat în cura animarum sau în administraţia bisericească sau în problemele de disciplină teologică vreme de 10 ani, fiind recomandat de către activitatea sa”64. O precizare în plus confirma cele prescrise în 1807 de episcopul Bob: pentru a accede într-unul din stalurile bobiene, preotul trebuia să fie celib.65 Pentru stalurile de fundaţie regească se recurgea la numirea de către împărat a unui canonic dintr-o listă de trei nume, propuse de către mitropolit. Cum însă şi canonicii de fundaţie regească urmau să facă parte din corporaţia colegială a Capitlului, se prescria în aceste constituţii necesitatea consultării de către mitropolit a celorlalţi canonici asupra celor trei nume care urmau să constituie lista trimisă la Viena. Se prevedea şi posibilitatea unei promovări graduale pentru canonicii de fundaţie regească, care însă nu avea efectele celei similare petrecute în rândurile canonicilor bobieni. Principalul beneficiu al promovării graduale a canonicilor bobieni era creşterea salariului, dar canonicii de fundaţie regească dispuneau toţi de acelaşi salariu. Promovarea în aceste trei staluri avea probabil tot un rol onorific, deoarece atribuţiile penitenţiarului erau superioare celor ale

60 Conciliul provincial prim ..., p. 37. 61 „Membrii Capitlului mitropolitan de fundaţie bobiană numai în afacerile acelea, ce se ţin strâns de interesele şi cauzele aceleiaşi fundaţiuni, constituie corporaţiune separată de ceilalţi membrii ai fundaţiei regeşti.” Conciliul provincial secund al provinciei bisericeşti greco-catolice Alba Iulia şi Făgăraş ţinut la anul 1882, ediţia a II-a, Blaj, 1886, pp. 82-84. 62 Vezi mai multe, în Protocolum (Protocol capitular), Blaj, 1856-1891, Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, Fondul Manuscrise Româneşti, ms. 56, ff. 72-74. 63 A.N.D.J.A., M.R.U.B. – Cabinetul Mitropolitului. Inventar suplimentar, D. 3/1886, f. 14r˚. 64 Ibidem, f. 2v˚. 65 Ibidem, f. 3r˚.

285

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI prebendatului, de exemplu. Pentru acest tip de promovare nu se cerea decât acordul mitropolitului, nemaifiind necesară o nouă confirmare regală.66 Toate aceste prescrieri stricte aveau menirea de a asigura buna funcţionare a Capitlului mitropolitan ca o corporaţie de sine stătătoare. Canonicii bobieni aveau atribuţii mai extinse, care solicitau implicarea acestora într-o măsură mai mare în administrarea arhidiecezei, spre deosebire de canonicii de fundaţie regească. Acest aspect îşi are explicaţia, probabil, în cele aproape cinci decenii care despart crearea stalurilor de fundaţie bobiană de cele de fundaţie regească. În această perioadă s-au trasat multe dintre atribuţiile canonicilor, astfel că transformarea Capitlului bobian în Capitlul mitropolitan nu a putut aduce cu sine decât o extindere a personalului, dar nu şi a atribuţiilor. Faptul că în atribuţiile canonicilor de fundaţie regească exista prescripţia de a se constitui în ajutoarele sau suplinitorii canonicilor bobieni nu a putut avea decât efecte benefice, deoarece oficiile acestora din urmă erau extinse la maximum, după cum rezultă din lista referatelor încredinţate asesorilor consistoriali. Constituţiile Capitlului mitropolitan au reprezentat momentul definitoriu al instituţiei fondate în anul 1807 de către episcopul Bob. Evoluţiile acesteia reflectă toate etapele care au marcat definirea identitară a unei biserici orientale unite cu Roma. Născut ca un organism de sorginte latină şi promovat cu scopul de a obţine o imagine cât mai apropiată de cea a unei Biserici catolice, Capitlul mitropolitan definitivat în 1886 reprezenta, în fapt, imaginea la o scară mai mică a Bisericii Române Unite. În componenţa sa, acesta îmbina elementele latine cu cele orientale, fiind însă o imagine răsturnată a realităţilor din arhidieceză, în care clerul căsătorit era net dominant în raport cu numărul preoţilor celibi. În cea de a doua parte a studiului, dedicat Arhidiecezei de Făgăraş, dorim să punem accentul pe persoanele care au ocupat oficiile canonicale la Blaj. Principalele informaţii le-am preluat din Şematismul aniversar publicat în 190067, care a folosit drept sursă un protocol al autobiografiilor canonicilor, care însă nu s-a păstrat până în zilele noastre. După cum am arătat şi mai sus, am delimitat cercetarea noastră la 34 persoane68, incluzându-i aici pe acei canonici care au apărut în funcţie în Şematismul din 1842 şi mai erau în viaţă la sfârşitul lui 1850, respectiv, pe cei care au fost activi inclusiv în 1918, dar fără a-i include pe cei care i-au substituit în perioada interbelică. În total, avem de a face cu 25 de canonici bobieni şi 9 canonici de fundaţie regească, care corespund unor procente de 3/4, respectiv, de 1/4 din totalul lor; numărul mare al canonicilor bobieni este perfect explicabil prin faptul că aceştia au deţinut 7 poziţii într-un Capitlu de 10 persoane.

66 Ibidem, f. 3v˚. 67 Şematismul veneratului cler al arhidiecezei mitropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pe anul 1900, de la sfânta unire 200, Blaj, 1901 (în continuare Şematism 1900). 68 Simeon Crainic, Vasile Raţiu, Constantin Alutan, Ştefan Boeriu, Timotei Cipariu, Teodor Şereni, Constantin Papfalvi, Ioan F. Negruţiu, Ioan Chirilă, Grigore Mihali, Antoniu Veştemean, Ilie Vlasa, Ştefan Manfi, Ioan Pamfilie, Ioan Antonelli, Leonţiu Leontean, Ioan M. Moldovan, Ioan Raţiu, Alesandru Micu, Simeon Pop Matei, Iosif Hossu, Gavrilă Pop, Alexandru Grama, Augustin Bunea, Vasile Hossu, Victor Szmigelski, Alexandru Uilăcan, Izidor Marcu, Ioan V. Rusu, Ştefan Pop, George Muntean, Vasile Suciu, Ambroziu Cheţianu, Alexandru Nicolescu. Ibidem, pp. 64-93.

286

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În continuare, ne vom apleca asupra unora dintre aspectele concrete care au caracterizat formarea canonicilor: originea lor socială, pregătirea lor teologică, hirotonirea şi poziţiile pe care le-au ocupat anterior intrării în Capitlul blăjean, precum şi promovările ulterioare. Toate acestea ne oferă imaginea formării unui cler superior şi a funcţionării unei instituţii ecleziastice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Analiza originii sociale a acestora – aşa cum transpare ea din Şematismul aniversar completat cu date din presă la numirile canonicilor care au survenit după 1900 – ne-a relevat faptul că 12 dintre aceştia au provenit din familii de preoţi, alţi trei crescând într-un mediu cu o încărcătură religioasă similară, deoarece părinţii lor erau cantori. Origine nobiliară am înregistrat doar în cazul a trei dintre canonici (S. Crainic, V. Raţiu şi Şt. Boeriu, ultimul având tatăl preot, dar provenind dintr-o familie nobilă), toţi trei activând în perioada de după revoluţia paşoptistă, fiind probabil ultimii dintre cei care au accesat în Capitlu având origine nobilă69. Cu toate acestea, pentru 13 dintre ei nu dispunem de aceste informaţii, în biografiile lor fiind menţionat doar numele părinţilor; explicaţia ar putea rezida în faptul că acei canonici care proveneau din familii cu o origine socială mai însemnată au simţit nevoia să accentueze acest aspect, pe când ceilalţi, care proveneau din familii cu origini mai umile, fii de ţărani, s-au mulţumit să înregistreze numele părinţilor. Pentru perioada studiată, începe să devină evidentă o oarecare tendinţă spre dinastiile de preoţi, în care fiii duceau mai departe misiunea taţilor lor, doar că la un nivel superior, fiind deja suficient de pregătiţi încât să-şi asume roluri de conducere. Trecând în revistă studiile teologice ale celor 34 canonici studiaţi, remarcăm faptul că paleta acestora de alegere a fost cea devenită deja clasică în studiile dedicate educaţiei clerului român unit: fie au studiat în Transilvania, la Blaj sau Oradea, fie s-au îndreptat spre Budapesta, Viena sau Roma.70 Dintre ei, 19 şi-au efectuat studiile teologice în centre din Transilvania, cu precădere la Seminarul din Blaj. Lor li se mai alătură alţi cinci canonici care, fie şi-au început studiile la Blaj şi le-au terminat în centre din afara Transilvaniei, fie, nevoiţi să se retragă de la Viena şi Budapesta pe motiv de sănătate, au revenit la Blaj şi au terminat studiile teologice la seminarul arhiepiscopesc71. Cu toate acestea, mai ales spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a crescut numărul celor care s-au îndreptat spre studii teologice în afara Transilvaniei, spre Viena mai întâi şi mai apoi spre Roma. Această tendinţă trebuie corelată cu programul de burse de studii care se prefigurează în secolul al XIX-lea în ambele centre, despre care oferă detalii inclusiv C. Sigmirean72. Se simţea necesitatea unui cler superior educat corespunzător, care să fie capabil să răspundă provocărilor unei Biserici confruntate cu o societate în care laicizarea şi modernismul câştigau teritoriu permanent. Din analiza datelor rezultă că studiile teologice efectuate în străinătate reprezentau un atu pentru clericii decişi să urmeze o carieră ecleziastică. Cu toate acestea, la jumătatea secolului al XIX-lea, lipsa studiilor în străinătate nu a stat în calea promovării unei

69 Ibidem: 1/3 din canonicii care au activat la Blaj anterior revoluţiei paşoptiste aveau origini nobile. 70 Pentru mai multe detalii, vezi Cornel Sigmirean, Intelectualitatea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948), Târgu- Mureş, 2007, pp. 50-60. 71 Acesta a fost cazul lui Ioan Micu Moldovan, care a studiat Teologia câte un an la Budapesta şi Viena, pentru ca, ulterior, să termine studiile le Seminarul domestic de la Blaj. Vezi Şematism 1900. 72 Cornel Sigmirean, op. cit., pp. 54-60.

287

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI persoane bine pregătite. Pentru cei care doreau să studieze teologia, Seminarul din Blaj putea oferi o programă la fel de valoroasă de studii, chiar dacă nu acorda o diplomă de doctorat. În aceste condiţii, nu putem condiţiona o promovare în cele mai înalte staluri ecleziastice de studiile teologice efectuate în străinătate. Însă, spre finalul perioadei cercetate, situaţia se nuanţează oarecum, studiile teologice în străinătate fiind cele care au făcut diferenţa între canonicii bobieni şi cei de fundaţie regească. La sfârşitul lui XIX şi începutul secolului XX devine evident faptul că acei clericii aleşi spre a fi promovaţi în stalurile canonice bobiene erau în marea majoritate şcoliţi în afară, unii obţinând chiar doctorate la universităţi europene. Din datele de care dispunem, din cei 9 canonici care au obţinut diploma de doctor în teologie şi/sau filosofie în perioada studiată, unul singur – Ambroziu Cheţianu – a fost canonic de fundaţie regească, ceilalţi au fost toţi canonici bobieni. Putem să ne întrebăm atunci în ce măsură faptul că s-a căsătorit în 1892, la doar câteva luni după obţinerea diplomei de doctor în filosofie la Universitatea din Cluj, l-a îndepărtat pe Ambroziu Cheţianu73 de o ascensiune rapidă în cadrul Capitlului bobian. În noile circumstanţe, posibilitatea accesului în Capitlu i s-a oferit după două decenii şi jumătate de serviciu în cadrul administraţiei arhidiecezane şi la catedră. Prin comparaţie, toţi ceilalţi 8 canonici deţinători ai diplomei doctorale74 au avut o ascensiune relativ rapidă în administraţia ecleziastică, fiind aleşi în Capitlul bobian după ce prestaseră, în medie, 15 ani în serviciul Bisericii Române Unite. Ceea ce este însă evident prin compararea elementelor biografice ale canonicilor blăjeni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o tendinţă de a selecta tinerii promiţători, de a-i trimite la studii şi de a-i înrola în administraţia ecleziastică după reîntoarcerea la Blaj. În acest moment al demersului nostru trecem la un alt indicator avut în vedere în cadrul acestei analize: vârsta la care îşi asumau preoţii cercetaţi canonicatul. Cel mai tânăr canonic a fost Vasile Hossu, ales teolog la 32 ani, iar cel mai în vârstă a fost Ioan V. Rusu, numit canonic prebendat la 75 ani. Vârsta medie la care era ales în Capitlu un canonic bobian era de 44 ani, iar cea a unui canonic de fundaţie regală era de 55 ani, cu variaţii pentru fiecare dintre acestea. Dar, pe măsură ce ne apropiem de finalul perioadei cercetate, această tendinţă pare a se accentua: vârsta de recrutare a unui canonic bobian a coborât treptat sub 40 de ani, în vreme ce, în primele decenii ale secolului XX, au fost numiţi canonici de fundaţie regească Ioan V. Rusu, de 75 ani, şi George Munteanu, de 66 ani, doi dintre cei mai în vârstă canonici blăjeni. Corelând vârsta de recrutare a canonicilor cu studiile efectuate, obţinem însă un rezultat interesant: toţi cei care au fost numiţi canonici bobieni înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani deţineau o diplomă de doctorat la o universitate din afară, mai precis la Viena sau Roma.75 În cazul acestora, studiile doctorale fuseseră echivalate cu experienţa dobândită în serviciul Bisericii, cu atât mai mult cu cât însoţeau o promovare rapidă în ierarhia ecleziastică. Nu putem să nu ne

73 Unirea, 1915, nr. 105-6, p. 1. 74 I. Raţiu, Al. Grama, A. Bunea, V. Hossu, V. Szmigelski, I. Marcu, V. Suciu, Al. Nicolescu. 75 Acesta a fost cazul lui Ioan Raţiu, canonic teolog la 38 ani; Alexandru Grama, canonic teolog la 39 ani; Augustin Bunea, canonic teolog la 38 ani; Vasile Hossu, canonic cancelar la 32 ani; Vasile Suciu, canonic teolog la 37 ani; Alexandru Nicolescu, canonic teolog la 33 ani.

288

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

întrebăm care ar fi fost evoluţia ulterioară a lui Ioan Raţiu, Alexandru Grama sau Augustin Bunea, toţi trei decedaţi în floarea vârstei, dacă ar fi să comparăm traiectoria ascendentă a acestora cu cea a altor trei canonici bobieni, doctori în teologie: Vasile Hossu, Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu, toţi trei ajunşi înalţi ierarhi ai Bisericii Române Unite. E perceptibilă, astfel, o anumită politică de cadre, inclusiv în cadrul administraţiei arhidiecezane şi mitropolitane: recrutând tineri talentaţi şi „trimiţându-i” cu burse la universităţi europene, pentru ca ulterior, la întoarcere, să îi integreze în administraţia ecleziastică, îşi asigura practic un rezervor inepuizabil de forţă de muncă, bine pregătită, pentru cerinţele administraţiei ecleziastice, dar şi o bază de recrutare pentru oficii de conducere. De asemenea, trebuie cuantificat inclusiv momentul în care viitorul canonic de fundaţie regească devenise văduv, pentru a putea stabili corelaţii cu situaţia din Dieceza de Oradea, când admiterea în Capitlu sau promovarea surveneau în urma decesului partenerei de viaţă. Informaţii la fel de interesante ne oferă, odată cuantificate, datele legate de hirotonirea şi anii de serviciu prestaţi în diferite oficii de către canonici, corelate cu data la care au fost numiţi canonici mitropolitani. Astfel, Constituţiile capitulare prescriau o perioadă de 10 ani în cura animarum, în administraţia ecleziastică sau la catedrele blăjene. Ne-am propus să investigăm veridicitatea acestei afirmaţii, iar analiza efectuată asupra celor 34 canonici ne-a relevat faptul că 19 (56 %) din cei care fuseseră numiţi canonici prestaseră 10-20 ani în diferite oficii ale administraţiei ecleziastice arhidiecezane înainte de a fi numiţi canonici; 6 (18 %) activaseră între 20 şi 30 ani, iar 7 (20,5 %) înregistraseră 30-40 ani de activitate. Din nou, două excepţii, deţinute în mod firesc de cele două persoane nominalizate a fi cel mai tânăr, respectiv, cel mai în vârstă preot numit canonic: Vasile Hossu fusese promovat canonic la 10 ani şi câteva luni, reuşind să se înscrie la limită în prescripţiile Constituţiilor Capitulare, iar Ioan V. Rusu avea la activ 51 de ani în serviciul Bisericii atunci când a fost numit canonic. În aceste condiţii, am calculat numărul de ani de activitate în slujba Bisericii pentru cele două categorii de canonici, obţinând următoarele medii: cei aleşi în Capitlul bobian prestaseră în medie puţin peste 20 ani, în vreme ce pentru canonicii de fundaţie regească media era de 30 de ani de activitate ecleziastică anterior selecţiei în înaltul oficiu. Din nou, canonicii de fundaţie regească se aflau în dezavantaj faţă de cei bobieni: la sfârşitul secolului al XIX-lea, clerul căsătorit/văduv din arhidieceză nu putea spera la accederea în cel mai înalt oficiu ecleziastic care le era permis decât după cel puţin două decenii de activitate exemplară. Au existat, bineînţeles, şi excepţii de la regulă: cei mai tineri canonici din Capitlu din perioada studiată au fost Vasile Hossu, ales canonic teolog la 32 ani, după 10 ani de activitate, şi Iosif Hossu, numit canonic prebendat la 38 ani, după 15 ani de activitate. Cei doi aveau în comun, în afara promovării rapide, un alt aspect: numele de familie, renumit în perioadă şi extrem de respectat, ambii provenind dintr-o mare familie care dăduse mulţi preoţi şi protopopi Bisericii Greco-Catolice Române. În acest caz, considerăm că un factor suplimentar, cu un impact la fel de important în promovarea ecleziastică, a fost constituit şi de sfera de relaţii din societate care a asigurat ascensiunea rapidă a celor doi tineri preoţi, aspect pe care intenţionăm să îl abordăm în cercetări viitoare.

289

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI

3. O abordare comparată a două Capitluri catedrale Primele două părţi ale acestui studiu au fost dedicate evidenţierii particularităţilor celor două instituţii capitulare din Oradea şi Blaj. Cele două demersuri de reconstituire au recurs la surse relativ asemănătoare, rezultatele obţinute fiind compatibile într-o oarecare măsură, suficient cât să permită unele încercări de teoretizare. Astfel, urmează să ne focalizăm atenţia asupra celibatului canonicilor, asupra corelaţiei dintre studii, celibat şi promovare, şi asupra unor particularităţi evidente ale fiecărei eparhii, cum ar fi predilecţia numirii unui număr însemnat de canonici orădeni ca episcopi greco-catolici sau existenţa teologului în Capitlul blăjean. Problema celibatului canonicilor ridică o problemă interesantă: la Blaj, Capitlul fondat de episcopul Bob includea fără drept de apel doar clericii celibi, iar această situaţie a rămas neschimbată vreme de patru decenii. Abia după înfiinţarea Capitlului Mitropolitan, în 1853, şi crearea celor trei oficii de canonici de fundaţie regească, clerul căsătorit/văduv a avut acces în una din cele mai de seamă instituţii ale administraţiei ecleziastice de la nivel eparhial. Cu toate acestea, niciun reprezentant al clerului căsătorit nu a avut şansa promovării în cel mai înalt oficiu al Capitlului, cel de prepozit, deoarece prepozitul era numit doar din rândul canonicilor bobieni, după prescripţiile din 1807. Prin contrapondere, în eparhia orădeană, discriminarea clerului căsătorit sau văduv (în cele mai multe cazuri aceştia erau deja văduvi în momentul accederii la un stal canonical76) în Capitlu a fost legată doar de aspectul numeric, nu de cel de statut: era de dorit ca mai mulţi clerici celibi să acceadă în aceste oficii, dar nu se prescria poziţia maximă până la care canonicii văduvi puteau promova. Astfel, Capitlul orădean a fost condus între 1879 şi 1881 de prepozitul Ioan Korhany, unul dintre canonicii văduvi.77 Iată, aşadar, că în pofida unor prejudecăţi existente în istoriografia Bisericii Greco- Catolice Române, care au mers pe ideea că episcopia orădeană a purtat mai pregnant însemnele latinizării, studiul concret pe surse, cel puţin în privinţa canonicilor, relevă – cu surprindere pentru noi – o realitate la care ne-am fi aşteptat mai puţin. Dacă avem în vedere aspectul că promovarea clerului sacerdotal căsătorit în Capitlu a fost considerat o modalitate de a afirma şi conserva identitatea confesională greco-catolică română în faţa politicii de uniformizare dezvoltate de Biserica Romano-Catolică, ar fi oare acesta un argument care ar putea revigora dezbaterea ideii potrivit căreia Episcopia de Oradea Mare a promovat (sau a reprezentat) o tendinţă latinizantă? Următorul aspect pe care îl luăm în considerare în cadrul acestei comparaţii e reprezentat de relaţia dintre studiile teologice şi promovarea în ierarhia ecleziastică. Legătura este evidentă, susţinută de procente, în cazul ambelor eparhii studiate, mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Şansele de recrutare în Capitlu ale clericilor creşteau exponenţial dacă studiile teologice erau completate de o diplomă de doctorat; este evidentă această tendinţă în cazul canonicilor bobieni de la Blaj, după cum am demonstrat mai sus. Este însă mult mai evidentă această conexiune în cazul canonicilor orădeni, având în vedere faptul că, din cei nouă canonici doctori în teologie, cinci au ajuns episcopi ai Bisericii Greco-Catolice Române.78

76 Ana Victoria Sima, loc. cit., p. 248. 77 Chiar dacă nu se încadrează în perioada abordată în cadrul studiului de faţă, merită menţionat inclusiv cazul lui Ioan Radnoti, hirotonit după căsătorie, care a ajuns canonic, ulterior prepozit al Capitlului din Oradea între 1825 şi 1842. Iacob Radu, op. cit., pp. 204, 208. 78 Celor cinci nume enumerate mai sus, li se adaugă Florian Stan, numit episcop auxiliar la Oradea de către episcopul titular Valeriu Traian Frenţiu în 1922.

290

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În continuare, ne oprim asupra observaţiei de mai sus. În primele trei decenii de după înfiinţarea Mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, Capitlul din Oradea a oferit şansa de promovare la rangul de episcop pentru cinci canonici (Alexandru Dobra, Ioan Alexi, Ioan Vancea, Iosif Pop Sălăjeanul şi Ioan Szabó); mai mult, canonicul Ioan Vancea a promovat în mai puţin de un deceniu în cel mai înalt oficiu ecleziastic al Bisericii Române Unite – cel de arhiepiscop şi mitropolit – după un scurt, dar semnificativ popas în scaunul episcopal de la Gherla. Explicaţia cea mai pertinentă, de altfel enunţată şi în alte titluri din istoriografia Bisericii Române Unite, a fost aceea că modelul orădean era considerat de Sfântul Scaun ca fiind unul mai apropiat de linia oficială, latinizantă, a Romei, în vreme ce arhidieceza era exponenta tradiţiei orientale. În aceste condiţii, acei clerici care au trecut prin exigenţele selecţiei în Capitlul Catedralei din Oradea, prin filtrul autorităţilor civile, care au primit inclusiv aprobarea Romei, dar au avut şi studiile superioare necesare, au avut şansa de a fi luaţi în considerare şi promovaţi în ierarhia unei provincii mitropolitane aflate în căutarea unor lideri ecleziastici. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că datele de care dispunem până acum ne indică o situaţie interesantă, care merită a fi investigată ulterior: la începutul secolului XX, pepiniera de episcopi pare a se fi mutat de la Oradea la Blaj. Această tendinţă poate fi pusă în legătură inclusiv cu studiile teologice de nivel postuniversitar, dar, pentru acurateţea datelor, trebuie să luăm în considerare şi situaţia canonicilor din celelalte două eparhii ale Bisericii Române Unite: Gherla şi Lugoj. De asemenea, trebuie să cuantificăm şi alte aspecte conexe, cum ar fi sistemul de relaţii, implicarea politicului, directivele Romei, toate esenţiale în orice numire ecleziastică. În final, revenim asupra unui oficiu de canonic insuficient abordat, considerăm noi: cel al teologului din Capitlul blăjean. După cum remarca Nicolae Brînzeu, cu excepţia Blajului, niciunul dintre Capitlurile din Biserica Română Unită de la acea dată nu dispunea de un canonic teolog, deşi rolul acestuia era unul însemnat şi prezenţa sa în instituţia capitulară era prescrisă de Conciliul Tridentin.79 În actul de înfiinţare a Capitlului blăjean, Ioan Bob s-a îngrijit să fie inclusă prevederea ca numirea acestuia să reprezinte apanajul ierarhului de la Blaj. În aceste condiţii, toate celelalte documente care au normat evoluţia Capitlului Catedralei din Blaj au reconfirmat această prevedere. De acest privilegiu s-a prevalat din plin mitropolitul Victor Mihályi de Apşa, în anul 1896. În acel an s-a iniţiat de către mitropolitul nou-instalat completarea scaunelor vacante în Capitlul mitropolitan80; ministrul de Culte a respins însă cele două nume înaintate de către mitropolit (vicarul Făgăraşului, Vasile Raţiu, pentru oficiul de canonic cancelar, şi secretarul mitropolitan Augustin Bunea, pentru cel de teolog). În aceste condiţii, la sfatul lui Bunea, mitropolitul s-a folosit de dreptul instituit de episcopul Bob în alegerea canonicului teolog81; în ceea ce priveşte numirea lui Vasile Raţiu în Capitlu, acesta a fost respins fără echivoc de către Ministerul de Culte de la Budapesta, situaţie fără precedent, se pare, în instituirile ecleziastice din Capitlul blăjean. Situaţia descrisă ilustrează

79 N. Brânzeu, loc. cit., pp. 548-549. 80 Vezi mai multe detalii în Diana Covaci, Completarea scaunelor vacante din Capitlul mitropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş, în Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Ion Munteanu, Ion Pârvu, Timisoara (editori), Biserică şi comunitate în Transilvania şi Banat, 2007, I, pp. 71-80. 81 A.N.D.J.A., M.R.U.B. – Cabinetul Mitropolitului, D. 1063/1896, ff. 7-8.

291

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MIRELA POPA-ANDREI, DIANA COVACI amestecul tot mai pregnant al autorităţilor civile în instituirile ecleziastice, precum şi dorinţa de a controla accesul în aceste oficii a unor persoane dezirabile. Acest episod ne atrage atenţia asupra faptului că, cel puţin în privinţa accesului în rândul canonicilor bobieni, arhiepiscopul de la Blaj a păstrat decizia finală. Merită menţionat astfel faptul că din cei şase canonici teologi aleşi în perioada mitropolitului Victor Mihályi, cinci aveau diplome doctorale şi toţi şase serviseră mai puţin de 20 de ani în alte oficii bisericeşti înainte de a se alătura Capitlului mitropolitan82, fiind astfel evidentă linia de promovare susţinută de către arhiepiscopul de la Blaj.

ÎN LOC DE CONCLUZII Prin studiul de faţă am încercat să punem în oglindă două versiuni ale aceleiaşi instituţii ecleziastice care a jucat un rol important în conducerea Bisericii Române Unite: Capitlul Catedral. Capitlul orădean şi cel blăjean au fost primele din Biserica Greco-Catolică Română, reprezentând două modele de urmat pentru instituţiile surori constituite după înfiinţarea Mitropoliei Române Unite şi crearea a două noi dieceze: Gherla şi Lugoj. Totodată, în istoriografie, diecezele de Făgăraş şi Oradea au fost considerate reprezentative pentru modelele de organizare ecleziastică de tip oriental şi latin; cu toate acestea, în analiza noastră am demonstrat că există multe aspecte insuficient explorate, multe teorii care trebuie nuanţate, ceea ce ne indică faptul că atare etichetări trebuie folosite cu precauţie în viitor. Un aspect interesant pe care ne propunem să-l urmărim în cercetări viitoare este reprezentat de modelul ales de cele două eparhii înfiinţate în 1853. Întrebarea dacă au ales Capitlurile Gherlei şi Lugojului o formulă consacrată sau o direcţie proprie de evoluţie îşi aşteaptă răspunsul, care ne-ar putea oferi la rândul său surprize. Studiul nostru a pus în evidenţă două feţe ale aceleiaşi instituţii, obţinând informaţii interesante legate de modalităţile de selecţie a personalului; studiul prosopografic demonstrează fără echivoc importanţa studiilor teologice superiore şi legătura existentă între acestea şi o promovare rapidă în instituţiile ecleziastice. Celibatul era esenţial, chiar dacă nu obligatoriu pentru toţi cei ajunşi canonici, dar în lumea blăjeană condiţiona accesul în clubul select al canonicilor bobieni, locul de unde se alegeau mulţi dintre ierarhii Bisericii Române Unite. Totodată, mecanismele de recrutare şi promovare demonstrează influenţa unor factori consideraţi de factură secundară, dar al căror impact poate să fie uneori determinant, cum au fost existenţa unei sfere de relaţii puternice în societate, lipsa unor conexiuni evidente cu mişcarea naţională românească sau o conjunctură favorabilă promovării. Toate acestea trebuie cuantificate la rândul lor, pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra procesului formării elitei ecleziastice.

82 Pentru mai multe detalii, vezi şi D. Covaci, Aspecte din activitatea Capitlului mitropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş în vremea mitropolitului Victor Mihályi de Apşa, în Alexandru Buzalic, Ionuţ Mihai Popescu (editori), 230 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Române Unite de Oradea-Mare – Trecut, prezent şi viitor, Oradea, 9-11 mai 2007, Cluj-Napoca, 2008, pp. 331-349.

292

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Marinela-Loredana BARNA

„MERITĂ FEMEIA SĂ AIBĂ BĂRBAT?” – O ÎNTREBARE A SECOLULUI AL XIX-LEA –

DOES SHE DESERVE TO HAVE A MALE PARTNER? A QUESTION OF THE 19TH CENTURY

Abstract: The English newspaper ”The Woman” started a debate on the next question: ”Does the woman deserve to have a male partner?” The award for the best answer was ”a man alive”. The story appears in ”The Transylvania Gazette” 72, from 1891. This question led us to identify in that gazette news that treated the nineteenth century woman from different points of view. This paper intends to present the perception of men in general, and journalists in particular, regarding the beginnings of female emancipation. The woman status in different societies is sustained by information on disturbing demographic statistics, on marriage – regarded as woman privileged career in the past –, on various comparisons meant to show the superiority of man, on different tips (from finding and keeping a lover until removing stains), on the purchase of the electoral right, on the feminine congresses and meetings. Women's empowerment is presented in close connection with their access to academic education. This type of instruction allowed them, for the first time, occupying various positions reserved for only men at that time.

Ziarul englez „The Woman” a declanşat, în anul 1891, o dezbatere plecând de la următoarea întrebare: „Merită femeia să aibă bărbat?”. Premiul pentru cel mai bun răspuns era un „bărbat viu”. Răspunsurile primite la redacţie reflectau mentalitatea epocii. Majoritatea cititoarelor se pronunţau pentru căsătorie şi o considerau necesară din motive fiziologice, sociale, religioase şi economice. Doar o singură cititoare credea că femeia poate avea un bun caracter şi fără bărbat, iar căsătoria nu o considera un lucru drept.1 Această întrebare ne-a determinat să identificăm în „Gazeta Transilvaniei” ştiri care aveau ca subiect femeia secolului al XIX-lea tratată din diverse puncte de vedere. Articolul doreşte să prezinte percepţia bărbaţilor, în general, şi a ziariştilor, în particular, asupra începuturilor emancipării feminine. „Cei 3 k” – kirche, kinder, küche (biserică, copii, bucătărie) defineau profilul femeii începutului secolului al XIX-lea. Începând cu jumătatea acestui secol, femeia traversa spaţiul domestic şi ocupa spaţiul public. Bineînţeles că nu era o dorinţă unanimă. În „Gazeta Transilvaniei” nr. 118 din 26 mai/7 iunie 1889, era amintită o grupare feminină din spaţiul englez ce lupta contra emancipării femeilor. Reprezentantele acesteia întocmiseră un apel împotriva extinderii

1 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 72 din 30 martie/11 aprilie 1891.

293

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARINELA-LOREDANA BARNA dreptului de alegere a parlamentului. Considerau ca fiind demoralizatoare pentru femei egalitatea cu bărbaţii şi, în plus, această situaţie ar conduce la diferite dispute între cele două sexe. Accentuarea chestiunii feminine, atât de prezentă în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, era subliniată în articolul Femeia apărut în 1884 în ziarul braşovean. Deşi femeia era calificată drept „un simplu obiect de lux şi de plăcere” de către unii, i se recunoştea superioritatea în ceea ce privea putinţa de a da viaţă. Două atuuri feminine, farmecul şi frumuseţea, dar şi uşoara acomodare la timpuri noi erau recunoscute ca avantaje feminine. Teatrul şi baletul erau acceptate drept meserii în care femeia excela.2 Femeia, în înţelepciunea populară, era subiectul unui articol din 1892. Grecii spuneau că „amorul e orb, pe când căsătoria vede bine”, scoţienii susţineau că „bărbatul bun ia o femeie rea, iar bărbatul rău, o femeie bună”, italienii ziceau că „femeile sunt sau cu totul miere sau cu totul fiere”, olandezii erau de părere că „cine îşi iubeşte nevasta o lasă acasă”, în timp ce arabii se ghidau după următoarea filosofie: „Consultă-te întotdeauna cu femeia ta când vrei să întreprinzi ceva, dar fă numai ce găseşti tu cu cale”.3 Statisticile demografice ale vremii erau îngrijorătoare. „Prea multe femei” la Berlin, ne informa „Gazeta Transilvaniei” în anul 1885. Dacă, în anul 1874, în capitala Prusiei se numărau cu 18.000 mai mulţi bărbaţi în comparaţie cu femeile, proporţia se schimbase rapid. În doar doi ani numărul femeilor crescuse „în proporţii alarmante”4. În anul 1891, o altă statistică confirma că în majoritatea statelor europene erau mai multe femei decât bărbaţi. Astfel, Europa era divizată în două. Femeile erau mai numeroase în Portugalia, Suedia, Norvegia, Elveţia, Anglia. În schimb, în statele răsăritene, ca România, Turcia, Grecia, Bulgaria, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, bărbaţii erau în număr mai mare. Astfel, în România, la 1.000 bărbaţi erau 944 femei.5 Căsătoria, considerată o carieră privilegiată a femeii în trecut, îi înlesnea acesteia accesul în societate. Acest subiect era dezbătut în articolele publicate în ziarul Mureşenilor. O statistică a fetelor de măritat din Viena era publicată în „Gazeta Transilvaniei” nr. 229 din 18/30 octombrie 1887. Fetele erau clasificate după vârstă şi avere. Cele mai numeroase, 13.000 fete, aveau vârsta între 16 şi 21 de ani şi erau fără zestre sau cu zestre mai mică de 1.000 fl., iar cele mai puţine, 70 fete, cu aceeaşi vârstă şi averea peste 50.000 fl. Fetele peste 28 de ani nu au mai fost numărate, „poate din complezenţă”, ne spune ziaristul. O idee ingenioasă de a se mărita fără zestre a avut, în 1881, domnişoara A.R. din Moscova. Aceasta a anunţat o loterie cu 10.000 de numere a câte 10 franci numărul. Pe faţa biletelor apărea inscripţia: „Domnişoara A.R. în etate de 100.000 fr. se va mărita cu acela care o va câştiga la loterie! Loteria e garantată de guvern”. Un student la Facultatea de Drept ce provenea dintr-o familie înstărită a fost norocosul câştigător, după ce, iniţial, fusese declarată câştigătoare o doamnă.6

2 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 123 din 18/30 iulie 1884. 3 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 118 din 29 mai/10 iunie 1892. 4 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 38 din 17/29 februarie 1885. 5 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 259 din 23 noiembrie/5 decembrie 1891. 6 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 98 din 29 august/10 septembrie 1881.

294

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În anul 1889, în „Gazeta Transilvaniei” nr. 95 din 28 aprilie/10 mai, era trecută în revistă vârsta minimă oficială la care se puteau căsători tinerii din Europa. În Rusia, bărbaţii se puteau căsători la 18 ani, iar femeile la 16 ani; în Belgia, Franţa, România şi Ungaria (doar protestanţii), bărbaţii la 18 ani, iar femeile la 15 ani; în Spania, Grecia, Portugalia, Elveţia şi Ungaria (doar catolicii), bărbaţii la 14 ani, iar femeile la 12 ani; în Austria, bărbaţii şi femeile, la 14 ani. În schimb, în Anglia şi în Turcia nu exista vârstă minimă. Căsătoria civilă devenea obligatorie în Transilvania prin guvernul ungar, în anul 1893, la propunerea ministrului de Justiţie Szilágyi, cu un an mai devreme7. „Moment istoric!”, ziceau foile ungureşti, „dar de tristă amintire”, spunea redactorul „Gazetei”. Legea căsătoriei civile prevedea ca oficierea să nu mai fie făcută de preot, ci de un funcţionar al statului, ofiţerul stării civile. Căsătoria putea fi precedată de logodnă. Nu se puteau căsători copiii sub 12 ani şi nebunii. Bărbatul sub 18 ani şi femeia sub 16 ani aveau nevoie de acceptul părinţilor, tutorelui sau scaunului orfanal şi de dispensă de la ministrul de Justiţie. Nu erau acceptate căsătoriile între rude de sânge de gradul 1. Regele însă putea da dispensă pentru căsătoria cu un unchi sau o mătuşă. Înaintea oficierii căsătoriei se făcea „vestirea” – listele cu viitorii miri erau afişate 14 zile la casa comunală. În mediul rural, se anunţa şi de către preot în două duminici, la slujbă. După oficierea căsătoriei în faţa ofiţerului stării civile, se putea merge şi la preot pentru binecuvântarea legăturii. Preotul care nu respecta legea şi oficia cununia religioasă în avans era amendat sau chiar arestat. Încetarea căsătoriei era posibilă prin moarte. Alte două moduri de frângere a legăturii erau aprobate acum prin lege, şi anume, divorţul definitiv şi despărţirea de pat şi de masă. Divorţul definitiv nu accepta drept motiv ura neîmpăcată, ci părăsirea infidelă, osândirea pentru crimă şi altele. Dacă despărţirea de pat şi de masă dura doi ani, se putea cere divorţul definitiv.8 Informaţii despre nunţi regale – daruri, constând în bijuterii sau ceremonii fastuoase, ne sunt oferite în „Gazeta Transilvaniei” nr. 84 din 15/27 aprilie 1892. Regele francez Henric al IV-lea, la nunta sa cu cea de a doua soţie, Maria de Medici, i-a dăruit bijuterii în valoare de aproximativ 500.000 fl. şi o rochie de mătase cafenie cusută cu fir de aur, cu trena de 15 coţi şi cu pietre scumpe în valoare de 1/2 milion de taleri francezi. Rochia altei mirese regale, principesa austriacă Matilda, soţia regelui polonez Sigismund, a costat 700.000 taleri. Nunta principelui de Orania cu fiica principelui de Saxonia a avut, la Dresda, 5.000 de nuntaşi. Opt zile a ţinut nunta principelui electoral de Saxonia şi a avut 11.000 de invitaţi. Preliminariile căsătoriei la turci sunt subiectul unui articol din „Gazeta Transilvaniei” nr. 167 din 29 iulie/10 august 1892. Ritualul, diferit de al nostru, este descris în detaliu. Chiar dacă mama tânărului alegea viitoarea noră, cererea oficială se făcea de către tatăl acestuia. Contractul era semnat de către bărbaţi şi în el era stipulată suma plătită de logodnic. În cadrul unei statistici matrimoniale întocmite de un doctor englez, în topul meseriilor preferate de femei erau actorii, pe primul loc, apoi militarii, artiştii, scriitorii. Spre finalul listei se aflau bancherii.9

7 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 217 din 2/14 octombrie 1892. 8 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 264 din 28 noiembrie/10 decembrie 1893. 9 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 27 din 5/17 februarie 1894.

295

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARINELA-LOREDANA BARNA

Mare senzaţie a făcut, în anul 1888, cererea de divorţ a baronesei Otilia Bornemisza, fiica milionarului Heinrich de Schosberger. Motivul invocat era antipatia reciprocă.10 Excesele, cruzimile şi insultele, adulterul, condamnările, părăsirea domiciliului conjugal şi consimţământul mutual erau alte motive de divorţ enumerate în „Gazeta Transilvaniei” nr. 144 din 18/30 decembrie 1881. Ştirea ce purta titlul Divorţurile în România informa că, în anul 1875, au fost înregistrate 1.139 de cereri în toată România. Interesant este că majoritatea cererilor erau înaintate de femei. Consoarta, soţia şi nevasta deşi sunt totuna, există o mare deosebire între ele, susţinea autorul unui articol din „Gazeta Transilvaniei” nr. 91 din 23 aprilie/5 mai 1892. Consoarta îşi iubeşte bărbatul, în timp ce soţia îl cruţă, iar nevasta numai îl suferă. Consoarta o luăm pentru noi înşine, soţia o luăm pentru prietenii noştri de acasă, iar nevasta o luăm numai pentru ochii lumii. Cu consoarta ne unim, cu soţia ne înţelegem, cu nevasta dispunem. Consoarta îngrijeşte de economia casei, soţia îngrijeşte de aranjarea casei iar nevasta îngrijeşte de petrecerea şi distracţia casei. Dacă suntem bolnavi, consoarta ne îngrijeşte, soţia ne cercetează, nevasta ne întreabă de starea sănătăţii noastre. Cu consoarta ne plimbăm, cu soţia ne căruţăm, cu nevasta însă voiajăm. Consoarta ia parte la grijile noastre, soţia la banii noştri, iar nevasta la datoriile noastre. Consoarta e mama copiilor noştri, soţia e amica lor, iar nevasta este stăpâna lor. Murind bărbatul, consoarta plânge, soţia se boceşte, nevasta jeleşte. După moartea noastră, consoarta se mărită la un an, soţia la şase luni, nevasta la şase săptămâni. Statutul femeii în lume este subiectul mai multor articole. În spaţiul englez, femeia avea o poziţie privilegiată. O statistică interesantă apare în „Gazeta Transilvaniei” nr. 170 din 18/30 septembrie 1884. Cititorii erau informaţi că în Anglia munca femeilor juca deja un rol important în industria locală. Ştirea era preluată din „Times” şi se baza pe un recensământ din anul 1881. Astfel, 3.883.000 erau femei măritate sau nu, şi se ocupau doar cu economia casei. 388.000 femei ocupau meserii ale bărbaţilor, iar 32.000 fiice şi nepoate ale arendaşilor erau încadrate la lucrători agronomici. Cele mai numeroase, bineînţeles, ocupau meserii specifice femeilor: 1.230.606 erau servitoare, 616.425 erau modiste şi croitorese, 302.367 erau lucrătoare în fabrici de bumbac, 176.670 erau spălătorese şi lucrătoare în băi publice, 94.221 erau educatoare, 92.474 erau spălătorese de podini în case, 40.346 erau lucrătoare agricole, 35.175 erau îngrijitoare de bolnavi, 26.422 erau precupeţe, 23.000 ţineau case de locuit, 12.728 erau servitoare în hoteluri şi crâşme. Un număr redus îl găsim în meseriile specifice bărbaţilor: 100 erau adjuncte de avocatură, 2.228 erau funcţionare la telegraf şi telefon, 1.388 erau zidăriţe, 3.728 erau lucrătoare la fabrici de bere şi vin, 1.278 se ocupau cu amanetul, 3.216 erau funcţionare ale statului. Tot în spaţiul englez, o lege prevedea pentru doamne privilegii în afaceri de amor şi de căsătorie în anii bisecţi. Bărbatului îi era interzis să zică „nu” oricărei propuneri.11 Nu acelaşi lucru se putea spune însă despre situaţia femeii din poporul rus. Ziarele din Petersburg au publicat date din care reieşea că rusoaicele erau cele mai tiranizate din lume, beţia fiind principala cauză. Cruzimea cu care erau tratate le-a determinat pe unele să devină criminale.12

10 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 15 din 22 ianuarie/3 februarie 1888. 11 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 18 din 24 ianuarie/ 5 februarie 1892. 12 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 243 din 1/13 noiembrie 1885.

296

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Situaţia femeii în China era reflectată cu ajutorul unor aforisme ale lui Confucius, publicate în ziarul „Lloyd” din Asia. Preluate de „Gazeta Transilvaniei”, 14 din 18/30 ianuarie 1890, acestea dezvăluiau poziţia infimă pe care femeia o ocupa în această societate. Iată-le: Bărbatul ţine de yang (cer) iar femeia de yin (pământ). Tot necazul şi toată nefericirea vine de la yin iar toată binecuvântarea dacă yin se supune lui yang. Femeia este făptură omenească, dar atât de infimă încât niciodată nu se poate ridica la acelaşi grad ca bărbatul. Ţinta educaţiei femeii este să o obişnuieşti la o supunere perfectă. Femeia nu are propriul său noroc, ea trebuie să trăiască şi să lucreze pentru bărbat. În cealaltă lume femeia are tot această soartă. Situaţia femeii fără bărbat este un alt subiect tratat în ziarul Mureşenilor. „Cum trăiesc femeile fără bărbaţi?”, iată o întrebare ridicată de redactorul „Gazetei” în numărul 84 din 13/25 aprilie 1891. Articolul expunea situaţia ce domnea în comitatul Şaroşu din Ungaria. Bărbaţii din comitat plini de datorii au emigrat în America, iar femeile, „nemaifiind sub controlul bărbaţilor”, aranjau ospeţe bogate, beau, mâncau şi datoriile tot neplătite rămâneau. În „Gazeta Transilvaniei” apar comparaţii diverse între bărbaţi şi femei, comparaţii care sunt menite să demonstreze în mod constant că femeia nu poate fi egală cu bărbatul. Se au în vedere date dovedite ştiinţific, rezultate oferite de cercetători (bineînţeles, toţi bărbaţi). Primul articol făcea referire la greutatea creierului femeiesc şi era un studiu realizat de medicul francez Sappay. Acesta a constatat că, prin comparaţie cu creierul bărbătesc, creierul femeiesc este în general mai mic cu 100 grame.13 Dezvoltarea copiilor este din nou un subiect de comparaţie menit să arate superioritatea bărbatului. Studiul efectuat asupra a 3.200 de persoane cu vârsta cuprinsă între 5 şi 21 de ani a demonstrat că lungimea capului este mai mică pe toată perioada creşterii, iar capul fetelor este mai îngust decât al băieţilor.14 Un alt specialist, Lambrosso, demonstra că femeia simţea mai puţin durerea decât un bărbat. Alţi doi cercetători, Nicholls şi Brown, au făcut studii asupra simţului mirosului şi au concluzionat că acesta era cel puţin de două ori mai dezvoltat la bărbaţi decât la femei.15 La Paris, în 1891, se făceau studii ştiinţifice privind puterea bărbaţilor şi a femeilor. Astfel, „puterea femeilor în raport cu puterea bărbaţilor face 3 din 5 părţi”. O altă concluzie a studiului a fost că femeile mai mici de statură sunt de obicei mai puternice decât cele înalte.16 În mişcarea de emancipare a femeii secolului al XIX-lea, un pas foarte important a fost obţinerea permisiunii de a frecventa cursuri universitare şi, mai ales, de a le absolvi. Această dorinţă devenise tot mai puternică în rândul fetelor care absolviseră un gimnaziu. În 1895, a fost acordat dreptul femeilor din Imperiul Austro-Ungar de a fi admise ca auditoare libere, fără a putea trece doctoratul. Cererile de înscriere în învăţământul superior ale femeilor necesitau analize temeinice. Însă deschiderea sistemului superior de învăţământ era realizată, după 1900 apărând, în cadrul Universităţii din Viena, femeile profesori universitari.

13 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 135 din 16/28 iunie 1890. 14 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 29 din 8/20 februarie 1894. 15 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 95 din 30 aprilie/12 mai 1894. 16 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 218 din 2/14 octombrie 1891.

297

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARINELA-LOREDANA BARNA

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea se pare că era la modă ca toate fetele să absolve pedagogia, conform „Gazetei Transilvaniei” nr. 249 din 11/23 noiembrie 1892. Situaţia din România la acea dată era următoarea: la 30 de locuri la şcolile primare de fete aplicaseră 320 de candidate. Fetele care proveneau din familii aparţinând burgheziei române transilvănene au îmbrăţişat cariere artistice, muzicale sau au activat în cadrul unor reuniuni de ajutorare a diverselor categorii sociale defavorizate. Exemple sunt femeile din familia Mureşianu: Elena Mureşianu a studiat pictura, Otilia Mureşianu a fost pianistă, Lucia Mureşianu a fost profesoară de pian, Sevastia Mureşianu a activat ca membră a Reuniunii Femeilor Române şi Suzana Mureşanu a fost fondatoarea Reuniunii Femeilor Române pentru ajutorarea văduvelor sărace din Săcele. Alte exemple de femei române care studiau la universităţi în Europa ne sunt oferite de gazetarii vremii. Domnişoara Sarmiseghetuza Bilcescu, fiica directorului Băncii Naţionale a României, devenea, în anul 1886, cea de a doua femeie care a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Paris, după „celebra domnişoară Lezardière”.17 Primul examen de doctorat susţinut de către o femeie la Facultatea de Medicină din Montpellier era subiectul unei ştiri în ziarul „Mesager du Midi” din localitate. Jurnalul relata că, în 29 iulie 1880, domnişoara Maria Cutiurida din Călăraşi a absolvit cu nota „foarte bine”. Redactorul gazetei o felicita cu căldură.18 Un an mai târziu, în „Gazeta” braşoveană apărea o altă ştire legată de cel de al doilea examen pentru doctoratul în medicină la Montpellier al aceleiaşi domnişoare Cutiurida.19 O altă româncă, domnişoara Christeanu, dădea examenele de licenţă în ştiinţele fizico-matematice la Universitatea din Bucureşti, în anul 1887.20 Ştiri legate de accesul femeilor în învăţământul universitar sunt relatate şi din capitala Imperiului Rus. La Petersburg se organizau cursuri superioare pentru femei ce durau trei ani. Cursurile, susţinute financiar de o asociaţie, aveau două secţiuni: cea a ştiinţelor – chimie, fizică, botanică, zoologie, matematică, şi cea a literelor, istoriei vechi, istoriei ruseşti, filosofiei, literaturii universale, literaturii ruse şi economiei politice. În anul şcolar 1879-1880 frecventau cursurile 789 studente. Un an mai târziu, numărul lor crescuse. Din cele 840 studente, 799 erau domnişoare, 38 erau femei şi 3 erau văduve.21 Cu unanimitate de voturi se vota, în 1892, de către consiliul imperial rusesc crearea unui institut de medicină pentru femei la Petersburg.22 În 1893, cititorii „Gazetei” erau informaţi în legătură cu încheierea anului universitar la o academie pentru femei ce funcţiona tot la Petersburg. Studentele din primul an încheiau anul universitar la 16 noiembrie 1893, în prezenţa ministrului de Culte Deljani. Femeile proveneau din toată Rusia, chiar şi din Siberia. Aflăm că, din cele 188 fete înscrise, 4 erau măritate şi una văduvă. La istorie-filologie erau înscrise 148, iar la fizică-matematică, 40 studente. În

17 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 172 din 1/13 august 1886. 18 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 61 din 12 august/31 iulie 1880. 19 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 43 din 23/11 aprilie 1881. 20 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 104 din 12/24 mai 1887. 21 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 11 din 27 ianuarie/8 februarie 1881. 22 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 34 din 13/25 februarie 1892.

298

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI total, frecventau cursurile 468 studente, 235 în anul II de studiu, 85 în anul III de studiu şi 50 în anul IV de studiu.23 O universitate pentru fete era inaugurată de regina Angliei la 1886. College Royal Holloway fusese ridicat lângă Egham, datorită multimilionarului Thomas Holloway. Fiind convins că educaţia şi instrucţia fetelor nu trebuie să rămână mai prejos decât cea a băieţilor, acesta a avut iniţiativa înfiinţării unei universităţi exclusiv pentru fete. Holloway se îmbogăţise preparând nişte hapuri şi o alifie „infailibil vindecătoare” pe care le făcuse cunoscute prin anunţuri publicitare constante în ziarele vremii. Universitatea asigura locuri pentru 400 studente, fiecare fată beneficiind de un iatac şi o cameră de lucru. Universitatea era dotată cu peste 1.000 de camere, o bibliotecă, saloane mari, o galerie de tablouri, o biserică, cabinete de fizică, chimie, istorie naturală, laboratoare, hale de gimnastică şi bazine de înot.24 În Elveţia, în anul 1888, la Universitatea din Zürich erau înscrise 70 fete, din care 40 erau la medicină.25 Reuniunea reformatoare a femeilor din Weimar a înaintat, în 1891, o petiţie parlamentului german prin care cerea dreptul de a susţine examenul de maturitate pentru femei. Acest testimoniu de maturitate oferea posibilitatea egalizării femeilor cu bărbaţii în ceea ce privea aplicarea în funcţiile publice. Cererea a fost respinsă de către comisia parlamentară. Motivele erau enumerate în cadrul articolului: studiul poate avea urmări rele asupra dezvoltării fizice a fetelor, guvernul german s-a tot silit să dea femeilor un teren cât mai extins pentru studiu, şi anume, a înfiinţat şcolile superioare de fete. Pentru a se putea da examenele de maturitate, era nevoie de o reformă în cadrul acestor şcoli private, reformă care nu putea fi susţinută financiar de statul german doar pentru câteva „fete râvnitoare de a avea diplomă de maturitate”. Finalul articolului prezintă clar situaţia. Degeaba doreau să ocupe diverse funcţii, deoarece „nici nu este loc pentru ele”.26 Soluţia a fost găsită doi ani mai târziu. Primul gimnaziu privat de fete din Germania se deschidea în preajma sărbătorilor pascale din 1893. Scopul declarat era cultivarea tinerelor fete pentru examenul gimnazial şi cercetarea universităţilor.27 În ceea ce priveşte spaţiul transilvănean, în 1891, ministrul de Instrucţie Publică maghiar, contele Csáky, dispunea începerea unor cursuri comerciale pentru femei în oraşele principale din provincie, Braşovul fiind amintit alături de Seghedin, Timişoara, Arad, Cluj, Alba regală şi altele.28 În cea de a a doua jumătate a secolului al XIX-lea luau fiinţă la Braşov institute cu programe de învăţământ asemănătoare instituţiilor europene. În „Gazeta Transilvaniei” îşi făceau publicitate Institutul Emiliei Humpel (născută Maiorescu), Institutul Mariei Joanelli şi Institutul Henriettei Vautier, care a activat în perioada 1854-1899. Internatul de fetiţe al Mariei Belu, situat în strada Hirscher nr. 19, etajul I, anunţa, în „Gazeta Transilvaniei” nr. 139 din 26 iunie/8 iulie 1893, susţinerea examenelor la aritmetică, limba maghiară, igienă, economie, limba română, istorie şi geografie, pedagogie, menaj, lucru de mână, ţesut. Profesorii erau de la şcolile greco-ortodoxe din Braşov (astăzi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”).

23 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 264 din 28 noiembrie/10 decembrie 1893. 24 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 147 din 3/15 iulie 1886. 25 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 18 din 26 ianuarie/7 februarie 1888. 26 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 126 din 6/18 iunie 1891. 27 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 10 din 15/27 ianuarie 1893. 28 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 141 din 26 iunie/8 iulie 1891.

299

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARINELA-LOREDANA BARNA

Reuniunea Femeilor Române din Braşov înfiinţa, în 1886, un internat de fete ce avea ca scop educarea cât mai reală a fetelor în ceea ce priveşte cunoştinţele necesare unei bune economii de casă. Astfel, fetele învăţau: prepararea a diferite feluri de mâncare, spălatul, călcatul şi cârpitul albiturilor, cusutul la maşină al albiturilor şi al veşmintelor, ţesutul de pânză, pănură, postav, de covoare, cultivarea legumelor şi regulile igienice. Pentru o elevă, costul şcolarizării şi pensiunii era de 10 fl. pe lună.29 În acelaşi an, ASTRA înfiinţa o şcoală civilă de fete, cu 4 clase gimnaziale. „Gazeta Transilvaniei” nr. 132 din 13/25 iunie 1889 anunţa examenele de sfârşit de an şcolar 1888- 1889, care începeau în 27 iunie şi durau două zile. Materiile studiate erau: religia, limba română, limba maghiară, fizica, igiena, limba germană, limba franceză, geografia, chimia, istoria patriei, aritmetica, economia de casă, muzica instrumentală, declamaţiuni şi cântări. Anul şcolar următor începea la 1 septembrie. Universitatea din Cluj anunţa începerea unui curs de moşit la 12 ianuarie 1890. Cursul dura 5 luni, iar pentru femeile sărace din Ardeal se dădeau stipendii de câte 15 fl. pe lună.30 O listă a femeilor cu studii superioare din România era tipărită în „Gazeta Transilvaniei” nr. 183 din 20 august/1 septembrie 1892. Amintim câteva nume: Ana Conta31, Maria Cutzarida Crătunescu32, Hermina Walch33, Elena Sevastos, Constanţa Bursanu, N. Saveanu Constantinescu, Elena Văcărescu, Elisa Mustes, Eleonora Nouru, Anna Ciupagea, Alma Dunca-Schiau, Elena Proca, Sofia Nădejde, Maria C.A. Rosetti, Matilda Cugler-Poni, Lucreţia Suciu-Rudow, Smaranda Gârbea Andronescu, Cornelia Emilian, Elena Voronca etc. Mişcarea de emancipare a femeilor secolului al XIX-lea este punctată prin ocuparea în premieră a diverse posturi rezervate doar bărbaţilor acelor timpuri. Aceste începuturi erau marcate în presă. „Femeia română” era un ziar ce apărea la Bucureşti, în anul 1878, şi se afla sub conducerea doamnei Maria Flechtenmacher. În paginile publicaţiei ziarista a publicat o serie de articole în care milita pentru drepturile cetăţeneşti ale femeilor. Într-un articol preluat de ziarul braşovean, doamna redactor afirma: Vă rog să nu mă consideraţi decât o simplă femeie care îmi iubesc ţara, îmi respect sexul, doresc realizarea femeii şi cultura poporului… de ce femeia de la noi a rămas înapoi de celelalte femei? …oare bărbaţilor noştri le place să ne vadă numai femei? Numai păpuşi cu mâinile în mănuşi şi cu spiritul în cătuşe? Le place lor să ne vadă obscure, trândave şi moleşite de mirosul parfumurilor artificiale? Sau nouă ne place sclavia, lenea, frumuseţea figurii pe care o cultivăm? […] A cui este culpa? A noastră? Nu! Protestez…34.

29 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 169 din 29 iulie/10 august 1886. 30 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 204 din 12/24 septembrie 1889. 31 Pedagog, publicistă, militantă pentru emanciparea femeilor din România; prima femeie admisă în Consiliul General al Instrucţiunii. 32 Prima femeie medic din România, a absolvit Facultatea la Medicină din Montpellier, doctor în Medicină, militantă feministă, a înfiinţat Societatea Maternă în 1897. 33 Prima femeie doctor în Medicină la o universitate românească. 34 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 7 din 26 ianuarie/7 februarie 1878.

300

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Carierele de avocat şi medic erau preferate de către femeile secolului al XIX-lea. Prima femeie avocat, doamna Gordon din America, a creat senzaţie în anul 1880 într-un proces în care a apărat un om acuzat de crimă. Ştirea era preluată din ziarele din California şi relata succesul obţinut de aceasta. Ziaristul încheia cu remarca: „Se zice că doamna Gordon este jună şi frumoasă şi în acelaşi timp şi elocventă”35. Trei femei medici erau nominalizate în gazeta braşoveană: doamna Perre, absolventă a facultăţii de medicină din Paris, ce îşi lua diploma de doctor în Medicină şi chirurgie în 188136, doamna Ribi Rszya Ksttuiarow, o musulmană, doctor în Medicină, ce se afla în serviciul Crucii Roşii37, şi domnişoara Maria Farne, prima femeie medic a unei curţi regale, aleasă de regina Margareta a Italiei38. „Nemulţumite a fi medici şi avocaţi iată că femeile voiesc acum să comande şi corăbii”, aşa începe un articol din „Gazeta Transilvaniei” nr. 2 din 3/15 ianuarie 1889. În America, două femei reuşiseră să obţină diploma de căpitan de vas. Cele două îşi preluau posturile în portul New York şi pe fluviul Mississippi. Un alt caz singular în Europa era o profesoară de limba franceză angajată la o şcoală reală de băieţi din Novara, Italia.39 Două femei vestite în epocă erau subiectul ştirilor din „Gazetă”: cea mai bună înotătoare din lume, Agnes Beckwith, înotase în anul 1878 cel mai lung drum făcut până atunci de o femeie, şi anume, 20 de mile în Tamisa, în 6 ore şi 25 de minute.40 O altă femeie vestită în epocă era Cara Fatma, din Curdistan. Participând la Războiul Crimeii şi conducând un corp de voluntar,i aceasta a primit gradul de căpitan. În anul 1887, aflată într-o excursie la Constantinopol, putea fi văzută în uniforma militară. Imperiul Otoman a recompensat-o prin acordarea unei pensii.41 O eroină pe tărâmul ştiinţelor matematice era considerată doamna Sofia Kowalowski, profesoară la Universitatea din Stockholm. Ea a câştigat, în 1888, un premiu al Academiei Franceze pentru rezolvarea unor probleme matematice, uimind prin cunoştinţele ei. Ştirea era preluată din „Figaro” şi îi atribuia doamnei o ascendenţă românească prin înrudirea cu Matei Corvin.42 O arhitectă rusoaică, care studiase la Bruxeles şi Paris, cerea, în 1890, Ministerului de comerţ şi industrie permisiunea de a profesa. Ministerul, la rândul lui, a cerut permisiunea Reuniunii arhitecţilor din Petersburg. Hotărârea luată întârzia a fi comunicată.43 Sarcasmul era folosit cu măsură în prezentarea anumitor ştiri. Un geniu financiar din sexul frumos era titlul unei ştiri ce relata propunerea fiicei unui comerciant, propunere adresată arhiducelui Rudolf, şi care urma să asigure Fiscului un venit anual şi constant de mai multe milioane. Articolul se încheia cu opinia redactorului vizavi de situaţie: „În

35 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 82 din 12/24 octombrie 1880. 36 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 135 din 27 noiembrie/9 decembrie 1881. 37 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 109 din 16/28 mai 1892. 38 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 274 din 11/23 decembrie 1885. 39 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 227 din 10/22 octombrie 1889. 40 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 8 din 20 ianuarie/1 februarie 1882. 41 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 217 din 3/15 octombrie 1887. 42 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 280 din 21 decembrie 1888. 43 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 221 din 3/15 octombrie 1890.

301

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARINELA-LOREDANA BARNA scurt timp se va constata dacă fata care dispune de milioane este o mare capacitate financiară sau o sărmană smintită”44. Ajutor regal cerea, în anul 1889, la Bucureşti, doamna Ionescu, aleasă primar în Mangalia. Demnitatea oficială conferită de alegători nu îi era confirmată de guvern.45 O altă ştire ironică apărea în „Gazeta Transilvaniei”, 77 din 5/17 aprilie 1891. Saturarea faţă de prezenţa feminină în cele mai diverse domenii era mascată/voalată printr-un atac la cochetăria feminină. Astfel, erau invocate motivele ce dovedeau incapabilitatea femeii de a efectua serviciul militar. Primul era că lunar ar fi dorit o uniformă nouă, şi al doilea, că nu ar fi niciodată destul de bătrâne pentru a putea fi pensionate. Un pericol pentru tinerimea clujeană erau considerate a fi 80 chelneriţe angajate în cele 42 cârciumi care aveau concesiune a fi deschise până la ora 2 noaptea. Ziaristul observa că vestimentaţia acestora, ce consta în rochii scumpe de mătase şi bijuterii de aur, nu putea fi asigurată din leafa de 5-10 fl. pe lună.46 La mare căutare era, în 1891, la Chicago o domnişoară care oferea „instrucţiune în etichetă şi în arta de a umbla cu doamnele”. Serviciile oferite erau mediatizate prin publicitatea din presa scrisă şi aveau ca public-ţintă domnii nesiguri şi sfioşi.47 Postul de conducător al unui azil de copii, înfiinţat de Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, îl ocupa, în 1892, domnişoara Augusta E. Glodariu, fiica lui Vasile Glodariu, profesor la Gimnaziul ortodox românesc din Braşov.48 O statistică a funcţionarelor în diverse domenii (drumuri de fier, poştă şi telegraf) era comunicată în „Gazeta Transilvaniei”, nr. 116 din 29 mai/10 iunie 1893. Elveţia era singura ţară europeană care nu făcea nicio distincţie între bărbaţi şi femei la angajare. În Anglia, numărul era relativ egal, în timp ce în Austria, Ungaria şi România numărul femeilor era mai mic. În schimb, în Italia şi Olanda femeile nu puteau ocupa decât funcţii inferioare. Ziarul Mureşenilor publica sfaturi diverse privitoare la cum să fie educate copilele, care este comportamentul adecvat, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, sau chiar cum se găseşte şi se păstrează un amant. În 1885, erau tipărite două articole cu sfaturi privind „cum să fie femeile şi cum să nu fie”49, respectiv, „cum trebuie să fie bărbatul şi cum să nu fie”50. Conform ziristului, femeile trebuie să fie ca luna – luminoase şi poetice, dar fără curte împrejurul lor, să fie ca ceasornicele – punctuale şi progresând cu timpul, dar să nu se lase a fi întoarse, să fie ca un general – cu atitudine maiestuoasă şi hotărâte, dar să nu conducă atâţia bărbaţi, să fie ca gura – trandafirii şi fragede, dar să nu muşte atât de des, să fie ca o expoziţie de arte – ochiul să înlesnească doar frumosul, dar să nu fie numai artă. În schimb, bărbaţii trebuie să fie ca florile voioase şi dulci – dar să nu se lase a fi culese de oricine, să fie ca termometrul – progresând cu timpul cald, dar să nu fie primitor de răceală, să fie ca fluturele – iubitor, dar să nu iubească toate florile, să fie ca Amorul – dar să nu-şi cheltuiască săgeţile ca el, să fie un altar – de la care femeia să-şi ia puterea şi curajul.

44 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 73 din 2/14 aprilie 1887. 45 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 36 din 15/27 februarie 1889. 46 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 88 din 20 aprilie/2 mai 1889. 47 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 94 din 27 aprilie/9 mai 1891. 48 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 132 din 14/26 iunie 1892. 49 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 87 din 18/30 aprilie 1885. 50 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 99 din 4/16 mai 1885.

302

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Sfaturi legate de găsirea unui amant erau oferite de către redactorul publicaţiei „Newyork Ledger” la cererea a două doamne americane. Cititoarele erau îndemnate să înveţe să facă pâine de casă şi să fiarbă, să aibă mereu zâmbetul pe faţă, să se trezească devreme, să aibă un temperament amabil. De asemenea, erau îndrumate să-i prindă în interiorul casei şi să se concetreze doar asupra unuia singur. Dar cel mai important sfat era ca amantul, odată prins, trebuia făcut să rămână cu plăcere prins.51 Tot o gazetă americană răspundea la o altă întrebare a cititorilor: „Ce să învăţăm pe copilele noastre?”. Sfaturile erau numeroase şi ne prezintă pretenţiile societăţii acelor vremuri. O instrucţie bună însemna a învăţa să fiarbă o mâncare bună, a spăla, a călca, a cârpi, a coase nasturi, a-şi confecţiona singure îmbrăcămintea, a fi chibzuite cu banii, a purta papuci buni şi tari, a avea încredere în ele însele, a-şi alege cu grijă bărbatul după caracter, a grădinări. Dacă era posibil financiar, atunci se mai putea învăţa şi muzică, pictură şi alte arte, dar erau catalogate ca lucruri secundare. Dacă reuşeau să acumuleze aceste cerinţe, abia atunci puteau să se mărite.52 Pentru doamnele cu „instrucţie bună” erau publicate sfaturi legate de prepararea a diverse soluţii posibile datorită chimiei moderne cu care se puteau îndepărta diverse pete.53 Emanciparea femeilor era titlul mai multor articole tipărite în ziarul braşovean. Prima ştire apărea în 1880 şi informa cititorii asupra emancipării avansate a femeilor ruse. Această situaţie era în strânsă legătură cu situaţia învăţământului foarte favorabilă pentru femei: 60 gimnazii, 125 progimnazii, academii pentru femei în Petersburg, Odessa, Moscova şi Kiev. Mai mult decât atât, fetele aveau deja acces în cele patru clase inferioare ale gimnaziilor bărbăteşti.54 Emanciparea femeii în Turcia era pusă tot pe seama accesului fetelor la instituţii de învăţământ în Europa. Fetele din familii înstărite, şcolarizate în străinătate, dobândiseră, pe lângă cunoştinţe, şi comportamentul liberal al femeilor europene. Preoţimea şi autorităţile condamnau această nouă mişcare a femeilor turce.55 „Figaro” publica în 1891 într-un articol numele reginelor care fumează, un obicei rezervat bărbaţilor în epocă. Ştirea, preluată de „Gazetă” şi etichetată drept o indiscreţie, o situa pe primul loc pe regina Ungariei, ce consuma 30-40 ţigarete pe zi. Regina Italiei şi cea a Spaniei nu fumau niciodată în societate, pe când ţarina Rusiei fuma doar pe ascuns.56 Diverse întruniri ale femeilor sunt încadrate de ziarişti tot în mişcarea de emancipare a femeilor. În 1878 se ţinea la Paris primul congres feminist, numit „Congresul dreptului feminin”57. Tot la Paris se înfiinţa, în 1880, „Union universelle des femmes”. Scopul declarat era „egala îndreptăţire cu bărbaţii” şi propagarea ideii înfiinţării de astfel de reuniuni în toată lumea. Preşedinta reuniunii, Clemence Royerné, în cadrul unei adunări din 1891, îndemna membrele să-şi ia singure drepturile, nu să le ceară, pentru că nu le vor primi.58

51 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 72 din 9/21 septembrie 1879. 52 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 248 din 11/23 octombrie 1887. 53 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 226 din 25 noiembrie/7 decembrie 1884. 54 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 71 din 16/4 septembrie 1880. 55 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 208 din 18/30 septembrie 1890. 56 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 171 din 2/14 august 1891. 57 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 103 din 8/20 mai 1892. 58 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 98 din 2/14 mai 1891.

303

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARINELA-LOREDANA BARNA

Cel de al doilea congres feminist, „Congresul francez şi internaţional al dreptului femeilor”, avea loc în 1889.59 În „Gazeta Transilvaniei” nr. 4 din 5/17 ianuarie 1889 era marcată prezenţa unor românce la acest congres internaţional al femeilor, organizat în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris. Trei ani mai târziu, se desfăşura la Paris primul „Congres anual al Federaţiei societăţilor feministe, unită cu Uniunea universală a femeilor”. Lista organizatorilor era impresionantă. În lista de nume ne reţine atenţia reprezentantele României: doamna Conta, doctor în Medicină, şi domnişoara Bilcescu, doctor în Drept. Congresul a durat între 13 şi 15 mai. Ştirea publica programul fiecărei zile a congresului. Iată câteva puncte de interes: accesul femeilor în cariere liberale, munci egale, plată egală, egalitatea celor două sexe din punctul de vedere al studiilor ştiinţifice şi artistice, protecţia fetei şi a copilului, căutarea paternităţii etc.60 În acelaşi an, femeile austiece organizau un congres în care se cerea egalitatea femeilor cu bărbaţii pe teren politic şi economic.61 Înfiinţarea unei librării pentru cărţile autoarelor se anunţa la Paris, în 1889. Se preconiza strângerea a cel puţin 10.000 de volume, nuvele, poezii, dar şi scrieri despre metafizică, istorie, filosofie, teologie.62 Reginei Elisabeta I a României i se cerea protectoratul asupra unei biblioteci internaţionale a femeilor, ce se dorea a fi înfiinţată şi deschisă cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889. Biblioteca urma să conţină doar cărţi scrise de femei. Din comitetul de organizare făcea parte şi Elena Văcărescu.63 O altă dorinţă franţuzească extrasă din ziarele vermii era înfiinţarea unui club internaţional al femeilor, în 1890. Franţuzoaicele urmau exemplul americancelor şi al englezoaicelor. Organizarea materială urma să fie rezervată bărbaţilor, aşa cum se obişnuia atunci. Clubul se instala în cartierul Madeleine şi se preconizau conferinţe, şedinţe muzicale, serbări şi altele.64 O ştire din America, prezentată cu umor, era publicată în „Gazeta Transilvaniei”, nr. 156 din 16/28 iulie 1888 şi nr. 215 din 30 septembrie/12 octombrie 1888. Aceasta făcea referire la o mare întrunire de femei ţinută la Chicago, care avea ca principală temă de discuţie nedreptatea cu care era tratat sexul frumos (nu avea drept de vot, situaţia de inferioritate atribuită de societatea bărbaţilor, uzurparea ocupării unor funcţii în stat). În timpul discursului în care se cereau drepturi egale, chiar efectuarea stagiului de armată, un şoarece apăru, creă panică şi încheie înainte de vreme întrunirea. Ziaristul finaliza ştirea astfel: „Şoarecele rămase singur stăpân pe situaţie”. În mişcarea de emancipare a femeilor au fost revendicate şi drepturile politice. Primele victorii în dobândirea dreptului electoral fac subiectul unor ştiri. Dreptul electoral în Irlanda a fost dobândit prin legea adoptată în 12 mai 1882. Legea recunoştea femeilor nemăritate, văduvelor şi fetelor nemăritate aflate în capul unei gospodării dreptul de a vota pentru consiliul comunelor, cantoanelor şi consiliilor orăşeneşti (alegeri locale). Patru ani mai târziu, femeile primeau şi dreptul de alege preoţi şi de a se ocupa de afaceri bisericeşti. Alături de dreptul electoral, femeile din Irlanda se bucurau de

59 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 103 din 8/20 mai 1892. 60 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 103 din 8/20 mai 1892. 61 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 14 din 19/31 ianuarie 1892. 62 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 122 din 1/13 iunie 1889. 63 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 52 din 5/17 martie 1889. 64 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 286 din 22 decembrie 1890.

304

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI libertatea de a învăţa literele, ingineria şi teologia şi puteau ocupa funcţii în consiliile comunale.65 În anul 1884, femeile londoneze adoptau un amendament la noua reformă electorală şi-l comunicau autorităţilor prin domnul Woodall, reprezentant liberal pentru Stoke-on-Trent. Doamnele doreau ca femeile să nu mai fie incluse în categoria minorenilor, criminalilor şi nebunilor. Era de neconceput pentru doamna Westlake, cunoscută luptătoare pentru drepturile femeilor, ca ea să nu poată vota, în schimb vizitiul ei putea avea acest drept. Amendamentul propus dorea extinderea dreptului electoral şi pentru proprietare.66 O mică victorie se făcea cunoscută în 1889. Consilierul Thomsen, la banchetul de despărţire a juriştilor, ţinut la Strasbourg, puncta în toastul său şi unele hotărâri luate în avantajul femeilor. Astfel, femeile căsătorite, minorene erau scoase de sub tutelă şi primeau dreptul de a subscrie poliţe.67 În „Gazeta Transilvaniei” nr. 36 din 16/28 februarie 1894 se publica o ştire legată de o „mică insultă adusă dreptului de vot al femeilor” petrecută în America. Cinci veterani din „Marea armată a Republicii” au smuls de pe drapelul federal trei stele galbene în timpul unei serbări, stelele simbolizând concesiunea votului electoral pentru femei în trei state. Vârstnicii au fost pedepsiţi de către comunitate înainte ca judecătorii să facă dreptate. Două acţiuni de protest ale femeilor sunt relatate de ziarul braşovean. Prima revoltă avea loc în Constantinopol, în anul 1888. Nemulţumirea exprimată de mai multe sute de turcoaice era legată de neplata pensiilor şi salariilor soţilor lor. Asediul fusese unul formal, prin strigăte, urlete şi ameninţări şi s-a petrecut în faţa Ministerului de finanţe.68 Cea de a doua ştire prezenta o revoltă de pe meleaguri sibiene, din comuna Porceşti. Motivul revoltei a fost încadrarea greşită în cărţile funciare a unei păşuni cu pădure din proprietatea comunei. Conform legii forestiere, terenul era oprit de la păşunat. Această revoltă a durat cinci zile şi a intrat în atenţia autorităţilor.69 Pierre Joseph Proudhon (1809-1865), sociolog francez, teoretician al socialismului, era considerat în secolul al XIX-lea „cel mai mare duşman al femeilor”. În scrierile sale a afirmat că femeia nu va fi în stare niciodată să inventeze ceva. O ştire din 1894 infirma declaraţia lui Proudhon şi analiza poziţia femeii vizavi de invenţii. Femeia americană deja câştigase teren pe acest tărâm al invenţiilor. Într-un an doar, la New York, se eliberaseră 3.450 de brevete numai femeilor. Se descoperiseră un procedeu pentru fabricarea funiilor sau un alt fel de roţi pentru locomotivă, se revoluţionase procedeul de fabricare a cărămizii.70 Mişcarea feministă din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX aspira la o modificare fundamentală a relaţiilor dintre sexe prin îmbunătăţirea situaţiei femeilor din punct de vedere economic, social, politic şi cultural, în comparaţie cu situaţia avută de ele până atunci, dar şi în comparaţie cu drepturile deţinute de bărbaţi în acel moment. „Gazeta Transilvaniei” nu putea să nu puncteze aceste schimbări.

65 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 235 din 23 octombrie/4 noiembrie 1893. 66 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 33 din 18/30 martie 1884. 67 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 207 din 16/28 septembrie 1889. 68 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 65 din 23 martie/4 aprilie 1888. 69 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 106 din 11/23 mai 1889. 70 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 119 din 31 mai/12 iunie 1894.

