Ii Mitropoliţii Blajului De La 1850 La 1918
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
II MITROPOLIŢII BLAJULUI DE LA 1850 LA 1918 Prin Bula Ecclesiam Christi ex omni lingua, la jumătatea veacului trecut, Papa Pius al IX-lea ridică Episcopia română unită la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie. Primul Mitropolit pe scaunul Blajului a fost Alexandru Şterca Şuluţiu. MITROPOLITUL ALEXANDRU ŞTERCA ŞULUŢIU (1850-1867) Înfrângerea orgoliului unguresc pe câmpiile româneşti ale Şiriei (1848) nu a dus la soluţionarea definitivă a conflictelor politice în Transilvania. Pentru a restabili echilibrul între ungurii care afirmau că luptă pentru libertate, şi românii care doreau de secole să se emancipeze din legăturile aşa-zisei libertăţi ungureşti, Curtea de la Viena a introdus în Transilvania regimul militar al generalului guvernator Wohlgemuth, revenind la politica “absolutistică” pentru alţi 10 ani (1850-1860). Înfrângerile Austriei la Magenta şi Solferino au dus la răsturnarea acestui regim şi la înlocuirea lui prin “Regimul Constituţional” (1860-1867). În acest timp, ungurii, profitând de greutăţile prin care trecea imperiul, au propus Austriei sistemul de guvernare “dualist”, care a putut prelungi cu alţi 51 de ani agonia imperiului austriac. Mitropolitul Şuluţiu a murit înainte de a vedea consolidarea acestui sistem, care a fost pentru românii din Transilvania o perioadă de mari încercări şi sacrificii. Viaţa şi studiile. Alexandru Şterca Şuluţiu s-a născut la 15 februarie 1794 în Abrud, [85] vechi centru naţionalist minier. După terminarea şcolii în comuna natală, s-a dus la Blaj, unde a terminat teologia. Căsătorindu-se, a fost numit capelan şi pe urmă protopop la Bistra. De acolo a trecut ca vicar foraneu la Şimleul Silvaniei, unde a rămas şi după moartea soţiei, până la alegerea episcopală. Sinodul electoral, în care a obţinut 96 de voturi, s-a ţinut la Blaj la 6 luni după moartea Episcopului Lemeni, în 30 septembrie 1850. Confirmat de împărat şi numit de Papă, a fost sfinţit episcop la Oradea de către V. Erdeli, episcopul din localitate. Introducerea sa la Blaj n-a avut mare solemnitate, din cauza discuţiei ce începuse la Vinea pentru restaurarea Mitropoliei române din Transilvania. Restaurarea Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş. Restaurarea mitropoliei române a fost una din dorinţele exprimate în adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. V. Erdeli, Episcopul Orăzii, şi-a dat toată osteneala pentru realizarea acestei dorinţe, făcând intervenţii pe lângă cercurile competente. Restaurarea mitropoliei a fost aprobată în conferinţa de la Viena din decembrie 1850, la care au luat parte I. Scitovski, arhiepiscopul din Strigoniu, E. Erdeli, episcopul de Oradea, A. Bach, ministrul de interne, Ed. Bach, ministrul Transilvaniei şi Printzer, consilier de secţiune. Confirmând Împăratului această decizie, s-a înaintat chestiunea Papei Pius al IX- lea, care prin Bula Ecclesiam Christi ex omni lingua a scos Episcopia de Alba Iulia şi Făgăraş de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei din Strigoniu şi a ridicat-o la demnitatea de Arhiepiscopie şi Mitropolie, dându-i ca sufragane episcopia de Oradea-Mare şi cele două episcopii nou înfiinţate, de Gherla şi Lugoj. Astfel, Biserica română unită a fost întâia care s-a emancipat de orice influenţă străină, constituindu-se în provincie bisericească independentă. Preconizarea primului mitropolit Al. Ş. Şuluţiu a avut loc la 16 noiembrie 1854. [86] La instalarea sa solemnă pe scaunul mitropolitan a luat parte Nunţiul apostolic de la Viena şi principele Schwarzenberg, guvernatorul Transilvaniei. Mitropolitul Şuluţiu a mărit capitlul catedral cu alţi trei membri şi l-a ridicat la demnitatea de “Capitlu mitropolitan”. Apoi s-a gândit la clerul mai simplu, ale cărui necesităţi le cunoştea din experienţă, şi a obţinut pentru ajutorarea lui un subsidiu de 18.000 fl. anual. Pe urmă a donat Mitropoliei, prin literile fundaţionale din 23 aprilie 1861, domeniul său de la Spring, precum şi toată averea sa mobilă. În sfârşit, a lăsat o altă fundaţie anuală de 8790 fl. pentru văduvele de preot, pentru câteva parohii sărace, pentru profesorii din Blaj, pentru Biblioteca Seminarului şi pentru bisericile din Abrud, Bistra şi Şimleu, pe unde a umblat ca preot. Administrarea acestei fundaţii a fost lăsată Mitropoliei şi Capitlului mitropolitan. Activitatea naţională Mitropolitul Şuluţiu a luat parte la toate manifestaţiile naţionale din perioada “absolutismului” şi “constituţionalismului”, luptând cu suflet, ca un adevărat “moţ” al lui Avram Iancu, pentru drepturile neamului românesc. Perioada absolutismului (1849-1860). Regimul absolutist a fost mai mult un timp de tranziţie pentru liniştea spiritelor agitate ale revoluţiei din 1848. În acest timp, Curtea imperială din Viena împărţea toate dispoziţiile de [ 67 ] ordin