Războiul De Întregire (1916-1919) Comandanți Militari Români
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Războiul de întregire (1916-1919) Comandanți militari români MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE STATUL MAJOR GENERAL Serviciul istoric al armatei Războiul de întregire (1916-1919) Comandanți militari români Bucureşti, 2016 Autori: Prof. univ. dr. Valeriu AVRAM Lucian DRĂGHICI Gabriel-George PĂTRAŞCU Dr. Ion RÎŞNOVEANU Ilustraţia lucrării provine din fototecile Serviciului Istoric al Armatei, Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Muzeului Marinei Române, Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Istorice Militare Machetare şi pre-press: Tudora NECOARĂ Corectură: Elena COȚOFANĂ Jenica NICOLAE Eleonora DINCĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Războiul de Întregire : (1916-1919) : comandanţi militari români / prof. univ. dr. Valeriu Avram, Lucian Drăghici, Gabriel-George Pătraşcu, dr. Ion Rîşnoveanu. – Bucureşti : Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016 ISBN 978-606-524-176-3 I. Avram, Valeriu II. Drăghici, Lucian III. Pătraşcu, Gabriel-George IV. Rîşnoveanu, Ion 94(498) Editură recunoscută de către C.N.C.S./C.N.A.T.D.C.U. – Panel 4 – Domeniul știinţe militare, informaţii şi ordine publică Orice reproducere din această lucrare este interzisă fără consimţământul autorilor Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate la Centrul tehnic-editorial al armatei sub comanda nr. 469/2016 Comandanți militari români CUVÂNT-ÎNAINTE De-a lungul timpului Armata României a reprezentat unul dintre cei mai importanţi factori, atât pentru menţinerea suveranităţii şi independenţei statului român, cât şi pentru conservarea şi transmiterea valorilor spirituale şi tradiţiilor poporului nostru către generaţiile următoare. Vecinătatea imediată cu imperii care au dorit dintotdeauna să se extindă economic, politic şi militar asupra arealului geografic locuit de poporul român, a făcut ca acesta să-şi organizeze şi să se identifice cu o forţă militară organizată şi instituţionalizată care să-i apere existenţa, în condiţii istorice neprielnice. De aceea, Armata României a reprezentat, dintotdeauna, braţul înarmat al poporului român, instituţia care a asigurat propăşirea şi afirmarea acestuia în cadrul comunităţii popoarelor libere din Europa. Momente precum 1848, 1859, 1877-1878 dar, mai ales, 1916-1918 au reprezentat tot atâtea borne de timp în devenirea Statului Naţional Unitar Român, prin aducerea în graniţele sale fireşti a tuturor celor care simţeau şi trăiau româneşte, despărţiţi vremelnic de Mari Puteri care şi-au luat, nemeritat, dreptul de a-i asupri. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, conştiinţa apartenenţei la acelaşi popor şi dorinţa de a trăi uniţi în graniţele aceluiaşi stat i-au făcut pe români să-şi ia soarta în propriile mâini şi să declanşeze lupta de eliberare naţională şi unire, linii directoare care au marcat existenţa seculară a acestora de-a lungul istoriei. La 1913, România s-a remarcat ca putere regională reuşind, pe calea armelor, dar şi printr-o diplomaţie subtilă şi energică, în acelaşi timp, să pună capăt unui conflict care a măcinat Balcanii timp de doi ani. Din păcate, norii ameninţători ai războiului au acoperit cerul Europei în foarte scurt timp, Marile Puteri ale bătrânului continent nereuşind să ajungă la un compromis viabil în privinţa împărţirii sau, după caz, a reîmpărţirii sferelor de influenţă. În aceste condiţii, ziua de 15/28 iunie 1914 a reprezentat unul dintre momentele nefaste ale istoriei omenirii. Asasinarea lui Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, de către tânărul naţionalist sârb Gavrilo Princip, a slujit drept pretext pentru declanşarea primei conflagraţii mondiale, la care au participat 33 de state, cu o populaţie de peste un 1.000.000.000 de locuitori. Bilanţul acestui înfiorător război a fost de circa 10.000.000 de morţi şi 20.000.000 de răniţi şi mutilaţi, pagubele materiale fiind evaluate la aproximativ 280.000.000 de dolari. Evident, aceste date statistice seci nu vorbesc nimic despre milioanele de destine şi visuri frânte, despre milioanele de copii rămaşi orfani sau despre populaţii întregi strămutate, care şi-au pierdut nu numai agoniseala de o viaţă, dar şi rădăcinile ancestrale. În contextul izbucnirii Primului Război Mondial, factorii politici şi militari cu atribuţii de decizie de la Bucureşti au hotărât, în vara anului 1914, ca România să păstreze o poziţie de neutralitate activă, în primul rând pentru „punerea armatei pe picior de război”. 