305

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro DUMITRA BULEI

Dumitra BULEI

STEFAN LUDWIG ROTH SIMBOL AL ISTORIEI SĂSEŞTI DIN VEACUL AL XIX-LEA

STEFAN LUDWIG ROTH SYMBOL OF SAXON HISTORY OF THE 19TH CENTURY

Abstract: The paper aims to outline the personality and human value of one of the most representative figures of the Saxon community in Transylvania in the first half of the nineteenth century, based on a conference held in Brasov in the spring of 1939 by Otto Folberth, who had been invited by the Committee of the Brasov Section of the Romanian-German Cultural Institute to speak about the relationship that S.L. Roth had with Romanians. Born in Medias, in 1796, he will spend his childhood in a small Saxon village, filled with a certain patriarchal atmosphere, called Şeica Mica, where his father had been elected as evangelical priest. After attending the schools from Medias and Sibiu, he will stop for a year as a student at Tübingen University in Germany. He will become interested in a public figure of the time, Pestalozzi, also known as the teacher of humanity, whose fame radiated from the neighboring Switzerland. Pestalozzi notices from the very beginning the pedagogical competence of the Transylvanian student, that is why he entrusts him with the elaboration of a paper on language teaching methods. To Pestalozzi’s surprise, Roth will refuse several career offers: priest in Venice, educator in London, professor in Freiburg, Germany, close associate of his teacher, as he wanted to return to Transylvania to accomplish his mission as a teacher, an educator for the people. But the reward was not elevated to the greatness of his character. Considering him as a potential danger because of his reformist ideas of a true citizen and a brilliant educator of the Saxons, his countrymen from Medias managed to remove him from his position of high school teacher, thinking that, activating within the Church, would be less dangerous than within the school. He will continue to promote his mission imposed by God, whether as a historian, a writer, a philosopher, a Christian or a farmer. It is important to mention that he was the only Transylvanian Saxon that participated in the memorable meeting on the Freedom Field in Blaj. His end is unjust and tragic. After being caught and dragged in chains to Cluj, a judge will sentence him to death by shooting. He leaves as inheritance the remaining copies of the New Testament to the Medias Archpriest Stefan Moldovan, in order to be published by him. He will die on May 11, 1849, by gunshot in the Cluj Fortress, in front of a jeering crowd. This great and valiant man will accept death with dignity, in a heroic attitude. An emotional testimony mentions that, after S.L. Roth’s death, the Hungarian captain that had overseen the fulfillment of the sentence would cry in front of his company: ”Soldiers, learn from this man how to die for your people! ”

Lucrarea de faţă îşi propune să creioneze personalitatea şi valoarea umană a uneia dintre cele mai reprezentative figuri ale comunităţii săseşti din Ardeal, din prima jumătate a veacului al XIX-lea, gânditor umanist, istoric, profesor şi pastor luteran, sas transilvănean, participant la Revoluţia din 1848, având ca punct de plecare o conferinţă

306

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

ţinută la Braşov în primăvara anului 1939 de către Otto Folberth1, la iniţiativa şi invitaţia comitetului Secţiei braşovene a Institutului româno-german, privind raporturile lui Stefan Ludwig Roth cu românii. În deschiderea acestei conferinţe, autorul ne aminteşte că nu este vorba despre o persoană oarecare a istoriei săseşti, ci „de un representativ erou naţional”, de un simbol al valorilor comunităţii. Născut la Mediaş la sfârşit de veac, în 1796, Stefan Ludwig Roth2 îşi va petrece copilăria într-un mic sat săsesc, cu atmosferă patriarhală, numit Şeica Mică, unde tatăl acestuia fusese ales ca preot evanghelic. După ce urmează cursurile şcolilor din Mediaş şi Sibiu, va pleca în Germania, unde va poposi pentru un an ca student al Universităţii din Tübingen. Este atras de geniul epocii în materie de pedagogie, Pestalozzi, supranumit „dascălul omenirii”, a cărui faimă se revărsa din Elveţia vecină. Acesta intuieşte din primul moment geniul pedagogic al studentului venit din Ardeal la Institutul din Yverdon, şcoală organizată după principiile lui reformatoare, şi-i încredinţează, în calitatea pe care o dovedise – de practician al învăţământului, demn de admiraţia maestrului pedagog şi de membru al statului major al colaboratorilor teoretici –, alcătuirea unei lucrări ştiinţifice privind metoda de predare a limbilor străine. Pestalozzi este surprins când află de refuzul mai multor oferte: preot la Veneţia, educator la Londra, profesor universitar la Freiburg, în Germania, perspective spre cercetare (om de ştiinţă) sau conducere, de colaborare apropiată cu mentorul său, toate acestea, în favoarea reîntoarcerii în Ardeal în vederea îndeplinirii misiunii sale de dascăl, de educator al neamului său, de animator şi propagator al ideilor progresiste, de unitate a naţiunii şi a limbii române. A fost singurul reprezentant al saşilor pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în ziua 15 mai 1848. Cum se întâmplă şi astăzi, spre regretul nostru, răsplata pentru întreaga sa activitate n-a fost pe măsura caracterului său integru, la acea vreme. Considerându-l un potenţial pericol, prin ideile sale reformatoare de adevărat şi devotat cetăţean, de genial educator al saşilor, concetăţenii săi din Mediaş l-au îndepărtat de la direcţia liceului, încredinţaţi fiind că prin Biserică va fi mai puţin primejdios pentru influenţa exercitată asupra poporului decât prin Şcoală. Va continua să-şi ducă pe mai departe misia impusă de credinţa în Dumnezeu, aceea de a activa pentru poporul său, fie în calitate de istoric, scriitor şi apostol al cuvântului, filosof, creştin sau chiar agricultor,

1 Otto Folberth (Mediaş, 10 iulie 1896-5 nov. 1991, Salzburg, Austria) – scriitor şi editor de limbă germană, sas originar din Transilvania. Ţine un jurnal de la 14 ani, ultima însemnare datând din 1990. A participat activ în cele două războaie mondiale. A studiat ungaristica, germanistica, romanistica, istoria artelor, pedagogia si teologia la Budapesta, Berlin, Heidelberg, Tübingen, Cluj şi Paris. În perioada interbelică a fost profesor şi apoi director la Gimnaziul real din Mediaş. În 1947 emigrează în Austria, la Salzburg, unde va lucra ca om de ştiinţă privat, la Institutul de Cercetări pentru Economie şi Politică. Istoricul Otto Folberth s-a ocupat de tipărirea scrierilor lui S.L. Roth, cuprinse în şapte volume. Lucrări: Meister Eckart und Laotse, Mainz, 1925; Sterne in Tag/Stele în zi, Sighişoara; Der Prozess Stephan Ludwig Roth, 1927, Graz-Köln, 1959; Gotik in Siebenbürgen; Der Meister des Mediascher Altars und seine Zeit, München, 1973; Unter Fünf Kaisern: Tagebuch Von 1786-1856 Zur Siebenburg.-osterr.Geschichte (Otto Folberth; Michael Conrad von Heydendorff; Udo Wolfgang Acker). Editor: Sudostdt. Kulturwerk, 1978; Bibliografie: Dicţionar al saşilor transilvăneni, Thaur bei Innsbruck, 1993. 2 Otto Folberth, Stefan Ludwig Roth şi raporturile lui cu românii, Conferinţă ţinută la Braşov, 16 martie 1939, editată de Institutul sud-est european, Bucureşti, 1939, şi tipărită la Vălenii de Munte, Prahova, la Aşezământul tipografic „Datina românească” (18 pagini).

307

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro DUMITRA BULEI singurul sas ardelean participant activ la memorabila adunare naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Sfârşitul său este nedrept şi tragic în acelaşi timp. După ce va fi prins şi târât în lanţuri la Cluj, un tribunal marţial îl va condamna la moarte prin împuşcare. Înainte de execuţie, va găsi răgaz şi grijă să lase moştenire restul exemplarelor din Noul Testament (încredinţate pe vremuri, spre publicare, lui George Bariţiu) protopopului din Mediaş, Ştefan Moldovan, comandantul lui de la Cetatea de Baltă. Aici fusese numit în 21 octombrie 1848 şi trimis cu plenipotenţă, după ziua de 1 noiembrie 1848, de către comandantul suprem al armatei austriece, generalul Puchner. Stefan Ludwig Roth va muri la 11 mai 1849, împuşcat pe platoul Cetăţuii din Cluj, în faţa unei mulţimi batjocoritoare. Acest om, mare şi viteaz, va primi cu demnitate moartea, printr-o atitudine măreaţă, dovadă fiind mărturia emoţionantă a căpitanului maghiar care urma să supravegheze execuţia şi care, cu vocea tremurândă, va fi strigat în faţa companiei sale, după căderea lui Stefan Ludwig Roth: „Soldaţi, învăţaţi de la acest bărbat, cum moare un om pentru neamul său”34. Va fi reînhumat la Mediaş, în 1850, după ce va fi trecut furia acelor vremi. Reprezentant de elită al gândirii politice săseşti a vremii, St.L. Roth a fost aşa cum îl descrie şi academicianul Dan Berindei: „Spirit clarvăzător, publicist de seamă, militant cu vederi înaintate în problema naţională” şi care „a fost neîndoielnic una din figurile cele mai luminoase ale intelectualităţii săseşti”. „Ţăranul în haină de savant” – este sintagma folosită de concetăţenii săi – ne-a lăsat câteva lucrări de real interes pentru istorici, până în zilele noastre: Istoria Transilvaniei (1846), în trei volume, în germană, rămasă în manuscris; Cercetări şi referiri asupra agriculturii şi vieţii nomade (1842); Lupta pentru limbă în Transilvania (1842); Lipsa de bani şi pauperizarea (1843). Aici analizează şi cauzele economico-financiare ale înapoierii acestui ţinut, considerând că cea mai importantă dintre ele este menţinerea iobăgiei, care nu permitea un avânt al meşteşugarilor. „Servitutea feudală este şi imorală”, spunea el, fapt pentru care este cerută înlăturarea grabnică de către „umanitate şi în folosul ţării; cerul şi pământul cer dreptate, nu menţinerea asupririi istovitoare”5. Trei sunt momentele importante, semnificative, în care personalitatea lui St.L. Roth şi-a spus cuvântul în problema transilvăneană, asumându-şi cu bună ştiinţă consecinţele militantismului umanist – şi care nu puteau fi ispăşite decât prin pedeapsa capitală, în viziunea autocratică a mai-marilor vremii. Momentele la care facem referire constituie tot atâtea punţi trecute de bunăvoie şi cu bună-credinţă de către învăţatul sas, dinspre lumea din care venea înspre locuitorii români ai Transilvaniei: 1. Când, pe la 1840, Dieta Transilvaniei discuta instituţionalizarea unei limbi în locul celei existente, latina, stabilirea limbii oficiale a Principatului urmând a fi cea

3 Stefan Ludwig Roth: istoric, scriitor, filosof, pedagog, creştin, participant şi martir al Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A se vedea şi A. Papiu-Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară (1852), în Istoricii Români, Bucureşti, Editura Librăriei Socec et Co., 1909, pp. 81-124: Discuţiunea cauzei Uniunei a naţionalităţii între români; Măiestriile săseşti; Calomniile ungureşti; Conferinţele românilor pentru ce simt să se facă în Adunarea Naţională. Conferinţa din Sabiuiu; Măsurile guvernului pentru adunarea din 15 mai. Agitaţiunea tinerimei din ţară, chemarea şi plecarea românimii la Blaşiu, la adunare 4 Otto Folberth, Stefan Ludwig Roth şi raporturile lui cu românii, Conferinţă..., p.18. 5 Academia Română, Antologia gândirii române. Secolele XV-XIX, Bucureşti, Editura Politică, 1967, Partea I, p. 148.

308

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI maghiară, contra curentului de opinie prezent în mediile aristocratice şi intelectuale ale vremii, Roth se va exprima în mod deschis, în 1842: A declara o limbă drept oficială a ţării nu e nevoie, căci noi avem déjà o limbă a ţării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea. […] De îndată ce se întâlnesc doi cetăţeni de naţionalităţi diferite şi niciunul nu cunoaşte limba celuilalt, limba valahă le slujeşte ca tălmaci… Limba română o înveţi în contact singur cu oamenii, pe stradă, şi chiar dacă nu ai dori să înveţi limba aceasta, o înmiită trebuinţă impune cunoştinţa ei... Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naştere. Iar cu pierderea limbii, dispare naţiunea însăşi6. Caracterul romanic al limbii române, poate fi un liant între poporul român majoritar în Ardeal şi celelalte neamuri trăitoare pe aceste meleaguri, însuşirea limbii române nu stă numai în marele număr de cuvinte latineşti pe care acest popor […] le-a adoptat odată cu contopirea sa cu coloniştii romani şi care nouă transilvănenilor, ne sunt preacunoscute datorită educaţiei noastre în spirit latin de până acum, ci şi prin faptul că viaţa însăşi ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros”7. 2. Învăţatul sas a participat direct la evenimentele din primăvara lui 1848 şi a făcut cunoscute revendicările claselor de jos în publicaţiile timpului. Astfel, în nr. 48, din 16 iulie 1848, al „Gazetei de Transilvania” scrie un articol intitulat [Rumänien] Românii, articol din care se desprinde spiritul justiţiar al Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3/15 mai 1848 şi îndârjirea participanţilor întru apărarea demnităţii naţionale. Tot aici declara că are „un simţământ profund frăţesc faţă de acest popor mult promiţător al patriei noastre”, exprimat prin intermediul „acestei măreţe adunări populare”8. Termenii de vlah, valah n-au nicio conotaţie peiorativă, aceste denumiri, subliniază în articol St.L. Roth, ...le socotesc drept ocară şi o ruşine şi au cerut ca de acum înainte şi pentru totdeauna să nu fie numiţi altfel decât Români, căci numai această denumire arată cu adevărat şi pe bună dreptate originea, graiul şi istoria lor. Articolul se încheie printr-o întrebare retorică: „Dacă fiecare are dreptul să arate celorlalţi cum doreşte să fie numit, de ce n-ar avea acest drept un popor întreg?”9. În treacăt este amintită şi principala chestiune socială ce a determinat afluxul românilor către Câmpia Libertăţii Blaj, şi anume, „dorinţa să afle în sfârşit eliberarea de robotă”, dar adevărata însufleţire era aceea a ideii naţionale atât de înrădăcinată în inimile tuturor, încât ea nu va mai putea fi vreodată stăpânită... Acest sentiment puternic de a trăi şi de a muri pentru naţionalitatea lor, l-au exteriorizat

6 Ilie Ceauşescu, Transilvania, străvechi pământ românesc, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 122; vezi şi broşura Războiul limbilor în Transilvania/Der Sprachen Kamph in Siebenbürgen. 7 Ibidem, pp.122-123. 8 Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, vol. I, p. 437. 9 Ibidem.

309

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro DUMITRA BULEI

şi l-au consimţit cu numele de român: şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste?10. 3. Într-un moment în care Transilvania se vedea pierdută pentru Habsburgi şi ultima rezistenţă se afla în Munţii Apuseni, „tribunalele de sânge” condamnau haotic ţărani, preoţi, intelectuali români, saşi şi chiar maghiari, cu toţii categorisiţi drept „trădători” (evident şi ai cauzei maghiare): „Printre ei şi Stefan Ludwig Roth, eruditul pastor sas, discipolul lui Pestalozzi, prieten al poporului român, care manifestase prin scris şi acţiune o poziţie mult avansată faţă de cea a multor fruntaşi revoluţionari maghiari”11. Stefan Ludwig Roth făcea parte, la 1848, din administraţia locală austriacă, în comitatul Cetatea de Baltă, cu funcţia de Ad-Latus sau vicespan (adjunctul unui viceguvernator, într-un comitat), secundul unui subprefect de astăzi. După retragerea austriecilor, Roth se întoarce în parohia sa de la Moşna, în momentul în care îşi pierde soţia (ianuarie 1849), cu promisiunea de amnistiere a generalului revoluţionar Józef Bem, din 21 aprilie 1849, „şi a trăit acolo în linişte, până la începutul lui mai, având încredere în amnistia dată de generalul Bem”12. Dar Lajos Kossuth şi comisarul acestuia, Ladislau Csány, îl arestează fără a mai ţine cont de ce fusese promis, fiind condamnat la moarte prin împuşcare pentru „înaltă trădare” de către „tribunalul de sânge” al nobililor de la Cluj, ignorând faptul că rămăsese văduv cu cinci copii minori. În mai mult de o săptămână, foarte expeditiv, tribunalul reuşeşte să aresteze, să acuze şi să îndeplinească ordinul de execuţie prin împuşcare (sentinţă executată la numai trei ore de când fusese pronunţată) a acestei remarcabile personalităţi, ce reprezenta comunitatea saşilor transilvăneni. În scrisoarea lăsată copiilor, chiar în ziua execuţiei, 11 mai 1849, este cuprins „testamentul” către naţia pe care a slujit-o cu credinţă şi dorinţa de mai bine şi mai drept: „ Am avut cele mai bune gânduri pentru naţia mea, fără să fi voit răul celorlalte naţii din Transilvania”. Motivul real al condamnării acestuia este cuprins în ideile şi activitatea sa, în care pleda şi susţinea drepturile poporului român, publicate în celebra broşură Razboiul limbilor în Transilvania/Der Sprachen Kamph in Siebenbürgen, replică dată Dietei de la Cluj încă din 1842. Academicianul Camil Mureşan, de la Cluj, subliniază faptul că procesul şi execuţia lui Roth au stârnit atunci o indignare generală. De multe ori, şi din multe puncte de vedere, se aflase înaintea timpului său. Iată redate, în continuare, şi acuzaţiile ce i s-au adus lui St.L. Roth: - acceptarea unui post sub ocupaţia duşmanului; - introducerea limbii române ca limbă oficială în afacerile comitatului: protocolul redactat în această limbă a fost prezentat Curţii de Judecată ca fiind corpus delicti; - desprinderea a 13 sate ce aparţineau comitatului şi unirea lor cu scaunele săseşti, fapt considerat a fi violare a teritoriului maghiar; - jefuirea locuitorilor maghiari, el aflându-se în fruntea Landsturm-ului (răscoalei) saşilor şi valahilor13. Roth nu va nega primele trei acuzaţii, spunând că iniţiativele sale sunt în conformitate cu vederile sale politice şi că opiniile lui de atunci erau drepte şi legale şi,

10 Ibidem, p. 438. 11 Horia Ursu, Avram Iancu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, p. 143. 12 Cornelia Bodea, op.cit., vol. II, p. 1018. 13 Ibidem.

310

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI potrivit cu starea de lucruri din acea vreme, crede că a acţionat corect. Va respinge însă ultimul cap de acuzare, susţinând că aşa zisul „jaf” a constat în rechiziţii de cai şi vite, din ordinul superiorilor săi. Chiar dacă acuzaţiile ar fi fost întemeiate, Stefan Ludwig Roth ar fi trebuit să fie achitat, în baza ordinului de amnistie dat de generalul Jósef Bem. Singura salvare ar fi fost graţierea cerută de comunitatea săsească, ceea ce nu s-a întâmplat. Contele Karacsay făcea o constatare amară: „foarte numeroşii săi concetăţeni locuind în Cluj, au fost fie atât de laşi, fie atât de lipsiţi de inimă, încât niciunul n-a îndrăznit să facă un singur pas să-i schimbe soarta”14. Amintim şi faptul că a doua zi după execuţie, în 12 mai 1849, ca o ironie a istoriei, odioasa guvernare a lui Ladislau Csány ia sfârşit, iar teroarea şovină prezentă în instituţii scade în intensitate15. Destinul tragic al lui St.L. Roth ne îndeamnă la reflecţie şi la câteva concluzii: - între idealul de societate şi practica socială apar întotdeauna discrepanţe, iar cei care rămân credincioşi idealului sunt victime sigure ale angrenajului social- politic; - în vremuri tulburi, de restrişte, de mare încordare istorică, nu amuţesc doar muzele, ci chiar şi glasul celor care predică înfrăţirea între naţiuni şi armonia în societate, şi uneori, poate pentru totdeauna; - spiritele înalte, care îşi depăşesc vremurile, ajung sigur în ceata celor învinşi; - o anumită clasă politică maghiară a avut de profitat întotdeauna în ultimele două secole de orice fel de frământare zonală sau europeană, cu scopul evident de nedreptate, înjosire şi deznaţionalizare a celorlalte neamuri trăitoare în Ardeal. Stefan Ludwig Roth a fost unul dintre cei mai progresişti intelectuali ai Transilvaniei, cu o influenţă importantă, atât în domeniile cultural-economice, cât şi în cele social-politice. Plecând de la o realitate etnică cunoscută, va milita cu însufleţire pentru respectarea drepturilor tuturor naţionalităţilor, pentru crearea unui climat în favoarea progresului în toate domeniile. Ca semn al preţuirii şi recunoaşterii, al reconsiderării vieţii şi creaţiei acestei importante personalităţi a lumii saşilor din Transilvania, martir al Revoluţiei de la 1848, la Mediaş, unde a fost înmormântat, i s-a ridicat un monument. Aici, pe strada Herman Oberth, la nr. 10, există şi o casă memorială, dar şi un impunător bust în faţa liceului ce-i poartă numele. Este numele celui care şi-a dedicat întreaga viaţă crezului său, de apărător al adevărului şi dreptăţii, al revendicărilor şi drepturilor românilor din Ardeal, al raporturilor dintre saşi şi români şi celelalte etnii, al naţionalităţii şi al limbii române, al naţionalităţii saşilor din acest spaţiu românesc. Şi pentru toate acestea, pentru care s-a jertfit, trebuie să nu-i uităm nicicând spiritul şi să-i păstram vie amintirea, prin diverse forme de manifestări culturale, didactice, ca un reper, ca o lecţie care trebuie învăţată temeinic şi transmisă mai departe celor care ne urmează, generaţie după generaţie...

14 Ibidem, p. 2019. 15 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Prefaţă şi tabele cronologice de Francisc Păcurariu, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 128.

311

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANUELA TĂBĂCILĂ

Manuela TĂBĂCILĂ

SPIRU HARET – PERSONALITATE DE PRESTIGIU A ŞTIINŢEI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC

SPIRU HARET – A PRESTIGIOUS PERSONALITY OF ROMANIAN SCIENCE AND EDUCATIONAL SISTEM

Abstract: Spiru Haret was a brilliant mathematician, first Romanian PhD in Mathematics in Paris (1878). He was a teacher for 33 years, an illustrious Public Instruction minister for 11 years (1897-1910) with small breaks – period in which he promoted several laws which established the Modern Romanian System of Education. He is considered to be the Romanian modern school organizer. He was also a senior member of the National Liberal Party (1879-1912) and a full member of the Romanian Academy. Nowadays, we can consider Spiru Haret’s words as a highly topical imperative: ”People enlightenment is the biggest responsability for patriot at brightened men. Not to support the fight for illumination of the people is the same thing as working against your country’s existence”.

Spiru Haret s-a născut la 15 februarie 1851, la Iaşi, fiind primul copil al lui Costache şi al Smarandei, care au mai avut patru copii – doi băieţi (Alexandru şi Mihai) şi două fete (Pulheria şi Ana). Tatăl său, Costache, a ocupat funcţii cu caracter judecătoresc: copist, grefier şi judecător de plasă la Iaşi, Suceava, Botoşani, Dorohoi şi a primit mici titluri de boierie ca serdar, în 1842, pitar, în 1847, comis, în 18561. Prima clasă primară a frecventat-o la Dorohoi, apoi. în anul 1860. se mută la Iaşi, urmând şcoala primară din Sărărie, clasa a II-a, a III-a şi o bună parte din clasa a IV-a, aceasta fiind terminată la Bucureşti, la şcoala „Cuibul cu barză”, local care mai există şi astăzi, fiind situat pe strada Ştirbei Vodă. În anul 1862, după absolvirea şcolii primare, Spiru Haret, prin concurs, a fost admis bursier la cunoscutul liceu bucureştean „Sf. Sava”, pe care l-a terminat în anul 1869. Referitor la perioada petrecută în liceu, când a probat certe înclinaţii pentru studiul matematicii, interesante sunt relatările lui Spiru Haret publicate, în anii 1906-1907, în articolul Amintiri din viaţa de şcoală: E adevărat că gustul pentru studiile ştiinţifice mi-l deşteptase mai târziu, încă de pe când eram în clasa a IV-a, lectura unor articole din revista Isis sau Natura pe care o publica Dr. Barasch. Mai ales unele capitole despre lună îmi înflăcăraseră mintea până într-atât, încât petreceam noaptea ceasuri întregi cu ochii la stele, căutând să ghicesc ceea ce rudimentara mea ştiinţă astronomică nu putea să-mi dea2. Impresionat de aceste amintiri ale lui Spiru Haret din anii de liceu, mai târziu, în anul 1914, fostul său elev, matematicianul G. Ţiţeica, menţionează:

1 Constantin Dinu, Spiru Haret, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 3. 2 „Gazeta Matematică”, an XII, 1906-1907, pp. 174-182.

312

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Observaţi acum un fapt care mi se pare esenţial pentru înţelegerea minţii lui Haret. Cetirea unui articol despre lună, la vârsta de 13 ani, îl impresionează puternic, mai mult decât pe atâţia alţi cetitori ai revistei lui Barasch… Impresiunea aceasta, odată încolţită, creşte şi devine dorinţa de a cunoaşte astronomia3. În anii liceului, Haret a citit o lucrare interesantă în care: Problemele referitoare la sistemul planetar, la legea gravitaţiei lui Newton, sunt schiţate în ea pe scurt, dar de ajuns ca să deştepte o curiozitate neastâmpărată. Hotărât, elevul Haret trebuia să urmeze matematicele că să poată studia mai târziu acele probleme4. În anul 1869, după terminarea liceului, el s-a înscris la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de ştiinţe, Secţia fizico-matematică. Interesant este faptul că, paralel cu studiile superioare, Haret încă din anul I s-a angajat să lucreze în învăţământ, ocupând în urma concursului din 1870 catedra de matematică la cursul inferior de la Seminarul Central „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, unde a funcţionat până în noiembrie 1872, când a demisionat. Studiile urmate la Universitatea din Bucureşti s-au încheiat în anul 1874, când Spiru Haret şi-a luat licenţa în ştiinţele fizico-matematice. Cu sprijinul lui Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii, Spiru Haret, în urma participării cu succes la concursul pentru obţinerea unei burse în străinătate din anul 1874, pleacă la Paris.5 Aici, consideră că este necesar să se prezinte din nou la examenul de licenţă în matematici, în 1875, şi în domeniul ştiinţelor fizice, în 1876. În continuare, la Paris, Haret s-a înscris la doctorat, teza fiind susţinută cu strălucire la 18/30 ianuarie 1878, la Sorbona, şi având următorul titlu: Sur l’invariabilité de grands axes des orbites planetaires/ Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare. Din comisia de examinare au făcut parte personalităţi de frunte din domeniul matematicii, astronomiei şi fizicii din capitala Franţei, preşedinte fiind prof. Puisseaux. În urma susţinerii cu succes a tezei sale, Spiru Haret devine primul român doctor în matematici la Paris şi al patrulea român doctor în matematici.6 Haret, reluând în teza de doctorat calculele executate de mai mulţi astronomi, ca J. Kepler, I. Newton, P. Laplace şi alţii, a probat matematic că există variaţii seculare ale axelor mari şi, ca atare, şi o instabilitate a sistemului nostru planetar. Marele matematician Gheorghe Ţiţeica (1873- 1939), fost elev al lui Spiru Haret, referindu-se la această lucrare, scria în anul 1913: „Lucrarea de doctorat a lui Spiru Haret a fost fără nici o umbră de îndoială una din cele mai frumoase teze din câte s-au susţinut la Sorbona”7. Întors de la Paris, a fost numit la început profesor suplinitor la catedra de matematică de la Gimnaziul „Mihai Bravul”, unde de fapt nu a predat deoarece, în urma unui concurs, devine titularul Catedrei de mecanică raţională din cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, unde a funcţionat cu devotament până în anul 1911.

3 G. Ţiţeica, Din viaţa şi activitatea lui Spiru Haret, Discurs rostit în Şedinţa solemnă la 16/29 mai 1914, Academia Română, Discursuri de Recepţiune XLII, Bucureşti, Librăriile Socec et. Comp şi C. Sfetea, 1914, p. 13. 4 Ibidem. 5 Constantin Dinu, op.cit., p. 6. 6 G.Şt. Andonie, Istoria matematicii în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, vol. I, p. 215. 7 G. Ţiţeica, În amintirea lui Spiru Haret, Academia Româmă, Memoriile Secţiunii Ştiinţifice, Seria a III-a, Tom XIII, Memoriu 9, 1913.

313

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANUELA TĂBĂCILĂ

Cariera didactică a celui care a fost un remarcabil om de ştiinţă şi un dascăl eminent a îmbrăcat o paletă largă de activităţi, Spiru Haret predând matematica la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti (1881-1891), mecanica raţională la Şcoala de Artilerie şi Geniu (1881-1886) şi algebra superioară şi geometria analitică la Şcoala de poduri şi şosele (Politehnica) (1882-1911).8 Referitor la activitatea didactică a lui Haret, unul din foştii săi elevi, I. Simionescu – viitor geolog şi naturalist, profesor la Universitatea din Iaşi şi Bucureşti – relatează: Ca profesor, Spiru Haret este un model. Prelegerile lui erau de o precizie şi claritate maiestrită9, iar un altul – academician profesor Victor Vâlcovici – îl evocă astfel: Haret, cu o voce moderată, egală îşi ducea lecţia până la capăt făcând necontenit uz de tablă. Îi plăcea să scruteze studenţii, pentru a-şi da seama în oarecare măsură de gradul lor de pătrundere. Când i se părea că n-a izbutit să se facă înţeles pe deplin, revenea10. În timpul activităţii sale didactice, Haret a luat contact şi a cunoscut realitatea sistemului de învăţământ românesc, pentru început ca membru în Consiliul permanent al Instrucţiunii, apoi ca inspector general al şcolilor. De remarcat că, în calitate de inspector general, pe lângă numeroase inspecţii, Spiru Haret, cu inteligenţă, a început să privească în profunzime întregul sistem şcolar românesc, cu toate aspectele şi particularităţile sale, cu precădere cele de ordin negativ. Astfel, Raportul general asupra învăţământului, prezentat de Haret ministrului Instrucţiunii şi Cultelor în anul 1884, constituie „o bogăţie de informaţiuni relative la starea învăţământului secundar de pe atunci, de idei conducătoare pentru o bună reformă a acestui învăţământ şi de metode pentru realizarea acestor idei în toate amănuntele lor”11. Acestă sinteză asupra stării învăţământului din ţara noastră, care prezintă o gamă largă de idei şi exemple concrete de metodologie, ea acordând şi o importanţă majoră laturii educative a învăţământului, l-a consacrat pe Spiru Haret ca „Omul şcoalei, cel mai glorios titlu ce i s-a putut da”, aşa cum subliniază cunoscutul matematician G. Ţiţeica. În perioada 1885-1888, timp în care la conducerea ministerul Instrucţiunii s-a aflat D. A. Sturdza, Haret funcţionează ca secretar general al respectivului minister, etapă în care colaborează la redactarea proiectului de reformă şcolară din anul 1886. Menţionăm că, în anul 1886, el este trimis din nou la Paris cu scopul de a studia organizarea învăţământului din Franţa şi pentru a participa la o expoziţie cu caracter didactic deschisă de curând în „Oraşul Luminii”12. La vârsta de 28 de ani, în anul 1879, Spiru Haret a devenit membru corespondent al Academiei Române. În discurusl de recepţie rostit cu acest prilej, el a dezvoltat ideea cu privire la influenţa ştiinţelor pozitive asupra dezvoltării condiţiilor vieţii moderne. În anul 1892, la vârsta de 41 de ani, a fost ales membru al Academiei Române, în locul rămas prin decesul lui Emanoil Bacaloglu.

8 Constantin Dinu, op. cit., p. 7. 9 Ibidem. 10 Victor Vâlcovici, Amintiri despre profesorul Haret, în „Contemporanul” din 25.II.1966, p. 9. 11 G. Ţiţeica, Din viaţa şi activitatea ..., p. 20. 12 Constantin Dinu, op. cit., p. 8.

314

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Simpatiile politice s-au îndreptat către PNL, făcând parte din clubul liberal din anul 1889, iar în anul 1895, Haret a fost ales în parlament ca deputat de Ilfov. La 31 martie 1897, odată cu luarea puterii de către un guvern liberal condus de D.A. Sturdza, Spiru Haret este numit ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, portofoliu pe care îl deţine până în aprilie 1899. A mai fost ministru al Instrucţiunii (Învăţământului) şi în perioadele 14.02.1901-22.12.1904, 12.03.1907-28.12.1910, deci o perioadă îndelungată, de peste 10 ani. În afara lucrărilor cu profil strict matematic, Spiru Haret a elaborat şi studii ştiinţifice cu caracter social-politic, mai importante fiind: Mecanique sociale, Chestia ţărănească şi o serie de articole publicate sub titlul Învăţătorii şi politica13. Lucrarea Mecanica socială, publicată în limba franceză în anul 1910 şi într-un rezumat în limba română (Despre mecanica socială), a reprezentat o încercare de aplicare a mecanicii raţionale la dezvoltarea societăţii, respectiv, aplicarea metodelor matematice la studiul fenomenlor sociale, statisticii şi dinamicii sociale.14 Matematician prin formaţie şi gândire, Haret a căutat o metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenlor sociale, pe care o scoate din analogia cu mecanica, după ale cărei legi se conduc şi fenomenele astronomice (cereşti) şi o bună parte din cele terestre, fiind o legare a preocupărilor ştiinţifice cu cele sociale. El a dorit ca această lucrare să aibă un caracter practic, notabilă pentru cei care se vor preocupa de probleme de interes public. În paragraful intitulat ciocniri al acestei importante lucrări, Haret studiază sub formă ştiinţifică efectele ciocnirilor şi frământărilor sociale. Se poate zice că ciocnirea produce o pierdere de forţă vie într-o masă socială. Dar forţa vie şi energia este singura şi adevărata bogăţie a oricărei societăţi. Ea reprezintă puterea de expansiune şi de progres în direcţia economică, intelectuală şi morală, precum şi puterea de rezistenţă în contra primejdiei. Micşorarea cantităţii de energie, sub orice formă ar fi, reprezintă pentru societate o sărăcire şi o slăbire.15 După părerea lui Spiru Haret, influenţa care trebuia exercitată asupra individului, cu scopul ca acesta să devină o forţă în societate, se bazează pe o instrucţie temeinică care să conducă la dezvoltarea intelectului şi să fie guvernată de idei superioare. Factorul economic este, după el, „un element indispensabil pentru prosperitate” şi, în consecinţă, „trebuie ca şi capitalul să fie deopotrivă de accesibil tuturor în măsura muncii lor şi a inteligenţei lor”16. Deşi cuprinde idei extrem de interesante, lucrarea Mecanica socială a avut un rol esenţial în dezvoltarea sociologiei din România, stârnind uneori şi unele obiecţii din rândurile unor intelectuali de la începutul secolului al XX-lea. Astfel, N. Ghiulea, în lucrarea Mecanica şi matematica în ştiinţe sociale, tipărită la Iaşi în anul 1914, critică teza lui Haret de aplicare a legilor mecanicii raţionale la sociologie, pe care o consideră ca fiind greşită. Cu toate minusurile sale, Mecanică socială are meritul incontestabil de a fi prezentat pentru prima oară în ţara noastră problema introducerii unor metode matematice în

13 Ibidem, p. 16. 14 Ibidem. 15 Apud G. Ţiţeica cu răspuns de St.C. Hepites, Academia Română, Discursuri de Recepţiune XLII, Bucureşti, Librăriile Socec et. Comp şi C. Sfetea, 1914, p. 26. 16 Constantin Dinu, op. cit., p. 18.

315

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANUELA TĂBĂCILĂ studiul fenomenolor vieţii sociale.17 În spiritul acestei idei, mulţi contemporani au apreciat această lucrare, concludente fiinde menţiunile lui Rădulescu-Motru: „Dl. Spiru Haret are încrederea că, prin aplicarea matematicii la sociologie, cunoştinţele sociologice, dacă nu se vor înmulţi se vor preciza însă şi se vor sistematiza mai bine”18. Aprecieri pozitive se găsesc şi în recenziile făcute acestei lucrări de către personalităţi de marcă ale ştiinţei europene ca Henri Poincaré, Achille Lorca, Gaston Richard şi alţii. În studiul introductiv al traducerii integrale în limba română a Mecanicii sociale, tipărită la Bucureşti în anul 1969, se evidenţiază semnificaţia ştiinţifică şi actualitatea acestei opere a lui Spiru Haret, menţionându-se: „Pe lângă valoarea metodologică deosebit de importantă în actualitate, Mecanica socială are şi valoarea unui mesaj uman…”19. Între lucrările ce aparţin lui Spiru Haret se includ şi vestitele rapoarte pe care le-a înaintat fie conducerii Ministerului Instrucţiunii în timpul când deţinea în cadrul lui diferite funcţii, fie către regele Carol I în perioada când era ministru, precum şi interpelările sale parlamentare. Analizând cu atenţie rapoartele şi discursurile sale parlamentare, se distinge stilul riguros de muncă al cercetătorului ştiinţific, „al matematicianului care foloseşte din plin metoda comparaţiei pe bază de statistică, al savantului care ştie să analizeze trecutul, să-l lege de prezentul epocii sale, să tragă învăţăminte şi să propună soluţii pentru dezvoltarea viitoare a învăţământului nostru”20. Până în anul 1897, când Spiru Haret a devenit pentru prima dată ministru al Instrucţiunii, sistemului învăţământului românesc era organizat în conformitate cu prevederile Legii din 1864. Această lege a instrucţiunii publice a avut un caracter progresist, pe principii cu o valabilitate universală care prevedeau: caracterul unitar al întregului învăţământ, egalitatea dreptului la învăţământ pentru ambele sexe, necesitatea pregătirii pedagogice a cadrelor didactice, consacrarea despărţirii învăţământului superior de învăţământ mediu, drepturile cadrelor didactice etc., dar şi o serie de lipsuri.21 Încă de la aplicarea acestei legi, în anul 1865, s-au evidenţiat nu numai deficienţele ei, ci şi numeroase greutăţi în aplicarea prevederilor sale, realităţi care au condus la elaborarea a numeroase regulamente, dispoziţii, circulare, de natură să o completeze. Deşi principiile care au stat la baza legii din anul 1865 au fost generoase, multe dintre lipsurile ei au dus la imposibilitatea respectării acestora. Astfel, socotim că este concludent a arăta că şcolile ce existau în România între anii 1864 şi 1898 nu aveau capacitatea să cuprindă toţi copiii de vârstă şcolară, nu exista o repartiţie echilibrată a şcolilor pe întregul teritoriu al ţării, cele din mediul rural fiind extrem de puţine în comparaţie cu cele de la oraş. În anul 1897, când am văzut că Haret a ajuns prima dată ministru al Instrucţiunii, existau în România numai 3.446 şcoli rurale, care au fost absolvite numai de 6.680 elevi.22 Pe lângă această lipsă acută de şcoli, semnalăm şi o mare penurie de învăţători, precum şi insuficienta lor pregătire profesională.

17 G.Şt. Andonie, op. cit., p. 221. 18 Constantin Rădulescu-Motru, Dl Spiru Haret ca sociolog, în „Noua Revistă Română”, 1920 (19 dec.), nr. 8. 19 Spiru Haret, Mecanica socială, Studiu introductiv şi note de Leon Ţopa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 23. 20 Constantin Dinu, op. cit., p. 25. 21 Legea asupra instrucţiunii din anul 1864, în „Revista de Pedagogie”, 1964 (octombrie), nr. 10, pp. 64-70. 22 Constantin Dinu, op. cit., p. 30.

316

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Analizând cu minuţiozitate situaţia precară a şcolii româneşti şi consecinţele sale nefaste, Spiru Haret, în calitate de ministru al Instrucţiunii, a considerat că singura cale pentru îndreptarea acesteia o constituia numai o reformă generală a întregului sistem de învăţământ de toate gradele. Un mare merit al lui Spiru Haret, care a fost un remarcabil om de ştiinţă, un eminent dascăl şi un autentic patriot, a constat în aceea că, în elaborarea şi aplicarea reformelor sale şcolare, a ţinut cont de legislaţiile anterioare şi, printr-o analiză judicioasă, a ştiut să selecţioneze şi să valorifice pe o treaptă superioară tot ce putea să contribuie la progresul întregului sistem de învăţământ din ţara noastră. În timpul guvernării liberale (31 martie 1897-20 martie 1898), când Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost D.A. Sturdza, Spiru Haret, în calitate de ministru al Instrucţiunii Publice, a promovat, în sesiunea 1897-1898, proiectele sale asupra învăţământului secundar şi superior, care vor aşeza învăţământul românesc pe baze solide, la nivelul celui din Europa Occidentală. El atribuie învăţământului secundar funcţiuni de mare însemnătate şi răspundere naţională. Acesta trebuia să dea societăţii româneşti moderne o pătură instruită, capabilă prin pregătire intelectuală şi instrucţie civică să corespundă misiunii sale istorice şi dezideratelor neamului nostru.23 Astfel, legislaţia lui Haret prevedea pentru învăţământul secundar o durată de 8 ani (înainte fusese de 7 ani), în două cicluri de câte 4 ani. Cu alte cuvinte, liceul era împărţit în două cicluri, inferior, cu o programă de cunoştinţe unitară, absolvenţii lui dobândind, în urma unui examen, un certificat de capacitate, şi superior, care era împărţit în trei secţii – reală, modernă şi clasică.24 La absolvirea ciclului superior, Haret a desfiinţat bacalaureatul şi l-a înlocuit cu un examen de absolvire ce se desfăşura în faţa unei comisii constituite din profesorii şcolii, prezidată de un preşedinte din afară. Acest examen de absolvire consta dintr-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă străină, probleme de rezolvat şi o disertaţie orală, elevii având voie să consulte dicţionare şi diferite studii.25 Scopul nu era ca absolvenţii să dovedească gradul cunoştinţelor, ci să demonstreze influenţa studiilor efectuate asupra formării şi devoltării gândirii lor. Măsura luată de Haret, de a înlocui bacalaureatul cu examenul general de absolvire a liceului, a fost apreciată şi peste hotare. Elocventă în acest sens este menţiunea Dr. Ewald Hans: „Acest fel de examen românesc, care este aşa de uman, poate că va fi luat ca model şi în ţările civilizate”26. Cu toate acestea, după moartea lui Haret, peste 13 ani, respectiv, în anul 1925, bacalaureatul a fost introdus în sistemul de învăţământ din ţara noastră. Legislaţia instituită de Spiru Haret impunea utilizarea programelor analitice pe materii, legiferarea funcţiunii de inspector şcolar, precum şi existenţa a două tipuri de licee, cele clasice şi cele reale. Totodată, au fost aduse îmbunătăţiri de fond şi în ceea ce priveşte recrutarea cadrelor didactice pentru şcolile secundare: se prevedea ca, în locul admiterii prin concurs la ocuparea catedrelor vacante, de către absolvenţii de liceu (cum stipula legea din 1864), profesorii să se recruteze din cadrul absolvenţilor cu studii superioare (cu

23 Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 117. 24 Ion Manina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Bucureşti, Casa de Editură, Presă şi Impresariat Solex SRL, 1994, p. 98. 25 Constantin Dinu, op. cit., p. 74. 26 Marin I. Nicolescu, Spiru Haret, Pedagog naţional, Prefaţă de G.G. Antonescu, ediţia a II-a, Bucureşti, 1933, p. 87.

317

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANUELA TĂBĂCILĂ diplomă univesitară), iar profesoarele, din rândul absolventelor şcolilor superioare de fete. Ţinând cont de numărul mic al şcolilor existente în ţară, cu precădere în mediul rural, Haret, în guvernele când a fost ministru al Instrucţiunii, a iniţiat construirea de noi şcoli, în total 2.000 de localuri (1897-1910), ce se adăugau celor 3.900 existente.27 În domeniul învăţământului universitar, legile promovate de Haret au creat un cadru mai bun de organizare, prin mărirea numărului de facultăţi şi dezvoltarea unor instituţii de învăţământ superior (ca „Şcoala superioară de arhitectură”, „Şcoala superioară de medicină veterinară”, „Conservatorul de muzică şi declamaţie” – la Bucureşti şi Iaşi)28 şi a instituit reguli pentru selecţionarea pe merit a profesorilor universitari, pentru a elimina numirile pe criteriu politic. Pentru satisfacerea nevoilor economiei şi în scopul organizării formelor de învăţământ într-un sistem unitar, Spiru Haret a prezentat, în anul 1899, un proiect de lege asupra învăţământului profesional, care a devenit lege în acelaşi an. Concret, această lege defalca învăţământul profesional în patru categorii: învăţământul agricol, silvic, de meserii şi comercial. În baza acestei legi, Haret a prevăzut înfiinţarea de şcoli profesionale de grad elementar şi şcoli profesionale de gradul I şi de gradul II. Menţionăm că în aceste şcoli profesionale erau primiţi absolvenţii şcolilor primare. Un exemplu elocvent al caracterului practic al acestei legi îl constituie şi învăţământul meseriilor, care era organizat pentru băieţi în şcoli de meserii elementare, în şcoli inferioare şi în şcoli superioare de meserii, iar pentru fete, în şcoli elementare şi în şcoli inferioare de meserii.29 La aceste şcoli, în afara meseriilor respective, se studia religia, istoria, geografia şi limbile moderne – franceza sau germana. În lege se stipula şi existenţa şcolilor superioare de meserii, cu o durată de 4 ani: în primii doi ani se făcea un învăţământ teoretic, iar în ultimii doi ani, numai aplicaţii practice. O prevedere importantă a acestei legi consta în obligaţia care revenea tuturor oraşelor, reşedinţelor de judeţe, atelierelor mari ale statului (fabrici, ateliere de construcţie, imprimerii, tăbăcării etc.) de a forma şi susţine şcolile profesionale conform necesităţilor lor şi ale întreprinderilor lucrative ale statului.30 În pofida tuturor măsurilor întreprinse de Haret, precum şi a eforturilor sale pentru dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic, acesta a rămas cu mult în urma învăţământului secundar. Prin promovarea Legii învăţământului profesional din anul 1899, Spiru Haret a finalizat seria legislaţiei sale şcolare prin care a pus capăt eterogenităţii învăţământului din ţara noastră. Permanent, Haret a fost obligat să lupte, atât pentru aplicarea legislaţiei pe care a promovat-o, cât şi pentru completarea ei cu regulamente, ordine, dispoziţii etc. şi, pentru a convinge opinia publică de justeţea acestora, el a publicat numeroase articole în presa timpului. Această muncă imensă a necesitat un studiu intens, un consum mare de energie, fapt ce a condus la neglijarea activităţii sale ştiinţifice.31

27 Şerban N. Ionescu, Dicţionar panoramic al personalităţilor din România, sec. XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006, p. 192. 28 Constantin Dinu, op. cit., p. 83. 29 G. Hazu, Învăţământul meseriilor, în Lui Spiru Haret, Iaşi-Bucureşti, 1911, pp. 636-646. 30 Spiru Haret, Expunere de motive la proiectul de lege asupra învăţământului profesional, 1899, în Opere, Bucureşti, s.n., 19341 şi Tipo Moldova, 20092, vol. IV, pp. 205-282. 31 Constantin Dinu, op. cit., p. 91.

318

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În activitatea laborioasă desfăşurată în scopul dezvoltării învăţământului românesc, Spiru Haret are meritul incontestabil că în centrul întregii sale activităţi pedagogice a aşezat rolul primordial al cadrelor didactice. În mai 1905, Haret a tipărit „Revista generală a învăţământului”, publicaţie prin intermediul căreia a urmărit să contribuie la ridicarea nivelului de pregătire didactică a celor aflaţi la catedră. El adresa învăţătorilor şi profesorilor apeluri hotărâte, pragmatice, solicitându-le colaborări şi angajări în dezbateri de practică pedagogică, chiar şi abordarea unor probleme doctrinare ale şcolii româneşti moderne. Astfel, printre primii profesori tineri care au răspuns acestei chemări a fost şi Constantin Kiriţescu, ale cărui studii privind organizarea şi predarea ştiinţelor naturale în şcoala secundară din ţara noastră au fost publicate în „Revista generală a învăţământului” şi a atras atenţia lui Spiru Haret.32 În scopul aplicării reformelor pe care le-a promovat, Haret a acordat o mare atenţie tinerilor plini de energie creatoare, inteligenţi şi dispuşi să aplice legislaţia sa şi, în consecinţă, tânărul profesor Kiriţescu a fost promovat în postul de inspector al învăţământului secundar. Participând la o consfătuire a cadrelor didactice, noul inspector a dorit să le mulţumească pentru încrederea acordată, dar a fost întrerupt de Spiru Haret, în felul următor: Nu ai de ce să-mi mulţumeşti. Nu te-am chemat la petrecere, ci la muncă. Îmi trebuie oameni doritori şi capabili să se înhame la o treabă. Nu te cunoşteam personal, nu mi-a vorbit nimeni de dumneata. Am citit însă cu interes şi mi-au plăcut articolele d-tale pedagogice. Mi-am dat seama că ai cunoştinţe şi idei clare. Tinereţea d-tale este o garanţie de entuziasm şi voinţă de muncă33. Constantin Kiriţescu s-a impus ca un reprezentant de frunte al învăţământului şi ştiinţei din România, fiind scriitor, istoric modernist, a publicat o lucrare fără egal în istoriografia noastră, România în războiul de întregire (1916-1918), profesor la Institutul de Educaţie Fizică, creatorul unei monumentale lucrări despre educaţia fizică, Palestrica, inspector şcolar etc. Remarcabil este faptul că, ori de câte ori se ivea prilejul, sublinia cu satisfacţie „faptul de a fi stat lângă Spiru Haret, de a mă fi format la şcoala lui administrativă, de a-i fi înţeles şi urmat spiritul creator de metodă, reprezintă o mândrie a existenţei mele”34. Referitor la activitatea şi personalitatea de excepţie a lui Spiru Haret, în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României se află mai multe exponate, dintre care menţionăm: Teza de doctorat susţinută la Sorbona în anul 1878 (inv. 158.082), birou şi scaun ce au aparţinut acestuia (inv. 81.296-297), parafa sa (inv. 31.943), plachete (inv. 320.235, 320. 236, 2.379), o fotografie cu autograf (inv. 159.911), o scrisoare expediată de Spiru Haret unui cunoscut din oraşul Craiova, pe care îl anunţa că se va deplasa în acest oraş pentru a rezolva problema orelor profesorilor titulari ai şcolilor secundare de băieţi şi fete (inv.106.631), supliment la ziarul „Liga Deşteptarea” cu prilejul decesului lui Spiru Haret în anul 1912, care cuprinde portretul acestuia şi o scrisoare din anul 1901, în facsimil, din conţinutul căreia reise suma alocată pentru dezvoltarea învăţământului

32 Ion Zamfirescu, op. cit., p. 117. 33 Ibidem, p. 118. 34 Ibidem.

319

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANUELA TĂBĂCILĂ românesc (inv. 106.632), precum şi un bust redându-l pe ilustrul om de ştiinţă şi ministru al Instrucţiunii Publice Spiru Haret (inv. 106.150). [v. foto] În concluzie, se poate aprecia că, prin întreaga sa activitate ştiinţifică, Spiru Haret a contribuit la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural, care a fost cunoscut şi apreciat peste hotare. În semn de recunoaştere a meritelor incontestabile, Uniunea Internaţională a Astronomilor a acordat numele „Spiru Haret” unui crater de pe faţa invizibilă a Lunii. În calitate de profesor, timp de 33 de ani, şi-a adus aportul la pregătirea unor serii de străluciţi oameni de ştiinţă, a contribuit la formarea unei şcoli româneşti de matematică, trezind totodată în sufletele elevilor săi respect şi dragoste pentru popor şi ţară. Prin eforturile pe care le-a depus în calitate de ministru al Instrucţiunii Publice, el a fost apreciat pentru modul cum a organizat învăţământul din ţara noastră, pentru faptul că, dându-i un caracter unitar, de sistem, a înlăturat în mare parte caracterul excesiv teoretic şi abstract al acestuia. Bogata sa activitate ştiinţifică a contribuit la ridicarea nivelului economic şi cultural al satelor. În perioada celor 10 ani de ministeriat, numărul şcolilor rurale a crescut de la 3.446 la 4.695, iar numărul învăţătorilor. de la 4.629 la 6.460.35 A sprijinit cu fonduri de stat revista „Sămănătorul”, condusă de G. Coşbuc şi Alex. Vlahuţă, l-a ajutat prin colectă publică pe George Enescu să-şi cumpere din Germania o vioară Stradivarius şi i-a acordat subvenţii lui Aurel Vlaicu să-şi construiască avioanele sale.36 Unul dintre eminenţii elevi ai lui Spiru Haret, creatorul şcolii matematice române moderne, Gheorghe Ţiţeica (1873-1939), îl descrie astfel: Fire în aparenţă rece, puţin comunicativ, nu captiva auditoriul prin promisiuni nesfârşite, nici prin zâmbet, doar dragostea puternică a admiratorilor săi nu se adresa persoanei sale, lumea îl iubea pentru faptele sale, identificând autorul unei opere măreţe37. Memoria omului de ştiinţă şi a părintelui învăţământului românesc modern a fost eternizată şi prin existenţa, în Bucureşti, în faţa Universităţii, a unei statui a acestuia, realizată în anul 1935 de sculptorul Ion Jalea, executată din marmură de Carrara şi aşezată pe un soclu din piatră de Muscel. În încheiere, considerăm ca un imperativ actual următoarea apreciere a lui Spiru Haret: Luminarea poporului este cea mai înaltă datorie a oamenilor luminaţi şi patrioţi. A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului este tot una cu a lucra contra existenţei ţării38.

35 Constantin Dinu, op. cit., p. 129. 36 Şerban N. Ionescu, op. cit., p. 192. 37 G. Ţiţeica, Din viaţa şi activitatea lui Spiru Haret..., pp. 9-10. 38 Constantin Dinu, op. cit., p. 115.

320

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Fig. 1 – Teza de doctorat (nr.inv. 158.082)

Fig. 2a – Parafa (nr.inv. 31.943) fig. 2b – Facsimilul semnăturii (nr. inv. 31.943 verso)

321

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANUELA TĂBĂCILĂ

Fig. 3 – Plachetă (nr. inv. 320.235) Fig. 4 – foto cu autograf (nr. inv. 159.911)

Fig. 5 – Scrisoare Craiova (nr. inv. 106.631 şi 106.632)

322

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Fig. 6 – Suplimentul foii „Liga Deşteptarea” (nr.inv. 106.632-1 şi 106.632-2)

Fig. 7 - (nr. inv. 158.078 şi 158.374)

323

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro OVIDIU MUNTEAN

Ovidiu MUNTEAN

MĂRTURII DESPRE AUREL VLAICU ÎN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL DE ISTORIE A TRANSILVANIEI

TÉMOIGNAGES SUR L’AVIATEUR ROUMAIN AUREL VLAICU (1882-1913) DANS LES COLLECTIONS DU MUSÉE NATIONAL D’HISTOIRE DE LA TRANSYLVANIE

Résumé: Aurel Vlaicu a été un ingénieur roumain, né à Binţinţi en Transylvanie, et par ses réalisations dans le domaine aéronautique a été l’un des pionniers de l’aviation roumaine et mondiale. Avec son ami, le poète Octavian Goga, il se rend à Bucarest en septembre 1909 où il a demandé l’aide des autorités roumaines afin de réaliser ses plans. Avec le soutien financier de l’État roumain, Aurel Vlaicu a fait l’aéroplane et a volé pour la première fois, le 17 juin 1910. L’année suivante, Aurel Vlaicu a fait le deuxième aéroplane qui était plus puissant et plus facile à piloter par rapport au premier. Outre les documents et photographies sur sa vie, dans notre musée il y a un beau modèle à l’échelle 1:10 de cet aéroplane, qui était très avancé pour son temps. Avec lui, il a commencé une série de vols de démonstration dans les principales villes de Transylvanie (Blaj, Sibiu, Braşov, Arad, Lugoj, Haţeg, Orăştie, Alba-Iulia, Sălişte, Târgu-Mureş et Dumbrăveni), en Moldavie à Iaşi et en Bucovine à Cernăuţi. À la fin de juin 1912, il a participé aussi à un concours d’aviation à Aspern, près de Vienne, aux côtés d’autres aviateurs célèbres, dont le Français Rolland Garros. Ici, Aurel Vlaicu a remporté de nombreux prix dans les différentes disciplines comme lancement du projectile, l’atterrissage sûr et précis, possibilité de faire pivoter autour d’un poteau etc. Cette année on commémore le centenaire de sa mort; sa tentative de traverser pour la première fois en vol les Carpates a échoué et son aéroplane s’est écrasé près de Câmpina, le 13 septembre 1913.

În acest an, comemorarea unui secol de la tragica dispariţie a lui Aurel Vlaicu (Băneşti, 13 septembrie 1913) ne-a prilejuit câteva reflecţii legate de personalitatea „Vulturului Carpaţilor”, un exemplu viu de viaţă plină de strădanie, curaj, zbucium şi luptă pentru îndeplinirea visului său de a zbura. În primii ani ai secolului XX, zborul în sine era un act de mare îndrăzneală şi curaj, având în vedere pericolele cu care se confruntau aviatorii, pericole legate în principal de insuficienta cunoaştere a fenomenelor aerodinamice, dar şi de precaritatea soluţiilor tehnice folosite la aeroplane, toate într-o perioadă de nenumărate încercări menite a ameliora caracteristicile de zbor ale acestor aparate. Din acest punct de vedere, iată cum sintetiza această perioadă „Gazeta Transilvaniei” într-un articol din anul 1910, intitulat De ale zborului: Trăim în timpuri ciudate de înaintare. Pe lângă multe alte invenţii (născociri) ale spiritului şi minţii omeneşti, ocupă locul prim baloanele şi maşinele de zburat, de care să scrie şi se aude azi tot mai mult. Omul neîndestulit cu cucerirea pământului şi a mărilor de întindere uriaşă, vrea acum să cucerească şi aierul, cu întinderi nesfârşite, să fie stăpân pe el, asemenea păsărilor ceriului. Încercări de zburat s-au făcut mai de mult, dar abia acum au ajuns oamenii, ca să poată cârmui baloanele şi maşinile de zburat, ca să poată merge unde vreau prin aier şi să poată coborî când vreau. Să înţelege, că va trebui

324

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

încă mult timp, până ce se va putea călători regulat prin aer, dar omenimea e pe cale, de a-o ajunge aceasta1. În vara anului 1909, zborurile cu planorul efectuate la Binţinţi de Aurel Vlaicu deveneau tot mai frecvente şi mai sigure. Primul său zbor, efectuat la mijlocul lunii iunie cu planorul tras de cai, revine adeseori peste ani în amintirile sale2, iar în luna următoare Vlaicu şi-a testat de mai multe ori aparatul în zboruri demonstrative pe Dealul Pemilor, de lângă Orăştie, în faţa unor mulţimi tot mai mari de oameni veniţi din satele învecinate. El a fost invitat aici de prietenii săi de la Clubul aviatic din localitate, cu scopul de a-i asigura popularitatea şi susţinerea materială. Convingându-se tot mai mult că nu are şanse să-şi construiască monoplanul visat cu posibilităţile reduse pe care le avea şi pe care i le-ar fi completat Clubul aviatic din Orăştie, Aurel Vlaicu se hotărăşte să plece la Bucureşti, unde spera să găsească sprijinul necesar. În legătură cu plecarea peste munţi a lui Vlaicu, ziarul „Tribuna” din Sibiu, în numărul din 26 aug./8 sept. 1909, sub titlul Aviaţiunea la români – Invenţia fenomenală a unui ardelean – Monoplanul sistem Vlaicu, a publicat primul articol în presa ardeleană despre inventator, în care se spunea: E pentru noi o fericire nespus de mare această izbândă a inginerului Vlaicu. Aparatul său, care se prezintă în condiţiile cele mai bune şi care va câştiga cu siguranţă recordul mondial de iuţeală şi distanţă, va fi un eveniment care va îndrepta privirile apusului asupra poporului român. Nădăjduim cu tot dreptul că harnicul inventator îşi va găsi aderenţii, care îl vor ajuta la terminarea completă a invenţiei sale, care va însemna un punct de strălucire în istoria noastră culturală. După cât aflăm dl. Vlaicu şi-a făcut toate pregătirile ca pentru zilele următoare să poată pleca la Bucureşti. Îi dorim izbândă strălucită3. Tot în luna septembrie 1909, la sugestia avocatului Victor Bontescu, Octavian Goga îl vizitează pe Aurel Vlaicu la Binţinţi. Emoţionanta reîntâlnire a celor doi foşti colegi de şcoală (la Sibiu, apoi la Budapesta), precum şi descrierea interiorului casei ţărăneşti în care s-a născut Vlaicu, au fost rememorate mai târziu de poet: Mi s-a întipărit atât de bine acest interior, la care m-am gândit de atunci de multe ori. O odăiţă curată cu miros de gutui şi busuioc. Pe jos nepodită, numai cu lut şi cu tavanul de grinzi. În faţa mesei o laviţă zugrăvită şi împrejur pe pereţi cuiere şi ulcioare, dincolo blidarul. În colţ patul cu perinile înfoiate, aşezate una peste alta cu ţoale şi scoarţe împăturate, ţesute la casă. În această odăiţă cu aranjamentul primitiv al ţăranului nostru erau resfirate cele din urmă descoperiri tehnice ale occidentului. Pe laviţă în capăt era un gramofon, dincolo o bicicletă de lemn „roata cu care se dă Ion”, făcută tot de el. Cârma de la aeroplan, care nu încăpea în şură şi a trebuit descioclată, sta atârnată de un cui în

1 „Gazeta Transilvaniei”, an LXXIII, 1910 (16/29 iulie), nr. 154, p. 3. 2 „Impresia cea mai puternică am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Binţinţi, în Ardeal. Blériot încă nu trecuse Canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot din lemn şi nu avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice şi aparatul s-a ridicat la vre-o 15 m înălţime, după ce a alergat câţiva metri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnăiala motorului îmi aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind cu foc din bice”. Vezi Aurel Vlaicu, Impresii din văzduh, în Albumul Vlaicu, Orăştie, Tipografia Libertatea, 1920, p. 185. 3 Constantin C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Militară, 1973, p. 61.

325

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro OVIDIU MUNTEAN

grindă, alături de nişte fuioare, iar pe masă şi pe pânzătura învărgată, tot soiul de instrumente, desenuri, reviste de aviaţiune şi sus pe patul ţărănesc, care aproape atingea scândurile din tavan, un model de aeroplan în miniatură […]4. Octavian Goga s-a convins curând de calităţile fostului său coleg şi a stăruit ca să nu-şi mai amâne decizia plecării peste munţi, unde ştia că, datorită influenţei şi prietenilor săi din capitală, putea să-l ajute mult mai uşor să-şi realizeze aeroplanul proiectat. La despărţire, în gara Orăştie, şi-au strâns încă o dată mâna şi şi-au promis: „Va să zică, la Bucureşti!”5. La scurt timp după această vizită, Aurel Vlaicu se hotărăşte să facă un drum până la Braşov, în speranţa că, prezentând în zbor prototipul aeroplanului său, va atrage atenţia elitelor româneşti de aici care aveau cunoştinţe în cercurile din capitala ţării şi, în acest mod, ar fi putut să-l ajute în tentativa de construire a aeroplanului. Demonstraţia cu zborul „gândacului” a avut loc în data de 25 sept./8 oct. 1909, la Liceul „Andrei Şaguna”, şi a fost încununată de succes, aşa cum ne prezintă articolul profesorului Aurel Ciortea, publicat a doua zi în „Gazeta Transilvaniei”: Dânsul a adus cu sine la Braşov modelul nr. 2 al aeroplanului d-sale şi l-a dat în zbor în curtea de gimnastică a liceului nostru, în faţa unui public destul de numeros. Modelul are cam un metru lungime, e de forma unei libelule, construit din lemn de brad, de gorun şi din pânză. Abstau aici de la descrierea minuţioasă a lui: notez numai că are două elici, cârma e de o simplitate şi practicate convingătoare, şi că, la întreg aparatul, sârmele prin care se fixează planul de arborele principal au un rol de ordinea primă. […] Modelul a făcut zece ascensiuni… De fiecare dată am admirat stabilitatea aparatului; el cădea de fiecare dată lin, drept pe roţile sale, chiar şi dacă în ultimele momente planul avea înclinaţiunea destul de mare. Aceasta dovedeşte marea stabilitate a lui. La această tumultoasă parte a vieţii lui Aurel Vlaicu, marcată de demonstraţii cu cele două prototipuri zburătoare, precum şi de nelinişti şi supărări din cauza faptului că ajutorul promis pentru realizarea aeroplanului nu venea de nicăieri, se referă şi scrisoarea pe care o publicăm integral în anexă. În 29 septembrie 1909, la câteva zile după demonstraţia de la Braşov, Iuliu Enescu îi scria din Orăştie vechiului său prieten, Octavian Goga, cu rugămintea de a-l ajuta pe Aurel Vlaicu în tentativa sa de a pleca la Bucureşti pentru a construi aeroplanul. Publicist şi economist ardelean, apoi funcţionar la Banca „Albina”, Iuliu Enescu a activat şi în cadrul Despărţământului ASTRA din Orăştie6, făcând parte din cercul apropiaţilor şi susţinătorilor lui Octavian Goga7. În scrisoare, Iuliu Enescu descria entuziasmul lui Vlaicu, care este „plin de încredere în principiile tehnice pe care şi-a zidit modelul său de aeroplan”, amintind apoi că el însuşi l-a văzut „cât de potrivit ieste construit” şi l-a văzut şi în zbor. Triumful lui Vlaicu ar fi fost, în opinia sa, şi o valoroasă

4 Octavian Goga, Drumul unui cuceritor: Aurel Vlaicu, în Albumul Vlaicu, pp. 91-108. 5 Ibidem, p. 104. 6 Revista „Luceafărul” îi publică un Pastel, mai apoi informează cititorii că, în cadrul serbărilor din ianuarie 1909, el a recitat două poezii de George Coşbuc, iar piesa de teatru Casa veche a avut un mare succes, fiind jucată de „diletanţii pe care i-a instruit cu siguranţă şi pricepere”; în „Luceafărul”, an VIII, 1909 (ianuarie), nr. 3, p. 67 şi p. 71. 7 Vezi scrisoarea trimisă după ieşirea poetului din închisoarea de la Seghedin, în Octavian Goga în corespondenţă. Documente literare, vol. II, ediţie îngrijită de Mihai Bordeianu şi Ştefan Lemny, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 248.

326

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

„reuşită a elementului românesc” din Transilvania şi, din acest motiv, trebuiau găsite cele mai potrivite modalităţi de ajutor, „ca să nu ne facem imputarea că n-am făcut cel puţin încercarea de a fi sprijinit”. Oferind exemplul Germaniei, unde puterea de stat era interesată de oportunităţile deschise de noile domenii aviatice, Enescu îi mai cerea lui Goga să nu plece la Bucureşti fără a-l lua şi pe Aurel Vlaicu, iar aici îl roagă să-l ajute în strădaniile sale, „pentru ca să-şi poată prezenta modelul cercurilor competente”. În această privinţă, demersul lui Iuliu Enescu pe lângă Goga nu este singular. La mijlocul lunii septembrie 1909, şi avocatul Victor Bontescu din Haţeg îi scria poetului despre planurile lui Vlaicu subliniind: Vlaicu n-ar vrea să-şi construiască aeroplanul cu ajutor străin, ci cu ajutor românesc. Ar dori să treacă în ţară să-şi prezinte modelul, să facă experienţele şi apoi să primească un ajutor. Ca s-o poată face asta, are însă lipsă de protectori, de oameni care se interesează. […] Ci vino şi convinge-te8. Din scrisoarea trimisă de Iuliu Enescu mai aflăm că şi alte personalităţi ardelene ale acelor vremuri au fost interesate de aeroplanul lui Vlaicu. El aminteşte aici de cărturarul şi omul politic din Orăştie Ioan Mihu9, care, înainte de a pleca peste munţi, „s-a interesat foarte serios de afacere” şi l-a chemat pe Vlaicu la el să-i prezinte în zbor prototipul aparatului. Mobilizarea elitelor româneşti ardelene în legătură cu necesarul sprijin pentru construcţia aeroplanului a avut, în final, efectul scontat. La scurt timp după această scrisoare, Octavian Goga şi Aurel Vlaicu au plecat împreună la Bucureşti, unde poetul l-a introdus pe Vlaicu în cercul prietenilor săi. La 11/24 octombrie 1909, Aurel Vlaicu i-a prezentat cele două modele zburătoare ministrului Instrucţiunii de atunci, Spiru Haret, şi apoi generalului Grigore Crăiniceanu, ministru de Război. Aceştia l-au sprijinit admirabil, astfel încât autorităţile din capitală au hotărât aprobarea fondurilor necesare construirii aparatului cu motor în atelierele Arsenalului Armatei, iar Vlaicu a fost angajat inginer începând cu 6 noiembrie 1909.10 Aici, el a realizat, după mai bine de o jumătate de an, primul său aeroplan, cu o construcţie deosebit de originală – un monoplan cu aripa sus –, intitulat Vlaicu I. Cu acest aparat va efectua primul zbor – intrat in istoria aeronauticii româneşti – la 4/17 iunie 1910, pe câmpul de la Cotroceni, de faţă fiind înalte personalităţi ale guvernului, precum şi prinţul Carol. Mai târziu, emoţia legată de primul său zbor cu un aeroplan cu motor şi-o împărtăşea astfel: Bucuria cea mare, însă, am simţit-o, când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de 4 m. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi aceasta era principalul. Mă

8 Ibidem, vol. I, ediţie îngrijită de Daniela Poenaru, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 148. 9 Ioan Mihu (1854-1927), născut în Vinerea, a fost avocat, om politic şi întemeietor al Băncii „Ardeleana”. Cărturar desăvârşit, autor al unui memoriu privind reconcilierea româno-maghiară în 1911, publicat în ziarul „Românul”, 1911 (5/18 ianuarie), nr. 3; a fost ales membru în Marele Sfat Naţional Român la 1 Decembrie 1918. Vezi şi Grigore T. Marcu, Viaţa pilduitoare a mecenatului Dr. Ioan Mihu, cu prilejul tipăririi „Gândurilor” sale, în „Revista teologică”, 1938 (februarie), nr. 2, p. 1. 10 Aurelia Baciu, Petru Baciu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, Bucureşti, Editura Pentru Turism, 1991, p. 63.

327

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro OVIDIU MUNTEAN

menţineam sigur în aer, făcusem evoluţiuni neşovăielnice. Publicul era de faţă, mă aplauda cu entuziasm11. Au urmat alte zboruri, unele şi în scopuri militare, cu viteză şi înălţime tot mai mare, la care Vlaicu şi-a demonstrat din plin aptitudinile de a pilota sigur şi spectaculos monoplanul său (Bucureşti – Chitila la 19 septembrie, Slatina – Piatra-Olt la 27 septembrie, mitingul pe hipodromul din Băneasa la 30 octombrie). Dacă Vlaicu I a fost monoplanul începuturilor, adevărata consacrare a talentului său de a construi şi pilota aeroplane a venit odată cu realizarea, în atelierele Şcolii Superioare de Arte şi Meserii din Bucureşti, a celui de-al doilea aparat, mai performant şi mai uşor – aeroplanul Vlaicu II. Cu o construcţie originală, remarcabil de simplă, uşoară şi rezistentă, el se deosebea de precedentul aparat prin dimensiunile unora din organele principale, precum şi prin modificările făcute de Vlaicu în sensul ameliorării din punct de vedere aerodinamic (scurtarea tubului de aluminiu, sporirea suprafeţei aripii, mărirea suprafeţei planurilor de direcţie, schimbarea elicelor metalice cu elice din lemn şi scurtarea lor, micşorarea suprafeţei profundorului, adâncirea scaunului din postul de pilotaj, micşorarea suprafeţei derivei ş.a.)12. În colecţia muzeului se păstrează o foarte frumoasă machetă13 a aeroplanului Vlaicu II, realizată la scara 1:10 (Figura nr. 1), care ne oferă o imagine sugestivă a acestui aparat, remarcabil la timpul său prin simplitate, siguranţa în zbor şi uşurinţa la pilotaj. Este de amintit faptul că acest model de aeroplan avea, ca şi precedentul, tot un motor Gnôme rotativ cu o putere de 50 CP, unul dintre cele mai bune motoare de aviaţie din lume la acea epocă. Pentru comanda şi achiziţia lui, la sfârşitul anului 1910, Aurel Vlaicu a plecat la Paris, unde s-a reîntâlnit cu inginerul Traian Vuia. Vlaicu avea o admiraţie deosebită pentru marele său compatriot care, la Paris, i-a stat în prejmă, l-a sfătuit şi a făcut recepţia motorului comandat. „Nu trebuie să uităm – scria Aurel Vlaicu – şi simt o mare mulţumire sufletească aducându-mi aminte că cel dintâi aviator care s-a ridicat cu propriile lui mijloace de la pământ a fost un român, Traian Vuia”14. Muzeul păstrează în colecţia sa şi macheta15 aparatului lui Traian Vuia (Figura nr. 2). Ea reprezintă reproducerea la scară a monoplanului uşor construit şi pilotat de inginerul român şi cu care a reuşit o premieră în istoria aviaţiei mondiale. La 18 martie 1906, pe un câmp lângă Montesson (Franţa), Traian Vuia a reuşit să ridice aparatul în aer, fiind astfel primul aviator care a reuşit să decoleze şi aterizeze cu un aparat având doar propriile mijloace de bord. Monoplanul avea cadru din ţevi de oţel, pânză de in întinsă pe un schelet metalic, având forma aripilor liliacului, şi tren de aterizare sub forma unui cărucior cu patru roţi pneumatice. Motorul era de tip Serpollet, de 20 CP, cu patru cilindri şi funcţiona timp de cinci minute cu anhidridă carbonică. El antrena o elice tractivă de tip Tatin, cu ajutorul căreia aparatul se ridica şi plana, fiind astfel foarte stabil în timpul zborului. Cu noul său monoplan, Aurel Vlaicu a început, în aprilie 1911, o serie de zboruri demonstrative, efectuând apoi, în a doua jumătate a anului, şi un turneu prin principalele

11 Aurel Vlaicu, loc. cit., p. 185. 12 Constantin C. Gheorghiu, op. cit., p. 132. 13 MNIT, Nr. inventar M 2377. 14 Aurel Vlaicu, Aviaţiunea la noi, în Albumul Vlaicu, p. 188. 15 MNIT, Nr. inventar M 2266.

328

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI oraşe din ţară. În primul rând, merită remarcată participarea sa la serbările de la Blaj – manifestări prilejuite de semicentenarul Asociaţiei pentru Literatura şi Cultura Poporului Român – şi zborul său de pe Câmpia Libertăţii, efectuat la 16/29 august 1911, zbor admirat de peste 30.000 de participanţi la acest eveniment. De la Blaj, Vlaicu a plecat la Sibiu, unde îşi anunţase zborul prin ziare şi afişe, pentru ziua de 4/17 septembrie. Pentru reuşita acţiunii, comitetul de organizare, avându-l în frunte pe publicistul Emil Borcea, a luat toate măsurile de construire a hangarului, precum şi a gardului ce separa terenul de zbor de perimetrul destinat publicului spectator. De acest eveniment ne aminteşte o carte poştală de epocă, păstrată în colecţia noastră16, în care îi putem vedea pe unii dintre membrii acestui comitet (Figura nr. 3). În maşina la volanul căreia se află George Magnani – cel care a construit elicele de lemn ale aeroplanului – se pot vedea câţiva inimoşi admiratori constituiţi în aşa-numitul „comitet aeronautic” de la Sibiu (prof. Victor Stancu, Aurel Esca, T. Romul Popescu-Şoimu). Din cauza vremii nefavorabile, zborul din oraşul de pe malul Cibinului a fost amânat cu o săptămână şi abia la 11/24 septembrie Vlaicu a putut zbura, în aplauzele şi uralele a circa 20.000 de spectatori. Următoarea etapă a turneului său prin Ardeal a fost Braşovul. Şi aici Vlaicu a zburat în condiţii meteo dificile, cu vânt puternic, la data de 18 sept./1oct. 1911, iar apoi a evoluat şi în capitala Moldovei (30 sept./13 oct.), unde a fost invitat la serbările semicentenarului Universităţii de aici, când urma a fi dezvelit şi monumentul lui Mihail Kogălniceanu. După ce a cucerit inimile românilor din Bucovina prin cele două zboruri efectuate la Cernăuţi, în 8/21 aprilie şi 15/28 aprilie 1912, Aurel Vlaicu a participat şi la expoziţia şi concursul de aviaţie de la Aspern, lângă Viena. La acest concurs, la care s-au înscris 43 de participanţi din opt ţări, aviatorul român a încântat numeroasa asistenţă prin evoluţiile sale şi a obţinut mai multe premii la probele speciale de pilotaj (lansarea proiectilului, viraj strâns în jurul unui pilon, aterizare la punct fix etc.).17 În continuare, noul turneu prin localităţile Transilvaniei (iulie-septembrie 1912) a debutat la Arad, fiind urmat de demonstraţii şi în alte localităţi (Lugoj, Haţeg, Orăştie, Vârşeţ, Alba Iulia, Sălişte, Târgu- Mureş şi Dumbrăveni), peste tot Vlaicu fiind primit cu un deosebit entuziasm de miile de spectatori. Monoplanul său îşi făcuse cu prisosinţă datoria în aceste evoluţii deasupra oraşelor transilvănene. Însă, deja în prima jumătate a anului 1913, aparatul era depăşit din punct de vedere tehnic şi suferise câteva avarii, iar prietenii i-au atras atenţia să renunţe la zborurile cu el şi să se concentreze pe realizarea următorului model – Vlaicu III –, aflat în lucru. Dar visul său cel mare – mărturisit prietenului său, Octavian Goga, în zilele premergătoare zborului de la Sibiu din septembrie 191118 – era trecerea Carpaţilor în zbor şi stabilirea, pentru prima dată, a unei punţi aeriene între românii de pe ambele lor versante. Deşi iniţial îşi anunţase părinţii că nu vine să zboare la serbările ASTREI de la Orăştie, unde fusese invitat de prietenul său, Romulus Boca19, Vlaicu s-a hotărât să realizeze în

16 MNIT, Nr. inventar M 12435, 9x14 cm. 17 Constantin C. Gheorghiu, op. cit., pp. 212-213. 18 Octavian Goga, Vlaicu, în Albumul Vlaicu, p 52. 19„Frate Aurel, Tu ştii că duminică, la 1/14 septembrie avem aici Adunarea Asociaţiunii şi festivităţi. Nu te cugeţi oare a veni cu geniala ta maşină să mai repeţi zborul cel măreţ pe care l-ai executat acu-i anul? Noi aşa

329

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro OVIDIU MUNTEAN premieră temerara încercare de trecere a munţilor. A fost ultimul său zbor, în acea zi de tristă amintire – 1/13 septembrie 1913. La scurt timp după aflarea teribilei veşti, Octavian Goga scria din Paris, în eseul intitulat Drumul unui cuceritor: Aurel Vlaicu, astfel: Aurel Vlaicu nu mai este. L-a fulgerat visul nostru al tuturora, în care s-au muiat aripile lui: să treacă munţii, să dărâme în conştiinţa milioanelor stavila care ne desparte. Astfel capătă şi moartea lui un înţeles simbolic, o putere uriaşă care robeşte sufletele. Vlaicu e primul sol al unui vis milenar, întâiul soldat căzut pe câmpul de bătaie, cel dintâi sânge vărsat pentru trecerea Carpaţilor. Ca un post de avangardă al unei oştiri care aşteaptă ordinul de plecare, el moare prevestind izbânda. Moartea lui zguduie toate fibrele simţirii româneşti. Toţi îl plâng, toţi aleargă să-l mai vadă să-i arunce o floare pe mormânt. Prin inimi trece fiorul cu care se anunţă marile premeniri ale unui neam. Simţim cu toţii măreţia clipei: avem întâiul mort al unei idei, îi aşteptăm pe ceilalţi… Moartea asta a răscumpărat nemurirea lui Vlaicu. Pasărea lui nu şi-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriaşă pasăre albastră a credinţei. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu este întâiul popas al unei idei de triumf […]20. Comemorând tragica moarte a prietenului său, aceste rânduri scrise acum un secol de Octavian Goga ne spun multe despre felul în care Vlaicu a fost perceput în conştiinţa contemporanilor săi. La comemorarea centenarului morţii acestei figuri de Panteon Naţional, merită precizat faptul că începuturile aviaţiei româneşti vor fi mereu legate de realizările sale, iar cele două aeroplane cu motor, construite şi pilotate de el, au fost comparabile, în privinţa performanţelor de zbor, cu aparatele similare ce zburau pe cerul Europei în primul deceniu al secolului trecut. Faptul că aeroplanele proiectate de Aurel Vlaicu, cu o construcţie originală şi deosebit de simplă, au zburat de la primele încercări şi nu a fost nevoie de modificări ulterioare, ne demonstrează şi excepţionalele lui calităţi de inventator, pe lângă cele de pilot. Din acest punct de vedere, numele său va fi întotdeauna sinonim cu zborul şi trebuie alăturat celor doi geniali inventatori români contemporani cu el, Traian Vuia şi Henri Coandă21, care, prin realizările lor, un avut o contribuţie substanţială la rezolvarea problemei zborului cu motor acum mai bine de un secol.

sperăm, ba oricine crede că vei veni chiar în zbor de la Bucureşti. Cu viteza formidabilă a aeroplanului tău poţi porni din ţară sâmbătă, la treisprezece septembrie, după amiaza. Noaptea dormi la Braşov. Duminică dimineaţa zbori până la Sibiu, mănânci un gulaş vienez la Bufniţa, servit de [o] chelneriţă faină, iar la patru ore după- amiaz dai acolo peste turn şi ne mai sperii odată cu virajele tale îndrăzneţe, ca să te primim încă mai însufleţiţi în braţele noastre deschise […]”. Constantin C. Gheorghiu, op. cit., p. 228. La o lună după moartea lui Aurel Vlaicu, Romulus Boca este printre iniţiatorii editării unui album comemorativ şi, în acest sens, îi scria lui Octavian Goga, aflat la Paris, rugându-l să facă el redactarea ori să recomande pe cineva pentru această muncă. Vezi Octavian Goga în corespondenţă…, vol. II, p. 159. 20 Octavian Goga, Opere, ediţie îngrijită de Ion Dodu Bălan, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1994, p. 564. 21 Henri Coandă (1886-1972) a conceput principiul motorului şi al aeroplanului cu reacţie şi a încercat, pentru prima dată în lume, la sfârşitul anului 1910, acest tip de aparat pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris.