politic şi administrativ, fără să consulte naţionalităţile din imperiu. Memoriul şi Promemoriul Episcopului Şaguna, prezentat Curţii imperiale, n-a fost luat în seamă. Din aceste motive, activitatea naţională a românilor din Transilvania a rămas pe planul al doilea, dându-se mai multă atenţie organizării administrative şi celei bisericeşti. Mitropolia de Alba Iulia şi Făgăraş a fost restaurată în această vreme. După scurt timp, s-a dovedit însă că imperiul austriac nu era atât de tare ca să poată ţine singur conducerea fără sprijinul naţionalităţilor conlocuitoare. Înfrângerile de la Magenta şi Solferino au determinat Curtea imperială să ţină seamă de problema naţionalităţilor, pe care le-a chemat să ia parte la conducere. În felul acesta a luat naştere regimul constituţional. Regimul constituţional (1860-1867). Regimul constituţional a fost inaugurat prin convocarea “Senatului imperiului mărit” (Verstärkter Reichsrat), la care au fost prezenţi şi capii celor trei provincii româneşti din imperiu. Românii din Banat au fost reprezentaţi de Andrei Mocioni, cei din Bucovina de baronul N. Petrino şi cei din Transilvania de Episcopul Andrei Şaguna de la Sibiu. Reprezentantul maghiar, G. Maylath, a susţinut vechea politică ungurească, preconizând ideea unui stat maghiar unitar, care să înglobeze celelalte naţionalităţi, despuiate de orice drepturi. Teza ungurească a fost combătută de Episcopul Şaguna, care a cerut, la rândul său, realizarea dorinţelor româneşti exprimate pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în 1848. În faţa acestor probleme, împăratul a decis să adopte “sistemul individualităţii istorico-politice” ca unitate de guvernare a diferitelor provincii. El a acordat, prin decretul din 20 octombrie 1860, autonomie legislativă tuturor provincilor din Monarhie, restabilind în deplină eficienţă Dietele provinciale, ce urmau să fie unificate de Parlamentul central supraprovincial. Deoarece dietele provinciale aveau misiunea să apere interesele naţionalităţilor din provincie, împăratul a adresat un decret Preşedintelui de consiliu Rechberg, cerând modificarea vechii constituţii feudale transilvane, care prevedea privilegii, recunoştea clase sociale şi împărţea drepturi numai la cei favoriţi. În urma acestor dispoziţii, Cancelarul Transilvaniei Kemeny a fost obligat să convoace pe toţi reprezentanţii naţiunilor la o conferinţă pentru înfiinţarea “adunării reprezentative”, care avea de scop să apere şi interesele celor care au fost excluşi până atunci de la exerciţiul drepturilor politice. Cu aceste speranţe, Episcopul Şaguna a convocat al doilea Sinod diecezan şi a trimis împăratului o diplomă în care să fie asigurate: 1) drepturile politice ale românilor; 2) principiul egalităţii celor trei limbi; 3) reprezentanţa proporţională la conferinţa ce va avea loc; 4) permisiunea convocării Congresului naţional. Congresul naţional român (Ianuarie 1861). Congresul naţional, cerut de Episcopul Şaguna, s-a întrunit în ianuarie 1861 pentru a stabili punctul de vedere românesc la “Adunarea reprezentativă” care urma să aibă loc la Alba Iulia. La acest congres au participat capii spirituali ai românilor, adică Mitropolitul Şuluţiu de la Blaj şi Episcopul Şaguna de la Sibiu, împreună cu 159 de membri din diferite regiuni ale Transilvaniei. Acest congres a reconfirmat: 1) existenţa politică şi independenţa naţională a românilor de amândouă confesiunile, uniţi într-o solidaritate naţională indestructibilă; 2) solidaritatea cu acţiunea celor doi episcopi pe teren religios şi naţional; 3) incompatibilitatea legilor electorale din 1791 şi 1848 cu voinţa imperială exprimată în rescriptul imperial adresat Preşedintelui de Consiliu Rechberg (1859-1860). Pentru a îndrepta această stare de lucruri, Congresul şi-a permis să prezinte un proiect de lege electorală, care acorda drept de vot celor ce au un venit anual de 50 fl., şi extindea acelaşi drept intelectualilor cu profesiuni libere, fără de nici o condiţiune. În sfârşit, congresul a trimis împăratului o suplică, pentru a demonstra injustiţia comisă de Cancelaria transilvană faţă de naţiunea română, fixând pentru conferinţa mixtă din Alba Iulia numai 8 reprezentanţi pentru cei 1.354.550 români, în timp ce erau aduşi 24 reprezentanţi pentru cei 539.218 unguri şi secui, şi 8 reprezentanţi pentru 196.375 saşi. Văzând nervozitatea cauzată între români de această împărţire injustă, Cancelarul Kemeny a rugat pe episcopii români să liniştească spiritele. Conferinţa mixtă din Alba Iulia (februarie 1861). Conferinţa mixtă, pentru pregătirea căreia s-a ţinut Congresul naţional, a avut loc la Alba Iulia, cu participarea reprezentanţilor unguri, secui, saşi şi români. Delegaţia românească a fost reprezentată de Mitropolitul Şuluţiu şi de Episcopul Şaguna. Episcopul ungur Haynald a expus punctul de vedere unguresc, susţinând că, în virtutea deciziilor dietale din Bratislava (1848)