5 Războiul de întregire (1916-1919) Intrarea ţării noastre în război, la 14/27 august 1916, urmată a doua zi de „Proclamaţia către Ţară” purtând semnătura regelui Ferdinand I, au reprezentat momente cruciale ale istoriei românilor, primul pas spre desăvârşirea, la sfârşitul anului 1918, a procesului de edificare al Statului Naţional Unitar Român. Campania militară din toamna anului 1916, bătăliile de la Cerna, Jiu, Olt, Dragoslavele, Predeal sau Oituz au demonstrat că, deşi slab pregătiţi şi echipaţi, românii au fost capabili nu numai de acte de bravură, ci şi de un spirit de sacrificiu care a fost recunoscut şi respectat de către adversari. „Vara de foc” a anului 1917, prin marile încleştări de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, a demonstrat Europei că Armata României era pregătită militar şi dispusă la eforturi supraomeneşti pentru apărarea, până la ultima suflare, a teritoriului naţional. Măreţul an 1918 a adus cu sine, prin decizii ale adunărilor reprezentative ale locuitorilor din provinciile istorice româneşti aflate sub ocupaţie străină, unirea tuturor românilor într-un singur stat. Actele cu caracter plebiscitar de la 27 martie/9 aprilie de la Chişinău, 15/28 noiembrie de la Cernăuţi şi 18 noiembrie/1 decembrie de la Alba-Iulia au legitimat constituirea României Mari şi împlinirea destinului istoric al poporului român. Acţiunile militare desfăşurate în anii 1918-1919 în Basarabia, Bucovina şi Transilvania au consolidat Marea Unire, care a fost recunoscută de Marile Puteri ale lumii la Conferinţa de Pace de la Paris desfășurată în anii 1919 și 1920. În contextul împlinirii a o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, demersul istoriografic al Serviciului Istoric al Armatei, prin editarea lucrării „Războiul de Întregire (1916-1919). Comandanţi militari români”, reprezintă un omagiu adus tuturor celor care, prin bravura, devotamentul şi sacrificiul suprem, au scris, cu litere de sânge, o pagină de aur din istoria poporului român, apărând prin forţa armelor idealul Marii Uniri împotriva celor care se opuneau, prin mijloace militare, constituirii Statului Naţional Unitar Român. Rezultat al unor laborioase cercetări în arhiva istorică a Ministerului Apărării Naţionale, prezenta lucrare, primul demers de acest fel din istoriografia românească, prezintă biografiile a 55 de militari care au condus unităţi şi mari unităţi ale Armatei României în Războiul de Întregire. La ceas aniversar, volumul „Războiul de Întregire (1916-1919). Comandanţi militari români” reprezintă un pios omagiu celor care, cu o sută de ani în urmă, au luptat până la sacrificiul suprem pentru făurirea şi consolidarea Marii Uniri. GENERAL NICOLAE-IONEL CIUCĂ ŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL 6 Comandanți militari români ARGUMENT entenarul intrării României în Primul Război Mondial a declanşat în peisajul istoriografiei Cromâne o abundenţă de studii şi lucrări dedicate evenimentelor politice şi militare care au dus la crearea României Întregite. În acest context aniversar, Serviciul Istoric al Armatei, instituţie care are menirea conservării, cercetării şi valorificării tezaurului arhivistic şi a tradiţiilor militare ale Armatei României, prezintă iubitorilor de istorie o culegere de studii biografice ale unor generali şi ofiţeri superiori români, care în perioada Războiului de Întregire au comandat divizii, corpuri de armată şi armate. Pe lângă figuri de referinţă, precum Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu sau Ion Dragalina, am dorit ca prin lucrarea de faţă să aducem în atenţia publicului iubitor de istorie personalităţi militare româneşti din perioada Primului Război Mondial mai puţin cunoscute nespecialiştilor în istorie militară, dar a căror activitate pe câmpul de luptă sau în structurile de stat- major a fost deosebit de importantă. Un exemplu semnificativ în acest sens considerăm a fi cel al generalului Ioan I. Popescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie în bătălia de la Mărăşeşti. Acesta, în ziua de 6/19 august 1917, în momentul culminant al marii încleştări, a reuşit să zădărnicească ofensiva extrem de puternică a inamicului care părea să ducă la spargerea frontului; mai mult, folosindu-se de trupele venite în ajutor, a organizat rapid un contraatac fulgerător, silindu-i pe încercaţii militari germani să treacă în defensivă. Un alt aspect pe care am încercat să-l reliefăm în paginile acestei lucrări a fost şi procesul de formare a generalilor care, în anii 1916-1919, şi-au arătat valoarea sau carenţele, din punct de vedere militar, pe câmpul de luptă. Au fost cazuri de militari, precum generalii Grigore Crăiniceanu, Constantin Teodorescu sau Ion Basarabescu, extrem de bine apreciaţi pe timp de pace, dar care s-au dovedit comandanţi submediocri de structuri combatante. Pe de altă parte, avem exemplul generalului Dumitru Lambru, care a fost în tinereţe un ofiţer indisciplinat şi cu un caracter extrem de dificil, dar care s-a dovedit un brav militar în timpul Campaniei din 1916, în timpul Operaţiei de la Flămânda, luptelor de pe Valea Prahovei sau Bătăliei de pe Neajlov-Argeş. Tot în paginile acestui volum se regăsesc, pe lângă Alexandru Averescu,