330

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

ANEXA [Orăştie, la 29 septembrie 1909, Iuliu Enescu către Octavian Goga]22 Orăştie, la 29 septembrie 1909 Tavi Dragă ! Speram să Te putem îmbrăţişa, cu toată dragostea, în mijlocul nostru, dar văd că deocamdată trebuie să ne punem nădejdea în cuiu. Acum am o rugare. Anume noi avem aici un inginer, despre care cred că ieşti informat deja, şi care ca modern în ramul său se ocupă cu aviatica. Ieste plin de încredere în principiile tehnice pe care şi-a zidit modelul său de aieroplan, şi acesta ne încălzeşte şi pe noi cari am fi cei mai fericiţi să-l vedem sprijinit pentru ca să se poată dovedi. La noi să-nţelege iaste lumea şi prea săracă şi prea laică, astfel noi nu putem să îi dăm nici sprijinul moral nici cel material, ca să poată reuşi. Trebuie să ne gândim la alte modalităţi mai potrivite, ca să nu ne facem imputarea că n-am făcut cel puţin încercarea posibilă de a fi sprijinit. Astfel ajung iar, bazat pe prietenia noastră, ca în numele şi la insistenţa doritorilor de înaintare a elementului românesc, să mă adresez Ţie cu această scrisoare. Anume ieu îmi închipui, că cel mai competent cerc, care apreciind să-l şi spriginească pe dl. Vlaicu, inginerul de care ieste vorba, ar fi cercul cunoscuţilor Tăi din România, unde pe baza cunoştinţelor şi prieteniilor Tale ai putea să atragi luarea aminte a celor mai înalte cercuri româneşti. Şi încă astfel ca să se intereseze de afacere aceia pe care ieu mi-i închipui ca cei mai competenţi, anume reprezentanţii puterii de stat civile şi militare, după exemplul Germaniei. Închipuieţi ce reuşită a elementului românesc ar fi, dacă încrederea dlui Vlaicu s-ar dovedi practic, şi dacă la concursul viitor îl vom ceti şi pe al nostru întră cei care fac să se vorbească despre sistemul lor. Nu-i iertat să fim prea modeşti şi să ne închipuim că noi n-am putea presta ca alte neamuri. Cât priveşte modelul dlui Vlaicu, pot să-Ţi spun, că l-am văzut cât de potrivit ieste construit, şi l-am văzut sburând, aşa încât am curajul să Te rog a Te interesa de lucru. Drept aceia, ca să nu scap poşta, curm povestea, şi Te rog ca nici la un caz să nu pleci în ţară, fără ca să-l încunoştiinţezi pe dl. Aurel Vlaicu, inginer, locuitor în Binţinţi, poşta Orăştie, direct sau prin noi, astfel ca să poată pleca cu Tine. Iar în Bucureşti Te rog să îi dai tot sprijinul pentru ca să-şi poată prezenta modelul cercurilor competente. Ţi-amintesc de Dl. Mihu, care alaltăieri a plecat în ţară, încă s-a interesat foarte serios de afacere, l-a chemat anume pe dl Vlaicu la sine, i-a cerut descrierea modelului, pe care i l-a şi prezentat în sbor. Cu aceste, poate prea multe cuvinte, termin, renoind rugarea noastră. Al Tău vechiu prieten Enescu

22 Redăm textul integral al acestei scrisori, primită în copie în urmă cu mulţi ani de la regretatul nostru coleg prof. Nicolae Cordoş. Aceasta deoarece, deşi conţine patru pagini, doar textul de pe prima şi ultima pagină a scrisorii, aflată la Muzeul memorial „Octavian Goga” din Ciucea (cota G 1398/2 - D 98), a apărut în volumul Octavian Goga. Corespondenţă primită 1900-1918, vol. I, ediţie îngrijită de Dr. Gheorghe Bodea, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2003, pp. 53-54.

331

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro OVIDIU MUNTEAN

Fig. 1. Aeroplanul Vlaicu II Fig. 2. Aeroplanul lui Traian Vuia

Fig. 3. Comitetul de organizare a zborului de la Sibiu din 11/24 septembrie 1911

332

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Cristina TĂNASE

STATUTELE CORPORAŢIEI INDUSTRIAŞILOR BRAŞOVENI

STATUES OF INDUSTRIALISTS’ CORPORATION FROM BRASOV

Abstract: On the basis of the Hungarian Laws VIII/1872 and XVII/1884, that regulated the industrial activity and trade across the Hungarian kingdom, there were settled the core of craftsmen corporations in Transylvania. In Brasov, the first meeting of industrialists’ Corporation was held on February18th, 1907. The main purpose of this organization was to support the industry and promote the interests of craftsmen. Statutes stipulated the division into several sections, the establishment of funds to help members, the training of apprentices and journeymen, the maintenance of peaceful relations between industrialists and apprentices/journeymen, etc. As time went on, statutes of industrial organization from Brasov underwent radical changes, mostly due to changes in economic and political field until the mid-twentieth century

În baza legislaţiei maghiare, adoptată la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Transilvania s-au pus bazele corporaţiilor meşteşugăreşti. Cele mai importante acte normative au fost legile VIII/1872 şi XVII/1884, care reglementau activitatea industrială şi comerţul pe tot cuprinsul Regatului ungar. Astfel, orice persoană deţinătoare a documentelor care să certifice pregătirea profesională necesară avea dreptul de a-şi practica meseria în baza unei autorizaţii obţinute în prealabil. La nivel organizaţional, meseriaşilor care desfăşurau aceeaşi activitate industrială sau activităţi înrudite li se permitea înfiinţarea de asociaţii meşteşugăreşti în vederea sprijinirii intereselor comune.1 La Braşov, prima şedinţă a Corporaţiei industriaşilor din localitate a avut loc la 18 februarie 19072, iar în martie au fost adoptate primele statute, în limba maghiară3, după modelul celor din Debrecen (1899) şi Pécs (1904). Noua organizaţie a preluat o parte din funcţiile secţiei industriale aflate în cadrul primăriei. În anul 1908, statutul s-a tipărit în limbile germană şi maghiară, iar un an mai târziu, în limba română. Acesta era aprobat anual de către Ministerul Industriei şi Comerţului de la Budapesta, iar după înfăptuirea României Mari, de către ministerul de resort de la Bucureşti. Cuprindea 30 de articole referitoare la denumire, scop, secţiuni, atribuţii, modul de organizare, calitatea de membru, relaţiile dintre meşteri şi ucenici/calfe, averea corporaţiei, condiţiile în care aceasta îşi înceta activitatea. Astfel, Corporaţia industriaşilor din Braşov îşi propunea să susţină ordinea şi buna înţelegere, să sprijine activitatea industrială, să promoveze progresul şi să apere interesele membrilor. În vederea realizării acestor deziderate, statutul

1 Eugen Pavlescu, Meşteşug şi comerţ la românii din sudul Transilvaniei (sec. XVII-XIX), Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 137. 2 Serviciul Judeţean Braşov al Arhivelor Naţionale (în continuare SJBvAN), Fond Federaţia meseriaşilor din jud. Braşov (în continuare Fond Federaţia meseriaşilor), dos. nr. 3, ff. 38-42. 3 SJBvAN, Fond Federaţia meseriaşilor, dos. nr. 3, ff. 45-48.

333

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CRISTINA TĂNASE prevedea o structură bazată pe secţiuni sau asociaţii. Dacă, pentru început, s-au stabilit 15 asociaţii4, în Regulamentul de formare a secţiunilor, din anul 1920, numărul acestora a crescut la 205. În tabelul următor vom enumera cele 20 de secţiuni şi componenţa acestora.

Nr. Secţiunea Componenţa crt. 1. Secţiunea tâmplarilor tâmplari, sticlari 2. Secţiunea dulgherilor dulgheri, învelitori 3. Secţiunea frizerilor şi bărbieri, frizeri, coafoarele de dame bărbierilor 4. Secţiunea tinichigiilor tinichigii, instalatori de apă şi electrică 5. Secţiunea pielarilor blănari, curelari, cojocari, căciulari 6. Secţiunea pantofarilor pantofari, tăietori de calapoade 7. Secţiunea cofetarilor cofetari, bombonagii, turtari, brânzari 8. Secţiunea cismarilor cismari 9. Secţiunea strungarilor strungari, tapiţeri, perieri, pieptenari, sculptori 10. Secţiunea zidarilor arhitecţi, zidari, sculptori de piatră, pavatori, sculptori, coşari 11. Secţiunea croitorilor croitori bărbăteşti 12. Secţiunea lemnarilor fierari, lemnari, împletitori de coşuri, fabricanţi de trăsuri, dogari, grădinari 13. Secţiunea dentiştilor dentişti, fotografi 14. Secţiunea zugravilor şi zugravi, vopsitori de firme şi adrese, boiangii, vopsitorilor săpunari 15. Secţiunea pălărierilor pălărieri, legători de cărţi, frânghieri, împletitori de ciorapi 16. Secţiunea lăcătuşilor lăcătuşi, cuţitari, tocilari, împletitori de arcuri, pilari, arămari, fabricanţi de puşti 17. Secţiunea măcelarilor măcelari, cârnăţari, măţari 18. Secţiunea croitoriei de croitorese, mănuşari, ceaprazari, spălătorese, dame corsetari, pălărieri de dame, croitorese de lenjerii, meşteri de flori artificiale, ţesători 19. Secţiunea giuvaergii şi giuvaergii, ceasornicari, gravori, mecanici ceasornicari 20. Secţiunea brutarilor brutari

Se poate observa cu uşurinţă gama largă de meserii existentă în Braşovul începutului de secol XX. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că fiecare dintre meşteri deţinea un atelier în care, pe lângă lucrători, învăţau tainele meseriei ucenicii şi

4 Cele 15 asociaţii au fost stabilite în şedinţa din 9 aprilie 1911. 5 SJBvAN, Fond Federaţia meseriaşilor, dos. nr. 33, f. 47.

334

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI calfele. De multe ori, printe aceştia se numărau chiar fiii patronului, care trebuiau să parcurgă toate etapele calificării şi să înţeleagă întregul proces de producţie pentru ca, la maturitate, să poată prelua frâiele afacerii familiale. În privinţa noilor membri, regulamentul stipula ca aceştia să fie repartizaţi la secţiunile unde se vor potrivi mai bine şi la care meşterii interesaţi sunt amatori a aparţine6, urmărindu-se ca numărul meseriaşilor înscrişi la nivelul oraşului să fie cât mai mare. Prin statut, orice industriaş calificat, care deţinea un atelier în Braşov, devenea membru corporatist cu drepturile şi obligaţiile care decurgeau din această calitate. Femeile şi minorii puteau deveni membri însă, în şedinţele Corporaţiunii, îşi exercitau drepturile pe baza unei împuterniciri scrise, atribuită unuia dintre membrii legitimi. În cazul sistării afacerii, mutării sediului de pe teritoriul Corporaţiunii sau decesului, industriaşul pierdea calitatea de membru însă, odată cu reluarea afacerii sau cu revenirea pe raza oraşului Braşov, acesta îşi redobândea dreptul fără a mai achita taxa aferentă timp de doi ani (art. 5)7. Fiecare membru plătea, la intrarea în Corporaţie, 20 de coroane în anul 19108, 700 de lei în anul 19299, 30 de lei10 în anul 193911 şi 500 de lei din octombrie 1944, odată cu constituirea Sindicatului micilor meseriaşi din Braşov12. În afara acestei obligaţii băneşti, statutul prevedea plata unei taxe anuale diferenţiate, în funcţie de numărul de angajaţi, iar din octombrie 1944, a unei cotizaţii lunare care va înlocui taxa obligatorie anuală. Conform art. 127 din Legea XVII/1884 şi în baza art. 4 din statut, Corporaţia industrială avea obligaţia de a rezolva toate problemele care priveau relaţiile dintre industriaşi şi ucenici/calfe.13 Meşterul trebuia să se îngrijească de şcolarizarea ucenicilor14, să-i înveţe meserie, să-i trateze uman, respectând contractul încheiat între părţi. Cea mai mare parte a deciziilor se luau în cadrul adunării generale, formată din totalitatea membrilor cu drept de reprezentare. Aceasta se întrunea în şedinţă ordinară, anual (până cel mai târziu în luna martie), şi în şedinţe extraordinare, la cererea comitetului, a comisarului extern sau a unei treimi din totalul membrilor înscrişi în organizaţia industrială. Convocarea se realiza cu opt zile înainte de şedinţă, care devenea statutară dacă cel puţin o treime dintre membri erau prezenţi (în caz contrar, convocarea se repeta în termen de opt zile, iar hotărârile puteau fi validate fără a se lua în considerare numărul membrilor prezenţi). În competenţa adunării generale intrau alegerea comitetului, dezbaterea proiectului de buget, fixarea contribuţiilor, înfiinţarea de reuniuni şi instituţii filantropice, stabilirea proiectului de regulament, modul de întrebuinţare a averii Corporaţiei, stabilirea şi modificarea statutelor (supuse apoi aprobării ministerului de resort).15 Se utiliza votul deschis şi secret, preşedintele

6 Ibidem. 7 Ibidem, dos. nr. 12, ff. 3-4. 8 Ibidem. 9 Ibidem, dos. nr. 49, f. 4. 10 Ibidem, dos. nr. 116, f. 5. 11 Prin Înaltul Decret Regal nr. 1658 din 22 aprilie 1939 şi în baza Legii pentru recunoaşterea şi funcţionarea breslelor de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi din 1938, se înfiinţează breslele patronilor meseriaşi. 12 SJBvAN, Fond Federaţia meseriaşilor, dos. nr. 147, f. 8. 13 Ibidem, dos. nr. 12, f. 3. 14 Orice tânăr putea să devină ucenic dacă avea vârsta de 12 ani şi şcoala primară absolvită. 15 SJBvAN, Fond Federaţia meseriaşilor, dos. nr. 12, ff. 5-7.

335

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CRISTINA TĂNASE

Corporaţiei exercitându-şi acest drept doar în caz de paritate. Comitetul era format din 30 de membri ordinari şi 10 supleanţi, aleşi de adunarea generală, pe o perioadă de trei ani. Acesta avea atribuţii executive, administrative şi de control şi se întrunea lunar, în şedinţă ordinară şi, în caz de nevoie, în şedinţe extraordinare. Numea secretarul şi o parte a funcţionarilor şi fixa cuantumul drepturilor salariale ale acestora. Stabilea competenţele de serviciu şi regulamentele privind disciplina şi afacerile contractuale, care trebuiau vizate în prealabil de forul industrial.16 Preşedintele, ales de adunarea generală, reprezenta corporaţia în relaţia cu autorităţile, cu persoanele fizice şi juridice, convoca şi prezida şedinţele comitetului, iar în caz de nevoie, semna cheltuielile inerente cu valoare mai mică de 100 de coroane. Secretarul era ales de comitet (nu era necesar să fie membru al Corporaţiei industriaşilor din Braşov), făcea parte din personalul remunerat, având în vedere numărul mare de acte pe care acesta trebuia să le completeze. Casierul era, de asemenea, ales dintre membrii comitetului şi răspundea cu avutul propriu de administrarea corectă a averii organizaţiei industriale. Activitatea acestuia era verificată de o comisie de control, formată din trei persoane (doi membri ai Corporaţiei şi un specialist financiar extern). Problemele legate de legislaţie şi de mediul de afaceri reveneau unui jurisconsult, ales de comitetul organizaţiei industriale pe o perioadă de trei ani.17 Corporaţia deţinea capitalul fundamental (compus din averea preluată de la vechile asociaţii industriale desfiinţate, donaţii, taxele de înscriere etc.) şi alte venituri obţinute din dobânzi, contribuţiile membrilor, taxe de lucru, amenzi, sumele rămase din anul precedent etc. (art. 23). Periodic, Corporaţia era supusă controlului unui comisar desemnat de forul industrial, pentru a constata dacă activitatea industrială a acesteia se desfăşoară respectându-se statutul şi cadrul legislativ. În acelaşi context, la nivelul întregii organizaţii, funcţiona comisia de împăciuire18, care avea rolul de a aplana conflictele iscate între meseriaşi şi ucenici/calfe sau între producători şi clienţi. Corporaţia îşi înceta activitatea printr-o hotărâre luată în adunarea generală, numai în cazul în care numărul membrilor scădea sub 50. Acest fapt era constatat de către comisarul industrial, care întocmea un raport înaintat Ministerului Industriei şi Comerţului. În ceea ce priveşte averea deţinută la data desfiinţării organizaţiei, aceasta urma să fie administrată în conformitate cu instrucţiunile Camerei de comerţ şi industrie din Braşov. De-a lungul timpului, statutele Corporaţiei industriaşilor braşoveni au suferit modificări din cauza, în cea mai mare măsură, a schimbărilor survenite în plan economic şi politic. În anul 1918, un ordin Ministerului Regal al Comerţului de la Budapesta făcea referire la unele articole din statutul Federaţiei meseriaşilor, impunând modificarea acestora. Astfel, se anula acea prevedere conform căreia Federaţia meseriaşilor din Braşov avea dreptul de a înfiinţa casse de ajutorare19. Drept urmare, primul act care atestă înfiinţarea unui fond de ajutor este Regulamentul Societăţii de înmormântare20, din 30 martie 1920, dată la care organizaţia industrială depindea de Ministrul Industriei şi Comerţului de la Bucureşti.

16 Ibidem, dos. nr. 12, f. 8. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem, dos. nr. 29, f. 13. 20 Ibidem, dos. nr. 31, f. 1, f. 12.

336

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În anul 1936, vechile corporaţii se desfiinţează, atribuţiile acestora trecând sub jurisdicţia camerelor de comerţ. La nivelul întregii ţări se înfiinţează o Uniune Generală, iar asociaţiile sunt înlocuite de sindicatele pe meserii. În timpul dictaturii regale, titulatura organizaţiilor patronale de meseriaşi, care se aflau sub tutela Ministerului Muncii, se schimbă, revenindu-se la denumirea de breaslă21, dar pentru o scurtă perioadă de timp, deoarece, în 1945, apar asociaţiile profesionale mixte, constituite în baza Legii Sindicatelor profesionale din ianuarie 194522. Cooperativizarea micilor meseriaşi, instituită de regimul comunist, s-a realizat treptat, astfel că, până la finalizarea acestui proces, au funcţionat în paralel atât Federaţia Generală a Meşteşugarilor din România (cuprindea asociaţiile de meşteşugari care nu au intrat în cooperative), cât şi Uniunea Regională a Cooperativelor de Producţie Meşteşugărească (cuprindea meşterii care s-au înscris în cooperaţie). În şedinţa din 5 martie 1949 s-a dezbătut pentru prima oară la Braşov problema cooperativelor. În statul socialist se va organiza cooperativa de tip nou, ...cu muncitori, dar fără exploatare... pe bază constructivă şi planificată..., în care meseriaşul va intra cu întregul său utilaj şi unelte care vor deveni proprietatea colectivităţii23. În acest context politic, statutul asociaţiilor aparţinătoare Federaţiei s-a modificat radical. Acestea au fost considerate organizaţii de masă politice, care tind la ridicarea nivelului politic şi cultural al meseriaşilor..., iar Federaţia nu are obligaţia să dea materiale, să fie în magazin de unde să distribuie mărfuri...24. În anii care au urmat, şedinţele Federaţiei au devenit un prilej de lămurire/constrângere a membrilor, spre a se alătura cooperaţiei. Etapa cooperativizării s-a finalizat odată cu şedinţa din 29 mai 1952, când Federaţia Generală a Meşteşugarilor din Braşov s-a desfiinţat, prin hotărârea unanimă a tuturor participanţilor şi la propunerea delegatului venit de la Bucureşti. Cu acelaşi prilej, întregul activ al asociaţiilor meşteşugăreşti a trecut în custodia U.C.E.C.O.M.-ului.25 Considerăm că statutele asociaţiilor de meşteri din Braşov şi modificările pe care acestea le-au suferit de-a lungul timpului oferă un tablou complet al activităţii organizaţiei industriale, fie că aceasta s-a numit corporaţie, sindicat, breaslă, federaţie sau cooperativă. Cei mai importanţi factori care au contribuit la transformările survenite pe parcursul celor patru decenii şi jumătate de activitate au fost amprenta vechilor bresle desfiinţate în anul 1872, regimurile politice care s-au perindat între anii 1907 şi 1952 şi fluctuaţiile economice, cauzate în mare măsură de intervenţia elementului politic. Constatăm că intervenţia acestor componente a trasat un parcurs, în mare măsură, linear, pentru ca, din anul 1945, factorul politic să-şi pună amprenta în mod definitoriu asupra organizaţiilor industriale de pe tot cuprinsul ţării.

21 Ibidem, dos. nr. 116, f. 2. 22 Ibidem, dos. nr. 150, ff. 1-9. 23 Ibidem, reg. nr. 37, f. 35. 24 Ibidem, f. 73. 25 Ibidem, ff. 139-141.

337

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CRISTINA TĂNASE

Foto 1. Ştampila Corporaţiei Foto 2. Configuraţia terenului viitorului sediu al Industriale Braşov Corporaţiei Industriaşilor din Braşov.

Foto 3. Sediul Corporaţiei din Braşov. Foto 4. Carte de membru, Asociaţia tâmplarilor din Braşov

338

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Foto 5. Serbare organizată de Asociaţia zidarilor din Braşov în vederea strângerii de fonduri pentru văduve şi orfani de război, 1915.

Foto 6. Congresul Asociaţiei Generale a Tâmplarilor, Budapesta, 1910. În medalion, reprezentantul Asociaţiei Tămplarilor din Braşov.

Foto 7. Patronul, meşterii, ucenicii şi calfele Foto 8. Diplomă acordată meşterului Polák József, în atelierul de tâmplărie, Braşov, anii ’20 Braşov, 12 septembrie 1946.

339

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CRISTINA TĂNASE

ANUNTURI PUBLICITARE

Fig. 1. Johann Hubes - reclamă Fig. 2. Brutăria Siegens - reclamă

Fig. 3. Pălărier Heinr. Ticher Fig. 4. Fritz Flink - reclamă - reclamă -

Fig. 5. Frizeria Eftinitate - reclamă

340

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Anca-Maria ZAMFIR

BRAŞOVUL ÎNTR-O RELATARE DE CĂLĂTORIE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

BRAŞOV IN A 19TH CENTURY TRAVEL BOOK

Abstract: The study aims to present the city of Braşov as it was seen by the Hungarian geographer Hunfalvy János in the volume ”Hungary and Transylvania in picturesque original views of the most interesting areas, settlements of travel, churches, castles, palaces and other monuments of old and new times”, illustrated with engravings done after Ludwig Rohbock’s drawings. Travel report as a way to share other experiences and places had its period of glory in the 19th century. Writers, diplomats, artists, businessmen, scientists and ordinary people travelled across Europe or around the world, with business or pleasure, and there were a few of them who published their diaries of impressions to satisfy a public increasingly curious and more eager for information. János Hunfalvy wanted to provide a complete picture of Hungary and therefore his journey had a purpose. He will use, like many of his contemporaries, the etching technique, enriching the text with pictures made by different prints-engravers, specialized on this type of image, after drawings made by the German artist Ludwig Rohbock. Braşov is depicted in six engravings representing either panoramic views of the city, or certain objectives. For Hunfalvy’s contemporary readers, the engravings were intended to provide a picture of the places described in the book that would respond to their curiosity, but for us they are important documentary sources that provide information about the appearance of Transylvania and Braşov in the 19th century.

Relatarea de călătorie, ca modalitate de a le împărtăşi celorlalţi experienţa şi imaginea altor locuri, cunoaşte în secolul al XIX-lea perioada sa de glorie. Scriitori, diplomaţi, artişti, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă sau simpli călători umblă prin Europa şi prin lume, cu treabă sau de plăcere, şi nu sunt puţini aceia care îşi publică jurnalele sau impresiile de călătorie, pentru a satisface un public din ce în ce mai curios şi mai dornic de informaţie. Dacă, în secolul anterior, europenii îşi fixau ca ţintă a călătoriei (uneori doar imaginare) locuri îndepărtate – Orientul cu aura sa de exotism şi de mister –, care le hrăneau trăirile romantice, spre mijlocul secolului al XIX-lea ei încep să fie interesaţi din ce în ce mai mult de Europa lor.1 Literatura de călătorie a secolului al XIX-lea este foarte bogată, favorizată de interesul crescând al publicului şi de posibilităţile din ce în ce mai mari de difuzare; relatările de călătorie devin mai amănunţite, pentru a putea fi utile celor din ce în ce mai mulţi care, cu o mentalitate nouă şi cu posibilităţi de deplasare din ce în ce mai mari, călătoresc şi doresc informaţii precise despre locurile în care vor ajunge. Dezvoltarea turismului şi a industriei hoteliere generează acum primele ghiduri turistice, ale căror rădăcini sunt de găsit în relatările de călătorie.2

1 Vezi Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, Editura Univers, Bucureşti, 1972. 2 În anul 1828, editorul german Karl Baedeker, părintele turismului modern, începe publicarea unor manuale de călătorie, care vor deveni apoi celebrele ghiduri de călătorie numite generic Baedeker, care ofereau călătorului informații utile privind transportul, cazarea, restaurantele, preţurile, locurile de vizitat.

341

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ANCA-MARIA ZAMFIR

Transilvania intră şi ea în sfera de interes a călătoriei şi a jurnalelor de călătorie. Dacă pentru călătorii din epocile anterioare ea era doar parte a itinerariului, care avea ca punct final Orientul, la autorul volumului pe care dorim să îl aducem în discuţie ea însăşi este scopul călătoriei. Este vorba de lucrarea geografului maghiar Hunfalvy János3, Ungaria şi Transilvania în vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi, cu menţiunile: „Înregistrate după natură de Ludwig Rohbock, gravate în oţel de cei mai buni artişti ai timpului nostru. Cu text istorico-topografic de Johann Hunfalvy. Secţiunea a doua: Transilvania, Darmstadt, 1864, Tipografie şi editare de Gustav Georg Lange. (În comision la Lauffer u. Stolz, în Pesta.)”4. Cartea a fost publicată iniţial în caiete lunare, care conţineau opt pagini de text şi trei gravuri (existând posibilitatea unui abonament la care se primea ca bonus o gravură mai mare)5, şi a fost publicată în forma finală în trei volume, cu două secţiuni: secţiunea I – Ungaria, în două volume (vol. 1, apărut în anul 1856; vol. 2, apărut în anul 1860), secţiunea a II-a, vol. 3 – Transilvania – apărut în anul 1864. Pentru pregătirea lucrării, el a călătorit în toată ţara şi s-a folosit, ca şi contemporanii săi, de dezvoltarea tehnicii gravurii, îmbogăţindu-şi textul cu imagini – gravuri în oţel realizate de diferiţi gravori, specializaţi pe acest tip de Il. 1 imagine, după desenele artistului german Ludwig Rohbock6. Colaborarea cu acesta se datorează, probabil, celebrităţii sale în epocă, rezultat al prodigioasei activităţi de desenator de vederi pitoresti din Germania. Itinerariul7 cuprinde: Clujul şi împrejurimile – Turda – Colţeşti şi Aiud – Ocna Mureş şi Grind – Alba Iulia – Cetate – Detunata – Săcărâmb – Mălăieşti – Hunedoara – Sebeş – Orăştie – Deva – Castelul Huniazilor şi valea Haţegului – Sibiu – Împrejurimile Sibiului – Făgăraş – Braşov – Împrejurimile Braşovului – Sf. Gheorghe – Balvanyos – Tuşnad şi Lacul Sf. Ana – De la Bicsad la Beclean – Sighişoara – Dumbrăveni – Mediaş – Blaj – Târgu Mureş şi secuimea – Gorneşti – Brâncoveneşti – Bălan – Iernut. După cum se poate observa, acest itinerariu nu urmăreşte neapărat doar oraşele mari, autorul considerând demne de interes şi localităţi mici, în

3 Hunfalvy János (1820-1888), geograf maghiar, profesor universitar, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, fondator al Societăţii Ungare de Geografie. A călătorit mult şi a scris mai multe cărţi de călătorie, în care a încercat să ofere o imagine cât mai completă a ţărilor vizitate şi a Austro-Ungariei vremii sale. 4 Ungarn und Siebenbürgen in malerischen Original – Ansichten. Ihrer interessantesten Gegenden, Stadte Badeorte, Kirchen, Bürgen, Palaste und sonstigen Baudenkmaler alter und neuer Zeit. Nach der Natur aufgenommen von Ludwig Rohbock, in Stahl gestochen von den ausgezeichnetsten Kunstlern unserer Zeit. Mit historisch- topographischem text von Johann Hunfalvy. Zweite Section: Siebenburgen, Darmstadt, 1864, Druck und Verlag von Gustav Georg Lange. (In Comission bei Lauffer u. Stolz in Pesth.). 5 La Arhivele Naţionale Braşov se păstrează mai multe asemenea caiete, din care lipsesc unele dintre gravurile inserate iniţial, dar la care sunt ataşate gravuri din celelalte volume, ceea ce poate indica faptul că imaginile din caiete au fost detaşate în scopul colecţionării. 6 Ludwig Rohbock (1820-1883), desenator german specializat în peisaje şi desene de arhitectură; gravor în oţel. Se ştie puţin despre viaţa lui. Desenator prolific, a realizat un mare număr de vederi ale peisajului şi oraşelor germane, majoritatea fiind publicate în albume. Gravorul cu care a colaborat cel mai mult a fost Johann Poppel. 7 Cf. cuprinsul volumului.

342

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI care există câte un castel, câte un conte cu o bibliotecă de excepţie sau alte lucruri interesante, demne de a fi menţionate. Încă din titlu, Hunfalvy îşi anunţă cititorii că vor fi prezentate cele mai interesante lucruri. Intenţia este aceea de a prezenta Transilvania aşa cum este ea, în toată complexitatea ei, răspunzând astfel dorinţei de cunoaştere a cititorilor epocii. Cartea îmbină documentarismul secolului al XIX-lea cu viziunea romantică, dorind să ofere, aşa cum se menţionează în titlu, vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi. În interesul său ştiinţific, autorul înregistrează „cinematografic” drumul, notând riguros denumirile localităţilor prin care trece şi ale munţilor şi apelor, descrie peisajul, relieful, bogăţiile naturale şi exploatarea lor, descrie monumentele, localităţile şi atmosfera lor, viaţa străzii, casele, oamenii, vestimentaţia şi ocupaţiile lor, se opreşte asupra istoriei şi a istoriei locale. În acelaşi timp, asemeni călătorilor epocii romantice, el este sensibil la aspectul lor pitoresc, poate şi ca o concesie făcută cititorului, apăsarea corzii sentimentale, la care sunt sensibile mai ales cititoarele, îndulcind prezenterea. Titlul lucrării şi informaţiile de pe pagina de titlu, gândite să o facă atractivă şi (de ce nu?) vandabilă, trădează interesele publicului de la jumătatea secolului al XIX-lea. Sensibilităţii romantice a acestuia i se oferă vederi pitoreşti şi monumente din timpuri vechi, la rândul lor pitoreşti prin ruinele lor, capabile să satisfacă interesul pentru istorie, mai ales pentru istoria estului Europei, a unui spaţiu necunoscut pentru Europa Occidentală. Dorinţei de cunoaştere a spaţiilor puţin sau deloc cunoscute de publicul occidental i se oferă vederi originale, înregistrate după natură şi monumente din timpurile noi. Toată oferta răspunde interesului pentru inedit şi curiozităţii publicului faţă de spaţii noi, necunoscute, care au favorizat apariţia unui fenomen nou în secolul al XIX-lea, care va lua amploare: vilegiatura. Cartea prezintă zonele cele mai interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi. Volumul este ilustrat cu 55 de reproduceri ale unor gravuri realizate în oţel, după desenele lui Ludwig Rohbock, dintre care şase au ca subiect Braşovul, căruia i se acordă cel mai mare număr de imagini, fapt care demonstrează marele interes pe care oraşul i l-a stârnit autorului. Spre deosebire de relatările de călătorie ale secolelor anterioare, care erau ilustrate cu vedute realizate de către artişti care nu fuseseră niciodată în acele locuri, de multe ori fanteziste, bazate pe povestiri sau pe clişee, cele din secolul al XIX-lea, răspunzând dorinţei de exactitate, sunt ilustrate cu imagini reale, înregistrate la faţa locului. Fie călătorul era destul de bogat să îşi poată permite să plătească un artist care să îl însoţească în periplul său şi să imortalizeze locurile străbătute, fie îşi făcea singur desenele. Apariţia fotografiei a uşurat mult lucrurile, aceasta imortalizând fidel locurile, putând fi apoi reprodusă mai uşor de desenatori şi de gravori pentru a putea fi multiplicată. Rolul imaginii în jurnalele de călătorie a crescut în secolul al XIX-lea, înflorirea gravurii de reproducere fiind în legătură cu necesităţile de informare crescânde ale publicului, cu dezvoltarea presei (care publica în foileton fragmente din aceste jurnale înaintea apariţiei lor în volum) şi a producţiei de carte. Nevoia de a reproduce în cantitate mare şi repede a determinat editurile să folosească mai mulţi gravori pentru ilustrarea unei singure lucrări. Artistul nu era întotdeauna şi gravor, el culegea impresiile în desene care urmau să fie gravate de alţii. El nici nu ar fi avut timp să graveze cantitatea mare de desene făcute de-a lungul călătoriei, în condiţiile în care ziarul

343

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ANCA-MARIA ZAMFIR sau cartea trebuia să apară într-un timp determinat. Gravorii care îi reproduceau desenele erau simpli executanţi.8 Nu avem certitudinea că Rohbock l-a însoţit pe Hunfalvy în călătoria sa. Este posibil să fi folosit ca sursă a desenelor sale fotografii furnizate chiar de către autorul textului, pe care să le fi asezonat cu mici elemente anecdotice şi pitoreşti (personaje, animale etc.). Anumite caracteristici ale imaginilor (imagine panoramică, tipologia peisajului, proporţiile personajelor în raport cu ale peisajului, exactitatea cu care sunt redate detaliile) îndreptăţesc apropierea lor de fotografie ca sursă. Având în vedere prodigioasa activitate de desenator, furnizor de vedute care au fost publicate în albume în timpul vieţii sale, cantitatea mare de desene furnizate şi locurile foarte diferite din punct de vedere geografic pe care acesta le-a imortalizat, este puţin probabil ca artistul să fi făcut desenele la faţa locului. În acest ritm, la faţa locului ar fi avut timp să facă doar schiţe, nicidecum desene finite, cu caracter documentar, care să cuprindă detaliile care apar în aceste imagini. De asemeni, este greu de crezut să fi realizat mereu acelaşi tip de imagine, chiar dacă s-ar fi cantonat într-o reţetă, deoarece artistul filtrează ceea ce vede prin propria sensibilitate şi prin propriile emoţii, fiind exclus să facă două peisaje în aceeaşi viziune. Nu trebuie omis faptul că tipologia peisajului în arta epocii era diferită şi nici faptul că artiştii s-au folosit de fotografie încă de la apariţia ei. Până la noi date, care să ofere certitudini, aceasta poate fi luată în considerare doar ca ipoteză de lucru. Ritmul în care au apărut caietele, numărul mare de ilustraţii şi procesul cronofag de realizare a gravurilor au impus apelul la un număr mare de artişti, numiţi în foaia de titlu, „cei mai buni artişti ai timpului nostru”: Ludwig Rohbock a realizat desenele după care s-au făcut gravurile şi a gravat câteva dintre ele, celelalte fiind gravate de J.M. Kolb, J. Poppel, G.M. Kurz, J. Umbach, F. Hablitschek, L. Thümling, A. Rottman, L. Oeder, G. Hess, J. Richter, Leidhecker, J. Riegel, G. Heisinger, C. Rorich, G. Hels, A. Fesca, F. Foltz, C. Rohrig. Aceştia nu erau, aşa cum s-ar putea crede, cei mai mari artişti ai timpului, ci cei mai de succes „meseriaşi”, ilustratori specializaţi în gravura de reproducere, atât de căutată în epocă. Aceste ilustraţii au fost, în multe cazuri, detaşate, mai ales cele din caiete, făcând obiectul unor colecţii. Aşa se explică faptul că ele există şi circulă şi astăzi, ca piese de colecţie. Unele dintre ele au fost colorate manual, în culori de apă, ulterior apariţiei lor. Dintre ilustraţiile volumului Transilvania, la Muzeul de Artă Braşov se găsesc treisprezece, imprimate pe hârtie velină, care par a fi rupte dintr-o tipăritură, probabil din caietele mai sus menţionate: Intrarea în Cheile Turzii (gravor: J. Poppel), Cetatea Alba Iulia (gravor: F. Hablitschek), Cetatea Deva, vedere dinspre miazăzi (gravor: G. Hessinger), Castelul Huniazilor I (gravor: G.M. Kurz), Castelul Huniazilor II (gravor: J. Poppel), Sibiu, biserica şi mănăstirea călugăriţelor ursuline (gravor: J.M. Kolb), Tălmaciu (gravor: J. Poppel), Sf. Gheorghe (gravor: J. Richter, în variantă colorată manual), Iernut (gravor: J. Kolb), Bălan în Transilvania (gravor: F. Hablitschek), Trascău-Sângiorgiu (gravor: J. Richter, în variantă colorată manual), Tâmpa, la Braşov (gravor: F. Foltz), Braşov, dinspre sud-vest (gravor: J. Poppel).9 Dintre toate localităţile vizitate, Braşovului i se alocă în volum cel mai mare număr de imagini (şase), ceea ce demonstrează interesul autorului cărţii şi al gravorului pentru

8 Vezi Marian Popa, op. cit. 9 În inventarul Muzeului de Artă Brașov, autorul lucrărilor figurează ca anonim, deși acestea sunt vizibil inscripționate cu numele desenatorului și al gravorului. Ele sunt înregistrate, împreună cu alte 23 de lucrări diferite, la acelaşi număr de inventar (nr. inv. 534) şi sunt păstrate împreună, într-o mapă de carton acid, unele fiind chiar lipite pe carton, probabil de către proprieterii anteriori. Datele din Registrul pentru evidenţa analitică a bunurilor culturale sunt următoarele: „Colecție de 36 buc.; gravuri, stampe, litografi (sic!), tiraj de carte”. Valoarea lor totală este de 3,24 RON.

344

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI acest oraş complex, aflat, pentru călătorul european, la confluenţa lumii occidentale cu cea orientală, care le stârneşte admiraţia şi le satisface gustul pentru pitoresc. Ele reprezintă fie vederi panoramice ale oraşului, fie anumite obiective, fiind primele imagini reale ale oraşului şi, totodată, cele mai frumoase reprezentări grafice ale sale de până atunci, executate „după natură”, aşa cum se precizează în subtitlul cărţii.10 Apropierea de oraş este gradată – el este descris întâi de la depărtare, apoi de pe Tâmpa şi, în final, din interior (străzile, clădirile, oamenii etc.). Dacă textul recurge la o prezentare gradată a spaţiului, de la general la particular, de la imaginea de ansamblu la detalii, ca un zoom, conducând mental perceperea lui în adâncime, imaginile ne arată Braşovul într-o rotire de 360º, imortalizând oraşul din unghiuri diferite, oferind faţete diferite ale acestuia, care se completează şi dau împreună, succedându-se, imaginea întregului. Deşi aparent statice, atât textul, cât şi imaginile sunt pline de dinamism. Reprezentările grafice ale Braşovului: Tâmpa, la Braşov – există şi în varianta colorată manual; Braşovul cu Tâmpa; Braşov, dinspre sud; Biserică valahă în Braşov; Braşov, dinspre sud-vest; Braşov, Braşovul Vechi şi Cetăţuia – există şi în varianta colorată manual. Braşovul cu Tâmpa11. Deşi la cuprinsul cărţii imaginea apare sub acest titlu, în interiorul Il. 2 volumului gravura este intitulată Braşov, partea de nord, cu Tâmpa. Ea sintetizează priveliştea percepută de călătorul care se apropie de oraş dinspre nord: la poalele unui şir de munţi care se întinde de la sud la nord, el vede o biserică impunătoare şi spre nord înălţimea unui munte pe a cărui spinare se văd zidurile şi turnurile unui castel. Sunt Biserica Bartolomeu şi castelul Braşovului (Cetăţuia), vizibile de aici. Din oraş încă nu vedem nimic. Ajunşi la biserica Bartolomeu, intră în suburbia „ca o bandă îngustă” (Braşovul Vechi), pe care o străbat în ¾ de oră. Poziţia Braşovului este unică în felul său şi pitorească în cel mai înalt grad. Oraşul este Il. 3 situat într-o vale romantică a muntelui Postăvarul. În faţa gurii văii, în şesul întins, se înalţă izolat Dealul Cetăţuii, pe ale cărui ambe părţi valea îşi duce braţele spre câmpie. La sud de Dealul Cetăţuii, în spatele oraşului, se înalţă povârnitul Kapellenberg (Tâmpa), a cărui parte din faţă este acoperită cu fagi, în timp ce vârful său, o stâncă puternică, dezgolită, ameninţă să se rostogolească în orice clipă.12

10 Muzeul de Artă Braşov posedă doar două dintre ele, dar în expoziţia Braşovul în imagini. Artă şi document, pe care am organizat-o în anul 2010, la Muzeul de Artă Braşov, au fost prezentate împreună, pentru prima oară, toate cele şase imagini, ele figurând şi în catalogul acesteia. Acest lucru a fost posibil graţie colaborării pe care am avut-o cu Biblioteca Academiei Române – Cabinetul de stampe, care a avut bunăvoinţa să împrumute celelalte patru lucrări, dintre care unele în varianta colorată manual. 11 Hunfalvy, p. 107. 12 Ibidem, pp. 107-108.

345

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ANCA-MARIA ZAMFIR

Imaginea completează informaţia din text. Privitorului, asimilat călătorului care se apropie de oraş pe drumul desfundat, mărginit de un gard din uluci, pe marginea căruia pasc nişte capre (şoseaua actuală), i se oferă imaginea descrisă în text, pe care artistul o completează cu dealul Sf. Martin, pe care se ridică biserica Sf. Martin, şi cu silueta oraşului întrezărită prin vegetaţia abundentă în valea dintre munţi, cu Biserica Neagră, turnul Casei Sfatului, aglomeraţia acoperişurilor caselor din Cetate şi un şir de case care, privind din acest unghi, nu pot fi decât casele de pe strada Lungă. Ajuns în oraş, călătorul urcă pe Tâmpa, de unde are o privelişte cuprinzătoare a oraşului şi, mai ales a împrejurimilor sale, imortalizată în gravura Tâmpa, la Braşov, care apare pe coperta volumului, constituindu-se astfel într-o imagine emblematică a Transilvaniei. Privit în vol d’oiseau, peisajul are în centru Tâmpa, numită în epocă şi în volum Kapellenberg13, înconjurată de munţi, în dreapta deschizându-se câmpia Ţării Bârsei. Ea se Il. 4 constituie în punct de observaţie, de unde se poate vedea amplasarea geografică a oraşului şi se poate face o descriere de ansamblu a acestuia. Ajuns sus, autorul admiră priveliştea care i se înfăţişează în faţa ochilor: La stânga nişte munţi regulaţi, care închid oraşul la est, la sud-est o vale strâmtă şi adâncă, departe în munţi, în fundul căreia se înalţă frumoasele Pietre ale lui Solomon. Partea de nord-vest a acestei frumoase văi e mărginită de Raupenberg, care se întinde până la biserica Bartolomeu, iar acolo face o curbă spre vest14. La poalele muntelui, în vale, se vede oraşul. Tâmpa, care se înalţă chiar deasupra oraşului, asemeni unui acoperiş uriaş, face asupra străinilor o impresie surprinzătoare, aproape neliniştitoare; nu te poţi abţine să nu vrei să o urci. Pe latura ei des împădurită urcă un drum în zig-zag. Când ajungi sub blocul de piatră, care constituie acoperişul muntelui, ai o privelişte liberă. Nu trebuie să te mulţumeşti cu ea, ci trebuie să urci stânca, încununată de o piramidă simplă de piatră.15 Imaginea, care redă fidel realitatea descrisă de geograf, corespunde, în acelaşi timp, gustului romantic. Personajul care stă cu spatele la noi contemplă, copleşit, măreţia şi frumuseţea peisajului. Câteva capre, al căror stăpân nu pare a fi personajul menţionat, par a-şi duce liber viaţa pe munte (deşi, în mod normal, ele nu ar avea ce să caute acolo), sugerând libertatea vieţii în sălbăticie.

Il. 5 Il. 6

13 Datorită capelei catolice construite pe Tâmpa în anul 1712, muntele s-a numit un timp Kapellenberg. 14 Hunfalvy, p. 108. 15 Ibidem, pp. 108-109.

346

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

De acolo, de sus, se deschide în faţa privirilor o panoramă măreaţă, rar întâlnită. La picioarele noastre se aşterne miezul Braşovului, într-o vale adâncă, închis între ziduri încă bine păstrate, porţi, turnuri şi bastioane de colţ, între care, la sud-vest atrage atenţia graţiosul bastion al Ţesătorilor. Dincolo de acesta licăreşte un mic iaz16, lângă care se găseşte clădirea impunătoare a Institutului de gimnastică (actualul Liceu cu Program Sportiv), apoi urmează un bastion împodobit cu numeroase turnuri (Poarta Ecaterinei). Şanţurile de odinioară au fost transformate într-o frumoasă alee, care îmbrăţişează ca o cingătoare zidurile gri care înconjoară oraşul şi turnurile şi dincolo de care se găsesc munţii. În oraş, pe pantele munţilor, până sus, sunt pavilioane cochete şi grădini; ici şi colo, şi cele mai povârnite locuri sunt plantate cu butuci de vie, cireşi şi vişini, tufe de trandafiri şi liliac. Cu aceste grădini de la poalele pădurilor de fagi, cu stâncile pleşuve care răsar ici şi colo, în afara zidurilor cetăţii, cu diferitele fortificaţii, vechile turnuri şi bastioane gri care sunt, în parte, ruine foarte pitoreşti17, oraşul oferă un deliciu vizual care corespunde gustului romantic. Această imagine a oraşului este ilustrată în gravura cu titlul Braşov, dinspre sud18, care sintetizează informaţiile din cele câteva pagini referitoare la descrierea, viaţa şi atmosfera oraşului, oamenii, costumele, clădirile importante. Artistul mizează şi de data aceasta pe o scenografie romantică, plasându-se şi plasând privitorul într-o poziţie contemplativă, undeva sus, pentru a Il. 7 da grandoare perspectivei, şi într-un cadru natural sălbatic, sugerat de vegetaţia din prim-plan, asezonat cu câteva personaje în costum popular, surprinse pe potecă. De sus, de pe Tâmpa, se vede Cetatea19 închisă între ziduri, înconjurată de verdeaţă. Se disting Piaţa Sfatului şi străzile Hirscher, Mănăstirii (astăzi Mureşenilor) şi Porţii (astăzi Republicii), „măreaţa biserică evanghelică, pe merit punctul central al oraşului” (Biserica Neagră), Casa Sfatului, biserica SS. Petru şi Pavel, biserica Sf. Ioan, casele aşezate regulat, Il. 8 cu unul şi două caturi. În afara zidurilor

16 Pe locul iazului, pe care a fost la sfârşitul secolului al XIX-lea unul dintre locurile de patinaj ale braşovenilor şi care a fost umplut în anul 1892 cu molozul rezultat din demolarea vechii Redute, este astăzi terenul de sport al Liceului cu Program Sportiv. 17 Hunfalvy, p. 109. 18 Ibidem, p. 108. 19 Cetate era denumirea oraşului din interiorul zidurilor de apărare (actualul centru istoric) separat de suburbii.

347

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ANCA-MARIA ZAMFIR

Cetăţii, în stânga, este dealul Raupenberg, pe care se văd Turnul Alb şi Turnul Negru, iar în dreapta este Dealul Cetăţuii, cu cetatea din vârful lui. Între acestea se disting strada Lungă şi biserica Sf. Bartolomeu, de la capătul ei. În depărtare, se vede câmpia Ţării Bârsei şi munţii care o mărginesc. Aleea ca o frumoasă cingătoare de verdeaţă de pe locul fostelor şanţuri de apărare ale oraşului era, de fapt, constituită din două alei: Promenada de Sus (aflată la poalele Tâmpei, pe latura de est a Cetăţii) şi Promenada de Jos (aflată pe latura de nord a Cetăţii, aproximativ pe traseul Bulevardului Eroilor de astăzi). Coborâm de pe munte şi hoinărim prin oraş. Interiorul acestuia corespunde prin regularitate şi frumuseţe romanticelor şi frumoaselor împrejurimi. Case frumoase cu până la două nivele cu acoperişuri înalte şi străzi curate, bine pavate, caracterizează Cetatea. Braşovul este cel mai mare, cel mai populat şi probabil cel mai bogat oraş din Transilvania.20 Comparând Braşovul cu Sibiul şi Clujul, autorul îl consideră un adevărat oraş al oamenilor activi, impozant, senin şi zgomotos. Pe străzile sale se desfăşoară o viaţă activă. Saşi şi germani în port franţuzesc, secui şi maghiari în pantalonii lor strâmţi şi haine împodobite cu şireturi, turci şi greci în portul lor pitoresc colorat, armeni în blănuri, boieri valahi în găteală turcească, evrei cu caftan şi haină lungă, ciobani valahi cu căciulile înalte şi cămăşile lor negre, ţigani murdari cu părul fluturând sălbatic, ochi strălucitori [...] se îmbulzesc pestriţ peste tot. Porturile diferite ale mulţilor străini care caută în Braşov, mai ales vara, răcoarea munţilor sau afacerile îi conferă acestuia o fizionomie orientală, dulciurile, cafeaua turcească şi alte asemenea lucruri care se găsesc sub veselul chioşc al frumoasei Alei [Promenada de Jos] amintind şi mai mult de Orient [...]21. Autorul consideră Braşovul ca fiind centrul comercial al Transilvaniei, având, în acelaşi timp, o industrie „bine dezvoltată”, aici producându-se „mai ales multe postavuri şi covoare mari”. După această prezentare generală, sunt menţionate câteva dintre clădirile importante ale oraşului. Biserica evanghelică principală [Biserica Neagră] este, de netăgăduit, cea mai frumoasă şi mai interesantă clădire din oraş; ea trece drept cea mai frumoasă biserică din toată ţara saşilor. Se menţionează anul şi dimensiunile ei, stilul construcţiei, exteriorul, „sever şi întunecat, lipsit de cele mai obişnuite ornamente”, cu excepţia câtorva sculpturi „în partea de sus” şi a două frumoase portaluri la navele laterale. In interiorul de asemeni cam sever, autorul remarcă „pilaştrii foarte frumoşi şi îndrăzneţ construiţi”, prezenţa stemei oraşului şi „orga minunată, una dintre cele mai mari din Europa, construită între anii 1836 şi 1839 de Buchholz din Berlin”22 şi amintinteşte că, odată, pereţii au fost acoperiţi cu inscripţii (cronica oraşului), deplângând faptul că biserica nu este amplasată într-un spaţiu mai larg, ca să poată fi văzută în întregime, silueta ei fiind „acoperită de cocioabe”.

20 Hunfalvy, p. 110. 21 Ibidem, p. 111. 22 Ibidem, p. 112.

348

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Şcoala şi casa parohială, aflate lângă biserică, îi dau prilejul de a pomeni gimnaziul înfloritor al saşilor, vechimea învăţământului braşovean, portul specific al studenţilor gimnaziului şi viaţa veselă de student. În Piaţă [Piaţa Sfatului], aminteşte primăria [Casa Sfatului] şi „Casa Negustorilor, construită în anul 1545 pe cheltuiala Apolloniei Hirscher, văduva primarului oraşului”. Menţionează, de asemenea, „biserica parohială catolică [SS. Petru şi Pavel] în stil italian” şi biserica Sf. Bartolomeu, „o clădire foarte interesantă”, prilej cu care enumeră cultele religioase din oraş şi numărul bisericilor pe care le deţin. Dintre aceste biserici, se opreşte asupra bisericii Sf. Nicolae din Schei, reprezentată în gravura Biserică valahă în Braşov23, precizând că aceasta, aflată „la capătul nordic al suburbiei valahe”, este cea mai însemnată dintre mai multe Il. 9 biserici pe care le are comunitatea grecească din oraş. Biserica este descrisă în text ca fiind construită „în stil bizantin”, având pereţii acoperiţi în interior şi în exterior cu „diferite zugrăveli” şi fiind surmontată de şapte turnuri „acoperite cu metal, cu acoperiş în formă de căpăţână de zahăr, terminate cu o cruce grecească strălucitoare. Întregul ansamblu oferă o imagine de efect”24. Opţiunea pentru reprezentarea acestei biserici şi a pieţei din faţa ei, ca ilustraţie la text, a fost determinată, fără îndoială, de pitorescul acestora: un tip de biserică neobişnuit pentru lumea occidentală şi o tipologie urbană specifică Scheiului, cu case modeste, acoperite cu şiţă, mai apropiate de mediul rural. Atmosfera de tip rural este completată de imaginea pieţei din faţa bisericii, nepavată, populată de personaje în port popular, care nu par a avea prea multă treabă, de o căruţă trasă de boi şi de doi câini ai nimănui, care îşi fac veacul în glod. Artistul surprinde viaţa liniştită şi specificul acestei suburbii, locuită de români, foarte diferită de Cetate, al cărei aspect occidental îi era mult mai familiar. Dintre clădirile care apar în gravură, astăzi nu mai există decât biserica şi poarta ei. O imagine de ansamblu a colţului de sud-vest al oraşului (Scheiul) oferă gravura Braşov, dinspre sud-vest25, care ilustrează textul, prezentând clădirile importante de Il. 10

23 Ibidem, p. 110. 24 Ibidem, p. 113. 25 Ibidem, p. 112.

349

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ANCA-MARIA ZAMFIR aici. Între Cetate şi „suburbia valahă” (Schei), autorul menţionează clădirea „gimnaziului orăşenesc al valahilor [Liceul „Andrei Şaguna”] care au, de asemenea, un gimnaziu inferior cu patru clase”, Bastionul Ţesătorilor, Poarta Schei, Poarta Ecaterinei, „minunata şi pitoresc aşezata şcoală de gimnastică” (Liceul cu Program Sportiv), în vecinătatea căreia este şi „o frumoasă baie de aburi”26. Imaginea panoramică surprinde acest colţ al oraşului, în aceeaşi manieră vol d’oiseau. Privitorul, plasat pe unul dintre dealurile Scheiului, are o perspectivă largă, cu oraşul undeva în vale, între Tâmpa şi dealul Raupenberg, pe care se văd ruinele turnurilor Alb şi Negru, Dealul Cetăţuii cu Cetăţuia, dincolo de el întinzându-se câmpia Ţării Bârsei şi munţii care o inconjoară. Cetatea este în planul îndepărtat al oraşului, din ea nedistingându-se clar decât Biserica Neagră, zona de interes fiind acum Scheiul, cu aglomeraţia lui de case, dintre care se înalţă monumentale „gimnaziului orăşenesc al valahilor” (Liceul „Andrei Şaguna”) şi „Biserica valahă” (biserica Sf. Nicolae). Pe Dealul Cetăţuii, cu „formă regulată şi parţial împădurit”, autorul menţionează Cetăţuia, pe care o descrie ca având ziduri înalte şi plan „în patru colţuri” prevăzut cu bastioane şi mici turnuri şi poarta amplasată pe latura de sud, înspre oraş. După ce face un istoric al acesteia, el aminteşte faptul că „astăzi nu mai are întrebuinţare şi adăposteşte o garnizoană”. Imaginea dealului cu Cetăţuia apare în gravura Braşov, Braşovul Vechi şi Cetăţuia27, în care gravorul priveşte oraşul dinspre nord, prilej de a surprinde atmosfera

Il. 11 Il. 12 suburbiei Braşovul Vechi, locuită preponderent de legumicultori stabiliţi aici din satele Ţării Bârsei. În prim-plan, un şir de case – unele cu etaj, cu porţi înalte, specifice arhitecturii vernaculare rurale din Ţara Bârsei – mărgineşte ceva ce ar putea fi definit ca uliţă, în care recunoaştem actuala stradă De Mijloc. De-a lungul acesteia curge un pârâu, pe malul căruia un grup de ţigani îşi face de lucru la umbra unui copac, în timp ce un altul adapă doi cai în albia pârâului. Pe stradă, un bărbat şi o femeie în costume orăşeneşti merg spre oraş. În planul al doilea, apare Dealul Sf. Martin cu biserica, iar în spatele său, Dealul Cetăţuii, cu cetăţuia masivă, de pe care „ai, de asemeni, o privelişte fermecătoare de jur împrejur”. Totul se profilează pe fundalul Tâmpei, care domină oraşul şi pe care autorul menţionează că odinioară exista, de asemeni, o cetate, „demolată de braşoveni”28.

26 Ibidem, p. 113. 27 Ibidem, p. 114. 28 Este vorba de cetatea Brassovia, construită la sfârşitul secolului al XIII-lea şi demolată, din ordinul guvernatorului Ioan de Hunedoara, la mijlocul secolului al XV-lea.

350

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

După descrierea oraşului, autorul face o prezentare a istoriei acestuia până în anul 1849, scoţând în evidenţă faptele judelui Michael Weiss. Apreciază, de asemeni, comerţul înfloritor, considerând Braşovul ca fiind „cel mai mare centru comercial al Transilvaniei”. Nu în ultimul rând, apreciază dezvoltarea ştiinţelor, menţionând că „Braşovul a avut mulţi oameni învăţaţi”, dintre care iese în evidenţă Johannes Honterus, cel care „a adus lumina Reformei în Ţara Bârsei” şi a înfiinţat la Braşov gimnaziul şi „prima tipografie din ţară”. Descrierea oraşului este complexă – aspectul lui, atmosfera, istoria, oamenii, vestimentaţia, clădiri importante, strada, oamenii cu portul şi ocupaţiile lor. Pentru ilustrarea ei, sunt alese imagini de sinteză ale locurilor, reprezentative, care să redea cât mai mult din informaţia cuprinsă în text, răspunzând astfel nevoii documentare. În acelaşi timp, sensibil la pitorescul locului, menţionat, de altfel, şi de autorul textului, Rohbock acordă un loc important în imagini cadrului natural în care este amplasat oraşul, mizând pe efectele sale estetice şi emoţionale, imaginile dând astfel farmec lecturii, agrementând şi îndulcind un text care ar fi riscat să devină prea sec. El împleteşte astfel imaginea de factură romantică a călătorilor din epoca anterioară cu aceea cu caracter documentar pe care o cerea epoca sa. Oamenii care animă imaginile sunt puţini, siluete schematice, al căror rol este mai mult simbolic decât documentar, artistul nemanifestând un interes deosebit pentru ei. În unele imagini (Tâmpa, la Braşov, Braşov, partea de sud-vest) apare totuşi un personaj (călătorul imaginar? artistul?) întors cu spatele, care contemplă peisajul măreţ care se deschide în faţa sa. Formula, consacrată de pictorul Caspar David Friedrich, devenită emblematică pentru romantismul german, este utilizată aici, ca şi în alte gravuri, mai mult cu rol descriptiv, pentru a reda vastitatea peisajului, fără a avea încărcătura simbolică pe care o au lucrările lui Friedrich. Dacă, pentru cititorii de atunci, gravurile aveau, pe lângă calităţile lor artistice, rolul de a oferi o imagine a locurilor descrise în text, care să răspundă curiozităţii lor, pentru noi ele sunt importante surse documentare, care oferă informaţii despre aspectul trecut al locurilor. Dar, dincolo de asta, indiferent de plasarea temporală a cititorului său, relatarea de călătorie a hrănit şi va hrăni întotdeauna acea parte a sufletului omenesc dornică de evadarea din cotidian şi atrasă de mirajul locurilor necunoscute, care au, întotdeauna, ceva din aerul întrezărit al Paradisului.

Lista ilustrațiilor: 1. Coperta volumului III, Transilvania, al lucrării Ungaria și Transilvania ..., varianta în lb. maghiară. BAR. 2. Brașovul cu Tâmpa, vedere dinspre nord, Ludwig Rohbock del., J. Falkner sculpt., 1864. BAR. 3. Brașovul cu Tâmpa, vedere dinspre nord, Ludwig Rohbock del., J. Falkner sculpt., 1864. Ilustrație colorată manual. BAR. 4. Tâmpa, la Brașov, Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864. Muzeul de Artă Braşov. 5. Tâmpa, la Brașov, Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864. Ilustrație colorată manual. BAR. 6. Tâmpa, la Brașov, Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864. Ilustrație colorată manual. BAR. 7. Braşov, vedere dinspre sud, Ludwig Rohbock del., J. Riegel sculpt., 1864. BAR. 8. Braşov, vedere dinspre sud, Ludwig Rohbock del., J. Riegel sculpt., 1864. Ilustrație colorată manual. BAR. 9. Biserică valahă în Braşov, Ludwig Rohbock del., G. M. Kurz sculpt., 1864. BAR. 10. Braşovul dinspre sud-vest, Ludwig Rohbock del., Johann Poppel engr., 1864. BAR. 11. Braşovul Vechi şi fortăreaţa Braşov, Ludwig Rohbock del., J. Richter engr., 1864. BAR. 12. Braşovul Vechi şi fortăreaţa Braşov, Ludwig Rohbock del., J. Richter engr., 1864. Ilustrație colorată manual. BAR.

351

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANOLE BRIHUNEŢ

Manole BRIHUNEŢ

PATRIMONIUL BISERICESC DIN MOLDOVA: BISERICI DE LEMN DIN SECOLELE XVIII-XIX

Résumé: L'un des principaux objectifs de l'Église orthodoxe moldave est la protection du patrimoine religieux. L'une des catégories les plus représentatives est le patrimoine architectural ecclésiastique. Dans cet article, l'auteur analyse les types des églises moldaves érigées aux XVIIIe et XIXe siècles. Les églises sont étudiées selon le type de construction, la forme, la décoration, l’emplacement et autres questions. Pour préserver les églises en bois on a besoin de réédification et restauration artistique, de consolidation, de catalogue de ces églises.

Consideraţiuni generale. În ultimul timp, interesul faţă de patrimoniul bisericesc este manifestat la diferite niveluri, atât de cercetătorii versaţi din domenii, cât şi de ministerele de resort, mass-media şi, nu în ultimul rând, întreaga societate. Actualmente, unul din obiectivele majore ale Bisericii Ortodoxe din Moldova este protejarea patrimoniului bisericesc. Deseori măsurile de protecţie sunt neeficiente în lipsa unei legi funcţionale, care ar viza nemijlocit patrimoniul bisericesc şi principalii său administratori – comunităţile parohiale, enoriaşii, instituţiile de cultură şi ştiinţă –, principali răspunzători în cazul distrugerilor, pierderilor şi devastărilor patrimoniului bisericesc din ţară. Unul dintre cele mai reprezentative domenii vizează patrimoniul arhitectural ecleziastic, studierea şi protecţia căruia a devenit o normă obligatorie. Demersul nostru este axat pe analiza tipologică a bisericilor, situaţia bisericilor de lemn şi protecţia patrimoniului ecleziastic arhitectural, care include următoarele compartimente: 1) ansambluri monahale, cu stăreţie, chilii, trapeză, anexe ş.a. Cele mai timpurii lăcaşuri conservate în spaţiul nostru sunt legate de mănăstirile Căpriana, Vărzăreşti, Curchi, Hirova, Tabăra, Hârbovăţ, Călărăşăuca ş.a. Păstrarea autenticităţii acestor ansambluri, conservarea şi restaurarea lor corectă ar ridica substanţial interesul credincioşilor, cât şi al agenţiilor de turism, cu includerea în diferite rute turistice, naţionale şi internaţionale. 2) bisericile de lemn, din care majoritatea au ajuns în stare avansată de degradare şi necesită restaurare, după cum sunt: biserica Sf. Arhanghel Mihail din satul Hiliuţi, raionul Râşcani, biserica Sf. Nicolae din Năpădeni, raionul Ungheni, biserica SS. Arhangheli Mihail şi Gavriil din satul Vorniceni, raionul Străşeni, biserica Sf. Trifan din satul Cotul Morii, raionul Hânceşti, biserica Adormirea Maicii Domnului din satul Măcăreuca, raionul Drochia, biserica SS. Arhangheli Mihail şi Gavriil, satul Petruşeni, raionul Râşcani. 3) bisericile de zid cu clopotniţele alăturate sau încadrate în corpul lăcaşului, ridicate deasupra pridvorului: includ majoritatea bisericilor ridicate la finele secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, în conformitate cu legile locale de edificare a bisericilor, iar ulterior, potrivit legislaţiei ţariste introduse în Basarabia după 18121.

1 M. Brihuneţ, Bisericile de piatră din complexele funerare din spaţiul pruto-nistrean (secolul al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea), în: Patrimoniu bisericesc. Materialele Conferinţei 2011-2012, Chişinău, 2013, pp. 45-67.

352

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

4) complexele funerare reprezintă memoria dăltuită în piatră, deoarece crucile, lespezile funerare, cavourile păstrate ne vorbesc despre anul fundaţiei lăcaşului, ctitorii bisericilor şi monumentelor funerare, despre istoria locală şi rolul personalităţilor de referinţă. În vederea promovării imaginii patrimoniului bisericesc al ţării, Departamentul Arhitectură, Restaurare şi Pictură Bisericească al Mitropoliei Moldovei a iniţiat, în anul 2011, conferinţa ştiinţifico-practică cu genericul Protejarea patrimoniului bisericesc – imperativ al timpului, care a avut loc la 5 aprilie. În 2012, la 3 mai, şi-a desfăşurat lucrările cea de-a doua ediţie a conferinţei, Patrimoniul bisericesc – recuperarea trecutului. Printre cei mai fideli cauzei păstrării patrimoniului bisericesc sunt colaboratorii de la Ministerul Culturii, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, Muzeul Naţional de Artă a Moldovei, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău ş.a. Anul curent, la 26 martie, ne-am întrunit la cea de-a treia ediţie a conferinţei, cu genericul Patrimoniul bisericesc – istorie şi modernitate. Conferinţa constituie o primă încercare de a definitiva unele aspecte legate de conlucrarea specialiştilor din diferite domenii privind depistarea, protejarea şi valorificarea istorico-artistică a patrimoniului bisericesc. Compartimentele de bază ale lucrărilor conferinţelor şi ale materialelor publicate sunt axate pe legislaţie şi documente oficiale ale Mitropoliei Moldovei: arhitectură ecleziastică; arheologie bisericească; inventar liturgic, cărţi sfinte şi podoabe de cult; istoricul bisericilor şi cimitirelor din spaţiul pruto-nistrean; simbolica creştină; personalităţi de referinţă din istoria Bisericii din Moldova. Tipologii şi aspecte istorico-arhitecturale ale bisericilor. În continuare, ne propunem să facem o trecere în revistă a tipurilor bisericilor de lemn din spaţiul pruto-nistrean, cu descrierea celor mai reprezentative monumente. Vom profila doar câteva criterii importante pentru repertorierea bisericilor. În compartimentul privind descrierea bisericilor, vom folosi următorii indici, relevaţi după caz, în funcţie de materialele informaţionale documentar-istorice, plastice şi experienţa proprie: forma arhitecturală, stilul artistic, încadrarea în complexul funerar, soluţia planimetrică şi amplasarea clopotniţei, decorul şi detaliile arhitecturale, acoperişul, pisania etc. Subliniem câteva din concepţiile actuale ale cercetătorilor privind tipologia bisericilor, care reprezintă unul din factorii primordiali în descrierea şi analiza bisericilor. În perioada interbelică, primele încercări de a sistematiza bisericile au fost realizate de Şt. Ciobanu2. Primul tip este cel fără de clopotniţă, cu acoperiş simplu, cu 1-2 turnuleţe încununate de cruci (Hruşeva, Orhei). Al doilea tip este biserica cu clopotniţa-turn ridicată deasupra pridvorului sau a intrării, care este aşezată în partea de apus a edificiului; deseori clopotniţa este alipită la peretele estic. Un al treilea tip de biserică, potrivit tipologiei lui Şt. Ciobanu, are forma unei trefle (biserica din satul Sireţi). Ulterior, arhitectul Gr. Ionescu a clasificat edificiile de cult după tipul de plan, având criterii diferite pentru secolele XVII–XVIII, pentru secolul al XVIII-lea specificând: 1) plan trilobat cu pronaos supralărgit; 2) plan trilobat cu pronaos drept sau uşor supralărgit cu clopotniţă deasupra; 3) plan dreptunghiular cu clopotniţă pe pronaos; 4) plan trilobat,

2 Şt. Ciobanu, Biserici vechi din Basarabia, în CMI, Secţia din Basarabia, Chişinău, Anuar I, 1924, pp. 6-9.

353

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANOLE BRIHUNEŢ naos cu turlă, pronaos cu două turle.3 Arhitectul G. Curinschi, în studiul său despre arhitectura ieşeană, a specificat şase grupuri tipologice, numite după numele primului monument, definitivându-se astfel: grupul Galatei, al bisericii Aroneanu, al bisericii mănăstirii Dragomirna, al Goliei, al bisericilor cu clopotniţe ridicate deasupra pridvorului sau a pronaosului, grupul bisericilor aparţinând clasicismului tardiv4, anexând şi câteva relevee pentru exemplificarea tipologiei propuse. La rândul lor, cercetătorii Vl. Ghimpu5 şi V. Jitaru6 au venit cu anumite propuneri proprii de tipologizare a edificiilor de cult, ultimul descriind „tipul de plan rusesc”, elaborat de Serviciul de Arhitectură din Sankt Petersburg pentru guberniile din sud- vestul Imperiului Ţarist (inclusiv Basarabia): cruce cu braţele egale, naosul cubic, acoperişul fragmentat de turnuri şi turnuleţe, care au acoperişul finalizat cu un bulb în formă de ceapă, rusificând poporul şi prin intermediul arhitecturii de cult7. Potrivit opiniei cercetătoarei Tamara Nesterov, există două tipuri principale, fiecare cu câteva subtipuri. Cele mai răspândite şi timpurii sunt edificiile de tip dreptunghiular, fiind acceptate cinci variante ale acestui subtip. Trăsătura definitivă sunt „proporţiile instalate în exteriorul clădirilor”8, după cum se urmăreşte şi la bisericile de piatră. Cel de-a doilea tip, cu planul cruciform sau cunoscut drept tip slav, este „alcătuit din trei volume rectangulare, cu volumul central lărgit”9. Cercetătorii ucraineni, mai ales în tendinţa de valorificare a patrimoniului lor cultural – bisericile de lemn –, diferenţiază trei tipuri de biserici treflate cu câteva subvariante10 şi patru tipuri de biserici cruciforme cu, la fel, subvariantele zonale11. O altă particularitate esenţială a bisericilor basarabene este forma lor. Potrivit lui V. Curdinovschi, „bisericile [erau] în formă de bazilică, cufundate în pământ”12. Constatăm că, spre deosebire de Bucovina13 sau Transilvania14, unde fanatismul otoman nu avuse impact deosebit, în Basarabia bisericile erau mult mai scunde ca proporţii, fără decor, din simpla raţiune că, din exterior, bisericile nu trebuiau să fie recunoscute ca lăcaşe de cult. În dese cazuri, bisericilor li s-au operat numeroase modificări constructive, ca urmare a unor reparaţii sau restaurări neprofesioniste. Din aceste considerente, a avut de suferit arhitectura autentică a edificiilor de cult.

3 Grigore Ionescu, Istoria Arhitecturii Româneşti – din cele mai vechi timpuri până la 1900, ed. a 2-a rev., Bucureşti, Capitel, 2007, pp. 172-173; pp. 223-224. 4 G. Curinschi, Monumentele de arhitectură din Iaşi, Bucureşti, Meridiane, 1967, p. 17. 5 Vl. Ghimpu, Biserici şi mănăstiri din Basarabia, Chişinău, Tyragetia, 2000. 6 V. Jitaru, Arhitectura bisericilor de lemn din Basarabia, Teza de doctorat în studiul artelor, Chişinău, 2002. 7 D. Ichim, Biserici de lemn din Basarabia şi Bucovina, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 9. 8 Tamara Nesterov, Proporţiile bisericilor de lemn din Moldova – argument în favoarea perpetuării modelului creştin din Antichitatea târzie, în „ARTA”, Chişinău, Elan Poligraf, 2009, pp. 14-15. 9 Ibidem, p. 15. 10 Вечерський Вiктор. Украïнськi дерев’янi храми. Киïв: Наш час, 2007, с. 25. 11 Вечерський Вiктор. Украïнськi дерев’янi храми, с. 26. 12 V. Curdinovschi, Cele mai vechi biserici ortodoxe din Basarabia, Partea II, în „Revista Societăţii Istorico- Arheologice Bisericeşti din Basarabia, Chişinău, 1925, nr. 16, pp. 18-42. 13 Прибега Л. Дерев’янi храми Украïнских Карпат. КИÏВ: Техника, 2007, 166 с.; Вечерський Вiктор. Украïнськi дерев’янi храми. Киïв: Наш час, 2007, 271 с. 14 V. Anania, Les cieux de l’Olt. Les scolies de l’Archimandrite Bartholomé à une suite d’images photographiques, Bucureşti, Editura PRO, 1998, ed. a II-a, 370 p.

354

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În funcţie de stilul baroc sau clasicism, adus fie prin filiera austro-transilvăneană, fie prin filiera ruso-polonă, putem diferenţia tipurile de biserică realizate în stil baroc, clasicism, eclectism, fără a minimaliza şi implicaţiile elementului autohton – cerinţa comanditarilor şi a ctitorilor care acordau suport financiar pentru o biserică pe potriva lor, congruentă cu un edificiu din altă regiune, văzut în timpul pelerinajului. O influenţă indubitabilă asupra afirmării şi evoluţiei arhitecturii de cult din spaţiul pruto-nistrean a avut arhitectura din Iaşi. Cercetătorul Gr. Curinschi, deopotrivă cu cele şase tipuri de biserici din Moldova, face o analiză detaliată a arhitecturii clasicismului, subliniind că, în Moldova, acest stil artistic a fost preluat „ca stil al edificiilor de cult şi al locuinţelor, de către elementele înaintate din rândul boierimii şi clerului, apoi a devenit modă”15. Astfel se explică apariţia în Iaşi a edificiilor realizate sub influenţa şcolilor austriece ş.a., infiltrate la solicitarea beneficiarilor. Un asemenea caz a fost documentat şi la construcţia bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Chişinău, realizată după proiectul arhitectului Ivan Zaiciuk care, după cum susţine P. Constantinescu-Iaşi, „poate fi român din părţile nordice ale Moldovei”16. Valoarea monumentelor de tip clasicist, realizate în prima jumătate a secolului al XIX-lea: biserica rotundă din Leţcani (1795/1802), biserica cu hramul Sf. Haralambie din Iaşi (1797-1804), a fost confirmată mai bine de peste două secole17. În arhitectura basarabeană, clasicismul se face remarcat în secolul al XVIII-lea, cunoscând un avânt deosebit în deceniul trei al secolului al XIX-lea. Adaptarea comunităţii umane la mediul şi condiţiile de viaţă a cauzat şi selectarea materiilor prime pentru construcţia bisericilor. În zonele unde predomina lemnul, se remarcă folosirea lui în construcţie, pe când în regiunile bogate în piatră, rocă calcaroasă: Orhei, Ichel, Răut, la construcţia bisericilor a fost utilizată piatra; pentru zona de codru este specificată cărămida. În plan comparativ, dacă în secolul al XVIII-lea prevalează bisericile de lemn, atunci din primele decenii ale secolului al XIX-lea atestăm creşterea consecventă a numărului de biserici de piatră. Deşi, după 1812, se recomanda construirea bisericilor exclusiv de piatră, cazurile folosirii lemnului erau destul de frecvente. De ex.: biserica cu hramul Sf. Mihail din satul Mârzeşti, Orhei, a fost construită în 1841 prin străduinţa sătenilor. Era din lemn, cu clopotniţă deasupra pridvorului, acoperită cu şindrilă, incinta bisericii era împrejmuită cu gard.18 O deosebită atenţie implică menţionarea celor care nu numai au ctitorit biserici, dar şi nemijlocit le-au edificat. Istoria ne-a păstrat câteva nume cu referinţă la proiectarea şi ridicarea bisericilor. Pentru a nu fi declarativi, amintim că biserica de lemn a schitului Hârbovăţ, construită în 1774, a fost reclădită peste un an de meşterul Roman Calfa. Dintr-un document al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, din 16 martie 1814, aflăm că biserica Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din mănăstirea Hârbovăţ, la acea dată era încă din lemn durată, dar prin străduinţa arhimandritului Serafim, cu suportul enoriaşilor, s-a hotărât ridicarea bisericii noi din piatră. Ca ajutor la această

15 G. Curinschi, op. cit., p. 45. 16 P. Constantinescu-Iaşi, Biserica Sf. Gheorghe din Chişinău, în CMI, Secţia din Basarabia, Anuarul II, Chişinău, 1928, p. 76. 17 Antonio Sandu, Irina Morariu, Anamaria Boboc, Clădiri de patrimoniu în municipiul Iaşi, Iaşi, Editura Lumen, 2008, pp. 101-126. 18 ANRM, Fond 208, inv. 1, dosar 188, ff. 731-732.

355

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANOLE BRIHUNEŢ lucrare a fost întărit epitropul Ştefan, feciorul răposatului protopop Lupu.19 Potrivit opiniei specialiştilor, ca stil arhitectural, biserica Adormirea Maicii Domnului ridicată în 1816 a fost realizată conform arhitecturii tradiţionale româneşti (stilul moldovenesc), dezvăluind congruenţe cu biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni, ridicată înainte de 1765, biserica Sfântul Nicolae din Condriţa20 ş.a. Pe lângă realizarea detaliilor arhitectonice ale bisericilor, arhitecţii şi constructorii mai modelau şi pisaniile, care le încununau opera. Astfel, din pisania bisericii din satul Marcăuţi, Dubăsari (1816), aflăm numele a doi meşteri-constructori, pietrarii Toader şi Manole. Biserica de tip rotondă din Cimitirul Central din Chişinău (1824-1828), a fost ridicată de Osip/Iosif Gasquet.21 De facto, el a finalizat lucrările începute de arhitectul urban şi inginerul cadastral M. Ozmidov22. De asemenea, la solicitarea stareţului, arhimandritul Spiridon (1776-1846), O. Gasquet a elaborat proiectul bisericii Înălţarea a mănăstirii Hârjauca23. Pentru efectuarea lucrărilor erau tocmiţi meşteri zidari, care puteau mânui atât pietrele, cât şi uneltele de măsurat, de precizie etc., absolut necesare în procesul de construcţie, dar şi cunoaşterea modului, raporturilor de construcţie, fără de care, practic, era imposibilă ridicarea unei biserici. Lipsa meşterilor-constructori ai bisericilor de piatră face ca ctitorii să se orienteze tradiţional spre ţările europene (Austro-Ungaria, Polonia), unde se practica pe larg construcţia în piatră. O parte din boierii autohtoni, ţinând mai mult la tradiţiile vechi, invitau meşteri-constructori din Principatul Moldovei, iar cei care cunoşteau noile curente în arhitectură, invitau meşterii din Bucovina, din Galiţia sau Podolia Polonă, care întruchipau stilul baroc, în vogă în ţările lor de origine. În opinia noastră, clopotniţa reprezintă un criteriu important pentru prezentarea tipologiei bisericilor. Turnul-clopotniţă, ridicat deasupra pronaosului indică, de regulă, elevaţia lăcaşului. În unele cazuri, clopotniţa era ridicată deasupra pridvorului/pronaosului. Prezenta un turn în plan pătrat, cu un acoperiş deasupra, de forma unei piramide24. La alte biserici, clopotniţa era aşezată deasupra intrării. Constatăm că grupul bisericilor cu clopotniţe integrate structurii spaţiale, în două nivele, este destul de bine reprezentat în spaţiul Moldovei de est. Acest tip a avut un impact deosebit asupra afirmării edificiilor de cult, fiind întâlnit în paraclisele cimitirelor din Pererâta, Briceni; Mărculeşti, Floreşti. Următorul criteriu de analiză al bisericilor este lipsa sau prezenţa decorului, lăcaşurile basarabene fiind totalmente lipsite de decorul exterior, pe când repartizarea decorului în interior rămâne de formă clasică, cu pereţi pictaţi, iconostasul, sculptura decorativă. Bisericile de piatră ridicate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ridicate sub influenţa clasicismului rus, posedă în calitate de elemente arhitecturale decorative diverse firide oarbe, denticule sub cornişa acoperişului, ancadramente interesante ale uşilor şi ferestrelor, porticuri şi frontoane, coloane, pilaştri. Un exemplu ilustru al

19 C. Tomescu, Diferite ştiri din arhiva Consiliului eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, an. 6, 1934, nr. 4, p. 341. Dosarul de obşte nr. 3/1814, file 101-103. 20 S. Ciocanu, Un monument de arhitectură tradiţională. Biserica Sf. Nicolae a mănăstirii Condriţa (Basarabia), în „Arhitect Design”, Bucureşti, 1998, nr. 4, pp. 29-31. 21 ANRM, Fond 2, inv. 1, dosar 2660, şi inv. 2, dosar 79. 22 Рыбалко Е. Архитектор Иосиф Гаскет (1800–1878). В: Analecta Catholica III, Chişinău, 2008, c- 424-437. 23 ANRM, Fond 205, inv. 1, dosar 6621. 24 Şt. Ciobanu, loc. cit, p. 5.

356

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI decorului prezintă discurile emailate de sub cornişa bisericii din satul Cobâlea, raionul Şoldăneşti25. Biserici de lemn din Moldova. În arealul nostru de cercetare au fost incluse şi câteva biserici de lemn, ca modele ale lăcaşelor de cult documentate în cimitirele din localităţile Moldovei de est. Potrivit afirmaţiei lui Gr. Ionescu, arhitecturii de lemn „i se atribuie un rol important în formaţiunea arhitecturii monumentale de piatră şi zid”26. În pofida însă a congruenţei unor detalii şi scheme planimetrice, nu putem vorbi de „o continuitate perfectă şi evoluţie absolut proprie arhitecturii de lemn”, documentările noastre pe teren înregistrând o interdependenţă şi comuniune între arhitectura în lemn şi cea în piatră. Criteriul esenţial în tipologia bisericilor de lemn rămâne a fi planimetria. În opinia arhitectei Tamara Nesterov, cel mai mult preferat tip de biserică a fost cel longitudinal, care a derivat din biserica-sală.27 Tipul de biserică de lemn moldovenească se distinge de tipul muntenesc şi transilvănean printr-un plan trilobat, abside poligonale în partea de est şi de vest, planimetrie apărută sub influenţa arhitecturii de piatră.28 Edificiile păstrează structura veche bizantină a planului, tradiţional compartimentat în pronaos, naos şi altar. Pronaosul este delimitat prin piloni, pilaştri cu deschideri largi, arcuite, frumos lucrate, pictate şi ornamentate. Documentările noastre pe teren, coroborate cu sursele documentare, ne prezintă lemnul ca cel mai frecvent utilizat pentru construcţia bisericilor şi şindrila pentru acoperiş. De ex., biserica cu hramul Sfântul Nicolae a schitului Hirova, în 1817, era „de lemn, îngrădită, lipită, tencuită dinăuntru şi dinafară, acoperită cu şindrilă şi boltită, avea şi cafas, pardosită pe jos cu chiatră, cu cele trebuincioase îndestulată”29, fiind împrejmuită cu un gard de nuiele, era tencuită, cu o clopotniţă alăturată cu patru clopote30. În 1836, în locul acestei biserici a fost construită, „prin mila credincioşilor, biserica de iarnă, din piatră, cu hramul Sfântul Nicolae, cu o clopotniţă de lemn alăturată”31. Biserica a fost edificată în stilul arhitecturii tradiţionale moldoveneşti, cu elemente decorative baroce şi în spiritul clasicismului târziu, cu un plan cruciform, cu dimensiunile de 24x15,7 m.32 De asemenea, la mănăstirea Răciula, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cu clopotniţă alăturată, a fost ridicată în 1798, iar în 1822 a fost ridicată din lemn şi acoperită cu şindrilă biserica de iarnă cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae.33 Cel mai simplu plan al bisericilor de lemn are formă dreptunghiulară34, simplu, decroşat: biserica cu hramul Sf. Nicolae, satul Mustaţă, Floreşti (1757), Hlinca, Briceni (1811)35.

25 M. Brihuneţ, Tipul de biserică din satele Pohoarna şi Cobâlea, Şoldăneşti, în: „ARTA”, Chişinău, 2012, pp. 77-85. 26 Gr. Ionescu, op. cit., p. 26. 27 *** Monumente de istorie şi cultură din Republica Moldova, Chişinău, Ştiinţa, 1994, p. 137. 28 Gr. Ionescu, op. cit., p. 32. 29 Paul Mihail, Mănăstirea Hirova, în Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, Ştiinţa, 1993, pp. 197-200. 30 ANRM, Fond 205, inv. 1, d. 2.871, f. 65v˚. 31 ANRM, Fond 208, inv. 2, d. 3.273, f. 3. 32 Брихунец Е., Бызгу Е., Хировский монастырь. В: Монастыри. Энциклопедический справочник. Русская православная церковь. Москва, Издательство Московской патриархии, 2000, с. 302. 33 ANRM, Fond 208, inv. 1, dosar 2.992, f. 35. 34 Tamara Nesterov, Obiective de cult de lemn, în vol. Republica Moldova. Ediţie enciclopedică, Chişinău, 2009, pp. 466-468.

357

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANOLE BRIHUNEŢ

Cu un plan longitudinal, altar spaţios şi o navă mică, biserica este compartimentată în naos şi pronaos.36 Următorul plan de formă dreptunghiulară are altarul absidat pe trei laturi, nedecroşat: ex.: biserica din satul Cotul Morii, Hânceşti, cu hramul Sf. Trifon, ridicată pe furci în 1821, bolta naosului semicilindrică, pe şase laturi în altar, înscriindu-se într-un dreptunghi. Al treilea plan are altarul decroşat, atestat la Târnova, Edineţ (1805), fiind congruentă plasarea turnului-clopotniţă deasupra pronaosului.37 Unul din cele mai uzuale tipuri de biserică de lemn a fost cea cu naosul supralărgit, care posedă o „dublă simetrie axială faţă de axele longitudinale şi transversale” şi prezintă lăcaşuri „cruciforme în plan, cu volumul amplu al naosului, evidenţiat în structura edificiului, deseori această biserică are o destinaţie memorială, întâlnită în cadrul cimitirelor”38: Zastânca, Soroca (1717), Rotunda, Edineţ (construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi menţionată pentru prima dată în 1802), care se înscrie în tipul de biserică cu clopotniţă separată39; Biserica din Scumpia, Făleşti (1774-1776)40, cu hramul Sf. Arh. Mihail, cu naosul în formă de cruce, tipul dat fiind atestat în Moldova şi Muntenia41. Acest tip a fost uzual până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, după care au fost implantate modele ruse ale bisericilor de piatră, întrucât, conform legislaţiei, se permitea construirea bisericilor de lemn, doar în localităţile unde nu era piatră de ajuns, iar enoriaşii nu dispuneau de resurse financiare pentru procurarea pietrei.42 În conformitate cu noile proiecte-etalon ale bisericilor, naosul, ca element dominant, urma să fie pătrat în plan, fiecare compartiment al edificiului fiind ridicat separat, cu acoperişuri delimitate, clopotniţa era integrată bisericii43, dovadă servind proiectele-etalon implementate la Văratic, Râşcani (1825), unde au fost atestate şi lespezi funerare datate cu secolele XV-XVII, şi Cobani, Glodeni (1838)44. Biserica de lemn, cu planul dreptunghiular, din satul Fântâniţa, Donduşeni (vechea denumire Ghizdita), cu hramul Sf. Nicolae, a fost construită în 1834, la marginea sud-estică a satului, acolo unde fusese cândva vechiul cimitir.45 În exterior, pereţii au fost placaţi cu scândură, în interior, tencuiţi şi zugrăviţi. Constatăm tipul longitudinal al lăcaşului, încadrarea optimă a turnului-clopotniţă în două nivele ridicat deasupra pridvorului, crucea de metal forjat care încoronează turla clopotniţei, cimitirul alăturat, fiind toate încă

35 D. Ichim, op. cit., pp. 21-25. 36 *** Monumente de istorie şi..., p. 137. 37 Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР, Северная зона, Макет, Кишинев, 1987, c. 228. 38 *** Monumente de istorie şi..., p. 138. 39 Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР, Северная зона, Макет, Кишинев, 1987, c. 332. 40 D. Ichim, op. cit., pp. 76-77. 41 Radu Creţeanu, Bisericile de lemn din Muntenia, Bucureşti, Meridiane, 1968, pp. 30-31. 42 Ala Ceastina, Legislaţia Imperiului Rus în domeniul arhitecturii şi impactul ei asupra dezvoltării Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „ARTA”, Chişinău, Notograf, 2010, pp. 58-68. 43 *** Monumente de istorie şi..., p. 141. 44 Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР, Северная зона, Макет, Кишинев, 1987, c. 610. 45Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР, Северная зона, Макет, Кишинев, 1987, c. 231.

358

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI un argument solid în favoarea aserţiunii despre ridicarea bisericilor în perimetrul cimitirelor. Bisericile vechi de lemn din spaţiul pruto-nistrean au avut de cele mai dese ori forma unei corăbii, navă (lat. navis – corabie): s. Cornova, Sf. Dumitru, Ungheni (1568-1572); s. Dahnovici, Hânceşti, cu hramul Sf. Mihail (înainte de 1812); s. Dănceni, Ialoveni, Intrarea Maicii Domnului în biserică (1608); s. Drăguşenii vechi, Străşeni (ridicată prin 1791); s. Duşmani, Glodeni (secolul al XVIII-lea); s. Tartaul, Cahul (1811)46 ş.a. În acelaşi tip al bisericilor de tip dreptunghiular se înscrie şi biserica din nuiele împletite, cu hramul Sf. Mihail, din satul Gârlea, Ialoveni, care a fost ridicată prin 1728, refăcută în 1805 şi 1884. În plan cruciform, în ograda biserici se păstrau două pietre funerare fără inscripţii. De asemenea, clopotniţa bisericii de lemn din s. Ciuteşti este perfect încadrată spaţiului bisericii, în două caturi, pe un fundament de piatră. O altă biserică documentată de noi, splendidă prin soluţia arhitecturală şi perfect încadrată peisajului natural, este biserica de lemn din s. Covurlui, Leova. Are un plan longitudinal, o clopotniţă în două caturi. O biserică din bârne construită în spaţiul cimitirului este cea cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, din s. Horodişte, Călăraşi.47 Amplasată în cimitirul de la marginea satului, biserica este perfect încadrată în peisaj. Cu un plan dreptunghiular, cu turnul- clopotniţă deasupra pronaosului, acoperişul acoperit cu şindrilă, dominat de tamburul octogonal al clopotniţei.48 Amplasarea în cimitir este certificată prin prezenţa unor pietre de mormânt, una din ele datând din 1810. Şi biserica de lemn

46 Şt. Ciobanu, loc. cit, p. 61. 47 Тарас Я., Памятники архитектуры Молдавии (XIV – начало XX века). 1986, с. 56 48 http://www.monument.md/catalog/biserici_lemn/28/, accesat 15 august 2012

359

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MANOLE BRIHUNEŢ din s. Mândra, Călăraşi, cu hramul Sf. Dmitrie, are în jurul său un cimitir cu semne de morminte lucrate din diverse materiale, confirmând faptul unităţii bisericii şi spaţiului de înmormântare, de amplasare a cimitirului în jurul bisericii. Tipologic, se încadrează în bisericile cu plan dreptunghiular, pridvor cu clopotniţă deasupra. La fel, biserica din lemn din s. Vorniceni, Străşeni, cu hramul Sf. Arh. Mihail (construită în 1791 şi reparată în 1839), era amplasată la cimitirul vechi, având forma unei nave.49 În acelaşi context se înscrie biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului (în prezent demolată) din s. Zastânca, Soroca, ridicată prin 1717, în vatra veche a satului.50 Biserica Adormirea Maicii Domnului, din s. Hlinjeni, Făleşti, a fost construită în secolul al XVIII-lea. Are naosul supralărgit, altar şi un pronaos pentagonal. În faţa pronaosului a fost construită, ulterior, o încăpere cu funcţie de pridvor, având un turn-clopotniţă deasupra.51 Despre construcţia clopotniţei se vorbeşte şi cu referinţă la biserica în plan dreptunghiular, cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, din s. Hiliuţi, Râşcani, construită în 1808 şi reparată în 1828, încadrându-se în tipul de „casă ţărănească”52, biserică fără cupolă, cu clopotniţa alăturată deasupra pridvorului53. A fost adăugată ulterior şi clopotniţa la biserica din s. Teşcureni, Ungheni, cu hramul Sf. Arh. Mihail (a.c. 1797), edificiul având forma unei nave simple.54 Constatăm că, pentru începutul secolului al XIX-lea, pentru teritoriul Basarabiei era caracteristic tipul de biserică cu clopotniţă, fiind documentate numeroase cazuri de edificare mai tardivă a turnului clopotniţei deasupra pridvorului. Concluzii. O succintă trecere în revistă a celor mai reprezentative biserici de lemn ridicate în perimetrul cimitirului, având şi în prezent spaţii pentru înhumare în curtea bisericilor, ne permite să subscriem şi noi la afirmaţia cercetătorului D. Ichim, că „toate bisericile vechi de lemn au fost construite în cimitirele satelor medievale”55. Salvgardarea bisericilor de lemn din spaţiul pruto-nistrean prin valorificare, restaurare artistică şi consolidare ar contribui indubitabil la păstrarea patrimoniului bisericesc arhitectural.

49 Şt. Ciobanu, loc. cit, p. 51. 50 *** Monumente de istorie şi..., p. 138. 51 D. Ichim, op. cit., p. 63. 52 http://www.monument.md/catalog/biserici_lemn/184/, accesat 17 august 2012 53 Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР, Северная зона, Макет, Кишинев, 1987, c. 658. 54 D. Ichim, op. cit., pp. 78-79. 55 Ibidem, p. 83.

360

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Marin POP

ASPECTE PRIVIND ACTIVITATEA ASOCIAŢIEI DE ISTORIE COMPARATIVĂ A INSTITUŢIILOR ŞI DREPTULUI DIN ROMÂNIA

ASPECTS OF THE COMPARATIVE HISTORY ASSOCIATION OF INSTITUTIONS AND LAW IN ROMANIA

Abstract: Comparative History Association of Institutions and Law in Romania was authorized to operate as a non-profit legal entity on July 16th, 1976, by the decision made at the District Court I, Bucharest. It had subsidiaries headquartered in Bucharest, Cluj and Sibiu. It was also a member of the International Association for the History of Law and Institutions, based in Paris. According to its statute, the primary purpose of the association was ”spreading in the country and abroad accreditation of our scientists’ historical-juridical theses about the birth and continuance of the Romanian people in the Carpathian-Danube region and about institutions and Romanian law within the world system”. This study aims to highlight the work of former political prisoners within this association and how they were shadowed by the ”Securitate” informants. We pay special attention to the work of figures such as Corneliu Coposu, Victor Jinga and Stephen-Alexander Herlea.

Asociaţia de Istorie Comparativă a Instituţiilor şi Dreptului din România era autorizată să funcţioneze ca persoană juridică fără scop lucrativ, conform Hotărârii judecătoreşti din 16 iulie 1976 a Tribunalului Sectorului 1, Bucureşti. Avea sediul în Bucureşti şi filiale în Cluj-Napoca şi Sibiu. Asociaţia îşi desfăşura activitatea ca persoană juridică de drept privat şi nu de stat, potrivit dispoziţiilor legale şi prevederilor statutului adoptat de adunarea generală a asociaţiei, în şedinţa din 30 iunie 1976. Conform statutului, scopul principal al asociaţiei era „răspândirea în ţară şi acreditarea în străinătate a tezelor juridico-istorice ale oamenilor noştri de ştiinţă, cu privire la naşterea şi continuitatea poporului român în spaţiul carpato-dunărean şi a instituţiilor şi dreptului poporului român în cadrul sistemului mondial”. Asociaţia era membră a Asociaţiei Internaţionale de Istorie a Dreptului şi Instituţiilor, cu sediul la Paris. Activitatatea internaţională şi-o desfăşura prin participarea membrilor săi la simpozioane, conferinţe şi congrese, organizate atât în străinătate, cât şi în ţară. Pentru cercurile ştiinţifice de specialitate din străinătate, se edita periodic şi o publicaţie intitulată „Cercetări asupra istoriei instituţiilor şi dreptului”. În ceea ce priveşte fondurile financiare ale asociaţiei, ele se constituiau din cotizaţiile de înscriere (în sumă de 10 lei/persoană) şi taxele anuale (de 50 lei pentru fiecare membru). Asociaţia era compusă din 114 membri, avea un consiliu şi un birou executiv, compus dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar executiv şi un casier. Iniţiatorul şi preşedintele asociaţiei a fost reputatul profesor universitar şi om de cultură Alexandru Herlea.

361

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARIN POP

Organele de Securitate au aflat că, în cadrul asociaţiei, s-au înscris ca membri foarte mulţi foşti deţinuţi politici. Astfel, din cei 114 membri ai asociaţiei, 20 erau foşti membri marcanţi ai PNŢ, 5 ai PNL, 15 legionari şi un fost condamnat. Intrând în vizorul Securităţii, aceasta încearcă prin diferite metode „specifice” să afle informaţii referitoare la activitatea foştilor deţinuţi politici în cadrul asociaţiei. Dintr-un astfel de raport aflăm că, în semestrul I al anului 1979, în cadrul asociaţiei se ţineau săptămânal şedinţe la care erau prezentate comunicări ştiinţifice, având ca temă viaţa şi activitatea unor personalităţi literare şi politice româneşti. Comunicările se ţineau în sala fostei Case a Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti şi erau susţinute de cadre didactice din învăţământul superior şi de intelectuali aparţinând elitei interbelice, membri ai asociaţiei. Printre participanţi, atât ca membri, cât şi ca invitaţi, organele de Securitate remarcau pe foştii deţinuţi politici, persoane „periculoase” şi incomode pentru regimul comunist, precum Corneliu Coposu, Cornel Radocea, Augustin Vişa, Ion Diaconescu, Ion Mocanu, Vasile Netea, Victor Jinga şi Alexandru Herlea. Într-o convorbire pe care Corneliu Coposu o are cu Ion Diaconescu, înregistrată de către organele de Securitate, îi spune acestuia că, pentru a obţine aprobarea de funcţionare a asociaţiei, Alexandru Herlea a cooptat în comitetul ei profesori universitari, membri PCR, titulari de catedre ale facultăţilor de Drept, Filosofie şi Istorie. De altfel, Corneliu Coposu era văzut de către foştii deţinuţi politici ca următorul preşedinte al asociaţiei, având în vedere faptul că Alexandru Herlea era în vârstă şi bolnav. Dintre foştii deţinuţi politici, se arată într-un raport al Securităţii, în cuvântările lor, Corneliu Coposu şi Vasile Netea „au elogiat activitatea politică a lui IULIU MANIU – fost preşedinte al PNŢ şi a lui ION BRĂTIANU – fost preşedinte al PNL, fapt pentru care au fost aclamaţi de întreaga asistenţă care se cifra la peste 90 persoane”. Comunicările foştilor deţinuţi politici erau prezentate cu „schepsis”, iar subiectele se afişau „într-o manieră destul de drapantă, înfăţişând neconformismul faţă de actuala situaţie”1. Pe data de 6 februarie 1979, la Casa Oamenilor de Ştiinţă are loc obişnuita reuniune de marţi a asociaţiei. Tema întâlnirii era Presa transilvăneană până la Primul Război Mondial. Reuniunea s-a desfăşurat sub conducerea prof. univ. dr. Victor Jinga şi la ea au participat peste 100 persoane, „acoperind complet capacitatea sălii”. Asistenţa era compusă, după cum se spune într-o notă a informatorului „Fănică”, „din oameni trecuţi de 50 de ani, unii chiar dincolo de 70, aproape în unanimitate ardeleni”. Profesorul universitar Aurel Grigorescu a prezentat o comunicare ştiinţifică cu privire la rolul jucat de „Gazeta Transilvaniei” în menţinerea spiritului românesc în Ardeal. Vorbitorul a arătat contribuţia deosebită avută de redactorii „Gazetei Transilvaniei” cu ocazia războiului de independenţă şi a abordat şi chestiunea memorandiştilor citînd însă numai pe preotul LUCACI, dar precizînd că eliberarea lor s-a datorat intervenţiei regelui Carol I. În general comunicarea a fost destul de limitată şi nu prea ridicată sub latura informativă.

1 Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), Fond Informativ, dos. I. 149.087, vol. 12, f. 103.

362

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

A urmat la cuvânt prof. univ. dr. Victor Jinga, care a început prin a face o critică presei actuale, unde datorită abundenţei mijloacelor de informare (radio, televiziune) nu se mai practică profunzimea de idei, făcînd ca problema Transilvaniei să fie prost cunoscută majorităţii publicului cititor, fapt care nu se petrece în Ungaria, unde sub toate mijloacele se întreţine un spirit iredentist. El a adăugat că ziariştii din trecut erau cuprinşi de pasiunea ideilor mergînd pînă la jertfa personală, precizînd că în anii 1906-1907 ziariştii de peste munţi acumulaseră peste 200 de ani de închisoare şi o jumătate de milion de coroane amenzi pentru activitatea lor în slujba cauzei româneşti din Transilvania. Elogiind activitatea presei transilvănene, Victor Jinga concluzionează că articolele scrise în urmă cu un secol erau „perfect valabile ca argumentaţie istorică”. Profesorul Corneliu Albu a combătut argumentarea conferenţiarului, pe care a socotit-o „limitată şi destul de slab informată”. A făcut, apoi, referiri nu numai la „Gazeta Transilvaniei”, ci la întreaga presă ardeleană, citând zeci de titluri, evocând autori şi persoane care au jucat un rol major în lupta naţional-românească din epoca modernă. Îi aminteşte, printre alţii, pe Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Iacob Mureşianu. Au mai luat cuvântul prof. Belciu şi prof. Zmaranda, care au vorbit „pe aceeaşi linie”. Cel din urmă a ţinut să elogieze presa transilvăneană şi pentru faptul că în „gazeta din Oradia” a fost publicat pentru prima dată în limba română Capitalul lui Marx. În nota informativă înaintată Securităţii se mai arată că s-au făcut şi unele exagerări, precum cea că Mihai Eminescu a fost publicat prima dată în „Familia” lui Iosif Vulcan, în timp ce, în Principate, nu se acorda importanţa cuvenită operei marelui poet. Informatorul remarcă faptul că asistenţa era compusă din ardeleni, „cerc închis, unde nu cunoşteam prea multă lume”. Totuşi, îi remarcă pe prof. univ. Vasile Netea, Dan Berindei, Corneliu Coposu, Ionel Anton Mureşanu, prof. Vasile Gheonea şi Bucur Tincu.2 Pe data de 13 februarie 1979 are loc o nouă întrunire a asociaţiei, în cadrul căreia prof. univ. dr. docent Vasile Gionea a prezentat comunicarea ştiinţifică Titulescu, diplomat şi om de legi. Şedinţa a fost condusă de prof. univ. Mircea Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu, şi s-a bucurat de o asistenţă deosebită. Unul dintre informatorii prezenţi la întrunire îi remarcă pe profesorii universitari Lăzărescu, Strihan, Irina Rădulescu, Vasile Netea, Cernea şi Predescu. De asemenea, a fost prezentă artista emerită Marieta Rareş, văduva lui Gheorghe Nenişor, nepotul şi legatarul universal al averii lui Titulescu. Asistenţa, spune informatorul, „era compusă numai din oameni de ştiinţă, pensionari sau aproape pensionari”. Referitor la comunicarea profesorului Gionea, subliniază că „a fost interesantă, referentul dovedind mari calităţi de informare şi prezentare. Nimic deosebit nu era de semnalat în textul său (către organele de Securitate, n.n.), care s-a referit numai la obiect”. Este de părere că „denaturarea” discuţiilor s-a produs în momentul în care prof. Rebreanu a declarat că cele trei momente cruciale ale statului român sunt Unirea Principatelor (1859), Independenţa (1877) şi Marea Unire (1918). El nu a făcut „nici cea mai mică notaţie la 23 Aug. 1944” şi, evident, la rolul pe care şi-l atribuiau comuniştii în realizarea lui.

2 Ibidem, ff. 309-310.

363

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARIN POP

Situaţia a „degenerat” în momentul în care a luat cuvântul Corneliu Coposu, „învăluindu-şi comentariul în atmosferă de mister”, spune informatorul. El îşi exprimă nedumerirea asupra modului în care a dispărut testamentul lui Nicolae Titulescu, pe care personal l-a depus la Biblioteca de la Blaj, în momentul cedării Ardealului. Prin respectivul testament, subliniază Corneliu Coposu în intervenţia sa, Iuliu Maniu era numit legatar testamentar, având „deplină încredere că voinţa va fi îndeplinită”. Informatorul susţine că vorbitorul „s-a lansat – spre jena generală – într-o expunere alături de subiect”, ceea ce nu este adevărat. Corneliu Coposu susţinea, pe bună dreptate3, că Titulescu „nu avea stimă şi încredere decît în ardeleni, iar orientarea sa politică era ţărănistă”. Mai mult, el afirmă că marele diplomat şi-a exprimat dorinţa ultimă de a fi înmormântat la Braşov, pe versantul muntelui Tâmpa, şi îşi exprimă nemulţumirea că această dorinţă nu a fost îndeplinită după cel de al Doilea Război Mondial, mormântul său aflându-se tot la Cannes. Coposu, spune informatorul, „a lăsat

3 Noi am descoperit în arhivele CNSAS respectivul testament al marelui diplomat, prin care îl desemnează ca legatar testamentar pe Iuliu Maniu.

Telegramă primită la 2 ianuarie 1941: Domnului Preşedinte Iuliu Maniu, Str. Caragea Vodă nr. 27, Bucureşti Vă mulţumesc pentru telegrama dvs. Vă reamintim rugămintea mea din 1937: Dacă din întâmplare aş muri, vă rog pe dvs, pe Dr. Nicolae Lupu şi Mihai Popovici şi pe toţi ceilalţi membri ai partidului nostru, să-mi rezervaţi loc de veci la Braşov. Vreau să-mi dorm ultimul meu somn printre fraţii mei Moţi transilvăneni. Doresc să fie un loc mai izolat, unde să fiu singur şi unde familia mea va construi un cavou. De această dată nu mai este o rugăminte ci o sarcină testamentară, pe care vă rog pe dvs sau oricare alt membru al partidului nostru, să o accepte. Cu afectuoasă prietenie, Titulescu Răspuns la telegramă Excelenţei Sale, Nicolae Titulescu, Cannes-Franţa Vă mulţumim cu toţi pentru mişcătoarea dvs mărturie prieteniei şi încrederei dvs. Vă asigurăm de aceleaşi sentimente. Acceptarea dorinţei dvs testamentare constituie pentru noi desigur o datorie, dar noi refuzăm să subscriem la asemenea preocupări. Dorindu-vă cea mai bună sănătate, credem a vă vedea punându- vă în curând, din nou, în serviciul ţării, talentul şi marea dvs competenţă. Cu afectuoasă prietenie, Iuliu Maniu, dr. N. Lupu, M. Popovici

Telegramă din 18 Martie 1941 Iuliu Maniu Bucureşti Soţul meu a murit. Suprema lui dorinţă a fost să se odihnească în Transilvania. Ecaterina Titulescu

Răspunsul din 18 Martie 1941 Doamnei Ecaterina Titulescu Cannes-Franţa Împărtăşim durerea pentru pierderea ilustrului dvs soţ şi pierderea care este a întregului Neam Românesc, al cărui strălucit fiu a fost, pe care l-a iubit şi servit cu puterile excepţionale cu care îl înzestrase Dumnezeu, cum a fost şi un ilustru membru al guvernelor noastre. Guvernul ne face cunoscut că în împrejurările de fapt, nu este cu putinţă materialmente transportul în ţară astăzi. Dorind a lua parte cu o delegaţie la înmormântarea provizorie în Cannes, rugăm a ne comunica urgent ce loc destinaţi. Ne îngrijim pentru mormântul definitiv la Braşov. Rugăm pe Dumnezeu să vă mângăe inima, iar pe marele dispărut să-l aibe lângă sine, ca sol al Neamului Românesc, care a suferit în timpul din urmă o aşa de mare nedreptate. În numele Partidului Naţional-Țărănesc, Iuliu Maniu, dr. N. Lupu, Ion Mihalache, Mihai Popovici. (ACNSAS, Fond Documentar, dos. D. 10.917, ff. 336-338)

364

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI să se înţeleagă că testamentul de care era vorba, ar fi fost sustras şi făcut să dispară de unii interesaţi în a nu perpetua memoria unei mari figuri politice de talie internaţională”, precum Nicolae Titulescu. Evident că afirmaţiile lui Corneliu Coposu, perfect adevărate, au fost primite cu nemulţumire şi comentarii defavorabile din partea unora dintre cei prezenţi, care se aflau în necunoştinţă de cauză. După terminarea discuţiilor referatului, pe culoar, Marieta Rareş, văduva lui Gh. Nenişor, nepotul şi legatarul universal al averii lui Titulescu, i-a făcut observaţii lui Corneliu Coposu că e greşit informat, deoarece testamentul lui Titulescu se afla în posesia sa şi i-l pune la dispoziţie pentru a-l consulta. Corneliu Coposu încearcă să-i explice că este vorba de testamentul politic al marelui diplomat. Prof. univ. Cernea respinge şi ideea că Nicolae Titulescu s-ar fi înscris în PNŢ, ci că ar fi fost doar conservator, ceea ce evident nu era adevărat, el înscriindu-se în PNŢ în anul 19374. O altă „confuzie”, spune informatorul, s-a petrecut în momentul în care prof. Dan Amedeo Lăzărescu, în expunerea sa, a început să evoce figura lui Vintilă Brătianu, fostul ministru de Finanţe şi prim-ministru după moartea fratelui său, Ionel Brătianu, subliniind că „ar trebui să fie reconsiderat pentru tactul şi iniţiativele din vremea sa”, ceea ce evident că nu a fost pe placul istoricilor formaţi după cel de al Doilea Război Mondial. Informatorul anunţa organelor de Securitate chiar şi tema următoarei şedinţe a asociaţiei, când avea să fie dezbătută politica cancelarului Bismark în Principatele Române.5 A doua zi, pe data de 14 februarie 1979, „sursa”, adică unul dintre informatori, care era bolnav de gripă şi nu putuse participa la şedinţa asociaţiei, a primit un telefon de la Cornel Radocea, care-l informează asupra evenimentelor desfăşurate în cadrul şedinţei şi asupra intervenţiilor lui Corneliu Coposu. Din convorbirea celor doi reiese că se punea problema desfiinţării asociaţiei, pentru că era „infiltrată” cu foşti deţinuţi politici: Cu desfiinţarea asociaţiei – spune delatorul în nota sa, pe baza informaţiilor primite prin telefon de la Cornel Radocea – spunea [Cornel Radocea, n.n.] că nu mai este cazul, căci ia amploare nivelul superior în care sunt tratate subiectele, sprijinul din partea conducerii de stat, precum şi faptul că 90% din membrii asociaţiei sînt comunişti, îl face să creadă că utilitatea şi aportul ştiinţific atît de mare, face ca celelalte considerente minore să dispară. Asociaţia nu va mai fi desfiinţată, după cum credea. În ziua de 20 februarie, trecându-i gripa, „sursa” a fost prezentă la comunicarea prof. Dan Amedeo Lăzărescu, care s-a intitulat Contradicţiile lui Bismark. Şedinţa a fost prezidată de prof. univ. Mircea Rebreanu şi moderată de prof. univ. Vasile Netea. Informatorul spune că a vorbit foarte puţin cu Cornel Radocea şi cu Ionel Anton Mureşanu, care i-a reproşat că dă mâna cu el dar nu stă de vorbă niciodată. A mai vorbit cu Dragnea, care-i spune că a făcut serviciul militar împreună cu el, la Craiova.6

4 În telegrama trimisă de Nicolae Titulescu lui Iuliu Maniu, prin care cerea înscrierea în PNŢ, afirma: „În momentul când văd că unii fruntaşi ai Partidului Naţional-Țărănesc găsesc cu cale să părăsească partidul, cer ca o onoare înscrierea mea în partidul d-voastră ca simplu soldat şi fără condiţii” („Dreptatea”, nr. 3.037, 4 ianuarie 1938); Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 321. 5 ACNSAS, Fond Informativ, dos. I. 149.087, vol. 12, ff. 355-356. 6 Ibidem, f. 363.

365

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARIN POP

Pe data de 27 februarie 1979, Nicolae Sachelarie, profesor la Facultatea de Drept, a susţinut comunicarea ştiinţifică cu tema Începuturile dreptului comercial în Moldova şi Ţara Românească. Informatorul prezent la şedinţa asociaţiei spune că s-a întâlnit cu Cornel Radocea, Ionel Anton Mureşanu, Victor Jinga, Corneliu Albu şi cu Corneliu Coposu. Celui din urmă îi spune că îi pare rău că nu a fost prezent la comunicarea despre Titulescu şi că nu a ştiut de testamentul lui Titulescu. Corneliu Coposu i-a răspuns că „pînă acum nu prea ştie nimeni, de acest testament, sau dacă ştiau, erau foarte puţini”. Cu profesorul Jinga a schimbat câteva cuvinte despre activitatea lui ştiinţifică, iar acesta l-a întrebat dacă el era Popovici de la Braşov şi că se bucură că a venit să asculte comunicare profesorului Sachelarie. Informatorul a mai stat de vorbă cu profesorul Alexandru Herlea, pe care l-a întrebat „indirect” dacă înscrierea lui (a informatorului, n.n.) în asociaţie nu putea să aibă consecinţe. Acesta îi răspunde următoarele: Participînd la comunicările noastre, ai putut constata că sunt la un nivel foarte ridicat, temele sunt interesante, profund ştiinţifice, iar conferenţiarii cît şi participanţii, sunt oameni care au dovedit seriozitatea lor; dacă există unii care în trecut au fost oameni deocheaţi, azi sunt membri de partid [nu toţi, n.n.] şi sunt foarte bine apreciaţi pentru aportul lor în cercetări sau în activitatea lor profesională. Asociaţia nu are decît un scop: cercetări ştiinţifice, difuzarea prin comunicări oficiale a unor teme istorice şi juridice, redactarea revistei [ilizibil] cu acelaşi scop, în limba franceză7. Pe data de 9 martie 1979, unul dintre informatori a fost vizitat de Corneliu Coposu, care se întorcea de la înmormântarea lui Trixi Mironescu, fiul fostului om politic naţional- ţărănist G.G. Mironescu, fost deţinut politic. Printre altele, Corneliu Coposu i-a spus că în urmă cu circa 3 săptămâni a fost invitat să suţină o conferinţă în cadrul Asociaţiei de istorie, prezidată de prof. univ. Ştefănescu. Îl informează că asociaţia avea caracter semiparticular şi că funcţionează pe lângă Institutul de Istorie sau Academia Română şi din care fac parte majoritatea oamenilor de cultură. Tema conferinţei susţinute de Corneliu Coposu a fost pe marginea drepturilor conferite românilor de austro-ungari, aşa cum erau ele înscrise în legislaţia de atunci. Coposu spune că prelegerea lui s-a bucurat de interesul auditoriului şi, ca urmare, a fost cooptat ca membru al acestei asociaţii şi i s-a dat dreptul de acces la documentele secrete. Peste alte două-trei săptămâni urma să ţină o nouă conferinţă, cu temă dată, care trebuia să se refere tot la românimea din Ardeal. Documentele cu regim secret se aflau în posesia Arhivelor Statului, Academiei Române şi Institutului de Istorie.8 Un alt delator informează organele de Securitate că l-a vizitat pe Corneliu Coposu în ziua de 15 martie 1979. Acesta i-a relatat că preocupările sale de moment erau legate de conferinţele ştiinţifice pe care le susţine la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Până la momentul respectiv, suţinuse două conferinţe, despre Nicolae Titulescu şi Gheorghe Şincai, şi pregătea pentru luna mai o nouă conferinţă, în legătură cu drepturile minorităţilor, în lumina drepturilor omului. Informatorul spune despre Coposu că îşi pregăteşte conferinţele personal, „având acces în relaţiile lui şi la Arhivele Statului”. Referitor la

7 Ibidem, f. 366. 8 Ibidem, f. 365.

366

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI preocupările sale ştiinţifice, Corneliu Coposu îi spune informatorului că a fost primit ca membru la COŞ, „unde are legături cu oamenii de ştiinţă care nu sînt membri ai Academiei, dar doresc să se afirme prin conferinţe ştiinţifice”9. În ziua de 28 mai 1979, Corneliu Coposu a dat telefon unuia dintre informatori, spunându-i că s-a devansat conferinţa lui cu o săptămână şi că o va ţine pe data de 29 mai, în loc de 5 iunie. Conferinţa a avut loc în sala de la Casa Oamenilor de Ştiinţă şi a avut ca temă Actualitatea lui Simion Bărnuţiu. La şedinţă au participat 130-140 de persoane. Dintre participanţi, informatorul i-a remarcat pe Gheorghe Mocanu, Camil Demetrescu şi Dan Răducanu. Preşedintele secţiei de istorie a asociaţiei, prof. univ. Mircea Rebreanu, l-a prezentat pe conferenţiar şi subiectul propus de acesta. Referitor la conferinţa susţinută de Corneliu Coposu, informatorul spune că „a fost bună, făcându-se multe referiri favorabile la politica actuală a statului”. După conferinţă, au luat cuvântul mai mulţi, printre care „sursa” îi aminteşte pe Cîmpeanu, ziarista Albu, Mirescu etc. La circa 3 săptămâni după conferinţă, informatorul s-a dus acasă la Coposu să-l felicite. Acesta i-a spus că imediat după conferinţă s-au prezentat la el 3 tovarăşi de la Ministerul Afacerilor Externe (Lengel, Pop şi încă unul), care i-au spus că au venit din partea consilierului Grigorescu, de la MAE, în legătură cu memoriul făcut de Corneliu Coposu referitor la testamentul lui Titulescu ca să fie aduse osemintele lui în ţară, la Braşov. Aceşti 3 tovarăşi l-au întrebat dacă nu vrea să se ocupe el de aducerea rămăşiţelor pământeşti ale marelui diplomat. Coposu le-a spus că el nu este persoană oficială şi că a făcut acel memoriu deoarece executorul testamentar al lui Titulescu a fost Maniu. El a găsit respectivul testament în hârtiile lui Maniu, testament care acum ori este dispărut, ori se găseşte la autorităţi. Delegaţii MAE i-au răspuns că e mai bine să se facă neoficial, deoarece s-a încercat şi cu aducerea rămăşiţelor lui George Enescu şi aceasta a eşuat din cauza opoziţiei familiei lui Enescu. Nu s-a luat nicio hotărâre, Corneliu Coposu urmând să mai fie vizitat de delegaţii MAE10. Un alt informator, prezent la şedinţa în care Corneliu Coposu a susţinut comunicarea legată de personalitatea lui Simion Bărnuţiu, relatează organelor de Securitate următoarele:

Recent, Cornel Coposu a ţinut la Asociaţia amintită, patronată de Academia RSR, o comunicare despre „Actualitatea lui Bărnuţiu”. S-au făcut aprecieri elogioase pentru competenţa şi valoarea comunicării, avînd în vedere rolul lui Bărnuţiu. Asociaţia de mai sus, care-şi desfăşoară activitatea în cadrul fostului COŞ este patronată de prof. Herlea Alexandru, pe care l-am cunoscut cu ocazia înscrierii mele în această asociaţie, ca toţi cei care participă. Subiectele expuse sunt selectate de către Herlea şi ceilalţi din comisie, Cernea, profesor de drept şi pensionar. La cuvîntarea lui Coposu a prezentat pe vorbitor, prof. Mircea Rebreanu, apoi o serie de vorbitori din sală, între care şi Cîmpeanu din Cluj, au cerut să fie publicată comunicarea şi să fie invitaţi în viitor la astfel de comunicări şi tineri intelectuali. Precizarea a fost făcută de prof. Albu. În legătură cu participanţii la aceste conferinţe şi pe Cornel Coposu, pot arăta în detalii, pe viitor, că ele servesc cauzei naţionale şi se încadrează în cerinţele societăţii noastre11.

9 Ibidem, f. 362. 10 Ibidem, f. 361. 11 Ibidem, f. 320.

367

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARIN POP

De la un alt informator aflăm că, pentru documentarea şi realizarea conferinţei Actualitatea lui Simion Bărnuţiu, Corneliu Coposu a muncit serios, zile şi nopţi. Astfel, informatorul spune că l-a vizitat pe Corneliu Coposu în ziua de 16 mai, pe la orele 10,30. L-a găsit acasă cu familia şi „tocmai atunci se sculase, precizând că a lucrat până la 7 dimineaţa la conferinţa pe care o va ţine probabil în ziua de 5.06.1979 la Casa Oamenilor de Ştiinţă, cu subiectul principal Simion Bărnuţiu”12. Însoţit de soţie şi de băieţel, pe data de 27 mai 1979, unul dintre informatori l-a vizitat la Spitalul de geriatrie de la Otopeni pe dr. Anton Ionel Mureşanu, vizită „care l-a impresionat profund şi plăcut pe cel bolnav”. Revenind după 10 zile, acesta îi spune, printre altele: Când voi ieşi de aici îţi voi face cunoştinţă cu Vasile Netea, ca să-ţi dea un autograf pe ultima sa carte despre care mi-ai vorbit. De altfel, trebuie să te mai scot în lume, căci prea te-ai dat la fund. Uite, spre exemplu, marţea, la C.O.Ş. [Casa Oamenilor de Ştiinţă, n.n.], unde eu sunt continuu prezent, se ţin diverse conferinţe de istorie şi de drept. Este nu numai un prilej să acumulezi cunoştinţe şi să te afirmi, ci şi ocazia de a-ţi revedea vechii prieteni. Căci mulţi de-ai noştri, din închisoare, frecventează C.O.Ş. În plus, joia, la Casa Universitarilor, ne întîlnim toţi ardelenii, cu nume din Bucureşti. Trebuie să vii şi tu, să te cunoască lumea. Pe data de 13 iunie, revenind la Otopeni, în rezerva lui Mureşanu, acesta i-a spus: Păcat că n-ai venit cu 10 minute mai devreme. Au fost la mine prof. Cleja şi Nistor, un valoros gazetar, amîndoi ardeleni naţional-ţărănişti, oameni de valoare. Îi vei cunoaşte, ţi-o promit. De altfel, trebuie să intri în societatea ardelenilor! Uite, vezi, alaltăieri dacă ai fi fost introdus la C.O.Ş., l-ai fi auzit pe Coposu. A vorbit despre Simion Bărnuţiu. Mie mi-a spus Nistor. Zice că a fost la mare înălţime [conferinţa a fost susţinută de către Corneliu Coposu pe data de 29 mai 1979, n.n.]. Ca promisiune de viitor, Mureşanu îi spune „sursei” următoarele: Eu am multe lucrări. La vârsta mea trebuie să mă gândesc la viitorul acestor lucrări. Cum Delu [fiul lui] nu este făcut pentru aşa ceva, tu vei fi cel care revăzându-le, vei avea grijă să nu dispară şi să vadă lumina tiparului13. În urma informaţiilor primite de la mai multe „surse”, referitor la conferinţele ce aveau loc în cadrul asociaţiei de istorie, la care era membru şi Corneliu Coposu, organele de Securitate întocmesc un plan de măsuri pentru a-l împiedica să mai participe şi să-l discrediteze, în mod parşiv, în cercurile apropiate de prieteni. Iată cum arăta un astfel de plan, întocmit la data de 4 august 1979 de către Direcţia I din cadrul Departamentului Securităţii Statului: Plan de măsuri: Pentru a preveni folosirea în scopuri ostile a întrunirilor şi conferinţelor membrilor Asociaţiei de istorie comparativă a instituţiilor şi dreptului din RS România, ce au loc săptămînal în imobilul fostei Case a Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, la care participă foşti membri ai Pnţ, Pnl şi condamnaţi, se vor întreprinde următoarele măsuri:

12 Ibidem, f. 360. 13 Ibidem, f. 369.

368

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

- prin informatorul „Neamţu” din legătura Lt. col. Diţulescu Nicolae, „Doctorul” al Lt. col. Dughianu Ion, „Stelica” al col. Preda Gheorghe, „Fanica” al col. Lăzăruţ Ion – şeful serviciului 130 de la I.M.B. – Securitate şi alţii, vom controla comportarea şi preocupările foştilor membri ai partidelor burghezo-moşiereşti şi condamnaţi, care participă ca membri sau invitaţi la activitatea asociaţiei; – sarcină permanentă; răspund ofiţerii de mai sus. - tot prin surse informative, membre ale asociaţiei şi în special cei din comitetul de conducere, se va acţiona ca la conferinţele ce au loc săptămînal, să nu fie invitaţi să participe persoanele cunoscute cu poziţie duşmănoasă prezentă; Termen: 15.09.1979; Răspunde: col. Slăniceanu N. - se va lua legătura cu preşedintele asociaţiei, sursă a organelor noastre – şi se va stabili ca toate conferinţele ce urmează să fie ţinute, să fie verificate şi avizate de conducerea asociaţiei pentru a nu mai da posibilitatea foştilor politicieni burghezi să facă apologia partidelor din care au făcut parte; – termen 01.10.1979; Răspunde col. Slăniceanu N. - în cadrul cercetărilor informative ce se întreprind pentru neutralizarea şi destrămarea anturajului lui COPOSU CORNEL, îl vom determina pe acesta, cît şi pe alţi foşti membri P.N.Ţ. şi P.N.L., să nu mai participe sub nici-o formă la activitatea asociaţiei respective; Termen: 30.09.1979; Răsp.: lt.col. Diţulescu N. - vom solicita sprijinul Serviciului I ca, prin I.M.B. – Securitate, să se acţioneze pentru determinarea legionarilor de a nu mai participa la activitatea asociaţiei în cauză; Termen: 15.09.1979; Răsp.: col. Slăniceanu N. - vor fi identificate şi verificate în evidenţele de securitate, toate persoanele care sînt membrii asociaţiei, pentru a stabili felul cum sunt cunoscuţi, atît în trecut, cît şi în prezent; Termen: 01.09.1979; Răsp.: col. Lăzăruţ Ioan. - Cadrele didactice şi de cercetare identificate că deţin posturi la catedre în învăţămîntul superior sau mediu, vor fi semnalate conducerii Ministerului Educaţiei şi Învăţămîntului pentru a se analiza oportunitatea participării lor în continuare la şedinţele asociaţiei; Termen: 15.09.1979; Răsp.: cpt. Popa Marin. - se va analiza posibilitatea acţionării prin prof. CERNEA EMIL – membru P.C.R., care nu a fost de acord cu apologia fostului P.N.Ţ., prezentată de COPOSU CORNEL la una din conferinţele ţinute anterior, ca în cadrul unei şedinţe la care va fi prezent COPOSU CORNEL şi alţi foşti membrii P.N.Ţ. din anturajul acestuia, să prezinte aspecte din pamfletul lui N. IORGA, intitulat „ISTORIA UNEI LEGENDE”, în care se arată exact cine a fost şi ce urmărea IULIU MANIU; Termen: 30.10.1979; Răsp.: Lt. col. Diţulescu N.; cpt. Popa Marin. La 30 oct. 1979, se va raporta conducerii Direcţiei I, rezultatele acestor măsuri14. Recurgând la metode de o josnicie de nedescris, planul de măsuri al Securităţii prevedea discreditarea lui Corneliu Coposu: Pentru discreditarea celui în cauză, cu ajutorul reţelei informative vom difuza în rîndul foştilor săi colaboratori apropiaţi din Bucureşti şi Cluj, faptul că este o persoană descompusă moral, căreia îi place să trăiască în lux, iar pentru a procura cele necesare, înşeală diferiţi cetăţeni […] În raport de rezultatele obţinute, se va trece la cercetarea lui „Coltan” [unul dintre numele de cod sub care era urmărit Corneliu Coposu, n.n.], căruia i se va cere să dea explicaţii în scris cu privire la activitatea sa şi a celorlalte persoane cu

14 Ibidem, f. 102.

369

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro MARIN POP

care a întreţinut relaţii suspecte în vederea menţinerii unei atmosfere prielnice fostului PNŢ. Prin reţeaua informativă, filaj şi mijloacele speciale existente la unii dintre cei de mai sus, se va stabili reacţia acestora şi, periodic, va fi informată conducerea direcţiei, în vederea aplicării măsurilor propuse ori iniţierea altora, care să ducă la izolarea completă a lui Coltan. Întreaga acţiune informativ-operativă va fi coordonată de şeful Servicului 315. La începutul lunii septembrie 1979, Corneliu Coposu este vizitat de către unul dintre informatori, sub pretextul unui schimb de cărţi. Referitor la activitatea sa din cadrul asociaţiei de istorie, Corneliu Coposu îi spune sursei că aceasta se găsea într-un proces de reorganizare, în urma decesului profesorului universitar, şi fost fruntaş naţional- ţărănist, Alexandru Herlea. El spune că preşedinţia asociaţiei urma să fie preluată de prof. univ. Ştefan Ştefănescu, care era membru de partid, dar pe care îl consideră „foarte erudit”. În această funcţie, îi spune Coposu, se cerea să fii membru de partid, adică membru al PCR. I-a mai spus informatorului că organizarea asociaţiei urma să se petreacă în luna octombrie şi că îi va comunica dacă va putea să participe la şedinţă. El urma să plece într-o vacanţă la Bran, iar după 17 septembrie putea să-l viziteze din nou.16 În urma intervenţiilor sale curajoase pentru a restabili adevărul istoric legat de evenimentul de la 23 august 1944 şi rolul jucat de Iuliu Maniu, partidele istorice şi Casa Regală în realizarea lui, Corneliu Coposu a fost chemat periodic la Securitate, anchetat şi ameninţat că va fi închis din nou, după cum reiese dintr-o notă informativă din data de 5 martie 1982: Urmărind reacţia numitului [Corneliu Coposu, n.n.] după măsura avertizării lui pentru intervenţiile la conferinţa ADIRI prin care a încercat să conteste rolul PCR în înfăptuirea actului de la 23 August 1944, au rezultat următoarele: Îşi manifestă o anumită îngrijorare în legătură cu chemările repetate la organele de Securitate, punîndu-le în legătură cu începerea unui eventual proces împotriva lui. În discuţiile purtate cu unele dintre legăturile sale a relatat despre acuzaţiile pe care organele de securitate i le aduc cu privire la intervenţiile sale la conferinţa menţionată, considerîndu-se că acestea au fost pregătite din timp pentru denaturarea actelor istorice înfăptuite de PCR şi a adevărului istoric. În acelaşi timp însă, faţă de alte persoane afirmă că va căuta să respingă astfel de învinuiri pe considerentul că organele de securitate nu numai că nu se pot suprapune unui martor ocular al acelor evenimente, dar intervenţiile sale au avut un caracter ştiinţific şi nu de agitaţie sau propagandă. Susţine, de asemenea, că securitatea nu reprezintă un organ specializat pentru a analiza astfel de evenimente şi a putea stabili atitudinea lui faţă de actul de la 23 August 194417. Despre persecuţiile la care era supus Corneliu Coposu pentru simplul fapt că şi-a exprimat o părere şi, în fapt, a spus adevărul, ceea ce evident deranja regimul comunist, a fost informat şi Occidentul, prin vocea lui Vlad Georgescu, în cadrul emisiunii din 12 ianuarie 1984 de la radio „Europa Liberă”. Emigraţia românească privea cu atenţie ce se întâmpla în ţară, Corneliu Coposu fiind considerat liderul fostului PNŢ şi al întregii

15 Ibidem, f. 108. 16 Ibidem, f. 353. 17 Ibidem, f. 237.

370

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI opoziţii din România comunistă. Vlad Georgescu fusese informat printr-o scrisoare trimisă de către Victor Dumitrescu asupra persecuţiilor la care erau supuşi foştii deţinuţi politici naţional-ţărănişti: Campania de intimidare a vechilor lideri ţărănişti [spunea, printre altele, Vlad Georgescu] a atins un moment de apogeu în 1982, când s-au făcut percheziţii şi s-au confiscat cărţi şi documente, iar Corneliu Coposu a fost anchetat timp de peste 3 luni, între 6 şi 12 ore pe zi, mai ales pentru vina de a fi luat cuvîntul în public pentru a expune punctul de vedere al partidului său în problema actului de la 23 August18. Ceea ce nu i se putea ierta lui Corneliu Coposu era faptul că, la şedinţa asociaţiei din data de 18 decembrie 1981, a luat cuvântul şi a negat rolul pe care şi-l aroga Partidul Comunist Român în realizarea actului istoric de la 23 August 1944. El a combătut vehement teza insucrecţiei şi a susţinut că, de fapt, a fost o Lovitură de Palat dată de către Regele Mihai I, cu sprijinul partidelor politice.19 Să spui aşa ceva în plin regim comunist, după ce ai efectuat 17 ani de puşcărie, era un act de curaj extrem, care-l putea costa, din nou, libertatea. În concluzie, se poate afirma că asociaţia înfiinţată de reputatul profesor universitar Alexandru Herlea a reprezentat un adevărat debuşeu pentru foştii deţinuţi politici şi continuarea activităţii unor istorici marginalizaţi de către regimul comunist, aflaţi în prag de pensionare sau pensionari. Totodată, a constituit o rampă de lansare pentru tinerii istorici, mulţi dintre ei deveniţi academicieni. În ceea ce-i priveşte pe foştii deţinuţi politici, credem că ei au încercat restabilirea adevărului istoric şi au „întins coarda” cât s-a putut, cu toate că erau strict urmăriţi de către organele de Securitate, riscându-şi, din nou, libertatea.

18 Ibidem, f. 22. 19 Ibidem, vol. 6, ff. 3-4.

371

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RALUCA BRATU

Raluca BRATU

PLĂCI DE GRAVURĂ ORIGINALE APARŢINÂND LUI ANTON KAINDL ÎN COLECŢIA MUZEULUI JUDEŢEAN DE ARTĂ PRAHOVA „ION IONESCU-QUINTUS”

Abstract: In the last period of time the graphic collection of the Ploiesti Art Museum was enriched with no less than 164 pieces of engravings and engraving plates belonging to Anton Kaindl (1872-1951). Anton Kaindl arrived in Romania in 1921, answering to the invitation of Queen Mary of Romania, who was perhaps impressed by the works of the artist in Munich, where she had visited his exhibition. We know just few things about his life and activity before 1921 but, as many other artists of his time, he wrote a page of his own biography in Romania. After 1921 and till he passed away, Kaindl crossed Romania from a place to another and made drawings and engravings about places he had visited. As a matter of fact, Kaindl has left behind an interesting art collection depicting places and peoples he met during his travels. Between 1947 and 1950, Kaindl lived in Raucesti, Neamtz County. The engravings and engravings plates which entered in Ploiesti Art Museum's collection are part of the artist's own collection assembled in Raucesti. Some of the engraving’ plates seem to be unused, never printed and never exhibited.

Printre artiştii străini care s-au stabilit în ţara noastră, în secolul XX, se numără pictorul şi graficianul elveţian1 Anton Kaindl (1872-1951). Datele referitoare la viaţa sa sunt destul de sumare, dar ne permit să înţelegem parcursul artistului până în momentul stabilirii sale în România. Conform propriilor afirmaţii, Kaindl s-ar fi născut la Geneva2, apoi, după cât se pare, a trăit o perioadă de timp în Bavaria. După cum este consemnat în paşaportul francez, înregistrat cu nr. 188 şi eliberat la 5 iunie 1948, rezultă că pictorul-gravor s-a născut la 28 februarie 1872, în localitatea Gisellthausen din Germania. Tot din datele înscrise în actele de identitate aflăm că artistul era blond şi înalt de 1,60 m, iar ultimul său domiciliu s-a aflat pe strada Popa Nan, la nr. 123, unde locuia în gazdă la familia Obreja, familie care l-a ajutat şi l-a îngrijit în ultimul an de viaţă.3 Declaraţia sa din 25 aprilie 1946 consemnează că ar fi locuit în Zürich, pe strada Gartenstrasse la nr. 6, din anul 1911 până în anul 1921.4 După afirmaţiile criticilor de artă, care au cercetat viaţa artistului, reiese că Anton Kaindl a venit în România la invitaţia Reginei Maria, impresionată de lucrările pe care le-a văzut, probabil la München, cu ocazia vreunei expoziţii personale. Drept urmare, consulul general al României la München i-a eliberat un paşaport pe data de 10 martie

1 Conform inscripţiei de pe spatele tabloului aparţinând lui Mircea Olarian. 2 Catalogul expoziţiei Mănăstiri şi cetăţi din Basarabia, Oficiul Naţional de Turism, 1941, citează o declaraţie a artistului care afirma că s-a născut la Rothenburg, în Germania. 3 Valeriu Anania, Pro Memoria. Acţiunea Catolicismului în România Interbelică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 4. 4 Revista „Academica”, nr. 11(23)/1992, p. 9.

372

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

1921. Cert este faptul că acesta a fost ultimul paşaport pe care Kaindl l-a avut, deoarece, după ce a venit în România, nu a mai părăsit-o niciodată. Deoarece era invitatul reginei, artistul a fost găzduit într-una din încăperile Palatului Regal şi a fost numit profesor la şcolile confesionale catolice Sf. Iosif şi Sf. Andrei din Bucureşti de către episcopul Raymond Netzhamer5, pentru a avea un venit stabil, cu ajutorul căruia să se întreţină. Până la moartea sa, care a survenit la 2 august 1951, în Bucureşti, Kaindl a străbătut ţinuturile româneşti şi le-a consemnat în imagini pitoreşti, schiţe, acuarele şi gravuri, cum sunt cele realizate la Balcic (1927, 1937), la Bran (1931), în Oltenia (1925-1939) şi în Moldova (1932). Subiectele predilecte ale lucrărilor sale sunt legate de arhitectura tradiţională românească, aşezămintele şi viaţa monahală, troiţele ridicate la margine de drum, case, palate, schituri, pe scurt, toate monumentele arhitecturale care îi atrăgeau atenţia în peregrinările sale. Lucrările lui Kaindl reflectă o fascinaţie aproape mistică pentru fiecare parte din ţinuturile româneşti vizitate. Astfel se explică faptul că fiecare monument istoric, biserică de lemn, chilie şi clopotniţă, sunt desenate cu minuţiozitate, cu dorinţa de a nu scăpa niciun amănunt din detaliile construcţiilor redate. În paralel, a executat şi o serie de ex-librisuri şi compoziţii care comemorau serbările anului, însoţind cu dedicaţii personalizate, gravate în placă pe fiecare dintre acestea. Operele lui Kaindl sunt păstrate în mai multe muzee de artă din România6, care fie că le-au primit ca donaţie, fie că le-au achiziţionat în timp. Cu numai câteva zile înainte de moartea pe care şi-o presimţea, Kaindl a scris un testament prin care dispunea ca întreaga lui operă (peste 800 de acuarele şi 200 gravuri în aquaforte), precum şi drepturile de autor, să revină moştenitoarei sale, Silvia Obreja, în semn de recunoştinţă pentru devotamentul cu care aceasta l-a îngrijit, în casa şi familia ei, vreme de ani îndelungaţi.7 Operele ce fac obiectul prezentei lucrări au fost achiziţionate în anul 2011 de către Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, fiind vorba de colecţia artistului constituită la Răuceşti, jud. Neamţ, oraş ce l-a gazduit pe Kaindl între anii 1947 şi 1950. Colecţia de la Răuceşti este alcătuită din 168 de obiecte (plăci de gravuă originale, în aquaforte, gravuri, desene) şi o acuarelă8. În cele ce urmează ne vom opri atenţia asupra unor plăci de gravură care sunt însoţite de gravurile aferente, imprimate contemporan, precum şi asupra unor opere care au o semnificaţie aparte, respectiv, asupra câtorva ex-librisuri şi felicitări trimise Casei

5 Raymund Netzhammer (1862-1945) a fost arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti între anii 1905 şi 1924. 6 Muzeul Naţional de Artă al Romaniei, Muzeul de Artă din Câmpulung Muscel, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Naţional Bran, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. 7 Artistul se simţea deosebit de rău în ziua decesului, iar după câteva ore de la criză a cerut un duhovnic pentru mărturisire şi împărtăşire. La invitaţia Silviei Obreja, a venit la el preotul Giovanelli, de la Catedrala romano- catolică Sfântul Iosif din Bucureşti. Preotul Giovanelli a ieşit de la spovedanie cu un al doilea testament, prin care Anton Kaindl dispunea ca opera lui să revină Vaticanului şi să fie transportată la Roma atunci când împrejurările vor permite; în faţa acestei situaţii, moştenitoarea legală a oferit întreaga colecţie, prin act de donaţie, Arhiepiscopiei Ortodoxe a Bucureştilor. 8 Singura identificată până în momentul de faţă.

373

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RALUCA BRATU

Regale. Materialele plăcilor de gravură în aquaforte9 sunt alama, cuprul şi zincul, iar tehnica utilizată pentru finalizarea lor este aquaforte în pointe sèche10. Lucrările sunt semnate în monogramă, sau integral, direct pe placă, ori olograf, în creion, pe gravura imprimată, sub cuvetă/cadru. Din motive metodologice, am împărţit cele 83 de plăci în câteva categorii, în funcţie de tematica acestora, bine conturată de artist, potrivit destinaţiei pe care tirajul provenit urma să-l aibă. Din punct de vedere tematic, lucrările pot fi încadrate astfel: 1. Autoportret. Imaginea artistului ne este cunoscută datorită autoportretelor realizate, fie în compoziţii în care este înconjurat de monumentele care l-au fascinat şi pe care le-a gravat şi desenat cu minuţiozitate, fie dedicat, fără alte adăugiri, cum este autoportretul păstrat în colecţiile Muzeului din Craiova, unde se află şi un portret al lui Kaindl realizat de artistul Mircea Olariu (1898-1985). În colecţia muzeului ploieştean există un singur autoportret al lui Kaindl, făcut în ultima parte a vieţii sale, la vârsta de 73 de ani, inedit de altfel şi cu caracter de unicat, deoarece nu se regăseşte în nicio altă colecţie muzeală sau particulară. Autoportretul (fig. 1) aflat în colecţia noastră este realizat pe o placă de cupru cu dimensiunile de 13,3x9 cm şi reprezintă figura artistului privită frontal, purtând ochelari rotunzi. În partea de jos a plăcii se află inscripţia 1945 Anno domini şi semnătura Aetatis suae LXXIII. Placa a fost imprimată de mai multe ori, în inventarul Figura 1. Autoportret muzeului aflându-se patru exemplare provenind din tiraje diferite. 2. Cărţi de vizită. Sunt reprezentate de gravuri în aquaforte, originale, care redau cartea de vizită a artistului, fiind lucrate pe suport de zinc. În colecţia muzeului ploieştean există un singur exemplar (fig. 2), tras în sepia, unde se indică şi adresa atelierului artistului din Bucureşti, aflat pe Calea Călăraşilor la numărul 11. Figura 2. Carte de vizită

9 Aquaforte – tehnică a gravurii în adâncime, în care imaginea este obţinută prin atacarea cu acizi a componentelor desenului executat pe o placă de metal, în mod obişnuit din cupru, acoperită cu un strat de vernis. În zonele în care liniile trasate au înlăturat vernis-ul, desenul este marcat prin puternica acţiune a acidului asupra metalului. Desenul apare cu atât mai intens cu cât atacul cu acid este mai prelungit sau mai concentrat. Efecte diferite ca intensitate pot fi obţinute prin reatacarea cu acizi a plăcii. 10 Pointe sèche – timbru sec.

374

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

3. Felicitări. Felicitările adresate Casei Regale sunt bine reprezentate, prin patru plăci realizate în tehnică aquaforte. Avem în inventar, aşadar, patru originale, cu dimensiuni cuprinse între 8,2x8,2 cm şi 14,5x10 cm. În trei dintre acestea textul este plasat în medalioane decorative (fig. 3), iar în cea de a patra, reprezentând un peisaj, o imagine de pe o terasă în câmpul imaginii care este înconjurată de un chenar. Deşi respectivele plăci au fost imprimate în timpul Fig. 3. Dedicaţie către Casa Regală a vieţii artistului, în colecţia care a intrat în posesia României muzeului ploieştean nu există niciun tiraj11.

Fig. 4. Pace prin Hristor Fig. 5. Aniversarea a 25 de ani în România (Placă de gravură) (Placă de gravură) Felicitările de Paşti (fig. 4) sunt reprezentate de nu mai puţin de nouă plăci lucrate în tehnica aquaforte. Toate plăcile sunt autentice şi originale, având dimensiuni cuprinse între 7,6x5,2 cm şi 12,2x7,4 cm. Opt dintre ele sunt de alamă, iar una de zinc. Din acestea, cinci sunt semnate şi patru nesemnate. Toate au inscripţionată urarea pascală Hristos a Înviat!. Subiectul gravurilor este în ton cu sărbătorile pascale cărora le sunt dedicate, reprezentând troiţe, mănăstiri sau simboluri creştine. Dintre cele nouă placi aflate în colecţia noastră, doar şapte au tiraje în acest inventar. 4. Jubiliare. Aceste gravuri sunt legate de evenimente din viaţa artistului, fiind, într-o mare măsură, o expresie a sentimentelor pentru România, ţară unde s-a simţit pe deplin adoptat. Una dintre gravuri are titlul Aniversare a zece ani în România, iar alta, Aniversare a douăzeci şi cinci de ani în România (fig. 5), marcând în acest fel mai mult de două decade

11 Tiraj – numărul exemplarelor, pe cât posibil identice, în care se imprima o gravură sau o litografie. Tirajul poate fi: a. tiraj de artist (tras de însuşi autorul, de obicei în număr convenţional limitat); b. original.

375

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RALUCA BRATU importante din viaţa şi creaţia lui Kaindl, începute în anul 1921, anul stabilirii sale în România. Prima dintre aceste gravuri poartă dedicaţia AMICILOR MEI, semn că artistul obţinuse şi prietenia, şi preţuirea oamenilor pământului de adopţie. A doua gravură are un aer apoteotic, într-un chenar desenat liber şi alcătuit dintr-o explozie florală, fiind reprezentate câteva monumente care l-au impresionat în mod deosebit pe artist şi care sugerează o veritabilă hartă de cultură şi civilizaţie românească. Recunoaştem între aceste monumente, dispuse de la Apus spre Răsărit, repere arhitecturale inconfundabile, cum sunt bisericile transilvane, troiţele din Oltenia, castelul Bran şi turnul castelului de la Balcic. Şi această gravură poartă dedicaţia AMICILOR MEI, sugerând continuitatea de sentimente pe care artistul le dezvolta în legătură cu România. 5. Aniversări diverse. Acest lot de gravuri este cel mai numeros din fondul achiziţionat de muzeul ploieştean, fiind alcătuit din douăzeci şi două de plăci, realizate în tehnică aquaforte, originale, cu dimensiuni cuprinse între 7,7x5,3 cm şi 9,5x14 cm, dintre care şaisprezece sunt semnate şi cinci nesemnate. Materialele din care sunt produse plăcile sunt diverse, douăsprezece fiind din alamă, cinci din zinc şi patru din cupru. Compoziţiile reprezintă mănăstiri, biserici, personaje diverse, medalioane decorative, zodiace. Având un caracter aniversar, gravurile poartă şi datele respective, mai precis, se referă la anii 1926, 1927, 1932, 1946 şi 1950. Ne vom opri asupra acestei ultime plăci, datată 195012, care poartă inscripţia La mulţi ani vă doreşte Anton Kaindl, Bucureşti, 1950; Sfinţească-se numele tău. Compoziţia are reprezentate mai multe elemente: iniţiala cristică, paleta de pictură, doi îngeri, troiţa şi două biserici. Gravura are dublă faţă şi este semnată avers/revers. Importanţa acestei plăci este deosebită deoarece este executată cu un an înaintea morţii artistului, fiind una dintre puţinele lucrări de la sfârşitul vieţii acestuia. 6. Ex-librisurile alcătuiesc un lot de optsprezece plăci de gravură în tehnică aquaforte, cu dimensiuni cuprinse între 7,5x6 cm şi 13,5x8,5 cm, din care douăsprezece sunt semnate şi şase nesemnate. Materialul acestora este alama (9 gravuri), cuprul (3 gravuri), şi zincul (6 gravuri). Plăcile poartă dedicaţii personalizate către Silvia Minoescu (fig. 6), Raymundi Netzhammer, Marie-Eleonore von Schonburg- Wandelburg und zu Wied, Canonicul Josif Schubert, Dr. Flitman, Anton Kaindl (ex-libris propriu), Octave Fig. 6. Ex-libris Silvia Minoescu Ullea, Elise Theise. 7. Ein Totentanz – Ciclul „Dansul Morţii”. Acest lot este format din şase gravuri cap de serie, de bază, şi din paisprezece exemplare reprezentând multiplicări, din care trei exemplare însoţite de placă şi unsprezece fară placă. Alegoria morţii este reprezentată fie prin cuplul biblic, cu o tratare plastică de tip

12 În acest lot de lucrări există şi gravura aferentă plăcii.

376

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI renascentist, fie prin virtuţiile omeneşti, ca Prietenia şi Curajul Luptătorului, alături de imagini metaforice, precum Ultimul cântec şi Comedia s-a sfârşit. Cât priveşte seria Prietenia, Triumfătorul (fig.7), Comedia s-a sfârşit şi Ultimul cântec, doar ultimele trei sunt însoţite de plăci de zinc, tirajele acestora fiind semnate olograf, sub cuveta/cadru, cu creionul, dreapta jos: A K. Tirajele sunt nedatate. Acest ciclu se înscrie în categoria gravurii de interpretare. Întregul ciclu are la bază un ritual născut în anii Evului Mediu, cunoscut drept dansul morţii, care este utilizat şi în zilele noastre în unele culturi de religie catolică, în special în lumea hispanică şi, parţial, în cea germană. Dansul morţii a reflectat, pentru început, ritualurile popoarelor primitive, care dansau pentru a marca ciclurile naturii în anotimpurile anului, moartea şi învierea naturii. Creştinismul a elaborat şi a rafinat semnificaţiile ritualului, făcând o aluzie directă la efemeritatea vieţii omeneşti pe pământ, la inevitabilitatea părăsirii acestei lumi şi la speranţa unei chemări la viaţă a celor drepţi Fig. 7. Triumfătorul după Judecata de Apoi. Lucrările din acest ciclu fac parte (Placă de gravură) din curentul simbolist-religios specific culturii din care provine Kaindl. Mesajul transmis de artist este puternic, amintind că tot ceea ce trăieşte are un sfârşit, mesaj pe care îl împărtăşesc atât femeile, cât şi bărbaţii, precum şi un singur câştigător, etern triumfător: moartea. Lotul de lucrări aparţinând lui Anton Kaindl, parte din colecţia constituită la Răuceşti şi intrat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu- Quintus”, este valoros nu numai datorită numărului pieselor ce îl compun (169) şi faptului că majoritatea lor sunt plăcile originale după care s-au multiplicat gravurile pe hârtie, ci mai ales datorită faptului că lucrările acoperă o mare perioadă din activitatea artistului, ce se suprapune cu şederea sa în România, ilustrând totodată activitatea artistică diversă a lui Kaindl. Alcătuind această sumară prezentare a „lotului Kaindl”, am urmărit să semnalăm existenţa colecţiei în patrimoniul muzeului ploieştean, conştientă fiind că ea poate sluji pentru studiu şi pentru o lucrare mai amplă oricui va dori să discute aspecte generale ale fenomenului artistic românesc în perioada interbelică, politica de mecenat a Casei Regale a României, felul în care arătau unele monumente azi dispărute, sau va dori să refacă drumul în România al artistului şi omului Anton Kaindl.

377

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ADRIAN STAN

Adrian STAN

INAUGURAREA MONUMENTULUI VÂNĂTORILOR DIN PLOIEŞTI

THE INAUGURATION OF THE ROMANIAN CHASSEURS’ MONUMENT FROM PLOIESTI

Abstract: On the 12th of October 1897, in Ploiesti, was inaugurated the first monument erected in Romania in honour of the Romanian soldiers sacrificing their lives on the battlefield during the Independence War. Many important people participated at the ceremony: HM King Charles I, Prime Minister D.A. Sturdza, veterans and other national and local officials. At the end of 1890, some citizens of the city of Ploiesti created an Initiative Committee in order to raise a ”Commemorative Column, on the Independence Boulevard”, in memory of the Prahova soldiers from the Chasseurs Second Battalion. On the 31st August/11th September 1877, this battalion had conquered, together with some other Romanian Army units, the fort Grivita 1, having suffered heavy casualties. The monument was created by the Romanian sculptor George Vasilescu (1864- 1898) and was realized in Italy. From its very inauguration, this monument represented one of the symbols of the city, a testimony of the heroism of Prahova soldiers who had sacrificed their lives in order to obtain the Independence.

Proclamarea Independenţei de stat a României şi votarea de către cele două camere ale Parlamentului a moţiunilor prin care se lua act de „resbelul între România şi Turcia” şi de faptul că „ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”1 au reprezentat momentul final al etapei politice interne pentru cucerirea suveranităţii naţionale. Răceala cu care a fost primită această proclamare a independenţei pe plan internaţional şi refuzul de a o recunoaşte au demonstrat că independenţa avea nevoie să fie consfinţită şi pe câmpul de luptă, spre a o impune Turciei şi a fi recunoscută de Puterile europene.2 După ce primele tentative ale guvernului român de a coopera militar cu Rusia au fost respinse, la 19/31 iulie 1877, Marele Duce Nicolae îi trimitea domnitorului Carol o telegramă prin care îi solicita acestuia ajutorul armatei române în sudul Dunării, la Plevna. Forţele româno-ruse de aici, care au primit numele de Armata de Vest, au fost puse sub comanda supremă a lui Carol, ceea ce a reprezentat o nouă victorie diplomatică românească.3 Între unităţile militare române dislocate aici se număra şi Batalionul 2 Vânători. Unităţi de elită ale infanteriei române, trupele de vânători au fost înfiinţate în 1860, fiind specializate în acţiuni de cercetare şi luptă în avanposturi.4 Batalionul 2 a fost creat în 1866, la Bucureşti, iar în 1869 a fost mutat în garnizoana de la Ploieşti. După ce, la 14 octombrie 1874, a primit drapelul de luptă, batalionul a fost mutat la Bucureşti, pentru ca, din 1876, acesta să revină la Ploieşti.5

.Istoria românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, vol. VII, Tom I, p. 659٭٭٭ 1 2 Ibidem, p. 662. 3 Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeş, Armata română în războiul de independenţă 1877-1878, Bucureşti, Editura Sigma, 2002, p. 58. 4 Ibidem, p. 157. .Marea Carte a Ploieştilor, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2011, vol. I, p. 990 ٭٭ ٭ 5

378

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

La 30 august/11 septembrie 1877 s-a dat un atac general asupra Plevnei, Batalionul 2 Vânători fiind încadrat în coloana de atac a Diviziei a 4-a. După trei asalturi nereuşite, îmbărbătaţi de maiorul Alexandru Candiano-Popescu, care preluase în acea zi comanda, Vânătorii au reuşit să pătrundă şi să cucerească reduta Griviţa 1 în urma celui de-al patrulea atac, alături de soldaţii din celelalte unităţi militare româneşti şi ruseşti participante.6 Eroismul ostaşilor prahoveni a fost consemnat în publicaţiile vremii şi a avut un larg ecou în ţară. La aproape 14 ani de la război, în data de 22 noiembrie 1890, la propunerea tânărului Ioan. Gr. Sorescu, 35 de ploieşteni s-au constituit într-un Comitet de iniţiativă în scop de a ridica pe unul din rondourile bulevardului Independenţei din oraşul Ploesci o columnă în amintirea vitejilor vînători ai Batal. al II-lea din 1877-78, morţi cu glorie în cîmpiile Bulgariei7. (Fig.1) O lună mai târziu, la 16 decembrie 1890, din cadrul acestui grup s-a ales un Comitet de acţiune, compus din cinci membri, împuternicit să ia toate măsurile necesare pentru a duce la bun sfârşit nobilul scop propus. Era evident că principala măsură avea să fie reprezentată de strângerea fondurilor necesare realizării monumentului. Pentru aceasta, într-un interval de doar cinci zile de la alegerea sa, Comitetul a redactat şi Fig. 1. Monumentul vânătorilor tipărit 3.000 de liste de subscripţie, însoţite de o carte poştală pentru confirmare de primire, pe care le-a trimis diverselor persoane marcante din ţară, dar şi unor instituţii publice, societăţi etc. Expedierea tuturor listelor a durat trei săptămâni, iar răspunsurile nu au întârziat să apară.8 Astfel, în februarie 1891, ziarul „Voinţa Prahovei”, în articolul Monumentul Batal. II de Vînători, anunţa că în casieria Comitetului intraseră peste 6.000 de lei, sumă strânsă numai de pe 130 de liste. Autorul articolului menţiona, de asemenea, donaţia Elenei Cuza (100 lei), care fusese însoţită de „o frumoasă şi patriotică scrisoare”, precum şi a maiorului Vidulescu (200 lei), comandantul Batalionului 2 Vânători.9 O donaţie generoasă pentru Comitet (200 lei) a făcut şi Nicolae Fleva.10 Pe lângă sistemul listelor de subscripţie, Comitetul de acţiune a apelat şi la alte mijloace pentru strângerea fondurilor, prin organizarea de baluri, serate dansante cu tombole11 şi concerte, fie în mod direct, fie cu ajutorul doamnelor din diferite oraşe ale ţării cărora le trimiseseră Apeluri în acest sens12. O contribuţie importantă în strângerea de fonduri a avut-o d-na Zoe D.A. Sturdza, cu ajutorul căreia s-a adus în casa Comitetului suma de 12.557 lei.13

6 Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeş, op. cit., pp. 76-79. 7 Darea de seamă a Comitetului de acţiune către d-nii membri ai grupului de iniţiativă al Monumentului Batalionului II de Vînători din 1877-1878 în şedinţa de la 18 iunie 1893 (în continuare, Darea de seamă...), în „Primăvara”, 1897 (iunie- iulie), nr. 6-7, p. 98. 8 Ibidem. 9 „Voinţa Prahovei”, 1891 (24 februarie), nr. 176. 10 Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Documente, inv. 34-42902. 11 Ibidem, inv. 34-42894. 12 Darea de seamă..., p. 98, p. 100. 13 Ibidem, p. 103.

379

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ADRIAN STAN

În şedinţa din 30 decembrie 1891, la un an de la înfiinţarea sa, Comitetul de acţiune a luat hotărârea de a se ţine un concurs pentru atribuirea realizării monumentului de către un artist român, din ţară sau din străinătate, în acest scop fixându-se un premiu de 1.000 de lei pentru modelul câştigător, dar şi luna în care urma să se ţină acest concurs, mai 1892. După ce acest anunţ a fost publicat în periodicele vremii, Comitetul a primit machetele pe care le-a expus într-o sală unde publicul ploieştean a fost consultat şi el în desemnarea modelului câştigător prin semnarea în caietele aflate în dreptul fiecăruia. Spre a da o greutate şi mai mare alegerii, la 16 mai 1892, s-a ales un juriu format din: g-ralul Grigore Cantilli, B.P. Haşdeu, G. Ionescu-Gion, C.I. Stăncescu – profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, I. Georgescu – sculptor, arhitecţii N.I. Socolescu şi F. Xenopol şi I. Popovici – inginer, care, în data de 31 mai, a studiat modelele expuse şi şi-a exprimat punctul său de vedere. Comitetul a mai consultat, de asemenea, şi pe D.A. Sturdza şi Al. Candiano-Popescu14. Juriul, aflat sub preşedinţia g-ralului Cantilli, s-a pronunţat că, din toate modelele expuse, niciunul nu întruneşte condiţiile cerute de Comitet, în afară de modelul nr. 2, depus de sculptorul George Vasilescu, pe care l-a găsit că le respectă într-o oarecare măsură, dar nici acesta nu putea fi adoptat aşa cum era.15 După negocierile pe care Comitetul le-a avut cu artistul în cursul anului 1892, la 6 iulie 1893, se semna contractul de realizare a monumentului între Comitetul de acţiune şi sculptorul George Vasilescu, autentificat de Tribunalul Judeţului Prahova la 8 iulie 1893. Conform acestuia, monumentul trebuia realizat din granit, partea arhitectonică, şi din bronz antic florentin, partea sculpturală, urmând a fi montat pe Bulevardul Independenţei până cel târziu la 1 august 1896. Înălţimea monumentului trebuia să fie de minim 13 m, lungimea unei laturi la suprafaţa pământului de 6 m, iar cei patru lei de pe contraforturi urmau să fie înlocuiţi cu statuile a patru vânători din bronz, cu înălţimea de 1,80 m fiecare. Basoreliefurile de pe monument nu puteau fi turnate în bronz decât după ce Comitetul îşi dădea acordul scris. Obţinerea celorlalte elemente decorative (tunurile şi obuzele), precum şi împrejmuirea cu grilaj a monumentului şi pavarea spaţiului dintre grilaj şi acesta, cădeau în sarcina Comitetului. Suma pe care artistul o primea pentru acest monument era de 60.000 de lei, plătibilă în şapte rate.16 Monumentul a fost realizat în Italia. Partea sculpturală – reprezentată de statuile vânătorilor, vulturul cu aripile desfăcute, stindardul, elementele de pe obelisc şi altoreliefurile – a fost turnată în bronz, în atelierul din Veneţia al lui E. Munaretti, iar partea arhitecturală a fost realizată din granit de Baveno, în atelierul lui Innocente Pirovano din Milano. După finalizarea tuturor pieselor, acestea au fost aduse în ţară pentru a fi asamblate. Pe parcursul drumului însă, unele piese arhitecturale au suferit avarii şi artistul, conform contractului, a fost nevoit să le refacă pe cheltuiala sa, solicitând amânarea termenului de finalizare, fapt aprobat de Comitet şi din cauză că îi achitase

14 Ibidem, pp. 99-100. 15 „Democratul”, 1892 (4 iunie), nr. 870; vezi modelul iniţial al monumentului, în Paul D. Popescu, Ploieştii şi Prahova în vremea dobândirii independenţei de stat a României [1871-1878], Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2002, p. 287. 16 Darea de seamă..., pp. 100-102.

380

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI până la acel moment doar 46.240 lei.17 Monumentul a fost recepţionat, în cele din urmă, la 15 iunie 1897, de către o comisie prezidată de D.A. Sturdza.18 La momentul recepţiei sale, monumentul avea un soclu din granit cu o înălţime de 1,5 m, aşezat pe o platformă cu trei trepte. Cele patru feţe ale soclului erau decorate cu patru plăci de bronz, astfel: pe faţada de sud, cea principală, un altorelief ce reprezenta o alegorie a Victoriei, pe faţada de nord, cel de-al doilea altorelief, care înfăţişa atacul Vânătorilor asupra redutei Griviţa, iar pe faţadele de est şi vest, alte două plăci de bronz, cu litere aurite, pe care se puteau citi următoarele: În anul MDCCCXCVII/ Sub domnia Regeluĭ Carol I şi Regina Elisabeta/ Cetăţenii Ploeştenĭ prin subscripţiune naţională/ Ridicat-aŭ acest Monument/ Intru gloria Armateĭ Române/ şi a batalionuluĭ II-lea de Vênătorĭ/ Cari aŭ reînviat vitejia strămoşéscă/ în răsboiul Independenţeĭ/ MDCCCLXXVII şi Recunoscinţă eternă/ Vênătorilor din Prahova/ Căduţĭ la asaltul Griviţeĭ în diŭa de/ XXX August MDCCCLXXVII/ şi tuturor vitejilor luptătorĭ pentru/ Independenţa Ţêrreĭ, Libertatea Patrieĭ/ şi Mărirea neamului Românesc19. Deasupra soclului, un obelisc în formă de trunchi de piramidă de aproape 12 m înălţime, ce se termina în vârf cu o mică piramidă, pe care era montat un vultur din bronz cu aripile desfăcute ce ţinea în cioc stindardul Batalionului 2 Vânători. Feţele obeliscului Fig. 2. Monumentul Vânătorilor dinspre Gară şi centrul oraşului erau împodobite cu câte un corn de vânători deasupra unei ghirlande de laur şi stejar din bronz, sub care se puteau citi inscripţiile, realizate tot din bronz: „Eroilor/ de la/ Griviţa” (vezi fig. 1) şi „Vitejieĭ/ Românescĭ”20. La cele patru colţuri ale soclului, pe patru contraforturi din granit, se afla câte un soldat vânător turnat în bronz, în mărime naturală şi în diferite poziţii (fig. 2), reprezentând un trompet în aşteptare, un soldat prezentând arma, un altul în poziţie de atac şi ultimul în poziţie de santinelă, cu arma la picior. O identificare a statuilor care îi înfăţişează pe cei patru vânători a realizat-o George Tudorică.21 Potrivit acestuia, sculptorul George Vasilescu ar fi folosit ca modele pentru realizarea statuilor personaje reale, trei dintre ei foşti combatanţi în Războiul de Independenţă, iar al patrulea,

17 Ibidem, p. 103, 18 „Primăvara”, 1897 (august-septembrie), nr. 8-9, pp. 122-123. 19 Zacharia Antinescu, Încă trei ani de viŭéţă. Suplement la opera editată „Autobiographia mea” séŭ un voiagiŭ în timp de 70 de ani. Prosa şi poesia. 1896-1899, Ploieşti, Stabilimentul grafic „Progresul”, 1900, p. 55. 20 „Vocea Prahovei”, 1897 (22 iunie), nr. 7. 21 George Tudorică, Monumentul Independenţei din Ploieşti (Identificarea celor patru vînători de la baza monumentului), în „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova. Studii şi cercetări”, Ploieşti, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Prahova, Complexul Muzeal al Judeţului Prahova, 1986, III, pp. 63-72.

381

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ADRIAN STAN preşedintele Comitetului de acţiune. Astfel, statuia vânătorului cu arma pe umărul stâng şi goarna în mâna dreaptă îl reprezintă pe Anton Neagu, gornistul Batalionului 2 Vânători, cea a vânătorului în poziţie de „Prezentaţi arm’” pe Grigore Ion, vânătorul care a capturat un stindard otoman la Griviţa; statuia cu vânătorul în poziţie de atac îl reprezintă pe Nicolae Pruşanu, care luptase în cadrul Regimentului 4 Dorobanţi, iar cea a vânătorului cu arma la picior, pe Ioan Gr. Sorescu, care, deşi avea doar patru ani la momentul desfăşurării războiului, a fost ales drept model datorită rolului său hotărâtor pentru ridicarea monumentului, în calitate de iniţiator şi preşedinte al Comitetului de acţiune.22 Inaugurarea monumentului nu a putut avea loc pe 30 august, aşa cum anunţa un ziar local23, când s-ar fi împlinit 20 de ani de la cucerirea redutei Griviţa, din cauză că lucrările de amenajare din preajma acestuia nu erau terminate. În şedinţa Consiliului comunal din 16 septembrie 1897, la solicitarea locţiitorului primarului, s-a aprobat acordarea unui credit de 985 de lei pentru realizarea grilajului împrejmuitor, dar şi plata sumei de 50 de lei pentru comisia care se deplasase anterior la Bucureşti pentru achiziţionarea felinarelor de lângă monument.24 Dezvelirea acestuia a fost fixată de către regele Carol I pentru ziua de 12 octombrie 1897.25 În acea zi frumoasă de duminică, la ora 14.00, trenul regal sosea de la Sinaia în gara Ploieşti. Regele, însoţit de prim-ministrul D.A. Sturdza, a fost întâmpinat pe peronul gării de oficialităţile locale, dar şi de către miniştrii prezenţi. După trecerea în revistă a companiei de primire, Carol I s-a suit alături de prim-ministru, de prefectul judeţului şi de locţiitorul primarului în trăsura care i-a transportat la monument. În pavilionul realizat special pentru această inaugurare, Regele a asistat la serviciul divin oficiat de I.P.S.S. Mitropolitul Primat, înconjurat de înaltul cler, de proteiereii Capitalei şi ai judeţului şi de clerul parohial. După această slujbă, a urmat seria discursurilor oficiale, deschisă de Ioan Gr. Sorescu, preşedintele Comitetului de acţiune. În cuvântarea sa, el indica motivul care a stat la baza realizării monumentului, arătând că: Au trecut 14 ani de la răsboiul sacru pentru independenţă, au trecut 14 ani de când osemintele bravilor vânători ai batalionului al 2-lea zăceau în uitare, dincolo de bătrâna Dunăre, fără ca un semn să se fi ridicat pe pământul ţărei româneşti, a cărei neatârnare a eşit din sângele lor vitejesc. Văzând aceasta cu întristare, noi câţi-va tineri cetăţeni, constituiţi în comitetul de acţiune, am hotărât a ridica în memoria acestor eroi un monument care, reaminitind vitejia trecută, să oţelească pe viitor inimile soldaţilor noştri, şi să înfricoşeze pe duşmanii ţărei, văzând ce au putut făptui opt sute de soldaţi români. Iniţiativa noastră a fost, Majestate, cu căldură îmbrăţişată şi, timp de şapte ani, peste două-zeci de mii de oameni, din toate clasele societăţii, au dat obolul lor pentru ridicarea acestui monument, expresiunea vie a recunoştinţei noastre către cei ce au ştiut să-şi verse sângele pentru neamul lor26.

22 Ibidem. 23 „Vocea Prahovei”, 1897 (3 august), nr. 13. 24 Serviciul Judeţean Prahova al Arhivelor Naţionale, Fond Primăria Ploieşti, dos. 7/1897, f. 106-106v˚. 25 Ibidem, f. 118. 26 „Primăvara”, 1897 (noiembrie), nr. 11, p. 133.

382

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Tot în cuvântarea sa, Ioan Gr. Sorescu încredinţa monumentul oraşului Ploieşti, rugându-l totodată pe primar să binevoiască a-l păstra cu sfinţenie, aşa cum este, fără a ştirbi ceva dintr'însul. Acest monument să fie icoană sfântă pentru toţi care îşi iubesc patria şi neamul27. I-a urmat la cuvânt locţiitorul de primar D. Ştefănescu care, la rândul său, a rememorat faptele de glorie ale Batalionului 2 Vânători din timpul războiului, a mulţumit Comitetului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului, exprimându-şi recunoştinţa faţă de cei care au contribuit la realizarea sa, dar şi faţă de Rege pentru participarea la inaugurare.28 A urmat apoi discursul Regelui Carol I, pe care-l reproducem integral: În numele armatei aduc călduroasele mele mulţumiri orăşenilor din Ploesci, căci ei au luat iniţiativa de-a ridica un monument ca semn de recunoştinţă pentru bravii fii din judeţul Prahova căzuţi pe câmpul de onoare. Neuitată a rămas ziua de 30 August, când batalionul al doilea, zdruncinat prin o luptă crâncenă, s-a aruncat cu îndrăzneală în foc şi a luat seara târziu reduta de la Griviţa, smulgând vrăjmaşului steagul său. Douăzeci de ani au trecut de atunci, însă amintirea acestor vremuri mari, pline de primejdie ca şi bogate în fapte însemnate şi rezultate fericite, nu se poate şterge niciodată din inimile noastre. Ploescii este întâiul oraş care a recunoscut că un trecut glorios trebuie să fie amintit generaţiunilor prezente şi viitoare prin un semn vădit. Conduşi de acest frumos simţământ, d-voastre aţi ridicat acest monument, care este nu numai o podoabă pentru oraşul vostru, însă mai ales o mărturie că răsplată va fi pentru acei care se jertfesc pentru patrie. Să cadă vălul acestui monument, încredinţat de acum înainte oraşului care m-a primit astăzi în mod aşa de călduros. Vă mulţumesc ca şi pentru cuvântările aşa de adânc simţite ce mi-aţi adresat29.

Discursul a fost primit cu entuziasm de toţi cei prezenţi şi a fost aclamat minute în şir. Regele a coborât din pavilion pentru a studia de aproape monumentul, ocazie cu care Majestatea Sa l-a felicitat pe sculptorul George Vasilescu, prezent şi el la inaugurare. A urmat apoi punerea la temelia monumentului a pergamentului subscris de M.S. Regele, Mitropolitul Primat, de prim-ministru şi ceilalţi miniştri prezenţi, de membrii Comitetului de acţiune şi de oficialităţile locale. Documentul a fost aşezat într-un tub de sticlă şi apoi într-unul de metal, împreună cu medalia emisă (fig. 3), avers şi revers] de Comitet cu această ocazie, două monede de argint, Ordinul „Steaua României” şi Crucea „Trecerea Dunării”. Pe parcursul acestei ceremonii, corul comunei a intonat de două ori Imnul Vânătorilor.30 Fig. 3. Medalia inaugurării Monumentului Vânătorilor

Avers şi revers 27 Ibidem, p. 134. 28 Ibidem, p. 135. 29 Ibidem. 30 „Democratul”, 1897 (16 octombrie), nr. 1387.

383

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ADRIAN STAN

Inaugurarea s-a terminat cu defilarea trupelor, mai întâi corpul ofiţeresc şi generalii, sub comanda g-ralului Pillat, apoi o companie din Batalionul 2 Vânători, câte un batalion din Regimentele 7 Prahova şi 32 Mircea, un escadron din Regimentul 6 Călăraşi, pompierii, iar la final, elevii liceelor, societăţile şi muzicile. După ceremonie, regele Carol I a fost găzduit în casa văduvei lui Ghiţă Ionescu, bancher din Ploieşti, unde a primit omagiile delegaţiilor clerului, membrilor consiliilor comunal şi judeţean, magistraţilor, comercianţilor, corpului profesoral şi, nu în ultimul rând, pe membrii Comitetului de iniţiativă. Suveranul a vizitat apoi spitalul Boldescu, a inspectat noile cazărmi ale Regimentelor 7 Prahova şi 6 Călăraşi, iar la ora 17.00 a ajuns la Gară, de unde trenul regal l-a dus înapoi la Sinaia.31 Festivităţile prilejuite de inaugurarea monumentului s-au încheiat seara, când autorităţile locale au organizat pentru membrii Comitetului de acţiune şi veteranii prezenţi un banchet, în timpul căruia g-ralul Alexandru Candiano-Popescu, cel care în ziua de 30 august 1877 solicitase şi primise comanda Batalionului 2 Vânători, a ţinut un discurs în care îşi exprima convingerea că amintirea faptelor de vitejie ale vânătorilor, dar şi monumentul în sine, vor dăinui veşnic: ...Acum 20 de ani, pornind la atacul Griviţei, ziceam Batalionului II de Vânători: „Cei care vor muri, vor trăi în amintirea ţării!” Spusele mele s-au adeverit. Monumentul ridicat vânătorilor o dovedeşte. Acest monument este un omagiu al recunoştinţei publice. Şi el nu va pieri căci nu e târnăcop, nici nu e vreme, care să dărâme ceea ce zideşte recunoştinţa unui neam cu întinse aspiraţiuni către viitor...32. Monumentul Vânătorilor a reprezentat încă de la inaugurarea sa, din 1897, unul dintre simbolurile oraşului Ploieşti, mărturie peste veacuri a eroismului ostaşilor prahoveni care şi-au jertfit viaţa pentru obţinerea Independenţei.

31 Ibidem. 32 Paul D. Popescu, op. cit., pp. 296-297.

384

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Lucian CIOLPAN

DRUMUL DE SUB MUNTE. CONSTRUIREA TUNELELOR DE CALE FERATĂ TELIU

THE UNDERMOUNTAIN ROAD BUILDING OF TELIU RAILWAY TUNNELS

Abstract: This article refers to a stage in the construction of the railway Braşov – Întorsura Buzăului, between 1924 and 1931, namely the most difficult part, the tunnel system from Teliu. Those three tunnels, named Columbelul, Morii and Teliu, have a total length of 4,846 m. Of the three, Teliu tunnel is the longest in Romania in our days with a length of 4,369.5 meters. The paper presents the stages of the building the three tunnels by contribution of Romanian and German engineers and some events happened during the construction of that great utility. We try to demonstrate that the construction of that railway had a positive impact on the local community, pulling them out of isolation and bringing greater economic development to the entire area. This article is also about the people who attended that wonderful work, people with different backgrounds and education. We drew special attention to the fate of Romanian engineer Ion Cotârţă, dead at the inauguration of the tunnel, as Master Manole, the builder from popular ballad, who embodies the myth of the creator’s self-sacrifice. For documentation we have used the press articles and especially the oral testimonies of Teliu locals who lived in that period or had relatives who attended at the inauguration of the three tunnels. Oral testimonies were recorded in 2011-2012 by students of Teliu Secondary School in a school project. This paper ends with the oral testimony of Boriceanu Gheorghe (b. 1919) who witnessed some events from that period of time.

Localitatea Teliu, numită în limba maghiară Keresztvár sau Nyén, este situată în sud- estul judeţului Braşov şi se întinde pe o distanţă de aproximativ 9 km de-a lungul drumului naţional dintre Braşov şi Buzău, având o populaţie de 4.250 locuitori. Comuna Teliu are o existenţă multiseculară, certificată de existenţa încă din secolul I î.Hr. a unei cetăţi dacice cu şanţ şi val de pământ1, in situ, în care s-au descoperit vase, alături de fibule, obiecte de aur şi argint şi cărămizi cu inscripţia Legiunii romane a XIII-a Gemina, acestea din urmă datând din secolul al II-lea. Regele Andrei al II-lea al Ungariei dăruieşte acest teritoriu Cavalerilor teutoni, care vor ridica, în 1212, pentru apărarea trecătorilor montane, Castrum Cruceburg (cetatea Crucii), în jurul căreia se va constitui Scaunul săsesc Prejmer.2 În Evul Mediu, Teliu, un sat locuit de ţărani şerbi maghiari şi români, este disputat de către saşii din Prejmer şi nobilii maghiari din Budila. Lipsa de terenuri agricole a făcut ca, de-a lungul secolelor, principalele ocupaţii ale populaţiei

1 Alexandrina D. Alexandrescu, Ioan I. Pop, Cetăţuia dacică de la Teliu, în „Cumidava”, Braşov, XIV, 1989, pp. 10-11. 2 Alexandrina D. Alexandrescu, Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone în feudalismul timpuriu din Ţara Bârsei, în „Cumidava”, VII, 1973, pp. 47-54.

385

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LUCIAN CIOLPAN locale să fie păstoritul transhumant, exploatarea pădurilor şi cărăuşia pe drumul de căruţe Valea Teleajenului – Slon – Tabla Buţii – Pasul Tătarului – Teliu, care făcea legătura dintre Ţara Românească şi Braşov.3 Această din urmă activitate era îngreunată de absenţa unei căi de comunicaţie mai facilă pentru transportul oilor şi al lemnului. În anul 1862, George Bariţiu, în Memorialul pentru cel dintâi drum de fier în România Unită, considera că prima cale ferată ce se va construi în România trebuie să lege Giurgiu de Bucureşti şi apoi, trecând prin Ploieşti, să se lege de Braşov prin Pasul Buzău; astfel, transportul mărfurilor din Ţara Bârsei înspre Bucureşti şi Dunăre ar fi fost mult mai facil.4 Din păcate, ideea nu s-a finalizat, cu toate că interesele economico-comerciale ar fi susţinut-o. Dinspre Buzău la Nehoiu s-a reuşit dintr-o iniţiativă privată, în anul 1909, să se deschidă o cale ferată5 pentru exploatarea pădurilor din Munţii Buzăului. În şedinţa guvernului, prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, din 22 ianuarie 1920, ministrul Lucrărilor publice, Mihail Popovici, prezenta un referat prin care solicita „completarea reţelei de cale ferată pe linia Nehoiaşi – Braşov, care să înlesnească exploatările de păduri din partea locului şi să facă legătura directă dintre Buzău şi Braşov descărcându-se astfel linia ferată Ploieşti – Predeal care din cauza exploatărilor petroliere se găseşte adeseori în neputinţa de a primi şi îndruma toate trenurile... ceea ce face foarte anevoioasă circulaţia”. Această linie, sublinia ministrul Popovici, este de utilitate publică şi are o importanţă deosebită, căci va face legătura între Constanţa şi întreaga Transilvanie şi Banat.6 Guvernul va aloca în această etapă suma de 106.677.150 lei, din care 300.000 lei vor fi folosiţi de către Direcţiunea Generală a Constucţiilor de Căi Ferate, pentru realizarea studiilor de teren în vederea întocmirii proiectului definitiv al constucţiei liniei ferate Braşov – Nehoiaşi. După Primul Război Mondial, situaţia economică a comunei Teliu era foarte dificilă. Terenurile arabile erau puţine, principala ocupaţie fiind creşterea vitelor şi a oilor pe generoasele păşuni montane situate pe întreg arealul comunei. Lipsa unei activităţi industriale în zonă, distanţa de 24 km faţă de Braşov şi lipsa oricărui mijloc de transport spre oraş, condamna practic această comună la izolare şi înapoiere economică. Pentru locuitorii comunei Teliu, începerea lucrărilor a însemnat oportunitatea de a-şi suplimenta veniturile lucrând la calea ferată. Concesionarea lucrării va reveni unui consorţiu format din firma germană Julius Berger, cu sediul la Berlin, şi statul român, reprezentat de către inginerul Romulus Baiulescu, directorul Direcţiunii Generale a Construcţiilor de Căi Ferate Române. Firma Julius Berger era cea mai bună constructoare de tunele de cale ferată din Europa din aceea vreme, directorul tehnic şi conducătorul lucrărilor fiind inginerul Fritz Kolberg, în timp ce, din partea română, lucrările au fost conduse de inginerul Ion Cotârţă. Lucrările pe tronsonul Hărman – Întorsura Buzăului, în lungime de 31 km, au început în toamna anului 1923, calea ferată fiind realizată cu ecartament normal pentru linie dublă şi cu gabarite de electrificare, o soluţie considerată la acea vreme de avangardă, linia

3 C. Rezachevici, Neobişnuitul drum peste Carpaţi al oştii lui Radu Şerban înaintea bătăliei de la Braşov cu Gabriel Bathory, în „Cumidava”, VIII, 1974-1975. 4 Radu Bellu, Mică monografie a căilor ferate din România-regionala Braşov, Editura Filaret, 1995, p. 207. 5 Ibidem. 6 Guvernul Vaida şi legăturile de cale ferată între Ardeal şi Vechiul Regat, în „Gazeta Transilvaniei” din 24 octombrie 1926.

386

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI nefiind electrificată. Întreg ansamblul construit însumează 1.650.000 m³ de terasamente, 348 de poduri şi podeţe, din care se remarcă în mod deosebit un pod viaduct înalt de 20 m în curbă şi lung de 142 m, patru clădiri de călători, trei tuneluri, instalaţii de telefon şi telegraf tip Morse şi instalaţii de semnalizare Banovici, valoarea totală a lucrărilor executate fiind de 1,94 miliarde lei, ceea ce revine la 62,7 milioane lei/kilometru linie. Partea cea mai dificilă a traseului s-a dovedit a fi străpungerea muntelui Predealul Buzăului (alt. 958 m), între Teliu şi Întorsura Buzăului. După localitatea Budila, traseul urcă, şerpuind printre dealuri şi făcându-şi loc chiar prin inima unor culmi ce coboară din masivele înconjurătoare, adică prin tunelurile Columbelul (377 m), Morii (100 m) şi Teliu, cu o lungime totală de 4.846 m.7 Acesta din urmă, prin lungimea sa de 4.369,5 metri, este considerat cel mai lung de pe întreaga reţea feroviară românească, fiind la momentul inaugurării cel mai lung din sud-estul Europei şi al patrulea, ca lungime, din lume. Tunelul Teliu a fost început, la 15 iulie 1924, din ambele capete, iar şantierul său era format dintr-o uzină electrică de mare capacitate, acţionată de două motoare Diesel, o cale ferată, de 8 kilometri lungime de la cariera de piatră la tunel, deservită de 500 de vagoneţi şi 5 locomotive cu care erau aduse materialele de construcţie şi era scos pământul din tunel. Trei mari ventilatoare, fiecare cu o capacitate de 5 m³ de aer pe secundă, asigurau ventilaţia tunelului, în timp ce un compresor de perforaţie săpa în munte.8 Lucrul la tunel a fost deosebit de dificil, galeria s-a prăbuşit şi a prins sub dărâmături peste 30 de muncitori, salvaţi miraculos de intervenţia rapidă a echipelor specializate. La data de 1 octombrie 1926, s-a realizat străpungerea tunelului. Într-o mărturie orală, Sîrbu Vasile, fiul unuia dintre artificieri, descria momentul de mare emoţie şi tensiune al străpungerii muntelui: Inginerul german [Fritz Kolberg, n.a.] a stat toată ziua în baraca sa, bea şi avea un pistol încărcat. Dacă cele două echipe nu s-ar fi întâlnit conform calculelor sale era decis să îşi zboare creierii pentru că luase mulţi bani pentru lucrare. Când a fost anunţat că se aud lovituri de târnăcop din partea cealaltă a muntelui şi voci omeneşti a ieşit bucuros din baracă şi a invitat toată lumea la cârciumă unde a făcut cinste9. Evenimentul a fost pe larg prezentat în presa vremii şi a fost sărbătorit printr-un banchet în ziua de 26 octombrie 1926. Au fost invitaţi patru miniştri, subsecretarul de stat de la Interne, directorul general al Căilor Ferate Române, alţi invitaţi de marcă; oaspeţii au fost conduşi la tunel în două trenuri, îmbrăcaţi în halate şi şepci albe. În prezenţa oficialităţilor s-au executat ultimele detonări de mine care au deschis definitiv tunelul. Oaspeţii au ieşit din tunel, se pregăteau pentru poza oficială, dar în acel moment a avut loc un eveniment tragic: …Şi când s-a făcut inaugurarea tunelului a fost un inginer român, s-a numit inginerul Cotârţă şi s-a dus să pună drapelul pe faţada de intrare a tunelului, adică a trenului în tunel şi încă nu se luaseră firele de curent de acolo şi el când a fost puţin mai pe deasupra de gura tunelului şi când a dat să pună steagul acolo, a alunecat un pic şi a dat să se prindă de curentul electric şi l-a electrocutat. Păcat de asemenea oameni10.

7 R. Bellu, op. cit., p. 209. 8 „Gazeta Transilvaniei” din 26 octombrie 1926. 9 Interviu Sîrbu Vasile, 15 noiembrie 2011, arhiva autorului. 10 Interviu Giuglea Gheorghe, 7 octombrie 2011, arhiva autorului.

387

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LUCIAN CIOLPAN

În memoria colectivă, a locuitorilor comunei Teliu, a rămas prezentă aşadar moartea stupidă şi accidentală a inginerului Ion Cotârţă, decedat la inaugurarea tunelului din cauza atingerii din greşeală a unor fire electrice neizolate. Asemeni legendei Meşterului Manole, jertfa umană se pare că a asigurat trăinicia acestei minunate lucrări care dăinuie şi astăzi, un monument de perfecţiune a tehnicii umane puse în slujba unui interes economic şi utilitar. În ciuda acestui incident, manifestările au continuat cu discursuri ale directorului general Romulus Baiulescu, inginerului inspector-general Strătilescu, ale miniştrilor Coandă şi Văleanu, al prefectului, dr. Ioan Laţicu. Firma Berger, înţelegând contribuţia muncitorilor, a împărţit medalii, diplome şi gratificaţii lucrătorilor şi conducătorilor de lucrări, ca o răsplată a devotamentului şi sforţărilor excesive făcute de muncitori.11 Meniul banchetului inaugural a fost asigurat de Casa Capşa, din Bucureşti, iar principala atracţie culinară a fost nisetrul à la parisienne.12 Seara, la cazinou, au avut loc balul şi petrecerea pentru muncitori. Ulterior, tunelul a fost întărit pe lateral şi în partea superioară cu o centură de beton, care are o grosime de doi metri şi jumătate. De menţionat că, în premieră pe această linie, antrepriza ing. Gheorghe Ignat a executat Tunelul Morii (100 m), cu galerie dublă, fiind primul tunel construit de o firmă românească. Al treilea tunel, Columbelul, are o lungime de 377 metri şi a fost realizat în colaborare cu o antrepriză franceză.13 Condiţiile grele de muncă şi salarile mici au dus la izbucnirea unei greve a aproximativ 800 de muncitori care, în data de 5 februarie 1929, au încetat lucrul. În prima fază a mişcării greviste, firma Julius Berger a oprit lucrările, a acuzat pe conducători de sabotaj prin oprirea pompelor de aer şi a considerat muncitorii concediaţi. „Gazeta Transilvaniei” din 1 martie 1929, în urma anchetei realizate de trimişii ziarului, arăta că motivele încetării lucrului sunt străine de condiţiile de salarizare ori de muncă: mâini străine au intervenit între paşnici lucrători de la această întreprindere, care au tulburat pacea şi au azvârlit pe lucrători în braţele grevei, deci ale şomajului. După intense parlamentări, în ziua de 18 martie 1929, greva a încetat, lucrătorii au fost reprimiţi la lucru, cu excepţia a şase dintre ei, dovediţi ca agitatori.14 Construirea căii ferate a adus în Teliu un avânt economic nemaivăzut nici în zilele noastre. Căii ferate i se datorează construirea drumurilor principale prin comună, deschiderea carierei de piatră şi construirea cuptoarelor de pâine care trebuiau să asigure o parte din hrana muncitorilor. Veniturile au crescut simţitor prin oferirea unor servicii celor veniţi să lucreze aici, de la cazare la alimentaţie publică şi până la angajarea în serviciul de mentenanţă a lucrării. Mulţi dintre teleni au transportat cu carele personale sau ale întreprinderii feroviare piatra necesară construcţiei de la aproximativ 10 km distanţă. Progresul a venit aici pe urma şinelor de tren. Pentru muncitori, se construiseră cabane, două centrale electrice, un cinematograf, o sală de spectacole, un cabinet medical, hotel, cârciumi, toate deservite şi de locuitori ai comunei. Zona devenise una cosmopolită, aici vorbindu-se, pe lângă română şi maghiară – limbile materne ale locului, germana, poloneza, ceha şi italiana, purtătorii acestor limbi trăind în bună înţelegere cu localnicii.

11 „Gazeta Transilvaniei” din 26 octombrie 1926. 12 Anna Borca, Nisetru à la parisiene şi un tunel românesc, în „Jurnalul Naţional” din 13 octombrie 2006. 13 Bellu Radu, Istoria tunelelor de cale ferată din România, 2000, p. 10. 14 Nelly Mitru, Greva muncitorilor de la tunelul Teliu din 1929, în „Studii şi articole de istorie”, XVI, 1970.

388

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Calea ferată a fost inaugurată oficial la 25 iunie 193115, pe ea circulau zilnic două perechi de trenuri mixte, dar proiectul iniţial de construire a căii ferate până la Nehoiu, în judeţul Buzău, a fost abandonat din cauza dificultăţilor financiare provocate de criza economică mondială dintre anii 1929 şi 1933. Din această cauză linia s-a dovedit nerentabilă, în anul 1938 cheltuielile ei fiind de 7,68 milioane lei, faţă de veniturile de numai 5,99 milioane lei.16 Soarta căii ferate care trece prin Teliu este strâns legată de viaţa oamenilor de aici. Apărată cu armele în mână de către săteni de tentativa de sabotaj a trupelor germane, ea a fost calea de sosire a activiştilor de partid însărcinaţi cu colectivizarea comunei în 1962, dar şi mijlocul prin care mii de locuitori ai comunei au făcut naveta la întreprinderile şi şcolile din Braşov. În zilele senine, dacă priveşti din gura tunelului Teliu spre capătul său, poţi vedea o mică deschidere de lumină care creşte progresiv cu cât înaintezi mai mult, asemenea unui gând fugar care devine o mare idee, şi apoi o realizare de seamă a tehnicii şi măiestriei omeneşti.

Anexă Mărturie orală despre construirea căii ferate Braşov – Întorsura Buzăului

BORICEANU GHEORGHE, cunoscut de săteni drept nea Ţică, s-a născut în data de 21 octombrie 1919, în comuna Teliu, judeţul Braşov. Absolvent a cinci clase, veteran de război, a trăit în comuna natală ocupându-se de agricultură şi fiind agent sanitar la dispensarul comunal. Interviul a fost realizat de autor, la 7 octombrie 2011.

R. Cum arăta strada când eraţi dumneavoastră copil? B.G. Strada? Cu piatră, era bună dar atunci noi care aveam vite eram obligaţi să dăm zece zile de poştă, să cărăm piatră pe drum, făceam drum prin câmp şi aşa aveam zile obligatoriu. Duceam piatră de râu pe drum şi era bun drumul. Mai avea şi un pic de gropiţă dar erau maşini puţine pentru că ele strică drumul, boul, vaca, calul nu. R. Erau multe maşini pe atunci? B.G. Maşini nu era niciuna, singura bicicletă a ieşit să zic prin 1925, avea învăţătorul Szigmond Ober. Prima maşină, după război. R. Când au început lucrările la calea ferată? B.G. A început prin 1925 şi s-a terminat în 1930. R. Lucrau mulţi oameni din sat acolo? B.G. Lucra tot satul cât era dar aveam 4.000 de oameni străini: aveam cehi, aveam polonezi, aveam italieni mulţi, italienii erau mineri când s-a construit tunelul. Aici era ca un orăşel atunci. Acolo sus pe vale era un deal, sub gară acolo, erau numai clădiri cu etaj dar din şelă [scândură] şi burlan de cărămidă fiindcă ştiau că nu le ţin, numai până termină lucrarea. Acolo erau oameni cu familii cu tot cu copiii, era ştrand, era centrală electrică că am avut o uzină aici pe cetăţuie în sus, acolo la stânga şi am avut una acolo la tunel, că băga aer, băga apă, băga fel de fel în tunel pentru muncă. Aşa că acolo era ca un

15 „Gazeta de Transilvania” din 26 iunie 1931. 16 Radu Bellu, Mică monografie..., p. 211.

389

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LUCIAN CIOLPAN orăşel sus. Avea cinematograf, sală de distracţie, avea şi jocuri, popice, cutare, crâşmă, restaurant. Aducea pâine din Prejmer şi aveam şi aici două cuptoare cam în jos de primărie e o casă care are numai o singură apă. Ştii, acolo unde este parcul, puţin mai jos pe stânga cum te duci în sus. Şi după război s-a făcut pâine acolo. R. La acel cinematograf aţi văzut primul film din viaţa dumneavoastră? B.G. Am văzut, eram copil mic şi când am văzut că vine, era şi cu sonor şi vorbea aşa tare şi nu mi-a plăcut. Eram mic şi m-a dus o soră, am dormit în timpul vizionării. R. Cum se înţelegeau cei din Teliu cu străinii? B.G. Cu străinii se împăcau bine, sunt oameni buni în satul acesta, nu sunt oameni răi. R. Ştiţi cumva cât câştiga un om la calea ferată atunci? B.G. Ca miner se câştiga bine, ca zidar iară se plătea bine dar cărăuşii care duceau piatra, câştigau prost. De abia câştigau 100 lei la zi cu căruţa, omul şi căruţa. Patru metri cubi de piatră şi trebuia s-o ciuruim la Tărlung. Un copil care sfărâma piatra, care era cioplită cam 80 lei. Noi cu carul cu vite, 100. Dar mergea lumea care nu avea altceva de făcut, mergea, şi intreprinderea avea 40 de căruţe, avea boi şi avea oameni de aici de mâna căruţa. O încărca, o făcea, erau ca un fel de salariaţi. Când era vreme rea şi nu mergeau îşi luau banii dar numai o zi, două dacă stăteau. Şi iarna pe viscol, pe ger mânau încontinuu şi apoi aveam… construiseră o cale ferată mixtă pe sub calea ailaltă şi ducea piatră de aici din carieră. Făceam prismă şi în prismă punea, încărca pe vagoane era, cum îi spune, mocăniţă, de aia era. Şi încărca 4-5 vagonete de alea mai mici şi le ducea pe deal unde era nevoie, turna poduri, turna ce avea nevoie sus. Apoi s-a desfiinţat după un timp, era prin grădini pe la oameni, mergea roată, aşa. R. Cum au construit tunelul? B.G. Tunelul a fost început din două părţi, la Întorsură şi aici la noi şi s-au întâlnit la jumătate. Aceeaşi înălţime, aceeaşi direcţie. Se zice că înainte era oameni mai reduşi, am avut oameni şcolarizaţi şi atuncea. De unde a putut măsura pe deasupra că doar nu aveau aparatură ca acum şi acolo s-au întâlnit exact. Şi că nu putea numai într-o parte că era prea lung. Au cărat materialul, pământul din el la o parte, încolo, iar restul în care. A murit multă lume că s-au dărâmat planşeurile şi apoi în 1932 a dat drumul la trenuri personale. Străinii s-au dus fiecare acasă, alţii au mai rămas. A fost un italian care a avut doi copii, unul era inginer, el era miner, dar n-a lucrat că era bătrân. Şi un băiat a luat o fată, o verişoară de a mea şi a rămas aici. Ştia bine româneşte că a venit de tânăr. R. Aţi fost la inaugurare? B.G. Nu am fost. Când s-a inaugurat aveam un inginer şef din partea statului Cotârţă Ion şi el neavând de lucru a vrut să facă o fotografie, s-a suit sus pe bordura tunelului şi acolo când s-a uitat a ameţit şi s-a poticnit, a pus mâna la sârmele de curent şi l-a curentat. L-au înmormântat aicea, l-a scos prin 1950, cam aşa ceva şi l-a dus la Bucureşti, nevasta lui mai trăia. A fost îngropat în faţa bisericii, acolo i-a făcut un cavou din ciment, plăci deasupra, pământ şi crucea. Era om bun, fain, el a fost şeful Direcţiei Căilor Ferate, Cotârţă Ion, care va să zică.

390

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Florentin OLTEANU, Ioan CIUPEA, Lucreţia OLTEANU

UN DESTIN PARADIGMATIC – IOAN HAŢIEGAN (1875-1950)

UN DESTIN PARADIGMATIQUE - ION HATIEGAN (1875-1950)

Résumé: Dans la monographie de la ville de Făgăraş, parue en 1913, l’auteur, le prêtre Nicolae Aron, a publié une liste avec quelques artisans roumains qui existaient en 1913 à Făgăraş. «C'est le mérite de ces artisans de créer l'importante typographie-librairie de monsieur Ion Haţiegan qui honore, aujourd'hui encore, la ville de Făgăraş.» Après 1918, à la suite d'une activité laborieuse, «La typographie Haţiegan» devient la plus importante typographie de la ville, son propriétaire, Ion Haţiegan, se distinguait comme l'un des plus importants des gens laborieux, parmi les personnalités du comté de Făgăraş. Celui qui est venu à Făgăraş en 1900, après plus de trois décennies de travail assidu, digne et respecté par la communauté, il parvient à devenir: Ion Haţiegan, propriétaire de la librairie, le président de la Banque Radu Negru, président de la Corporation Radu Negru et du Comité de l'École des Apprentis Industriels et Commerciaux. Membre de plusieurs comités d'entreprises et des sociétés: Chambre de Commerce, Chambre de Travail, le Comité des Commissions Scolaires, le Conseil d’hygiène, La société de pêcheurs, la Réunion des Artisans et des Agriculteurs, Membre du Conseil Municipal, membre du Conseil Paroissial et adjoint au maire de Făgăraş. Il a montré son attachement aux habitants de Făgăraş, ceux qui l'ont adopté, parce qu’il travaillait, comme il l'avouait lui-même, «non seulement pour moi et ma famille, mais aussi pour le bien commun». Il a fait son travail gratuitement, n'importe où, sans rémunération. Après les quatre décennies de vie vécues à Făgăraş, compte tenu des réussites de sa vie de famille et de ses meilleurs résultats obtenus à l'entreprise, Haţieganu aurait bien mérité une vieillesse confortable. Mais la décennie suivante, la dernière de sa vie, va apporter plusieurs malheurs pour lui et pour sa famille. Le 21 Novembre 1942, son fils, Titus Haţieganu, le jeune avocat de Făgăraş, est mort sur le front de la guerre, dans la bataille du Cotul Donului (Le virage du Don) en Russie. Après la guerre, une fois installé au pouvoir, le régime communiste a déclenché tout un calendrier de liquidation des élites roumaines, à tous les niveaux, social, politique et économique. La famille Haţieganu a dû supporter l'incertitude, la terreur et la répression qui ont été appliquées par les autorités communistes à l'ensemble de la population. Après une violente campagne de presse pour le discréditer et après la confiscation de la typographie, de la librairie et même de sa maison, Haţieganu est arrêté et emprisonné à Braşov, bien qu’il ait déjà l’âge de 75 ans. Ion Haţieganu n’a pas pu supporter les conditions inhumaines de la prison, il meurt, après seulement quelques mois de prison, à Braşov. Le destin de la famille Haţiegan est juste l’un de nombreux autres, destins qui ont fini tragiquement, péris dans le calvaire du communisme.

391

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU

Dezvoltarea istorică a Transilvaniei din perioada în care a trăit tipograful făgărăşean Ioan Haţiegan îşi află o adecvată ilustrare prin urmărirea cursului vieţii acestuia, asemănătoare cu a multor altor contemporani. Începută în timpul în care această parte a pământului românesc se găsea sub autoritatea Imperiului Austro-Ungar, viaţa lui Ioan Haţiegan s-a împlinit în deceniile României întregite şi s-a sfârşit când ţara devenise deja parte a zonei geografice europene în care fusese impus regimul social-politic dirijat de la Moscova. Aşadar, Ioan Haţiegan s-a născut în anul 1875, în satului Veza, din proximitatea Blajului, în familia crâsnicului bisericii comunităţii, o familie vrednică, dar nevoiaşă. După şcoala primară şi două clase de liceu, dificultăţile materiale i-au făcut pe părinţi să îl „dea la meserie”, ucenicie în compactoria lui Izidor Domşa, aflată în edificiul renumitelor Tipografii şi Librării ale Seminarului din Blaj.1 După cei patru ani de ucenicie de la Blaj, au urmat doi ani de lucru într-un atelier sibian. Anii formării tânărului Ioan Haţiegan au purtat pecetea celor două mari centre ale vieţii naţionale ale românilor ardeleni, Blajul şi Sibiul. După propriile mărturisiri: Timpul petrecut la Sibiu a lăsat asupră-mi cele mai frumoase amintiri. În acest timp m-am înscris şi ca membru al „Reuniunii de Cântări” şi al „Reuniunii Meseriaşilor”. Era timpul când meseriaşii români îşi strângeau tot mai mult rândurile şi puneau la cale conveniri şi petreceri, cu ajutorul şi cu participarea unor intelectuali de inimă. În Sibiu am lucrat şi eu la broşarea Memorandumului [1892], pentru care am fost dus la poliţie şi interogat, după care m-au eliberat. De la Sibiu am mers la Cluj, apoi la Târgu-Mureş, iar în Cluj şi apoi, în 1896, la Budapesta. Mi-a plăcut să lucrez în oraşe mari şi la meşteri vestiţi, chiar cu plată mai mică, numai să învăţ bine meseria ce mi-am ales-o. Voind apoi să cunosc şi „Ţara”, m-am dus şi am lucrat la Tg. Jiu şi apoi la Bucureşti. M-am reîntors apoi la Budapesta cu gândul să stau mai mult timp2. Acest gând nu s-a împlinit însă, deoarece viaţa îşi are şi momentele sale de neprevăzut. Nota autobiografică, publicată în 1938, ne aduce lămuririle necesare: Deschizându-se atunci o librărie românească în Făgăraş, cu capitalul protopopului [Iuliu] Dan şi sub conducerea învăţătorului pens. Ioan Berescu, se căuta şi un legător de cărţi, român. Interesându-se la Blaj, le-am fost recomandat eu de un profesor şi mi-au scris la Budapesta, propunându-mi să deschid atelier în Făgăraş, având să iau şi lucrările ce le-ar avea noua librărie3. Dinamicul legător de cărţi nu a ezitat prea mult şi:

1 Mulţumim Domnului arhitect Dan Octavian Radu, Bucureşti (nepot al lui Ioan Haţiegan, fiul primei fiice – Zoiţa), pentru toate informaţiile oferite pe parcursul documentării. 2 Alexandru Bărbat, Desvoltarea şi structura economică a Ţării Oltului. Cu un plan de organizare, Cluj, Tipografia Naţională S.A., 1938, pp. 298-301. 3 Ibidem; Iuliu Dan, originar din Zărneşti, Braşov, a fost al optulea protopop gr. or. din Făgăraş, mai întâi administrator protopopesc în 1884-1886 şi apoi protopop până în anul 1905, 21 de ani, apud Nicolau Aron, Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş, Făgăraş, Tiparul Tipografiei Jer.[onim] Preda, 1913, pp. 42-43, 108, 110, 161; Ioan Berescu, originar din Cincu, a fost al 28-lea învăţător al Şcolii Confesionale gr. or. din Făgăraş; a funcţionat între 1889 şi 1899, pensionat, reactivat 1903-1912, ibidem, pp. 86-87, 113 (nota 1), 161; Ioan Berescu a fost şi secretar al Societăţii Culturale „Progresul”, redactor la gazeta „Ţara Oltului”, apoi la „Poporul român” din Arad, vezi Ioan Vlad, Ioan Şenchea – Martirul Ardealului. Lupta naţională la Făgăraş pentru Marea Unire, Braşov, Editura Pastel, 2004, pp. 150 şi urm., 194 şi urm.

392

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

În 4 ianuarie 1900, mi-am făcut intrarea în Făgăraş cu trăsura cu patru cai a regretatului dr. Nicolae Şerban. În Făgăraş, am fost primit cu bucurie şi afabilitate. Mi-au plăcut oamenii şi ţinutul şi m-am aşezat în Făgăraş, după ce am cumpărat două maşini şi alte rechizite trebuincioase, cu parale de la noua librărie, obligându-mă a face lucrările pentru o leafă de 25 de coroane pe lună. Lucru era mult, dar îmi dădeam silinţa să satisfac toate cerinţele. Făgăraşul, atunci, era mai mult un sat, fără pavaj, fără electrică, dar cu oameni de omenie şi prietenoşi. Cu deosebire am legat o prietenie cu regretatul Costi Toma, casier la Banca „Furnica”.4 Librăria românească însă nu a trăit mult. Prin Octomvrie, într-o seară, Berescu a vândut, maşinile şi rechizitele, fără a mă fi avizat înainte de aceasta. Desgustat, m-am hotărât să mă întorc la Budapesta. Aflându-se despre aceasta, un om de inimă, contabilul [Ioan] Dejenaru de la Banca „Furnica”, mi-a făcut propunerea să rămân în Făgăraş şi cu ajutorul unui împrumt de la „Furnica” să răscumpăr maşinile şi să lucrez pe socoteală proprie. Am rămas. Am întâmpinat greutăţi mari materiale, lipsind capitalul necesar pentru procurarea materialului şi pentru a putea lucra şi pe aşteptare. Dar munceam şi cruţam şi am răsbit. Curând avea să constate că la Făgăraş exista un climat destul de tensionat din punct de vedere politic, din cauza confruntării dintre cei doi fruntaşi locali, avocaţii Nicolae Şerban de Voila şi Ioan Şenchea, exponenţii celor două mari linii de acţiune politică a românilor ardeleni, activismul şi pasivismul.5 Tânărul întreprinzător a ajuns la vârsta întemeierii unei familii: În toamna anului 1902 m-am căsătorit cu Elena Demian [1881-1974]. Nu a adus zestre, dar a adus o inimă bună şi credincioasă, şi o hărnicie, care nu cunoaşte oboseala. În timp ce soacra îngrijea de casa luată cu chirie, unde ţineam şi elevi în cost şi cvartir, eu cu soţia munceam în atelier de dimineaţa până seara, iar seara eu tăiam lemne, iar soţia vedea de ale casei şi făceam cu soacra pregătiri pentru ziua următoare. În 1910 am putut să-mi cumpăr o casă în strada Regală. De aici încolo afacerea mergând bine, am putut să fac şi ceva economii. Era necesar, căci aveam 2 copii6.

4 Alexandru Bărbat, op. cit., p. 299; Nicolae Şerban de Voila (1858-1932), avocat, om politic făgărăşan controversat, deputat în Parlamentul de la Budapesta, vezi Ioan Vlad, op. cit., passim; Ioan Grecu, Ioan Funariu, Lucia Baki Nicoară, Personalităţi din Ţara Făgăraşului (1800-prezent), Editura „Mesagerul de Făgăraş”, 2009, p. 282; Toma Costi (1877-1932), comerciant din Făgăraş, vezi Nicolau Aron, op. cit., passim; Ioan Grecu, Ioan Funariu, Lucia Baki Nicoară, op. cit., p. 292. 5 Instalarea la Făgăraş a fost înregistrată şi de Aron Nicolau, op. cit., pp. 160-161: „Amintesc şi Compactoria română Ioan Haţegan din Făgăraş, începută încă prin anii 1898-1900 pe lângă cea dintâi librărie română «Minerva» din Făgăraş, înfiinţată de întreprinzătorul în toate direcţiunile Iuliu Dan, protopop, în companie cu Ioan Berescu. Această compactorie de mult este încvartirată în casele Romanoaiei, azi ale institutului «Furnica»; despre situaţia politică, vezi Ioan Vlad, op. cit., Victor Cornea, Ţara Făgăraşului în luptele politice din Ardeal, în vol. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1929, Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, III, pp. 1503-1515; dr. Ioan Şenchea (1864-1916), originar din Zărneşti, Braşov, stabilit ca avocat în Făgăraş, în anul 1892, devenea în scurt timp fruntaşul respectat al românilor făgărăşeni. Preşedintele Clubului Naţional Român din comitatul Făgăraşului, în 1905 era ales în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român. În 1907, dr. Ioan Şenchea cerea noului comite suprem, József Széll, „ca pe acest pământ strămoşesc să i se dea libertatea de a se dezvolta pe terenul politic, cultural, social, economic ca români şi cetăţeni egal îndreptăţiţi, păstrându-şi limba, legea, şi datinile strămoşeşti”. A fost asasinat de jandarmii maghiari în 7/8 septembrie 1916, în zilele intrării trupelor române în Ţara Făgăraşului. 6 Alexandru Bărbat, op. cit., p. 299; Tradiţia familiei ştia de originea grecească a soţiei lui Ioan Haţiegan: „Străbunicul se numea Galian, venit din Grecia şi-a schimbat numele în Demian”, informaţie de la dl arh. Dan Octavian Radu. „Am cunoscut-o pe Doamna Haţiegan, a fost o femeie de o abnegaţie familială şi o corectitudine în societate rar întâlnite”, apreciere a doamnei notar-şef dr. Mariana Săbăduş, Făgăraş.

393

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU

Familia Haţiegan a adus pe lume 4 copii: Aurel (n. 1903), Zoiţa (n. 1907), Lucica (n. 1909?) şi Titus (n. 1912). Creşteau şi răspunderile proprietarului de compactorie odată cu sporirea familiei, întreţinerea şi instrucţia şcolară a copiilor se cereau asigurate, iar eforturile au fost pe măsură. Scria în autobiografia citată: „Dar munceam şi cruţam şi am răsbit”. Principala sursă de venit a fost munca în atelier, împreună cu soţia sa, „de dimineaţă până seara”, dar nu s-a dat înapoi nici de la folosirea altor oportunităţi. După începerea războiului, în condiţiile lipsei accentuate de alimente de pe piaţă,

eu, având o rudă la Bran, care îmi aduna făină fină, mergeam cu carul şi aduceam cantitate mai mare şi o distribuiam populaţiei lipsite, aducând totdeauna şi ziare din Regat, fapt pentru care apoi am fost suspectat7. A doua jumătatea a anului 1916 a adus o altă încercare pentru Ioan Haţiegan, mobilizarea, dar la cererea comitelui suprem, fişpanul, József Széll, a fost readus la Făgăraş pentru satisfacerea nevoilor autorităţilor, „lucru mult, ieftin, dar eram acasă, între ai mei.” Anul 1917 i-a adus şansa de a deveni al treilea proprietar român de tipografie. Prima tipografie românească din Făgăraş s-a înfiinţat în 1906, din iniţiativa dr. Ioan Şenchea. A fost adus tipograful Constantin Popp, care lucrase mulţi ani la Braşov, în tipografia lui Aurel Mureşianu. „A venit aici şi a spart ghiaţa întunerecului în Făgăraş şi ţinutul lui, licărind prima lumină dintr-o tipografie română...”8 Aici avea să fie tipărită prima gazetă românească, „Ţara Oltului” [4/17 ian. 1907-25 iunie/8 iulie 1910], care i-a avut ca editori pe Nicolae Şerban, Ioan Şenchea şi Octavian Vasu, iar ca redactori pe Ioan Berescu şi Constantin Popp. A doua gazetă culturală, economică şi socială, „Olteanul” [2/15 apr. 1909-7/20 aug. 1916], avea ca director pe dr. Ioan Şenchea, iar ca prim redactor responsabil, pe. C. Popp (editor-proprietar).9 Lui Nicolau Aron îi datorăm menţionarea înfiinţării celei de a doua tipografii româneşti din Făgăraş,

împreunată şi cu librărie, a d-lui Jer.[onim] Preda, carele mai întâi în casele lui Hermann şi-a deschis librăria în 1911, iar din 1912 şi tipografia, în casele Domnului Costi Toma, cu maşini şi material nou şi modern.

7 Alexandru Bărbat, op. cit., p. 299. 8 Nicolau Aron, op. cit., p. 158; Ioan Vlad, op. cit., p. 192 şi urm. Şi Constantin Popp a avut acelaşi tragic sfârşit ca şi dr. Ioan Şenchea, fiind asasinat în noaptea de 8/9 septembrie 1916. Victor Cornea, op. cit.; Ioan Vlad, op. cit., pp. 416-418; vezi şi Ioan Ciupea, Ţara Făgăraşului în timpul Campaniei Armatei Române în Transilvania, august- septembrie 1916, în „ACTA MVSEI NAPOCENSIS”, XX, 1983, pp. 615-638; Ioana Elena Ignat, Viaţa cotidiană în Făgăraş în anul 1916. Însemnările vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, pp. 136-183. 9 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, pp. 303, 424; aceeaşi lucrare mai menţionează, la p. 114, „Calendarul Ţării Oltului”, 1908, ca apariţie la Făgăraş, fiind editat şi redactat de I. Berescu (Brebenel).

394

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

A fost adus pentru aceasta tipograful sibian Ioan Lazăr10. Începutul războiului a adus dificultăţi în funcţionarea acestei întreprinderi, iar după trecerea în „Ţară”, în 1916, a lui Ioan Lazăr, tipografia Preda a fost scoasă la vânzare. Urmează un alt moment important din viaţa familiei Haţiegan, redat aici după propria-i mărturisire: În 1917 s-a vândut tipografia Preda. A luat-o din licitaţie Banca „Furnica”11 de la care am cumpărat-o eu, contractând o mare datorie. Dar acum începe necazul şi chinul. Tipografia trebuia mutată, dar eu nu mă pricepeam. Om priceput nu găseam. Nu aveam local corespunzător şi nu aveam bani. M-am dus la Sibiu şi am dat de un om, care se lăuda grozav cu priceperea. Dar a fost fală goală. Nu se pricepea. Era încartiruit la mine un maior german, care a dat ordin să se caute între soldaţi un tipograf. S-a găsit unul nu prea priceput, dar a aşezat cum a putut maşinile şi ne-am apucat de lucru. Lucrători slabi, maşinistul destul de nepriceput, stăpânul nici aşa. Dar trebuia să lucrăm, căci „Furnica” se întabulase pe casă şi mă temeam să nu pierd toată munca de până atunci. Eu învârteam roata maşinii, soţia punea hârtia şi ne bucuram când mergea bine şi plângeam când se oprea şi maşinistul nu găsea pricina. După câteva zile a plecat maşinistul. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Astfel mai mult pe necăjite a mers un timp. Mai apoi câştigând şi eu ceva experienţă, lucrurile au început a merge mai bine. Am dat de un soldat care era tipograf şi care lucra mai mult pe apucate. Băiatul meu, Aurel, – avea 12 ani [14 ani!] – a început să înveţe repede meseria. Sfârşindu-se războiul, soldatul a trebuit să plece cu armata germană. Sub stăpânirea cea nouă, fiind singura tipografie românească, venea lucru peste lucru, comenzi peste comenzi. Lucram ziua şi noaptea, când mai bine, când mai rău, dar era lipsă mare de hârtie, nu se afla nicăieri. Am mers la fabrică la Petreşti [jud. Alba], mi-a dat ceva, dar prea puţin. Ca să pot face faţă cerinţelor, adeseori tipăream pe dosul imprimatelor ungureşti. Spre norocul meu, am dat peste un soldat român, de meserie tipograf, fost prizonier la Unguri, plin de paraziţi şi îmbrăcat în zdrenţe. L-am curăţit, l-am îmbrăcat şi l-am pus la lucru. Era lucrător bun.

10 Nicolau Aron, op. cit., p. 160; Despre înfiinţarea tipografiei Preda aflăm amănunte de la un tipograf sibian, Ioan Lazăr, n. în 1899 la Mohu, Sibiu, care, după ucenicia începută la Sibiu, continuată la Şimleul Silvaniei, Blaj, Orăştie, Caransebeş, revenea la tipografia Kraft din Sibiu, în 1907, dar pleacă iar să îşi întregească priceperea în Ungaria, Austria şi Germania, şi din nou la Sibiu şi Arad. „În anul 1912, librăria Preda din Făgăraş a făcut apel la mai multe tipografii din Ardeal pentru a i se recomanda un om cu cunoştinţe depline în arta tipografică, pentru a se putea instala o tipografie în acel oraş. Nu ştiu cărui fapt se datoreşte că, din mai multe recomandaţii am fost preferat eu. Astfel, în primăvara anului 1912, a luat fiinţă această tipografie, pe lângă librăria ce funcţiona de un an. Cu un capital propriu destul de însemnat pe acele vremuri, tipografia şi librăria Preda a putut uşor învinge toate greutăţile şi piedicile ce i se puneau de-a curmezişul de autorităţile ungureşti, care nu numai că nu acordau nici un sprijin, dar căutau pe toate căile să înlăture de la orice participare sau licitaţie, această întreprindere românească. Este destul să amintesc amănuntul că, în anul 1914, când această tipografie a înaintat o ofertă asupra imprimatelor judeţene, deşi a fost cea mai ieftină, totuşi a fost respinsă, spunându-se că nu prezenta suficientă garanţie. […] Românii din judeţul Făgăraş au înţeles rostul acestor întreprinderi româneşti. Erau o adevărată mândrie şi locul de permanentă întâlnire a tuturor românilor. Copiii români de pe la şcolile de stat nu mai erau nevoiţi să deschidă uşa străinilor pentru a-şi cumpăra rechizite şcolare.” Apud Alexandru Bărbat, op. cit., pp. 301-302. 11 Ibidem; Despre Banca „Furnica”, înfiinţată în 1883, vezi Nicolau Aron, op. cit., pp. 139-145.

395

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU

Acum, Ioan Haţiegan a putut să se dispenseze de ajutorul băiatului său Aurel, pentru ca acesta să îşi poată continua şcoala.12 Tipăream pe seama autorităţilor şi a particularilor. […] Luând fiinţă prima gazetă românească „Glasul Oltului”, a Partidului Naţional Ţărănesc [Partidului Naţional Român, din 1926, Partidul Naţional- Ţărănesc], eu o tipăream. Am tipărit apoi cărţi şi diferite reviste [Vezi Anexa]. Astăzi tipografia mea este cea mai bine asortată cu maşini şi material bogat.13 Un anuar al vremii amintea librăriile din Făgăraş: Bologa [Balogh?] Etelka, str. Radu Negru; Hăţăgan Ioan, str. Eminescu; Thierfeld David, P-ţa Unirii; Thierfeld Leopold, P-ţa Unirii, şi tipografiile: Haţegan Ioan, str. Eminescu; Lazăr Ioan, str. Codru Drăguşanu.14

Fig. 1. Primul local al Librăriei şi Tipografiei Haţeganu Despre Ioan Lazăr, am aflat că fusese tipograf la Făgăraş, între anii 1912 şi 1916, în tipografia lui Ieronim Preda, ajunsă în proprietatea lui Ioan Haţiegan. Plecat peste munţi în „Ţară”, după peregrinări prin Rusia, între 1918 şi 1920 a lucrat la Chişinău, iar între 1920 şi 1922 la Sibiu: Am pus bazele tipografiei „Dacia Traiană” pe care am condus-o până în anul 1922. În tot acest timp, 1916-1922, nici o clipă nu m-a părăsit gândul de a mă înapoia în Făgăraş şi de a continua opera începută în anul 1912. Cu acest scop, în toamna anului 1922, în tovărăşia unui prieten din copilărie, am cumpărat o tipografie din Cluj, care a şi început să funcţioneze în acel an. Aici, printr-o muncă metodică, am avut ca prim gând ridicarea comerţului românesc pe picior de egalitate cu cel străin.

12 Pe Aurel Haţiegan îl găsim înscris în clasa I la gimnaziul maghiar din Făgăraş în anul şcolar 1913-1914, A Fogarasi m. kir. állami fögimnázium értesitője 1913/14 iscolai évrol, Fogaras, Thierfeld David könyvnyomdája, 1914, p. 73. După doi ani abandonează şcoala pentru a lucra alături de familie, tatăl său fiind mobilizat în armată. Pasiunea băiatului pentru munca în tipografie şi nevoia de a avea un meşter priceput îl determină pe tatăl său să-i caute o şcoală unde să poată învăţa meseria de tipograf. O găseşte la Blaj, Şcoala de Arte şi Meserii. Aici va învăţa Aurel arta şi tehnica tipăritului. După terminarea şcolii, instruit şi cu perspective noi, va aduce calitate în lucrările tipografice, devenind un angajat de nădejde la tipografia familiei sale. 13 Alexandru Bărbat, op. cit., p. 301. 14 „Anuarul Socec al României Mari”, 1924-1925, vol. II, Provincia, pp. 403-404.

396

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

M-am străduit pe cât am putut să imprim comerţului meu nota corectitudinii. M-am străduit să fac să dispară credinţa că comerţul este numai o afacere rentabilă după care cel care profesează, poate realiza beneficii, arătând că el totodată e o verigă tare, care leagă temeliile statului. In sprijinul acestui gând am pus toate cunoştinţele căpătate din călătoriile mele prin Germania, Austria şi prin alte părţi. Am voit să arăt publicului nostru românesc, că în formă corectă, comerţul nu este lucru tocmai uşor. În parte cred că am putut atinge aceste Fig. 2. Casa şi Tipografia. gânduri15. Pe pod este I. Haţiegan După propriile mărturisiri, am putut cunoaşte şi pe cel de al doilea competitor în domeniu de pe piaţa Făgăraşului. Revenind la povestea vieţii lui Ioan Haţiegan, îi vom repeta spusele privitoare la începuturi, … munceam şi cruţam şi am răsbit. Cu energia tinereţii fiului Aurel, cu hărnicia lui şi a soţiei, afacerile au prosperat constant, reuşind să returneze băncii creditul şi să achiziţioneze proprietăţi, în 1922 imobilul în care vor instala tipografia şi vor locui, în 1934, un altul, în Piaţa Centrală, în locul Fig. 3. Carte de meşter căruia va fi ridicată o casă cu etaj.

Cel care venise în Făgăraşul anului 1900, după mai bine de trei decenii de muncă stăruitoare ajunge vrednicul şi respectatul de obşte: IOAN HAŢIEGAN, Proprietar de case, Proprietar de Librărie şi Tipografie, Preşedinte al Corporaţiei „Radu Negru” – al Băncii Populare „Radu Negru” şi al Comitetului Şcoalei de ucenici industriali şi comerciali, Membru în comitetele următoarelor societăţi şi corporaţiuni: a) Camera de comerţ, b) Camera de muncă, c) Comitetul şcolar judeţean, d) Consiliul de igienă, e) Societatea pescarilor, f) Liga antirevizionistă, g) Reuniunea Meseriaşilor şi Plugarilor, Fost membru al Consiliului Orăşenesc, al Curatoratului parohial şi fost ajutor de primar. Făgăraş.

A fost reprodus textul cărţii de vizită, cuprinzând principalele sale realizări în plan economic şi social, datorate în principal iscusinţei şi trudei neostoite, precum şi demnităţile care i-au fost încredinţate de concetăţeni. Această carte de vizită şi fotografia

15 Alexandru Bărbat, op. cit., pp. 301-303: Autobiografia lui Ioan Lazăr, datată 5 februarie 1937.

397

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU familiei în splendidul automobil achiziţionat au darul de a ne încredinţa de mândria şi mulţumirea acelui fiu al crâsnicului din Veza Blajului, ajuns un personaj reprezentativ pentru mica burghezie a Făgăraşului interbelic.16

Fig. 5. Fig. 4. Elena şi Ioan Haţieganu la Nunta de Argint În curte. 1926, maşina Ford, cu familia

I-a fost dată şi bucuria de a-şi vedea preluate şi continuate afacerile de fiul Aurel, a cărui vrednicie avea să fie dovedită şi în anii războiului, atunci când firma lor a înregistrat noi cote de prosperitate de pe urma masivelor comenzi primite din partea armatei şi cu muncitori concentraţi la unitatea militară din Făgăraş. Fetele s-au măritat şi s-au aşezat la casele lor, Zoiţa – căsătorită cu căpitanul sibian Octavian Radu, Lucia – cu contabilul Florian, de la Banca Naţională din Făgăraş17, iar mezinul, Titus, după absolvirea Facultăţii de Drept s-a stabilit în urbea natală18.

16 Cartea de vizită, fotografia amintită şi alte documente se află în păstrarea dlui arh. Dan Octavian Radu, Bucureşti. Ioan Lazăr ne-a lăsat şi alte mărturii de interes asupra epocii, din perspectiva întreprinzătorului tipograf din Făgăraş: „Anii ce au urmat până în anul 1929, formează o epocă destul de prosperă. În acest timp mi-am putut înzestra tipografia cu cele mai frumoase şi moderne maşini şi litere, putând sta alături de multe tipografii din oraşele mari. După aceşti ani declinul întreprinderilor grafice din provincie este tot mai accentuat. Statul a acaparat toate imprimatele de stat, comunale, judeţene etc. Administraţiile financiare au devenit oficii de librărie, unde se vinde orice în legătură cu librăria şi tipografia. Este o măsură care nu se poate decât să aducă completa distrugere a acestei branşe, care în alte ţări se bucură de o largă solicitudine din partea statului, pentru că prin aceste întreprinderi se propagă numai cultură şi civilizaţie”. După reproducerea textului cărţii de vizită a lui Ioan Haţiegan, se cuvine a reţine şi ultimul pasaj din Autobiografia lui Ioan Lazăr, şi acesta un elogiu al practicanţilor făgărăşeni ai nobilei profesiuni: „În Sibiu, în anul 1908, am pus bazele unei societăţi a tinerilor români, ca astfel, prin distracţie, pe lângă «Reuniunea meseriaşilor», să-i grupăm cu mai multă uşurinţă. În anul 1919 am fost preşedintele «Uniunii tipografilor din Basarabia». În anul 1921 am fost secretarul general al «Societăţilor sportive din Sibiu». În anul 1933 am fost preşedintele «Camerei de Muncă» din Făgăraş, iar actualmente sunt preşedintele «Sfatului Negustoresc» din Făgăraş şi vicepreşedintele «Uniunii librarilor din România»”. Apud Al. Bărbat, op. cit., p. 303. 17 Informaţii de la dl arh. Dan Octavian Radu. 18 Licenţiat în Drept al Universităţii din Cluj, 1939, în „Anuarul Universităţii «Regele Ferdinand I»” din Cluj, 1938-1939, Cluj, 1940, p. 82. Practica avocaţială a fost efectuată în biroul de avocatură al lui Emil Cosgarea, fruntaş naţional-ţărănist local.

398

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Fig. 6. Eroul Titus H. Fig. 7. Sublocotenentul Titus Ziarul Ţara Oltului Haţiegan

Cele patru decenii de viaţă trăită la Făgăraş, cu împlinirile din plan familial şi binemeritatele izbânzi în societatea vremii, care i-ar fi dat dreptul la o senectute tihnită, aveau să fie urmate de un altul, ultimul, în care toate nenorocirile s-au abătut asupra sa şi a familiei. În 21 noiembrie 1942, fiul Titus, tânărul avocat făgăraşan, cădea răpus în luptele de la Cotul Donului.19 După anii războiului, odată instalat la putere, regimul comunist a declanşat programul de lichidare a elitelor societăţii româneşti, social-politice şi economice, la toate nivelurile. La Făgăraş, ca peste tot în ţară, procesul a cunoscut etapele desfăşurate încă din 1945, cu măsurile luate împotriva etnicilor germani şi cu acelea legate de aplicarea prevederilor Legii reformei agrare, măsurile de „purificarea administraţiei publice”, arestările şi internările în lagăre, cu sau fără condamnări. Naţionalizările de întreprinderi, manufacturi, ateliere, farmacii, imobile, mijloace de transport, maşini agricole ş.a. au dus la deposedarea micii burghezii locale de bunurile agonisite prin eforturi de generaţii. Statutul social dobândit în timp a fost anihilat în doar câţiva ani, prin acţiunile concertate

19 Domnul arh. Dan Octavian Radu a rememorat tragicul moment: „Această veste l-a cutremurat pe bunicul meu, Ioan Haţiegan, care se considera responsabil de dispariţia fiului său pentru că, atunci în anul 1941, când a fost chemat la oaste Titus, prietenii bunicului din Făgăraş i-au spus că băiatul este prea tânăr ca să fie trimis pe front şi că ar fi mai bine să-l angajăm la Fabrica de Explozibil şi va fi scutit de armată. Dar bunicul a refuzat şi a spus «să meargă şi să-şi facă datoria faţă de Ţară». Asta a fost tragedia care l-a dărâmat pe bunicul meu. Acestea sunt tragediile războiului. Aici este hârtia pe care au trimis-o armata, înştiinţarea că a murit pe front, ... nu au avut curajul să o arate bunicului meu ... Cel care i-a spus a fost părintele [Traian] Ciocănelea. Din păcate pentru bunicul meu şi nu numai pentru el, tragediile vor continua şi după război”. Domnia-sa a păstrat şi alte mărturii ale tragediei, între care şi o carte poştală, datată 8 august 1943, primită de familie de la serg. Dobrea T. Ioan, care scria: „Reîntors la datorie pe meleagurile ruseşti, acolo unde Eroul Titus Haţiegan, Sublocotenent în Armata Română a luptat până dincolo de moarte, Vă scriu prezenta c. poştală să ştiţi că e prezent în sufletul nostru al celor de aici şi neuitat sacrificiul pe care Dvs. Părinţii lui Titi l-aţi dăruit Ţării. Eu voi păstra în suflet totdeauna amintirea lui Titi, pe care l-am cunoscut şi iubit pentru nobleţea şi mândria de a se fi numărat printre cei mai aleşi fii ai Ţării”. Extrase din presă: „Curentul”, din 31.XII.1942, „Ţara Oltului”, an III, nr. 11, din 15 iunie 1943, cu articolul comemorativ Eroul Sublocotenent Titi Haţiegan-Pufi, scris de cpt. Nicu Răducu – Şcoala Superioară de Războiu („cu fapta ta, ai pecetluit numele familiei tale, în cartea eroilor legendari”).

399

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU ale instituţiilor noului regim. Categoria socială respectată şi invidiată până în urmă cu puţin timp a devenit una damnată.20 Atitudinea făţiş anticomunistă manifestată de Ioan şi Aurel Haţiegan în timpul campaniei electorale şi alegerilor din noiembrie 1946, în tipografia lor fiind imprimate afişele, manifestele şi alte materiale de propagandă pentru partidele Naţional Ţărănesc şi Liberal21, îi va desemna drept opozanţi ai noului regim, asupra lor fiind îndreptate diverse forme ale represiunii. Presa din serviciul noului regim a avut un rol important în stigmatizarea celor desemnaţi ca facând parte din categoria „reacţionari”, „duşmani ai poporului”. Şi Aurel Haţiegan a devenit ţinta atacurilor „democraţilor” din Făgăraş, fiind „demascat” ca exploatator al angajaţilor din tipografie, unul dintre aceştia acuzând avariţia murdară a D-lui Relu Haţiegan şi a scumpei sale soţii D-na Nora22. În urma procesului de sabotaj înscenat aceluiaşi Aurel Haţiegan, în 7.IV.1947 a fost pronunţată sentinţa de condamnare la 1 an închisoare corecţională, 10.000.000 lei amendă şi confiscarea a 4.000 kg hârtie. Ziarul local încheia: „Încă un sabotor condamnat. Cetăţenii răsuflă uşuraţi, ne-am scăpat de încă o hienă care ne sugea sângele”23. În 11 iunie 1948 era emisă Legea nr. 119 pentru „Naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări şi de transporturi”. Punctul 28 al legii prevedea a fi naţionalizate ,,toate întreprinderile de arte grafice, confecţiuni din hârtie, cartonaje, […] având cel puţin o maşină rotativă sau o instalaţie de cel puţin 30 HP”. În temeiul acestei legi, Comisia judeţeană de naţionalizare Făgăraş raporta, în 18.XII.1948, caracteristicile întreprinderilor naţionalizate din judeţ, între care şi „Tipografia (fosta Haţegan). Întreprinderea de tipografie este bine utilată şi cu importanţă locală. Munca întreprinderii ordonată. Cadrele orientate profesional şi bine orientate politic”.24 Munca de decenii a unei familii, ca şi a multor altora, se năruia astfel în numele unei ideologii şi acţiuni politice impuse în România de ,,Marele prieten de la Răsărit”. În septembrie 1949, venerabilul tipograf Ioan Haţiegan era arestat pe stradă, în apropiere de „moara lui Boţoman”, şi dus la Securitate, primul sediu din „vila Giurcă”25. De acolo a fost mutat la Securitatea din Braşov pentru interogatorii, fiind apoi transferat la penitenciar, unde a murit în ziua de 23 februarie 1950.26 Înmormântat în Cimitirul

20 O schiţare a evoluţiilor făgărăşene o datorăm notelor memorialistice ale fostului magistrat Remus Cocoş şi ale unui fost elev al Liceului „Radu Negru”, unde găsim marcate momentele semnificative ale acestui proces. Primele, Remus Cocoş, Note şi amintiri din Făgăraş. În perioada 23.08.1944-15.05.1948, în Arhiva Fundaţiei Culturale „Negru Vodă”, secundele, în vol. Victor Roşca, Moara lui Kalusek – începutul represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007. 21 Informaţie de la dl arh. Dan Octavian Radu. 22 Nota apărea în gazeta „Brazde făgărăşene”, nr. 12/1946, p. 3. 23 Ibidem, nr. 12/13 apr. 1947. 24 ,,Monitorul Oficial”, nr. 133 bis/11 VI 1948; Direcţia Judeţeană Braşov a Arhivelor Naţionale, Comitetul Regional PMR, Fond 6, Comitetul Judeţean PMR Făgăraş, Secţia economică, 1948, dos. 29, f. 198. 25 Dr. Ioan Giurcă (1885-1949), medic primar, fruntaş PNŢ Făgăraş. 26 În dicţionarul lui Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste, arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi, H-L, lucrare revizuită de Mihaela Andreiovici, Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 2003, p. 34, găsim: Haţieganu. Tipograf. Adversar declarat al oricărei forme de dictatură. Membru al grupului Victor Jinga-Alexandru Herlea, în perioada 1943- 1944. Arestat de Securitatea Braşov, la vârsta de 82 de ani. Condamnat la închisoare. I-a fost semnalată prezenţa în lagărul Peninsula. Trecând peste evidentele inexactităţi, reţinem informaţia potrivit căreia a fost arestat în grupul Jinga- Herlea. Fişele matricole penale ale celor doi profesori ai Academiei de Înalte Ştiinţe Industriale şi Comerciale

400

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Şprenghi din Braşov, după numeroase intervenţii pe parcursul a cinci ani, în 1956 a fost reînhumat în cavoul familial din Făgăraş. Şi după deces a figurat în evidenţele Securităţii şi ale organelor politice şi administrative, ca justificare pentru tentativele repetate de deposedare a urmaşilor de proprietăţile imobiliare moştenite. În ianuarie 1952, era „identificat” ca exploatator: Haţegan Ion, vârstă 54 ani [?], str. Eminescu 4 [2]: Până în anul 1948 a avut o mare tipografie şi magazin de librărie unde vindea produsele din fabrică, iar cu banii câştigaţi din exploatare şi-a cumpărat 2 rânduri de case cu 20 de camere şi 0,50 ha pământ pe care l-a lucrat cu servitori. Din anul 1930-1948 a avut permanent 2 servitori. În trecut a făcut politică naţional ţărănistă, activând intens în rândurile acestui partid27.

din Cluj-Braşov, personalităţi de marcă ale PNŢ, consemnează, ca dată a arestării amândurora, ziua de 15.VIII.1949, după care a urmat ancheta la Securitatea Braşov, internarea în Penitenciarul Braşov (12.IX.1949), din nou în anchetă (15.IX.1949), apoi condamnarea de către Tribunalul Militar Or. Stalin, prin Decizia nr. 541/1950, la câte 5 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale, art. 209 CP. Victor Jinga a trecut prin temniţele de la Braşov, Văcăreşti, Poarta Albă (20.II.1951), Valea Neagră/Peninsula (12.II.1951), Jilava (20.I.1952), Aiud, eliberat în 13.VIII.1954, la expirarea pedepsei, iar Alexandru Herlea, Văcăreşti, Poarta Albă (20.II.1951), Valea Neagră, Poarta Albă (6.V.1951), Valea Neagră (13.V.1951), Poarta Albă (26.IX.1953), eliberat în 13.VIII.1954. Câţiva ani mai târziu au fost din nou arestaţi, Victor Jinga de Securitatea Reg. Stalin în 17.III.1959, condamnat de Tribunalul Militar Braşov (34/1961) la 12 ani muncă silnică pentru uneltire, art. 209 CP, eliberat în 16.I.1963, graţiat prin Decretul 5/1961. Alexandru Herlea a fost arestat de aceeaşi Securitate Reg. Stalin în 16.III.1959, condamnat de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj (68/1961) la 20 de ani muncă silnică pentru uneltire, art. 209 CP, eliberat în 16.I.1963, graţiat prin Decretul 5/1961. Acelaşi Cicerone Ioniţoiu, în Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, prefaţă de Marius Oprea, ediţie îngrijită de Cosmin Budeancă şi Andrei Lascu, Polirom, 2009, pp. 138-139, aminteşte valul de arestări de foşti membri marcanţi ai PNŢ, petrecut în 15.VIII.1949, din care s-au constituit două loturi, unul la Braşov, altul la Bucureşti. Între componenţii lotului braşovean erau amintiţi, pe lângă cei doi universitari, şi un al treilea, prof. Gheorghe Dragoş (dispărut), precum şi avocatul din Făgăraş Emil Cosgarea, fost şef al organizaţiei judeţene PNŢ. Cum Ioan Haţiegan era cunoscut în evidenţele Securităţii drept unul care în trecut a făcut politică naţional ţărănistă, activând intens în rândurile acestui partid, este foarte probabil ca arestarea lui să se fi făcut în contextul evocat şi, dacă nu ar fi avut loc decesul, soarta lui să fi urmat acelaşi curs cu al celor doi profesori amintiţi. A murit în temniţă şi primul ginere al lui Ioan Haţiegan, Radu S. Octavian, n. în 8/10 nov. 1898, la Ocna Sibiu, fiul lui Savu şi Maria, dom. Ocna Sibiu, str. Libertăţii 1, pens./col. Div. HCC, fără avere, origine mijlocaşi (3 ha), Şcoala Militară, recăsătorit Constanţa (farm.) [prima soţie Zoiţa Haţegan], Frontul Plugarilor, arestat în 13.XI.1949, Jilava (19.IV.1950/matr. 1352), condamnat de Curtea Supremă (2112/17.XI.1950/? 2139/50) la 20 ani muncă silnică pentru crimă de război, ordine de execuţie populaţie la Odessa, Aiud (2.II.1951), decedat în 3 dec. 1951, Miocardită. [Fişa Matricolă Penală]; Mr. Radu S. Octavian, primea Ordinul „Coroana Românei”, în grad de Cavaler, 20.VI.43. [MO, 159/17.VII.45, p. 6067]; Colonel Inf., în Corp Disponibil – 9.VIII.1946. [Monitorul Oficial, 187/14.VIII.46, p. 8775], [MO, 191/20.VIII.47, p. 7500, în rezervă – 9.VIII.47], [Cicerone Ioniţoiu R, p. 35]; Sora, Radu Letiţia, n. 18 nov. 1907 la Ocna Sibiu, dom. Sibiu, casnică, fără avere/mic burgh. (învăţ.), 6 clase liceu, divorţată, Penit. Or. Stalin (23.XII.1952), predată Securitate (7.II.1953). [FMP]; Fratele, Radu Liviu, n. 25 iunie 1903 la Ocna Sibiu, dom. Or. Stalin, medic, căs., PNL, internat pt. 12 luni în Unitate de Muncă, din 6.V.1950, Decizia 18/1950, majorat internarea cu 24 luni, Decizia 419/1951, Capu Midia, P. Albă (4.VI.1953), Culmea, Borzeşti (27.III.1954), Oneşti, elib. în 21.V.1954. [FMP], [Cicerone Ioniţoiu R, p. 33]. 27 Direcţia Jud. Braşov a Arhivelor Naţionale, PCR, Comitetul Judeţean Braşov, Fond 29, inv. 2, dos. 7/1952, Tabel Nominal de exploatatorii identificaţi în oraşul Făgăraş de către comisia constituită pentru această muncă, în ianuarie 1952, poziţia 22, f. 16. Alţi „exploatatori” identificaţi: Niculescu Dumitru, 42 ani, str. Filimon Sârbu, 151 (cârciumă, camion, maşină de lux); Visu Nicolae, 56 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 22 (case, restaurant, maşină de lux); Krauss Carol, 70 ani, str. Şt. Gheorghiu, 32 (case, garnitură de treier); Bârsan Emil, 42 ani, str. T. Vladimirescu,

401

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU

Alte liste/tabele cuprinzând şi membrii familiei Haţiegan: - 6 iulie 1953, Haţiegan Eleonora este soţia lui Aurel Haţiegan tipograf, care a moştenit de la tatăl său o tipografie proprie, cu care a lucrat el cu mai mulţi lucrători şi a mai moştenit de la tatăl său o clădire mare în str. Eminescu nr. 2, care s-a propus să fie naţionalizată28. [Imobil preluat de I.L.L.] - 17.II.1959, Sfatul Popular Raional cerea eliberarea de extrase de carte funduară pentru Haţiegan Eleonora şi soţul Aurel şi defunctul Haţiegan Ioan, str. Pălărierilor nr. 27, Eminescu nr. 2, Filimon Sârbu nr. 42. - 29 aprilie 1959, Sfatul Popular al Raionului Făgăraş înainta o Propunere de naţionalizare pentru imobilele Haţiegan Aurel, str. Eminescu 2, Eleonora Ida Haţiegan, n. Fronius, str. Pălărierilor 37.29 În încheiere, mărturia dlui arhitect Dan Octavian Radu: Rămasă fără locuinţă şi alte venituri, Elena Haţiegan s-a mutat în casa fiicei sale Lucia, de pe strada Titu Perţea. A dus o viaţă tristă în care numai nepoţii reuşesc să-i mai însenineze zilele. S-a stins din viaţă în anul 1974. Aurel Haţiegan, lipsit de alte mijloace materiale, a trebuit să lucreze pentru a-şi câştiga existenţa, mai întâi ca muncitor necalificat pe unde a găsit de lucru, la un moment dat a fost şi cititor de contoare. Apoi s-a angajat la Combinatul Chimic de la Făgăraş şi a lucrat la tipografie. Acolo se afla şi o parte din tipografia Haţiegan.

34 (garnitură de treier); Boţoman Gheorghe, 68 ani (moară proprie în Viştea, moară în arendă în Făgăraş); Nicoară Nicolae, 56 ani, str. Şt. Gheorghiu, 12 (case, mare atelier de fierărie, rotărie, fabrică de tuburi); Motoc Ioan, 46 ani, str. Vasile Roaită, 31 (case, cârciumă); Valendorfeanu Ioan, 74 ani, str. Filimon Sârbu, 3 (atelier şi prăvălie de încălţăminte), Stroia Stanciu, 52 ani, str. N. Bălcescu, 15, medic (corp de case, cabinet medical); Cazan Ioan, 45 ani, str. I. C. Frimu, 92 (mare atelier de tăbăcărie); Popa Ioan, 62 ani, str. Şt. Gheorghiu, 9 (atelier mecanic, garnitură de treier); Grünfeld Iacob, 60 ani, str. 13 Decembrie, 15 (prăvălie şi cârciumă); Haupt Daniel, 58 ani, P-ţa Republicii, 14 (depozit şi mare prăvălie de fierărie, coloniale); König Karol, 54 ani, str. I. V. Stalin, 48, (atelier auto, prăvălie de fierărie); Niciu Gheorghe, 58 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 25 (mare atelier tâmplărie, prăvălie de mobilă); Neumann Emanoil, 60 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 42 (mare depozit de sare, cârciumă, prăvălie); Bozdoc Dumitru, 67 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 43 (restaurant şi hotel); Ţenghea Alexe, 66 ani, str. T. Vladimirescu, 44 (case, tăbăcărie, cârciumă); Leţea Nicolae, P-ţa Republicii, 34 (mare prăvălie); Wolf Arnold, 42 ani, str. I.V. Stalin (mare depozit de băuturi, restaurant); Văduva Ştoff Petru, 68 ani, str. G. Coşbuc, 50 (case, fabrică de cărămidă şi ţigle); Covaci Ludovic, 64 ani, str. I.V. Stalin, 1 (prăvălie talpă); Orenstein Emanoil, 58 ani, str. I.V. Stalin, 53 (prăvălie coloniale şi de fier); Ludu Gheorghe, 40 ani, str. N. Bălcescu, 32 (fabrică de sifoane şi camion cu un cal); Gewölb Samuel, 58 ani, str. I.V. Stalin, 7 (prăvălie şi depozit, camion); Hermann Ioan, 70 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 1 (case, farmacie); Konteschweller Iacob, 70 ani, str. I.V. Stalin, 49 (farmacie); Văduva Walter Augusta, 57 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 35 (prăvălie de piele); Stefani Mihai, 48 ani, P-ţa Mihai Viteazu, 46 (case, prăvălie, brutărie); Gewölb Iacob, 64 ani, str. N. Bălcescu, 3 (prăvălie); Gewölb Adolf, 58 ani, str. I.V. Stalin, 3 (prăvălie); Embacher Friedrich, 60 ani, str. Griviţa Roşie, 1 (mare cofetărie, bloc cu 25 cam.); Boeru Laurenţiu, 58 ani, str. I.V. Stalin 7 (prăvălie piele şi talpă). Nu lipseşte din listă nici tipograful Lazăr Ioan, 57 ani, P-ţa Mică, 8: „Are 0,03 ha pământ pe care din 1938-1948 l-a lucrat cu servitori, având permanent câte 4 servitori, a mai avut o fabrică mare de litere care în prezent este naţionalizată. În trecut a făcut politica tuturor partidelor burgheze, fiind mâna dreaptă a lui Maniu şi Rădescu. Zeci de ani de zile a exploatat clasa muncitoare, câştigând o avere însemnată clădindu-şi şi 2 rânduri de case cu 15 camere”. Alţi cca 80 de făgărăşeni, de condiţie asemenea celor din tabelul „exploatatori” sunt înscrişi în tabelul „chiaburi”. Vezi Ioan Ciupea, Florentin Olteanu, Chiaburii din oraşul Făgăraş (1952-1960), Arhiva Fundaţiei culturale ,,Negru Vodă” Făgăraş. 28 Arhiva Primăriei Făgăraş, Sfatul Popular al Raionului Făgăraş, Dos. 5/I, Corespondenţă privind naţionalizarea unor imobile, inv. 78/1953-1959, f. 7. 29 Ibidem, f. 30, f. 118.

402

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Destinul familiei Haţieganu este doar unul dintre atâtea altele, destine care s-au sfârşit tragic, pierind în calvarul comunismului, epocă ce a traumatizat profund societatea românească.

ANEXA

„Oltul”, organul oficial al jud. Făgăraş, 22 feb.-8 aug. 1919, 10 feb.-25 iunie 1920, din 26 mai 1920, „Organ Oficial al Partidului Poporului”. Redactor Vasile Stoicanea. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919-1924, p. 678, Editura Academiei R.S.R., 1987] „Glasul Oltului”, organ al PNR, Făgăraş, 20 mai 1920-24 dec. 1924, (continuă). Director, dr. A. Dobrescu. Redactor Valeriu P. Comşia (1920-6 mai 1921). Tipografia şi compactoria I. Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919-1924, pp. 428-428, Editura Academiei R.S.R., 1987]; „Glasul Oltului”, 15 ian. 1925-29 oct. 1926 (187-231). Director: Aurel Dobrescu, sub conducerea unui Comitet format din: Nicolae Boeriu, Hariton Pralea, Octavian Popa, cpt. [Alexandru] Socol, Nicolae Şerban, Victor Stanciu; Director Dănilă Vasu (1926). Tip. Ioan Haţegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 467, Editura Academiei Române, 2003] „Buletinul Oficial al jud. Făgăraş”, 18 martie-5 august 1921,/ „Gazeta Oficială a judeţului Făgăraş”, 7 oct. 1920-28 dec. 1924, 2.III.1927. Tip. I. Haţiegan, Tip. Lazăr & Neagu (1923-1924). [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919-1924, pp. 131, 398, Editura Academiei R.S.R., 1987]; „Gazeta Oficială a jud. Făgăraş”, 21 ian. 1925-22 dec. 1930, continuă până în 1938. Redactori: Gheorghe Greavu, Gheorghe Taflan. Tip. Ioan Haţiegan, Tip. Ioan Lazăr (de la 8 ian. 1928). [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 442, Editura Academiei Române, 2003]; „Buletinul Oficial al jud. Făgăraş”, 15 apr. 1931-13 dec. 1932, 30 martie-8 mai 1933. Redactor I. Şiandru. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. V, 1931-1935, p. 213, Editura Academiei Române, 2009]; „Monitorul judeţului Făgăraş”, 5 ian. 1931-15 dec. 1935. Redactori G. Taflan, D. Frâncu, Ioan Bârsan. Tip. Ioan Lazăr, Tip. Ioan Haţiegan; de la 1 mai 1931, cu titlul „Buletinul Oficial al. jud. Făgăraş”, continuă până în 1938. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. V, 1931-1935, p. 405, Editura Academiei Române, 2009] „Conference”, Fogarasi „Miriam” Zsidó Leányegyesület hivatalos lapja, Făgăraş, 11 feb. 1922. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919-1924, p. 188, Editura Academiei R.S.R., 1987] „Ţara Oltului”, 18 feb.-3 martie 1922. Director Alexandru Popa. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919-1924, p. 983, Editura Academiei R.S.R., 1987] „Viitorul Făgăraşului”, organ al Partidului Naţional Liberal, 1 dec. 1922-22 dec. 1924 (41 nr.). Director prof. D. Macovei (până la 8 iunie 1923). Tip. Ioan Haţiegan. Sub direcţia unui Comitet. Redactori: Gavril Pop, Horia Pompiliu Tomas, G. Greavu. Tip. Lazăr & Neagu. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919-1924, p. 1037, Editura Academiei R.S.R., 1987]; „Viitorul Făgăraşului”, organ săpt. al PNL, 7 ian. 1925-2 apr. 1926 (11). Tip. Lazăr & Neagu. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 1019, Editura Academiei Române, 2003] „Ţara Voevozilor. Revistă social-literară”, Făgăraş, 20 ian-iulie, nov./dec. 1925-ian. 1926; Bucureşti, 5-20 iunie 1926. Director Petru Bănescu. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 973, Editura Academiei Române, 2003] „Ţara Oltului”, organ săptămânal al Partidului Naţional Liberal, Făgăraş, 1 dec. 1926-3 iulie 1927, 1-25 dec. 1927, 1 feb.-12 mai 1928, 14 oct. 1928-25 martie 1929, 15 sept.-17 nov. 1929, apare până în 1937. Tip. Ioan Haţiegan, Tip. Miron Neagu (1927), Tip. Ioan Lazăr (1928). [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 972, Editura Academiei Române, 2003] „Învăţământul primar. Revistă pedagogică a corpului didactic primar din jud. Făgăraş”, 15 ian.-15 dec. 1924 (1-23) (continuă). Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. III, 1919- 1924, p. 509, Editura Acad. R.S.R., 1987]; „Învăţământul primar. Revistă pedagogică a corpului

403

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro FLORENTIN OLTEANU, IOAN CIUPEA, LUCREŢIA OLTEANU didactic primar din jud. Făgăraş”, organ oficial al Revizoratului şi al Comitetului şcolar din Făgăraş, 15 ian. 1926-15 dec. 1930, continuă până în 1948. Comitet de redacţie: Gh. Codrea, I. Comşulea, G. Novac, Gavril Pica. Colaboratori: I.D. Sachelarie, O. Popa, G. Capătă, G. Dragoş, M. Nanu, A. Marinescu, I. Popa, T. Daia, Oct. Pop, T. Rânea, A. Şandru, I. Mateiaş, C. Pop, Vasilica Gheroiu, Amelia Georgescu, T.R. Popa, C. Stan, C. Cristea, G. Renghea, D. Pandrea, V. Popa, C. Strâmbu, A. Stanislav, Alex. Dineti. Tip. Ioan Lazăr (1928), Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 442, Editura Academiei Române, 2003] „Graiul Poporului”, organ al Partidului Naţional Liberal, Făgăraş, 6-21 mai 1926 (1-3). Tip. Miron Neagu. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 480, Editura Academiei Române, 2003] „Buletinul Camerei de Agricultură a judeţului Făgăraş”, 15 aug.-15 nov. 1927, [martie] 1929- 1 aug. 1930; „Economul Făgărăşan” [martie]-sept. 1929. Tip. Ioan Haţiegan, Tip. Ioan Lazăr (de la 10 feb. 1930). [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, pp. 134, 344, Editura Academiei Române, 2003] „Făgăraşul”, organ al Partidului Naţional Liberal de sub şefia domnului Gh.I. Brătianu (Org. jud. Făgăraş), sept.-nov. 1930 (1-3), reapare 1932. Atel. Grafice „Voevodul Mihai”. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, p. 386, Editura Academiei Române, 2003] „Gazeta Făgăraşului”, organ politic al Partidului Naţional-Ţărănesc, Făgăraş, 1 ian. 1927-15 dec. 1930 (1-103), continuă până în 1937. Director Aurel Dobrescu. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. IV, 1925-1930, pp. 432-433, Editura Academiei Române, 2003] „Aurora Făgăraşului”, ziar al Partidului Ţărănesc dr. N. Lupu, Făgăraş, 1 martie 1934. Director Ioan M. Leon. Tip. Ioan Lazăr. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. V, 1931-1935, p. 77, Editura Academiei Române, 2009] „Cuvântul Adevărului”, ziar independent, Făgăraş, 11 ian.-19 mai 1935, reapare în 1936. Redactor A.L. Haţiegan. Tip. I. Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. V, 1931-1935, p. 353, Editura Academiei Române, 2009] „Cuvântul Făgăraşului”, Făgăraş, 5-25 dec. 1935, continuă până în 1940. Director Traian Mesaroş. Tip. Ioan Haţiegan. [Publicaţiile periodice româneşti, tom. V, 1931-1935, p. 355, Editura Academiei Române, 2009]; „Anuarul I al Liceului de Stat «Radu Negru»” din Făgăraş, 1919-1920. Tip. „Tipografiei Române” Haţiegan, Făgăraş, 1920 (următoarele numere au fost tipărite la Tipografia Ioan Lazăr). „Anuarul Şcoalei secundare/Gimnaziului de Fete” din Făgăraş, I-XIV, 1920-1942, Tip. Ioan Haţiegan. Prof. Valer Literat şi Preot-Cpt. Moise Ionaşcu, Oraşul şi Ţara Făgăraşului – Cetatea Făgăraşului, cu o prefaţă de Dl General I. Dumitriu, Tipografia ,,Haţegan”, Făgăraş, 1943. Octavian Popa, Făgăraşul sub domnii Munteni, Tipografia I. Haţiegan, Făgăraş, 1935.

404

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Voica BACIU

CINEMATOGRAFUL „ASTRA” DIN BRAŞOV (1926-1927)

„ASTRA” CINEMA IN BRASOV, 1926-1927

Abstract: The article presents some interesting aspects regarding the transfer of ownership of the ”Apollo” Cinema from Ministry of Cults and Arts to the ”Astra” Cultural Association, on October 5th, 1926. The study is based on documents preserved by the National Archives, County Library ”George Bariţiu” in Brasov, as well as articles, local advertisements published by the local newspapers in 1926-1927. The main reason of this transfer was renter’s intention of obtaining an income in order to support cultural activities. As the building was in a very bad condition, they renovated it by investing an important amount of money. On December 1st, 1927, the building was inaugurated in the presence of some important personalities. In 1927, even during the restoration work, more than 75 silent movies were shown, especially German and American ones. The movies list can be consulted in Annex I. One of the most famous movies in history – ”Metropolis” – was screened using the original version (8-14 April 1927). The agreement between Ministry of Cults and Arts and ”Astra” Association included also the obligation to provide the auditorium for theatrical performances. Annex II includes a list with all those events. The revenue thus obtained were a source of support to other cultural activities. A part of the building became a space for a Section of physical education and for the Conservatoire. The names ”Apollo Cinema” or Apollo Theatre and ”Astra Cinema” or Astra Theatre were used in parallel in the newspapers as well as in the documents of the Cultural Association. In 1934, the authorities decided ”Astra” Association to become the owner of the building.

„Luni de zile în timpul anului oraşele din aceste provincii sunt lipsite cu totul de orice spectacol, lăsându-li-se doar unicul spectacol acela al cinematografului”, se spunea într-un articol apărut la Braşov, în ziarul „Carpaţii” 1, în anul 1926. Într-adevăr, pentru a suplini frecvenţa sporadică a spectacolelor de teatru, în Braşov s-au înfiinţat, în perioada interbelică, câteva cinematografe, dintre care unul – Cinema „Astra”2 – s-a remarcat prin faptul că a funcţionat, vreme de două decenii, sub egida „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român” din Braşov. Pornind de la documente păstrate la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov3 şi la Arhivele Naţionale – Filiala Braşov4, de la articole sau de la reclame din presa timpului, vom încerca să prezentăm modul în care o societate culturală a reuşit să preia şi să administreze, în perioada 1926-1927, cel mai important cinematograf din Braşov.

1 În chestia turneurilor artiştilor români, în „Carpaţii” nr. 350, 28 nov. 1926. 2 Pentru acelaşi imobil, situat pe str. Lungă nr 5, se folosea denumirea de „teatru”, când aveau loc reprezentaţii teatrale, şi cea de „cinema”, când rulau filme. 3 Mulţumesc doamnei Ruxandra Nazare de la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” – Colecţii Speciale, atât pentru sugestia de a consulta documentele din mapa „Cinematografele Astrei. Acte de valoare”, cât şi pentru imaginile din „Gazeta Transilvaniei” incluse în articol. 4 Arhivele Naţionale – Filiala Braşov, Fond 158 Cinematograful Astra, nr. inv. 274, Dosarele 1-8 (în continuare, ANBv, Cinematograful).

405

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Ideea ca imobilul Teatrului Naţional-Cinema „Apollo” să fie predat „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român” pentru a-i finanţa activităţile culturale a pornit de la Alexandru Băcilă5. La baza propunerii acestui antreprenor, care se afla în fruntea cinematografului „Apollo” din anul 1921, au stat mai multe motive: era copleşit de datorii, în urma proceselor cu C. Rosner, şi era şicanat de autorităţile locale, care îi solicitau sponsorizări pentru activităţi electorale şi plătea taxe de „lux” sporite.6 Preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea formalităţilor legale.7 Contractul de închiriere a fost încheiat, în data de 5 octombrie 1926, între Ministerul Cultelor şi Artelor, reprezentat de ministrul Vasile Goldiş, pe de o parte, în calitate de proprietar al „Teatrului Naţional zis Apollo din Braşov”, şi Voicu Niţescu şi Tiberiu Brediceanu, de cealaltă parte, ca mandatari ai „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român /ASTRA/ Despărţământul din Braşov”.8 Obiectul contractului a fost „Teatrul Naţional zis Apollo din Braşov cu toate dependinţele lui şi cu întreg mobilierul şi maşinile aflătoare”, care a fost închiriat, pe o perioadă de 10 ani, pentru 100.000 lei pe an, plătibili în patru tranşe trimestriale.9 Din document reiese că, pe lângă spaţiile dedicate divertismentului, noul locatar a primit „apartamente ce se ţin de imobilul închiriat şi care nu se ţin de funcţionarea propriu-zisă a Teatrului şi Cinematografului” şi care puteau fi subînchiriate de locatar.10 Prin acelaşi contract se acorda mandat „Astrei” să evacueze foştii chiriaşi.11 Contractul nu specifică numărul de încăperi pe care noul locatar – „Astra” – avea dreptul să le intabuleze în cartea funduară Braşov12, dar, dintr-un act de impozitare din

5 Apreciind „meritele câştigate de d-l Băcilă pentru obţinerea cinematografului pe seama ASTREI”, l-au angajat ca „funcţionar al acestui cinematograf cu salariu fix de lei 25.000 lunar”, se spunea în Raportul General asupra activităţii Comitetului Despărţământului Central Judeţean ASTRA – Braşov, pe anul 1929-1930 (în continuare Raport 1929-1930), publicat în „Gazeta Transilvaniei” (în continuare G.T.) nr. 63, 20 iun. 1930. 6 Imobilul, care aparţinuse anterior statului maghiar, a fost rechiziţionat de armată, în 4 ianuarie 1921, după care a fost predat „unei comisiuni formate din o seamă de bărbaţi de încredere ai Braşovului”, printre care se afla şi Alexandru Băcilă [Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov, Colecţii Speciale, Cinematografele Astrei. Acte de valoare (în continuare BJBV, Acte), Dos. 18, Procese-verbale de predare-primire, 4 ianuarie 1921]. În anul 1922, imobilul a trecut în proprietatea statului român [cf. BJBv, Acte, Dos. 24, Sentinţa Tribunalului Braşov nr. 375/926 în chestiunea evacuării chiriaşilor (în continuare Sentinţa nr. 375/926)]. Eforturile lui Rosner, chiriaşul din perioada maghiară, pentru recâştigarea imobilului au inclus, printre altele, iniţierea unor procese în justiţie, oferte de bani către Băcilă, lipsirea cinematografului de filme (în înţelegere cu cei de la Cinema Modern şi cu casele de film din Ardeal) şi o audienţă la Regina Maria (care aflase că o „o ceată de beţivi” îi furaseră proprietatea lui Rosner. La cererea reginei, Averescu îi ceruse lui Argetoianu să-l repună pe Rosner în drepturi şi „pe bolşevici să-i aresteze”). Problemele sunt descrise în Memoriul înaintat ASTREI de A. Băcilă în chestiunea reorganizării cinematografului – 1929, BJBv, Acte, Dos. 12 (în continuare Memoriu Băcilă – 1929). 7 S-a semnat Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2560/28 iulie 1926 şi s-a emis Adresa de aprobare a închirierii nr. 36463/26 august 1926 (BJBv, Acte, Dos. 2). Mai târziu, Maria Băcilă a dat o declaraţie că nu avea nicio pretenţie de posesiune sau proprietate asupra inventarului preluat de „Astra” (BJBv, Acte, Dos. 14). 8 Contract de închiriere între Ministerul Cultelor şi Artelor (în continuare Contract) din 5 oct. 1926 (BJBv, Acte, Dos. 14). 9 Ibidem, pct. 13. 10 Ibidem, pct. 5, 6. 11 Ibidem, pct. 8. Chiriaşii ceruseră prelungirea contractului de închiriere (Sentinţa nr. 375/926). 12 Contract, pct. 10. Intabularea s-a făcut imediat, după cum reiese din Deciziunea Judecătoriei Mixte Braşov pentru intabularea în favoarea ASTREI a dreptului de folosinţă a cinematografului – 12 octombrie 1926 (BJBv, Acte, Dos. 2).

406

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI anul 1927, aflăm că imobilul avea şaisprezece apartamente, un local de prăvălie şi o mare sală de spectacol utilizată pentru reprezentaţii cinematografice şi teatrale13. O parte dintre apartamente au fost oferite gratuit angajaţilor ca locuinţe de serviciu14, iar altele au adus venituri „Astrei” prin subînchiriere conform prevederii „să reţină pentru promovarea scopurilor sale culturale şi de educaţie naţională, în întregime sumele ce le va încasa sub titlul acestor subînchirieri”15. Aşa a fost cazul localului de prăvălie, care a fost subînchiriat, pentru farmacia lui Cuteanu Gheorghe, contra unei sume anuale de 80.000 lei16, sau a bufetului şi a garderobei cinematografului care aduceau 50.000 lei, plătiţi anual de Moise Popa17. Pe lângă plata chiriei, chiriaşii menţionaţi mai sus aveau obligaţia de a face lucrări de reparaţii şi de amenajare a spaţiilor închiriate.18 Cinematograful „Apollo” a fost preluat într-o stare deplorabilă, descrisă sugestiv de Petre Munteanu, administratorul delegat al „Astrei”: După fiecare ploaie, se conturau pe plafoanele încăperilor hărţile mizeriei conturate cu broderii de mucegaiuri [...] şuiera vântul, bătea ploaia, [...] zdrenţele tapiseriei lojilor [...] adăposteau imperturbabilii spectatori permanenţi [...] unele din ferestre lipseau, [...]. Podul [...] era încărcat cu fân şi pae dospite în care cloţanii îşi făcuseră cuiburi [...]. Peste cinzeci de care de gunoi intrate în putrefacţie s-a scos din aceste pivniţe [...]. În loc de cabină pentru îmbrăcatul artiştilor o magazie umedă cu pereţii găuriţi [...] podelele musteau de apă [...]. Ca să treci prin sala de aşteptare laterală unde este astăzi instalat bufetul trebuia să-ţi închizi haina, să deschizi umbrela, să-ţi astupi nasul şi să fii atent să nu cazi în gropile podelei [...]. Cabina de orchestră un mic frigorifer cu miros de pivniţă19. Având în vedere atât situaţia descrisă mai sus, nedemnă de un lăcaş de cultură, cât şi punctul nr. 5 din contractul de închiriere, care stipula că „locatarul va avea obligaţiunea de a face reparaţii necesare funcţionării regulate şi normale a acestui local de teatru şi cinematograf”20, imediat după preluare21, în ciuda criticilor22, „Astra”şi-a asumat

13 Proces-verbal de impunere a cinematografului „Astra” – 27 aprilie 1927 (BJBv, Acte, Dos. 12). 14 Locuiau acolo, printre alţii, administratorul delegat, operatorul 1, secretarul tehnic, funcţionara Vasilescu, servitorii Bibliotecii şi cinematografului (ANBv, Cinematograful, Dos. 5, f. 2, 1931). 15 Contract, pct. 10. 16 Contract de închiriere pentru farmacie, încheiat între Cuteanu şi ASTRA, în data de 11 aprilie 1927, pentru o perioadă de cinci ani (BJBV, Acte, Dos. 8). Farmacistul Gh. Cuteanu era membru în comisia de filme a „Astrei” şi primar al oraşului, după cum reiese dintr-un Raport de activitate al Comitetului administrativ al cinematografului „Astra” pe anul 1929 (G.T. nr. 63, 20 iun. 1930). 17 Închirierea s-a făcut prin licitaţiune cu oferte închise, pe un an de zile şi 5% garanţie suma pentru chirie în plic închis, după cum reiese dintr-un anunţ din presă (G.T. nr. 21, 25 febr. 1927). 18 În oferta de licitaţie pentru închirierea localului de prăvălie, se cerea ofertantului să prezinte un deviz specificat de reparaţii („Carpaţii” nr. 344, 17 oct. 1926). Pentru bufet se cerea demolarea zidului între cele două camere, să se facă un perete despărţitor mobil cu geam, să se pună galantare, mese, mobilier, să se amenajeze garderoba (Contract de subînchiriere a bufetului din 14 octombrie 1927, BJBv, Acte, Dos. 5). 19 Ce-a făcut Astra din sala „Apollo” (în continuare Ce-a făcut Astra), partea I, G.T. nr. 124, 4 dec. 1927. 20 Contract, pct. 5, 6. 21 La nici două săptămâni de la preluarea cinematografului, se publica un anunţ în care se spunea: „Reparaţia acoperişului Teatrului Naţional «Apollo» se dă în antrepriză pe cale de licitaţiune cu oferte închise” („Carpaţii”, nr. 344, 17 oct. 1926). În luna martie 1927 se publica un anunţ pentru darea în antrepriză a unor reparaţii de zidărie, lemnărie şi pentru construirea unei magazii (G.T. nr. 26, 11 mart. 1927).

407

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU riscul de a începe ample lucrări de reparaţii şi investiţii într-un imobil care aparţinea statului şi care făcea obiectul unui proces de revendicare23. Enumerarea reparaţiilor şi investiţiilor sunt o pledoarie pentru voinţa şi capacitatea noilor conducători ai cinematografului de a transforma radical imobilul. S-au reparat acoperişurile, punându-se ţiglă sau tablă, s-au înlocuit grinzile putrede ale plafoanelor, s-au reparat coşurile de fum, s-au pus burlane noi, s-a refăcut zidăria interioară, s-au reparat uşile şi ferestrele, s-a refăcut podeaua, s-a zugrăvit întregul interior, s-a schimbat întreaga instalaţie electrică punându-se firele în tuburi Bergmann, s-au înmulţit punctele luminoase, s-a reparat, revizuit sau înlocuit instalaţia de apă în întreg edificiul.24 Urmărind reparaţiile făcute, în absenţa unor fotografii de interior din timpul respectiv, putem să ne facem o imagine asupra felului în care arăta cinematograful în anul 1927. În sala de spectacol s-au pus patru sobe mari de teracotă, cinci lămpi mari de plafon în sală, s-au instalat ventilatoare, scaunele au fost reparate şi lustruite din nou, s-au tapisat balcoanele şi lojile, s-a mărit cabina de orchestră dându-i-se rezonanţă, s-au pus „lamperii” (probabil lambriuri) de stejar, s-au făcut cabine pentru artişti, cabina de proiecţie s-a construit după indicaţiile tehnice cele mai noi, s-a organizat şi s-a dotat cu mobilier biroul administrativ, casieria s-a amenajat modern în lemn de stejar, s-au pus instalaţii sanitare noi.25 Se pare că spectatorii puteau intra în sala cinematografului pe una din cele zece uşi de intrare, că vizionau spectacolele stând26 la parter, la galerie sau în loji, pe bănci din fier, pe scaune fixe din fier sau pe scaune Tonet din lemn, şi că, în caz de incendiu, puteau ieşi pe trei uşi. Sala de aşteptare s-a transformat în bufet27, a fost parchetată, dotată cu o sobă, bănci şi scaune suficiente, i s-a adăugat o garderobă, şi pe hol a fost făcut un perete despărţitor din sticlă încadrată în lemn de stejar28. Bufetul unde se găseau „bomboane şi consumaţii delicioase” servea şi de fumoir.29 Chiar şi curtea a fost avută în vedere. S-au demolat magaziile vechi şi insalubre, s-a nivelat curtea, parcul a fost curăţit.30 S-a construit poarta cea mare de la intrare şi s-au făcut, pictat şi montat noile firme cu inscripţia „Astra”.31

22 Într-un articol intitulat În chestiunea teatrului din Braşov („Carpaţii” nr. 357, 7 iulie 1927) se dă o replică ziarului „Viitorul”, care acuza „jaful nenorocit” şi care scrisese, în mod eronat, că prin „contractul de închiriere al teatrului din Braşov s-a înscris obligaţia ca statul să suporte cheltuielile de reparaţie”. 23 Abia în anul 1929, Rosner şi urmaşii lui au pierdut procesul („Carpaţii” nr. 488, 7 iulie 1929). 24 Reparaţiile sunt enumerate în articolele Inaugurarea Teatrului „Astra”, G.T. nr. 123, 2 dec. 1927 (în continuare Inaugurarea), şi Ce-a făcut Astra, părţile I şi II (G.T. nr. 124, 4 dec. 1927; G.T. nr. 125, 8 dec. 1927). 25 Ibidem. 26 Nu ştim cu exactitate câte locuri erau în sală, dar conform unor inventare, din 9 oct. 1926 şi, respectiv, din 29 apr. 1929 (BJBv, Acte, Dos. 19), erau menţionate 743 de scaune fixe din fier, scaune Tonet din lemn – la balcon, 12 loji cu 7 locuri. 27 Inaugurarea. Dacă propunerea lui Alexandru Băcilă ar fi fost acceptată, în loc de bufet „Astra” ar fi putut avea o a doua sală de cinematograf destinată proiecţiilor cinematografice, dansului, concertelor, conferinţelor şi reprezentaţiilor exclusiv culturale, iar prin deschiderea acoperişului, s-ar fi fost creat un „cinematograf de vară” (ANBv, Cinematograful, Dos. 4. Plan de reorganizare a cinematografului, 1931). 28 Vezi nota 17. 29 Inaugurarea. 30 Ibidem. 31 Ce-a făcut Astra, în G.T., nr. 125, 8 dec. 1927.

408

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Nu au fost ultimele reparaţii şi investiţii.32 Dintr-un raport pe anul 1931 rezultă că s-a refăcut cabina de proiecţie pentru a instala un nou aparat, că s-au zugrăvit culoarele spre loji şi galerie, iar pentru a îmbunătăţi acustica, s-au pus draperii la uşi şi postav de jur împrejurul balconului de la loji, galerie şi plafon.33 Inaugurarea Teatrului-Cinema „Astra” s-a făcut în mod festiv, în data de 1 decembrie 1927, la orele unsprezece şi jumătate, în sala nou renovată, cu ocazia sărbătoririi a nouă ani de la Marea Unire.34 Programul manifestărilor acelei zile, ne spune presa, a inclus un Te Deum în biserica din Cetate, o sfeştanie oficiată de 7 preoţi, printre care protopopii Iosif Blaga şi Ion Hodârnău, discursurile unor personalităţi ca Axente Banciu – preşedintele ASTREI Braşov, Ion Minulescu – Director General în Ministerul Cultelor şi Artelor, ca reprezentant al ministrului Al. Lapedatu.35 La actul inaugurării a asistat „un public numeros”36. În discursul său, administratorul delegat al teatrului-cinema „Astra”, Petre Munteanu, după ce a făcut istoricul reparaţiilor efectuate clădirii de către „Asociaţiunea pentru cultura şi literatura poporului român – ASTRA”, le-a cerut autorităţilor locale să înfrumuseţeze spaţiul din jurul teatrului-cinema. În locul „clădirilor insalubre din jur”, a grădinii de vară cu „cântecele orchestrelor asurzitoare” şi a „exploziilor vocale disonante ale frecvenţilor slujitori ai lui Bachus care răspundeau manifestaţiilor artistice din sala noastră cu ecoul trivialităţilor...” şi a văii imunde care trecea prin faţa teatrului şi „care aduce în mijlocul oraşului insalubritatea întregului cartier”37, Munteanu sugera că „o piaţă în faţa teatrului, cu o alee înspre promenada principală – va da perspectiva frumoasă teatrului ASTREI”38. Manifestarea a continuat cu „o producţie de potpouri a excelentei Orchestre a Regimentul 89 infanterie sub conducerea d-lui căpitan Robert Vanhouse şi admirabile coruri executate de Reuniunea de Muzică Gheorghe Dima”.39 A urmat o gustare în bufetul teatrului, iar după-amiază serbarea s-a continuat prin conferinţa, susţinută de deputatul Voicu Niţescu, intitulată Despre istoricul şi activitatea ASTREI din trecut.40 Dintr-un „Proiect de Regulament de funcţionare”, din anul 1926, aflăm că s-a creat „Secţiunea cinematografică şi teatrală «Astra»” care urma să fie condusă de comitet de direcţie compus dintr-un administrator delegat, de un econom şi de patru consilieri, iar ca personal, Secţiunea avea douăzeci şi unu de angajaţi: un funcţionar tehnic, o secretară, un casier general, doi casieri de bilete, un contabil, o dactilografă, zece controlori de bilete, un mecanic-desenator, un operator, doi servitori.41

32 Ibidem. Şi-au mai propus să parcheteze sala de spectacole, să repare scena, să cumpere decoruri, să mai ridice un etaj pentru cabinele artiştilor, să facă o magazie de zid de 16 m pătraţi, să repare exteriorul imobilului, să paveze curtea şi să transforme grădina teatrului într-un parc modern şi să facă o grădină de vară ataşată bufetului. 33 Raportul General asupra activităţii Comitetului Despărţământului Central Judeţean ASTRA Braşov, pe anul 1930-1931, citit în Adunarea Generală din 5 aprilie 1931 (în continure Raport 1930-1931), în G.T. nr. 68, 1 iul. 1931. 34 Informaţiuni, în G.T., nr. 123, 2 dec. 1927. 35 Ibidem şi „Carpaţii” nr. 403, 4 dec. 1927. 36 Informaţiuni, în G.T., nr. 123, 2 dec. 1927. 37 Ce-a făcut Astra, în G.T., nr. 125, 8 dec. 1927. 38 Ibidem. 39 „Carpaţii”, nr. 403, 4 dec. 1927. 40 Raport General asupra activităţii Comitetului Despărţământului Central Judeţean ASTRA Braşov pe anul 1927-1928, în G.T., nr. 45, 1928. Discursul festiv a fost publicat în G.T., nr. 124, 4 dec.1927. 41 ANBv, Cinematograful, Dos. 2, 1926, f. 7. Funcţionarul tehnic avea cele mai multe atribuţii. Ulterior, numărul angajaţilor a crescut la treizeci şi trei, după cum reiese din Raport 1929-1930.

409

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Consiliul de administraţie a trebuit să depună un efort uriaş pentru a conduce cinematograful, ţinând cont că reprezenta o societate culturală, nu un antreprenor privat. „Fiecare zi ridică o altă problemă, fiecare lună dezgroapă alte lipsuri, fiecare an ne angajează sufletul şi muncă în tot alte şi alte direcţii”42, se spunea într-un raport de activitate din anul 1930. Trebuie să remarcăm că în timpul amenajărilor interioare activitatea specifică unui cinematograf a continuat aproape neîntrerupt.43 S-au „angajat filme”, ceea ce înseamnă că au fost vizionate, că au fost alese, că s-au încheiat contracte cu casele de filme, că au fost aduse, că au fost proiectate44, că li s-a asigurat fundal sonor cu ajutorul plăcilor de gramofon sau prin orchestră, că li s-a făcut publicitate, că s-au tipărit şi apoi că s-au vândut bilete. Reclama se făcea „prin viu grai”, cu automobilul „Fiat” sau cu sania de reclamă, prin panouri şi în presă.45 Din încasările de peste 5.500.000 lei46, obţinute de cinematograf în anul 1927, s-au plătit filmele închiriate, salarii, impozite, reclama, reparaţii47. Potrivit reclamelor publicate în ziarele „Carpaţii” şi „Gazeta Transilvaniei”, braşovenii au avut posibilitatea să vizioneze, în anul 1927, la cinematograful de sub egida ASTREI, cele mai recente şi cele mai populare filme ale timpului, aproximativ optzeci de filme într-un an, în jur de cinci filme noi lunar (Anexa I). În general, filmele erau programate să ruleze câte trei serii zilnic şi se practicau tarife diferite, în funcţie de categoriile de public (copii, elevi, soldaţi, muncitori, soldaţi), de orele de rulare sau de costurile producerii filmului. Au încântat publicul actori celebri precum Ramon Novarro, Rudolf Valentino, Douglas Fairbanks, Charlie Chaplin, Harold Llyod, Gloria Swanson, Mary Pickford, sau populari actori germani, ca Harry Lidke, Harry Piel, Konradt Veidt etc. Regăsim pe lista filmelor rulate la cinematograful „Astra” două filme documentare româneşti: Voiajul navei şcoală «Mircea» în Arhipelag şi Mediterana în vara anului 1926 şi Înmormântarea regelui Ferdinand I, G.T., nr. 15, 11 febr. 1927

42 Raport 1929-1930 . 43 Dintr-un anunţ aflăm că nu s-au ţinut reprezentaţii între 5 septembrie şi 10 septembrie 1927 (G.T. nr. 91, 4 sept. 1927). 44 Cinematograful pare să fi avut la început un „aparat de proiecţie AEG” şi „maşini de luminaţie”, cf. Inventarului cinematografului la data de 9 oct. 1926 (BJBv, Acte, Dos. 19). 45 Memoriu Băcilă – 1929. Cf. unei liste cu obiectele de inventar preluate de la vechiul cinematograf „Apollo”, existau: „30 de table de reclamă, 3 table de reclamă în foaier, 3 table de reclamă la poartă, 2 table de reclamă la Cassa, 2 table de reclamă cu sârmă la poartă, 1 tablă de reclamă cu geam la Transilvania, 3 table pentru reclame birou” (BJBv, Dos. 19). Lipitul pancartelor se făcea cu făină, noaptea, sub supravegherea lui Băcilă şi a secretarei Vasilescu (BJBV, Acte, Dos.1, Dosarul anchetei Comisiei delegate cu anchetarea funcţionarului Alexandru Băcilă). 46 Memoriu Băcilă – 1929. 47 În total, Asociaţiunea ASTRA a cheltuit, în decursul celor 13 luni şi douăzeci de zile, în total 1.918.971,40 lei pentru reparaţiuni şi investiţiuni imobiliare, pentru maşini, mobilier, scule şi decor (Ce-a făcut Astra, G.T. nr. 125, 8 dec. 1927). S-au păstrat listele cu sumele cheltuite (BJBV, Acte, Dos. nr. 13, Proces-verbal de recepţiune provizorie a lucrurilor de investiţiuni şi reparaţiuni făcute de ASTRA la cinematograful „Astra” – 27 nov 1927).

410

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

precum şi filme clasate în Registrul Naţional de Film de Biblioteca Congresului S.U.A. ca fiind „cultural, istoric sau estetic semnificativ”48. Menite să atragă publicul în sala de cinema, reclamele din presa locală ofereau informaţii despre actori, despre regizori sau despre tipul de film, însoţite de formule de tipul „cel mai mare film al sezonului”, „cel mai frumos”, „grandios”, „senzaţie mondială” etc. (Tabel I). Printre filmele care au rulat la la cinematograful „Astra” (fost „Apollo”) din Braşov remarcăm filmul Metropolis49, care a fost prezentat braşovenilor în perioada 8-14 aprilie 1927. Despre acest film de cinema, primul care a fost inclus în patrimoniul mondial de documente (programul „Memory of the World” al organizaţiei U NESCO), se ştia că a fost accesibil, în versiunea originală, unui public restrâns, după care a fost scurtat substanţial50. Este posibil ca România să se afle, graţie cinematografului „Astrei”, printre puţinele ţări care au rulat filmul în versiunea iniţială, la scurt timp după premiera mondială. Perioada de programare a filmului Metropolis a coincis cu introducerea denumirii de Cinema „Astra” în presa locală. Astfel, „Gazeta Transilvaniei”, „Kronstädter Zeitung” şi „Brassói Lapok” vor folosi pentru a anunţa filmele, începând din luna aprilie 1927, formula dublă „Astra (Apollo)”.51 În schimb, ziarul „Carpaţii” a folosit denumirea de „Apollo” până în luna august 1927, când a adoptat denumirea unică de Cinema „Astra”52. Formula dublă „Astra (Apollo)” va persista mulţi ani. De exemplu, reprezentanţii cinematografului foloseau în acte, în toamna anului1932, ambele denumiri.53

48 Parada cea Mare, Ben-Hur, cf. http://en.wikipedia.org/wiki/national_film_registry, 10.10.2013. 49 Filmului Metropolis i s-a făcut reclamă în perioada 16 martie-3 aprilie 1927, în G.T. nr. 29, 35, 37, 38, 40, 41; în 3 apr. 1927, în „Carpaţii” nr. 368; în 8 apr. 1927, în „Brassói Lapok” (în continuare B.L.) nr. 79, în perioada 1-14 apr. 1927, în „Kronstädter Zeitung” (în continuare K.Z.) nr. 73-84. 50 Filmul, o capodoperă a expresionismului german, a avut premiera în 10 ianuarie 1927. Casa de film care l-a produs – UFA – a ajuns în pragul falimentului. A fost scurtat şi nnoouaua versiune a fost lansată în august 1927. Multă vreme s-a crezut că versiunea originală a filmului Metropolis a fost pierdută definitiv, până când, în anul 2008, la Museo del Cine din Buenos Aires, Argentina, au fost regăsite câteva role de film – copii ale originalului Metropolis, conţinând circa 30 de minute de film crezute pierpierdudutete pentru totdeauna; cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Metropolis, 10.06.2013. 51 G.T. nr. 37, 3 apr. 1927; B.L. nr. 79, 8 apr. 1927 şi K.Z. nr. 81, 10 apr. 1927. 52 „Carpaţii” nr. 387, 14 aug. 1927. 53 ANBv, Cinematograful, Dos. 8, f. 27, 1932. Fotografiile de la Arhivele Naţionale – Filiala Braşov au fost realizate de d-na Terezia Simon, căreia îi mulţumim şi pe această cale.

411

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Antetul şi ştampila cinematografului, 6 oct.1932 (ANBv, Fond 158, Dos. 8)

Sala Teatrului-cinema nu a găzduit doar filme, ci şi spectacole de teatru, de cabaret, de operă şi de operetă, concerte ale unor artişti sau trupe din ţară54 şi din străinătate, spectacole şcolare, conferinţe (Tabel II). Din veniturile teatrului-cinema s-au susţinut activităţile culturale ale ASTREI, iar unele spaţii ale imobilului au găzduit secţii ale Despărţământului ASTRA – Secţia de Educaţie fizică şi Conservatorul de muzică.55 Prin prisma reparaţiilor şi investiţiilor asupra imobilului, a faptului că în sala de teatru-cinema s-a proiectat un număr relativ mare de filme, că pe scenă s-au jucat piese de teatru, spectacole de operă sau serbări şcolare, se poate spune că sala de cinema de pe str. Lungă nr. 5, Braşov, a devenit „prima” sală de reprezentaţii din Braşov şi că se justifică astfel, pe deplin, cuvintele din „Gazeta Transilvaniei” din anul 1927: Vechiul teatru „Apollo” nu se mai recunoaşte astăzi. „Astra” l-a întinerit şi nobilitat făcându-l demn de „Societatea pentru cultura şi literatura poporului român”56. Activitatea meritorie a societăţii culturale în conducerea cinematografului a fost recunoscută şi la nivelul guvernului României care, prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, a trecut imobilul în proprietatea ASTREI în anul 193457.

54 Se înscrisese la pct. 7 din Contract obligaţia de a pune „sala şi mobilierul teatrului la dispoziţia trupelor române oficiale, câte opt reprezentaţiuni lunar, în mod gratuit”. 55 Conducerea ASTREI Braşov a decis să acorde „Comitetului central din Sibiu 30% din beneficiul net al cinematografului, începând cu data 1 ianuarie 1930”, cf. Raport 1929-1930. Cinematograful dăduse Comitetului Central Judeţean un acont de subvenţie de 50.000 lei pentru revista „Ţara Bârsei” (G.T. nr. 68, 1 iul. 1931). Încăperea bufetului a devenit sediul secţiei Educaţie Fizică, cf. Raport 1930-1931, (în G.T. nr. 66, 26 iun. 1931). S-a păstrat Cererea de punere la dispoziţie a etajului imobilului pentru Conservatorul ASTRA – 19 iulie 1928 (BJBv, Acte, Dos. 9). 56 Inaugurarea. 57 „Astăzi cinematograful este al nostru, în parte plătit, intabulat pe numele „Astrei” Braşov. Pe ce va produce el răzimăm toată activitatea. Alt sprijin nu avem”, se spunea în Raportul General al „Astrei”-Braşov pe anul 1933- 1934 (G.T. nr. 75, 20 sept. 1934).

412

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Tabel I

Titlul filmelor rulate Zilele Formă de prezentare în „Gazeta la cinematograful Nr. de Transilvaniei” (GT.) sau „Astra” (Apollo), în rulare „Carpaţii” (C.) anul 1927 1 Mătuşa lui Charley 1 I „Regele comediilor, mare GT. 1 comedie în 7 acte” 2 Manevre de toamnă 2-6 I „După marea comedie a lui GT. 1 Roda-Roda în 7 acte” 3 Destinul 11-12 I „Cel mai frumos film din viaţa GT. 4 lui Napoleon” 4 Suzana cea nevinovată 13-17 I „Cel mai frumos, cel mai C. 357, distractiv film din câte s-au GT. 4 văzut la Braşov, la Oradea acest film a bătut recordul. Peste 40.000 au asistat la reprezentarea lui” 5 La Bohème 21-23 I „După renumitul roman al lui C. 358, Henry Murger, în rolurile GT.7,8 principale Lilian Gish, John Gilbert” 6 Fântâna lui Iacob 24-29 I „După renumitul roman al lui C. 358 Pierre Benoit, în rolurile principale Andre Nox, Leon Mathot” 7 Eu mi-am omorât soacra 29-30 I „Regele comicilor Harold Llyod C. 359 în cea mai ilariantă (hazlie) comedie în 7 acte” 8 Calvarul Femeilor 31 I-4 II „Cel mai mare film al sezonului, C. 359 Harry Liedtke, Konrad Veidt, W. Kraus” 9 Studentul din Praga 28-31 I „Vine! Grandiosul film. În C. 358, 11-15 II rolurile principale Conrad 359, GT. Veidt, W. Kraus, Eszterházy 15, 17 Ágnes” 10 Femei care nu se pot 16-17 II „În rolul principal Mae Murray” GT. 17, 18 cumpăra 11 Familia lui Schimek 18-22 II „Mare şlagă: după renumita C. 362 comedie a lui Gustav Kodelburg cu Xenia Desny, Livio Pavanelli” 12 Voiajul navei şcoală 20 II „De la ora 11” GT. 15, „Mircea” în Arhipelag şi 16, 17 Mediterana în vara anului 1926 13 Reprezentaţie pentru „Duminică de la ora 10” C. 363 copii

413

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Titlul filmelor rulate Zilele Formă de prezentare în „Gazeta la cinematograful Nr. de Transilvaniei” (GT.) sau „Astra” (Apollo), în rulare „Carpaţii” (C.) anul 1927 14 Pudoare nejustificată 22-25 II Mare film cultural Ufa. Patru C. 363 epizoade din jurnalul unui medic, Duminică de la ora 12-1, pentru muncitori intrarea 10 lei 15 Escadronul 3 26-28 II „Cu Paul Heideman, E. Verebes, C. 362, Camilla Spira, Un film extrem 363 de hilariant şi plin de viaţă şi vervă în 7 acte” 16 Principesa din Riviera, 1-4 III „Film exclusiv. Cu Julius C. 364, Prinţesa Rivierei Mesaros, Ellen Kürthy” 363 17 Atenţiune Harry! 6 2-7 III „Harry Piel” C. 364, săptămâni între apaşi GT. 25 18 Budha pe pământ Martie „Vine!” GT. 25 19 Muntele sacru 12-15 III „Vine, Senzaţie mondială, Film C. 364, UFA în rolul principal Leni GT. 28 Rifenstal” 20 Fluturul de Aur 16-18 „Senzaţie mondială în rolul C. 365, III principal Lili Damita.” 366, GT. „Cea mai luxoasă montare, 29, 30. Perla casei de film Dorian” 21 Greerul 19-22 III „Cel mai grandios film al C. 365, sezonului Harry Liedtke, Lia 366, 371, Mara, Verebes Ernö, Muzica GT. 29, originală ...”, „Acest film întrece 30, 32 toate filmele rulate până acum Lia Mara şi H. Liedtke” 22 Cucoana nu doreşte copii 24, 25, „Harry Liedtke, Maria Corda, C. 366, 26, 27 comedie hazlie în 8 acte” GT. 32. III 23 Parada morţii 28-31 „John Gilbert” C. 366, Parada cea mare III-1 IV 368, GT. 35 24 Zaza 2 IV „Gloria Swanson, film de C. 368, aventuri” GT. 32, 37 25 Automobilul zburător 3 IV „Mare film de aventuri cu Harry C. 368 Piel” GT. 37 26 Modelul din Paris 4-7 IV „Cel mai frumos film al C. 368, sezonului” GT. 38. 27 Metropolis 8-14 IV „Vine vine! „Cel mai grandios GT. 29, film al lumei.După romanul 35, 37, 38, Thea Harbeau, II părţi deodată. 40, 41; Orchestra clasică. C. 368 Reprezentaţiile se încep de la orele 3-6-9”

414

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Titlul filmelor rulate Zilele Formă de prezentare în „Gazeta la cinematograful Nr. de Transilvaniei” (GT.) sau „Astra” (Apollo), în rulare „Carpaţii” (C.) anul 1927 28 Logodnica dracului 16-17 GT. 43 IV 29 Sclavele dragostei 18-20 GT. 43 IV 30 Cum se prind hoţii 24 IV „Ricardo Cortez; Mare film C. 371; detectiv; mare film de aventuri” GT. 45 31 Reprezentaţie pentru 24-25 „Mare reprezentaţie, duminică GT. 45 copii IV şi luni de la ora 10” 32 Voievodul Ţiganilor „Vine! Vine!” C. 368 33 Ben Hur 25-30 „Vine! Vine!; Cel mai gigantic C. 368, IV spectacol etc.” 371 GT. 45 34 Sylvia 1-5 V „După renumita operetă a lui E. C. 372 Calman; Cel mai frumos şi cel mai vesel film, Liane Haind, Oscar Nanon, muzica originală, orchestra complectă” 35 Cele mai frumoase Zilnic „Cu începere de marţi 7 iunie se GT. 59 filme ale sezonului vor da în fiecare zi, de la ora 5 la ora 7 câte o reprezentaţie cu cele mai frumoase filme ale sezonului” 36 Reprezentaţii pentru „Mare reprezentaţie pentru GT. 59 copii copii duminică şi luni de la ora 10” 37 Floarea nopţii 18, 20, „Mare film de aventuri în 8 acte. GT. 64 21 VI În rolul principal Pola Negri, de la ora 5 la ora 7.” 38 Marionetele 7-11 VII „Mare film senzaţional, în 8 acte GT. 69 din viaţa cabotinilor. Afară de aceasta 2 acte comedii. În rolul principal Milton Sils (de la ora 5 la 7)” 39 Pollyana 16-19 „Cu Mary Pickford, afară de GT. 72 VII aceasta 2 acte comedii (de la ora 5 la 7)” 40 Lupta navală 20-23 „Senzaţie mondială, În rolurile C. 383, VII principale Agnes Esterhazy şi GT. 72 Berhardt Goetzke” 41 Ben Ali 17-19 „Cu renumitul artist Ramon C. 383, VII Novarro” GT. 72 42 Farmecul carnavalului 24-31 „Film de mare spectacol cu C. 383, VII- 1 Harry Liedke 385 VIII În rolul principal Harry Liedtke”

415

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Titlul filmelor rulate Zilele Formă de prezentare în „Gazeta la cinematograful Nr. de Transilvaniei” (GT.) sau „Astra” (Apollo), în rulare „Carpaţii” (C.) anul 1927 43 Înmormântarea regelui 31 VII- „5 august de la ora 4 gratuit GT. 79, Ferdinand I 6 VIII, 2 pentru copii şi elevii săraci” 90; C. 390 IX 44 Învierea morţilor sau 2-6 VIII „Paul Wegener C. 385, Înviază morţii Olga Tschehova” GT. 79 45 Reprezentaţie pentru 6 VIII „Între acte dansuri naţionale şi C. 386 copii internaţionale cu graţiosul concurs al simpaticei dansatoare Hofbauer Ica, Lei 10” 46 Smaraldul misterios 6-7 VIII „Mare film de aventuri cu Harry C. 386 Hil, Verebes Ernö” 47 Hotelul la căsnicia veselă 8-12 „Cel mai interesant şi cel mai C. 386, VIII frumos... peisaje din Italia ... În GT. 82 rolul principal Mary Kid, Livio Pavanelli” 48 Fiul şeicului 12-15 „Cu marele artist, Rudolpho C. 386, VIII Valentino şi Wilma Banky” 387 „Ultimul film cu R.o Valentino. GT. 83 Publicul nu trebuie să confunde acest film cu «Şeicul» de acum 3 ani” 49 Prizoniera sau Luaţi 16-19 „Dramă senzaţională în 8 acte GT. 85, C. seama bine fetelor! VIII petrecută în lumea mare. Numai 386 pentru adulţi. Werner Kraus” 50 Nobil şi vagabond 20-22 „Cel mai mare şi cel mai hazliu C. 388, VIII comic, Coline, în grandiosul GT. 86. film” 51 Viaţa de câine 23-26 „Mare senzaţie cu Charlie C. 388, VIII Chaplin şi câinele său dresat GT. 86, uimitor şi admirabil” 87, 88. 52 Amorul mi-e viaţa 27-30 „Cu Maria Corda” GT. 86, VIII 88, 89 53 O nuntă împiedicată 31 VIII- „Film senzaţional în 7 acte, C. 390, 2 IX Remond Griffith” GT. 90 54 Cadetul marinar 3-4 IX „Mare senzaţie cu Ramon C. 390, Novarro, ... cu concursul întregii GT. 91 flote de război a SUA...” 55 Familia lui Anibal 10-12 IX „10 septembrie. Redeschiderea C. 391, salei teatrului cu senzaţionalul GT. 92 film mondial cu Alphonse Frieland, Lianne Haid” 56 Femeia îndărătnică 13-16 IX „Cea mai reuşită montare a C. 391 celebrului film. În rolul principal Henny Porter”

416

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Titlul filmelor rulate Zilele Formă de prezentare în „Gazeta la cinematograful Nr. de Transilvaniei” (GT.) sau „Astra” (Apollo), în rulare „Carpaţii” (C.) anul 1927 57 Prinţesa şi violonistul 17-20 IX „Senzaţie mondială, Ufa- C. 392 Matador –Film, în rolul principal Bernh. Goetzke” 58 Dansatoarea ţarului 21-24 IX „În rolul principal Laura La GT. 96, C. Plante” 393 59 Regele munţilor 25-27 IX „Harry Piel” GT. 98, C. 393 60 Manevrele de toamnă 28-30 „Şlagăr senzaţional. Film de GT. 99, C. IX-1 X dragoste în 8 acte. În rolul 393 principal Hanny Weise” 61 Dagfin 1-4 X „Senzaţie mondială. Film GT. 101 produs cu montare de mare fast... acţiunea în Mt. Alpi..., Paul Wegener” 62 Fantoma 5-7 X „Film senzaţional cu Otto C. 395, Gebühr” GT. 102 63 Tragedia unei căsătorii 7-10 X „Zguduitoare înscenare C. 395, cinematografică cu Paul Richter, GT. 106 Ernst Verebes, Alfred Abel” 64 Cei trei draci 11-13 X „Lon Chanei” C. 395 65 Ciclonul negru 15-17 X „Senzaţie mondială, ... Rex – GT. 106 calul fenomen” 66 Misterul unui suflet 18-20 X „Senzaţie mondială, Film fisico- GT. 107 analitic în 8 acte, Werner Kraus; afară de aceasta comedie în 2 acte” 67 Noaptea nunţii 21-24 X „Zguduitoare înscenare C. 397, cinematografică cu Paul Richter, GT. 108 Ernst Verebes, Alfred Abel” 68 Omul cu piept de oţel 25-28 X „Film grandios cu Milton Sils” C. 397

69 Pat şi Patachon, Regele 28-31 X „Cel mai grandios film. Mare C. 398 Pelicaniei comedie în 10 acte mari” 70 Moara Sanssouçi 1-4 XI „Film monumental din viaţa lui C. 398 Frederik Rex. În rolurile principale cei mai mari artişti germani” 71 Don X fiul lui Zorro 5-7 XI „Mare film de aventuri în 10 C. 398, acte. În rolul principal Douglas 399 Fairbanks” 72 Folies Bergéres (sic!) sau 8-10 XI „Filmul colorat. În rolul C. 399, Domnişoara de la Folies principal Josephine Baker GT. 115 Bergéres celebra dansatoare neagră”

417

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Titlul filmelor rulate Zilele Formă de prezentare în „Gazeta la cinematograful Nr. de Transilvaniei” (GT.) sau „Astra” (Apollo), în rulare „Carpaţii” (C.) anul 1927 73 Cele 7 fete ale lui 11-14 XI „Film senzaţional al casei de C. 400, Gyrcovitz filme UFA. În rolul principal GT. 115, Vili Fritz, Lidia Potechisa şi cele 116 mai frumoase şapte fete din lume” 74 Hoţul hotelului 15-17 XI „În rolul principal Ellen Kürthi, C. 400, Julius Szöreghy” GT. 117 75 Napoleon 18-23 XI „Cel mai gigantic film din C. 400, lume...”, „Cel mai mare film al 401 timpului...” etc. GT. 118- 120 76 Circus Renz 28-29 XI „Cel mai mare circ din lume pe GT. 121 film... de viaţă socială” 77 Casanova 2-4 XII „Numai pentru adulţi. C. 403 Monumentală realizare GT. 123, cinematografică în 12 acte. În 124 rolul principal Ivan Mosjonkine. Ariile în stilul epocei ... vor fi executate de cunoscutul tenor Dorel Teodorescu” 78 Masca vie 6-8 XII „Film senzaţional, puternică C. 403 dramă modernă, în 7 acte cu GT. 124, Konradt Veidt şi Eszterházy 125 Ágnes” 79 Ajutor! nu vreau să mă 10 XII „Admirabilă comedie” C. 404 însor! 80 O tu dulce viaţă 11-14 C. 404 studenţească XII 81 Violonistul din Florenţa 17-20 „Film de mare artă din epoca C. 404, sau Lăutarul din Florenţa XII. renaşterei cu Elisabeta Bergner, 405, GT. Conrad Veidt”; „Marele film” 129 82 Pierrot cel Negru 25 XII „Cu celebrul Harry Piel şi C. 406, ultimul jurnal «UFA»” GT. 132 83 Reprezentaţie pentru 25 XII „La orele 10 dimineaţa, Mare C. 406 copii reprezentaţie pentru copii” 84 Ultimul vals 26-29 „Cel mai grandios film UFA C. 405, XII după celebra operetă a 406, GT. maestrului Oscar Strauss” 132

418

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Tabel II Spectacole Formă de prezentare în „Gazeta desfăşurate în anul Nr Data Transilvaniei” (GT.) şi „Carpaţii” Sursa 1927, în sala Teatrului (C) „Astra” (Apollo) 1 Serata Paganini 3 II „Concertul artistului Jean GT. 11 Proşteanu” 2 Maimuţa care vorbeşte 11 II „Turneul SG Morţun, cu ansamblul GT. 11 Teatrului Naţional...” 3 Dama cu camelii 19 II „Turneul marii tragediene Mărioara GT. 18 Voiculescu” 4 Conferinţa Ce este 20 II Dumitru Dumitriu GT. marea? 15-17 5 Glafira 2 III „Mare turneu Agepsina Macri, GT. 21 Regele Simeon va fi jucat de însuşi autorul Victor Eftimiu” 6 Omul de altădată 30 III „Mărioara Ventura, Compania GT. 35 Bulandra-Manoilescu...” 7 Festival şcolar 14 V „Şcoala «Domniţa Florica». Recital C. 374 de poezie, cor, dans etc.” 8 Mare serbare 14 V „Reuniunea de cântări din Braşov şi GT. 52 Beethoven Sibiu, Filarmonica Braşov” 9 Într-un ceas bun, Vivat! 15-16 V „Revistă de N. Kiriţescu, Revistă de GT. 40 N. Vlădoianu, V. Radon” 10 Evreica, Prinţesa circului, V-VII „Teatrul maghiar din Cluj. Teatrul GT. 46, Ploaia, Dansul morţii, Jocul Ianovici – Stagiune de vară de trei 51, 52, dragostei şi al morţii, luni. Se vor juca drame, comedii, 54, 56, Boccaccio, Deşteptarea opere şi operete. S-a anunţat 62, 69 primăverei, Balul mascat, reprezentarea a trei piese româneşti: Carmen, Mignon, Tartuffe, Traviata, Povestirile lui Din tată în fiu de N. Iorga, Patima Hoffmann, Boema, Faust, roşie de M. Sorbul, Manechinul de I. Hoţii, Jacheta Galbenă, Fete Minulescu moderne, Rigoletto, Bizanţ, Şoarecele Alb, Contesa „Leonard în Liliacul şi Voievodul Maritza, Căpitanul chefliu, Ţiganilor” Frasquita, Vitrina Parisiană, Nicu Lăutaru, Tosca, Madame Butterfly, Cavalleria Rusticana, Peer Gynt, Voievodul ţiganilor , Nu mă însor, Omul de purpură, Dama de purpură, Antonia, Norocul lui Csuda, Liliacul etc; 2 reprezentaţii de cabaret „Trupa budapestană Békefy”

419

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro VOICA BACIU

Spectacole Formă de prezentare în „Gazeta desfăşurate în anul Nr Data Transilvaniei” (GT.) şi „Carpaţii” Sursa 1927, în sala Teatrului (C) „Astra” (Apollo) 11 Amicii falşi, Un erou „Turneul Teatrului Naţional din GT. 51 Cluj” 12 Ştrengarul Parisului 5-6 VI „Comedie de Sevreau cu apreciatul GT. 81 artist L. Brezeanu” 13 Traviata 30 VII „Societatea corală română din GT. 79 Braşov cu Rita Mărcuş” 14 Conferinţa Ocultismul 17 III „Conferinţa d-lui Const. A. Fundo” GT. 85 15 Triunghiul 12 X „Teatrul Fantazio Bucureşti” GT. 106 16 Zodia porcului, Dă-te jos 26-27 X „Artistul Tănase la Braşov, GT. din corcoduş Excelenta trupă de reviste, mare 105- balet, montare splendidă” 109 17 Glauco 24 X „Teatru Naţional din Cluj, Feerie în GT. trei acte Morselli” 108 18 Concert Lola Bobescu 4 XI „Fenomenala concertistă în vârstă C. 398 de numai 7 ani...” 19 Prinţesa circului 7 XI „Compania Cirică Leonard” GT. 114 20 Trubadurul 29 XI „Reuniunea de muzică Gh. Dima” GT.122 21 Concert Helge 12 XII? „Celebru bariton finlandez, arii GT. Lindberg Bach, Mozart, Schubert” 125- 128 22 Grădina Eden, Duşmanii ?-15 XII „Trupa teatrală vieneză” GT. Femeilor, Candida, 125 Periferie, Prionierul, Senzaţiune 23 Dansul milioanelor 16 XII „Teatrul Naţional Cluj” GT. 127 24 Serbare şcolară 20 XII „Şcoala Comercială Superioară de GT.127 fete”

420

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Corina VOICU

ŞCOALA MONOGRAFICĂ DIMITRIE GUSTI ŞI DRĂGUŞUL

DIMITRIE GUSTI MONOGRAPHIC SCHOOL AND DRAGUS

Abstract: Dimitrie Gusti holds a particularly important place in Romanian culture as professor, coordinator and connector of a whole generation of researchers. The school of social monograph created by him ends up being so extensive that it becomes a cultural trend in the intellectual milieu of the inter-war period. The monographic method originates in the Sociology Seminary held by the Sociology, Ethics and Politics Department of the Bucharest Faculty of Letters in 1924-1925. The research campaigns begin with the villages: Goicea Mare, Ruşeţu, Nereju and Fundu Moldovei. The fifth monographic research, done in 1929, takes place in Drăguş, district of Făgăraş. The Gusti School reaches the peak of its activity and the team consists of 89 researchers. New villages will follow: Runcu, Cornova (Bessarabia), Clopotiva and Şanţ. The last monographic campaign is no longer led by Prof. Gusti but by Anton Golopenţia who studies Dâmbovnic region (district of Argeş). The Gusti School focused on the following topics: traditional crafts, village constituency and architecture, folk art and its complex manifestations. They had a holistic approach, relating the external manifestations to the villagers’ specific rites and traditions. In order to understand as a whole the Romanian culture they chose always to study a village from a different region. The Ethnographic Museum from Braşov made an attempt to redeem the recollections of the monographic research from Drăguş. This attempt developed into an exhibition, a collection of texts and images and a multimedia CD, all of them named ”Professor Dimitrie Gusti in the Memory of Drăguş”. In 2000 and 2001, field work was done in order to contact and interview the villagers who met the researchers and to understand how they perceive, after 70 years, the work of the Bucharest Sociological School in Drăguş. The memories are still vivid, which proves that the monographic campaigns modified the perception of self-identity.

1. Dimitrie Gusti – personalitate şi sistem ideologic Dimitrie Gusti a fost liderul carismatic al şcolii monografice, care a captat interesul tinerilor intelectuali prin personalitate şi prin noutatea tipului de cercetare. În plus, ca un organizator de excepţie, ştia să atragă fondurile necesare cercetării şi publicării lucrărilor rezultate din aceste campanii şi să promoveze imaginea şcolii sale, în ţară şi străinătate. Gusti se distinge în cadrul culturii române în primul rând ca profesor, coordonator şi liant pentru o întreagă generaţie de cercetători. Şcoala de monografie socială pe care el o formează ajunge să fie atât de cuprinzătoare, încât devine un curent cultural al perioadei interbelice. În urma formaţiei sale universitare, dobândită în Germania şi apoi în Franţa, a fost influenţat în cea mai mare măsură de profesorul W. Wundt, de filosofia căruia este legată

421

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CORINA VOICU ideea fundamentală a eticii gustiene – după cum afirma M. Vulcănescu – anume, „ridicarea omului prin propria lui faptă”1. Structura societăţii este înţeleasă de Gusti ca „manifestare colectivă de voinţă”, constituită din manifestări (sau forme de activitate) culturale, economice, etico-juridice şi politice. Manifestările culturale şi cele economice constituie viaţa socială, în timp ce manifestările juridice (normele) şi cele politice (realizări de norme) reglementează viaţa socială. Toate aceste manifestări sunt condiţionate de patru cadre – cosmologic, biologic, psihologic şi istoric. Manifestările şi cadrele sunt prezente în toate celulele sociale, sau unităţile sociale, iar în cazul cercetărilor monografice, unitatea socială va fi satul. Structurarea cercetării şi alcătuirea echipelor se va face după această concepţie a cadrelor şi manifestărilor. După modelul seminariilor la care participase în Germania, Gusti, în calitate de profesor universitar, construieşte un seminar unde să se cerceteaze probleme sociale actuale şi concrete, prin construirea de monografii sociologice şi etice care vor ajuta la evitarea oricăror „generalizări şi analogii pripite”2. Seminarele vor forma specialişti care vor contribui la realizarea unei necesare reforme sociale, care va trebui să ajute România să „dobândească un loc de frunte printre naţiunile universale, creatoare de cultură”3. Demararea acestor campanii a fost făcută pe un fond istorico-social deosebit, cel al perioadei interbelice. Generaţia tânără a anilor 1920, care a trăit Primul Război Mondial, venea cu idei de reformă socială, iar datorită talentului său pedagogic excepţional, Gusti îşi apropie studenţii şi o mare parte a mişcării intelectuale tinere a perioadei. Gusti, în cadrul seminariilor sale, construieşte o metodă de cercetare şi îndruma, încurajându-i pe studenţi să devină independenţi şi creativi. După discipolul său, Mircea Vulcănescu, „calitatea esenţială a personalităţii lui este dinamismul ei obiectiv şi organizator, «animaţia» pe care o imprima oricărui lucru de care se apuca”. Cercetarile şcolii gustiene erau îndreptate spre descoperirea adevărului social, „chipul autentic al românului de astăzi”, dar finalitatea lor era „ridicarea culturală a maselor populare”, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe scară largă, pentru a ajunge la dorita maximă dezvoltare a fiecărei personalităţi umane”4. Satul este văzut, din perspectiva intelectualului, ca subdezvoltat şi care trebuie emancipat (vezi foto nr. 1).

2. Monografia – definiţie ca metodă şi aplicaţie practică Metoda monografică se cristalizează pornind de la Seminarul de sociologie de pe lângă Catedra de Sociologie, Etică şi Politică din cadrul Facultăţii de Litere Bucureşti, în anul universitar 1924-1925, când Dimitrie Gusti le cere membrilor seminarului să alcătuiască un plan de cercetări monografice. La 8 februarie 1925, în cadrul Seminarului de sociologie condus de Gusti, avându-l ca asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începe pregătirea primei ieşiri pe teren. Ca linie de acţiune, se impune necesitatea lucrului în colectivitate, implicând specialişti în diverse domenii, pentru a acoperi toate aspectele vieţii din

1 Mircea Vulcănescu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem.

422

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI comunităţile rurale. Această cercetare complexă presupune o organizare specifică, şi oameni potriviţi, deoarece „calitatea roadelor unei monografii atârnă de însuşirile monografiştilor. Cum va fi monografistul, aşa va fi şi monografia”, afirma Gusti5, care defineşte un cadru larg de cercetare al satului, confom teoriei sale sociologice a cadrelor şi manifestărilor. Până la prima cercetare monografică, Goicea Mare, sociologia era o ştiinţă de cabinet. Ieşirea pe teren pentru observaţia directă ilustrează concepţia gustiană despre necesitatea contactului ne-mediat cu realitatea, pentru a avea dimensiunile corecte ale materialului de studiat şi a se feri de abstracţiuni şi generalizări greşite. Gusti încuraja originalitatea, cercetătorii diferiţi, ca discipline, erau încurajaţi să-şi păstreze diversitatea specifică, cercetarea era colectivă, dar fiecare cercetător avea totuşi un subiect preferat. În următoarele şedinţe ale Seminarului se stabileşte bibliografia, se prezintă planuri şi se construiesc chestionare pentru cele patru cadre – cosmologic, biologic, psihologic şi istoric, apoi pentru manifestări – economice, spirituale, juridice şi politice- administrative. Concret, pentru alcătuirea echipelor de cercetare pluridisciplinare, erau necesari minimum 12 specialişti, mărturiseşte Mircea Vulcănescu: „Un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric şi un psiholog-etnograf pentru cadre. Iar pentru manifestări, un economist, un jurist, un cercetător al vieţii politice şi administrative şi cel puţin trei cercetători ai vieţii spirituale: un folclorist muzicolog, pentru muzică şi dans, un literat-lingvist pentru limbă, literatură şi ideologie, precum şi un etnolog, cunoscător al artei, tehnicei şi moravurilor locale”, toţi coordonaţi de un sociolog. Aceştia aveau un plan de cercetare comun, care dădea misiunea precisă fiecărui cercetător sau grup de cercetare, iar şedinţele comune erau alt factor de coeziune al întregii echipe.6 Metoda observaţiei directe are anumite reguli definitorii în viziunea gustiană. Aceasta trebuie să fie sinceră, obiectivă, exactă şi completă, apoi controlată şi verificată, colectivă, informată şi pregătită. Este o metodă intuitivă, după Gusti, implică creativitatea, observatorul trebuie să meargă în esenţa fenomenului studiat, şi, în final, comparativă. Comparaţia are un rol deosebit de important, ea transformând observaţia în ştiinţă (foto. 2).

3. Campaniile monografice Între 25 aprilie şi 1 mai 1925 are loc prima cercetare monografică în comuna Goicea Mare, jud. Dolj, echipa fiind formată din 11 membri şi condusă de Gusti, cu G. Vlădescu- Răcoasa, ca asistent, şi M. Vulcănescu, ca absolvent. Monografiştii verificau planul făcut la seminar în contact direct cu realitatea, modificându-l în funcţie de necesităţi. La un an după prima campanie, între 13 şi 26 iulie 1926, are loc cea de-a doua campanie monografică, în comuna Ruşeţu, jud. Brăila, la ea participând 17 cercetători, printre care şi H.H. Stahl şi un fotograf profesionist, I. Berman. Acum se alcătuiesc echipe în funcţie de problematici: statistică, bugete, studiul gospodăriilor, folclor.

5 Apud Marin Diaconu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti. Documentar sociologic, Bucureşti, Editura Eminescu, 2000. 6 M. Vulcănescu, op. cit.

423

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CORINA VOICU

Anul 1927 aduce a treia campanie monografică, între 16 iulie şi 16 august, în comuna Nereju, jud. Putna, echipa numărând acum 41 de membri, printre care şi Traian Herseni. Chestionarele din cercetările anterioare sunt „multiplicate pe exemplare şapirografiate”7. Se fac cercetări de antropologie biologică pentru prima dată în cadrul monografiilor, de către prof. Fr. Rainer, şi începe strângerea de obiecte din gospodării. În 1928, din 10 iulie până în 10 august, are loc a patra campanie de cercetare monografică, la Fundu Moldovei, jud. Câmpulung. Se face un nou chestionar, ca o adaptare a celor folosite în cele trei cercetări precedente. Echipa se extinde, existau deja 62 de cercetători împărţiţi în echipe, între care, pentru prima oară, apare Mihai Pop. Notiţele nu se mai iau pe caiete, ci pe fişe, depuse în dosare tematice. Se continuă strângerea de obiecte din sat, organizate ulterior într-o expoziţie a Seminarului de sociologie. Apoi, obiectele sunt duse în Pavilionul românesc de la Expoziţia Universală de la Barcelona, din 1929. În toate campanile monografice se organizează biblioteci săteşti, unde o mare parte dintre cărţi sunt donate de cercetători, şi au loc „şezători”, concepute de monografişti, în care aceştia îşi prezentau intenţiile şi îşi câştigau prietenia şi colaborarea sătenilor. Între 13 iulie şi 16 august 1929 are loc cea de-a cincea monografie, la Drăguş, jud. Fagăraş, momentul culminant al activitaţii monografice gustiene; echipa ajunge la 89 de cercetători, împărţiţi pe cadre şi manifestări. Apare în echipă şi operatorul de film I. Barbelian, cu care se realizează filmul sociologic Drăguş, regizat de Paul Sterian şi N. Argintescu-Amza. După cum mărturiseşte Traian Herseni în 1932, în studiul Şapte ani de cercetări monografice, publicat în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială” şi citat de Marin Diaconu, „monografia sociologică este ea însăşi o realitate socială”, referindu-se la imensul volum de muncă făcut de echipele tot mai numeroase de cercetători şi organizarea acestei munci (atât ştiinţifică, cât şi practică), împreună cu influenţa acestora asupra comunităţii rurale studiate. Rezultatele muncii erau discutate la sfârşitul fiecărei zile de către cercetători, într-o şedinţă8. Totul este construit având în centru ideea respectului pentru personalitatea umană, ca idee-cheie a eticii gustiene (vezi foto 5 şi 6). La 29 noiembrie, în sala Seminarului de sociologie, are loc o expoziţie cu materialele adunate de la Drăguş, coordonată de pictorul Mac Constantinescu, cu această ocazie aniversându-se cinci ani de cercetări monografice. În discursul său din deschiderea expoziţiei, D. Gusti îşi afirmă convingerile cu privire la esenţa şi rolul satului românesc, numit sanctuarul unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului românesc, […] sinteză a neamului, microcosmul Naţiunii... Prin o tenacitate panteistă, satul este păstrătorul raporturilor metafizice ale Naţiunii cu veşnicia. Aceste idei se află în perfectă concordanţă cu cele ale lui Blaga şi Rebreanu şi în continuarea ideologiei paşoptiste a satului ca bază de construcţie a naţiunii.

7 M. Diaconu, op. cit. 8 Ibidem.

424

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

O odaie ţărănească reconstituită cu obiectele adunate din Drăguş este prezentată la Dresda, la Expoziţia Internaţională de Igienă, unde primeşte diploma de onoare. A şasea campanie monografică se face la Runcu, jud Gorj, între 29 iunie şi 18 august, folosind tehnica perfecţionată la Drăguş şi având aceleaşi obiective: cercetarea tuturor aspectelor de viaţă ale satului. Cea de-a şaptea campanie monografică are loc la Cornova, jud Orhei, Basarabia, între 25 iunie şi 13 august 1931, unde participă 55 de cercetători şi se realizează filmul sociologic Un sat basarabean: Cornova, regizat de Emanoil Bucuţa, H.H. Stahl şi Anton Golopenţia. În 1932 şi 1933 se revine la Drăguş cu alte campanii monografice, într-o formulă restrânsă, unde se urmăreşte o verificare a datelor adunate în 1929 şi observarea schimbărilor intervenite. Gusti era prins în activitatea de ministru şi membrii echipei restrânse se concentrează pe redactarea de studii şi prelucrarea de materiale. Cercetări ulterioare mai au loc la Clopotiva şi Şanţ, în 1935 şi 1936. Plasa Dâmbovnic 1939 – condusă de A. Golopenţia – este ultima cercetare, unde monografiştii se ocupau de problema proprietăţii funciare. Odată cu Golopenţia şi cu studiul 60 de sate, apare ideea de cercetare zonală, ca alternativă viabilă a monografiei exhaustive a unui sat. Începând din 1938, când monografia deja avea o vechime şi cercetătorii erau „rodaţi” cu metoda, iar Gusti, fiind ministru, nu mai putea să se ocupe atât de mult de acest tip de activitate, încep să apară dubiile că metoda cercetării exhaustive este cea mai potrivită pentru cercetarea satului. Până în 1938, cercetările se axează pe sat ca totalitate a cadrelor şi manifestărilor sociale – monografia este exhaustivă şi integrală (ca cele de la Goicea Mare, Ruşeţu, Nereju, Fundu Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova), apoi, un grup de cercetători (A. Golopenţia, H. Stahl, Traian Herseni) se axează doar pe unele probleme locale, sau pe studiul regional (Ion Ionică), realizând că monografierea a 15.000 de sate româneşti este o întreprindere utopică. H.H. Stahl afirma: „încercarea de a face o monografie de sinteză din toate punctele de vedere într-un singur discurs este utopică. Şi inutilă”. Stahl ajunge la concluzii personale bazate pe experienţa cercetarilor monografice şi crede că soluţia este de a studia doar o problemă, din cadrul complex al unui sat, ca, de exemplu, devălmăşia satelor din Vrancea9.

4. Şcoala Gusti şi etnologia Cercetarea şcolii gustiene trece de la metode indirecte – trimiterea de chestionare prin poştă – la observaţia directă. El refuză metodele indirecte de interpretare ale faptelor culese de alţii, crede că sociologul trebuie să cerceteze personal realitatea socială. În cadrul monografiilor, se abordează domenii etnologice ca: ocupaţii tradiţionale şi meserii, aşezări şi gospodării şi, nu în ultimul rând, arta populară cu toată complexitatea ei de manifestări. Totul se prezintă în context general, în conexiune cu

9 H.H. Stahl, în Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.

425

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CORINA VOICU riturile şi tradiţiile specifice. Se fac studii ample, dedicate formelor de agricultură, păstorit şi exploatare a pădurilor. Apare prima clasificare etnografică a stânelor, de către Gh. Radu: Contribuţiuni la studiul stânelor din Romania, Bucureşti, 1935. Se fac studii asupra aşezărilor şi gospodăriilor, individualizându-se tipologii ca „satul devălmaş”, concept introdus de H.H. Stahl, „crângurile” descoperite de Lucia Apolzan în Munţii Apuseni, sate formate prin „roire”. Ion Conea face o tipologie a satelor în funcţie de structură: risipite, răsfirate, adunate şi compacte, iar în structura internă a satului se distinge nucleul (vatra satului) şi exteriorul (moşia satului). Arta populară este studiată de specialişti: C. Brăiloiu se ocupă de folclorul muzical, studiat în context ca manifestare complexă de cultură spirituală, N. Argintescu face analiza portului popular, arătând semnificaţia sa zonală, se disting funcţiile obiectelor de artă populară, pictorul Mac Constantinescu se ocupă de arta plastică, iar Floria Capsali de dansurile populare (vezi foto 3 şi 4).

5. Şcoala monografică – modernitate şi originalitate Originalitatea şcolii gustiene constă în pluridisciplinaritate şi în structurarea cercetării, rolurile fiind distribuite pe cadre şi manifestări. Pentru cultura română, acest curent cultural, pe care l-a creat Gusti prin şcoala sa, rămâne de referinţă în cercetarea de teren din domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale. Drăguşul, momentul de vârf al cercetărilor monografice, se afla atunci la nivelul la care „era vorba de a aplica antropologia la cercetarea concretă a propriei tale ţări”10 în mediul rural, fiind o perspectivă nouă şi originală. Şcoala Gusti se integrează în comunitatea ştiinţifică internaţională prin interesul pe care metoda sa îl stârneşte (studiul făcut la Runcu de către studenţii germani), târgurile şi expoziţiile internaţionale la care participă (Paris 1937, New York 1939), şi nu în ultimul rând, prin studenţi trimişi cu burse în Franţa – Ernest Bernea, Harry Brauner, Ion Ionică – studentul lui Marcel Mauss, în USA – Roman Cresin şi în Germania – Anton Golopenţia.

6. Muzeul de Etnografie Braşov pe urmele şcolii monografice În anii 2000 şi 2001, Muzeul de Etnografie Braşov cercetează Drăguşul pentru a descoperi urmele şcolii monografice în memoria colectivă. Rezultatele concrete ale acestei campanii sunt expoziţia, mapa şi CD-ul multimedia numite: Profesorul Dimitrie Gusti în memoria Drăguşului (vezi foto 7 şi 8). Amintirile sunt păstrate şi transmise generaţiilor tinere ca o zestre identitară de care drăguşenii sunt mândri. Accentul este pus pe registrul afectiv, pe puntea de legătură între intelectualii şcolii de la Bucureşti şi ţărani. Ideea cercetării s-a născut din necesitatea consemnării celeilalte „feţe” a realităţii satului, după cum notează şi dr. Ligia Fulga în textul de prezentare a mapei Profesorul Dimitrie Gusti în memoria Drăguşului: Dacă Drăguşul beneficiază de o bogată literatură ştiinţifică de specialitate şi de o valoroasă documentaţie fotografică şi muzicală – păstrate la Muzeul Satului şi Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti –, nu acelaşi lucru se poate spune despre analiza sistematică a impresiilor, a amintirilor, a aprecierilor drăguşenilor, cele care s-au mai păstrat până astăzi, legate de cercetătorii gustieni şi postgustieni.

10 Ibidem.

426

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Concluzia ar fi că a existat o fascinaţie în ambele sensuri: a cercetătorilor faţă de lumea satului şi a ţăranilor faţă de membrii echipei de cercetare. Prin imaginile de arhivă, excepţionalele fotografii ale lui Iosif Berman, se produce întoarcerea în timp la nişte realităţi a căror valoare le face durabile în timp. Membrii echipei sunt vii în amintirile septuagenarilor sau octogenarilor drăguşeni: Aici în fotografie văd pe profesorul Gusti cu şefii de echipe studenţeşti, în capul mesei. La dreapta lui şade Manoliu, lângă el e Xenia Costaforu. Ea era mâna dreaptă a lui Brăiloiu... povesteşte învăţătoarea Ana Sofonea la 84 de ani. Cercetarea interbelică nu a rămas fără urmări, considerate benefice de către săteni: a fost înfiinţat Căminul Cultural, o şcoală ţărănească, medicii au acordat consultaţii gratuite. Este vorba de o abordare modenă, o „antropologie împărtăşită”, în care valorile circulă în ambele sensuri. Astfel, trecerea cercetătorilor prin Drăguş s-a transformat în fapt cultural viu, şi a fost atins idealul umanist al profesorului Gusti, de ridicare a satului prin contribuţia ştiinţei (vezi foto nr. 9).

Foto 1 Foto 2

Foto 3 Foto 4

427

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CORINA VOICU

Foto 5 Foto 6

Foto 7 Foto 8

Foto 9

428

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Rusalia CRĂCIUNOIU

LUCRĂRI DE GRAFICĂ INEDITE ALE LUI DIMITRIE PAVELESCU-DIMO

LES ŒUVRES ORIGINALES DE GRAPHIQUE DE DIMITRIE PAVELESCU-DIMO

Résumé: Dans le Musée d’Art de Craiova il y a, outre les œuvres de sculpture, un certain nombre de 11 œuvres graphiques. Ces œuvres n’ont pas figuré dans des expositions que notre musée a organisé au fil du temps, ils ne sont pas connus par le publique ou par les spécialistes de l’art. Dans ce groupe d’œuvres on distingue cinq portraits: un portrait d’un homme et quatre croquis représentant des personnages féminins, trois figures de quelques hommes dans les attitudes de composition en mouvement et trois croquis du projet du monument «Rahova (Smârdan)» vu par devant et sur deux côtés. Les travaux ont été exécutés au fusain, crayon, aquarelle et encre. Le nom de Dimitrie Pavelescu-Dimo est surtout connu pour les sculptures monumentales, ses dessins- croquis sont très peu connus.

În patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova se află, alături de lucrări de sculptură, şi un număr de 11 lucrări de grafică realizate de Dimitrie Pavelescu-Dimo. Aceste lucrări nu au figurat în expoziţiile pe care muzeul nostru le-a organizat de-a lungul timpului, ele nefiind cunoscute publicului larg şi nici specialiştiilor din domeniul artei. În grupul de lucrări distingem cinci portrete, din care un portret de bărbat şi patru schiţe reprezentând personaje feminine, trei figuri ale unor bărbaţi în atitudini compoziţionale redând mişcarea şi trei schiţe ale proiectului „Monumentul Rahova (Smârdan)”, văzut din faţă şi din cele două laterale. Lucrările au fost executate în cărbune, creion, acuarelă şi tuş. Numele lui Dimitrie Pavelescu-Dimo este cunoscut mai ales datorită lucrărilor de sculpură monumentală, lucrările sale de grafică fiind foarte puţin cunoscute. Dimitrie Pavelescu-Dimo provine dintr-o familie de români cuţovlahi ce s-au stabilit în Oltenia prin 1784. Bunicul său se numea Mihali A. Mannos (se semna Mihali Dimo) şi era fratele lui Dimitrie Mihali Dimo, tatăl pictorului Theodor Aman1. Patronimul Pavelescu provine de la numele bunicului său matern, Pavel (Pavelescu)2. Artistul s-a născut la 19 iulie 1870, la Calafat, judeţul Dolj. Între anii 1894 şi 1898 a fost bursier al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, urmând apoi cursuri de specializare în Italia, la Florenţa. Student fiind, în ultimul an, a primit o comandă pentru executarea unui bust al poetului Grigore Alexandrescu (1810-1885) pentru oraşul Târgovişte, inaugurat în 1898. În acelaşi an, la Expoziţia Societăţii „Ileana”, regele Carol I a remarcat, printre lucrările de sculptură şi pe cele ale lui Dimo Pavelescu3, sculptorul fiind recompensat cu Medalia clasa a III-a. În anii 1899-1900 va realiza alte două monumente:

1 Petronela Negoşanu, Destinul unui artist. Theodor Aman, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 6. 2 http://sutsatadicraiova.wordpress.com/tag/dimitrie/ 3 Adrian-Silvan Ionescu, Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura NOI Media Print, 2008, p. 246.

429

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RUSALIA CRĂCIUNOIU

Monumentul Independenţei la Piteşti şi Monumentul sculptorului Ion Georgescu (1856- 1898) la Brăila. Începând cu anul 1904 a avut atelierul în Italia, la Florenţa, unde a realizat majoritatea lucrărilor sale. În Piaţa Signoriei din Florenţa se află, în admiraţia turiştilor şi a localnicilor, de odinioară şi de azi, o copie a celebrei sculpturi David, a lui Michelangelo Buonarroti. Este puţin cunoscut faptul că aceasta a fost realizată de Dimitrie Pavelescu-Dimo, la cererea oficialităţilor din Florenţa, oficialităţi care au decis ca lucrarea originală să fie adăpostită la Academia din Florenţa pentru a fi mai bine conservată4. În 1904-1905 a lucrat, pentru oraşul Brăila, Monumentul lui Traian. Pentru Craiova a realizat Monumentul Independenţei, destinat a eterniza primul foc de tun tras împotriva turcilor de către armata română la Calafat, în 1877. A fost lucrat timp de patru ani, turnat în bronz, înalt de 9,75 m şi în greutate de 12 tone. Aşezat în faţa Parcului Bibescu din Craiova, actualmente Parcul N. Romanescu, în 1948 a fost distrus şi topit. A realizat şi numeroase portrete ale unor personalităţi politice şi culturale ale vremii: Ioniţă Mincu (Calafat), Generalul Gigurtu (Craiova), Alexandru Iliescu (Slatina), Dini Mihail (Craiova), Theodor Stamatopol (Caracal).5 Lucrările sale de grafică au ajuns în patrimoniul Muzeului de Artă Craiova în anul 1971. Acestea au aparţinut nepoatei sculptorului, Maria-Victoria Dimo, din Bucureşti, unul dintre marii colecţionari de opere de artă din România. Multe dintre muzeele din ţară au luat cu împrumut lucrări din colecţia sa pentru organizarea unor expoziţii retrospective ale artiştilor de seamă, români şi străini. Lucrările de grafică Bunicuţa, Cap de bătrână, Profil de femeie sunt realizate în creion pe hârtie. Lucrările Meditaţie şi Studiu de bust sunt realizate în cărbune pe hârtie. La aceste desene se observă punerea în valoare a chipului şi a psihologiei personajelor. Prin linia de contur, trasată cu fineţe, haşura de factură academică şi estompă sunt redate volume şi proporţii specifice desenului realizat de mâna unui sculptor. În lucrările Ostaş turc, Plăieş, Bărbat meditând, realizate în cărbune pe hărtie gălbuie, sculptorul şi-a propus să redea mişcarea în atitudinea compoziţională a personajelor. Ostaşul turc este sursprins în momentul în care se ridică sprjinindu-se pe mâna stângă, iar în cealaltă îşi tine arma. Se observă vestimentaţia specifică modei turceşti: imineii (pantofi cu vârful ascuţit) şi chipiul cu ciucuri. În lucrarea Plăieşul personajul este văzut din faţă, uşor aplecat spre stânga, ţinând în mână ţeapa. Desenul Barbat meditând este redat aşezat pe scaun, într-o uşoară răsucire, sprijinindu-se cu mâna stângă de braţul scaunului. Aceste portrete compoziţionale se disting prin dozarea diferenţiată a zonelor de umbră şi lumină, prin linia de contur accentuată şi haşura mai puţin densă. Proiectul de monument, Monumentul Rahova, este compus din trei lucrări: Monumentul Rahova I, văzut din faţă, Monumentul Rahova II, văzut lateral stânga, Monumentul Rahova III, văzut lateral dreapta. Cele trei lucrări au fost realizate în acuarelă şi tuş pe hârtie. Gama cromatică este destul de restrânsă, apelând la efectul tonifiant al petelor de verde şi galben auriu de o impresionantă bogăţie a nuanţelor, uşor vizibil albastru irizant şi nuanţe de griuri puţin accentuate. Monumentul este alcătuit dintr-un

4 Vasile Parizescu (Parisescu), Viaţa ca o pasiune, Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2008, p. 91. 5 Paul Rezeanu, Istoria artelor plastice în Oltenia, 1800-2000, vol I (1800-1918), Craiova, Editura Alma, 2010, pp. 323-324.

430

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI prim soclu construit pe orizontală, de dimensiuni mari, ce constituie baza unui soclu realizat pe verticală, într-un aranjament montant. Pe o primă treaptă se află un soldat în picioare, ţinând în mâna stângă un steag, iar în cealaltă, o sabie întinsă în faţă. În registrul superior, deasupra capului soldatului, se află o coroană de lauri. În partea superioară a soclului se află un vas în care arde o flacără. De-o parte şi de alta a soclului (pe verticală) sunt schiţate două basoreliefuri în accente de ocru: lateral dreapta, imagini de luptă de la Smârdan, şi lateral stânga, imagini de luptă cu momentul trecerii podului la Rahova. Din cercetările de până acum, nu am găsit acest monument materializat într-o lucrare de for public. Fie nu a fost realizată, rămânând la stadiul de proiect, fie a fost distrusă. La fiecare monument ce avea să se construiască exista o documentaţie specifică, constând în mai multe schiţe cu variante de proiect. Este posibil ca şi în alte colecţii să se afle lucrări de grafică ale sculptorului, fie în România, fie în Italia, la Florenţa, acolo unde Dimitrie Pavelescu-Dimo a trăit aproape 30 de ani şi unde se crede că a murit în anul 1944.

Fig. 1. Bunicuţa Fig. 2. Cap de bătrână

431

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RUSALIA CRĂCIUNOIU

Fig.3. Profil de femeie Fig. 4. Meditaţie

Fig.5. Studiu de bust Fig. 6. Ostaş turc

432

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Fig.7. Plăieş Fig. 8. Bărbat meditând

Fig.9. Monument Rahova I faţă Fig. 10. Monument Rahova II stânga

433

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro RUSALIA CRĂCIUNOIU

Fig. 11. Monument Rahova III dreapta

434

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Lidia PRISAC

ÎNVĂŢĂMÂNTUL MINORITĂŢILOR NAŢIONALE PRIN PRISMA COMUNITĂŢII ARMENE (DE LA BASARABIA ŢARISTĂ LA BASARABIA ROMÂNEASCĂ)

NATIONAL MINORITIES’ EDUCATION THROUGH THE AGENCY OF THE ARMENIAN COMMUNITY (FROM THE TSARIST BESSARABIA TO ROMANIAN BESSARABIA)

Abstract: The changes that occurred in the spiritual life of Bessarabia after the reunion with Romania present particular interest because of the Romanian state efforts to satisfy the cultural demands of ethnic groups, whose number had increased substantially since 1918, from 8% to almost 30% in Greater Romania. The cultural claims were shown to be more substantial in minority education field. All legislation relating to education in Bessarabia was fully consistent with the provisions of the Treaty for the minorities’ protection; that meant to assure of all ethnic groups equal opportunity rights. Evidences are the constitutional provisions from 1923 and the Education Laws from 1924, 1925 and 1928. Through those laws national minority communities had the opportunity to open their own schools with teaching in their mother tongue. Although the literature from the Republic of Moldova records a satisfactory number of works devoted to the education study in the interwar period, we find that the issues, especially those regarding the minorities’ education, are irrelevant. Given these realities, we proposed to review the training of Armenians people in the Prut-Dniester space; although insignificant in terms of the number, there were however maternal language schools, schools of which they were deprived in the Tsarist period, and later, during the Soviet era, when this kind of schools have been dismantled.

Schimbările care au intervenit în viaţa spirituală a Basarabiei după reunirea cu România prezintă un interes deosebit, reieşind din eforturile statului român întregit de a satisface revendicările culturale ale grupurilor etnice, al căror număr a sporit substanţial după 1918, de la 8% din populaţia Vechiului Regat la aproape 30% din populaţia Noii Românii1. Revendicările culturale s-au dovedit a fi mai substanţiale în domeniul învăţământului minorităţilor.

1 Anuarul statistic al României 1937 şi 1938, Bucureşti, Institutul Central de Statistică, 1939, pp. 58-61.

435

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LIDIA PRISAC

Cu toate că literatura din Republica Moldova înregimentează un număr satisfăcător de lucrări consacrate studierii învăţământului interbelic2, constatăm că aspectele, în special cu referire la învăţământul minorităţilor, sunt infime3. Ţinând cont de aceste realităţi, ne-am propus o trecere în revistă a situaţiei învăţământului caracteristic armenilor din spaţiul pruto-nistrean, temă eclipsată în literatura de specialitate. Subiectul pus în discuţie în acest studiu cuprinde perioada 1812-1928 – de la anexarea Basarabiei la Imperiul ţarist până la ultima reformă din învăţământul interbelic. Cercetările istoriografice permit să constatăm că investigaţiile istorice, mai vechi sau de ultimă oră referitoare la istoria Basarabiei, nu ne oferă prea multe preocupări în tematica armenilor şi, mai ales, a instruirii acestora, cu toate că anume acestui grup etnic, deşi neînsemnat numeric4, i-a revenit un loc important în constituirea burgheziei comerciale din Basarabia5. Istoria armenilor dintre Prut şi Nistru este strâns legată de evoluţia Basarabiei, aflată timp de 105 ani (1812-1917) sub ocupaţie ţaristă. În acest interval temporal, armenii şi-au pus o amprentă inconfundabilă asupra ritmurilor dezvoltării socioeconomice a Basarabiei în componenţa Imperiului Rus. Majoritatea negustorilor armeni s-au stabilit în regiune îndeosebi după anexarea Basarabiei la Rusia, fiind atraşi de privilegiile comerciale acordate negustorilor de autorităţile ţariste.6 Comunitatea armeană din Basarabia a reprezentat un element de civilizaţie şi progres, deşi evoluţia sa în plan statistic a înregistrat variabile insignifiante. Conform primului recensământ oficial al populaţiei din Imperiul Rus, efectuat la 28 ianuarie 1897, numărul armenilor din totalul populaţiei Basarabiei constituia 0,1%.7

2 Natalia Mafteuţă, Integrarea învăţământului din Basarabia în cadrul sistemului de învăţământ românesc, în „Destin românesc. Revista de istorie şi cultură”, Chişinău-Bucureşti, 2004, nr. 3-4, pp. 116-133; Idem, Învăţământul primar din Basarabia la etapa iniţială de integrare în sistemul de învăţământ românesc (1917-1924), în „Cugetul”, 2004, nr. 1, pp. 19-26; Idem, Legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal-primar din 26 iulie 1924 şi rezultatele aplicării ei în Basarabia, în Consolidarea şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene: Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători, ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău, 2011, pp. 89-104; Idem, Statutul social al cadrelor didactice în perioada interbelică, în Buletin ştiinţific al tinerilor istorici. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători 2012, Serie nouă, Vol. 1 (6), Chişinău, 2013, pp. 200-204; Gheorghe Palade, Aspecte privind naţionalizarea învăţământului în Basarabia după Unirea de la 1918, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socioumanistice”, vol. III, Chişinău, 2005, pp. 11-18; В. Буренкова, Дошкольное воспитание в Бессарабии до 1940 года/ Педагогический вестник, 25 июня 2009, с. 6; Maria Tetiuhin, Învăţământul din Basarabia în anii 1918-1940, în „Literatura şi Arta”, 12 august 2010, p. 7; Vasile Lemne, Reformele şcolare în Basarabia după anul 1918 până în anul 1989, în „Învăţătorul modern”, 2011, nr. 3, pp. 21-23. 3 Oleg Bercu, Învăţământul în mediul populaţiei găgăuze din Basarabia (1918–1940)/ Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, vol. VI, Chişinău, 2006, p. 70-73; Valentina Chirtoagă, Învăţământul în localităţile populate de germani din Basarabia interbelică/ Revista de etnologie şi culturologie, vol. XI-XII, Chişinău, 2012, p. 35-37; Алла Скворцова, Русские Бессарабии: опыт жизни в диаспоре (1918–1940 гг.), Chişinău, Понтос, 2002. 4 Lidia Prisac, Evoluţia demografică a comunităţii armene în spaţiul actual al Republicii Moldova, în Buletin ştiinţific al tinerilor istorici. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători 2012. Serie nouă. Vol. 1 (6), Chişinău, 2013, pp. 338-346. 5 Valentin Tomuleţ, Elite ale burgheziei basarabene: negustorii angrosişti armeni şi greci (1812-1868) în Basarabia în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus (1812–1868): Studii, Chişinău, Cardidact, 2012, pp. 290-317. 6 Idem, Noi opinii privind dezvoltarea comerţului Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Basarabia în sistemul economic…, pp. 165-166. 7 Первая всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г. III. Бессарабская губерния, Санкт- Петербург, Издание Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел, 1905, c. 2-3.

436

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Structura etnică a populaţiei Basarabiei conform recensământului din 18978 Populaţia totală Populaţia urbană Populaţia rurală Număr % Număr % Număr % TOTAL 1.935.412 100 293.332 100 1.642.080 100 Moldoveni/Români 920 919 47,6 41 549 14,1 879 370 53, 5 Ucraineni 379 698 19,6 46 214 15,7 333 484 20,3 Evrei 228 168 11.8 109 065 37,2 119 103 7,2 Ruşi 155 774 8,0 71 621 24,4 84 153 5,1 Bulgari 103 225 5,3 11 571 3,9 91 354 5,6 Germani 60 206 3,1 2 100 0,7 58 106 3,5 Găgăuzi/turci 55 790 2,9 342 0,1 55 448 3,4 Polonezi 11 696 0,6 6 154 2,1 5 542 0,3 Ţigani 8 636 0,4 446 0,1 8 190 0,5 Greci 2 737 0,1 1 435 0,5 1 302 0,1 Belaruşi 2 471 0,1 342 0,1 2 129 0,1 Armeni 2 080 0,1 1 293 0,4 787 0,05 Alte etnii 4 012 0,2 1 200 0,4 2 812 0,2 Sursa: Первая всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г. III. Бессарабская губерния, Санкт-Петербург, Издание Центрального Статистического Комитета Министерства Внутренних Дел, 1905 c. XXI, 3, 70-73.

Ţinând cont de specificul îndeletnicirilor, armenii au populat în cea mai mare parte oraşele Basarabiei, a căror populaţie reprezenta un vădit mozaic etnic. Drept consecinţă a politicii ţariste, populaţia urbană a devenit şi mai eterogenă, iar spre sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşele Basarabiei erau dominate de vorbitorii limbii idiş (37,1%) şi ai limbii ruse (24,4%).9 Potrivit indicilor aceluiaşi recensământ, populaţia urbană a Basarabiei constituia 293.332 de locuitori. În anii 1850-1913, populaţia oraşelor Basarabiei a crescut cu 216.081 de locuitori, ceea ce reprezintă un spor numeric real de 144,9%.10 Chişinăul, în calitate de reşedinţă a Basarabiei, deţinea, între 1850 şi 1913, o superioritate numerică în raport cu celelalte oraşe ale guberniei. La 1850, în Chişinău locuia un sfert din populaţia urbană a Basarabiei, la 1897 – o proporţie şi mai mare, de 35,9%, iar la 1913 – 32%.11 Chiar şi în 1930 minorităţile naţionale alcătuiau împreună majoritatea populaţiei urbane a Basarabiei. De exemplu, din totalul armenilor de 1.509 pe Basarabia (din 15.544 din total pe România), 1.180 erau localizaţi în mediul urban.12 Dintre aceştia, cei mai mulţi erau atestaţi în

8 Organizatorii recensământului au stabilit drept criteriu de determinare a etniei doar limba maternă, fără a lua în calcul şi apartenenţa etnică. Acest criteriu a permis oficialităţilor să denatureze datele statistice, astfel sporind artificial numărul ruşilor, mai exact al vorbitorilor de limbă rusă. Vezi: Dinu Poştarencu, Populaţia urbană a Basarabiei în perioada 1850-1918, Teză de doctorat în ştiinţe istorice, Chişinău, 2010, p. 104. 9 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 112. 10 Dinu Poştarencu, op. cit., p. 93. 11 Ibidem, p. 68. 12 Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. II, Bucureşti, 1938, pp. XXIV, XXVIII, XXXVII.

437

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LIDIA PRISAC municipiile: Chişinău – 499, Cetatea Albă – 366, Bălţi – 158 şi oraşele: Tighina – 46, Izmail – 40, Cahul – 22, Soroca – 14, Reni – 13, Bolgrad – 11, Chilia-Nouă – 8, Orhei – 4, Comrat – 4, Hotin – 3 şi Vâlcov – 1.13 Viaţa urbană a armenilor a presupus şi un grad mai înalt de alfabetizare. Datorită în primul rând ocupaţiei lor principale – comerţului, armenii aveau nevoie de cunoştinţe de scris. Ei îşi ţineau socotelile în limba armeană, ulterior înlocuită cu rusa şi mai puţin româna14, activităţi economice complicate care necesitau şi bune cunoştinţe de contabilitate. Fiind oameni „umblaţi”, care cunoşteau nu doar spaţiul dintre Prut şi Nistru, dar şi teritoriile limitrofe şi pe cele mai îndepărtate, armenii, de obicei, cunoşteau mai multe limbi: rusa şi româna (aproape obligatoriu până la mijlocul secolului al XIX-lea, când este scoasă de pe eşichier de limba rusă15), uneori şi turca; nu era rar numărul marilor negustori armeni care vorbeau trei-patru limbi. Conform datelor statistice ţariste, putem afirma că gradul lor de alfabetizare era printre cele mai ridicate în Basarabia secolului al XIX-lea. În 1897, din populaţia totală a Basarabiei, doar 15,6% erau ştiutori de carte; o situaţie mai bună, precum era de aşteptat, exista în mediul urban, unde numărul acestora alcătuia 32,8% (42,8% din totalul populaţiei urbane masculine şi 22,3% din cel al populaţiei feminine).16 Totuşi, această valoare s-a dovedit a fi inferioară celei înregistrate în cadrul Imperiului (45,3%).17 Indicele cel mai înalt al ştiutorilor de carte a fost înregistrat în Chişinău. Dintre grupurile etnice ale Basarabiei, cei mai instruiţi erau germanii, urmaţi de greci, polonezi, armeni, ruşi şi evrei. O puternică ştiinţă de carte domina în mediul feminin: al germanelor, polonezelor, urmat de grecoaice şi armence, ponderea acestor ştiutoare de carte nefiind cu mult mai mică decât cea a sexului masculin al grupurilor etnice respective.

13 Ibidem, p. XLI. 14 Conform aceluiaşi recensământ, din cei 1.509 armeni din Basarabia, doar 448 cunoşteau armeana, restul fiind rusificaţi. Vezi: Ibidem, p. XXIX. 15 Pe parcursul dominaţiei ţariste, în mediul urban din Basarabia s-au produs mutaţii etno-lingvistice ca urmare a rusificării efectuate prin intermediul şcolii şi al structurii administrative. Pe măsură ce rusificarea se extindea asupra sistemului de învăţământ, către 1867, când nu a mai rămas nicio şcoală moldovenească în regiune, limba română a dispărut şi din administraţie. Vezi: Ștefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Chişinău, 1923, pp. 126, 131, 150-158, 172-175; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a III-a, Cernăuţi, Glasul Bucovinei, 1923, p. 373. Totodată, cu cât reprezentanţii altor etnii înaintau pe linie socială, cu atât mai mult erau supuşi rusificării. Vezi: Dinu Poştarencu, op. cit., p. 113. 16 Первая всеобщая перепись..., c. 1, 13. 17 А.Г. Рашин, Население России за 100 лет, Москва, Госстатиздат, 1956, с. 297.

438

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Gradul de instruire a grupurilor etnice din oraşele Basarabiei conform recensământului din 1897 În total Instruiţi în rusă Instruiţi în altă limbă Grup Sex Sex Sex Sex Sex Sex etnic % % % % masc. fem. masc. fem. masc. fem. Evrei 53 652 55 413 19 287 35,9 10 209 18,4 7 278 13,5 3 656 6,6 Ruşi 38 089 33 532 14 977 39,3 7 272 21,7 - - - - Ucraineni 23 953 22 261 6 057 25,3 1 205 5,4 - - - - Moldoveni 20 980 20 569 3 833 18,3 1 217 5,9 162 0,8 67 0,3 Bulgari 5 870 5 701 2 598 44,2 856 15,0 25 0,4 8 0,1 Polonezi 4 330 1 824 1 675 38,7 771 42,3 429 9,9 150 8,2 Germani 1 381 719 636 46,0 326 45,3 281 20,3 116 16,1 Greci 812 623 352 43,3 255 40,9 151 18,6 49 7,8 Armeni 617 676 259 47,8 194 28,7 28 4,5 32 4,7 Ţigani 243 203 7 2,9 5 2,5 - - - - Belaruşi 202 140 89 44,0 25 17,8 - - - -

Persoane cu studii medii şi În total ştiutori de carte superioare Grup etnic Ambele Sex Sex Sex Sex % % % % % sexe masc. fem. masc. fem. Evrei 41 579 27 063 50,4 14 516 26,2 498 0,9 651 1,2 38,1 Ruşi 28 462 18 503 48,6 9 959 29,7 3 526 9,3 2 687 8,0 39,7 Ucraineni 7 577 6 252 26,1 1 325 5,9 195 0,8 120 0,5 16,4 Moldoveni 6 733 4 773 22,7 1 960 9,5 778 3,7 676 3,3 16,2 Bulgari 4 304 2 949 50,2 1 355 23,8 326 5,5 491 8,6 7,2 Polonezi 3 638 2 507 57,9 1 131 62,0 403 9,3 210 11,5 59,1 Germani 1 583 1 041 75,4 542 75,4 124 9,0 100 13,9 75,4 Greci 956 594 73,1 362 58,1 91 11,2 58 9,3 66,6 Armeni 665 384 62,2 281 41,6 61 9,9 55 8,1 51,4 Belaruşi 122 95 47,0 27 19,3 6 2,9 2 1,4 5,7 Ţigani 12 7 2,9 5 2,4 - - - - 2,7 Sursa: Первая всеобщая перепись…, c. 97.

Deşi procentul mediu al ştiutorilor de carte din oraşe întrecea de două ori acelaşi indiciu pentru Basarabia în ansamblu, el totuşi era redus, din cauza organizării slabe a învăţământului public, procesul instructiv decurgând, în mod obligatoriu, doar în limba rusă, ceea ce crea minorităţilor naţionale dificultăţi în calea obţinerii studiilor.18 Necesitatea şcolarizării în sistemul ţarist devine acută atunci când intervin schimbările legate de dezvoltarea comerţului intern şi extern, de începutul formării pieţei unice ruse, ceea ce necesita în permanenţă funcţionari învăţaţi, care să aibă o gamă largă

18 Dinu Poştarencu, op. cit., p. 149.

439

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LIDIA PRISAC de cunoştinţe19; prin aceasta se şi explica tendinţa armenilor de a fi instruiţi şi de a-şi trimite copiii la şcoală, chiar cu preţul de a „vorbi şi gândi ruseşte”20. Nu ştim exact dacă armenii au dispus de vreo şcoală naţională în Basarabia ţaristă, putem doar presupune că instruirea copiilor în limba armeană era organizată pe lângă bisericile armeneşti, unele familii de armeni mai înstăriţi, probabil, ar fi putut recurge şi la serviciile profesorilor ambulanţi sau la instruirea copiilor în limba română (până la mijlocul secolului al XIX-lea) şi limba rusă21 în şcolile statului (subordonate Ministerului Instrucţiunii Publice din Peterburg), eparhiale (subordonate arhiepiscopului din Chişinău) şi şcolile zemstvelor (subordonate conducerii acestora). Unicii care au putut să-şi deschidă şcoli naţionale în Basarabia în perioada ţaristă au fost germanii.22 Principiul formării învăţământului primar în Imperiul ţarist pentru toate stările sociale şi confesiunile religioase a fost confirmat abia la 19 noiembrie 1864, prin „Regulamentul liceelor”. Însă, reieşind din faptul că taxa de studii era mare, în licee puteau învăţa doar copiii din familii înstărite23, printre care se aflau şi copii de sorginte armeană. Către anul 1871, în Basarabia existau doar un singur liceu pentru băieţi (deschis în 1833) şi unul pentru fete (deschis în 1864), ambele cu reşedinţa la Chişinău.24 Ulterior, între 1872 şi 1881, au mai fost deschise cinci licee în patru oraşe judeţene – Akkerman (1872), Bender (1876), Bolgrad (1880) şi Ismail (1880), iar către 1890, în Basarabia erau deja trei licee pentru băieţi şi opt licee pentru fete.25 La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în sfera învăţământului mediu se constată implicarea persoanelor particulare în deschiderea unor licee şi gimnazii private pentru fete şi băieţi. Din 11 şcoli deschise în perioada 1903-1907, cinci au luat fiinţă graţie eforturilor persoanelor particulare26, iar în anii 1910-1915, în Basarabia au mai fost deschise încă două şcoli medii private. În 1913, în aceste instituţii de învăţământ îşi făceau studiile 6.838 de elevi, dintre care 6.144 (90%) erau copiii nobililor, funcţionarilor, clerului şi a negustorilor.27 În anul deschiderii primului liceu de fete (1864) – considerat, ulterior, drept unul dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ28 – contingentul lui atingea 185 de eleve, dintre care 128 (69,2 %) erau fiice de dvoreni, 32 (17,3%) erau fiice de negustori, 15 (8,1%) – fiice de mici-burghezi, 10 (5,4%) – alte categorii.29 După aspectul etnic, de exemplu, în acest liceu, la 1869, îşi făceau studiile 85 de rusoaice, 26 de moldovence, 18 poloneze, 18

19 Tatiana Chicaroş, Evoluţia învăţământului liceal din Basarabia sub dominaţia ţaristă (1833-1917), în „Tyragetia”, Chişinău, vol. II (XVII), 2008, nr. 2, p. 276. 20 Р. Орбинский, Очерк производительных сил в Бессарабской губернии, Санкт-Петербург, 1884, с. 17. 21 *** Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti, Chişinău, 1942, p. 26. 22 Valentina Chirtoagă, Unele consideraţii privind evoluţia culturii în localităţile etnicilor germani din Basarabia în sec. XIX- înc. sec. XX, în „Revista de etnologie şi culturologie”, Chişinău, 2008, vol. IV, p. 96. 23 Р. Орбинский, Ук. соч., с. 17. 24 Tatiana Chicaroş, loc. cit., p. 277. 25 Ibidem. 26 О. Андрус, Очерки по истории школ Бессарабии и Молдавской СССР первой половины XX века, Кишинев, 1952, с. 44. 27 Tatiana Chicaroş, loc. cit., p. 277. 28 Ibidem, p. 279. 29 О. Андрус, Ук. соч., с. 60.

440

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI evreice, 15 grecoaice, 10 bulgăroaice şi 3 armence.30 În liceele pentru băieţi era înregistrată aceeaşi situaţie. Această stare de lucruri s-a menţinut şi la sfârşitul secolului al XIX-lea. După evenimentele derulate în Rusia şi căderea autocraţiei, pe 27 februarie (12 martie) 1917, prăbuşirea sistemului de învăţământ practicat de regimul ţarist a fost inevitabilă. Împrejurările propice realizării mişcării de emancipare naţională a românilor dintre Prut şi Nistru şi constituirii organului suprem ţinutal – Sfatului Ţării (27 octombrie 1917-27 noiembrie 1918)31 au determinat demararea procesului naţionalizării învăţământului în Basarabia.32 În acest proces, deşi într-un mod reticent şi ostil, s-au inclus şi reprezentanţii minorităţilor naţionale.33 Comunitatea armeană din Basarabia s-a revigorat sub influenţa luptelor de pe frontul român în contextul Primului Război Mondial, în urma formării comitetelor militare basarabene drept elemente ale luptei de eliberare naţională.34 Astfel, în perioada când la Chişinău a fost creat Comitetul Militar Central Moldovenesc, a fost organizat şi un Comitet Naţional al Armenilor din Basarabia (decembrie 1917) – NaCoBa, care a format apoi un detaşament militar de voluntari.35 Ulterior, Comitetul Naţional al Armenilor din Basarabia, la propunerea preşedintelui zemstvei judeţului Orhei, Vladimir Herţa, l-a înaintat pe Petre Bajbeu-Melikov drept reprezentant al armenilor din Basarabia în Sfatul Ţării. La iniţiativa aceluiaşi Comitet a fost înfiinţat la Chişinău un liceu armenesc particular.36 Naţionalizarea învăţământului primar din Basarabia a demarat în condiţiile libertăţilor democratice oferite de evenimentele Primului Război Mondial şi prăbuşirii sistemului ţarist, iar după unirea Basarabiei cu România, acest proces s-a generalizat şi s-a desăvârşit, autorităţile româneşti, inspirate de respectul faţă de limba şi cultura minorităţilor naţionale, instituind condiţii de existenţă şi pentru acestea. În afară de obligativitatea însuşirii şi cultivării limbii române ca instrument comun de înţelegere între toţi cetăţenii, autorităţile româneşti au lăsat tuturor minorităţilor întreaga libertate de organizare a învăţământului propriu, cât şi dreptul de a-şi folosi limba maternă, în limite compatibile cu viaţa unui stat organizat. Întreaga legislaţie referitoare la învăţământul din Basarabia a fost în deplină concordanţă cu dispoziţiile Tratatului pentru protecţia minorităţilor, semnat de România cu Puterile Aliate la 9 decembrie 1919 care, în art. 10, stipula că: În materie de învăţământ public, guvernul român va acorda în oraşele şi judeţele unde locuieşte o populaţie considerabilă de supuşi români de altă limbă decât cea română, înlesniri potrivite spre a asigura ca în şcolile primare instrucţiunea să fie dată în limba lor proprie copiilor acestor supuşi străini. Această stipulaţie nu va împiedica guvernul român de a face obligatoriu învăţământul limbii române în zisele şcoli37.

30 Lucia Argint, Pagini din istoria gimnaziului nr. 1 de fete din Chişinău, în „Destin românesc. Revistă de istorie şi cultură”, Chişinău-Bucureşti, 2006, nr. 3-4, p. 125. 31 Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Ţării Intinerar, Chişinău, Civitas, 1998. 32 Ion Negrei, Naţionalizarea învăţământului în Basarabia în anul 1917, în „Transilvania”, 2008, nr. 3-4, pp. 68-73. 33 Primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia (25-28 mai 1917), în „Cugetul”, 1992, nr. 4, pp. 46-57; 1993, nr. 1, pp. 44-52. 34 Vitalie N. Ciobanu, Militari basarabeni, 1917–1918. Studiu şi documente, Chişinău, 2010, pp. 41-51. 35 Ibidem, p. 52. 36 Sergiu Selian, Schiţă istorică a comunităţii armene din România, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999, p. 38. 37 Constantin Daşcovici, Principiul Naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1922, pp.175-177.

441

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LIDIA PRISAC

Dispoziţiile Tratatului au intrat în vigoare la 4 septembrie 1920, ca ulterior, la 29 martie 1923, prevederile lui de bază să fie incluse şi în Constituţia României din 1923, în care era fixat: Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (art. 5)38. În conformitate cu declaraţiile oficiale pentru anul de învăţământ 1919-1920 în Basarabia, din cele 1.787 de şcoli primare în 1.331 de şcoli instruirea urma să aibă loc în limba română, în ucraineană – 202, în rusă – 89, în bulgară – 65, în germană – 50, în „evreiască” – 45, în poloneză – 4 şi în armeană – 1.39 În anul 1920-1921, în Basarabia, în realitate funcţionau 1.747 de şcoli, dintre care 1.233 erau româneşti, 200 – ucrainene, 120 – ruseşti, 78 – bulgare, 73 – germane, 38 – evreieşti, 3 – polone, 2 de altele (presupunem că e vorba şi de o şcoală armenească). În anul de învăţământ 1923-1924, în Basarabia funcţionau deja 2.041 de şcoli primare, numărul învăţătorilor a crescut de la 2.746 în anul 1920-1921 la 3.927 în 1923-1924, precum şi numărul elevilor înscrişi, de la 136.172 la 203.627, reprezentând un procent de 46% din numărul total al copiilor cu vârsta de 7-13 ani.40

Evoluţia instruirii după ascensiunea numărului de şcoli, profesori, elevi. Anul şcolar Număr de şcoli Număr de învăţători Număr de şcolari 1920–1921 1.747 2.746 136.172 1938–1939 2.718 7.581 346.747 Sursa: Alexandru V. Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, Tipografia Carpaţi, 1943, p. 141.

Conform raportului prezentat Ligii Naţiunilor în septembrie 1923, guvernul României declara, în contextul obligaţiilor internaţionale acceptate, că statul român a cheltuit până la 100 milioane de lei din bugetul de stat pentru ajutorarea şcolilor minorităţilor naţionale, în realitate însă, pentru unele şcoli ruseşti şi evreieşti din Basarabia aceste obligaţiuni nu au fost realizate.41 Legile care au uniformizat învăţământul românesc au fost cele privind învăţământul primar, secundar şi particular din 1924, 1925 şi 1928. Scopul principal al acestora a fost unificarea instituţiilor de învăţământ ce avuseseră o evoluţie diferită din noile şi vechile provincii şi crearea unui sistem de învăţământ unic, uniform şi centralizat. Una din primele măsuri centralizatoare, luate de ministrul Instrucţiunii Publice C. Angelescu (ministru din partea Partidului Naţional Liberal), a vizat desfiinţarea, în 1923,

38 Constituţia din 29 martie 1923, în Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, s.a., p. 58. 39 Алла Скворцова, Ук. соч., с. 99. 40 Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Ovidiu-Ştefan Buruiană, Politică şi cultură în România interbelică, p. 36. Vezi http: //history.uaic.ro/wp-content/uploads/2012/12/Politica-si-cultura-in-Romania-interbelica.pdf (accesat pe 04.06.2013). 41 Алла Скворцова, Ук. соч., с. 91.

442

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI a Direcţiilor de învăţământ din Bucovina, Transilvania şi Basarabia, care funcţionau ca nişte ministere regionale.42 Legea pentru învăţământul primar din 1924 prevedea omogenizarea sistemelor de învăţământ din provinciile româneşti, a legislaţiei şcolare, programelor de studii, formarea unei culturi generale şi practice specific regionale. Conform acestei legi, şcoala primară prevedea şapte clase. După absolvirea primelor patru clase, doritorii puteau să-şi continue studiile în clasele secundare. Prin Legea din 1924 se introducea programa unitară pentru toate şcolile publice şi particulare, cu unele schimbări specifice regiunii economice.43 Legea învăţământului primar stipula că, în localităţile cu populaţie neromânească, Ministerul Instrucţiunii va crea şcoli primare cu predare în limba minorităţii existente, iar şcolile primare particulare existente vor fi proporţional finanţate. Măsuri corespunzătoare erau prevăzute şi în cazul pregătirii profesorilor pentru aceste şcoli.44 Lucrurile s-au derulat însă tocmai invers în cazul unor şcoli pentru minorităţile rusă şi evreiască, care au fost închise.45 Legea învăţământului particular din 1925 viza în principal şcolile minorităţilor, deşi toate şcolile cu predare în alte limbi decât româna cădeau sub incidenţa ei.46 Prin această lege, minorităţile naţionale îşi puteau constitui şcoli proprii, cu aprobarea Ministrului Instrucţiunii; limba de predare era stabilită de susţinătorii şcolii respective47, cu precizarea că istoria românilor şi geografia României se vor preda în limba română”48. Unica diferenţă dintre programa şcolilor publice şi a celor private consta în faptul că limba română, ca obiect de studiu, dar şi ca limbă de predare a disciplinelor Istoria românilor şi Geografia României, în cele publice era introdusă din clasa I-a, iar în cele private, din clasa a III-a.49 Ultima lege, din 1928, privind şcolile secundare a redus durata de şcolarizare în şcoli secundare de la opt la şapte ani, a înlocuit cele trei variante de liceu cu una singură şi a limitat numărul elevilor în clasele de gimnaziu şi de liceu.50 În ansamblu, legile acordau atenţie predării limbii române, istoriei şi geografiei României, cunoştinţelor civice în şcolile neromâneşti, precum şi învăţământului în alte limbi decât limba oficială, preocuparea fiind concurenţa în regiune cu limba dominantă din trecut51, cum era rusa în Basarabia. În conformitate cu ultimele studii, se vehiculează ideea că politica statului român, în realitate, a fost direcţionată spre lichidarea sistemului de învăţământ pentru minorităţile naţionale.52 Într-adevăr, nu excludem faptul că statul român unitar ar fi comis unele incorectitudini la adresa minorităţilor naţionale, cu toate acestea însă credem

42 Valentina Chirtoagă, Învăţământul ..., p. 35. 43 Irina Livezeanu, op. cit., p. 58. 44 Ion Mateiu, Doctrina de stat a problemei minoritare, Bucureşti, 1929, p. 27. 45 Алла Скворцова, Ук. соч., с. 90. 46 Irina Livezeanu, op. cit., p. 58. 47Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Iacob, Ovidiu-Ştefan Buruiană, op. cit., p. 28. 48 Minorităţile naţionale din România 1925-1931, Bucureşti, 1996, p. 8. 49 Valentina Chirtoagă, Învăţământul..., p. 35. 50 Irina Livezeanu, op. cit., p. 58. 51 Ibidem. 52 Алла Скворцова, Ук. соч., с. 99.

443

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LIDIA PRISAC că iniţiativa de a oferi deschiderea şcolilor în limba maternă fiecărei minorităţi, cheltuielile fiind suportate de stat, în contextul incertitudinii la frontiera de est a României53, a constituit puţin zis un act democratic, rata analfabetizării fiind simţitor redusă, reieşind din faptul că, la sfârşitul perioadei de dezvoltare a Basarabiei în cadrul României întregite, cota bărbaţilor ştiutori de carte a ajuns la 47%, iar a femeilor – la 25%. De la sine vorbesc şi succesele în învăţământul secundar, în provincie funcţionând 35 de licee teoretice, 14 licee profesionale (industriale şi comerciale), 32 de gimnazii teoretice şi 13 profesionale, 6 şcoli normale, 2 seminare teologice, 17 şcoli profesionale.54 Totodată, în Basarabia funcţionau două şcoli particulare speciale, 45 grădiniţe de copii particulare, 39 şcoli particulare cu programul statului (4.500 elevi), nouă şcoli primare cu program propriu (1.640 elevi), o şcoală medie particulară (168 elevi) şi nouă licee particulare de băieţi (598 elevi), şapte licee particulare mixte (451 elevi), opt licee particulare de fete (553 eleve) – şcoli deschise la iniţiativa reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Numai în Chişinău, către 1940, funcţionau 50 de şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, şase şcoli evreieşti, 11 licee şi 3 gimnazii55. Cu toate că nu ne propunem să formulăm concluzii definitive asupra subiectului, atâta timp cât nu avem toate elementele pentru evaluarea corectă a situaţiei, totuşi o concluzie sumară este necesară. Astfel, în Basarabia ţaristă doar o singură comunitate etnică – germană – a avut parte de şcoli proprii, prin intermediul cărora a fost asigurată prezervarea specificului naţional. Celelalte comunităţi însă, printre care şi cea armeană, au fost supuse, cu precădere de la mijlocul secolului al XIX-lea, tendinţelor de rusificare, efectuată prin intermediul sistemului de şcoli guberniale din regiune. Abia la începutul secolului XX, în urma primei deflagraţii mondiale, revoluţiei ruse dar şi a impactului mişcării de emancipare naţională a românilor basarabeni, grupurile minoritare au putut să-şi deschidă şcoli particulare, armenii dispunând de o şcoală naţională la Chişinău. Deja în perioada administraţiei româneşti, deşi cu manifestarea unei serii de greutăţi materiale, care nu au permis transpunerea în practică a tuturor dispoziţiilor legislative privind organizarea învăţământului minorităţilor din varii motive, măsurile adoptate de statul român, între anii 1918 şi 1928, au determinat evoluţia învăţământului pentru minorităţi şi chiar au sporit apariţia reţelei de şcoli minoritare în Basarabia, care ulterior, în perioada sovietică, au fost închise.

53 Vezi Octavian Ţâcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939), Chişinău, Prut Internaţional, 2004. 54 Maria Tetiuhin, loc. cit., p. 7. 55 Niculae Surugiu, Dezvoltarea învăţământului public în Basarabia în perioada interbelică (1918-1940). Vezi http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr41invatamantulInterbelic.htm

444

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Lucia BUNACIU

ASOCIAŢIA ROMÂNO-AMERICANĂ BRASOV 1946-1947

THE ROMANIAN-AMERICAN ASSOCIATION BRASOV 1946-1947

Abstract: After the end of the WW II, the USA Legation in Bucharest came to Brasov to set up the Association of Romanian-American friendship. In the Management Committee there were teachers, lawyers, doctors, engineers, civil servants. Various American personalities had donated books for the creation of a library. A nun gave American English lessons. The Association's activity went very well until the King Michael was forced to abdicate, the country became a Republic, and the Soviet Union seized on us for nearly fifty years. That was the end of the association for ever.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au reluat relaţiile diplomatice cu Puterile Aliate, pierdute în perioada nazistă. Astfel, a venit la Bucureşti şi Legaţia SUA, sub conducerea colonelului Skyler, dacă-mi aduc bine aminte numele său. Personalul legaţiei americane era compus atât din cadre militare, cât şi din civili din diferite domenii de activitate. Cel care a fost contactat de la noi – printre alţii – a fost profesorul Nicolae Mărgineanu, de la Universitatea din Cluj – Catedra de filosofie – datorită faptului că-şi făcuse studiile în Statele Unite, unde şi-a luat doctoratul în specialitatea sa cu o bursă Rockefeller, obţinută în tinereţe. El a fost cel care s-a ocupat cu înfiinţarea „Asociaţiei de prietenie Româno- Americane” în principalele oraşe ale ţării noastre. A venit şi la Braşov, unde avea ca prieteni apropiaţi familia avocatului Bujor Teculescu, care, în încăpătoarea lor locuinţă din strada Nicolae Iorga, au pus la dispoziţia nou-înfiinţatei asociaţii un spaţiu corespunzător funcţionării ei. Aici a fost adăpostită o bibliotecă de împrumut, cu cărţi aduse de legaţie, şi loc pentru o sală de lectură, pentru cei care doreau să le consulte înainte de a le lua acasă. Eu mi-am luat licenţa în acel an şi – cum cunoşteam limba engleză, lucru destul de rar în acele timpuri, iar familia Teculescu făcea parte dintre apropiaţii familiei mele – am fost propusă pentru postul de secretară-bibliotecară a nou- înfiinţatei societăţi. După un examen dat la Legaţia SUA din Bucureşti (limbă, cunoştiinţe de istorie, geografie, literatură, muzică, artă etc. – americane), am fost acceptată şi mi-am luat postul în primire. Aş menţiona ca erau timpuri extrem de grele – după război, locuri de muncă greu de obţinut –, aşa că m-am considerat nespus de norocoasă, deşi salariul era mic şi muncă multă, neavând niciun ajutor. Dar eram tânără, munca mă entuziasma, cărţile au fost întotdeauna dragostea mea şi mediul intelectual în care lucram mă satisfăcea pe deplin. M-am pus pe treabă cu tot elanul şi, slavă Domnului, treabă era destulă, mai ales că şi curăţenie tot eu făceam, nu doar lucrul cu împrumutatul de cărţi şi abonamentele lunare.

445

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LUCIA BUNACIU

Cu toată schimbarea de regim politic, comunismul rusesc încă nu era singurul stăpânitor în biata noastră ţară, ca mai apoi, ci doar alături de aliaţi – englezi, francezi, americani –, şi intelectualitatea braşoveană a susţinut întru totul noua asociaţie cu americanii. Am avut mulţi membri în comitetul de conducere, din care-mi amintesc că făceau parte profesori, avocaţi, doctori, ingineri, funcţionari (şi multe alte profesiuni), cu soţiile lor, nu doar români, ci şi alte naţionalităţi, locuitori ai cosmopolitului Braşov. Dintre aceştia aş menţiona familia compozitorului Tiberiu Brediceanu, Comandor Pârvulescu, Dr. Geza Grasz, Dr. Cărpinişan, Dr. Oprişescu, profesorii Groza Teodorescu- Bădia, Benchea, Haşeganu, Jinga, Eugen Demetrescu, dr. Gherman şi mulţi alţii, de care nu îmi mai aduc aminte, din păcate. Cărţile erau primite de la americani şi erau din cele tipărite pentru armata americană. Voi menţiona doar câteva, pe care le mai am şi ale căror coperte le reproduc. Acestea sunt : G.I. Joe, de Ernie Pyle, Audubon, de Constance Rourke, Le Capitaine Requinqué, de Donald Hough, toate din colecţia Overseas Editions, INC.; We speak from the air, Broadcasts by the R.A.F., U.S.A, Readings for Citizens at war. În toamna aceluiaşi an, Legaţia SUA a adus la Braşov – biroul de aici având o activitate importantă – o expoziţie de fotografii despre Statele Unite – oraşe, oameni, instituţii etc. – care a fost adăpostită în sala de recepţie a prefecturii acelui timp (Rectoratul de azi). Totodată au adus şi un număr foarte mare de cărţi, din acelea pe care le aveau la bibliotecă pentru a fi împărţite vizitatorilor. Succesul a fost nemaipomenit, şi, în calitatea mea de secretară, trebuia să fiu permanent la lucru, de dimineaţă până seara, la închidere, mulţumindu-mă la prânz doar cu un sendviş adus de acasă. Legaţia avea un număr de membri care locuiau la Hotelul „Aro” şi care supravegheau bunul mers al expoziţiei. După cum am menţionat şi mai sus, majoritatea erau militari, doar 5-6 civili – ziarişti şi profesori – care ţineau conferinţele respective. Cu unii dintre ai am rămas în bune relaţii şi legătură şi după plecarea lor, până când aceasta a devenit un pericol, la instaurarea comunismului. După 1989 şi atâţia zeci de ani trecuţi, nu am mai putut găsi pe niciunul dintre ei, deşi pe unii îi ţineam minte, dar plecaseră de pe această lume – profesorul Sherwood şi economistul Austen. Cred potrivit să mai spun că, din comitetul ce conducea Asociaţia Româno- Americană, sub preşedinţia profesorului Nicolae Mărgineanu, făceau parte profesorul Stefanovici Ivens R, doamna Viorica Teculescu (în casa căreia, după cum am arătat, funcţiona biroul asociaţiei), o englezoaică profesoară de engleză (călugăriţă anglicană, nu ştiu cum pripăşită în Braşov), Miss Cecily, doamna Cârstea, profesoară de engleză de la Liceul Comercial de fete, pe ceilalţi nu-i mai ştiu. Ca secretară, întocmeam procesele-verbale şi comunicam Legaţiei hotărârile luate. În 1947, odată cu abdicarea silită a M.S. Regelui Mihai, au plecat şi alţii din ţara noastră şi am rămas sub dominaţia sovietică, de care am scăpat abia după 50 de ani.

446

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Corneliu LUPEŞ

MARIA PILLAT-BRATEŞ – O ACUARELISTĂ INTERZISĂ – FALS TRATAT DE GHIDAJ –

Résumé: Maria Pillat-Brateş appartient à une famille qui comprend trois générations d'artistes et d'écrivains: Ion Pillat (son mari), écrivain; Dinu Pillat (son fils), écrivain, emprisonné par les communistes, Cornelia Pillat (l’épouse de Dinu), écrivain, et Monica Pillat (la fille de Dinu et Cornelia), elle aussi écrivain. Descendant d'une vieille famille de Bucarest, celle de Ion Dumitrescu-Procopie, Maria Pillat- Brateş s’est dédiée à l’aquarelle, qu’elle a fait au plus haut niveau, étant connue en Roumanie tout comme à l’étranger, en Amérique surtout. Après l’instauration du régime communiste, elle a été privée de liberté, leur maisons et domaines ont été nationalisés, on a lui refusé de prendre part à des expositions individuelles et collectives dans la capitale. Dans la vieillesse, elle a subi des privations et la maladie, mais son fils veillait amoureusement sur sa personne.

Nu mică ne-a fost mirarea atunci când, întâlnind-o pe Monica Pillat-Săulescu, am descoperit dorinţa-i fierbinte de a organiza un muzeu Pillat, după modelul acelora ale lui Minulescu şi Rebreanu în primă instanţă. După ce a bătut la multe uşi, bine ferecate, a ajuns şi la acelea ce-o inspiraseră şi, din aproape în aproape, s-a consolat cu o Donaţie Pillat, ce avea să fie găzduită în una dintre încăperile (odăile, cum spuneau foştii lor proprietari) celui de al doilea aşezământ, în care, de fapt, autorul Răscoalei nu locuise, dar care fusese cumpărat pentru Puia-Florica (în care aceasta a şi locuit împreună cu Radu Vasilescu, soţul său), fiica Ştefaniei Rădulescu, devenită în anul 1912 Fanny Rebreanu, care, la rându-i, s-a mutat aici după moartea lui Liviu (1 septembrie 1944) şi instaurarea treptată şi nesigură, cum se va dovedi peste 4 decenii şi ceva, a regimului socialist/comunist. În timp ce ne învârteam în jurul unui asemenea temerar proiect, prin care Pillat avea să stea în gazdă la Rebreanu, aşa cum, cu umor şi îngăduinţă, constata Lucian Chişu, directorul en titre M.N.L.R., Monica nu-şi dezlipea privirea de la un tablou în care se întâlneau câteva lalele, acuarelă ce nu stătea în umbra suratelor din muzeul respectiv (tablouri în ulei), opere semnate de J. Steriadi, N. Dărăscu, Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, C. Baraschi, Miliţa Petraşcu, Th. Pallady, fie şi numai pentru faptul că cele mai multe îl reprezentau pe romancier, pe Fanny, pe Puia şi Radu Vasilescu. Timpul s-a scurs în favoarea Colecţiei PILLAT, mai mult (şi aici explodează bomba!), privind apoi insistent lucrarea, ba chiar încercând să-i depistăm semnătura şi s-o confruntăm cu inventarul, aflăm – stupoare...! – că sub ramă se ascundea numele autoarei: I. Brateş Pillat. În această emoţionantă situaţie, n-am găsit nicio explicaţie terestră. Am apelat-o urgent pe Monica Pillat, care se afla într-un supermarket, rugând-o să găsească o poziţie de siguranţă pentru vestea ce urma s-o primească. După ce nepoata a aflat că lucrarea era opera bunicii sale – care-i realizase atâtea portrete (de altfel, relaţia bunici-nepoţi este una specială, atât în viaţă, cât şi în artă) – ambii am căutat cheia explicaţiei în ceruri, căci pe pământ n-o găsisem. Bineînţeles că tabloul, aveam să constatăm mai târziu, era o operă

447

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CORNELIU LUPEŞ de tinereţe, deoarece după aceea avea să semneze constant Maria Pillat-Brateş. Mai mult, o altă acuarelă din Donaţie, reprezentând o moară de vânt, este semnată doar I. Brateş, ceea ce ne duce la gândul că ar fi vorba tot de o lucrare de tinereţe, eventual înaintea căsătoriei (?!). Astfel, Lalelele au devenit piesa cea mai importantă a donaţiei, unul dintre liante, dar nu singurul (vezi fotografia unui grup de scriitori de pe biroul lui Ion Pillat, din care nu lipsesc Romancierul şi Poetul, într-o confraternă companie). Nu mulţi erau aceia care cunoşteau opera acuarelistei, de vreme ce, după război, prezenţa sa pe simeze a fost cu totul întâmplătoare şi nesemnificativă, numărându-mă, la rându-mi, printre ignoranţi. Mai mult, după ce, la 1 octombrie 1955, obţine legitimaţia de membră a Uniunii Artiştilor Plastici (nr. 278, la 31 iulie 1958), primeşte prin adresa nr. 6308 o corespondenţă oficilală de la Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Populară Română, semnată de preşedinte, sculptorul Ion Jalea şi secretarul Uniunii, pictorul Alexandru Ciucurencu, prin care este anunţată că i s-a retras calitatea de membru fiind în situaţia numai de membru pensionar al Fondului Plastic1. Iată un prim argument al formulării din titlu, şi nu e singurul. Acompaniaţi de acest click, ne-am îndreptat paşii spre prima expoziţie personală a acesteia, organizată în timpurile noastre (2006) de criticul de artă Ruxandra Garofeanu, în capitală. Precedentele personale se opriseră la 6 – 28 noiembrie 1938 (sala Ileana), la care vom reveni, nu înainte de a ne apleca cuviincios asupra câtorva momente din tumultoasa-i biografie. Născută la 25 iulie 1892, în Bucureşti, provenea dintr-o familie mai puţin ilustră în comparaţie cu cea a soţului, deşi tatăl său, Ion Procopie-Dumitrescu (1845-1921), de profesie jurist, fusese ajutor de primar şi locţiitor al lui C.A. Rosetti la 1877, după demisia căruia n-a îngăduit trupelor străine să se instaleze în Bucureşti, decizie ce i-a adus felicitările lui vodă2. Mama, Ecaterina, născută Iliescu – aflăm de la aceeaşi nepoată –, fiică de doctor. Maria Procopie-Dumitrescu a urmat în particular clasele primare şi secundare, a studiat pianul şi a luat lecţii de desen cu pictorii Costin Petrescu (autorul frescelor din sala mare a Ateneului) şi Jean Steriadi, sub al cărui îndemn a debutat la Salonul Tinerimii Artistice ((1914) cu pseudonimul Brateş (denumirea unui afluent al Prutului, şi nu acela de dinaintea căsătoriei, cum am găsit într-un respectabil volum dedicat Scrisorilor lui Liviu Rebreanu). În anul 1915, debutanta pictoriţă se căsătoreşte cu poetul Ion Pillat, ce făcuse, la rându-i, câţiva importanţi paşi lirici. Din pertinente informaţii familiale reiese că: Alături de soţul ei, a făcut călătorii în Franţa, Spania, Italia, Yugoslavia, Grecia, Germania, Cehoslovacia. […] şi că a fost deosebit de apreciată de criticii vremii, George Oprescu, Alexandru Busuioceanu, Ion Frunzetti, Ştefan Neniţescu, dar şi de maeştrii artelor frumoase, precum Nicolae Tonitza, Olga Greceanu, Ion Ştefănescu etc.3

1 Monica Pillat, Doina Uricariu, Maria Pillat-Brateş – pictură şi reverie, ediţie bilingvă, Bucureşti, Universallia, 2006, p. 123. 2 Carmen Brăgaru, Dinu Pillat – un destin împlinit, Bucureşti, Editura DU Style, 2000, p. 9. 3 Ion Pillat, Opere, Bucureşti, ediţie îngrijită de Cornelia Pillat, DU Style – ATLAS, 1998, vol. I, p. 31.

448

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

După decesul soţului – poetul, parlamentarul şi diplomatul Ion Pillat (1945) –, începe calvarul elitelor naţionale, Maria Pillat, ca şi fiul lor, Dinu, intrând din plin în acest diabolesc joc. În anul 1949 a făcut închisoare la Botoşani pentru că nu plătiseră dările pentru cele zece hectare de pământ, pe care le avuseseră la Hăvârna (localitate vecină cu Livenii lui Enescu, n.n.), în nordul Moldovei şi care fuseseră deja naţionalizate4. Amănuntele recluziunii vin pe filiera nepoatei: Mi-a povestit că în închisoare, ca să nu-şi piardă minţile, s-a apucat într-o zi să deseneze pe pereţi cu un cărbune figurile deţinutelor din încăpere, şi gardienii, văzându-i schiţele pe zid, i-au cerut să le facă portretele5. De altfel, din donaţie nu lipsesc asemenea mărturii. După eliberare, n-a ratat nici desertul: cinci ani de domiciliu forţat la Miercurea-Ciuc, de unde n-au lipsit (ca şi la Botoşani) preocupările plastice (acuarele, desen). În anul 1959 este pusă din nou în faţa unui nefericit eveniment, poate cel mai dureros: arestarea fiului său, Dinu. Aflăm amănunte privind ultimele zile ale martirei, deschizând o scrisoare a acestuia către sora sa, Pia, refugiată de mult în Vest: Sfârşitul mamei a fost de un dramatism cu totul neaşteptat. După o fractură de col femural, făcută cu aproape trei săptămâni în urmă, care a traumatizat-o şi psihic, până a o face să nu mai comunice prin cuvânt până la moarte, au urmat chinurile imobilizării la pat, cu complicaţia internelor escare, precum şi, mai ales, cu chinurile legate de declanşarea unei insuficienţe cardiace şi a unei embolii pulmonare. În câteva zile, biata de ea şi-a schimbat expresia până la nerecunoaştere. Starea de inerţie vegetativă, privirea fixată mai mult în gol, ca un fel de stupoare tragică, şi reducerea treptată a funcţiilor vitale, până la imposibilitatea – în faza finală – de a mai mesteca şi înghiţi6. Dacă până aici am călcat cu discreţie şi admiraţie pe urmele persoanei, de aici încolo itinerarul nostru virtual se îndreaptă spre fascinantele orizonturi vizuale, admirându-i opera, ceea ce pentru Maria Pillat-Brateş, ca şi pentru noi toţi, echivalează cu argumentul existenţei terestre, şi nu numai, care, în asemenea împrejurări, se prelungeşte mult după încheiere contractului cu cele pământeşti. Conform uzanţelor profesiei, prima ieşire publică a artistei (1914, înainte de a se căsători) se consumă într-o expoziţie colectivă, la Salonul Tinerimii Artistice, unde a expus două acuarele, semnate Brateş, la îndemnul lui Jean Steriadi, dintre care una, Bujorii, a fost premiată. De aici încolo, deschisă-i fuse calea: 1916, 1918 – expoziţii la Ateneul Român, unde: Manifestându-se egal în toate lucrările sale, d-na Maria Pillat este un nume în pictura românească, putând figura în orice expoziţie străină [s.n.]7. Acuarelele Mariei Pillat-Brateş sunt prezente, în acelaşi an, pe simezele Expoziţiei pictorilor şi sculptorilor de sex feminin din Sala Sindicatului Artelor Frumoase. În anul 1927 este prezentă din nou pe simezele de la Ateneu, unde

4 Ion Zamfirescu, Rotonda Ion Pillat, în „Manuscriptum”, anul XXX, 2008, nr. 4 (154), pp. 137-138. 5 Monica Pillat, Doina Uricariu, op. cit., p. 139. 6 Ion Pillat, Scrisori (1898-1944), ediţie îngijită de Cornelia Pillat, Bucureşti, DU Style, 1998. 7 Ibidem, I. Ştefănescu, p. 84.

449

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CORNELIU LUPEŞ

...d.sa a reuşit să ne înfăţişeze o lucrare atât de interesantă, cum este portretul poetului Voiculescu [s.n.]8. În acelaşi an (1927) este prezentă, alături de Olga Greceanu şi T. Teoderini, la o expoziţie de pe malul Tamisei. Peste un an, acuarelele sale pot fi admirate pe simezele sălii Palette Française, 152 Boulevard Haussmann din Paris, unde participă cu 12 piese, iar în următorii doi ani (1929) expediază două acuarele la Chicago: Portretul poetului Vasile Voiculescu şi Ţăranul bătrân. În cunoscuta, pe atunci, sală Ileana (Cartea Românească), acuarelele artistei perseverează în a răsădi flori şi a oglindi peisaje dar şi, de acum, portrete ce îi reprezintă pe Ion Pillat, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi nu numai. O personală, ca cea din 1933, nu a putut trece neobservată de criticii domeniului, amintindu-l, de astă dată pe G. Oprescu, vecin, în acelaşi cartier, cu sediul donaţiei de care ne ocupăm şi al amintitelor muzee, cărora, în acelaşi Cotroceni, li se alătură şi muzeul ce poartă numele cartierului cuprins între aceleaşi ziduri cu sediul Preşedinţiei României, formând, împreună cu Muzeul Grădinii Botanice, un veritabil triunghi muzeistic, ce înnobilează această elitistă zonă bucureşteană. Mai adăugăm, şi nu întâmplător, faptul că juriul Salonului a fost format din arhitectul Petre Antonescu, pictorii Marius Bunescu, Hans Eder, Tache Soroceanu, Francisc Şirato, Artur Verona, sculptorul O. Han, Ion Jalea şi Cornel Medrea. Preşedintele juriului a fost Ion Minulescu şi vicepreşedinte pictorul I. Teodorescu-Sion, cel care a ilustrat cu 54 de gravuri volumul de versuri Satul meu, publicat, în 1923, de Ion Pillat. În intervalul 14 februarie-5 martie 1937 o revedem pe acuarelistă în sala Ileana cu 63 de acuarele, grupate tematic: Peisagii din Balcic, Peisagii moldovene, Peisagii Bucureştene, Flori, Portrete, Tipuri de Balcic, Nuduri, într-o companie nu mai puţin vestită: Marius Bunescu, George Catargi, Elena Constante, Dimitrie Ghiaţă, Aurel Jiquidi, Schweitzer- Cumpăna, Ion Teodorescu-Sion, V.M. Arnold, Dona Delavrancea – ultimii trei prezenţi şi în muzeul Minuleştilor. Nu ne-am putea ierta omiterea unui eveniment monden de răsunet: prezenţa Alteţei Sale Regina Maria la expoziţie. Or, dacă însăşi Regina Maria îi acordă o asemenea atenţie, de ce noi, cei de astăzi, s-o îngropăm în uitare?! În acelaşi început de an, 1937, este prezentă la Paris în cadrul Exposition des femmes artistes d' Europe, găzduită de Muzeul Jeu de Paume cu lucrarea Paysanne de Transylvanie. În anul 1938, ultimul al unei expoziţii personale până în zilele noastre (2006), revine la sala Ileana (6-28 noiembrie) cu 73 de acuarele grupate, din nou, pe cicluri, după cum urmeză: Peisagii din Balcic, Peisagii moldovene, Peisage din Grecia, Flori, Portrete. Din păcate, odată cu expoziţiile personală, din 1938, şi colectivă, în acelaşi an, părăseşte simezele, rămânând cu vagi colaborări, în spatele cortinei. De aici încolo, războiul, cu ale sale consecinţe, îi va mutila opera şi viaţa, acoperind cu lavă politică nu numai spaţiul carpato-danubiano-pontic, ci mult peste: de la Berlin până în Siberia. În anul 1942, participă cu trei acuarele (Maica Filofteia, Portretul lui Crespin – reprodus pe coperta catalogului – şi Portretul lui C. Stelian) la Salonul oficial de toamnă (desen, gravură, afiş) găzduit de sala Dalles. În 1945 (15.XI-28.XII) a onorat expoziţia Franţa văzută de pictori români cu acuarela Vedere din Paris, iar peste patru ani, s-a strecurat cu o acuarelă la expoziţia Mama şi copilul. Expoziţia anuală de Stat, din 1958; a fost ultimul favor

8 Ibidem, D. Bâşcu, p. 85.

450

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI artistic pe care, în mărinimia sa, i l-a putut face noul regim. Pentru a nu-şi ieşi din mână, va ilustra volumele de versuri Balcic (1940) şi Povestea Maicii Domnului (1945), semnate de poetul Ion Pillat, soţul său. De aici încolo (cu amintitele excepţii), închisă i-a fost calea spre expoziţiile regimului, nu şi pensula, care pictează sute de acuarele din care s-au păstrat câteva zeci în colecţii publice şi personale. Multe nedepistate încă. De la instaurarea formală a „regimului democrat” s-au mai scurs 16 ani până când, în sfârşit, s-a luat voalul de pe opera acesteia. Altfel spus, acuarelele şi desenele Mariei Pillat-Brateş au aşteptat o viaţă de om pentru a se reîntâlni cu cei cărora le-au fost hărăzite. Minunea a fost posibilă graţie persuasiunii nepoatei (şi a unor colaboratori ce au acompaniat-o), cu toată preţuirea şi afecţiunea, aşa cum a procedat cu întreaga operă a distinşilor Domniei Sale înaintaşi. La amintita expoziţie de la Galeria Dialog, din noul sediu al Primăriei sectorului 2, situată în coasta pieţei Obor, cu spaţii generoase, proiectate şi folosite pentru astfel de evenimente, au fost expuse 73 de lucrări. De invidiat deţinătoare a unor acuarele de Maria Pillat-Brateş, distinsul om de înaltă cultură, poeta Doina Uricariu, nu poate şi nu vrea să eludeze faptul că: Opera Mariei Pillat-Brateş a suferit dimpreună cu cei care au achiziţionat lucrările artistei, majoritatea acestora fiind personalităţi ale lumii interbelice, oameni politici de prim rang, membri ai unor familii care au creat România modernă, diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, familii din rândul aristocraţiei, marii şi micii burghezi, reprezentanţi ai Casei Regale. Mulţi dintre colecţionarii artistei, dacă nu aproape toţi, au făcut puşcărie politică, au suferit ani grei de domiciliu forţat, au fost evacuaţi în câteva ore din casele lor şi toate bunurile le-au fost confiscate9. Iată unde, când şi cum îşi dau mâna duşmanii poporului!

9 Ibidem, Doina Uricariu, p. 139.

451

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ION XENOFONTOV

Ion XENOFONTOV

ŞCOALĂ DE GOSPODĂRIE SĂTEASCĂ DE FETE DE LA MĂNĂSTIREA JAPCA, BASARABIA (1927-1940, 1941-1944)

GIRLS’ FARM SCHOOL FROM JAPCA MONASTERY, BESSARABIA (1927–1940, 1941–1944)

Abstract: The Japca monastery, located on a terrace on the right bank of the Dniester River, is the only monastic complex in the Prut-Dniester space operated continuously since its establishment. Despite various political, military, ideological, etc. pressures, which would directly endanger the very existence of the monastery, the monastic community has coped with the vicissitudes of the historical and political conjuncture, devotedly promoting authentic Christian values. Being a center of spirituality and culture, this monastery – one of the largest in the region – was managed by pious, educated, industrious and hardy personalities who, by their lifestyle and worldview, used to be true patterns of Christendom. Under the administration of Bishop Vissarion Puiu the monastery has become a point of national culture on the Dniester. A component part of the national culture, the religious education, including the one from the Japca monastery, has substantially contributed to building and strengthening the unitary Romanian state.

Mănăstirea Japca, plasată pe o terasă de pe malul drept al fluviului Nistru, este singurul complex monastic din spaţiul pruto-nistrean care funcţionează neîntrerupt de la înfiinţare. În pofida diverselor presiuni politice, militare, ideologice etc., cu atentat direct la existenţa fizică a sfântului lăcaş, comunitatea monahală a făcut faţă cu abnegaţie vicisitudinilor conjuncturii istorice, politice şi a promovat cu devotament valorile autentice creştine. Fiind un focar de spiritualitate şi cultură, acest complex monastic – unul din cele mai mari din regiune – a fost diriguit de personalităţi evlavioase, culte, harnice, rezistente, care, prin modul lor de viaţă şi de abordare a concepţiei despre lume, au servit drept modele de urmat ale creştinătăţii. Această mănăstire are o privelişte pitorească, fiind comparată cu un ,,cuib de vulturi pe înălţimea malului stâncos din dreapta Nistrului”1, configurată în formă de semicerc, la o distanţă de 2 km de localitatea omonimă din raionul Floreşti. Aşezământul monahal este plasat la mijloc de înălţime şi domină spaţiul în cauză. Fluviul Nistru – „capricios”2 – intersectează lăcaşul monahal în cursul său de mijloc şi formează în această zonă câteva canioane. Este un fluviu aproape domol, cu apă dulce. Nistrul parcurge un traseu orizontal, având o înclinaţie de doar 2 metri pentru distanţa de 200 km, segmentul cuprins de la Tighina până la vărsare.3 Japca este inclusă în reţeaua de sate de la

1 Visarion Puiu, Monăstirile din Basarabia, în „Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău”, Chişinău, Tipografia de Editură Naţională „Luceafărul”,1919, vol. XI, p. 4. 2 А.И. Яцимирский, С камерой по Днестру (Из дорожного дневника). Фотографическое Обозрение, кн. 12, 1901 г, p. 1. 3 Boris Malski, Olăneşti. Monografia sociologică a unui sat de pe Nistru, cu o prefaţă de prof. Dim. Gusti, Tipografia de pe lângă Prefectura jud. Cetatea-Albă, 1939, p. 18.

452

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI marginea Nistrului, fiind plasat pe marginea apuseană a râului. În proximitatea mănăstirii se află localităţile Sănătăuca (2 km), Salcea (3 km), iar peste Nistru – la o depărtare de 4 km –, orăşelul Camenca (localitate fondată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) şi satele Podoimiţa şi Podoima. Complexul monastic se află la o distanţă de 40 km de centrul raional, 160 km de Chişinău şi 16 km de gara Cobâlea. Aflată la periferie de aşezarea omenească, mănăstirea creează impresia ieşirii din universul posibil al civilizaţiei şi deformează noţiunea de timp. Din secolul al XIX-lea şi până în perioada interbelică, aşezământul religios a fost înalt apreciat de autorităţile civile şi cele religioase. În propaganda sovietică, complexul monahal Japca era considerat un bastion al obscurantismului religios.4 Viaţa comunităţii, dură în esenţa ei, prin stilul de viaţă adoptat, dusă cu mijloace modeste într-un mediu adesea ostil, pare o insuliţă retrasă într-un ocean agitat. Din perimetrul stratificării temporale şi al contextului sociopolitic, toponimul Japca a fost etichetat în mod diferit. Autorităţile eparhiale ţariste au denaturat numele mănăstirii, numind-o adesea Шабскiй5, pronunţându-se Jeaba sau Jaba6. În perioada interbelică mănăstirea s-a numit Jabca, iar în anii 1941-1944 – Japca7, denumirea ei actuală. Alte denumiri documentar-istorice: Jaba8, Sabca, Şabca9, Şapca10, Şaba11. Urme de aşezare umană pe teritoriul actual al mănăstirii Japca datează din preistorie. Ca majoritatea aşezămintelor monahale de pe malurile râului Nistru şi ale afluenţilor săi, mănăstirea Japca a fost întemeiată pe baza schitului rupestru din apropiere, stabilit, după unii cercetători, cu secolul al XV-lea.12 În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc „coborârea” schitului la poalele falezei. Lăcaşul monahal era „închinat la sfăntagură”13, adică Sfântului Munte sau Muntelui Athos. În 1818, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a modificat statutul schitului Japca, transformând aşezământul monahal în mănăstire de călugări, stareţii ei urmând să poarte titlul de egumeni.14 Complexul monahal a beneficiat de un puternic sprijin din partea ctitorilor

4 G. Uralskaia, Câte ceva despre mănăstirea Japca, în „Cuvântul Comunist. Organul Comitetului Raional Teleneşti al PCM şi Sovietului Raional de Deputaţi ai Oamenilor Muncii”, 1974 (23 noiembrie), nr. 141 (2699), p. 4. 5 М. А. Ганицкий, Шабский Вознесенскiй Монастырь, в KEB, № 18, 1876, c. 645. 6 Zamfir Arbure, Basarabia în secolul XIX, Chişinău, Novitas, 2001, p. 301. 7 Viaţa economică din Bălţi şi Soroca după desrobire, în „Buletinul economic al Camerei de Comerţ şi Industrie”, Bălţi, anul I, 1941, nr. 1, p. 16; Gh. Bezviconi, Mănăstirea Japca din judeţul Soroca, Bucureşti, Tipografia „Fântâna Darurilor”, 1942, pp. 9-10. 8 Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău şi Bucureşti, editurile Museum şi Fundaţia Culturală Română, Colecţia Testament, 2001, p. 129. 9 Gh. Bezviconi, op. cit., p. 9. 10 Visarion Puiu, loc. cit., p. 72. 11 Н. Мазуревичь, Сведения о некоторых православных монастырях В Епархии Кишиневской, în Записки Одесскаго общества истории древности, Том II, Одесса, 1848, c. 316; Ieром. Максимилиан, Синодик Шабскаго монастыря, в KEB, № 13-22, 1872. Această denumire aleatorie crea o confuzie cu localitatea Şaba, aflată la 4 km de Akkerman, populată de colonişti elveţieni. 12 Vezi V. Verina, Mănăstirele din Moldova medievală, în Enciclopedia Sovietică Moldovenească, Chişinău, 1974, vol. 4, p. 443; Vlad Ghimpu, Mănăstirea rupestră de la Japca din zona Nistrului Mijlociu, în „Sud-Est” 1997, nr. 4, pp. 64-65; Idem, Mănăstirea rupestră..., în „Arhitect design”, pp. 47-49. 13 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru”, Chişinău, 1930, nr. 3, p. 336. 14 ANRM, F. 205, inv. 287, f. 16.

453

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ION XENOFONTOV săi15, primea diverse donaţii de la credincioşi16. În anii 1840, în complexul monahal de la Japca se învăţa a citi şi a scrie doar în limba rusă.17 La sfârşitul secolului al XIX-lea- începutul secolului XX, mănăstirea Japca era una dintre cele mai prospere lăcaşuri sfinte din Basarabia. Aşezământul monahal era vizitat de „lume peste lume... roi de lume”18. În timpul Primului Război Mondial, mai multe călugăriţe din Polonia rusească (teritoriu anexat de Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), de la mănăstirea Lesna, din eparhia Holm, s-au refugiat în Basarabia. Drept urmare, la 26 martie 1916, s-a decis ca mănăstirea Japca să fie reorganizată în una de monahii. În baza Hotărârii nr. 2678 din 23 iulie 1916 a Sfântului Sinod din Sankt Petersburg, arhiepiscopul de Chişinău, Anastasie Gribanovschi (1916-1919), repartizează călugăriţele refugiate din Lesna la mănăstirea Japca. După conflagraţia mondială, la mănăstire funcţionau trei şcoli: o şcoală primară, una medie (pentru orfanele de război din localităţile proxime) şi o şcoală de pregătire pentru învăţătoare, cu durata studiilor de doi ani. Profesoarele erau din componenţa maicilor.19 În anii 1920, sub administrarea episcopului Visarion Puiu, „această mănăstire a devenit un adevărat punct de cultură naţională de pe malul Nistrului”20. Părintele Visarion tindea să facă din Japca o mănăstire-model, după învăţătura lui Iisus Hristos, ce ar îmbina „munca şi învăţătura”21. Problema analfabetismului printre membrii comunităţilor monahale din Basarabia erau una constantă în perioada interbelică. La 30 aprilie 1927, Visarion Puiu a semnat hotărârea episcopală privind deschiderea unei Şcoli de gospodărie pentru fetele din localităţile eparhiei Hotinului. Elevele urmau să obţină educaţie religioasă şi cunoştinţe în agricultură, ţesătorie, diverse îndeletniciri de gospodărie rurală. Pentru executarea acestei hotărâri a fost desemnat arhimandritul Dumitru Melhisedec, exarhul mănăstirilor din eparhia Hotinului. D. Melhisedec urma să ia legătură cu Soborul mănăstirii şi să pregătească: localul, programa de studii şi personalul necesar pentru această activitate, determinarea anilor de studii, numărul de eleve, reparaţia chiliilor pentru cazare. Cursurile urmau să înceapă la 1 septembrie 1927.22 Potrivit Circularei nr. 42 din 1927, publicată în foaia eparhială oficială, elevele care doreau să urmeze această şcoală trebuiau să prezinte certificat de absolvire a cursului primar, actul de naştere şi cel medical, „să fie harnice şi cuminţi”23. Drept urmare a acestor decizii, în octombrie 1927, la mănăstire a fost deschisă Şcoala de gospodărie sătească de fete, cu internat, „şcoală de absolută necesitate pentru

15 Ieром. Максимилиан, Синодик Шабскаго монастыря, в Кишиневские Епархиальные Ведомости, № 22, 1872, c. 703. 16 Ibidem, № 14, 1872, c. 441-442. 17 М. А. Ганицкий, Шабский Вознесенскiй Монастырь, в Кишиневские Епархиальные Ведомости, № 20, 1876, c. 756. 18 Gh. Ghibanescu, Impresii şi note din Basarabia, Chişinău, Editura Civitas, 2001, p. 501. 19 „Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia)”, ediţie oficială alcătuită după date oficiale de C.N. Tomescu, secretarul general al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1922, p. 8; Gh. Bezviconi, op. cit., pp. 33-34. 20 С. Tomescu, Zece ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului (1923-1933), Chişinău, 1943, pp. 269-273. 21 Gh. Bezviconi, op. cit., p. 35. 22 Hotărâre episcopală, în „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, duplex Chişinău – Bălţi, Chişinău, Tipografia Eparhială „Cartea Românească” (în continuare – EH), an. IV, 1927, nr. 13-14, p. 149. 23 Inspecţia la monastiri, în EH, an. V, 1928, nr. 7-8, p. 53.

454

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI populaţia creştină”24, cu o „pregătire practică rurală a fetelor de săteni”25, în care elevele, pe lângă o repetare a cursului primar şi cunoştinţe mai înalte, studiau practici de gospodărie sătească. Durata studiilor era de trei ani. Avea regim de internat şi oferea o bună pregătire, formând deprinderi practice în lucrări din gospodăria rurală. Instruirea se efectua pe baza unui regulament întocmit de episcopie în vara anului 1928. De menţionat că, pentru examenele din 1928, pe lângă actele enunţate mai sus se mai solicita certificatul de naţionalitate şi „de bună purtare, liberat de preotul parohial”. Totodată, se specifica că „locurile libere fiind puţine, vor fi admişi cei mai buni la studii, sănătoşi şi cu auz muzical”26. La examenul de admitere dintre 5 şi 15 septembrie 1929, se specifica la fel, că „doritoarele vor înainta cererile semnate de părinţi însoţite de actele trebuitoare, la care se va adăuga o recomandare din partea părintelui paroh”27. Vârsta pentru înmatriculare era de la 14 la 18 ani. Conducătoarea şcolii a fost desemnată maica Magdalena28, secondată de casieră, monahia Veronica Buşilă. Visarion Puiu a donat 30.000 lei pentru construirea unui local separat, special pentru şcoli.29 Alături de şcoala de cântăreţi de la Dobruşa, cea a fetelor, de gospodărie casnică, de la Japca a avut o susţinere permanentă din partea adunării eparhiale Hotin, deoarece se miza pe perspectivele acestor instituţii: „Avându-se în vedere rostul lor însemnat şi foloasele ce vor aduce populaţiei din eparhie, li se vor da toate ajutoarele posibile, ca mersul lor spre progres să nu fie stingherit”30. Studiile se desfăşurau potrivit programului învăţământului primar (anii 5-7) şi pe baza materiilor didactice speciale româneşti, caracteristice acestui gen de şcoli. Se studiau 15 discipline: religia, româna, matematica, istoria, geografia, anatomia, igiena, medicina populară, sericicultura, apicultura, gospodăria, ţesutul, lucrul de mână, caligrafia şi cititul. Sistemul educaţional era concentrat pe două dimensiuni: religioasă şi patriotică. Astfel, muzica vocală se preda din partiturile corurilor bisericeşti şi ale cântecelor patriotice. Elevele confecţionau broderii, cusături naţionale etc. În cadrul şcolii funcţionau trei catedre: lucru de mână, ţesătorie, gospodărie.31 La 31 martie 1928, în şcoală învăţau 23 de eleve (din cele 24 înscrise), toate absolvente a patru clase primare.32 Şcoala au promovat-o doar 16 fete.33 În anul şcolar 1929, la şcoală au fost înscrise 25 de eleve, însă au frecventat regulat cursurile şi au promovat 23 de eleve.34 În 1930, la mănăstire învăţau 31 de fete: 14 eleve în clasa I, 10 eleve – clasa a II-a, 7 eleve – clasa a III-a.35 La examenele din 8-9 iulie 1931, în clasa I s-au prezentat 10 eleve, fiind promovate 9 eleve, iar una a rămas corigentă; în clasa a II-a s-au prezentat 7 eleve, promovând toate examenele, cu următoarele medii: Olga Camenschi

24 EH, an. X, 1928 (15 ianuarie), nr. 2, p. 71. 25 Darea se seamă episcopală, în EH, an. VIII, 1931, nr. 3-4, p. 15. 26 Ştiri şcolare, în EH, an. V, 1928, nr. 15-16, p. 130. 27 Ibidem, an. VI, 1929, nr. 15-16, p. 162. 28 Circulara nr. 42, în EH, an. IV, 1927, nr. 13-14, p. 149. 29 Inspecţia la monastiri, în EH, an. V, 1928, nr. 7-8, p. 54. 30 Dezbaterea Adunării eparhiale din Episcopia Hotinului, în EH, an. V, 1928, nr. 11-12, pp. 80-81. 31 Ştiri şcolare..., în EH, an. VI, 1929, nr. 15-16, p. 163. 32 Darea de seamă pe anul 1928 a Secţiei culturale, în EH, an. VI, 1929, nr. 6, p. 45. 33 Inspecţia la monastiri, în EH, an. V, 1928, nr. 7-8, p. 54. 34 Şcoală de gospodărie sătească de fete din Japca, în EH, 1930, nr. 5-6, p. 35. 35 Şcoala din Japca, în EH, an. VII, 1930 (1 octombrie), nr. 19, pp. 235-236.

455

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ION XENOFONTOV

(8,40), Z. Ciutuleanu (8,20), Eudochia Rabovilă (7,00), Elena Ghiţiu (6,95), Anastas Holban (6,77), Lidia Pascaru (6,50), Eufimia Zgureanu (6,50).36 Majoritatea fetelor erau orfane, din judeţele Bălţi, Hotin şi Soroca, zonă păstorită de episcopul Visarion Puiu. Potrivit unei note a inspectorului general şcolar, Nicolae Popovici-Podaşcă, din 31 martie 1928, cu prilejul efectuării unei inspecţii la şcoală, elevele erau „curate, cu o înfăţişare sănătoasă şi poartă ca uniformă un şorţ negru cu guler alb”37. Elevele susţineau examenele în faţa unei comisii speciale, creată de episcopul Visarion Puiu. În 1930, comisia de examinare a fost constituită din părintele C. Dincescu, inspector al Consiliului Central Bisericesc (preşedinte), preotul consilier-referent cultural de la episcopia Bălţi, un profesor de la Şcoala comercială din Bălţi, părintele exarh al mănăstirilor din eparhia Bălţi, stareţa mănăstirii şi directoarea şcolii.38 În 1931, în componenţa comisiei intrau arhimandritul Daniil Ciubotaru, exarhul mănăstirilor, părintele Dimitrie Valuţa, consilier referent, părintele Grigorie Comendat, parohia Pârliţa, şi personalul didactic. Aceeaşi comisie a examinat elevii de la mănăstirea Dobruşa (cu personalul didactic al fiecărei şcoli în parte).39 Corpul administrativ era constituit din directoarea Livia Arghir (preda obiectele generale) şi monahia Elena Vasile, ambele absolvente ale şcolii din mănăstire. Personalul didactic era selectat prin concurs. Astfel, pentru anul şcolar 1929-1930, profesoarele care doreau să fie titulare la catedrele şcolii urmau să depună, până la 1 septembrie 1929, la Episcopia Hotinului, cu sediul în Bălţi, cererile însoţite de certificatele ce confirmau studiile în domeniul solicitat.40 Problema completării statelor de personal cu cadre didactice era actuală şi în anul şcolar 1930-1931. Spre deosebire de anul anterior, candidatele puteau depune documentele şi la Ministerul Instrucţiunii Publice din Bucureşti.41 Personalul didactic se compunea din monahia Veronica Buşilă, cu studii secundare, preda religia, Elena Postelnicu, absolventă a Şcolii Eparhiale din Chişinău, preda cursul de lucru manual, iar Efrosinia Ţurcanu, fără studii, învăţa elevele ţesătoria. Şcoala avea o influenţă benefică asupra abilităţilor de viaţă ale elevelor. Obiectele manuale erau expuse la sfârşitul anului de învăţământ. Erau executate „lucrări de artă casnică de toată frumuseţea”42. Instrucţia nu le schimba „spre boierie, ci spre disciplina minţii şi a sufletului”43. Învăţătura şi rugăciunile, munca zilnică şi agrementul se efectuau alături de maici. Şcoala a fost vizitată de episcopul Visarion Puiu, organele de control ale ministerului instrucţiei publice. „Toţi vizitatorii au rămas pe deplin mulţumiţi de felul cum se învăţa şi se lucrează la această şcoală.”44 Alături de şcoala de cântăreţi de la mănăstirea Dobruşa, cea de gospodărie sătească de la Japca era considerată „pepinieră a culturii ortodoxe”45.

36 Rezultatele examenelor, în EH, an. VIII, 1931, nr. 14, pp. 157-158. 37 Inspecţia la monastiri, în EH, an. V, 1928, nr. 7-8, p. 54. 38 Şcoala din Japca..., p. 236. 39 Rezultatele examenelor, în EH, an. VIII, 1931, nr. 14, p. 157. 40 Ştiri şcolare..., în EH, an. VI, 1929, nr. 15-16, p. 163. 41 Ibidem, în EH, an. VII, 1930, nr. 16, p. 194. 42 N.M. Constantinescu, Soroca. Descriere istorică, geografică, economică, socială şi culturală, Soroca, 1943, p. 94. 43 I. Simonescu, Mănăstirea Japca, în „Anuarul Episcopiei Hotinului”, 1928, nr. 15-16, p. 134. 44 Şcoală de gospodărie sătească ..., p. 35. 45 Darea de seamă pe anul 1928 a Secţiei administrative, în EH, an. VI, 1929, nr. 7, p. 65.

456

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Şcoala nu era subvenţionată de stat. Taxa anuală era de trei mii de lei, pentru fiecare elevă. Din contul acestei sume elevele erau asigurate cu masă, lumină, încălzire şi cazare.46 Pentru anul şcolar 1928, eparhia Hotinului a subvenţionat studiile cu 30.000 lei, iar în 1929, cu 100.000 lei.47 În 1930, venitul şcolii era de 305.000 de lei, iar cheltuielile – 231.300 mii de lei48. Susţinerea financiară a şcolii a scăzut semnificativ după plecarea episcopului Visarion de la administrarea eparhiei Hotinului. În 1936, şcoala a primit o subvenţie de doar 10.000 lei.49 Începând cu anul şcolar 1936-1937, s-a decis ca şcoala de la mănăstire să funcţioneze ca Gimnaziu Industrial de Fete, având pentru acel an şcolar două clase. Pentru funcţionarea gimnaziului, Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor a emis Autorizaţia nr. 31 272 din 7 iulie 1938. Această autorizaţie a fost prelungită în anul 1942.50 Se prevedea ca, până la elaborarea programei analitice de către minister, cursurile să funcţioneze pe baza programului întocmit de direcţia şcolii, doar că, în loc de şase ore de franceză, să se prevadă doar patru. S-a aprobat orarul şi corpul didactic. Directoare şi profesoară de limba română, matematică şi ştiinţe naturale (11 ore) a fost numită Olga Onofriuc, licenţiată în ştiinţe şi cu seminarul pedagogic. Xenia Grumeza, licenţiată în teologie, era profesoară de religie, istorie, geografie, limba franceză, anatomie, igienă, desen (15 ore). Alexandra Tudosie, cu studii de specialitate, ca maistru de gospodărie (15 ore). Monahia Glicheria Moşoi, cu studii de specialitate, ca maistru de ţesătorie (24 ore). V. Butnaru, cu studii de specialitate, ca maestră de croitorie (20 ore). Urma să se intervină la ministrul Instrucţiei Publice ca, începând cu anul financiar 1937-1938 (1 aprilie), corpul didactic să fie remunerat.51 În 1939, directoare şi maistru de vestimentaţie era Margareta Dobriş, Magdalena Andreescu, „comandantă calificată”, era profesoară de filologie şi literatură, şi Olga Onofriuc, profesoară de ştiinţe.52 Profesoarele erau „toate femei divorţate care şi-au găsit refugiu la mănăstire”53. Acestea le învăţau pe eleve bunele maniere, „că mâine, poimâine, vor fi preotese şi le va fi de folos”54. Pregătirea specialiştilor în scopul diseminării culturii şi educarea conştiinţei naţionale a populaţiei contaminate de rusificare constituia o direcţie prioritară a politicii culturale a statului român reîntregit. În provinciile alipite, în mod special în Basarabia, erau trimişi în scopul culturalizării specialişti din diferite domenii: profesori, preoţi etc. în scopul reanimării şi dezvoltării culturii naţionale.55 În acest context, la examenul de absolvire din 1940 s-a intervenit la Inspectoratul Şcolar Iaşi pentru delegarea a două

46 Ştiri şcolare, în EH, an. VIII, 1931, nr. 14, p. 164. 47 Dezbaterea Adunării eparhiale din Episcopia Hotinului. Proces-verbal nr. 2, în EH, an. V, 1928, nr. 11-12, p. 84. 48 Şcoala din Japca..., p. 236. 49 Ratificări de cheltuieli, în EH, an. X, 1936, nr. 21-22, p. 473. 50 Prelungirea termenului de funcţionare a Gimnaziului Industrial de Fete din Mănăstirea Jabca, judeţul Soroca. Partea Oficială, în „Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului”, Bălţi, Tipografia Eparhială, an. 1, 1942 (noiembrie), nr. 6, p. 381. 51 Programa analitică a şcolii din monăstirea Japca, judeţul Soroca, în EH, an. VII, 1930 (1 octombrie), nr. 19, p. 236. 52 Gimnaziul Industrial de Fete din Mănăstirea Jabca, judeţul Soroca, în EH, an. XIII, 1939, nr. 13-14, p. 173. 53 Ibidem. 54 Ibidem. 55 Irina Livizeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930),traducere din engleză de Vlad Russo, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 111; Larisa Noroc, Cultura Basarabiei în perioada interbelică (1918-1940), Chişinău, UPS „Ion Creangă”, 2009, pp. 7-9.

457

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ION XENOFONTOV profesoare (una pentru partea teoretică şi alta pentru cea practică) la examenul de absolvire de la gimnaziu.56 În anul şcolar 1937-1938, absolventele de curs primar complementar (cu 6 şi 7 clase) şi cele cu clasă secundară absolvită au fost admise în clasa a II-a. În clasa a III-a au fost acceptate elevele care au absolvit două clase secundare.57 În anul de învăţământ 1938- 1939, au fost admise 40 de eleve în clasa I.58 În 1938, pentru clasa I erau rezervate 40 de locuri59, însă au promovat studiile 13 eleve (media cea mai mare – 8,58, cea mai mică – 6,02), 3 eleve au fost declarate corigente şi una repetentă. Clasa a II-a au promovat-o 14 eleve (media cea mai mare – 8,79, cea mai mică – 6,19), 2 eleve au fost declarate corigente şi una repetentă; clasa a III-a au promovat-o 10 eleve (media cea mai mare – 9,38, cea mai mică – 5,87), 1 elevă a fost declarată corigentă.60 În 1939, clasa I au promovat-o 28 de eleve (media cea mai mare – 9,31, cea mai mică – 5,55), 9 eleve au rămas corigente, 1 elevă a fost retrasă şi 2 repetente; clasa a II-a au promovat-o 13 eleve (media cea mai mare – 8,75, cea mai mică – 6,16), 12 eleve au fost declarate corigente şi 2 repetente; clasa a III-a au promovat-o 17 eleve (media cea mai mare – 8,05, cea mai mică – 5,35), 1 elevă a fost declarată corigentă şi 3 retrase.61 În 1939, în şcoală studiau 102 eleve.62 În anul de studii 1939-1940 au fost admise 35 de eleve în clasa I.63 Elevele erau „vioaie, disciplinate şi sănătoase”64. Aveau „uniformă cu lungime mai jos de genunchi, cu bentiţe negre şi gri, cu băşti albe pe cap”65. În gimnaziu se organizau manifestări culturale cu spirit patriotic. La 24 ianuarie 1937, de ziua Unirii Principatelor Române, elevele, sub conducerea profesoarelor, au pregătit un program artistic ce includea coruri de conţinut naţional şi popular, recitaluri de poezie, dansuri naţionale şi s-a jucat o piesă în trei acte, Sora Valeria, o adaptare făcută de profesoara Xenia Grumeza.66 Absolventele şcolii de la Japca s-au afirmat în plan spiritual în regiune. În 1939, la alegerea stareţei de la mănăstirea Călărăşăuca, judeţul Soroca, candidaţii „trebuia să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani şi să fie după putinţă absolvenţi ai unei şcoli teologice cu o deosebită activitate”. Din cei trei candidaţi, cu o majoritate absolută (30 de voturi), a fost aleasă monahia Eleonora Berghie, „absolventă a şcolii eparhiale din mănăstirea Japca”67. O atenţie specială s-a acordat spaţiului de amenajare a şcolii. În timpul cercetării canonice din 25 august 1928, Visarion Puiu atenţiona asupra necesităţii unei noi construcţii cu două etaje pentru şcoală. Pentru noua clădire s-a ales locul, s-a proiectat o schiţă şi s-a dispus să se adune material. Planul şi devizul de cheltuieli urmau să se

56 Procesul-verbal. Şedinţa de la 23 mai 1940, în EH, an. XIV, 1940, nr. 12, pp. 212-213. 57 Ştiri eparhiale, în EH, an. XI, 1937, nr. 15-16, pp. 312-313. 58 Înştiinţări..., în EH, an. XII, 1938, nr. 15-16, p. 242; Gimnaziul Industrial de Fete…, în EH, an. XII, 1938, nr. 19, p. 298. 59 Gimnaziului Industrial de Fete de la mănăstirea Japca, în EH, an. XII, 1938 (1 octombrie), nr. 19, p. 296. 60 Ibidem, an. XII, 1938, nr. 15-16, pp. 233-234. 61 Ibidem, an. XIII, 1939, nr. 13-14, pp. 169-170. 62 Ibidem, p. 173. 63 Ibidem, an. XIII, 1939, nr. 21, p. 252. 64 Ibidem, nr. 13-14, p. 173. 65 Interviu realizat de Maria Bulat-Saharneanu cu Maria Petrache în 2003. Arhiva familiei Petrache. 66 Ziua de 24 ianuarie 1937 în mănăstirea Japca, în EH, an. XI, 1937, nr. 5-6, p. 56. 67 Alegere de stareţă la mănăstirea Călărăşăuca, judeţul Soroca, în EH, 1939, nr. 11, pp. 138-139.

458

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

întocmească de urgenţă de către inginerul eparhial. S-au stabilit încăperile pentru clase, ateliere, dormitoare, sufragerie etc.68 În 1938, colonelul Aurel Constantinescu, prefectul judeţului Soroca, a acordat 15.000 lei din bugetul judeţului pentru construcţia localului şcolar.69 Ca urmare, s-a clădit un local „spaţios, curat şi bine întreţinut”70. Sălile de clasă erau luminoase, încăpătoare şi bine întreţinute. Imobilul şcolii era format din patru încăperi pentru orele de clasă, cancelarie, cinci dormitoare, două sufragerii, spălătorie, bucătărie, cămară şi o odaie prevăzută pentru instalarea băii.71 Corpul didactic era asigurat cu cazare. Taxa şcolară anuală s-a majorat de la 4.000 lei (1937-1938)72, până la 4.500 lei (1938- 1939/1939-1940).73 Elevele cu o bună reuşită la învăţătură erau scutite de plata taxei. Consiliul Secţiei Economice a Eparhiei Hotinului a aprobat, pentru anul şcolar 1940-1941, veniturile şi cheltuielile Gimnaziului Industrial de Fete în sumă de 975.720 lei.74 În urma intervenţiei sovietice în Basarabia, în vara anului 1940, activitatea şcolii a fost întreruptă.75 După revenirea Basarabiei în componenţa României, gimnaziul a fost redeschis.76 Examenul de admitere a avut loc la 27 octombrie 1941, iar cursurile au început la 1 noiembrie acelaşi an. Taxa şcolară era de 6.000 lei, plătită în trei rate: prima rată, de 3.000 lei, urma să fie achitată la începutul anului şcolar, a doua – 2.000 lei –, după vacanţa Crăciunului, iar a treia – 1.000 lei –, după vacanţa Sfintelor Paşti. Având în vedere situaţia economică precară din ţară, generată de conflagraţia mondială, părinţii urmau să aducă produse în natură: 120 kg de grâu, 80 kg de cartofi, 30 kg de fasole, 4 l ulei, 4 kg untură, 77 Mănăstirea Japca. Vedere generală, 4 kg ceapă, 30 de ouă şi 2 kg săpun de rufe. În începutul secolului XX. 1942, în şcoală învăţau 60 de eleve. Începând Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. cu 1 aprilie 1942, personalul didactic al acestei Nr. inv. FB-24563-4 şcoli a fost asigurat din bugetul statului, graţie străduinţei episcopului dr. Partenie Ciopron.78 În 1943, gimnaziul a realizat venituri în sumă de 1.692.977 de lei, cheltuieli – 1.467.438 de lei. Excedentul a constituit 225 536 de lei.79

68 Cercetări canonice, în EH, an. V, 1928, nr. 17, p. 145. 69 Mulţămiri, în EH, an. XII, 1938, nr. 19, p. 299. 70 Gimnaziul Industrial de Fete…, în EH, an. XIII, 1939, nr. 13-14, p. 173. 71 Ibidem. 72 Ştiri eparhiale, în EH, an. XI, 1937, nr. 15-16, pp. 312-313. 73 Înştiinţări…, în EH, an. XII, 1938, nr. 15-16, p. 243; Înştiinţări..., în EH, an. XIII, 1939, nr. 15-16, pp. 200-201. 74 Procesul-verbal nr. 4647. Şedinţa din 23 aprilie 1940, în EH, an. XIV, 1940, nr. 9, pp. 162-163. 75 Cronica Eparhiei, în „Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului”, Bălţi, Tipografia Eparhială, an. 1, 1942 (mai), nr. 2, p. 110. 76 Viaţa economică din Bălţi..., p. 25. 77 Înştiinţare, în EH, an. XV, 1941, nr. 3, p. 72. 78 Cronica Eparhiei, în „Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului”, Bălţi, Tipografia Eparhială, an. 1, 1942 (mai), nr. 2, p. 110.

459

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ION XENOFONTOV

În prima jumătate a anului 1943, a fost stabilită o convenţie între Directoratul Învăţământului şi al Cultelor Chişinău şi Episcopia Hotinului referitoare la funcţionarea gimnaziului80. La 1 septembrie 1943, conform deciziei profesorului I.C. Petrescu, ministru subsecretar de stat la Departamentul Culturii Naţionale şi al Cultelor, Gimnaziul de la Japca a trecut la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor. Drept temei al acestei acţiuni au servit art. 2, alin. 6, din Legea învăţământului secundar industrial, şi art. 112 din Legea învăţământului particular din 1925, Convenţia dintre Episcopia Hotinului şi Departamentul Culturii Naţionale şi al Cultelor.81 După reanexarea Basarabiei la URSS, Gimnaziul de la Japca a fost închis. Parte componentă a culturii naţionale, învăţământul religios, inclusiv cel de la mănăstirea Japca, a contribuit substanţial la edificarea şi consolidarea statului unitar românesc.

Profesoarele şi elevele Şcolii de Gospodărie Sătească de la mănăstirea Japca, cca 1930 (după „Anuarul Episcopiei Hotinului. Foaie Eparhială Oficială”, Bălţi, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, 1930, p. 17)

79 Cronica Eparhiei, în „Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului”, Bălţi, Tipografia Eparhială, an. 2, 1943 (mai-iunie), nr. 5-6, p. 255. 80 Ibidem, p. 252. 81 Trecerea Gimnaziului Industrial de Fetele din Mănăstirea Jabca, Soroca la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, în „Monitorul Oficial”. 1943 (10 august), Partea I, nr. 185.

460

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Constantin CATRINA*.

CIPRIAN PORUMBESCU ŞI PRIETENII SĂI MUZICIENI, ÎN ANII DE LA BRAŞOV

CIPRIAN PORUMBESCU AND HIS MUSICIAN FRIENDS DURING THE YEARS IN BRASOV

Abstract: 1. Concerned with the development of Romanian culture from Transylvania in the second half of the nineteenth century and the first decades after 1900, many scholars and culture people from Braşov showed a sustained activity for initiating and stimulating people's interest in arts, clearly, in music too (creation and interpretation – specialized education). A lot of evidence in this respect are articles signed by George Bariţiu (1812-1893), those articles published in ”Calendar books” from Braşov, the efforts made by Aurel Mureşianu and inserted in ”The Romanian Telegraph” (Sibiu), in ”The Family” of Iosif Vulcan and in ”The Theatre Magazine”, led by the publicist Horia Petra-Petrescu (1848-1928), as well as the theatre and music shows, initiated by the students awarded the Romanian Society for Theatre Fund (STR) scholarships. 2. Presence in Braşov of the musician Ciprian Porumbescu meant also a visible opening to the articles regarding concert preview and musical chronicles: ”The Transylvania Gazette” is a good example of how it reflected in its columns the progress of performances and also the success of the ”Crai Nou” operetta, the instrumental concert only with Porumbescu’s musical compositions, from October 1882 etc. 3. As a first class personality in Romanian music, in the second half of the nineteenth century, Ciprian Porumbescu was supported especially in the years from Braşov by the local music critics; the signatures of people like the doctor George Baiulescu and literates Theochar Alexi, Andrei Bârseanu, Aurel Mureşianu, prove, of course, the setting up of a front of intellectuals who were cultivating music not only in the family, but also on the concert stage and in journalism.

Perioada petrecută la Braşov de către profesorul, compozitorul şi dirijorul Ciprian Porumbescu a fost destul de scurtă (15 noiembrie 1881 – 15 noiembrie 1882). Deşi timpul nu i-a fost favorabil, prietenia şi colaborarea cu muzicienii locului, cu alte persoane din cetatea Braşovului: profesori, pictori, medici, scriitori, dirijori şi cronicari etc., i-au înzecit efortul faţă de o susţinută activitate de creaţie şi de manifestare artistică prodigioasă. La rândul lor, oameni de bine, precum şi doamnele din societatea braşoveană – Lengher, Neagoie, Diamandi şi Baiulescu –, cu toţii au

* n. 06.11.1933 – d. 28.05.2013

461

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN CATRINA participat în mod direct la organizarea unor spectacole şi concerte de caritate în favoarea muzicianului Ciprian Porumbescu, nevoit, evident, a se deplasa în Italia, pentru ameliorarea sănătăţii sale. Ciprian Porumbescu în câteva date şi momente din viaţa şi activitatea muzicală proprie: 1853, 2/14 octombrie – s-a născut în localitatea Şipotele Sucevei, ca fiu al preotului Iraclie şi al Emiliei Porumbescu. După Şcoala primară şi Gimnaziul din Suceava, C. Porumbescu se înscrie, în 1873, la Seminarul Teologic şi apoi la Universitatea din Cernăuţi. 1871, 15/27 august – participă la sărbătorirea a 400 de ani de la sfinţirea ctitoriei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna. Aflându-se în mijlocul lăutarilor bucovineni, conduşi de vestitul Grigore Vindireu (1830-1888), după ce îşi mânuieşte cu înflăcărare vioara, Ciprian va declara părintelui său: „Tată, am cântat Daciei întregi!”. 1876 – compune Tabăra română, cor bărbătesc cu solişti, pe versuri de Vasile Alecsandri. 1877, mai – finalizează Candidatul Linte, comedie muzicală în două scene. Din acelaşi an mai datează şi următoarele lucrări corale: Patria Română, La malurile Prutului şi Altarul Mănăstirii Putna, cantată pentru solişti, cor bărbătesc cu acompaniament de pian, pe versuri de Vasile Alecsandri. 1879-1881 – urmează Konservatorium für Musik und Darstellende Kunst din Viena (1879-1880), unde îi are ca profesori pe: Anton Bruckner (armonie), Landeskrow (pian) şi Faistenberger (cor şi dirijat coral). Compune Bătrâneasca, lucrare pentru pian, Dorul, pentru vioară şi pian; alcătuieşte o Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români, cântece pe o singură voce, imprimată la Viena în 1880. În acest mănunchi de piese vocale de societate şi patriotice se află şi Cântecul gintei latine, Imnul României June (Pe-al nostru steag), Cântecul tricolorului, Inimă de român ş.a. 1881 – compune Lăsaţi-mă să cânt, pentru voce şi pian, Serenada, cor mixt cu solo de sopran. 1881-1882 – este profesor de muzică la Şcolile Centrale Române din Şcheii Braşovului, dirijorul Corului Bisericii Sf. Nicolae şi dirijor secund al Reuniunii de Gimnastică şi Cântări din Braşov (dirijorul principal fiind organistul Hermann Geif[f]rig, 1850-1886). 1882 – finalizează opereta în două acte Crai Nou, pe libretul poetului Vasile Alecsandri, precum şi lucrările Rapsodia română pentru pian şi Frunză verde mărgărit, cor mixt cu acompaniament de pian. 1882, 6 ianuarie – Corul Societăţii de Lectură a Studenţilor, din cadrul Gimnaziului Românesc, a interpretat sub conducerea profesorului de muzică – Ciprian Porumbescu – următoarele lucrări: Păstori şi plugari, Cântec colegial şi Cântec sicilian. „Producţiunea artistică a fost deosebită; mai ales când s-a interpretat Hora Sinaii, prelucrată de d-sa [C.P.] pentru cor, a fost mult aplaudată şi a trebuit să se repeteze” (în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1882 (7/19 ian.), nr. 3, p. 3). 1882, 27 februarie/11 martie – are loc, în Sala de festivităţi a Gimnaziului Românesc din Şcheii Braşovului (în prezent Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), premierea operetei Crai Nou, în prezenţa unui numeros public, din oraş şi împrejurimi.

462

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

1882, 5/27 octombrie – are loc, în sala Reduta, concertul de autor, ce s-a derulat sub bagheta compozitorului C. Porumbescu „cu ajutorul Capelei orăşeneşti” (Stadtkapelle). Cronica acestui concert a fost redactată de medicul George Baiulescu (1855-1935) şi publicată în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1882 (22 oct./3 nov.), p. 4. 1882, 31 octombrie – are loc, în sala Hotelului nr. 1 (Hanul La Vulturul de Aur), un concert organizat „în beneficiul” lui Ciprian Porumbescu, care a şi plecat imediat la tratament în Italia (Cronicar [Theodor Alexi], în „Noua Bibliotecă Română”, p. 305). 1883, 25 mai / 6 iunie – compozitorul Ciprian Porumbescu, înainte de a împlini vârsta de 30 de ani, trece la cele veşnice, lăsând ca moştenire peste 250 de lucrări în genurile: muzică de teatru, muzică simfonică, muzică de cameră, muzică corală, muzică vocală etc. Detalii asupra creaţiei generale a compozitorului Ciprian Porumbescu, vezi Viorel Cosma, Muzicieni din România. Lexicon, Bucureşti, Editura Muzicală, 2005, vol. VIII (P-S), pp. 120-127. Bibliografie: Acte, documente şi scrisori din Şcheii Braşovului. Text ales şi stabilit, note de Vasile Oltean. Prefaţă de Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, pp. 405-406; Banciu, Axente, Familia lui Porumbescu la Braşov, în „Ţara Bârsei”, Braşov, nr. 5, 1933, pp. 400-415; Bârseanu, Andrei, Ciprian Porumbescu. La a 25-a aniversare a morţii sale, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 114, 25 mai/7 iunie 1908, p.1; Branişte, Valeriu, Ciprian Porumbescu. Icoane din frământările unui suflet de artist, în „Drapelul”, Lugoj, nr. 54, 10/23 mai 1908, pp. 2-3; Idem, Ciprian Porumbescu. Schiţă monografică, Lugoj, 1908; Brânzea, Ioan, Întru pomenirea lui C.G. Porumbescu. Prinos de recunoştinţă pentru opera sa muzicală, în „Ţara Bârsei”, Braşov, nr. 5, 1933, pp. 425-431; Breazul, George, Pagini din istoria muzicii româneşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Vasile Tomescu, Bucureşti, 1966, pp. 298-333; Brediceanu, Tiberiu, Ciprian Porumbescu. Câteva date cu privire la legăturile sale cu Banatul şi Ardealul, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 70, 8 sept. 1933, p. 8; Buta, Victor, Fridrich Böhme prieten al lui Ciprian Porumbescu la Braşov, în vol. Ciprian Porumbescu. Documente şi mărturii, ediţie îngrijită de Grigore Foit şi Paul Leu, Muzeul Suceava, 1971, pp. 113-131; Catrina, Constantin, Ciprian Porumbescu – ctitor al operetei româneşti. Mărturii în presa braşoveană, în „Drum Nou”, Braşov, nr. 8440, 27 febr. 1972, p. 3; Idem, Ciprian Porumbescu und des Musikleben der Zimmenstadt, în „Volk und Kultur”, Bucureşti, nr. 3, 1974, p. 48; Idem, Ciprian Porumbescu. O sută douăzeci şi cinci de ani de la naştere, Braşov, CJCES – Filarmonica de Stat „George Dima”, 1978; Idem, Semnificaţia documentar- istorică a unei partituri muzicale în manuscris: opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, în „Muzica”, Bucureşti, nr. 7, 1983, pp. 17-20; Idem, Muzica şi muzicienii cetăţii, Râmnicu Vâlcea, Editura Fântâna lui Manole, 2010, pp. 13-20; Cionca, Nina, Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974; Idem, Album ilustrat comemorativ, 1883-1993, Bucureşti, Editura Muzicală, 1984; Ciprian Porumbescu. Opere alese, ediţie critică de Viorel Cosma, Bucureşti, ESPLA, 1954; Colan, Ion, Ciprian Porumbescu şi Braşovul, în „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, nr. 6-8, 1964, pp. 444-469; Cosma, Octavian-Lazăr, Opera românească, Bucureşti, Bucureşti, Editura Muzicală, 1962, vol. I, pp. 149-155; Cosma, Viorel, Ciprian Porumbescu. Monografie, Bucureşti, Editura de Stat pentru Imprimate şi Publicaţii, 1957; Idem, Muzicieni din România. Lexicon bibliografic, vol. VIII (P-S), Bucureşti, Editura Muzicală, 2005, pp. 120- 134; „Crai Nou” Operette von Porumbescu („Crai Nou” operetă de Porumbescu), în „Kronstädter Zeitung”, Braşov, 15 martie 1882, p. 3; Gherman, Mircea, O pagină vie, în „Astra”, Braşov, nr. 2, 1972; Grămadă, Ion, Ciprian Porumbescu la „România Jună”, în „Junimea Literară”, Arad, nr. 2-3, 1912: Leu, Paul, Ciprian Porumbescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Muzicală, 1978; Măniuţ, Petruţa-Maria, Ciprian Porumbescu, ură emblematică a muzicii transilvănene, în „Ţara Bârsei”, Braşov, nr. 9, 2010, pp. 241-244; Morariu, Leca, Braşovenii colaboratori ai lui Iraclie Porumbescu, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 61, 25 nov. 1944, p. 2, şi nr. 62, 2 dec. 1944, pp. 3- 5; Idem, Ciprian Porumbescu în temniţă, în „Gazeta Transilvaniei”, nr. 54, 7 oct. 1944, pp. 1-4; Idem, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, ediţie îngrijită de Vasile D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986; Idem, Scrisorile lui Ciprian Porumbescu, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr.

463

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN CATRINA

49, 30 aug. 1944, p. 2; Petra-Petrescu N., Ciprian Porumbescu, compozitor român, în „Calendarul Amicul Poporului”, Sibiu, 1861, pp. 57-81; Popovici, Doru, Muzica corală românească, Bucureşti, Editura Muzicală, 1966, pp. 52-58; Porumbescu, Iraclie, Istoria violinei lui Ciprian Porumbescu, în „Gazeta Transilvaniei”, nr. 113, 20 mai/1 iunie 1890, pp. 1-3; Posluşnicu, Mihail Gr., Din trecutul musical al românilor: Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1926; Idem, Istoria musicei la români de la Renaştere până-n epoca de consolidare a culturii artistice, Bucureşti, 1928, pp. 455- 474; Predescu, Lucian, Enciclopedia României „Cugetarea”, Bucureşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, 1940, p. 688; R.(ang), R.(afael), Ciprian Porumbescu, în „Calendarul Minervei”, Bucureşti, 1902, pp. 165-169; Stanca, Horia, Ciprian Porumbescu. Portretul unui mare animator, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975; Străoneanu-Balaş, Al., Ciprian Porumbescu şi Braşovul, în „Steaua”, Cluj- Napoca, nr. 1, 1971, pp. 114-115; Vancea, Zeno, Creaţia muzicală românească (sec. XIX-XX), vol. I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1968, pp. 153-160; Vasilovschi, Emilian, Ciprian Porumbescu – compozitor român, în „Calendarul Societatea Ortodoxă pentru literatură, Retorică şi Muzică Bisericească”, Cernăuţi, 1890, pp. 87-95; Vulcan, Iosif, Ciprian Porumbescu, în Mărturii Muzicale, ediţie îngrijită şi prefaţă de Iancu Staicovici, Bucureşti, Editura Muzicală, 1979, pp. 82-83; Zinveliu, Gemma, Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui George Dima şi Ciprian Porumbescu la Braşov (1873- 1883), în „Studii de Muzicologie”, vol. IX, Bucureşti, Editura Muzicală, 1973, pp. 195-206. * Portretele lexicografice rânduite în continuare pun în lumină contribuţia fiecărui muzician braşovean faţă de prietenia şi ajutorul acordate tânărului Ciprian Porumbescu, apăsat de probleme grave ale sănătăţii sale. De asemenea, fiecare fişă de lexicon este încă însoţită nu numai de datele personale ale celor prezentaţi în continuare, ci şi de câte un mănunchi de referinţe bibliografice, care întăresc aportul fiecărui component al acestui fişier cu caracter lexicografic la viaţa muzicală locală.

BAIULESCU, George (Gheorghe) (n. 9 iulie 1855, Braşov – d. 16 martie 1935, Braşov), medic balneolog. Este fiul preotului ortodox Bartolomeu Baiulescu. Şi-a finalizat studiile gimnaziale la Braşov, iar Universitatea, Facultatea de Medicină, a urmat-o la Viena. Aici a mai absolvit şi Conservatorul de Muzică (Lucian Predescu, 1940). S-a stabilit la Braşov ca specialist, profesor de igienă şi medic al Gimnaziului Românesc din Şcheii Braşovului (1886). I-a tratat, din punct de vedere medical, şi pe profesorii de muzică Ciprian Porumbescu şi Nicolae (Niki) Popovici. A cântat la vioară în concerte locale şi a publicat articole de medicină şi muzică în „Albina Carpaţilor” (Sibiu), „Gazeta Transilvaniei” şi „Meseriaşul Român” (Braşov). George Baiulescu A militat, de asemenea, pentru o cultură muzicală (1886-1918) modernă, apreciind însă, destul de abrupt, că Colecţia Bibl. „G. Bariţiu”,

la noi biserica a împiedicat dezvoltarea muzicei, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv... Biserica la alte popoare a produs compozitori şi a înfiinţat şcoli de muzică înainte de a exista conservatoare, la noi încă n-a

464

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

contribuit întru nimic la ameliorarea muzicei naţionale (în „Albina Carpaţilor”, Sibiu, nr. 7, 1877, pp. 79-82; 93-94). Medicul George Baiulescu este şi cel care a recenzat cu patos derularea concertului instrumental organizat, în ziua de 5/27 octombrie 1882, de către compozitorul C. Porumbescu „cu ajutorul Capelei orăşeneşti”. În preambulul cronicii respective, George Baiulescu aprecia: Când vedem că musica la noi se află într-un astfel de stadiu de dezvoltare, încât suntem siliţi a trimite librete pentru opere româneşti în străinătate spre a ave partituri cu motive naţionale, trebuie să simţim o satisfacţiune deosebită ori de câte ori ne ofere ocasiune de a vorbi despre talentul artiştilor noştri indigeni, care lucră şi pe terenul musical, ca să ne emancipăm de străini şi să scăpăm de procedura normală de a ne importa opere româneşti din străinătate. Astfel de ocasiuni sunt rare şi tocmai de această causă cu viua plăcere raportăm despre succesul eclantatu, ce l-a avut concertul, la care am asistat Vinerea trecută [cel dedicat compozitorului Ciprian Porumbescu] (în „Gazeta Transilvaniei”, 22 oct./3 nov. 1882, p. 4). Cronica respectivă nu este semnată de G. Baiulescu, precum se obişnuieşte; numele autorului este însă menţionat de C. Porumbescu în scrisoarea expediată din Braşov, la 6 noiembrie 1882, în care se spune: „asta-i critică, demnă de Gazetă... e scrisă cu bună judecată şi cu pricepere, de dr. Baiulescu” (cf. Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974, p. 215). Referinţe bibliografice: Lucian Predescu, Enciclopedia României. „Cugetarea”, Bucureşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, 1940, p. 68; Emil Bologa I., Ştefan Suciu, Primii medici ai şcolilor române din Braşov, în „Cumidava”, IV, Braşov, Muzeul Judeţean Braşov, 1970, pp. 511-517; Ilie Moruş (coord.), Cărturari braşoveni (sec. XV-XX). Ghid bibliografic, Braşov, CJCES-Bibl. Municipală, 1972, p. 22; Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974, p. 213; Constantin Catrina, Studii şi documente de muzică românească, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986, p. 100; Horia Cristian, Zur Geschichte der Kronstädter Philharmonischen Gesellschaft..., în Berträge zur sudeuropäischen Musikgeschichte, München, Editura Musik Südest, 2001, pp. 148-157; Gheorghe Păşescu şi colab., În slujba Neamului Românesc. Portrete astriste, Braşov, Editura Pastel, 2006, p. 106; Petre-Marcel Vârlan, Filarmonica Braşov, 1878-2008, Braşov, Editura Universităţii „Transilvania”, 2008, p. 42.

BÖHME, Friedrich (sec. XIX). Este originar din Saxonia. A cântat la corn în Orchestra oraşului Braşov – Stadtkapelle, dirijorul formaţiei în acea perioadă fiind Anton Brandner (1840-1900). Deşi infirm, era un „interpret eminent” la corn şi bariton (eufoniu). După ce a colindat marile oraşe, precum Berlin, Paris, Londra, Petersburg, Geneva, Budapesta ş.a., a ajuns la Braşov în ziua de 4 februarie 1881, iar de aici a plecat, prin demisie, la 16 aprilie 1883. După însemnările compozitorului Ciprian Porumbescu, Friedrich Böhme a fost unul din colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Din scrisorile expediate la Stupca aflăm, de pildă, că: La Braşov, la gară, n-aş fi crezut că mă aşteaptă cineva. Şi totuşi – ghici cine era? – bunul, bătrânul Böhme, care mi-a ieşit înainte până la uşa compartimentului, cu lacrimi în ochi, şi m-a îmbrăţişat faţă de tot publicul cu atâta căldură, încât aproape că m-am ruşinat...

465

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN CATRINA

O altă împrejurare de aceeaşi intensitate nobilă, spune C. Porumbescu, a fost pe când pregătea momentul de a deschide concertul instrumental de la Reduta, din 27 octombrie 1882: Böhme, bătrânul meu Böhme, cu încercatul lui cvartet de suflători cânta în camera de alături. Suna aşa de frumos, aşa de frumos. Ei executau Aceasta este ziua Domnului... Böhme mi-a făcut cadou atunci un tablou splendid... ghirlande sub sticlă într-un cadru aurit. Extraordinar de frumos! Referinţe bibliografice: Viorel Cosma, Descoperirea manuscrisului partiturii de orchestră a operetei „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, în „Magazin”, Bucureşti, nr. 211, 31 octombrie 1961, p. 8; O scrisoare a lui Ciprian Porumbescu, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 14, 25 mai/7 iunie 1908, p. 1; Victor Buta, Friedrich Böhme prieten al lui Ciprian Porumbescu la Braşov, în vol. Ciprian Porumbescu. Documente şi mărturii, Suceava, Muzeul Suceava, 1971, pp. 113-131; Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974, p. 187; Constantin Catrina, Semnificaţia documentar-istorică a unei partituri muzicale în manuscris: opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, în C. Catrina, Studii şi documente de muzică românească, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986, pp. 67-79.

BRANDNER, Anton (n. 29 noiembrie 1840, Mühldorf, Boemia – d. 15 octombrie 1900, Braşov). Este absolvent al Şcolii Pedagogice din Skt. Joachinsthal (1854); studiază în particular armonia şi orchestraţia la Eger (Cracovia) şi Viena. Obţine un atestat de dirijor pentru fanfară (1867), acest document fiind semnat de Michael Zimmermann (1834-1907). În anul 1864 se află ca instrumentist la Fanfara Regimentului 73 Infanterie din Viena, iar între anii 1869 şi 1900, este dirijor la Stadtkapelle (Braşov). De asemenea, timp de 4 ani (1885-1889), este şi dirijorul corului Männergsangverein din Braşov. În anul 1897 (16-19 oct.) organizează, la Ateneul Român din Bucureşti, o mică stagiune de 3 concerte simfonice. Datorită iniţiativei dirijorului Anton Brandner de a întări componenţa Orchestrei orăşeneşti

(Stadtkapelle) – o alcătuire majoritară din Anton Brandner instrumentişti suflători – şi cu instrumente de coarde (1840-1900) (viori, viole, violoncele şi contrabasuri), s-a inaugurat, începând cu 6 mai 1878, respectabila Societate Filarmonică/Kronstädter Philharmonischer Gesellschaft. Privind în trecut, această orchestră braşoveană modernă a avut ca predecesoare doar formaţiile similare din Petersburg (1802), Londra (1813), New York şi Viena (1842), Bucureşti (1868) şi Timişoara (1871). Cu această societate simfonică au avut prilejul să dirijeze, sau să fie acompaniaţi ca solişti, nume de primă mărime a muzicii româneşti şi europene: Ciprian Porumbescu (1882), George Dima (1900), Richard Strauss (1921), George Enescu (1923), Felix von Weingartner (1923), Edwin Fischer (1926), cât şi, mai ales, dirijorii braşoveni Anton

466

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Brandner, Max Krause, Paul Richter, Victor Bickerich, Rudolf Lassel. De asemenea, unele lucrări vocal-simfonice, interpretate de Societatea Corală „Cântarea României” din Bucureşti (aflată în turneu), în frunte cu dirijorul Marcel Botez (1922, 1924, 1926), sau respectabila Reuniune de Gimnastică şi Cântări din Braşov, dirijată de George Dima (1875) şi Nicolae Popovici (1887), au fost acompaniate de această importantă reuniune simfonică.

Societatea Filarmonică, după 1879

Ca dirijor, a interpretat în concerte publice numeroase lucrări simfonice şi vocal- simfonice (oratorii şi cantate): Beethoven: Simfoniile I-VIII; Uvertura Coriolan; Mozart: Uvertura Flautul fermecat, Concertul nr. 10 pentru pian şi prchestră; Haydn: Simfonia nr. 4 în Re major; Saint-Saëns: Dans macabru; Smetana: Uvertura Sărutarea; Mendelssohn- Bartholdy: Simfoniile nr. 3, 4 şi 5; uverturi, oratorii, lieduri; Grieg: Peer Gynt; Glinka: Kamarinskaia; Weber: Concertul pentru clarinet şi orchestră op. 74; Rode: Variaţiuni; Volkmann: Concertul pentru violoncel şi orchestră; Wagner: Uverturile Taunnhäuser şi Rienzi; Schubert: Menuet în si minor; Bocherini: Menuet; Bach: Preludiu nr. 1. De asemenea, în unele concerte simfonice au mai fost interpretate şi unele lucrări semnate de A. Brandner: Hora Sinaia, Uvertura festivă, Marea poloneză, diverse marşuri, polci, potpuriuri, cadriluri. Dl. Anton Brandner [apreciază criticul muzical C.M. Cordoneanu] e un distins teoretician şi dirijor care, prin competenţa şi prin gustul său estetic-artistic, a reuşit să pună capela oraşului aproape pe aceeaşi linie cu marile orchestre reputate din Europa. Într-adevăr, execuţiunea pieselor, de la clasicismul cel mai dificil şi delicat, până la

467

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN CATRINA

variatele capricii ale musicei moderne actuale, se face cu o deosebită acurateţe şi o bine inspirată nuanţare [1990]. Anton Brandner promovează cu iscusinţă şi pasiune creaţiile şi prelucrările de folclor ale muzicienilor români, aşa cum s-a întâmplat şi după concertul din 10 septembrie 1879, când au cântat la Braşov J. Brahms şi I. Ioachim şi despre care presa locală consemna: Până târziu în noapte lăutarii cei mai de frunte de aici au trebuit să le cânte A ciobanului şi alte jocuri şi melodii române. D. Johannes Brahms care trece astăzi de cel mai mare compozitoriu, a esprimat faţă de directorul capelei orăşeneşti de aici [Anton Brandner] dorinţa să-i împărtăşească piesele cele mai alese române ce le posede. Capela [a] şi executatu, cu ocasiunea banchetului după concert mai multe piese române, între cari şi un potpuriu prea frumos [subl.n.], cari au fost ascultate de către artişti cu mare atenţiune. (în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 73, 12/24 sept. 1879, p. 4). Referinţe bibliografice: Concert Phylarmonic, în „Răsboiul”, Bucureşti, nr. 1173, 15 oct. 1880, p. 4; Suvenire pentru o compoziţie românească, în „Familia”, Oradea, nr. 33, 1884, p. 349; Jubileul dirigintelui Brandner, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 212, 28 sept./10 oct., 1894; C.M. Cordoneanu, Musica la Braşov, în „România Musicală”, Bucureşti, 1-15 sept. 1900, p. 111; K.H. Himsch, Anton Brandner, în Jahrasberich der Kronstädter Philharmonischen Gesellschaft über das Vereinsjahr 1900/1901, 1901, pp. 5-16; Concertul simfonic din nov. [Comemorarea lui Anton Brandner], în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 139, 28 nov. 1924, p. 2; Jubileul de 50 de ani al Societăţii filarmonice din Braşov, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 15 apr. 1928; Octavian-Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. IV (1859-1898), Bucureşti, Editura Muzicală, 1976, pp. 75, 103-104; Constantin Catrina, Die erste siebenbürgische Musik-zeit-schrift, în „Karpatenrundschau”, Braşov, nr. 9, 2 mart. 1979, p. 6; Constantin Catrina, O gazetă muzicală braşoveană de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în SCIA (s.TMC), tom 27, 1980, pp. 146-148; Octavian-Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. V (1898-1920), Bucureşti, Editura Muzicală, 1983, pp. 176-178; Iuliu I. Roşca, Ode prin Bucuresci. Muzica la sfârşit şi început de secol (1882-1904), ediţie îngrijită şi prefaţă de Despina Petecel, Bucureşti, Editura Muzicală, 1987, pp. 73-74; Horia Cristian, Un dirijor de neuitat. 100 de ani de la moartea lui Anton Brandner (trad. din l. germ.), în „Karpatenrundschau”, Braşov, nr. 42, 21 oct. 2000; Horia Cristian, Zur Geschichte der Kronstädter Philharmonischen Gesellschaft..., în Beiträge zur südosteuropäischen Musikgeschichte, München, 2001, pp.148-158; Constantin Catrina, Muzica şi muzicienii Braşovului în secolul al XIX-lea, în „Ţara Bârsei”, Braşov, nr. 5, 2006, pp. 100-111; Petre-Marcel Vârlan, Filarmonica Braşov, 1878-2008, Braşov, Editura Universităţii „Transilvania”, 2008, pp. 33-39.

COSTI, Găluşcă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea-primele două decenii ale secolului XX), lăutar. Din toate datele adunate în timp despre Costi Găluşcă, de abia acum se poate spune câte ceva. În primul rând, însemnările lui Ciprian Porumbescu ni s-au părut cele mai concrete. Astfel, scriind unui prieten al său, pe nume Christache, pe când Porumbescu se afla la Nervi, în Italia (11 ian. 1883), acesta îi va comunica pe un ton cvasimobilizator: Cu durere aud că esci tot bolnav. Dee Domnul să te faci şi tu bine ş-apoi întâlnindu-ne în Braşov, să serbăm o re’nviere a sănătăţii noastre colea cu un buchet teribil, să ne cânte Găluşcă şi Brandner de să clocotească toate mahalalele... (subl.n.).

468

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

Şi Sextil Puşcariu (1877-1948), lingvist, filolog şi istoric literar, originar din Braşov, va consemna din aducere aminte: Braşovul a avut câţiva lăutari vestiţi... Fraţii Găluşcă – de pildă – au încântat copilăria şi adolescenţa mea... Din aproape în aproape, „Gazeta Transilvaniei”, ziarul românilor de dincoace de Carpaţi, îl menţionează mereu pe Costi Găluşcă (Costi Sibianu?), ca fiind un excelent şi vestit lăutar al locului; el a cântat în anii săi de glorie şi în câteva metropole din Vestul şi Estul Europei: Belgia (Bruges), Franţa (Paris), Ungaria (Budapesta), Rusia (Moscova), iar pe când se afla la Braşov, mai ales vara, „cânta cu foc” în grădinile marilor restaurante: „La Pomul Verde”, „Europa” sau „Vila Kertsch”. Într-o împrejurare mai specială, Costi Găluşcă-Sibianu „a instruit gratuit corul din Braşovu Vechi”. Cu fiecare ocazie, prezenţa Capelei conduse de Costi Găluşcă se constituia într-o „fală naţională, bucurie, păhare, cântări... fie că vioara-i drăguţa cântă, dar cântă” (în „Tribuna”, Sibiu, nr. 85, 14/26 apr. 1892, p. 337). Strunele virtuozului Costi Găluşcă îi atrăseseră atenţia şi celui care prin suferinţă îşi încorda vioara departe de meleagurile Bucovinei şi Ţării Bârsei: Ciprian Porumbescu. Referinţe bibliografice: Ilie Berg, Săptămâna Luminată în Braşov (Marele Concert), în „Tribuna”, Sibiu, nr. 85, 14/26 apr. 1892, p. 337; Grigore Foit, Ciprian Porumbescu – confesiuni autografice, în Ciprian Porumbescu. Documente şi mă rturii, Suceava, Muzeul Suceava, 1971, pp. 133-155; Sextil Puşcariu, Braşovul de altădată, cuvânt înainte de Ioan Colan, ediţie îngrijită de Şerban Polverejan, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 239.

DIMA, Pantelimon (Pandele) (n. 27 iulie 1840, Braşov – d. 6 august 1929, Cluj). A fost profesor de matematică la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, autor de manuale şcolare şi, „în 5 rânduri”, dirijorul Reuniunii Române de Gimnastică şi Cântări. Pantelimon (Pandele) Dima a cântat la vocea de bas din corul aflat sub bagheta fratelui său, compozitorul, dirijorul, profesorul şi cântăreţul Gheorghe Dima (1847-1925). Cu ocazia reactivării Reuniunii Române de Gimnastică şi Cântări din Braşov [1924] în fruntea căreia se afla Tiberiu Brediceanu, ca preşedinte, sunt proclamaţi membri de onoare foştii dirijori Gheorghe şi Pandele Dima, precum şi reputata solistă a aceleiaşi Reuniuni Maria G. Dima... Scrisoarea de mulţumire a lui Pandele Dima... este deosebit de interesantă în conţinutul ei exprimat Pantelimon Dima prin modestul post-scriptum care constituie un adevărat (1840-1929) document istoric al înjghebării şi apoi înfiinţării secţiei corale Colecţia Muzeul „Casa Mureşenilor”, Braşov a susnumitei reuniuni [Constantin Zamfir, 1974].

469

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro CONSTANTIN CATRINA

După data de 15 noiembrie 1882, când Ciprian Porumbescu a plecat la tratament în Italia, Pandele Dima împreună cu Nicolae Pop preiau catedra de muzică pe care o vor suplini în favoarea colegului lor, muzicianul de la „Şaguna” (1881-1883). Referinţe bibliografice: Axente Banciu, Pandele Dima, în „Ţara Bârsei”, Braşov, nr. 3, 1929, pp. 291-292; Pantelimon Dima, în „Anuarul Liceului «Andrei Şaguna»”, Braşov, 1928-1929, p. 24; Constantin Zamfir, George Dima – muzician şi om de cultură, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974, pp. 36-37.

GEIF[F]RIG, Hermann (n. 2 mai 1850, Türingen, Germania – d. 21 decembrie 1886, Sibiu), organist, pianist, profesor şi compozitor. Îndeplineşte funcţia de organist la Biserica Neagră din Braşov, apoi profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Şcheii Braşovului (1879- 1880) şi dirijorul Reuniunii de Gimnastică şi Cântări din Braşov (1878-1883). Numele lui H. Geif[f]rig apare mereu în corespondenţa lui Ciprian Porumbescu. În primul rând, din toamna anului 1881, lui Porumbescu i se oferă şi „postul de dirijor secund” al Reuniunii de Gimnastică, alături de Hermann Gei[f]frig, care va rămâne încă dirijorul Actuala orgă a principal. Bisericii Negre din Braşov La începutul lui septembrie, în 1882, Ciprian a fost construită între anii Porumbescu va scrie astfel surorii sale, Mărioara: 1836 şi 1839 de către Tocmai acum a plecat Geifrig, a avut o oră de Carl Buchholz din Berlin meditaţie cu mine, şi te salută. Cânt game, apoi cele 100 de exerciţii ale lui Czerny şi mi-am comandat marele manual de Lebert şi Stark. Progresez destul de iute şi Geifrig e de părere că el se va mândri odată cu mine [Nina Cionca, 1974, p. 197]. De asemenea, într-o altă scrisoare i se comunică Marioarei: Ieri dimineaţă, după lecţia de pian, am fost cu Geifrig la Biserica Neagră sus la orgă şi el mi-a cântat ceva – dar cât de măreţ, cât de patetic şi sublim răsună această orgă! Şi apoi cântul său – el cântă mai bine decât concertistul acela! Herman Gei[f]frig este şi compozitorul lucrărilor corale: Hora dorobanţilor de la Griviţa şi Durerea săteanului român. Referinţe bibliografice: „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 44, 21/9 iun. 1877; Constantin Zamfir, George Dima, muzician şi om de cultură, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974, p. 45; Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1974, p. 160 passim; Hans Peter Türk, Paul Richter, Bucureşti, Kriterion Verlag, 1975, pp. 14, 17; Constantin Catrina, Cântecele transilvănenilor pentru Independenţă Naţională, în SCIA (s.TMC), Bucureşti, Tom 24, 1977, p. 147; Idem, Studii şi documente de muzică românească, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986, p. 31; Horia Cristian, Zur Geschichte der Kronstädter Philharmonischen GesellsGesellscchaft...haft..., în Beiträge zur südosteuropaischen Musikgeschichte, München, Editura Musik Südost, 2001, pp. 148-157; Viorel Cosma, 40 de ani în fotoliul de orchestră, vol. 2, Bucureşti, Editura Pegasus Press, 2003, p. 11.

470

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI

CONSIDERAŢII FINALE 1. Preocupaţi de dezvoltarea culturii româneşti din Transilvania celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi primele decenii de după anul 1900, numeroşi cărturari şi oameni de cultură braşoveni au dovedit o susţinută activitate în scopul iniţierii şi stimulării interesului oamenilor pentru arte, evident pentru muzică (creaţie şi interpretare – învăţământ de specialitate). Ne stau mărturie în acest sens articolele semnate de George Bariţiu (1812-1893), cele publicate în „Calendarele” de la Braşov, demersurile lui Andrei Mureşanu inserate în „Telegraful Român” (Sibiu), din „Familia” lui Iosif Vulcan şi „Revista Teatrală”, condusă de publicistul Horia Petra-Petrescu (1848- 1928), precum şi spectacolele de teatru şi muzică iniţiate de către bursierii Societăţii pentru Fond de Teatru Român (STR). 2. Prezenţa la Braşov a muzicianului Ciprian Porumbescu a însemnat totodată şi o deschidere vizibilă faţă de avancronica şi cronica de concert, „Gazeta Transilvaniei” fiind un exemplu elocvent al felului în care s-a reflectat, în coloanele sale, mersul pregătirilor şi reuşita, evident, a spectacolelor cu opereta Crai Nou şi a concertului instrumental de autor din octombrie 1882 etc. 3. Ca personalitate de primă mărime în muzica românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ciprian Porumbescu va fi susţinut în mod special, în anii de la Braşov, de către critica muzicală locală; semnăturile medicului George Baiulescu şi ale literaţilor Theochar Alexi, Andrei Bârseanu, Aurel Mureşianu dovedesc, desigur, constituirea unui front de intelectuali ce vor cultiva muzica nu numai în familie, ci şi pe scena de concert şi în publicistică, deopotrivă.

471

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA IACOBESCU

Liliana IACOBESCU

VIOLONCELISTUL GÖTZ TEUTSCH

Résumé: Le violoncelliste Götz Teutsch est né à Sibiu, mais il y a beaucoup de choses qui l’approchent de Braşov. Il a fait ses études en Roumanie, ensuite il est entré comme violoncelliste dans l’Orchestre Philharmonique de Berlin. Plus tard, il devient pour 20 ans le solo celliste dans le même Orchestre et contribue à la naissance de la célèbre formation «Les 12 cellistes de la Philharmonie de Berlin». Avec cette formation, il fait des tournées dans le monde entier et aussi de nombreuses CD. Il joue aussi de la viole de gambe, donnant des concerts de musique de chambre partout dans le monde. Sa femme est une merveilleuse pianiste, Cordelia Höfer, professeur au «Mozarteum» de Salzburg. Ils jouent souvent ensemble.

Deşi nu este născut în Braşov, există multe aspecte care-l leagă pe excepţionalul muzician Götz Teutsch de acest oraş. În primul rând, se cuvine să menţionăm că părinţii lui s-au mutat în Braşov, pe strada Republicii, pe când el era elev la Liceul de Muzică din Bucureşti, iar el îşi petrecea toate vacanţele în oraşul de sub Tâmpa. În al doilea rând, primul său concert cu orchestră, ca solist, a avut loc la Braşov, cu Filarmonica din acest oraş, împreună cu care a interpretat Concertul în Si bemol major, de Boccherini. Iar ultimul concert ca solist a avut loc tot în Braşov, în 2012, când a cântat în primă audiţie mondială Concertul pentru cello şi orchestră de compozitorul braşovean Paul Richter. Şi un ultim argument în favoarea ideii de a-l considera braşovean este generozitatea de care a dat dovadă, atât el, cât şi soţia lui, pianista şi profesoara Cordelia Höfer, constituindu-se în mediatori pentru aducerea de la Berlin a unui pian de concert pentru Filarmonica din Braşov, pian care se află în prezent la Casa Armatei1. Dar să mergem înapoi, pe firul vieţii lui Götz Teutsch. S-a născut la Sibiu, în 1941, într-o veche familie săsească, strămoşii lui fiind preoţi şi episcopi în acest oraş. Odată cu venirea comunismului, tatăl lui, de profesie medic, a fost evacuat, împreună cu familia, la ţară, şi aşa se face că cei 3 copii (doi băieţi şi o fată) şi-au petrecut copilăria la Rupea. Artistul de mai târziu avea să considere o mare şansă această întâmplare, deoarece Rupea reprezintă punctul central al formării lui ca muzician. Este impresionant să afli de la un om care a cutreierat lumea în lung şi în lat, şi s-a întâlnit cu cei mai mari muzicieni ai vremii, cântând în marile săli de concerte de pe aproape toate continentele, că datorează

1 Aşa era în mai 2013, când a avut loc Sesiunea de comunicări „Ţara Bârsei”, cu tema Istorie, cultură, educaţie în secolele XIX-XX, organizată de Muzeul „Casa Mureşenilor” (n. red.)

472

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro ŢARA BÂRSEI recunoştinţa sa şi că îndreaptă afecţiunea sa către un colţ de ţară cu drumuri desfundate şi iluminat de lămpi cu petrol! Era un orăşel în care se amestecau diverse seminţii: români, saşi, unguri, evrei, ţigani, pe scurt, întreaga paletă a oamenilor din Ardeal. Acest fapt a constituit cea mai bună şcoală din întreaga viaţă, el cunoscând astfel diverse stiluri de viaţă, diferite comportamente şi având posibilitatea adaptării la medii sociale total altele decât al său. Până şi străzile se deosebeau între ele după aceste naţii: Strada românească, Strada săsească, Strada ungurească etc., arhitectura fiind şi ea adaptată cerinţelor respective. Aşa cum se întâmplă de multe ori – şi de fapt nu este o întâmplare –, a existat în viaţa sa o persoană-cheie, în acei ani de formare, care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra copilului, modelându-i caracterul şi trasând liniile de forţă ale devenirii sale ulterioare. Această fiinţă providenţială a fost farmacistul Mederus, care, pe lângă farmacie, studiase pianul la Viena şi care, paradoxal, avea să devină „cel mai bun profesor de violoncel” al lui Götz. Trebuie spus că acest farmacist avea o vastă cultură muzicală, cunoştea marile lucrări muzicale şi contribuia la foarte bogata viaţă muzicală din Rupea. Întemeiase şi un cvartet – un instrumentist era ţesător, altul funcţionar la o Bancă, dar toţi uniţi în aceeaşi dragoste pentru Muzică. Dacă ne gândim că Rupea a dat un muzician de talia lui Wilhelm Berger, ne putem da seama la ce nivel pulsa arta muzicii în acel modest orăşel. Acolo a învăţat copilul Götz că muzica nu este o distracţie, ci o necesitate interioară. Deci astfel a început el studiul violoncelului, cu farmacistul şi pianistul Mederus, după o Metodă de cello, care era, cum am putea noi traduce, Învăţarea violoncelului fără profesor. Copilul cânta cu drag, cu toată inima, în modul cel mai natural cu putinţă, contaminat de atmosfera prielnică din jur, sub privirea nu numai afectuoasă, dar şi pricepută, a dascălului iubit. Plecarea, după 7 ani de şcoală, la Sighişoara, apoi la Liceul de Muzică din Bucureşti şi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, a echivalat cu destrămarea armoniei care-l învăluise în anii fericiţi ai copilăriei, cu începutul încercărilor. Fiecare din profesorii care s-au perindat prin viaţa lui a încercat să-şi impună metoda proprie, uitând că tocmai firescul interpretării şi intuiţia venită ca dar ceresc nu trebuiau sugrumate cu bună ştiinţă. La Conservator, profesorul Dimitrie Dinicu l-a ajutat cât a putut în lupta aceasta dificilă cu sine însuşi, însă salvarea a purtat numele unui profesor de vioară, Adia Gherţovici, un intelectual de mare clasă, şi el profesor la Conservator şi, din fericire, un om neconvenţional. Acesta a venit timp de 2 ani, de 2 ori pe săptămână la ei acasă (între timp se căsătorise cu violonista Valentina Ilie), reuşind cu intuiţia lui să-l readucă la parametrii de la început, la simplitate, la naturaleţe. Este un miracol faptul că acest profesor a înţeles procesul interior prin care trecea tânărul artist. Götz a cunoscut, deci, al doilea om providenţial din viaţa lui. Între anii 1964 şi 1968, îl găsim preparator la Conservator şi pe punctul de a pleca cu soţia în Germania. Pentru a-şi putea lua cu sine violoncelul, a fost nevoit să se transfere la Orchestra Radio, cadrele didactice fiind în imposibilitate de a face acest lucru. În 1968 se află în Germania, la concurs pentru angajare la „Deutsche Oper” din Berlin. Este primit, dar în 1969 se prezintă la un nou concurs, de data aceasta la Filarmonica din Berlin. Reuşeşte şi aici cu brio şi în unanimitate, fiindcă trebuie spus că nu numai comisia votează la acest concurs, ci şi membrii orchestrei. Pentru noi, muzicienii români, şi mai ales pentru braşoveni, este o mare cinste să ştim că un muzician de-al nostru a fost admis într-o orchestră care se numără printre cele mai bune din lume şi care a fost condusă de dirijori renumiţi, ca Herbert von Karajan şi

473

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro LILIANA IACOBESCU atâţia alţii. Desigur, situaţia aceasta era una fericită, dar, în acelaşi timp, presupunea şi multe sacrificii. Pentru a face faţă exigenţelor unui asemenea nivel profesional, se cereau ore şi ore de studiu individual. Practic, era imposibil să dedici din timpul tău familiei. Şi totuşi, Götz a crescut şi educat 2 băieţi, dintre care unul a studiat cornul şi se află actualmente în orchestra „Tonhalle” din Zürich, iar celălalt este medic dermatolog la Berlin. Tot legat de familie, este necesar de menţionat că şi sora lui a studiat violoncelul la Academia de Muzică din Cluj şi a fost violoncelistă la Nürnberg, iar fratele, medic la Starnberg, lângă München. Revenind la momentul Berlin, în 1976, Götz Teutsch se prezintă la un nou concurs, de data aceasta pentru şef de partidă cello. Şi aici reuşeşte cu brio şi, timp de 20 de ani, din 1976 până în 1996, îl aflăm în această postură, extrem de dificilă şi de pretenţioasă. Între timp, spiritul său neliniştit, avid de cunoaştere, îl face ca, la 50 de ani, să înceapă studiul unui nou instrument, viola da gamba, la „Scola Cantorum” din Basel, ceea ce îi deschide un nou orizont, spre muzica elisabetană din secolul al XVI-lea. Tot mai interesat de această perspectivă, după 20 de ani de istovitoare situaţie de şef de partidă în Orchestra Filarmonică din Berlin, renunţă la acest post şi trece din nou la compartimentul de „tutti”, pentru a se consacra noii sale pasiuni. Împreună cu colegii din Basel, realizează nenumărate recitaluri de muzică de cameră şi înregistrări discografice. Tot la capitolul acesta, trebuie spus că cel mai drag CD al său este înregistrarea celor 6 Suite de Johann Sebastian Bach pentru violoncel solo, lucrări ce constituie o piatră de încercare pentru violoncelişti. În 2006, după 37 de ani petrecuţi în Filarmonica berlineză, iese la pensie, continuând în acelaşi ritm cu recitalurile de muzică de cameră, atât la violoncel, cât şi la viola da gamba. Unul din cele mai mari succese ale lui Götz Teutsch este înfiinţarea, împreună cu alţi cellişti, în 1972, a formaţiei „Die 12 cellisten der Berliner Philharmoniker” („Cei 12 cellişti ai Filarmonicii din Berlin”), o formaţie de înaltă clasă, cunoscută pretutindeni, care cântă atât clasic, cât şi jazz, tango, avangardă etc. Cu această formaţie, a cutreierat toată lumea şi a realizat nenumărate CD-uri şi DVD-uri. Din 1993, este căsătorit cu Cordelia Höfer, o distinsă pianistă şi profesoară de pian la Academia „Mozarteum” din Salzburg. Împreună cu soţia sa, dar şi cu alte formaţii, nu a încetat nicio clipă seria de recitaluri de muzică de cameră, în Germania, Austria, Croaţia, Italia, Spania etc. De altfel, şi cei 2 copii ai Cordeliei sunt tot muzicieni, fiica violonistă şi fiul violoncelist, amândoi la Viena. Băiatul este membru al Cvartetului „Minetti”. Acum câţiva ani, şi noi braşovenii am avut oportunitatea de a-i asculta, pe Götz Teutsch şi Cordelia Höfer, la Forumul German, unde ne-au dăruit o seară de neuitat, de înalt nivel artistic. În anul 2000, Götz a avut ideea înfiinţării „Salonului Filarmonicii din Berlin” – „Der Philharmoniker Salon”, al cărui organizator este, iniţiativă care constituie până azi cel mai mare succes al muzicii de cameră, legat de Filarmonica din Berlin. De 6 ori pe an, au loc concerte şi sala de 1.200 de locuri este mereu plină. Nu se cântă numai muzică de cameră pură, ci o combinaţie cuvânt-muzică, aşa-numitele „colaje”, cu mare impact la public. Acum, la 72 de ani, după o viaţă atât de plină, închinată Muzicii, Götz Teutsch se gândeşte că ar fi timpul să reducă viaţa muzicală intensă pe care a dus-o până acum şi să-şi regăsească puţină linişte, departe de emoţiile şi consumul scenei.

474

http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro