Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 1 Debutul lui ALEXANDRU ONA C V A Mircea Popa F n rol important în recuperarea scriitorului AlexandruVona l-a avut Ugrupul de la Apostrof, care i-a dedicat câteva ediţii restitutive şi, mai É recent, o carte de interviuri, „gîndită şi alcătuită de Marta Petreu“, Să mai fiu o datã îndrăgostit (Biblioteca Apostrof, 2005), din care aflăm urmãtoarele: „Eram la «Spiru Haret». Eram în aceeaşi clasă cu Dinu Pillat. APOSTROFCu Vlad Cunescu, cu fratele lui Sergiu, cu Emil Ivănescu. La acelaşi liceu cu Paleologu, care era cu trei ani mai bătrân“. Elevii de la acest liceu de elită al capitalei redactau de mai multă vreme • După repetiţiile cu (din 1923) revista Vlăstarul, la care au colaborat elevul Mircea Eliade public din august, în 26 în 1924, elevul Al. Ciorănescu în 1926, precum şi C. Noica mai târziu. septembrie a avut loc În 1936 a venit rândul unei alte generaţii să debuteze aici. Între aceştia premiera spectacolului s-au numărat Al. M. Paleologu, cu versurile Ospăţ la Curtea Veche, Dan Purificare de Sarah Kane, A. Lăzărescu, cu un articol intitulat Criza cărţii, sau Dinu I. Pillat, cu în regia, după cum se compunerea Evoluţia nuvelei în literatura română (nr. 5-6, p. 20). Ultimul ştie, a lui Andrei Şerban. era doar elev în „cl. IV B“, aşa cum se notează în dreptul numelui său. În fotografie, Ramona Tot în „clasa IV B“ era şi elevul Samuel Albert, în realitate Alberto Enrique Dumi trean, foarte pu- Samuel Bejar y Mayor, viitorul Al. Vona, cum e cunoscut sub pseudonimul ternică în rolul Femeii său de scriitor. Aici, în această revistă, a debutat şi el cu o poezie închinată (Grace II) din Purificare. lui Eminescu, poet care se vede că l-a influenţat, ca pe atâţia alţii, fascinându-l cu versul său. Umblând să realizez o antologie a poeţilor • Între 8 şi 28 septembrie, a avut loc Festivalul Toamna Muzicală Clujeană. care i-au închinat versuri, am dat, zilele acestea, şi peste poezia cu pricina. Ediţia din acest an, a patruzecea, a fost centrată pe muzica barocă şi s-a Ea a apărut în Vlăstarul, XII, 1936, nr. 4, p. 12 şi arată în felul următor: desfăşurat la Casa de Cultură a Studenţilor, la Conservator, apoi în Sala Tonitza (o ştim foarte bine!) a Muzeului de Artă. La mormântul lui Eminescu În 24 septembrie, în studioul Conservatorului, a avut loc concertul cameral „Ars Nova“, dirijat de Cornel Ţăranu. Dirijat şi comentat, ar fi mai corect Un soare-ai fost şi ai apus, spus, deoarece instinctul pedagogic al domnului Cornel Ţăranu nu s-a Un soare blând şi amăgit, dezminţit nici de această dată. La acest concert spectatorii au avut privilegiul Şi-abia acum simţim ce sus de a-l asculta pe extraordinarul saxofonist francez Daniel Kientzy, pe care l-am Cu raza minţii-ai rătăcit. mai întîlnit şi în vară, la Centrul Cultural Francez, cu ocazia lansării unui CD. A fost o prezenţă foarte puternică, un interpret de talia lui făcînd Şi ai cerut s-adormi de veci, accesibilă frumuseţea muzicii extrem-contemporane. Subt arbori lâng-un râuşor,
Şi între lespezile reci, Să dormi visând, să dormi uşor.

Dar, vai, amar te-ai înşelat; Dintr-un pat alb tu ai pornit, Câţiva prieteni te-au urmat, In memoriam Violeta Zamfirescu Fiind singurii ce te-au cinstit.

Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Dar totuşi nu ai fost uitat: din Bucureşti anunţă cu profundă tristeţe încetarea din viaţă a Un soare-apune, dar nu moare; distinsei scriitoare Violeta Zamfirescu. Şi lacrimi calde-au mai picat Literatura română îi datorează poetei Violeta Zamfirescu Stropind a amintirii floare. numeroase volume de poezie, articole despre poeţi şi poezie, toate scrieri de remarcabilă valoare. Violeta Zamfirescu s-a născut în anul Samuel Albert, cl. IV B 1920 la Craiova şi a absolvit Facultatea de Drept la Bucureşti. A debutat în anul 1951 cu poezie. Volumele Inima omului – 1955, Elevul din clasa a IV-a a debutat editorial în acelaşi an cu volumul Iarba dragostei – 1957, Ceasul de slavă – 1960, Liniştea vîntului – Versuri, dar poezia de debut nu figurează printre cele reţinute în plachetă. 1963, Frumuseţea continuă – 1964, Ziua a şasea – 1966, Duminecă Probabil că versurile i s-au părut cam modeste şi cam stângace (există – 1968, Dragoste – 1968, Versuri, Colind de primăvară – 1969, Inia- şi o inadvertenţă de fond, căci poetul dorise să moară la marginea mării, Dinia – 1971, Pedeapsă de viaţă lungă – 1972, Nevindecare – 1972 şi nu lângă apa unui râu!). Oricum ar fi, acesta este debutul absolut al şi altele vor rămîne în memoria cititorilor ca exemple de poezie şi scriitorului şi ceea ce e mai important este faptul că el se leagă de numele vor consfinţi contribuţia la literatura noastră, la fel ca şi piesele sale lui Eminescu. Sperăm ca viitorii biografi şi exegeţi ai scriitorului să facă de teatru. Volumele de literatură pentru copii ale poetei au încîntat rectificarea necesară. multe generaţii.
Violeta Zamfirescu va rămîne în memoria confraţilor şi a posterităţii sale ca o valoare literară şi umană indiscutabilă. Dispariţia dintre noi a Violetei Zamfirescu reprezintă pentru literatu- ra română o dureroasă pierdere.

2 • APOSTROF Un concurs inept

Damian Hurezeanu

esemnarea prin vot a celui mai mare De cum se intra însă în zona istoriei imaginarul colectiv românesc arată serios Dromân din istorie este: politice sau sociale, discursul şovăia. Se degradat. a. Un act de pură imitaţie a unor posturi simţea amatorismul în aprecierea caracte- Privind mai în adânc, avem de-a face cu de televiziune din alte ţări de către televiziunea risticilor structuratoare ale personajelor, lipsa prezenţa unor carenţe structurale de ordin noastră. (Dacă nu mă înşel, în Anglia s-ar fi unor repere ordonatoare în proiecţia figurilor cultural ca fenomen de masă. În joc este, până procedat la fel şi succesul ar fi fost „colosal“.) preferate pe fundalul istoriei sau pur şi la urmă, destinul vieţii noastre intelectuale. În Despre ce fel de succes a fost vorba, nu ştim simplu eşuarea într-un subiectivism violent acest context, nu putem să nu ne gândim la mai nimic. Probabil succes de audienţă, deci legitimat doar prin dreptul la opţiune. şcoală şi la rolul ei în instruirea şi educarea de venituri băneşti. Dincolo de acestea toate, rezultatul neamului. Din păcate, şcoala – de toate b. Probabil că şi Televiziunea Română televotingului (sau cum i s-o fi zicând) în treptele – dă semne de agonie. Incidentele de procedează la fel din aceeaşi raţiune. Demer- varianta 1-100 al celor mai însemnaţi români la bacalaureat, de la nu ştiu ce concursuri sul ar fi explicabil în cazul unui post privat dă senzaţia unei stări aiuritoare a capacităţii şcolare sunt nesemnificative faţă cu starea rea- de televiziune, dar nu şi pentru TVR. de discernere a românilor. A insera între primii lă a lucrurilor. În şcoală corupţia simplă şi pură c. Iniţiind concursul, televiziunea a ţinut, 100 pe Mirel Rădoi, Bănel Nicoliţă, Gigi nu poate pătrunde prea adânc, fiindcă nu are poate, să dezvăluie, ca într-o cameră obscu- Becali, Gheorghe Hagi, chiar pe Nadia Co- cum. Starea mai generală a climatului de ră cu imaginea răsturnată, nu pe cel mai mă neci înseamnă fie să iei în deşert o ches- corupţie, de tembelism (vezi fenomenele important (semnificativ) om din istoria ro- tiune capitală enunţată în titlul concursului, gripei aviare) şi sentimentul responsabilităţii mânilor, ci portretul colectiv al lumii ro- fie să ai o reprezentare descalificantă despre scăzute – toate acestea se insinuează însă şi în mâneşti de astăzi, profilul ei contemporan. Să ceea ce înseamnă „om al istoriei“, fie să domeniul şcolii. Grave sunt faptele de copiere întreprindă o radiografie spectrală a men- semnalizezi o carenţă structurală de ordin de la un liceu sau altul. Grave sunt dezordinea, talului contemporan. cultural şi intelectual. nivelul scăzut de cerinţe şi lipsa de exigenţă Cum era de aşteptat, intelectualii de elită A da acestui concurs aerul unui „joc de a profesorilor în procesul învăţământului, (şi nici măcar cei care se respectă cât de cât) societate“, aşa cum caută să dedramatizeze slaba pregătire a corpului profesoral, dez- nu s-au angajat în dezbaterea mediatică a temei. iniţiatorii concursului caracterul său, arată a interesul pentru materia pe care o predau, Au făcut-o oamenii din televiziune, din subterfugiu. Lucrurile sunt, sau ar trebui să pentru îmbogăţirea orizontului lor cultural, publicistică etc. şi acei câţiva universitari, mai fie, serioase. Iar dacă rezultatul unui asemenea pentru formarea lor ca specialişti. Se discută curând provocaţi la discuţie decât dornici concurs era previzibil, s-ar fi cuvenit ca şi aprins despre cazuri de copiere la examene. să participe neapărat la ea. Au rezultat, în iniţiativa să fie stopată. Aceasta este oare problema, sau faptul că consecinţă, opinii inconsistente, vagi, impro- Nu era cazul ca relieful acestui concurs să studenţii nu citesc nici măcar cursurile vizate, vădind lipsa cunoaşterii aprofundate fie punctat de hârtoape, de nume care nu au universitare, necum literatura de specialitate, a „materiei“, a figurilor despre care discutau, nicio tangenţă cu ideea de figură istorică. că metoda seminariilor este practic inexistentă, a semnificaţiei vieţii, acţiunii şi a rolului lor „Ciao, Darwin“ nu se poate transfera cu că mulţi studenţi nu ştiu măcar să scrie pe pânza istoriei noastre. În cazul marilor seninătate în perimetrul istoriei unui popor. corect şi că specializările infinitezimale au figuri culturale ale ţării, opiniile erau mai Imaginea tabloului istoric al figurilor din ţara ruinat spiritul de sinteză şi viziunea de avizate, profunde şi bine structurate. noastră poartă însemne de simulacru. Iar 

Cuprins

• CAFÉ APOSTROF Silviu Lupescu Praetextatus 2, 36 (interviu realizat de Dora Pavel) 25 • • CU OCHIUL LIBER Debutul lui Alexandru Vona Mircea Popa 2 Operaţiunea „Naşpa“ Gelu Ionescu 17 • Mass-media, azi Letiţia Ilea 34 Un concurs inept Damian Hurezeanu 3 Un impas teoretic Ovidiu Pecican 35 • IN MEMORIAM Noica văzut de Ianoşi Andrei Olosuteanu 35 Violeta Zamfirescu 2 Tangoul firesc Ioana Cistelecan 36 Virgil Ierunca • ESEU O întruchipare a spiritului liberal Vladimir Tismăneanu 5 Fabuloasele librării Tînărul nesupus, din Buenos Aires Ruxandra Cesereanu 18 geamănul domnului distins Sanda Cordoş 5 Sesto Pals în anul • CRONICA LITERARÃ de graţie 1958 (I) Michael Finkenthal 30 Cucul din ceas şi con-vieţuirile lui Irina Petraº 6 Cântec pe zare Marcel Marcian 31 „Mărunţişurile vieţii“ Ştefan Borbély 7 • DOSAR: FREUD • PUNCTE DE REPER Freud, azi Ion Vianu 19 O carte de recitire Doru Radosav 8 • AVANGARDA RUSĂ Documente din dosarul lui Nicolae Mărgineanu 9 Duminică Mihail Kuzmin 27 Matricea identitară (traducere şi antologie de Leo Butnaru) la Dumitru Ţepeneag Laura Pavel 28 • ARHIVA ,A’ • POEME Amintiri despre Lucian Blaga Mihai Iubu 32 Poeme Nicolae Coande 10 • BIBLIOTECI ÎN AER LIBER Furtuna din corpuri Ovidiu Pecican 11 Philippe Jones Grădina de iarnă Philippe Samuel Naud 16 (traducere şi prezentare de Irina Petraş) 37 • CONVERSAŢII CU... • REVISTA REVISTELOR Matei Călinescu 38 (interviu realizat de Marta Petreu) 12

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 3  ă revenim la istoria noastră. O altă acumulat tensiuni intense, care au dus la şocul ansamblu asupra unui domeniu sau altul al Sdimensiune fundamentală a ei a fost dramatic al Răscoalei din 1907. cunoaşterii, că subiectele tezelor de licenţă se modernizarea, procesul constituirii civilizaţi- Notaţiile de mai sus ar trebui, desigur, repetă, dacă nu de la an la an, atunci la fiecare ei moderne. În această privinţă am putea argumentate, dezvoltate, considerabil apro- doi-trei ani, că tezele se copiază în acest fel pe constata: momentul intrării în modernitate fundate. Ar fi necesară pentru aceasta o rupte?! În domeniul istoriei, de pildă, studenţii se articulează cu cel naţional şi au ca punct de întreagă carte de istorie oferind o viziune nu ştiu nici faptele materiale esenţiale şi nici demarcare anul 1859. Iar etapa reformelor temeinică asupra procesului istoric românesc. nu au o perspectivă generală asupra ca- organice, esenţiale pentru demarajul pro- Cine are însă nevoie de aşa ceva? Mi-e teamă racteristicilor proceselor istorice. cesului modernizării, a fost domnia lui să spun prea mult pronunţând cuvintele: Sunt, nimic de zis, şi profesori universitari Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Aşa încât „Daţi-mi, vă rog, un editor!“ tineri străluciţi... Dar câţi sunt aceştia? Şi este alegerea trebuie să se fixeze la acest domnitor, Să reluăm tema, subliniind că în afară de păcat, pentru că tineretul în genere şi cel deşi omul de concepţie şi de viziune a fost în dimensiunea naţională şi de procesul de universitar în special beneficiază astăzi de o acest cadru Mihail Kogălniceanu, poate cea modernizare politică, economică şi culturală vastă reţea de lucrări de specialitate traduse din mai însemnată figură de om de stat a secolu- a societăţii româneşti rămâne însă dimen- alte limbi. Ar trebui comparate cursurile lui al XIX-lea românesc. siunea socială a fenomenului românesc. universitare editate la noi cu cele editate în Am observat în cursul discuţiilor purtate Într-o ţară de ţărani, de structură organică şi Apus. Ar trebui testat gradul de pregătire a la televizor pe marginea concursului că unii de factură agrară, lumea profundă a vieţii profesorilor, tineri sau mai puţin tineri. Ar participanţi s-au oprit la regele Carol I, noastre istorice a fost, desigur, ţărănimea. Iar trebui deschisă o discuţie efectivă privitoare la invocând tocmai rolul său în constituirea în cursul viforoaselor mişcări sociale ţărăneşti, calitatea manualelor de liceu. Nu cearta care României moderne. Vorbă nu-i, în timpul lui figura cea mai reprezentativă a fost Horea, vizează doar repartizarea pe edituri a manua- Carol I s-a construit sistemul nostru feroviar căpetenia răscoalei din Transilvania de la 1784. lelor, ci analiza calităţilor lor intrinseci, a şi portuar, s-a constituit sistemul bancar, a Este caracteristic faptul că în marele tablou al atributelor lor valorice. progresat urbanizarea ţării. Sistemul social- celor 100 de figuri, cuprinzând pe Mirel Faţă de şcoală sunt multe îndatoriri ale istoric a rămas însă îngust; totul s-a petrecut Rădoi, Bănel Nicoliţă şi Gigi Becali, Horea, societăţii, dar şi şcoala are îndatoriri faţă de într-un cadru rigid. I. G. Duca avea dreptate ca aducător-aminte al destinului ţărănesc al societate. atunci când în amintirile sale, evocând românilor, n-a mai avut loc. Spun toate acestea purtat de gândul că călduros pe Carol I, îi imputa faptul că n-a fost În ce priveşte figura emblematică a culturii relieful celor 100 de figuri rezultate din călăuzit de „o mare idee“. A fost un om de române, se pare că aici există un consens. recentul sondaj organizat de Televiziunea stat important, cu sentimentul răspunderii Eminescu rămâne în preferinţa participanţilor Română ar fi arătat altfel (sau cât de cât altfel) misiunii sale, meticulos, ordonat, harnic şi la concurs. Indiferent de faptul că ar fi vorba dacă şcoala ar fi înrâurit mai puternic orizontul perseverent. Dar i-a lipsit „marea idee“. Iar de un stereotip sau de înţelegerea rolului cunoştinţelor, mentalitatea şi starea de spirit această idee, pentru epoca dată, însemna creaţiei eminesciene în articularea culturii a lumii noastre tinere. promovarea a două mari reforme: agrară şi noastre la conştiinţa universală a spiritului. În privinţa primilor 10 clasaţi în galeria electorală; economică şi politică. Trebuie să Dincolo de Eminescu se deschide cutia celor mai însemnaţi oameni ai istoriei noastre, se ţină seama de faptul că România, stat de Pandorei a întrebărilor: Liviu Rebreanu, ce am putea spune? Alegerea lui Ştefan cel ordine în spaţiul sud-estic european, de bună acest imens scriitor (efectiv nedreptăţit la Mare şi a lui Mihai Viteazul era de aşteptat. gospodărire şi de cuviincioasă politică în plan atribuirea premiului Nobel, prin comparaţie Ea vădeşte sensibilitatea la ideea naţională, ca internaţional, a rămas statul cel mai cenzitar cu polonezul Reymont), este nedreptăţit şi în valoare supremă, care se păstrează încă activă din Europa şi al sistemului învoielilor agricole, clasamentul tabloului dat la iveală de TVR şi şi vie printre români. Or, Mihai Viteazul este pe fondul unei structuri a proprietăţii agrare de Evenimentul zilei. La fel şi Tudor Arghezi, simbolul acestei idei. Că Mihai Viteazul nu a extrem de polarizate. Între ţara legală şi ţara între poeţi, sau sociologul Dimitrie Gusti etc., fost purtătorul acestei idei în sensul pe care i-l reală s-a produs o ruptură profundă, s-au etc. Bine măcar că figurează pe locuri oarecum atribuim noi astăzi, este altceva. În fond, onorabile Lucian Blaga, Emil Cioran şi naţiunea este mai ales un fapt de conştiin- Mircea Eliade, de altfel singurul dintre ţă, pe suportul (în cazul românilor) etno- românii selectaţi într-un dicţionar de 1.700 lingvistic. Mihai Viteazul nu a fost purtătorul de mari personalităţi ale lumii, publicat de conştiinţei naţionale moderne. Această curând – dacă nu mă înşel – în Franţa. Ce să dimensiune i-a fost proiectată de purtătorii mai spunem de înţeleptul Miron Costin, de romantismului româ nesc în procesul propriilor cărturarul erudit Dimitrie Cantemir, de ne- eforturi pentru constituirea şi afirmarea clintitul în voinţă şi perseverenţă Gheorghe naţiunii moderne române. În primul rând Şincai... Nicolae Bălcescu a contribuit la realizarea Faţă de starea de lucruri pe care o osmozei naţiune – Mihai Viteazul ca figură transmite inclusiv concursul promovat cu primordială (în scrierea Românii supt Mihai atâta pasiune şi convingere la TVR, iluziile Voevod Viteazul). El a subliniat nu o dată că, unor rapide redresări n-au niciun rost. prin elaborarea acestei opere, „vrea să pună Ceea ce s-ar putea face este să se întoc- bazele naţiunii române“. Mihai Viteazul a mească o lucrare (sau mai multe) de istorie devenit astfel o figură-simbol a unei idei care să explice, limpede şi clar, istoria noastră călăuzitoare a vieţii poporului nostru, figură (în special caracteristicile civilizaţiei române cu impact puternic asupra conştiinţei româ- moderne), s-o facă avizat, obiectiv şi onest. neşti. Străfulgerarea din 1600 a căpătat sen- Să ajute pe cei dornici cum să înţeleagă istoria suri valorice de excepţie, şi-a pus sigiliul pe românilor şi condiţia societăţii noastre dintr-o conştiinţa noastră istorică. Iată pentru ce perspectivă generală. În al doilea rând (sau în focalizarea alegerii pe figura lui Mihai Viteazul primul), este mare nevoie de o istorie a cultu- este de înţeles. rii române. Nu pretenţioasă, aglomerată de Deschid cu acest prilej o paranteză. S-a date, trimiteri şi consideraţii supersavante, ci observat mirarea, în cursul dezbaterilor de una în care să se desprindă cu limpezime pregătitoare ale concursului, că în Anglia caracteristicile spaţiului spiritual românesc, primul om în istoria ţării a fost clasat dominantele sale, trăsăturile sale indivi du- W.Churchill, şi nu, aşa cum mulţi se aşteptau, alizatoare, pe fondul şi în relaţie cu curentele William Shakespeare. Alegerea nu este totuşi culturale europene. contrariantă. Churchill este marea figură care Este mult prea întârziată demonstrarea şi-a asumat o imensă răspundere într-un ideii că, într-adevăr, cultura română este o moment de cumpănă pentru Anglia şi a fost cultură organică şi istoristă. Trebuie să facă la înălţimea acestei misiuni. A contribuit acest lucru alte generaţii de filosofi, de is- remarcabil la înlăturarea condiţiei de umilire torici şi oameni de cultură, când începuturile şi apăsare a englezilor în cazul debarcării dezbaterii problemei au fost puse cu peste opt trupelor lui Hitler pe insulă. Nu este acest decenii în urmă? lucru demn de cea mai înaltă recunoştinţă din
partea unui popor? • Desen de Gabriela Melinescu

4 • APOSTROF In memoriam Virgil Ierunca • In memoriam Virgil Ierunca O întruchipare a spiritului liberal

irgil Ierunca a întruchipat spiritul liberal impostura şi infamia, con- Vanticomunist. A pornit dinspre stînga anti- struind o operă bazată pe autoritară şi a ajuns pe poziţiile unui demn primatul adevărului şi al şi consecvent raţionalism critic în planul moralităţii. A detestat etno- opţiunilor politice. Graţie lui şi doamnei centrismul primordialist, au- Monica Lovinescu, generaţia mea intelectuală tohtonismul xeno fob şi alte s-a întîlnit cu nume precum Merleau-Ponty, ase menea patologii ale spi- Orwell, Koestler, Kolakowski, Hannah Arendt, ri tului. A fost un cetăţean al Jeanne Hersch etc. lumii. Virgil Ierunca a fost un apropiat al
cercului din jurul revistei Preuves. A fost VLADIMIR TISMĂNEANU solidar cu acţiunile Congresului pentru Liber- tatea Culturii şi s-a opus hegemoniei sartriene din viaţa spirituală franceză. L-au interesat marile teme ale acţiunii şi responsabilităţii istorice. Le datorez, lui Virgil Ierunca şi Monicăi Lovinescu, propria mea deşteptare intelectuală şi despărţirea de iluziile hegeliano- marxiste. Virgil Ierunca şi-a salvat demnitatea în acei ruşinoşi ani ’50, spunînd adevărul într-o vreme cînd mulţi intelectuali vestici glorificau mitul bolşevic. A continuat să rostească adevărul în toate aceste decenii. A denunţat

• Virgil Ierunca Tînărul nesupus, geamănul domnului distins

biceiul este ca plecarea cuiva dintre noi a scriitorului, rubrica deţinută în Vremea. Un integrală la una sau două mese pe zi), copiind Osă fie însoţită de un bilanţ al vieţii. Şi, fără tînăr care umbla prin redacţii cu Ulise al lui pe caiete de matematică cărţi româneşti şi îndoială, această enumerare funerară este, în Joyce sub braţ, stîrnind rîsul mînzesc al visînd, mai mult, reuşind să facă revistele unei cazul lui Virgil Ierunca, impresionantă: unul confraţilor, şi care, tot pe atunci, se angaja, literaturi marginale şi convulsive: Luceafărul, dintre cei mai importanţi critici literari post- spontan şi incendiar, alături de un regim România muncitoare, Caiete de dor, Limite, belici ai literaturii române, un reper moral, un democratic ce promitea sfîrşitul injustiţiilor Ethos. jurnalist de mare forţă şi autoritate, atît prin sociale şi de care a fugit îngrozit cînd s-a În domnul distins, în scriitorul important emisiunile radiofonice, cît şi prin revistele (de preschimbat el însuşi în una de mari proporţii. care a murit zilelele trecute, s-a păstrat – şi pe hîrtie) create sau susţinute, colaboratorul Puţin înainte, acel tînăr a scos, la Bucureşti, îndrăznesc să cred – un tînăr. Febra, dăruirea, (pentru partea românească) al unor presti- alături de Ion Caraion, fratele său retezat, patetismul, exigenţa, intensitatea emoţiei, gioase enciclopedii sau lexicoane (Encyclopédie revistă de poezie fără seamăn, Agora. Tînărul intransigenţa, nobleţea, solidaritatea cu de la Pléiade, 1957; Dictionnaire des Litté - Virgil Ierunca pleacă din ţară purtînd în nodul înfrînţii şi perdanţii, incendiul ideilor, co- ratures, 1968; Lexicon der Weltliteratur in 20. de la cravată decretul de condamnare a lui rozivitatea şi puterea (uneori, donquijo - Jahrhundert, 1968; Dictionnaire du surréalisme Eugen Ionescu în aşa-zisul proces al armatei tescă) de a păstra intacte iluziile au ceva din et ses environs, 1982), autorul unor cărţi de şi publicat în Monitorul oficial, pentru a-l dărui candoarea şi nesăbuinţa adolescenţei. Din referinţă – eseistică, critică de întîmpinare, condamnatului. Ajuns la Paris, renunţă la o această cauză, mi se pare că bilanţul pozitiv poezie, memorialistică – publicate în ţară după foarte promiţătoare teză de doctorat, ca să al vieţii care s-a încheiat se înalţă, paradoxal, 1990: Româneşte (1991, prima ediţie: 1964); trăiască cu ochii întorşi spre o ţară nu numai nu pe măsură, cumpătare şi agonisire, ci pe Piteşti (1990, prima ediţie: 1981); Subiect şi pierdută, ci – tot mai evident – perdantă, risipire şi pagubă. O dată mai mult îmi vin predicat (1993); Dimpotrivă (1994); Semnul suferind „la modul necugetat suferinţa în minte rîndurile din Româneşte care de ani mirării (1995); Trecut-au anii... (2000), României“. În răspăr cu şansele unei lumi de zile mă fac să-l asociez (ca de-o emblemă) Poeme de exil (2001). libere, tînărul crede în 1949 (şi stăruie apoi cu imaginea unei fîntîni cu cumpănă: „Am Aş vrea să vorbesc acum nu despre decenii în această credinţă) că „Trebuie să înţeles – o dată pentru totdeauna – că ori pe domnul venerabil care a plecat, nu despre facem ceva mare, absurd, dezinteresat, să fim unde voi călca în această lume, oricîte mari opera lui care rămîne (sute de pagini vii prin şi să trăim în tensiuni de mari incandescenţe întîlniri voi avea – cu Memling, cu Vermeer, judecăţile de valoare, prin autenticitatea momentul ruperii noastre de ţară“. Îmi cu Giotto sau Paul Klee – ochii mei nu se vor ideilor, prin informaţiile foarte preţioase pe place, desigur, să mi-l închipui, alături de minuna, dinăuntru, decît de cumpăna unei care le cuprind), ci despre tînărul Virgil Monica Lovinescu, în casa legendară din fîntîni dintr-un sat românesc“. Mişcările Ierunca. Un tînăr care, în timpul războiului, François Pinton, prin care au trecut atîţia vieţii, ca şi cele ale gîndului său, nesupuse şi ignorînd orice strategie de carieră, scrie în scriitori români, clandestin, în mijlocul cărţi- în contratimp cu liniile suitoare ale carierei, Timpul un articol în care, cu toată admiraţia lor şi discurilor sale, dar am o emoţie specială au adus la suprafaţă, pentru foarte mulţi (mă arătată poetului, vituperează contra manierei cînd mi-l imaginez pe tînărul locuitor al unei număr pentru aceştia), o apă limpede, adîncă lui Tudor Arghezi de a-şi trata tipografii din mansarde minuscule, „sucită ca un romb şi întremătoare. mica imprimerie de la Mărţişor, pierzînd, cu pocit, neîncălzită, înecată de cărţi şi de praf“,
această ocazie, în urma intervenţiei mînioase înfometat adesea (cu diferenţe: de la foamea SANDA CORDOŞ

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 5 despre vina de a interpreta vorbesc, ci despre inevitabilitatea interpretării. Ambrose Bierce are o povestire, The damned thing (Făptura blestemată), în care eroul e hăituit de şi înfruntă o uriaşă şi fără formă făptură nevăzută, care culcă grânele la pământ, apleacă ramuri şi ascunde faţa lunii fără să fie cu adevărat. O făptură care face copleşitor şi nu este. Cam aşa stau lucrurile cu viaţa scrisă şi scrisul trăit, e la mijloc mereu făptura blestemată care scapă descrierii ultime. la nici 35 de ani, e deja, pripit, exerciţiul Cel la pândă în oglindă, ca un faun mace- Cucul din ceas maturităţii depline. Între roman şi eseu, un donskian, e un soi de „ceas cu cuc“, ruminând şi con-vieţuirile lui jurnal printre jurnale, ezitând între convenţia orele în singurătate şi verificându-şi glasul prin ascunderii ficţionale şi convenţia dezvăluirii ieşiri periodice şi sonore în lume. Vrea să jurnaliere, cartea lui Mihăieş e povestea înţeleagă de la maeştri ce înseamnă să (te) expresivă a con-vieţuirii singuratice, intro- mărturiseşti. Scrie despre sine cu „proptă“. „Mă spective şi prospective, cu marii scriitori au- uit îndelung la mâinile mele în timp ce scriu tori de jurnale. Cu „bătrânii“. Căutarea lor de şi nu înţeleg. Ele scriu. Eu privesc.“ Sau: „Nu estructurare a unui proiect si ne se transformă în expediţie de recunoaş- scriu ca să câştig. Scriu ca să nu pierd“. Ddoctoral, cum o numeş- tere a propriilor angoase şi fantasme. Teza de Jurnalul ca sfâşiere adâncă a textului. „Dar te Al. Cistelecan, cartea lui docto rat devine experienţă-şoc, iniţiatică. aceste pagini care ţin loc de jurnal în chiar Mircea Mihăieş (De veghe în Scu fundat anume în intimitatea cea mai timpul când scriu despre jurnale, câtă mărtu- oglindă, ediţia a doua, revă- secretă a unor mărturii de viaţă şi creaţie, se rie depun pentru mine, despre mine? Cât joc zută, Bucureşti, Cartea Româ- contaminează, iese din orbirea vârstei tinere, şi câtă disperare?“ „O carte despre confesiune, nească, 2005, 368 de pagini) vede cumva dincolo. Mărturiseşte la un mo- ea însăşi confesiune disimulată.“ este una „istorică“, din mai ment dat o „imensă frică de timp, de clipa care Personajul Mircea Mihăieş creşte rând multe puncte de vedere. Mai o să treacă fără nici o urmă“, nu (mai) poate după rând în vecinătatea aleşilor săi. Stendhal întâi, ea este, într-un fel, victimă a istoriei. pune/suferi intermediari între sine şi lume/text; şi autoconstrucţia din jurnalul său fără epilog, Prima ediţie apărea în 1989 – prea curând aruncat între curentele călduţe ori fierbinţi care care pregăteşte Opera deblocând mecanisme- pentru a face carieră postdecembristă, prea îl amuşină, alege libertatea de a se oglindi în le creaţiei: „Ar fi fost păcat ca o asemenea via- târziu pentru a pune lauri antedecembrişti pe oglinzi suprapuse. Un spectacol doctoral ţă să nu fie viaţa unui scriitor“. Baudelaire: „Au- fruntea autorului. Oarecum rătăcită în cum- privit/descris din culise, un fel de marginalii torul Jurnalelor intime e un ins fără biogra- păna vremilor, apare totuşi la timp pentru ca la Il nome della rosa ori un trup mai-bine-ştiutor fie, o inteligenţă care şi-a devorat starea civilă“; debutantul să fie inclus în Dicţionarul Zaciu, ca al lui Crăciun şi-al Pupei sale. Însă toate astea „o dată cu Baudelaire, dandysmul pătrunde pe Sasu, Papahagi şi să fie „bifat“ de Manolescu se întâmplă la 35 de ani. Îndată după porţile culturii. Nu numai că intră, dar, în – în stil radupetrescian, aş zice – cu un „este terminarea ei, a cărţii, bărbatul plin de forţă trecere, îi dărâmă câteva ziduri, câteva sensi- bine“ critic. Reluarea după 15 ani se întâmplă, se lasă prins de vârtejul Istoriei, se implică, se bilităţi“. Uşurinţa de a gândi despre orice. O- nu-i nicio îndoială, nu doar fiindcă prima ceartă, se consumă. Deşi ştie deja, asemeni lui limpianismul maiorescian şi vigoarea conta- apariţie i-a fost bruiată, ci şi fiindcă, la fel de Camus, unul dintre „eroii“ cărţii sale, că, în bilicească a jurnalului său. Însemnări zilnice neîndoielnic pentru mine, ea continuă să fie cea cele din urmă, în ciuda expediţiilor aventuroase probează voinţa de a le arăta „măgarilor de mai bună carte a autorului. Intrată singură în în politică, stăpână rămâne ordinea naturii. vienezi ce e un român“: „Bildungsromanul Istorie la prima venire, revine (chemată de el, „Mi-am lăsat subiectivitatea să zburde“, conturat în aceste pagini e una dintre cele mai fireşte, precizare importantă) pentru a-şi lua cu spune în alt loc, dar nu în voia ei, aş zice, ci fascinante autobiografii spirituale din literatu- sine autorul. E un fel de aşezare a amândurora. pe urmele/în siajul unor subiectivităţi pu- ra română“. Gide şi viaţa în abis. Şi pentru O matur(iz)are. O învechire bogată, ca la vi- ternice şi verificate. Repovestite de străina M. M., cartea e o „convieţuire de două săp- nuri. O ieşire din anii tulburi. Nu întâmplător, gură a lui Mihăieş, acestea îl „împroprietăresc“ tămâni cu autorul“, adică o lectură lentă, cu urmează cartea despre bătrâneţe. cu vieţile şi scrisul lor. Are loc un transfer sub- secvenţe infinitezimale de transfer, ca la ori- Aici, o paranteză: nu are dreptate întru to- til, interpretarea sa de cititor atent modifică, ce ciocnire. Virginia Woolf şi studiul meca- tul Mircea Mihăieş când spune, oarecum desigur, anumite detalii şi nuanţe, dar şi ele nismului propriului creier. Kafka, „spre de- critic, că bătrânii (oricum termenul e de de- îl supun unor abia perceptibile transformări. osebire de Thomas Mann, visează ca orice lucru finit, iar generalizările sunt primejdioase) se E ceea ce se întâmplă de obicei în impactul uşor, trecut prin mâna lui, să devină greu“. întorc spre trecut idealizând. Cred că trecerea lecturii, dar lucrurile sunt ridicate la cub, aici Capacitatea de a se raporta la esenţe. Mateiu e de comparat, din nou şi altfel, cu o clepsidră. fiind vorba de jurnal. Căci jurnalul e o scrie- Caragiale şi bucuria dificultăţii învinse. Pes- Fiecare om are, în mod normal, dreptul la o re de două ori mincinoasă: spre deosebire de te tot, cunoaştere şi autocunoaştere. singură răsturnare: când se naşte, clepsidra pli- ficţiune, care minte o dată şi pe faţă, el pre- Jurnalul nu se scrie ca să spui ceva, ci ca să nă (genetic? destinal?) începe să se depene, tinde că spune adevărul, deşi sunt cu totul fii aici. Fascinaţia îi stă în iluzia întreţinută crescând muntele facerii de sine, moviliţa de insuficiente probele pe care le poate oferi. cotidian că eşti şi ai un rost de vreme ce, iată, nisip. Când vârsta e în cumpănă, îndată după Scriind despre Tolstoi şi adevărul jurnalului laşi urme (pe hârtie). Sintagma poltergeist 40 de ani, vârstă socotită şi anatomic, şi său, M. M. notează: „Oricum, sursele de mâna fantasmatic e mai puţin pleonastică dacă te gân- fiziologic un prag, are loc răsturnarea. Tot ce întâi rămân surse de mâna întâi, chiar dacă te deşti la dubla mişcare a imaginarului: inventezi se întâmplă pe urmă e un remake, cu nuanţe încearcă bănuiala că dincolo de ele nu un mişcător-de-mobile interioare a cărui exis- şi accente personalizate. Nu mai poţi creşte, întrezăreşti adevărul. Care adevăr?“ Jurnalul tenţă e deja imaginară şi care nu-ţi va face dar poţi adânci, iar înţelepciunea tocmai este o supapă. Rareori este sincer – nu poate ficţiunea interioară mai puţin imaginară, însă atinsă, involuntar, îţi arată din ce ai fost făcut fi. El se naşte pentru a transcrie lumea după îţi va furniza un material de o aparentă con- şi ce anume conta mai ales, indiferent câtă dorinţe ascunse (vinovate ori nu, nu contează). creteţe pe care îţi poţi lucra senin „realitatea“. atenţie ai dat tu trecerii. Vreau să zic că se Rostul lui e să moară odată cu autorul, ca un Poate e vorba, mai degrabă, de autoficţiune lucrează, inevitabil, în seama acumulărilor de frate siamez. Dacă nu o face, are de ales între concentrată. Mica ficţiune a jurnalului, a până atunci. Nu există altă cale, dacă mintea câteva variante, asemănătoare. Un jurnal memoriilor, a mărturiilor are ambiţia de a te însoţeşte relativ lucid în curgerea ta. publicat după moartea autorului, cu încu- propune ca lume mărunta, cotidiana, nesigu- Întoarcerea spre trecut e obligatorie. În clipa viinţarea lui sau fără, păstrează minciuna ra de sine, prăpăstioasa viaţă a individului. În- de cumpănă, (începi să) ai mai mult trecut originară, are pasaje verificabile prin con- cântata de sine dez-încântare a egografiilor decât viitor, el prevalează automat. Oricât de fruntare cu datele consemnate de istorie, dar, cade perfect pe deruta omului micşorat al mi- încă-tânăr eşti, oricât de optimist, crepusculul în general, ficţionează. Cel care ţine jurnal se leniului trei. La 15 ani, câţi a împlinit, ve- e acolo deja şi-şi impune culorile. Tot ce faci transcrie vrând-nevrând. Simultaneitatea ghea lui Mihăieş e o carte fierbinte şi vie. în continuare apelează la semnele tale memo- trăit/scris este exclusă, dacă lăsăm deoparte
rative. Ele sunt proba ultimă şi moneda de încercările demonstrative de genul „acum schimb. când scriu aud clopotele bătând de vecer- Şi dintr-o asemenea perspectivă privită, nie“. Între cele două e un spaţiu, o distanţă de De veghe în oglindă e o carte uimitoare. Scrisă parcurs. Iar distanţa îndepărtează. Firesc. Nu

6 • APOSTROF pe faţă; nu are complexul provinciei, senti- la îndemână.“ Sublimarea clipei se prelungeşte „Mărunţişurile mentul nerealizării de sine sau bovarisme. într-o continuă competiţie senină, lucrativă, vieţii...“ Dimpotrivă, întreaga ei fiinţă e concentra - cu timpul care curge: „... îmi place să îmi fac tă în luciditate şi pragmatism, făcând parte singură mici mobile, etajere, scăunele etc., şi din categoria acelor literaţi pentru care foarte utile şi extrem de personalizate [...] prestigiul personal nu devine o obsesie, ci mi-am pus singură gresia şi faianţa, repar tot este un dat firesc, asumat cu umor. ce e de reparat, îmi place să gătesc şi să pun Ştiind toate acestea, am fost surprins să murături“. Îşi face singură hainele, şiraguri- rina Petraş e omul pro- aflu că Irina Petraş a devenit obiectul unui le de mărgele, cu condiţia respectării foarte Ividenţial al filialei Cluj a volum de interviuri, însă Miezul lucrurilor, laxe, neconvenţionale a unor reţete. Trăieşte Uniunii Scriitorilor. De când realizat de către Alexandru Deşliu (Ed. Pallas, improvizaţia ca artisticitate, pentru a o fi- a preluat filiala, ea s-a înnoit: 2006), se citeşte cu foarte mare plăcere, în naliza prin profesionalism, temeinic, arde- sediul a fost renovat – şi primul rând datorită faptului că răspunsuri- leneşte. Om aşezat, se bucură de inspiraţie şi datorită tenacităţii Doinei le sunt elegant formulate stilistic, deşi nu o disciplinează prin tenacitate. Consecinţa e Cetea –, are site propriu pe lipseşte din ele o anumită tendinţă de a că nu se plictiseşte niciodată, dar nici nu se internet, concurs de debut teoretiza pedant, în detrimentul faptului de nevrozează, debordând în melancolii sau în pentru tinerii scriitori, catalog viaţă, lăsat pe nedrept în penumbră. Cele două ipohondrie, deşi pe linie genetică moştenirea biobibliografic cvasicomplet: Clujul literar. volume anterioare din Ştiinţa morţii (1995, paternă ar orienta-o spre inerţii crepusculare, 1900-2005. Dicţionar ilustrat (2005). Tot Irina 2001) indicau deja faptul că scrisul Irinei în răspăr cu imaginaţia meşteşugărească me- Petraş a mai ctitorit fosta colecţie de carte Petraş trece printr-o fază de esenţializare reu vie a mamei: „Nimic nu se făcea în casa „Akademos“ a Editurii Didactice şi Peda- existenţială, marcată şi de pierderea celor doi noastră strict după reţeta tradiţională. Trebu- gogice, a preluat Dicţionarul analitic de opere, părinţi, a căror trecere dincolo este invocată de ia să-ţi pui mintea la lucru, să rezolvi cu ce ai coordonat de Ion Pop, a publicat, în regie mai multe ori în Miezul lucrurilor. Cartea la îndemână, să inovezi, să improvizezi“. personală, Panorama criticii literare româneşti. dispune, de fapt, şi de un volum tematic Într-un asemenea climat de înţelepciune Dicţionar ilustrat 1950-2000 (2001), făcând complementar, Despre locuri şi locuire (Ideea senină, estetizantă, două permanenţe de toate acestea în timp ce s-a îngrijit de tipărirea Europeană, 2005), cu textele căruia multe profunzime domină amintirile Irinei Petraş: multor cărţi de referinţă la editura la care dintre notaţiile autobiografice din Miezul... „ştiinţa morţii“ – „muritudinea“, cum îi lucrează, scoţând în paralel şi o prestigioa- se întrepătrund. place să spună – şi precizia în folosirea limbii. să serie de volume personale (Ion Creangă, Era inevitabil, în acest context, ca autoarea Prima dintre ele intră în economia vieţii prin povestitorul; Camil Petrescu – schiţe pentru un să se întoarcă spre propriul ei trecut, pentru prisma unui pragmatism exorcizat: putem portret; Ştiinţa morţii; Feminitatea limbii a regăsi ancore în copilăria petrecută în me- relativiza spaima pricinuită de moarte, române etc.), care-i conferă în critica de idei diul multicultural de la Agnita, marcată, transformând-o într-o realitate spectaculară, de la noi un profil aparte, nu numai prin stilistic, de convieţuirea bonomă cu evreii, de cotidiană. Vag vinovat, copilul din Agnita se interdisciplinaritate, ci şi prin ştiinţa elegantă precizia săsească a vecinilor sau de climatul descoperă pe sine zâmbind la trecerea a schimbării din mers a registrelor culturale, dispersiv al apartenenţei româneşti, simbio- cortegiilor funerare. Ulterior, sistematizează care cuprind, în cazul Irinei Petraş, critica şi ză care continuă să persiste şi azi în regiune, paginile despre moarte ale câtorva scriitori, istoria literară, eseul existenţial cu acoperire în ciuda faptului că majoritatea saşilor au din convingerea că până şi implacabilul culturală sau studiile de gen, practicate avizat, emigrat, iar evreii s-au stins încet, unul câte poate fi sublimat estetic. (M-a surprins, în ponderat, nezgomotos. unul. Ca şi în Făgăraşii mei natali, care nu sunt acest sens, discreţia privind grotescul, fiindcă Printre atâtea femei accentuate ale Cluju- foarte departe, diversitatea socială s-a transfor- m-ar bucura s-o regăsesc pe Irina Petraş şi în lui literar de astăzi, Irina Petraş construieş- mat în achiziţii de viaţă: „directeţea şi umorul pasiunea mea responsabilă pentru Nietzsche.) te prodigios, discret şi neostentativ, ca un (auto)ironic evreiesc“ – scrie Irina Petraş – Obsesia preciziei de exprimare nu este tehnocrat occidental, pentru care eficienţa e „mi-au plăcut întotdeauna, tot aşa cum îmi numai una profesorală, ci vine dintr-o spaimă nu numai un atribut de serviciu, ci şi un stil plac abisala precizie nemţească, spaţiile ruseşti infantilă reconvertită, descrisă foarte amănun - de viaţă. Nu am văzut-o niciodată obosită, în patru dimensiuni, grelele falduri sud- ţit la pagina 177, unde autoarea îşi aminteşte iritată, prost dispusă; nu am văzut-o niciodată americane ori dichisitul, rebelul, finul con- că în copilărie îşi amăgea colegii cu ficţiuni: vorbind despre sine, ieşind în faţă, dându-i la servatorism englez“ – ultimele intrând în „Născoceam poveşti strident de neadevărate o parte pe ceilalţi, sau transformându-se – economia spirituală a autoarei pe cale evi - şi ceilalţi copii mă credeau fără să clipească. surescitat sau ipocrit-şăgalnic – în spectacol dent livrescă. Era îngrozitor! Nici unul nu «vedea» că public. Ceea ce o caracterizează e altruismul, Remarcabilă este directeţea cu care Irina spuneam minciuni! ... Am rămas, de atunci, construcţia de instituţii în beneficiul celorlalţi Petraş îşi asumă trecutul, fără corecţii retro - cu obsesia de a fi convingătoare. De a spune şi umorul. O văd dimineaţa, ducându-mi fii- active, operate arbitrar, sub presiunea „idolilor clar, răspicat şi amănunţit ce am de spus...“ ca la şcoală: vine pe jos la serviciu, de la o tribului“, care şi-au făcut apariţia în viaţa Se spune că, născută după 1945, generaţia distanţă considerabilă, bucurându-se de noastră publică după Revoluţia din decembrie noastră a avut o biografie neevenimenţială mişcare. Nu am zărit-o niciodată pe vreo ’89. Astfel, republicanismul este asumat direct, până la Revoluţia din decembrie ’89, ceea ce terasă, adăstând lenevos printre prieteni, tot aşa cum este şi ateismul: „Nu mi se pare o şi determină să scrie cu precădere amintiri făcând vizite sau primind, pierzând vemea cu de la sine înţeles că Dumnezeu este o referinţă fantasmatice, onirice, compensative, aşa cum mondenităţi profitabile, atent calculate. automată, axiomatică pentru oricine! Nu, procedează Mircea Cărtărescu în jurnale. Găteşte impecabil, atipic şi inventiv, pictează, Dumnezeu nu intră nicidecum în schemele Volumul de interviuri al Irinei Petraş de- îşi face singură rafturile de cărţi şi hainele, mele de supravieţuire“. Disocierea de ceauşism monstrează că mici momente cotidiene pot să remodelează interioare primitoare, este ca o e radicală, cerebrală, dar nu eroică, zgomo- configureze şi ele un destin „meşteşu g ă - soră pentru fiica ei Laura, cu care împarte toasă, fiind făcută, preponderent, în numele resc“, fără să fii constrâns să invoci la tot pasul pasiunea pentru şevalet, conversaţia spumoasă individualismului care se opune masei: „Nu cuvinte grele, cu majusculă, ca Istorie, despre provocările vieţii, dar şi suferinţele îmi plac din cale-afară ritualurile şi mă pun Opresiune, Totalitarism sau Dictatură. intime, de familie, pe care alţii le pot doar în încurcătură toate prilejurile în care nişte
bănui, fiindcă altminteri nu au acces la ele. oameni fac gesturi identice într-un soi de Însumând: Irina Petraş e un personaj transă colectivă“. Niciun cuvânt, în carte, aproape neverosimil, prin capacitatea de a-şi despre disidenţă – reală sau imaginară –, sublima biografia în facere. Totodată, ea despre opoziţie sau despre Securitate, adică funcţionează, pentru cei din proximitate, ca despre temele fierbinţi ale momentului, dar un model catalitic: dacă te plângi de inerţii, cu atât mai multe despre prietenie, solidaritate, oboseli sau descumpăniri, Irina îţi arată că se dreptul senin de a fi altfel decât cei de lângă poate şi fără; dacă tărăgănezi vreun proiect, tine şi atipicitate. tot ea îţi arată cum se pune punctul, cum se Miezul lucrurilor este o carte despre stil: închide acolada. Tenace, se realizează pe si- adică despre ceea ce este inconfundabil în ne, dar îi îndeamnă şi pe ceilalţi să o facă. persoana Irinei Petraş, datorită capacităţii de Descoperă tineri şi îi lansează în lume; a transforma clipa în febrilitate. „Înclin să iniţiază proiecte, dar le face imediat bunuri cred“ – scrie ea – „că eul meu adânc ţine de publice, altruiste. Într-un Cluj al scenariilor miresme, unghere, sentimente ceţoase, mici sociale oculte, ea e maestra planurilor jucate experienţe tulburi traduse cu limbajul atunci

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 7 O carte de recitire

Doru Radosav

gica şi probatoriul imbatabil la prima lectură a documentelor din toate arhivele comuniste etalează „răul“ care reclama imperios anularea adversarului politic (şi nu numai a acestuia). Toate acestea par să trans mită că logica este olumul dedicat anchetei, procesului şi a diavolului, iar la antipod se află viaţa trăi- Vdetenţiei în închisorile comuniste a tă în „adâncurile şi înălţimile“ ei, dacă parafra- profesorului Nicolae Mărgineanu – Nicolae zăm o carte a lui Nicolae Mărgineanu, Psiho - Mărgineanu: Un psiholog în temniţele co - logia adâncurilor şi adâncimilor. muniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, Toate aceste acte editate în prezenta carte ediţie îngrijită de Cristina Anisescu, Iaşi, (note informative, adrese, rapoarte, declaraţii, Polirom, 2006 – intră în categoria cărţilor fără interogatorii, referate, procese-verbale etc.) autor, a cărţilor care se scriu singure prin referitoare la cazul Nicolae Mărgineanu asamblajul autoreferenţial al componentelor elaborează indirect un model de dosar. Prin sale. Este o carte în care polul auctorial se exactitatea şi minuţiozitatea elaborării dosa- suprapune celui referenţial, în condiţiile în rului, prin „potrivirea logică“ a demersului care martorul (autorul) este şi obiectul măr- acuzator şi punitiv (comparabil cu dosarul turiei, este şi mărturie, şi probă a mărturiei. A. Golopenţia, Ultima carte, 2001), se A vorbi despre persecuţia şi martirajul din impersonalizează instrucţia represivă din închisorile comuniste, din interiorul unei vieţi anii comunismului. Substituind personajul trăite ca victimă, ca subiect al opresiunii, es- N. Mărgineanu, ea poate fi aplicată oricărui te specific memoriei alocate regimurilor to- caz sau subiect al represiunii comuniste. talitare. Mărturia, mărturisirea, depoziţia Aceste acte emit o anumită fascinaţie internă, (ca mărturie juridicialistă, provocată, instru- care stimulează lectura ca într-un roman mentată) şi proba acestora se confundă. A poliţist. Aplicată oricărui personaj supus mărturisi persecuţia din interiorul unei vieţi opresiunii comuniste, în care înscenarea, de- care per se este mărturia persecuţiei dimen- laţiunea, contrafacerea, construirea ideolo - aceea îmi aştept judecata“. Socotirea acestei sionează paradoxal ceea ce R. Dulong fixa gică a vinovăţiei în virtutea unui rasism de cărţi ca o carte de recitire, ca un adevărat drept dualitate, mărturia-victimă, victima- tip politic – elemente recurente în fiecare do- manual al represiunii, este întărită şi de mărturie, în cartea sa, Le Témoine occulaire. sar de deţinut politic –, această carte se extra- faptul că dosarul lui Nicolae Mărgineanu este Les conditions sociales du l’attestation perso- polează ca o carte de recitire care ne ajută să un dosar de familie, prin documentele şi nnelle (1998). calificăm dimensiunea criminală a regimului reconstituirile „celui de al doilea cerc al su- Cartea se scrie prin documentele din arhi- comunist şi care excedează orice comisiune ferinţei“, în care erau prezenţi membrii va CNSAS a căror prelucrare, datorată Cristinei „înalt prezidenţială“ de studiere a crimelor acestei familii: Eufrosina Mărgineanu – Anisescu, urmează traiectoria biografiei pe- comunismului, aşa cum a fost ea înfiinţată soţie, Daniela Ţăranu – fiică, Nicolae nitenciare a lui Nicolae Mărgineanu, care – în mod impertinent în anii din urmă. Aceas- Mărgineanu – fiu, Petre Mărgineanu – frate chiar în condiţiile unei anumite liniarităţi ta cu atât mai mult cu cât victimele formea- şi Eugen Mărgineanu – nepot. Ele converg cronologice – induce o dramă narativă al că- ză probatoriul indelebil al genocidului co- spre exemplaritatea unui dosar atât al su- rei punct culminant este documentul din munist. ferinţei, cât şi al rezistenţei la comunism. 15 martie 1953 (documentul nr. 133). El Această impersonalizare existentă în Destinele lui Nicolae Mărgineanu şi ale constituie, pe de o parte, articulaţia drama- cartea lui N. Mărgineanu, ce produce recitirea membrilor familiei sale, derulate între tică a supratextului reprezentat de lectu- etico-juridică a dosarului represiunii co- „amfiteatre şi închisori“ şi între suferinţă şi ra inductivă a biografiei penitenciare, iar pe muniste, transmite în egală măsură fatalităţile rezistenţă, evidenţiază şi o ipostază supra - de altă parte, este punctul sau momentul în asumate de victimă, abandonarea sa în faţa personală, fundamentată de asumarea indi- care mărturia se suprapune martorului în diabolicului aparat represiv. Acest abandon viduală şi familială a adversităţilor „marii probatoriul suferinţei şi persecuţiei, în care reprezintă o a doua închidere în procesul istorii“. Este un al treilea şi ultim argument însuşi subiectul se livrează ca proba suferin- impersonalizării, în condiţiile în care incri- al unei cărţi de recitire despre opresiunea şi ţei. (Este vorba de memoriul redactat de minatului lipsindu-i mijloacele de apărare, crimele comunismului. Nicolae Mărgineanu, aflat în închisoarea din vocea sa nefiind ascultată ca un „cuvânt în
Piteşti, privind abuzurile regimului pe- apărare“, se produce o decădere din propria nitenciar.) Este momentul de vârf în ar- identitate, victima devine o fiinţă mută, ce hitectura textului, de la care coboară, de este nevoită să se recuze ca parte în proces. o parte şi de alta – asemenea unor versanţi – În derularea mută a do cumentelor procesu- stru ctura volumului com pus din documentele lui şi detenţiei lui N. Mărgineanu se constată de la CNSAS. o singură dată vocea deţinutului, o singură Înscenările, ancheta, persecuţiile, probe- prezenţă vocală, în documentul nr. 133. O le contrafăcute, malversaţiunile aparatului suprapunere absolută a ipostazei de acuzat cu represiv deconstruiesc mecanismele terorii şi cea de victimă, după cum în alt plan martorul represiunii instituite de regimul comunist. Ele se confundă cu proba represiunii, întăreşte ilustrează mecanismul ultraperfecţionat al cele afirmate mai sus. Relevante în acest sens represiunii comuniste, totul se recompune cu sunt cuvintele lui N. Mărgineanu din decla- minuţiozitate în probatoriul acuzaţiei, totul raţia sa din 17 mai 1948: „Socot că binele este pus în logica diabolică sau în diabolicul maselor populare trebuie făcut prin per- logicii ce legitima persecuţia, anularea adver- suasiune şi educaţie, nu cu forţa şi cu opri- sarului, genocidul, crimele politice. Ele fac marea libertăţii. Am luptat în acest sens. Eu demonstraţia unui discurs „tare“ în care lo- nu pot să mă judec [pe mine] însumi. De

8 • APOSTROF Documente din dosarul lui NICOLAE MĂRGINEANU

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 9 Poeme de

Greaca lui Dumnezeu Buzele mele subţiri dispreţuiesc mi-e de ajuns o lumînare scursă-n sine la configuraţia filosofică a lumii jumătatea Felul în care filosofii obişnuiesc să danseze dar gustă cu plăcere carnea ei neagră. dintre ceea ce descoperă în ochii celui ce Eu sînt inconştientul singurului om de pe cu lucrul cel mai inutil din existenţă pămînt moare mintea şi ce se ascunde în privirile speriate ale nu reflecţia minţii care crede în numele meu. Sînt ultimul celor face ca vara asta lungă să fie atît de falsă Adam care vor trăi oricum. ca o propoziţie falsă iar mîine voi fi ultimul om în absenţa unui subiect uman valoros între mine şi mine – sufletul întins ca o care desface în restul zilelor din preajma piele Momentul crimei iernii de profet la soare o carte mohorîtă lipsită de farmec voi saluta din mers cadenţa ploii de Mă cred intelectual respir – valorile mele fără vreo şansă de a topi inima vreunei streaşină consacrate femei imperialismul plăcut al celui care a făcut tulbură la amiază liniştea pisicii cu maniere şi urechi de bărbat. care vînează tigrii. Greaca lui Dumnezeu atît de imperfectă Mă cred un tigru atacat de propriul său vechiul şi noul terorism al celui care ia de Trib piept în timp ce îi mătur cu o labă acel timid epochistik asexuat cu cealaltă crestez răbojul pe care ideile din odată bogatele grădini ale minţii mele înfloresc gangasrotogati. mă mai seduc încă între pîinea săracă de la Cerul de-ar fi în flăcări nu mi-ar păsa matutin ce este sus şi să-mi lipsească aici şi prima fiolă adusă pe-nserat inimii în unde mustăţile mele intuiesc totul? cupa De unde această îngîmfare a Imaginii care în formă de inimă. mă reprezintă cu mîhnire? Doar aici mai există formă – şi subiect. Capul meu nu acceptă Ideea că sînt născut Pînă la urmă din plasma cuiva filosofii dansează cu ceea ce pot băga lejer care doarme la amiază şi visează că în buzunarul de la spate. vînează o lume lipsită de subtilitatea Viaţa e niţel în faţă – e inutil de spus de a se evapora în momentul crimei. că-n existenţă. Atunci la ce bun manifestul Rasei mele: Geniul meu stă în nări? Distanţa (sufletul argintat al mărului) Va ploua pînă joi Sînt o casă fără ferestre. Soarele Sînt atît de departe de-abia mă mai văd nu apune niciodată aici ochii mijiţi ai celor obişnuiţi cu noul luna nu îşi plimbă însemnata ei melancolie catehism pe rafturile unde aştept. Nicio femeie al succesului nu cîntă în mine să vadă podiumul părul ei lung nu mătură podelele unde chiar dacă un capăt al curcubeului nu-mi • Desen de Gabriela Melinescu scriu izvorăşte din umeri tălpile mele merg pe înjurăturile unuia lumea fără rest. am deja distanţa (ironică) de care vorbesc care urcă de jos. Sus nu aud. Duminica voi juca arşice cu zugravul casei criticii Cînd voi termina ce am de spus cu peronul pe stînga. proşti de poezie din oraş va fi seară. Trenuri de duminică seara în care îmi port un poet cu adevărat bun se cunoaşte ca şi Cel mai urît cuvînt din lume va înflori tandreţea clandestin. pămîntul în inima obscură a raţiunii vrăjite „Adame, arată-mi mîinile!“ după miros de amour propre. de fapt nu miroase Un nebun va cînta pedant Miserere. Va aşa cum sufletul argintat al mărului ploua dimineaţa pînă joi. nu recunoaşte sufletul viermelui La jumătate
cu care s-a încrucişat. Sînt departe ca şi cum aş fi imposibil o Nu vreau să îmbătrînesc cu lumina stinsă femeie pe jumătate al cărei miros natural supune oraşul. în strigătele gregarilor din hala de peşte De fapt a literaturii cu solzi pe ochi nu miroase. nu vreau să mor ca un poet comunist în timpul comunismului literar cu lumina aprinsă pe jumătate sub pat Trenuri de duminică nu vreau să fiu judecat de cultura greoaie a celor care se-nvelesc în steagul propriei Eu nu sînt lumea. Îmi văd de ale mele infecţii inutil precum elicea norilor care nu ştiu că din cap pînă în picioarele puţitoare. plouă Nu vreau lumina altora care pute. Nu-mi peste lume. trebuie lucşii unui stadion de piş-lire

10 • APOSTROF Furtuna din corpuri

Pentru Amaliky Le presimţi pe când treci în revistă malurile 9. coapselor mele. Pilotaţi de motoarele lor pulsatile doi bolizi 1. Suntem amândoi foarte departe de sfâşie abrupt Metropola Tălpile mele sunt pline de fulgere. S-au continentul gânditor Într-un colţ o ţigară aprinde panorama refugiat în ele şi mă furnică. Dacă ating Deocamdată culegem roadele exotismului. Linge metalul şi betoanele covorul se colorează în roz şi oranj. Pasând în urmă resentimente Dacă păşesc desculţ pe pământ, locul se umple 30 octombrie 2005 Suntem siluetele WTC înălţate irezistibil din de o iarbă grasă şi strălucitoare. moloz Când uit de mine, îmi frec tălpile electrizate. Haide, atinge-le! 5. Ascultă acum grăunţele care plutesc invizibile Hai, îndepărtează-le încet. 10. prin aer, sfărâmându-se fără drept de apel. Vreau să mă cuibăresc şi eu acolo. Mereu în aceleaşi unde Mă tem că tălpile mele ştiu iubi mai mult Am văzut listele la intrare, era imposibil să nu Niciodată în El Dorado. decât mine. le observ. De pe acoperişuri curge apa Acum stai! Mulţumeşte-te să le captezi Darius, Xerxes, Şupiluliuma... Direct în buzunare Un soare destrămat se opreşte căldura. Iar mai sus Indra, Brahma, Zoroastru. În relieful bustului Cam în dreptul ochilor mei: Cezar, Candoarea unei dimineţi 30 octombrie 2005 Augustus, Caligula... Cu tine Incredibil totuşi ce curat arde flacăra asta. E o întreagă istorie în care îmi fac loc grijuliu 2. ca un papă la toaletă. 11. Mi-ai spus că părul pluteşte inutil în jurul unor S-a instalat o nouă linie aeriană părţi ale trupului tău. M-ai lăsat să înţeleg că S-au restabilit comunicaţiile e un lucru rău. Ţi-am mărturisit că nu poate 6. M-am oprit pe podul gâtului tău fi chiar aşa. Mersul meu e desenul animat pe care spui că Aici e seară S-ar putea ca, în mişcarea vântului, părul tău îl adori cel mai mult. Se dau ultimele ştiri să aibă o lentoare pe care o resimţi ca străină. Sunt, după caz, Mowgli, Baloo ori Moise. Poate că prin frecarea de tine însăţi părul tău Aparţin, oricum, Studiourilor Disney. Un necunoscut s-a aruncat în apă devine o tautologie. Priveşti pe fereastră când plec şi te amuzi. Şi acum înoată împotriva curentului Una falsă, de altfel. Vii şi-mi săruţi umerii pe neaşteptate când Viziunea e magnifică Totuşi, părul îşi este indispensabil, până şi păşesc gol sub duş. Dar finalul fericit se lasă aşteptat împotriva voinţei. E ceva în mersul meu care-mi scapă. Să supunem la vot. Nu şi ţie, stăpână a camerelor prin care trec. De o parte eşti tu. Ok, prăpădeşte-te de râs. 12. De cealaltă – eu şi părul tău. Pasul următor îl voi face în gol. băile Noi am câştigat. băile din locul unde oasele se dau la o parte 30 octombrie 2005 7. iar afişajele pulsatile trag cu ochiul insidios Am adunat toţi culegătorii din drum ce desfătare cu final premeditat Acum lasă-ne să ne apucăm de treabă. când inundaţia urcă şi acoperă totul 3. Vrem să ne umplem talgerele cu bogăţii cu un parfum de castan Aş fi vrut ca la auzul cuvântului plăcere să nu Iar tu nu duci lipsă. apoi te mai conţine o vreme reacţionezi în niciun fel. Pune aici aur din aurul tău până să îţi dea drumul Ar fi fost destul să tragi scaunul şi să laşi Şi smirnă din smirna ta. în spirala returnării plăcerea să se aşeze. Vraja ochilor tăi în după-amiezele verii. „– alo, stamate?“, auzi o voce, Preferi să susţii că nu există. Spuma risipită la îngemănarea nopţii cu ziua „– daţi-mi-l pe stamate o clipă“ Mai curând ai putea contesta existenţa De rochia ta piruetând. în urmă zidul se recompune scaunului pe care stai. Vreau şi nectar din porţiile pitite de tine în cărămizi de carne peste cărămizi de carne până la faraonul următor Plăcerea e aici, iată, ciugulim încet din aşteptarea zeului. imolările se suspendă carnea ei. Dă-mi noaptea. doar retortele clipesc straniu Te ţii tare. Susţii că ea nu există. Vreau ciclurile complete ale soarelui tău acolo unde fusese lumină cu puţin timp în Apoi încleştezi dinţii şi laşi capul pe spate. personal. urmă Sunt aici, îţi ţipă plăcerea în ureche, Iar tu ce îmi spui? athanor a şi început să lucreze înaintezi, pretinzând că nu auzi nimica. Să mai aduc coşuri din nuiele, tăvi întinse şi Numai că, în tăcerea manierată din jur, doar vase cu gâtul înalt ea străpunge cu lancea pânzele diafane Să încapă totul 13. de aer. Să nu risipesc nimic... amintirea şi-a tras fusta peste ciorapi Poate că nici nu ştii că eşti aici. şi dintr-odată opacitatea redevine imperiul fără margini prin care 30 octombrie 2005 8. patrulează insistent străjerul tău N-am nimic asupra mea frenezia pare de nerecompus Decât pe mine însumi şarpele a redevenit melc 4. Va trebui să ne mulţumim cu asta retrăgându-se în fiziolog Am coapsele tari ca un bivol încremenit în faţa Altminteri s-ar putea ca mai apoi nu a mai rămas destul material pentru prăzii. Nici pe mine să nu mă mai regăsesc fantasme Peste o clipă corpul ei va exploda în coarnele Au păţit-o câţi nici n-ai crede amanta stridentă a clipei de alături mele şi mă va supune. s-a retras să-şi repună în dezordine toaleta Coapsele acestea vin încărcate de mirodenii Atunci să vezi sărăcie tristeţe pustietate de la Eghipet şi din Ţara Ofir. Te interesează mai degrabă deşertul? Putem 23 mai 2006 Numai tu înţelegi asta, eu am învăţat să mă încerca
ignor. Dacă asta vrei Nubienii fâlfâie frunze de palmier în jur, este Scoate-mi pantofii şi straiele vara eternă şi timpii istorici s-au intersectat. Înveleşte-mă în giulgiu Pe fluviul ascuns de ceţuri urcă aceste corăbii Bandajează-mi gura ochii şi urechile somptuoase de cedru. Acum sărută-mi nările cu buzele tale

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 11 Marta Petreu: Dragă Matei, acum cîteva zile, încercînd să-mi aşez un raft de cărţi, am dat de un volum pe care mi l-am comandat pe cînd eram elevă la liceu, la „Cartea prin poştă“: e vorba de Clasicism, baroc, romantism... În mod bizar, niciodată pînă acuma n-am făcut legătura între acest volum, la care eşti coautor, şi tine... Tu erai un autor bine lansat în România, colaborai la reviste, te mişcai dezinvolt în lumea culturală a capitalei. Te rog să-mi vorbeşti despre atmosfera acelor ani. Nu ignor că ai evocat-o în memorii şi jurnale, te provoc să spui ce ar mai fi de spus...

Matei Călinescu: Ce ar mai fi de spus? Multe, foarte multe. Mă voi rezuma acum la cîteva din amintirile pe care mi le trezeşte întrebarea ta. Cartea la care te referi era cosemnată cu Adrian Marino, cu care am avut relaţii strînse de prietenie intelectuală şi înainte de plecarea mea în America – mai sporadic după aceea, cu ani întregi de întrerupere – şi apoi reînnoite după răsturnarea din decembrie 1989. Prietenia mea cu Adrian Marino, care era mai în vîrstă ca mine cu mai bine de ze- ce ani, a început din toamna lui 1964, cînd i se permisese să publice, mai întîi sub numele M. Adrian, apoi sub numele său adevărat, după cei opt ani de detenţie po- litică (1949-1957) şi cei şase de domiciliu forţat în satul Lăteşti din Bărăgan. Pregătea •Matei Călinescu la Rimetea, primăvara 2001. Foto: M. P. pe atunci pentru publicare Viaţa lui Alexandru Macedonski, care a apărut în 1966. Era în Am fost fascinat, în acea vreme, de Alecu cu greu izbutea să-şi controleze irascibilitatea perioada aşa-numitei „miniliberalizări“ a re- Paleologu. Mi-era foarte drag Dinu Pillat, cu provocată de cele mai mici neatenţii, aluzii gimului comunist şi a cenzurii: cu puţine care mă vedeam totuşi rar. Tudor Vianu, care ambigue din articole despre el, rumori excepţii, foştii deţinuţi politici au fost eliberaţi m-a angajat (în 1963) ca asistent universitar răuvoitoare care-i ajungeau la urechi. Cum în 1964 şi scriitorii înainte interzişi au primit la Catedra de literatură universală şi compa- oamenii care-l scoteau din sărite (mai ales dreptul – sau mai degrabă privilegiul – de a rată, pe care o conducea, îmi vorbise mult oficiali culturali şi oficioşi, scriitori con- publica. Vorbesc de „privilegiu“ pentru că în despre Edgar Papu, pe care am avut senzaţia formişti, critici îngîmfaţi) nu-mi erau nici mie acea societate totalitară toate drepturile fu- că l-am cunoscut înainte de a-l fi cunoscut, simpatici, îi bîrfeam fără milă, îi caricaturizam, seseră de fapt transformate în privilegii, după ieşirea lui din închisoare (fusese impli- le inventam porecle caraghioase şi totul se acordate de Partidul Comunist. La fel cum cat într-un proces al catolicilor din cercul termina în hohote de rîs. Practicam cu el, şi erau acordate, ele puteau fi anulate brusc monseniorului Vladimir Ghyka). Erudiţia cu alţii, ceea ce numeam „bîrfa ca mijloc de şi fără explicaţii, în funcţie de interese de lui arborescentă, vădită în lungile discu- cunoaştere“ sau „bîrfa ca epistemologie moment sau, în cazuri individuale, de ca- ţii teologice pe care le aveam cu el, ca şi informală“. Găsea formule pline de haz. priciile conducătorilor. După un răstimp de comportamentul lui modest, privirea lui Aşa, de pildă, spunea despre anumiţi critici „căinţă“, de autocritică umilitoare, de „me- naivă, dezarmată şi totodată sclipitoare de români ai societăţii de consum din Europa morii“ către Comitetul Central, privilegiile inteligenţă, m-au făcut să-l numesc doctor Occidentală că visul lor ar fi ca noi, românii, puteau fi reînnoite – sau nu. Una din tră- angelicus. (Evoluţia lui de după plecarea „să facem metafizică la opaiţ“. săturile definitorii ale puterii era arbitrarul ei. mea, cînd s-a lăsat îmbrăţişat de protocronişti, Nu se ştia de ce se produsese acea „mini- m-a uimit; după cum m-a uimit şi întristat M. P.: În 1973 ai evadat din România în Statele liberalizare“ (strict controlată din umbră), ce faptul că unei prietene din străinătate care l-a Unite. În Un fel de jurnal, ai scris că rămînerea sens avea, cît urma să dureze. Oricum, co- vizitat prin 1975-’76 şi care a adus vorba în România este o „sinucidere intelectuală şi munitatea intelectuală se bucura de ea şi îşi despre mine, i-a spus: „Matei a trădat“. Dar psihologică“. Dat fiind faptul că oamenii nu erau făcea speranţe. Am căutat, în acei ani, prie- imaginea lui Papu pe care o păstrez rămîne chiar liberi să plece din ţară sau să rămînă în tenia unor membri ai generaţiei anterioare, delicat-luminoasă.) Să revin însă la Adrian România, formula mi s-a părut dură şi, de fapt, care, mai toţi, trecuseră prin închisorile poli- Marino, cu care am început aceste reme- nedreaptă. Vorbeşte-mi despre această problemă, tice ale lui Gheorghiu-Dej. Aveam, pentru ei, morări. Era un mare învăţat, un spirit alert, dacă vrei. un mare respect intelectual, întărit de ad- neliniştit, animat de o curiozitate enciclo- miraţie morală, şi mă simţeam solidar cu ei. pedică („mare scotocitor de cărţi“, spune M. C.: Îmi pare rău că ai scos sintagma citată M-am apropiat, aşadar, în afară de Adrian G. Călinescu despre el în Istoria literaturii din contextul ei, în care spuneam că am avut Marino, de „cerchiştii“ de la Sibiu, în primul române. Compendiu din 1945), plin de energie norocul de a mă afla într-o situaţie de alegere rînd de I. Negoiţescu, apoi de Ovidiu Cotruş, şi de-o impresionantă productivitate. În („... e primul meu gest politiceşte liber. Ca de Ştefan Aug. Doinaş, de Nicolae Balotă. acelaşi timp, era un om foarte orgolios, care să-l pot face a trebuit să împlinesc 40 de ani

12 • APOSTROF şi să am noroc...“) şi în care exprimam şi un democraţie. Vlad era prins în plasa preocu- coexista fără dificultate cu aceea de universitar anumit sentiment de vinovăţie, „ca după o părilor de zi cu zi ale postului şi a refuzat, american în cadrul de altfel foarte cosmopolit evaziune dintr-o închisoare din care ştii că ai scriindu-mi: „În ţară oamenii mor de foame al lumii academice de aici. Lucrurile s-au scăpat doar tu, lăsîndu-i în urmă pe toţi şi voi veniţi cu cai verzi pe pereţi“. Ce s-a complicat după naşterea fiului meu, în 1977, ceilalţi“. Nu era nimic arogant în notaţia întîmplat în România după 1989 nu putea şi despre aceste complicaţii psihologice am de jurnal despre întoarcere ca „o sinucide- fi (şi totuşi putea fi, în linii mari) prevăzut: povestit în Portretul lui M. Întrucît el nu re intelectuală şi psihologică“. Acesta era în condiţii radical schimbate, rămînerea la vorbea decît englezeşte, m-a făcut să sufăr sentimentul meu în acel moment. Ce-l putere a comuniştilor – securişti, nomen- inabilitatea mea de a comunica cu el, la 2, 3, justifica? În primul rînd – am spus-o de mai claturişti de rangul doi – care au reuşit să se 4 ani şi mai tîrziu, prin acel limbaj încărcat multe ori – posibilitatea de a părăsi o societa- autodecapiteze (executarea lui Ceauşescu) şi, emotiv, firesc, inteligibil copiilor; engleza mea te bolnavă de suspiciune, în care Instituţia desfiinţînd Partidul Comunist, să-l recreeze învăţată, limbă matură, n-avea acele flexibi - Malefică era atotputernică. Fusesem supus de pe baze noi, „democratice“ şi „originale“, ca lităţi, acele cuvinte vag infantilizate, acele mai multe ori unor încercări de „racolare“, pe FSN, FDSN etc., sub conducerea lui Ion Ilici inflexiuni afectuoase sau subtil jucăuşe, chiar care le-am evocat în volumul Amintiri în Iliescu. În primăvara lui 1990, eu credeam caraghioase, acele răsfăţuri verbale pe care mi dialog, scris sub formă epistolară cu vechiul încă – victimă a acelui wishful thinking de care le aminteam din propria mea copilărie. meu prieten Ion Vianu. După 1971, aceste e greu să te fereşti – în posibilitatea reîn- încercări deveniseră mai frecvente şi mai toarcerii regelui Mihai la cîrma ţării, cum îi M. P.: Dragă Matei, eşti profesor şi scriitor, insistente. Ofiţerii care mă contactau nu ac- spuneam Gabrielei Adameşteanu într-un profesor român şi american, scriitor român şi ceptau refuzul meu şi-mi mai dădeau timp de interviu pentru 22. Ceea ce a urmat mi-a american. Nu eşti primul scriitor român a gîndire, reveneau. Eram profund dezgus- deschis ochii şi m-a făcut să-mi revizuiesc cărui biografie românească este fisurată şi tat (inclusiv de frica pe care mi-o produ- drastic aşteptările şi speranţele. Prima oară totodată completată şi împlinită printr-o altă ceau aceste întîlniri), îmi era fizic greaţă. Cînd am venit în România în 1994, pentru doar dimensiune (biografică şi culturală). Cioran, am optat pentru exil, m-am gîndit şi la acea două săptămîni, am revenit apoi la doi-trei ani Eliade, Ionescu – despre care ai scris (şi am scris) greaţă. Nu puteam să mă mai întorc. Mi se distanţă şi, după moartea fiului meu, în – au avut şi ei această problemă. Te rog să-mi oferise şansa de a părăsi închisoarea plină de 2003, cînd am depus urna cu cenuşa lui în vorbeşti despre această fisură şi împlinire care sînt delatori care devenise România şi singurul mormîntul familiei de la Turnu-Severin, vin exilul şi dubla cetăţenie culturală. lucru pe care mi l-aş putea reproşa e că am în fiecare an. Pe monumentul funerar din ezitat un timp înainte de a lua hotărîrea. Dar cimitirul severinean se află acum, alături de M. C.: Nu ştiu în ce măsură cei citaţi de tine şi exilul a fost pentru mine o formă de al fiului, numele meu şi al soţiei mele, cu anul au avut probleme identitare similare cu ale sinucidere – nu morală şi intelectuală, dar naşterii urmat de o linioară şi de un spaţiu alb. mele. De faima lor internaţională nu s-a putut sentimentală. Lăsam în urmă familia, mulţi E poate forma supremă de repatriere, pe care apropia nici măcar unul din membrii gene- prieteni dragi. n-aş fi putut-o visa în anii de exil propriu-zis, raţiei mele. Desigur, în cazul lor, explicaţiile cînd ţara zăcea sub comunism. Ideea de a mă celebrităţii trebuie căutate în primul rînd în M. P.: Vorbeşte-mi, te rog, despre cît de simplă muta în România sau de a petrece în ţară înzestrarea lor, în energia lor creatoare, în sau de complicată este relaţia ta cu patria. Ştiu majoritatea timpului datează tot din 2003. geniul lor, ale cărui surse sunt misterioase. Pe că la un moment dat te-ai repatriat, ţi-ai Am renunţat, deocamdată, la ea din motive de altă parte, ei veneau dintr-o cultură obscură aranjat un apartament în Bucureşti, pentru ca, practice: mi-am dat seama că petrec anual prea care, în ciuda complexelor ei, izbutise să se apoi, să-l lichidezi şi să te întorci cu grăbire în puţin timp în România ca să justifice în- „sincronizeze“ cu mişcările de idei (de dreapta a doua ta ţară, America. chirierea unui apartament. La bătrîneţe, am sau de stînga) din culturile mari. Între ei şi devenit un om liber şi în sensul că nu mai am noi diferenţa generaţională e, la drept vorbind, M. C.: E o relaţie mult mai complicată decît obligaţii profesionale (sunt – ce ciudat mi se o prăpastie. Oricît de dramatică ar fi fost mi-aş fi închipuit. Cînd am ales drumul pare! ce ridicol! – pensionar) şi curînd, cînd istoria României în perioada formării lor, ei exilului, ideea unei posibile întoarceri în va ieşi la pensie şi soţia mea, vom avea de ales au crescut în libertate, au primit o educaţie România era exclusă. Ruptura era totală, între a ne păstra domiciliul aici, la Bloo- solidă, au putut citi ce-au vrut, au putut pentru că trăiam sub iluzia – succes al ide- mington, sau a ne stabili altundeva, poate în călători, au putut scrie ce-au vrut. Cînd, în ologiei impuse prin teroare – că regimul co- România. Ce ţi-am spus pînă acum, dragă 1938, s-a instalat dictatura regală a lui Carol munist e ireversibil. În discuţiile cu prietenii Marta, nu sugerează nici pe departe com- al II-lea, ei erau autori publicaţi, primiseră din România ajungeam invariabil la conclu- plexitatea situaţiei mele identitare. Simbolic, premii (Cioran şi Eugen Ionescu, în 1934), zia că sistemul nu se poate schimba decît da- întoarcerea mea în România s-a produs cînd iar Eliade era „şef de generaţie“. Fascinaţi de că centrul lui slăbeşte sau cedează, iar acest am început să scriu în româneşte pentru Nae Ionescu, Eliade şi Cioran au îmbrăţişat centru, Uniunea Sovietică, nu dădea în anii publicare în România, după mai bine de ideologia extremistă, revoluţionar-naţionalis- 1970 semne de fragilitate. Că era fragil de pe douăzeci de ani, în 1992. Evident, am scris tă a Legiunii (ciudată această atracţie a unor atunci am aflat abia după implozia lui, care în româneşte şi între timp – jurnale, o parte elitişti şi narcisişti pentru înregimentare!); a fost pentru toată lumea o surpriză de din corespondenţă – şi, în măsura în care Eugen Ionescu, spirit independent şi necon- imense proporţii (inclusiv pentru „kremli- identitatea e determinată lingvistic, n-am formist, i s-a opus, deşi nu în mod deschis. nologii“ americani, care şi ei credeau în încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci („Corectitudinea politică“ în România vremii ireversibilitatea comunismului). Marile cînd mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi era de partea Legiunii.) La sfîrşitul celui de surprize au totdeauna efecte retrospective, o pedeapsă, chiar şi atunci cînd am detestat al Doilea Război Mondial, toţi trei au avut revelatorii, dar viitorul rămîne mereu mis- nu numai comunismul românesc, atît de norocul să se afle în afara ţării ocupate de terios. În anii 1980 apăruseră totuşi anumite grotesc şi de primitiv, dar şi România ca ata- trupele Armatei Roşii şi, după aceea, de tendinţe centrifuge în Europa de Est, în re, „România eternă“, periferia periferiilor, ideologia comunistă. Generaţia mea s-a Polonia în primul rînd şi, mai discrete, pe blestemată geografic şi istoric să fie mereu format în condiţii radical diferite. Eu aveam planul doar al reformelor economice, în la margine, fie că era vorba de Imperiul zece ani în 1944 şi am terminat liceul în 1952, Ungaria; iar în Uniunea Sovietică, „peres- Macedonean, de cel Roman, de cel Bizantin, în plin stalinism; eram în anul doi de faculta- troika“ şi „glasnost“ deschiseseră poarta im- de cel Otoman, de cel Austriac şi Austro- te cînd a murit „marele Stalin“, în 1953; previzibilului. Ţin minte că şi eu, împreună Ungar, de cel Rus. După cîţiva ani în mă aflam, ţin minte, într-un amfiteatru la cu prietenii din Bloomington, între care America, am început să văd România mai de Biblioteca Centrală Universitară, la un curs ma rele economist Nicolas Spulber şi ma- departe şi ce se întîmpla acolo era, ştiam, de marxism-leninism-stalinism, cînd tînăra tematicianul Ciprian Foiaş, am început să dureros, dar şi nespus de rizibil, cînd citeam profesoară, însărcinată în luna a şaptea sau a construim scenarii postcomuniste. La un în ziare despre „geniul Carpaţilor“, „Dunărea opta, a păşit pe podium şi, izbucnind în plîns, moment dat, prin 1983-’84, i-am trimis o gîndirii“ etc. La un moment dat îmi pier- ne-a anunţat vestea în hohote prelungi – era scrisoare semnată de toţi trei lui Vlad dusem aproape complet imaginaţia Români- într-o stare de şoc şi noi, studenţii, ne-am Georgescu, director pe atunci la „Europa ei, care mai revenea, distorsionată şi înspăi- temut că va naşte pe catedră. Am crescut Liberă“. Îl rugam să difuzeze acel text, care mîntătoare, în cîte un coşmar. Căpătam, pe într-o perioadă de nelibertate şi de teroare po- propunea – foarte plauzibil, de altfel, în lu- nesimţite, şi o identitate americană – o litică, am vrut să citim numai cărţi interzise mina evenimentelor de peste cîţiva ani – un identitate în bună măsură imaginară, îmi dau – începutul unei duplicităţi care avea să ia model de trecere de la economia planificată acum seama – mai senină, mai tolerantă, mai multe forme, fiind pe de-o parte o strategie comunistă la o economie de piaţă. Ideea era liberă de constrîngerile etnicităţii. Fapt e că de supravieţiuire morală şi intelectuală, pe de că venise timpul să se discute despre post- identitatea mea românească, exotică aici, cu alta o acceptare imorală a minciunii obliga- comunism şi despre tranziţia la capitalism şi toate contradicţiile şi răsucirile ei, a putut 

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 13 de bibliotecă şi multă energie ca să descopăr chanté à ma porte / Et j’ai écouté sa chanson. /Et şi să înţeleg evenimente ocultate de istoricii je lui ai dit: Chante encore. / Mais le cobzar ne comunişti, conflicte ideologice cu consecinţe sait qu’une chanson“ etc. Era vorba în el de o sîngeroase, convulsii sociale şi drame per- fată moartă, care se pregătea pentru o nun- sonale, persecuţii etnice, diversitatea reacţiilor tă cosmică. A doua zi am început să fac cerce- pe care le provocau. Într-un fel de care nu tări la biblioteca universităţii şi în cele din eram pe deplin conştient, mă pregăteam, din urmă am găsit poemul în ciclul intitulat „Les exil, pentru singura întoarcere posibilă în ţara chansons du cobzar“ din culegerea Le pierdută – în „ţara furată“, cum o numea Ion Rhapsode de la Dâmboviţa de Elena Văcărescu, Vianu în corespondenţa noastră, în ţara de publicată la Paris în 1899. Evident, această care fuseserăm jefuiţi –, o întoarcere virtuală performanţă de memorie m-a impresionat care mărea distanţa reală la care mă aflam, foarte tare. interzicînd nostalgiile. M. P.: Matei, în jurnalul tău vorbeşti despre M. P.: Ai cunoscut multe personalităţi culturale. Eliade, despre dificultatea ta interioară de a scrie Care este omul cel mai interesant pe care l-ai despre el. Pînă la urmă ai scris o carte despre cunoscut? Omul care te-a impresionat cel mai Eliade – nu-mi dau seama dacă lui i-ar fi plăcut tare? sau nu. Oricum, cartea ta a fost bine primită, deşi ai în ea afirmaţii şi diagnostice severe M. C.: Am cunoscut mulţi oameni interesanţi despre Eminescu, despre Eliade, despre felii ale în vremurile interesante în care am trăit şi culturii române. Uluitor este că agresorii de mi-e greu să stabilesc o ierarhie, cum ar cere profesie, care au sărit şi sar violent cu alte ocazii, • Marta Petreu. Foto: Amalia Pecican superlativul relativ pe care l-ai folosit. Cînd la alţi autori (nu dau nume...), ca să apere  vorbeşti de „personalităţi culturale“, te referi „onoarea“ culturii române, pe tine te-au... torii – şi n-am putut călători în străinătate – desigur la nume mari. Am cunoscut, cu di- iertat. Ce crezi, de ce? Cum ţi-ai cîştigat tu în cazul meu, înainte de a împlini treizeci de ferite ocazii, astfel de personalităţi – nu fac o imunitatea asta extraordinară? ani. După 1963-’64, lucrurile s-au schimbat listă, ca să nu cad în forma de lăudăroşie ca- întrucîtva, dar nu pentru mult timp. Revenind re se cheamă în engleză „name dropping“. Cu M. C.: Nu atît în Un fel de jurnal, care la chestiunea identităţii, căile celor trei mari excepţiile uşor de ghicit din exilul românesc, acoperă, cu multe intermitenţe, perioada exilaţi au fost diferite: Cioran a ales – formă în majoritatea cazurilor aceste cunoştinţe au 1973-1981, cît în cartea Despre Ioan P. de penitenţă şi poartă spre succes – să scrie fost fugitive, aproape obligatoriu superficia- Culianu şi Mircea Eliade: Amintiri, lecturi, exclusiv în limba franceză, păstrându-şi iden- le, fie şi din cauza diferenţei de vîrstă. Ca să reflecţii (2002) am exprimat, alături de ad- titatea românească pentru a o biciui din cînd nu las totuşi întrebarea ta fără răspuns, am miraţia şi de afecţiunea mea pentru Eliade, în cînd: s-a afirmat ca un metec nihilist, ca un să-ţi povestesc o mică anecdotă adevărată aşa cum l-am cunoscut eu din 1973 şi pî- gînditor paradoxal şi ca un mare stilist care şi ciudată (am mai povestit-o odată într-o nă la moartea lui în 1986, unele rezerve faţă a reuşit să reînvie eleganţa tăioasă şi cinismul pagină publicată acum doi-trei ani în revista de atitudinea adoptată de el în legătură cu melancolic al moraliştilor din Franţa clasică. 22; dacă ai citit-o şi ţi-o mai aminteşti, îţi cer propriul său trecut politic, pe care, din mo- Ionescu s-a certat cu identitatea tatălui (apro- scuzele de rigoare). La începutul anilor tive de altfel explicabile, a ales să-l ascundă. piat şi el, la un moment dat, de Legiune) şi 1980, Jorge Luis Borges, aflat într-un tur de Pînă în 1988, cînd a apărut cartea lui Mac a adoptat identitatea mamei, devenind un conferinţe prin Statele Unite, s-a oprit pentru Linscott Ricketts despre tinereţea lui Eliade mare dramaturg francez. (Am încercat să ana- cîteva zile şi la Bloomington, unde i se or- şi cînd am studiat, într-un semestru sabatic, lizez conflictele dublei identităţi la el în ganizaseră lecturi de poezie şi întîlniri pu- arhiva Eliade de la biblioteca Regenstein a cartea Eugène Ionesco: teme identitare şi exis - blice cu studenţii şi profesorii (el vorbea Universităţii din Chicago, eu însumi nu tenţiale, apărută în 2006). Eliade şi-a păstrat foarte bine englezeşte şi răspundea, spiritu- ştiam decît vag, mai mult din auzite, despre identitatea românească, a continuat să scrie al şi autoironic, întrebărilor din sală). Era perioada lui legionară. Intuiam că în infor- literatură în româneşte, dar şi-a concentrat însoţit de viitoarea sa nevastă, frumoasa maţia mea există anumite goluri, că ar fi eforturile pe o strălucită carieră de filosof şi Maria Kodama, a cărei frumuseţe el însă n-o trebuit să ştiu mai mult pentru a putea încer - istoric al religiilor, adresîndu-se unui public putea aprecia vizual, căci îşi pierduse cu mulţi ca să rezolv anumite enigme din proza sa internaţional, în franceză sau engleză. A fă- ani în urmă vederea. La o recepţie privată în fantastică şi de aceea tot întrerupeam şi cut eroarea de a nu-şi reexamina – eventual cinstea lui, organizată de un coleg, Borges, amînam cartea despre opera literară a lui pentru postumitate – trecutul politic, mai „marele orb“, era aşezat pe un fotoliu în Eliade (nu intenţionam să mă ocup de partea precis „aventura legionară“, şi tăcerea lui în mijlocul holului foarte spaţios al casei şi pe cea mai importantă a operei lui pentru că, în această privinţă a provocat, mai ales după măsură ce invitaţii soseau, îi erau prezentaţi materie de istoria religiilor şi de mitologie, am moartea lui, o dezbatere (etică) departe de a de gazdă. Cînd a venit rîndul meu şi mi-a fost totdeauna un amator, un amator foarte se fi terminat. Evident, situaţia mea nu se auzit numele, Borges mi-a reţinut mîna în interesat, uneori pasionat, dar nu mai mult). poate compara cu a niciuneia dintre aceste mîna lui şi m-a întrebat, cu glasul lui tremurat: După 1988, n-am scris multă vreme despre personalităţi. Exilul meu a fost, volens nolens, „Eşti român?“ La răspunsul meu afirmativ, Eliade pentru că îi promisesem doamnei acela al unui om cu formaţia mutilată de co- mi-a explicat de ce-mi pusese acea întrebare: Eliade, pentru a obţine permisiunea ei de a munism. Deşi am urît comunismul, am trăit „Dacă eşti român, poate poţi să-mi spui mai cerceta arhiva de la Regenstein, că nu voi face în el pînă la aproape 40 de ani şi, cînd am luat exact ce înseamnă cuvîntul «cobzar»“. Văzînd public niciunul din materialele inedite des- drumul exilului, eram un om în mare măsu- că Borges îmi vorbeşte, gazda a tras un sca- coperite acolo. N-aveam voie să fotocopiez ră obosit, forţat să înceapă o nouă viaţă. un în dreptul meu şi m-a poftit să mă aşez (ca manuscrise, dar mi se îngăduia, fireşte, să iau „Commencer une nouvelle vie, quelle peine, să „imortalizeze“ momentul, a făcut şi o note de mînă. Am respectat această promi- quel désespoir!“ îmi scria Cioran. Formulă fotografie, pe care o păstrez). I-am spus, siune pînă după moartea doamnei Eliade şi tipic cioraniană cu care tindeam să fiu de destul de amănunţit, „marelui orb“ ce e o pînă cînd tot sau aproape tot ce aflasem în acord. Mi-am putut continua cariera uni- cobză şi cum cobzarul îşi acompaniază 1988 fusese confirmat, publicat şi discutat, versitară începută în ţară, am publicat arti- cîntecele la acel instrument ciupindu-i începînd cu Ricketts, care a citat pe larg din cole şi cărţi apreciate (studiul meu despre coardele; i-am menţionat şi sensurile meta- publicistica lui Eliade din anii 1936-1938, ideea de modernitate s-a tradus în mai multe forice, ştiindu-i interesele lingvistice. „Ştii de inaccesibilă mie pe atunci, urmat de Norman limbi, inclusiv spaniola, portugheza, suedeza, ce te-am întrebat?“, a reluat el după ce am Manea cu „Felix culpa“ din 1991, articol japoneza, chineza), dar, într-un fel curios, tăcut. „Auzindu-ţi numele, mi-am amintit de curajos care a apărut şi în România, stîrnind m-am simţit din ce în ce mai atras de ceea ce un poem în care acest cuvînt era folosit reacţii vehemente în cercurile ultranaţionalis- aş numi „România necunoscută“ – necu - repetat. Era în 1916, eram la Geneva, elev de te (antisemitul C. V. Tudor îl numea pe autor noscută de mine. Totul a pornit de la proiectul liceu, cînd mi-a căzut în mînă un volum de „piticul de la Ierusalim“). Apoi Jurnalul lui unui studiu despre opera literară a lui Eliade, o poetă română, care conţinea următorul Mihail Sebastian (1996) a confirmat alu- pentru care am simţit nevoia să mă famili- poem.“ Şi Borges a început, spre stupoarea necarea lui Eliade spre mişcarea legiona- arizez cu „istoria secretă“ a României inter- mea, să recite în franceză, fără pauze sau ezitări ră, explicată printr-o „naivitate catastrofală“, belice, o istorie transformată de comunişti în de memorie, întreg poemul citit în 1916! Nu dar nu mai puţin ducînd la destrămarea „secret de stat“ şi prezentată publicului în ştiam, spre ruşinea mea, cine scrisese acel unei mari prietenii. (Evoluţia de după război forme grosolan falsificate. Mi-a luat mult timp poem, cu rezonanţe de bocet: „Le cobzar a a lui Eliade, dacă Sebastian n-ar fi murit

14 • APOSTROF pretimpuriu în 1945 şi dacă cei doi s-ar fi reîntîlnit la Paris, ar fi îngăduit, în anumi- te condiţii, o reluare a acestei prietenii, a speculat Leon Volovici.) Apariţia recentă a Jurnalului portughez confirmă că perioada de criză a lui Eliade nu se limitează la anii 1936- 1938, cum au afirmat unii comentatori, ci s-a prelungit pînă în 1944-1945. Am discu- tat mai pe larg acest jurnal într-un articol din Observator cultural. Mă întrebi de ce cartea mea din 2002 despre Culianu şi Eliade a fost bine primită. În cîteva publicaţii (în principal în 22, unde Mircea Iorgulescu a publicat do- uă articole şi unde a apărut şi o dezbatere moderată de Andrei Oişteanu), cartea a fost într-adevăr comentată favorabil. În fond, a fost şi un concurs de împrejurări: tot în 2002 apăruse şi volumul Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme de Alexandra Laignel- Lavastine, care a provocat multă iritare în România. În cartea mea, m-am sforţat să tratez fără părtinire problemele delicate ri- dicate de Lavastine. Autoarea, bunăoară, îi aducea lui Eliade, ca să ne limităm la el, acuzaţii extrem de grave: „antisemitism visceral“, dedus, între altele, din ceea ce el nu spune în Jurnalul portughez (care era disponi- bil la acea dată în traducere spaniolă). Tăcerile devin pentru Lavastine dovezi neambigue şi capete de acuzare. Nu sunt dintre aceia ca- re resping din principiu o hermeneutică a golurilor sau tăcerilor dintr-un text, dar aceasta nu convinge cînd e practicată inchi- zitorial, în scopuri răuvoitoare şi chiar denigratoare. Unele din observaţiile mai subtile pe care le face Lavastine se bazează, nu-i aşa?, pe „împrumuturi“ nerecunoscute. Ţin minte că erai foarte supărată. Ai scris atunci o serie de articole despre aceste „împrumuturi“.

M. P.: Ai fost un om pe care destinul l-a încercat crud. Mă gîndesc, fireşte, la teribila experienţă care a fost fiul tău, Matthew, la boala-bolile lui, la moartea lui atît de timpurie. Ai scris, ca bocet funerar, Portretul lui M şi Tu. Toată cultura lumii nu ajunge însă să îndrepte nedreptatea fundamentală care e moartea copilului tău. Vorbeşte-mi despre înţelepciunea la care te-a adus durerea. Îţi cer acest lucru nu din indiscreţie, nu pentru că aş vrea să-ţi fac rău – ci pentru că • Matei Călinescu şi Ion Vartic la Rimetea. Foto: M. P. vreau să învăţ de la tine ceea ce poţi să mă înveţi. dacă vrei, dureros de frumoasă, dar în fond se pare urîţenia pămîntului etc.). Politeţea M. C.: Portretul lui M e, într-adevăr, „un tragică. M, şi cînd era copil, şi cînd a devenit presupune o anume abilitate de a spune bocet funerar“, cum bine spui tu, o carte de adolescent, nu putea să mintă şi, mai mult, minciuni convenţionale, care nu fac rău doliu, dar şi, pentru mine – şi poate nu numai ura minciuna din toată fiinţa lui. Asta îl făcea nimănui şi care menţin o anumită atmosferă pentru mine –, un fel de „jurnal al fericirii“ extraordinar de vulnerabil. În termeni mai mutual agreabilă. Una din virtuţile minciunii şi o carte de învăţătură: scriind-o, în cele 40 abstracţi, el nu putea concepe că ceea ce este pe care copiii mici le descoperă spontan e de zile de după moartea fulgerătoare a fiului poate să nu fie şi că limbajul poate fi folosit aceea de a proteja: faci o mică boroboaţă şi, meu, am încercat să reiau încercările mele atît pentru comunicarea gîndurilor, cît şi cînd eşti luat la întrebări, spui că nu ştii cine repetate şi eşuate de a înţelege enigma pe care pentru ascunderea lor. Elimin de la început, a făcut-o sau, mai puţin inocent, dai vina pe o întrupa. L-am redescoperit ca pe un inocent din ceea ce vreau să spun, patologiile altcineva. Cînd avea 3-4 ani, M a avut şi el fragil, ca pe un fel de înger stîngaci şi minciunii, izbitoare şi hidoase, de la care această revelaţie. Interesant – să zicem că neajutorat ajuns în lumea noastră, speriat de pornesc moraliştii atunci cînd condamnă spărgea o farfurie –, el dădea vina pe un complexităţile ei sociale, invizibile pentru noi, minciuna fără apel (să ne amintim de ri- personaj imaginar, numit Kim, care nu putea dar pentru el ameninţătoare şi inextricabile. gorismul moral al lui Kant). În dezvoltarea fi pedepsit (de timpuriu el a avut un simţ Am învăţat că iubirea, chiar dacă de multe ori psihologică a copilului, capacitatea de a moral care s-a întărit pînă la inflexibilitate mai dă în gropi, chiar dacă este un mijloc spune că ceea ce este nu este sau că ceea ce tîrziu). După cîţiva ani, într-o situaţie simila- imperfect de cunoaştere a celuilalt, este un este ceva este altceva (ca-n jocurile în care o ră el spunea adevărul: fusese vorba de un mijloc de cunoaştere de sine – în sensul creangă devine un cal, un muşuroi de furnici „accident“, greşeala nu fusese „intenţionată“. maximei delfice şi socratice. Am învăţat că un oraş, o mătură un instrument de zbor N-are rost să intru acum în alte detalii. fericirea poate coexista cu suferinţa cea mai vrăjitoresc etc.) e esenţială, o manifestare a Crescînd, M a devenit din ce în ce mai profundă. Apoi, prin M, prin dragostea mea imaginaţiei, o sursă a metaforei şi a simbo- „literalist“. Ca mai toţi autiştii, nu înţelegea de tată pentru un fiu handicapat, deşi n-am lului. În viaţa practică, deprinderea unui anu- subtilităţile convieţuirii sociale, limbajul reuşit să dezleg enigma lui, am înţeles multe mit grad de prefăcătorie e o fază importantă corporal, sensul gesturilor, expresiile feţei, altele. Am înţeles, bunăoară, faptul că a în procesul de socializare a copilului. Intră în făcutul cu ochiul, prefăcătoria în glumă. spune adevărul şi numai adevărul în viaţa de cei „şapte ani de-acasă“ să nu spui totdeauna Colegii de şcoală îl ocoleau, ceea ce-l făcea zi cu zi e o infirmitate, lipsa unei dimensiuni ce crezi cu-adevărat (că o prăjitură servită bineînţeles să sufere. L-am iubit şi mai mult mentale care, în mod normal, face viaţa de-o mătuşă ţi se pare dezgustătoare, că o pe M pentru singurătatea lui, pe care, cu socială posibilă. O infirmitate „frumoasă“, prietenă a familiei care se crede frumoasă ţi 

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 15  geometria şi, în context, arhitectura), privind timpul, a ajuns s-o suporte cu un fel de Un poem de în gol, cu un cîine adormit la picioare şi seninătate stoică. N-am izbutit niciodată să înconjurată de obiecte eteroclite, cîteva cuie, pătrund secretul acestui stoicism natural, PHILIPPE SAMUEL NAUD un fel de fierăstrău, o sferă, un ciocan, un nereflexiv, al echilibrului interior pe care l-a poliedru de dimensiuni considerabile, o sca- atins, în contrast cu efectele depresive ale ră proptită de zidul unei case (bănuim că singurătăţii în cazul multor autişti. Revin la Grădina de iarnă acoperişul ei e încă în construcţie). De problema minciunii şi a adevărului în sens streaşina casei atîrnă un careu magic (4×4 psihologic. „Literalismul“ lui M provenea din 1. pătrăţele înscrise cu cifre care, adunate faptul că nu putea concepe că oamenii pot să orizontal, pe verticală şi în diagonală, sunt mintă, fie şi pe jumătate, fie şi în joacă, şi nici Faţă de drumul meu de stea egale cu 34), o clepsidră (timpul) şi o ba- că ei s-ar putea aştepta să fie la rîndul lor Rămân orientalul alpin lanţă (justiţia, dar şi un posibil simbol alchi- minţiţi. Nu bănuia pe nimeni de nimic şi mic). În dreapta femeii, cocoţat parcă pe o nu-şi dădea seama că şi el – datorită bîlbîieli- Ninge între poeziile mele bucată de lemn – o secţiune rotundă dintr-un lor lui, datorită tăcerilor lui prelungite – ar Şi imaginile mele sunt în floare trunchi gros de copac –, se află un îngeraş putea fi bănuit că ascunde ceva. Credea că rotofei, cu o faţă concentrată, care pare a scrie mintea lui e o carte deschisă, pe care oricine sau a desena ceva pe o tabletă. Interpretarea putea s-o citească. Am învăţat multe de la el 2. erudită, istorică şi iconografică, a lui Panofsky şi prin el şi moartea lui a fost o lovitură rămîne exemplară (surse filosofice neo- cumplită – degeaba aş încerca să spun cît de platoniciene florentine prin Marsilio Ficino cumplită. Din fericire, el continuă să trăiască Dar o stea străluceşte şi magice prin Agrippa von Nettesheim, aso- în mine, să fie cu mine, să fie copil, să fie Prin bruma timpului cieri între geometrie, melancolie şi sensul adolescent, să fie tînărul care ştia, uneori, să astrologic al planetei Saturn etc.). Dar în- surîdă din întreaga fiinţă – ca acum, cînd scriu Te salut, stea trebările pe care şi le pune Panofsky privind aceste rînduri. Am impresia că şi Portretul lui Izvor de viaţă această compoziţie enigmatică primesc M e o carte în care, înconjurat de dragostea Străină morţii răspunsuri vagi. De pildă, ce semnificaţie ar Ucăi şi a mea, el continuă să trăiască. Trebuie putea avea cifra romană „I“ de la sfîrşitul in- să-ţi mărturisesc – să fie oare o superstiţie? – Eu beduinul zăpezilor scripţiei purtate de liliac? „I“, crede Panofsky, că mă simt confirmat în această impresie cînd Ţi-am cules clipirea ochilor de ar indica o primă treaptă, într-o ierarhie ma- primesc, din cînd în cînd, pe e-mail, mesaje păstoriţă gică sau iniţiatică, şi ar atesta influenţa lui de la persoane necunoscute, părinţi ai unui von Nettesheim. Perfect posibil, dar nu cert. În limpezimea nopţilor copil handicapat din România, care-mi N-ar putea fi „I“ şi litera majusculă „I“, mulţumesc că am scris această carte, fără să semănînd perfect cu „I“-ul din „MELANCOLIA aştepte vreun răspuns. I“? Am descris sumar gravura lui Dürer, pe 3. care am avut-o sub ochi scriind aceste rînduri, M. P.: Dragă Matei, vorbeşte-mi despre nopţile pentru că, de cîte ori mă uit la ea, mă regă- insomniacilor. În grădina mea de iarnă sesc în ea, sub aspectul de anima. Căci me- Se deschide floarea de zăpadă lancolia e partea feminină din noi, fie că M. C.: De parcă tu nu le-ai cunoaşte! But let La ziua imaginilor mele suntem bărbaţi sau femei. Concluzia mea: us compare notes. Insomniile mele sunt în melancolie se amestecă multe simboluri coşmaruri lucide care pornesc de la elemente Ca nişte ochi de copii ezoterice şi onirice, arhetipale şi alegorice, cu de realitate psihologică, griji, regrete, temeri Peste o grădină de lună. sensuri precise, tăioase şi totodată ambigue, de eşec, imagini dureroase, căinţe. Acestea
potenţial contradictorii – pînă la a se anula se transformă în obsesii şi deliruri mereu luci- reciproc. O recunoaştem, dar, repet, n-o pu- de, se amestecă, devin agresive, resping cu Traducere de tem defini. O putem însă reprezenta. brutalitate somnul care se mai apropie, timid, din cînd în cînd, la intervale tot mai mari. A M. P.: Dragă Matei, eşti pentru mine un om doua zi lumea e secată de sens, uscată, ca un drag şi destul de misterios. Îmi amintesc cu cîmp după o secetă prelungită, cu pămîntul nostalgie o duminică petrecută împreună, la crăpat, cu ierburi arse. Trupul e plin de nisip urmă exprimă seninătatea, luminozitatea Rimetea, cînd ţi-am făcut o fotografie frumoasă, pe dinăuntru. Nu mai eşti bun de nimic. vieţii contemplative, ordinea, aspiraţia spre cu flori de cîmp. Cînd mai vii în România? Cioran spune că gîndirea lui e fructul in- înţelepciunea divină, în timp ce Melancolia somniilor sale rebele. Nu cred că insomnia reprezintă drama nocturnă a cunoaşterii şi M. C.: Foarte curînd. Şi voi reveni, pentru ca atare poate da naştere unor idei (fie ele cît a creaţiei umane: o femeie-înger (de fapt, perioade mai lungi sau mai scurte, în fiecare de sceptic-pesimiste) sau unor sugestive, straniu, o gospodină, cum sugerează lanţul cu an, cu o vizită rituală, meditativă, la cimitirul fascinante paradoxuri. Aforismele lui Cioran chei care-i atîrnă de la brîu), aşezată pe o dală din Turnu-Severin. La vîrsta mea, cum spune sunt meditaţii asupra unui univers desem- de piatră, sub cerul slab iluminat de lună, cu Prospero la sfîrşitul Furtunii lui Shakespeare, nificat de insomnie, posibile doar după un un mare cerc luminos făcut de căderea unei „Every third thought shall be my grave“. somn mai mult sau mai puţin normal. In- comete. În interiorul cercului, deasupra
somnia propriu-zisă inspiră doar întrebarea mării, zboară un liliac care ţine între aripile Toamna 2006 „La ce bun?“, dar nu şi reflecţia asupra ei. Nu deschise o eşarfă cu inscripţia „MELANCOLIA poţi reflecta decît dacă eşti cît de cît odihnit. I“. Femeia cu aripi are o cunună pe cap şi ţine Interviu realizat prin e-mail un compas în mîna dreaptă (simbolizînd M. P.: Şi despre melancolie.

M. C.: Despre melancolie, precum Sfîntul Augustin despre timp, nu pot spune decît că ştiu ce este, dar nu-i pot da o definiţie. Şi mai pot adăuga că nu e incompatibilă cu norocul, deşi e mult mai compatibilă cu nenorocul, la care se gîndeşte mereu. Cea mai misterioa- să reprezentare a melancoliei este desigur faimoasa gravură a lui Dürer, Melancolia I, a cărei interpretare a fost şi rămîne un subiect fascinant. Cum indică Erwin Panofsky, pentru a fi înţeleasă ea trebuie comparată şi contras - tată cu cealaltă celebră gravură a lui Dürer datînd din acelaşi an, 1514, şi anume Sfîntul Ieronim în celula sa, la masa lui de lucru, traducînd Biblia în limba latină. Aceasta din • Desen de Gabriela Melinescu

16 • APOSTROF Operaţiunea „Naşpa“

Gelu Ionescu

jocurile lor de pe computer sau cum au citit în- (pare a fi concluzia ultimă a romanului), tr-o „literatură“ de acelaşi fel, a cărei capo- lumea aceasta a tranziţiei, colorată şi diversă, doperă cred că e serialul Harry Potter. Arma în confuză şi blocată în prejudecăţi, meschină, mînă e pentru ei o normalitate, a trage cu ea egoistă, coruptă şi fără scrupule – nu în u ştiu cîţi cititori au avut sau la fel, cu consecinţe care nici nu le trec prin cap ultimul rînd, ridicolă –, ţine de un roman... Nvor avea răbdarea de a par- (pentru că asistă la, sau provoacă mii de realist. Metafora se întrevede, „cruciada curge pînă la capăt cele aproa- „decese“ în imaginarul lor de pe ecrane); şi nici copiilor“ este o formă de refuz (sau, de ce nu? pe 500 de pagini ale romanului n-au cum să realizeze gravitatea gestului, cu o tentativă halucinantă de salvare), refuz care Cruciada copiilor de Florina Ilis toate că în lumea noastră fără război există va aduce şi moartea cîtorva personaje, chiar – 500 de pagini cu rînduri dese barbaria zilnică a terorismului, cu sacrificiile şi dintre copii. Nu avem de a face nici cu o scriere şi litere mici, cu dialoguri fără „de legile lui antiumane... Trebuie spus că şi în direct satirică, nici cu o alegorie clară, nici cu la capăt cu liniuţă“; mă număr Occident, astăzi, este simţită această discre- o poveste inocentă, cîtuşi de puţin fantastică printre ei şi apreciez această „poveste“ ca fiind panţă între mentalitatea şi proiectul de viaţă sau absurdă (precizare: lui Eugène Ionesco îi unul din cele mai inteligente, convingătoare şi al preadolescenţilor şi cel al părinţilor lor; deşi displăcea definirea teatrului său ca fiind temerare romane din literatura română „de la nici pe departe atît de profundă ca în România, absurd, prefera termenul generic de insolit). origini şi pînă în prezent“ – perioadă în care pentru că, pe de o parte, sînt mulţi tineri părinţi Sîntem, mai degrabă, pe tărîmul unui fel de niciun roman nu a izbutit să se impună şi la fel de buni mînuitori al ordinatorului, atopie negativă, un fel de „joc de-a viaţa“ deloc dincolo de graniţele limbii române; din păca- destui fiind chiar şi consumatori de „termi- inocent, copilăresc numai în aparenţă. Numai te... Calităţile scrisului, stilului (cum se zice, natori“; şi mai ales pentru că realitatea de aici copiii nu sînt ridicoli în această hiperpopulată adică ale coerenţei narative şi ale modului de nu e de... „tranziţie“, nu este confruntată cu istorie, de fapt tristă, ei au parte, din cînd în structurare a textului, a discursului), invenţiei teribila metamorfoză a realităţii româneşti pe cînd, numai de ironia binevoitoare a celei care şi spiritului de observare a realităţii, calităţile care o reprezintă şi cei care au fost stigmati- îi înţelege şi, tacit, îi aprobă: naratoarea. ficţiunii şi forţei ei aluzive şi „metaforice“ – cum zaţi cu denumirea de „copii ai străzii“. De fapt, Naratoare care este prezenţa cea mai autoarea singură îşi defineşte convenţia căr- cu realitatea atît de crudă a delincvenţei in- omniscientă şi mai omniprezentă cu putinţă, ţii – au fost (totuşi!) insuficiente argumente fantile care a proliferat în „subteranele“ Bucu- conformîndu-se „poveştii“ sale, adresîndu-se, pentru ca această Cruciadă să fie mai scurtă cu reştiului. În roman se creează însă o solidarizare din cînd în cînd, cititorului spre a-i aminti că 150 de pagini, astfel devenind, potenţial, între copiii „burghezi“, ca să zic aşa, şi dez- ea nu este decît povestitoare, cîtuşi de puţin nu „traductibilă“ şi în limbi de mare circulaţie, cum, moşteniţii din catacombe. Pînă la un punct, ei a devenit şi un personaj: un gest retoric, o după părerea mea, ar merita. Căci fiind în po- se întîlnesc în adversitatea faţă de „vîrstnici“ – precauţie inutilă, după părerea mea. Hotărît, sesia subiectului acestei cărţi, a formulei ei de un refuz al lumii acestora –, deşi cauzele acestei inspiraţia şi fantezia nu au lipsit Florinei Ilis, construcţie, a unui scris pe cît de limpede pe solidarizări sînt cu totul diferite; de la un rezultatul fiind o fericită convergenţă; pe atît de eficace în împletirea senzaţionalului cu moment dat însă, drumurile se despart, şi unii, lîngă aventuri „senzaţionale“, întrerupte de ironia, Florina Ilis nu s-a gîndit, probabil, că şi alţii revin la lumile lor nu numai distincte, diverse imagini penibile ale societăţii României romanul ei ar fi putut avea şi o carieră in- dar şi antagonice. Pentru că violenţa unora este de azi, sînt şi multe scene în care com- ternaţională. Nu e nimic de reproşat autoarei „livrescă“, să zicem, în timp ce a celorlalţi a portamentul şi psihologia personajelor, copii că a scris această carte aşa cum e, bine aşezată devenit o practică a vieţii de zi cu zi – a sau maturi, sînt dezvoltate cu fineţe sau cu în construcţia ei, cu ritmul şi cu reflexivitatea supravieţuirii, mai bine zis. mereu surprinzătoare exactitate: de pildă, ei, nu întotdeauna destul de concisă; astăzi Florina Ilis construieşte foarte bine, aş trezirea erotismului în viaţa acestor pre- autorii (nu, se pare, şi cei din România) îşi scriu spune chiar magistral, o acţiune care se adolescenţi, vulgaritatea parlamen tarului şi a cărţile şi în funcţie de cererile editurii, deci ale desfăşoară pe foarte multe planuri, o simul- amantei sale incidentale – o vedetă a televiziunii pieţei, deci de răbdarea şi timpul cititorilor; ne taneitate prodigioasă – probabil excesivă –, căci –, cruzimea (pitorească, totuşi...) a mafiei place sau nu ne place, asta e! odată cu aventurile din trenul cucerit de copii ţigăneşti, reacţiile de îngrijorare ale părinţilor Tema romanului este aceea a incompa ti - (acţiune pe cît de palpitantă, pe atît de „implicaţi“. „Ucenicul vrăjitor“, Calman, bilităţii între gîndirea, imaginaţia şi proiectul punctual plauzibilă) urmărim „activitatea“ reţine cel mai mult atenţia, soarta sa finală de viaţă al copiilor trecuţi de prima vîrstă a unei sumedenii de... maturi, activitate care duce contrazicînd simpatia cititorului; nu e prea şcolarizării şi comportamentul, prejudecăţile şi direct la aventura cu... trenul. În ce sens multă toleranţă şi „salvare“ în această istorie, conservatorismul mental al generaţiei părinţilor plauzibilă? În acela că, acceptînd insolita cum nu e nici în lume. Reîntoarcerea finală lor, în ciuda faptului că aceştia au cele mai bune premisă iniţială, comportamentul mulţimii de în „normalitate“ este, cu siguranţă, o înfrîngere intenţii în educarea copiilor lor. Probabil că acest personaje – copii, părinţi, bunici, dascăli, crudă prin semnificaţia ei: copiii străzii se în- inconturnabil „divorţ“ e mai puternic într-o ţară ceferişti, trupe speciale de intervenţie, inspec- torc în mizerie, promiscuitate şi delincvenţă – în care copiii s-au născut după 1989, adică într-o tori, miniştri, mafia ţigănească, ghicitoarele căci societatea „maturilor“ nu a înţeles, nici de cu totul altă lume decît aceea a părinţilor, viitorului, ziarişti, reporteri de televiziune data asta, disperarea lor –, copiii şcolii şi aceştia fiind departe de a prevedea transfor- etc. – devine plauzibil, verosimil (sinonim familiilor lor, în banalitatea plicticoasă şi la mările care apăreau, chiar dacă, mulţi-puţini, imperfect, atenţie!); reacţiile devin logice, fel de opacă a unui convenţionalism, foarte se adaptau unui tip de societate pe care nici nu fireşti, cu motivări sigure, coerente, convin - bine prins şi „demascat“ de Florina Ilis. Un o cunoşteau şi nici măcar nu o visaseră, ră- gătoare. Astfel, societatea, guvernarea ţării, cu final inevitabil. mînînd determinaţi de epoca sufocată, aceea instituţiile şi mentalităţile diverselor grupuri Şi, în fine, o precizare: nu cunosc nici sen- a unui comunism violent şi muribund. Ei bine, sociale sau profesionale, diversitatea unor sul, nici semnificaţia, cu atît mai mult aceşti copii, mult mai maturi şi mai pregătiţi tipuri de familie – de cele mai multe ori prinse conotaţiile cuvîntului din titlul de mai sus. pentru noua lume, se hotărăsc – în condiţiile în momente de criză –, „corpul“ acestei vaste Pentru mine e ca un fel de „semn“ misterios, unui hazard plauzibil, dar mai ales simbolic – şi multiple realităţi supraetajate este supus unei dar emblematic, pentru mine face, aşadar, parte să impună lumea şi proiectul lor de viaţă în- verticale (necruţătoare) secţionări; Florina din insolita cruciadă a copiilor, în care inocenţa tr-un... tren pe care îl cuceresc; exact aşa cum Ilis se impune drept o observatoare remarcabilă străluceşte, dar nu salvează lumea noastră... au văzut în filmele cu (imunzi pentru noi) ex- a societăţii şi tipologiei acestei lumi, lumea
tratereştri, supermani, tot soiul de invincibili României de azi, faţă de care nu prea face şi de terminatori, sau aşa cum au văzut şi în concesii în critica sa. Copiii au de ce se revolta

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 17 Fabuloasele librării din Buenos Aires

scriitori sud-americani, dar şi cei europeni. vreme îndelungată fără să o găsesc, lăudaţii Bestselleruri la modă erau şi ele expuse, dar nu librari din Buenos Aires fiind siliţi să dea din cu atât farmec precum celelalte. M-a mirat umeri la cerinţa mea: este vorba de celebrul faptul că Argentina, mai exact metropola roman (necunoscut la noi, din păcate) Adam Buenos Aires, nu este atât de preocupată de Buenosaires, semnat de Leopoldo Marechal, vogă, deşi nu lipseau din standuri ultimele considerat a fi, de către intelectualii metropolei, apariţii legate, de pildă, de Evanghelia după cel mai autentic roman de atmosferă şi şarm Iuda sau deja oţiosul Dan Brown. Computerele despre marele oraş. Toate ediţiile din acest puse la dispoziţie pentru cumpărători ori simpli roman erau consumate, şi totuşi, academicianul

e sus, din avion, dis-de-dimineaţă, Buenos DAires se vedea ca o rochie de primăvară cu paiete, cu luminiţe vesele. Aşa avea să fie şi oraşul în sine, nesperat de tineresc şi de intelectualizat în sens european, dar şi păs- t rând culoarea locală hispano-americană. Lucrul cel mai surprinzător din metropolă l-au reprezentat fabuloasele librării: uriaşe, încăpătoare, adevărate săli de bal, prevăzute cu cafenele şi ceainării tăcute, pentru lectură îndelungată, vreme de o zi. Librării care se deschideau la ora zece dimineaţa şi se închi- deau la ora zece seara, astfel încât să fie dis- ponibile atât pentru cei care se trezesc în zori ca departe să ajungă (cum sună proverbul), cât cititori indicau imediat preţul ediţiei dorite, în Hugo Bauzâ, cel care a prilejuit călătoria mea şi pentru insomniaci. Librării ticsite de cărţi funcţie de calitatea hârtiei pe care era tipărită şi a lui Corin (Braga) în Argentina, a izbutit cu tot felul de preţuri, ediţii ieftine pentru cartea, de condiţiile de publicare. Iar librarii, să afle cartea într-un anticariat stradal. Aceasta studenţii săraci (dar nu numai) şi ediţii ei da, spre deosebire de cei de la noi, erau cu şi ca să îmi demonstreze, cine ştie, că poţi găsi scumpe pentru aristocraţi şi cei cu buzunarele adevărat şcoliţi, cunoşteau autorii ca pe apă, orice fel de carte în Buenos Aires, metropola dezlegate. Cărţile marilor scriitori erau me- ştiau imediat unde să caute şi cum să ofere o librăriilor. reu expuse la vedere şi la loc de cinste: marii carte. O singură carte am căutat-o înnebunită Şi mai aveau librăriile acestea fabuloase ceva special: săli de expoziţie dedicate scriitorilor, fotografii uriaşe cu Julio Cortázar, de pildă, ori cu Jorge Luis Borges şi Ernesto Sábato, cu viaţa lor de scriitori şi bărbaţi, ast- fel încât cititorul să aibă habar despre cum au trăit şi au scris aceştia. M-a mirat şi înminunat acest oraş al cititorilor: întrucât librăriile cheamă după sine în mod automat o puzderie de cititori. Cititori cuminţi şi tăcuţi, de obicei, ori mormăind şi comentând inspirat, alteori, cititori adânciţi în ochelari cu multe dioptrii ori chipuri serene şi proaspete, cititori portocalii de la atâtea cafele ori cu obrazul neted de la ceaiul de mate. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, viaţa şi lumea concentrată într-un carusel al cărţilor pe care nu mi-am închipuit că îl voi găsi la Buenos Aires.

• Ruxandra Cesereanu în librăriile din Buenos Aires. Foto: Corin Braga

18 • APOSTROF Freud, azi

icio altă disciplină nu a fost, în epoca Nmodernă, mai legată de persoana înte- meietorului ei decât psihanaliza. A sărbători a o sută cincizecea aniversare a naşterii lui Freud este deci un prilej de reconsiderare a întregii psihanalize. De la început, scrierile lui Freud au avut un caracter canonic. Asta nu înseamnă că printre primii discipoli ai lui Freud nu s-au găsit autori originali sau clinicieni de mare talent. S-ar putea afirma chiar că domeniul psihanalitic a pătruns mai bine în ramurile conexe ale psihiatriei şi psihologiei cu ajutorul unor minţi care au ştiut să devină relativ independente de ca- nonul freudian. Pentru a lua ca exemplu, de pildă, psihologia şi psihiatria infantilă, lucrările Melaniei Klein şi ale lui Donald Winnicott sunt resimţite azi ca decisive chiar şi în cercurile de clinicieni care nu se revendică de la psihanaliză. Cu toate aces- tea, chiar şi în scrierile kleiniene sau winni- cottiene există refe rinţe constante şi reve- renţioase la opera freudiană. În ce priveşte scrierile şi seminariile lui J. Lacan, ele se prezintă explicit (ştim că acest adjectiv poate să facă să surâdă când e vorba de o operă obscură!) ca o reinterpretare a spuselor freudiene. „Ce a vrut Freud real mente să spună?“ este întrebarea pe care o pune şi repune Lacan. Cu toată puternica lor originalitate, scrierile lacaniene nu sunt nimic altceva decât un lung comentariu la o operă, o pera freudiană, care, în ciuda clarităţii ei apa- rente, pare să ascundă, precum marile texte sacre ale tradiţiei, o multiplicitate de sensuri. Singurul autor care face o excepţie no- tabilă de la abordarea canonică a textului freudian – am putea chiar să spunem că se construieşte prin opoziţie cu el – este Jung. Carl Gustav Jung, tocmai cel pe care, un moment, Freud l-a văzut ca pe moştenitorul natural al • Freud în 1939, anul morţii sale tronului psihanalitic! Relaţia strânsă dintre Freud şi Jung a durat opt ani (1906-1914). se revine, în sânul religiilor, la textele origina- modelul de comentariu perpetuu pe care-l Conflictul teoretic, purtând asupra rolului re pentru a le găsi mereu şi mereu sensuri oferă scrierile freudiene nu este deloc tipic sexualităţii în psihopatologia nevro zelor – şi ascunse sau noi, sunt reluate textele lui pentru textele ştiinţifice. Dimpotrivă, el se în psihologie în genere –, a fost şi conflictul Freud pentru a le dezvălui implicaţiile, în regăseşte în textele sacrale. Cum să explicăm unor personalităţi, Jung neputând suporta principiu niciodată epuizate. Scrise într-un stil acest paradox aparent? Freud revendică o caracterul evident dominator al lui Freud. care a conferit autorului o reputaţie de stilist apartenenţă a doctrinei psihanalitice la Trebuie să tragem, de aici, concluzia că în al limbii germane, aceste texte – şi în cea mai sistemul epistemologic deschis al Ştiinţei, jurul lui Freud au putut să se menţină numai mare măsură cele din perioada târzie a prin opoziţie cu universul dogmatic şi închis personalităţi de ordinul al doilea? creaţiei lui, de la Dincolo de principiul plăcerii al religiei. Dar Freud este destul de puţin Modelul primordial al notorietăţii ştiin- până la Moise şi monoteismul – se pretează la deschis la criticile care i se aduc şi se grăbeşte ţifice a fost, pentru Freud, Darwin. Ceea ce o infinitate de comentarii, ele însele comen- să promoveze o adevărată preocupare pentru a fost, pentru ştiinţele vieţii, Originea speciilor tabile, aşa încât, dacă e vorba de comparaţie, o ortodoxie psihanalitică, pentru respectarea (apărută în 1859) urma să devină, pentru nu trebuie să rămânem numai la textele unor principii foarte stricte care îmbracă un psihologie, Interpretarea viselor (1900). Freud scripturale, ci, într-un mod şi mai specific, să caracter dogmatic. În acest sens, se poate a sperat că teoria inconştientului va deveni ne raportăm la şirul, teoretic infinit, de spune că Freud sapă el însuşi groapa propriei dogma fundamentală, de nedepăşit, a ştiin- comentarii ale comen tariilor ş.a.m.d., care lui „ştiinţificităţi“ şi pune bazele unei tratări ţelor spiritului, aşa cum evoluţionismul a sunt midraşim, interpretările deschise ale „canonice“ a operei lui. marcat şi marchează încă ştiinţele vieţii. cărţilor Torei. Dacă ni s-ar cere să redăm din opera În ce măsură această aşteptare este Oare un exerciţiu de acest fel mai are un freudiană, pentru a o înţelege în ansamblul justificată? sens azi şi în viitorul previzibil? ei, o singură noţiune, aceea ar fi inconştientul. Pentru a reveni la opera lui Freud, ea pare Freud a afirmat în repetate rânduri că La sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, să fi căpătat un caracter canonic. Tot aşa cum opera lui este a unui om de ştiinţă. Dar  DOSAR Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 19  ideea de inconştient plutea în aer. Eduard von Hartmann publicase, în 1869, o Filosofie a inconştientului. Ideea unor motivaţii ascunse, dar determinante ale actelor omeneşti se găseşte la un economist revoluţionar ca Marx, la un romancier ca Dostoievski, la un filosof ca Nietzsche. Iată ce scria Nietzsche: „«Am făcut acest lucru» spune memoria mea. «Imposibil» răspunde orgoliul şi nu se lasă... În cele din urmă, memoria cedează“ (Dincolo de bine şi de rău, IV, 68). Aceste filosofii care sugerează că actele noastre conştiente au determinări inconştiente au fost desemnate ca „filosofii ale suspiciunii“. Freud este acela care, prin studiul siste- matic al psihologiei viselor, al actelor ratate, al witz-ului, instrumentează psihologia in- conştientului, îi dă un statut „ştiinţific“. Recunoaştem o descoperire importantă prin aceea că se bazează pe o metodă lesne de descris. În ce-l priveşte pe Freud, el a des- coperit asocierile libere. El este cel dintâi care a avut ideea minunat de simplă de-a cere pacientului să se întindă pe un divan (con- tactul privirilor fiind evitat) şi, fără să ţină seama dacă vorbirea lui este neinteresantă, conţine lucruri jenante sau exprimări confu- ze, să spună tot ce-i trece prin cap. Aceas- tă manevră simplă aduce interpretării un material abundent şi greu de stăpânit. Istoria psihanalizei, cu reuşitele şi ratările ei, cu simpatia şi urile pe care le-a provocat, cu controversele din sânul ei şi din afară, trebuie înţeleasă ca modul prin care a fost gestionată cura psihanalitică, adică acest procedeu aparent extrem de simplu care sunt asocierile libere pe divan. Istoria psihanalizei este mai întâi istoria unui număr de gafe şi erori tehnice, începând cu cele ale lui Freud însuşi. Anamneze ne- • Ion Vianu. Foto: M. P. terminate şi superficiale, interpretări pre- zistenţă la psihanaliză. Absenţa însăşi de la şe- penire ideologică, devenea o forţă conserva - mature infirmate de evoluţia ulterioară a dinţă devine simptom. Prin urmare, pentru toare! pacienţilor, intervenţii pripite în cursul a lichida această rezistenţă, pacientul e Psihanaliza, în tendinţa ei fundamentală, analizei (când abţinerea de la cuvânt ar fi obligat să plătească şedinţa lipsă. Multe din este un instrument al gândirii liberale. Prin trebuit să fie legea de aur a metodei psiha- prescrip ţiile şi precauţiile curei analitice psihanaliză, individul ia cunoştinţă de nalitice) sunt numeroase în activitatea de conţin astfel de principii discutabile, ceea ce tendinţele sale profunde, având căderea să le clinician a lui Freud. Freud este cel care a a dat un motiv de agresivitate în plus accepte sau să le respingă. Nu e de mirare că psihanalizat-o pe propria lui fiică, Anna, ce- criticilor metodei psihanalitice. Cu toate în ţările comuniste, aservite unei ideologii ea ce azi ar fi socotit inadmisibil. Printre acestea, în ţări diferite şi la momente diferite, antiindividualiste, psihanaliza nu s-a putut psihanalişti umblă vorba că Freud ar fi fost psihanaliza a devenit doctrina aproape oficială implanta. Pe de altă parte, psihanaliza devi- considerat azi un psihanalist slab. Dar a face a învăţământului psihologiei şi a influenţat ne o forţă constrângătoare în momentul în din aceste greşeli un argument împotriva decisiv dezvoltarea „ştiinţelor omului“. care începe să controleze ideologia oficială. psihanalizei nu este corect. Aşa cum, în Exemplul cel mai elocvent a fost Franţa, Iată care este unul din paradoxurile ei! aceeaşi epocă, fizicieni ca Becquerel şi soţii unde, începând de la sfârşitul anilor şaizeci, Curie au început cercetările asupra radio- a devenit greu să faci o carieră normală ca u trebuie să arunci şi copilul odată cu activităţii fără să realizeze primejdia mortală psihiatru şi/sau psihoterapeut fără să ai o „Napa murdară din cadă.“ După cum a razelor X, nici Freud şi primii psihanalişti formaţie psihanalitică. Situaţia nu era mult căderea comunismului n-ar trebui, în sânul nu au putut să ştie ce materiale delicate diferită în afara câmpului medicinei: şi societăţii neoliberale, să elimine principiul manipulau şi ce primejdii se legau de antropologi importanţi precum Claude justiţiei sociale, tot aşa nici dificultăţile exercitarea metodei lor. Nu e de mirare că au Lévi-Strauss, filosofi ca Paul Ricœur aduceau actuale ale psihanalizei – vom reveni asupra existat multe sinucideri în primul cerc omagiul lor psihanalizei, socotind-o la fel acestui subiect – n-ar trebui să înlăture ne- freudian. Dar această lume era o lume cum Sartre considera marxismul (în Critique cesitatea interogaţiei asupra inconştientului. fascinantă, care expunea şi se expunea, care de la raison dialectique), ca o „filosofie de Este vorba de un demers epistemic inevita- făcea anumite descoperiri periculoase, o nedepăşit a epocii noastre“. Un soi de te- bil şi ireversibil. Toate textele freudiene, de lume care, într-un anumit fel, participa la rorism ideologic soft s-a instalat, care îi in- la Interpretarea viselor până la Dincolo de eroismul cunoaşterii. Numai treptat, Freud dispunea pe mulţi. Psihanaliştii au devenit un principiul plăcerii, sunt prezentate ca ipoteze, şi cei din preajma lui au realizat că exercita- soi de miliţie a inconştientului, diriguindu-se înainte de-a fi afirmate drept certitudini. rea funcţiei de psihanalist presupune re guli după metode stricte, dar şi impunând altora Putem să considerăm că Freud avea dreptate stricte care se cer respectate şi că formaţia un mod de gândire constrângător. În schimb, să rămână în sistemul ipotezelor. Iată, după psihanalistului trebuie să fie controlată prin- s-a pierdut caracterul subversiv al psihanalizei, părerea mea, de ce textul freudian este atât tr-o „analiză didactică“. O bună parte din care-i caracterizase începuturile. Freud se de fecund şi cheamă noi şi noi comentarii: aceste reguli priveau ritmul şi frecvenţa ridicase împotriva moralei sexuale conven- pentru că rămâne o perpetuă ipoteză. şedinţelor de psihanaliză, obligaţiile terapeu - ţionale, ipocrite, dar şi împotriva ideolo - tului faţă de pacient, dar şi ale pacientului faţă giilor în genere, în măsura în care acestea pre- ă revenim însă la teoria inconştientului. Ea de terapeut, modul de retribuire a şedinţelor. su puneau motive ce puteau fi dezvăluite ca Smută adevărul revelat din afara omului Acest din urmă punct ridica probleme deli- rezultat al unor procese inconştiente, efectul în interiorul lui. În interiorul fiinţei, dar în cate, în special aceea a retribuirii şedinţelor unor apetituri obscure. Acum lucrurile se afara conştiinţei. Inconştientul freudian este neefectuate, considerându-se că absenţa pa- inversau: victimă a propriului ei succes, psi- un conţinut psihic inaccesibil unei cunoaşteri cientului de la şedinţă este o formă de re - hanaliza se prefăcea într-un factor de înţe- directe, o sumă de imagini virtuale; ceva 20 • APOSTROF DOSAR radical diferit de conţinuturile conştiinţei, vinte, nu poţi fi un comunist credincios decât faptul că anumiţi inşi rezistă este nesem- inaccesibil acestora. Numai operaţia bine dacă aparţii „clasei conducătoare a societăţii“, nificativ. Dimpotrivă, în modernitate indi- ţintită a interpretării psihanalitice permite un clasei muncitoare. Toţi ceilalţi subiecţi politici vidul conta întotdeauna, fie pentru a fi acces – de altfel indirect – la inconştient. Acest sunt suspecţi. Aşa cum există un inconştient îndreptat, fie pentru a fi vindecat. „Educaţia demers, de interiorizare a transcendenţei, individual, determinat de pulsiunile sexuale, comunistă“ era un lucru manual, o adevărată marchează într-un mod ireversibil evoluţia există şi unul social, ale cărui rădăcini se găsesc „croşetare“ a psihologiei individuale. Tot ceea gândirii occidentale. Fatalitatea, fatum,se în mediul de provenienţă al individului. ce gândea un om era important, se conta pe preface dintr-o condiţie externă (voinţa di- Niciodată un burghez nu va putea reacţio- pătrunderea şi modificarea fiecărei conştiinţe vină, astrele) în una internă – imperativul na ca un muncitor. Este o fatalitate! Marx, în parte. Se încerca aducerea pe calea cea bună inconştient. Inconştientul, la rândul lui, este Nietzsche, Freud ne duc la încheierea că a disidenţilor şi numai dacă acest demers nu determinat de anumite întâmplări, mai ales modul de existenţă modern este marcat de o reuşea se trecea la anihilarea lor morală sau din prima copilărie. De pildă, o mamă ne- cultură a suspiciunii. Psihanaliza participă fizică. În ceea ce priveşte psihanaliza, fără să atentă, emoţional îndepărtată, generează la la acest tip de cultură a suspiciunii. Întreg manifeste aceleaşi tendinţe despotice (psiha- copilul ei o simptomatologie depresivă. Sau: secolul al douăzecilea, ceea ce am denumi naliza poate funcţiona numai într-o societa- perceperea de către copil a relaţiilor sexuale modernitatea, este marcat de cultura suspi- te liberală), rezultatul individual, bine ţintit, ale părinţilor, „scena primitivă“, este formati- ciunii. avea însemnătate. Şi pacientul, şi candidatul vă pentru complexul lui Oedip. În legătură Este acest demers intelectual, filosofia psihanalist erau presupuşi a adera la doctrină. cu „scena primitivă“, Freud presupune însă că suspiciunii, încă la ordinea zilei? – În bună Prin contrast, în societăţile postmoderne, ea nu este totdeauna observată, ea poate fi şi măsură, nu! Postmodernitatea nu se mai neoliberale, convingerile nu mai au impor- fantasmată, halucinată. Cu alte cuvinte, interesează de cauze. Pentru a anticipa tanţă. Individul este, pur şi simplu, lăsat în scena primitivă e scrisă în structura însăşi a răspunsul la un comportament (sau pentru drum dacă nu urmează prescripţiile. Nimeni fiinţei noastre. Dacă nu o percepem, atunci a-l explica), pe terapeuţi, ca şi pe oamenii nu mai doreşte îndreptarea disidentului so- o imaginăm. Dacă ea nu ar exista, dacă tânăra politici, nu-i mai interesează nici motivele cietăţilor postmoderne, de asemeni nimeni nu fiinţă umană nu va observa niciodată rapor- aparente, nici cele profunde. Determinant se osteneşte să-l distrugă. El se autoli chidează, turile sexuale ale părinţilor, atunci scena ar fi devine un criteriu pur comportamental: dacă nu urmează mişcarea generală. Niciodată creată pe de-a-ntregul, ca fantasmă. Com- cum reacţionează insul – sau societatea – la proverbul „Câinii latră, caravana trece“ nu a plexul lui Oedip, această etapă esenţială a un stimul dat. Cultura suspiciunii, aşa cum fost mai relevant. ontogenezei, nu ar putea să se nască fără scena am cunoscut-o în marxism, în psihanaliză, a Psihanaliza nu se poate găsi într-o poziţie primitivă. Aşadar, că a existat ca fapt real ori fost înlocuită cu o cultură a studiului relaţiei confortabilă într-o lume în care dispreţul nu, scena primitivă trebuie să se prezinte.Ca stimul-răspuns. Cu metoda încercărilor şi a faţă de subiectivitate este o trăsătură definitorie. un soi de fatalitate. erorilor. Dacă o anumită publicitate este Aşadar, inconştientul este, într-o anumită eficace, nu avem nevoie să înţelegem de ce se acă psihanaliza exercită încă o anumită măsură, generat de experienţă, de realitate; vinde bine produsul respectiv, analiza psiho- Dinfluenţă globală, acest lucru se datorea- iar ceea ce nu vine din experienţă se naşte prin logică este nulă şi neavenită. Acest principiu ză dezvoltării inegale a lumii postmoderne, aptitudinea de-a fantasma. Pe de altă parte, este evident în terapiile comportamentale, existenţei unor focare de rezistenţă. Franţa, inconştientul este reprezentantul pulsiunilor aflate azi într-o mare ofensivă de demolare de pildă, este o ţară care s-a mândrit în- şi acestea sunt înşurubate în biologic. Bio- a psihanalizei, ca şi în diversele tehnici de totdeauna că a făcut Marea Revoluţie şi a logicul reprezintă fatum-ul, ceea ce psihicul „inginerie socială“, a căror eficacitate o încercat s-o repete; ea este angajată actual- nostru nu poate evita, ceea ce determină putem măsura în organizarea societăţilor mente într-o contrarevoluţie, a rezistenţei devenirea noastră omenească. „postliberale“. Nimeni nu-şi mai dă osteneala conservatoare care face orice reformă (eco- Nu numai psihanaliza face acest demers. să „bănuiască“. Se încearcă, se greşeşte, se nomie, educaţie) imposibilă. Franţa, din Revin la „teoriile suspiciunii“, atât de tipi- încearcă din nou... până la reuşită, până la această cauză, este încă o ţară a psihanalizei. ce pentru modernitate. Aş dori să dau un obţinerea rezultatului scontat. Acest sistem, Cât timp, nu se ştie! Fiindcă tocmai aici, în singur exemplu, este vorba de explicaţia aplicat pe o scară largă, presupune, mai anul 2005, a apărut (şi a avut succes) o Car - prin „originea socială“. Regimurile comunis- întâi, o mare risipă de mijloace. Influenţarea te neagră a psihanalizei, vastă acumulare, nu te considerau că originea socială, faptul, de individului se face prin mediile de masă. atât critică, mai curând rău intenţionată, pildă, de-a descinde din burghezi sau din Presupune o mare indiferenţă faţă de individ, a unor vechi reproşuri aduse doctrinei proletari este determinant pentru convingeri- ceea ce contează în ultimă instanţă fiind, de freudiene. Ţări psihanalitic dezvoltate se gă- le profunde ale unui individ dat. Cu alte cu- fapt, rezultatul statistic. În postmodernitate, sesc în America de Sud (Argentina şi Brazilia mai ales), zone ale lumii care beneficiază de o legătură profundă cu vechea cultură europeană, dar şi angajate într-o rezistenţă fa- ţă de influenţa nord-americană, prin care uitarea subiectivităţii se impune în lume. În ceea ce priveşte ţările postcomuniste, asistăm la o renaştere a psihanalizei, manifestată prin înfiinţarea unor asociaţii naţionale re- cunoscute de Asociaţia Internaţională de Psihanaliză, prin traduceri ale unor serii complete din clasicii psihanalizei. Parţial, „noua Europă“ este încă vechea Europă, nu se ştie pentru câtă vreme, fiindcă intrarea în circuitul global e inexorabilă. A încerca să evaluezi şansele psihanalizei în lumea actuală este, prin urmare, egal cu a evalua şansele subiectivităţii. În ce măsură interesează ce se petrece în interiorul acelei „cutii negre“ care este mintea (mind) noastră? E clar că, pentru ideologia dominantă, azi, răspunsul nu poate fi decât: într-o măsură foarte mică. Ceea ce ni se pregăteşte – şi este deja într-o anumită măsură realizat – este o lume constituită exclusiv din suprafeţe. „Psihologia profunzimilor“ este, ipso facto, condamnată. Ea supravieţuieşte graţie unei neînţelegeri care se va risipi curând. Dar poa- te că va exista o reacţie! Întrebării dacă omul va putea să existe şi să reziste, ca om, într-o astfel de lume nu-i • Divanul lui Freud  DOSAR Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 21  adevărat sau fals. În schimb, dacă spunem, ca nonul psihanalizei) a jucat un rol în opera putem răspunde. Ceea ce este mai clar, încă Freud, „visul e expresia unei dorinţe“, nu avem de demolare a transcendenţei. de pe acum, e că interioritatea, viaţa subiecti- putinţa să falsificăm ipoteza noastră. Examinarea atentă a tezelor freudiene de- vă sunt contestate într-un mod care nu are Pe de altă parte, Freud aparţine unei spre inconştient ne obligă totuşi să spunem precedent. Fiindcă speranţa e un imperativ, generaţii pentru care ştiinţa este în mod că şi afirmaţia inversă conţine un adevăr: nu putem crede că nu se va manifesta ni- univoc binefăcătoare. O viziune care aparţi- demolatoare a transcendenţei, psihanaliza este ciun fel de rezistenţă la pierderea acestor ne erei pre-Hiroşima (atunci, cu ocazia pri- în acelaşi timp, în vremuri aspre pentru trans - valori. mului atac atomic, s-a văzut cât de malefic cendenţă, şi o conservatoare a ei. Atât în Viito- poate fi progresul ştiinţific!). Azi nimeni rul unei iluzii, cât şi în Moise şi monoteismul , reud a spus de mai multe ori (de pildă, în nu mai susţine că ştiinţa aduce numai bine- Freud afirmă că, dacă credinţa în Dumnezeu Fa 35-a prelegere – serie nouă – a Intro - le. Perspectivele clonării, ale creării orga- este o iluzie, se poate totuşi spune că această ducerii în psihanaliză) că psihanaliza nu are nismelor genetic modificate aduc în discu- iluzie este motivată de forţe psihologice pu- nevoie de o concepţie proprie despre lume, ţie potenţialul nefast al biologiei. ternice: frica de moarte, în primul rând. Şi nu ea împărtăşind cu ştiinţa aceeaşi filosofie. Aşa cum se vede în multe scrieri freudie- numai ea. Religiile monoteiste, în care divini- Se poate obiecta în mai multe feluri acestei ne – şi în primul rând în acea diatribă anti- tatea este percepută ca paternă, sunt puternic aserţiuni. religioasă care este Viitorul unei iluzii –, structurate de tema oedipiană. Dacă societă- Cea dintâi este că, prea adesea, ştiinţa evocarea filosofiei ştiinţei este în primul rând ţile n-ar fi organizate pornind de la nucleul însăşi a contestat caracterul „ştiinţific“ al un mod de-a contesta religia şi influen- familiei patriarhale, atunci, probabil, religia psihanalizei. Filosoful Karl Popper a formu- ţa preponderentă a acesteia în civilizaţiile monoteistă nu s-ar fi dezvoltat. Religiile co- lat ideea că, pentru a fi ştiinţifică, o ipote- umane, şi mai puţin o modalitate de-a afir- respund deci unor realităţi profunde şi unor ză trebuie să fie falsificabilă. De pildă, dacă ma virtuţile intrinseci ale ştinţei. necesităţi ale psihicului uman. spunem că „toate orbitele planetare sunt Psihanaliza (în primul rând opera lui Pornind de la această observaţie, suntem eliptice“, putem să verificăm dacă faptul e Freud, care rămâne, aşa cum am văzut, ca- în drept să ne întrebăm ce apropiere e între

• Biblioteca lui Freud din Viena, cu fotografia lui Lou Andreas-Salomé

22 • APOSTROF DOSAR creştinismul existenţalist şi fundamentarea Credinţa într-un Dumnezeu obiectiv, patologia ei psihică de origine. În cazul dat, freudiană a inconştientului de către Freud? Nu exterior fiinţei noastre, proiecţie în absolut a al populaţiei deplasate de origină tribală, spunea deja Augustin: Deus est intimior in- Tatălui trupesc, cu întemeierea preponderen- simptomul nu trimite la o tulburare indivi- timo meo? Dumnezeul kierkegaardian devi- tă pe miraculos, e din ce în ce mai greu de duală, ci la una a grupului. Individul nu poa- ne o realitate „lăuntrică, mai lăuntrică decât acceptat. Dacă vor supravieţui – şi trebuie să te fi desprins de grupul în care trăieşte, iar înăuntrul nostru“. Dar şi inconştientul credem că vor supravieţui (lipsa de referinţă tulburarea, „dezordinea“ pe care o manifestă freudian e o formă de transcendenţă, o refe- la absolut generează un om-suprafaţă, un om exprimă o perturbare a funcţionării grupului. rinţă, o instanţă dominatoare şi determinan - fără repere, sfârşitul însuşi – nu al omului, ci Soluţia pe care o propune „maestrul secre- tă. Ca şi Dumnezeul interior al creştinis mu - al umanităţii din om, o adevărată catastrofă), tului“ – vrăjitorul tribului – este una obiectivă. lui, inconştientul psihanalitic e inaccesibil dacă vor supravieţui, religiile nu o vor face Folosirea unor obiecte tranziţionale magice şi, totodată, extrem de prezent. Psihologia „omului lăuntric“ creştin şi psihologia profunzimilor se întâlnesc, într-un punct. Homo religiosus creştin, perpetuu conflictual, în permanent conflict cu sine, în căutarea mântuirii, a acelei păci interioare a mântuirii, este mai apropiat decât s-ar putea crede de homo psychanalyticus, care se vrea liber, în acord cu sine. Fapt care a fost recunoscut de către unii teologi. Catolicismul oficial a con- siderat psihanaliza ca pe o „doctrină păcă- toasă“. Dar există din timpul lui Freud pastori-psihanalişti şi, mai târziu, chiar pre- oţi catolici psihanalişti, care par să fi tras concluziile analogiei. Iar psihanalista lacani- a nă Françoise Dolto a analizat, într-un mod foarte original, în l’Évangile au risque de la psychanalyse, Evanghelia ca pe o psihologie bazată pe iubire şi pe dorinţă. Învierea lui Lazăr, povestită de Ioan în capitolul XI al Evangheliei sale, este văzu- tă ca efectul iubirii afirmate a lui Iisus pen- tru Lazăr, prietenul său bolnav, al durerii pricinuite de moartea lui şi al dorinţei profunde de a-i reda viaţa.

oată opera lui Freud stă sub semnul • Biblioteca lui Freud din Hampstead (Anglia), cu fotografia lui Lou Andreas-Salomé Tculturii occidentale. Faptul că referinţa lui principală este tragedia Oedip rege nu este decât prin recursul la Dumnezeul pe care îl sau reconsiderarea poziţiei proprii – de pildă, o întâmplare. Tragedia antică nu este inter - purtăm fiecare din noi, în noi. Acea „nece- exprimarea unor scuze faţă de cineva care a pretabilă psihanalitic, ea este, în totalitatea ei, sitate psihologică“ despre care Freud spune fost jignit sau lezat – aduce soluţia. Astfel, psihanaliză. Tragedia greacă ne vorbeşte de- că a născut nevoia de religie poate fi recu- spune Nathan, terapeutul tradiţional îşi spre destinul unor familii, despre marile noscută ca „nevoie religioasă“ şi cultivată ca asumă un risc: soluţia folosită de terapeutul catastrofe care le însemnează existenţa, atare. Psihanaliza nu este şi nu poate să aspi- tradiţional îşi va dovedi sau nu eficacitatea, ducând, în cele din urmă, la distrugerea lor. re la statutul de credinţă religioasă. Dar tipul în vreme ce psihanalistul vede eşecul numai Catharsisul, purificarea pe care o trăieşte de gândire psihanalitică, postularea unor prin prisma rezistenţei pacientului la inter- spectatorul grec în actul angajat de-a asista la „instanţe“ interioare ne poate duce la accep- pretare; psihanalistul nu ia, în felul aces- reprezentarea tragediei, nu este, esenţial - tarea credinţei, o acceptare căreia nu i se va ta, niciun risc personal, riscul de-e greşi, de-a mente, diferit de trăirea însăşi a analizatului, putea tăgădui caracterul pur religios, de eşua nu există pentru el, eşecul fiind atri- care reconstruieşte, împreună cu analistul, vreme ce nu este raţionalistă, se referă la acea buit „rezistenţelor“. greşeala originară aflată la originea ginţii. putere misterioasă sădită în profunzimile Pe de altă parte, practica etnopsihiatriei Freud regăseşte sensul profund al tragediei, fiinţei, transcendentă, inconştientul. Desigur, relativizează anumite concepte fundamentale, semnificaţia ei existenţială. Iar tragedia greacă in conştientul nu poate fi mistificat, absoluti- în primul rând complexul lui Oedip. Pentru poate fi văzută ca un soi de psihanaliză, avant zat în Dumnezeu. Vechile simboluri capătă omul tradiţional al civilizaţiilor africane, la lettre, a sufletului colectiv al Cetăţii. o forţă nouă, prin interiorizare. tatăl nu este o figură centrală. Este numai o Dar tragedia este producţia cea mai verigă în lungul şir al generaţiilor. Cu adevă- occidentală cu putinţă, actul ei de naştere. -a putut tăgădui, recent, validitatea rat determinant este strămoşul mitic, totemic, Ataşamentul lui Freud pentru cultura euro- Spsihanalizei pentru omul aparţinând altor un leopard, un crocodil... Evident, s-a putut peană nu rezultă numai din prelucrarea sfere culturale decât a Occidentului. Expe- argumenta că sub strămoşul mitic se ascunde unui motiv fundamental al tragediei, ci şi rimentul cel mai interesant se produce în acel tatăl, dar ce sens are o asemenea interpretare din multe scrieri privind cultura şi arta. melting pot care este Europa de Vest, cu pentru omul tradiţional? Şi o interpretare care Leonardo, Michelangelo îi sunt „clienţi“, iar precumpănire în marile centre cum ar fi Pa- nici în principiu nu are şanse să fie acceptată Amintirea pe Acropolis îl trimite direct la risul, unde trăiesc milioane de dezrădăcinaţi nu are sens. propria lui problematică oedipiană. Deşi a din cele mai felurite părţi ale lumii. Etno- consacrat lui Moise al lui Michelangelo psihanalistul Tobie Nathan, autor a nume- ezistă psihanaliza reproşului „neştiinţi - un articol celebru şi, la sfârşitul vieţii, roase cărţi, conduce de mulţi ani, în capitala Rficităţii“? Este adevărat că ea n-a devenit acea operă stranie, pe jumătate „roman Franţei, o consultaţie în care sunt văzuţi pa- – ceea ce Freud spera – corespondentul psihanalitic“, pe jumătate tentativă de re- cienţi cu probleme psihologice şi psihiatrice pentru psihologie a ceea ce este darwinismul construcţie religioasă, care este Moise, un din varii etnii ale Africii negre. Cum rezistă pentru ştiinţele vieţii. Însă domeniul nede- bărbat, şi religia monoteistă, Freud este mai ata- schemele psihanalitice la provocarea ames- terminării este enorm, dacă ne raportăm la şat de sursa greacă-renascentistă decât de cea tecului babelic al neamurilor? O evaluare e producţia mintală. Imaginarul nu va putea să iudaică (el se socoteşte evreu mai ales „prin posibilă, cu atât mai mult cu cât în echipele fie cartografiat, disciplinat. Acest domeniu al rezistenţă“). El este, esenţialmente, un păgân de terapeuţi evoluează persoane care au o imaginarului aparţine psihanalizei. Ea con- greco-roman. În ciuda lui, împotriva voinţei dublă cultură, tradiţional-etnică şi universitar- figurează o mitologie proprie individului, lui am putea spune, Freud este un însoţitor psihanalitică. O tânără, originară din etnia bazată pe câteva temeiuri puternice, incon- al noului ho mo religiosus, al cărui Dumnezeu yoruba, este, de exemplu, şi licenţiată în testabile, ale psihicului: prezenţa sexualităţii se regăseşte în viaţa interioară. Homo psihologie a unei universităţi pariziene. Re- la toate vârstele omului, faptul că trupul ca psychanalyticus ar putea rosti vechiul principiu alitatea psihopatologiei africane impune o totalitate este izvor de erotism, faptul că orice gnostic al Tabula smaragdina: „Tot ce e înă- viziune diferită. Cea mai izbitoare observaţie model al iubirii se calchiază pe relaţiile dintre untru e şi în afară“. este aceea că fiecare etnie ia cu sine, în exil,  DOSAR Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 23 con ştientul este, într-un anumit fel, rădăcina existenţei, prin el ne articulăm cu trupul nostru şi, prin trup, cu restul universului. Am amintit că Freud a recunoscut faptul că marile întrebări şi marile soluţii oferite de religie corespund nevoilor şi soluţiilor gene- ral-omeneşti (de unde vine şi forţa lor!), aşa încât nu există un antagonism radical între viziunea psihanalitică a lumii şi cea religioasă. Dacă psihanaliza este ameninţată în mod real în lumea noastră în continuă prefacere, atunci ameninţarea vine din altă parte. S-ar putea ca psihanaliza să devină inacceptabilă din punct de vedere cultural şi nimic să n-o mai apere. Mai întâi, pentru că fiinţa umană acceptă din ce în ce mai puţin separaţia su- prafaţă/profunzime. Căutarea unui „arier- plan“ este o operaţie vană pentru omul actual, care este prins iremediabil în cleştele aparenţelor. Iar puterea acestor aparenţe în civilizaţia mediilor de masă este colosală. Ca şi creştinismul, psihanaliza presupune un „om lăuntric“. O civilizaţie în care omul se aplatizează, rămâne din el doar o suprafaţă, nu mai are ce face cu psihanaliza, nici nu mai poate s-o conceapă. Pe de altă parte, lumea actuală este lumea babilonică a amestecului neamurilor şi al limbilor. Emigraţia afro-asiatică care se instalează actualmente în Europa nu va adopta stilul individualist de viaţă, va adu- ce în societate o cultură de tip tribal, unde generaţiile în viaţă şi cele petrecute vor ju- ca un rol mai mare în psihologia individului. De pe acum, terapiile zise „sistemice“ tratează întreaga familie, iar individul nu este, de cele mai multe ori, decât un simptom. Magia, de ase- meni, pare să aibă un viitor frumos. La urma urmelor, ea nu este incompatibilă cu o societate hipertehno logi zată. Dimpotrivă. Magia este ea însăşi tehnologică în intenţii - le ei. Reciproc, tehno logia face mai inteligibil demer sul magic. • Viena, 19 Berggasse: locuinţa lui Freud în 1938, după ocuparea oraşului de nazişti S-ar putea ca, în câtăva vreme, psihanaliza să re devină ceea ce a fost la înce putul ei: o  mică „sectă“. Acum nu va mai părinţi şi copii. Pe baza acestor adevăruri de fi o sectă de căutători, va fi una tip naturalistic se construiesc mituri persona- de păstrători ai unei anumi- lecareauovaloare hedonică. Nu o valoare te tradiţii. Respectuoasă de terapeutică, pentru că criteriile de definire a solitudinea radicală a insu - bolilor mintale nu sunt aceleaşi cu ale boli- lui, de profunzime. Ultimii in- lor somatice. De aceea, se poate vorbi mai divi dualişti, ultimii paznici ai mult de plăcerea decât de vindecarea pe care omului lăuntric se vor refugia o produce analiza. atunci în sânul psihanalizei, În acelaşi timp, efectul psihanalizei nu aş teptând vremuri mai bune. se explică numai prin interpretare. Interpreta -
rea îşi realizează efectul prin relaţia cu psi- Conferinţă ţinută la hanalistul, prin transfer. În fond, plăcerea Universitatea psihanalizei este paralelă cu cea produsă de „Babeş-Bolyai“ din Cluj literatură. Este o formă de literatură orală, în în 8 iunie 2006 care opera se ţese în relaţia pacient-analist. Plăcerii resimţite la interpretarea operei i se contrapune plăcerea încercată în relaţia psihanalitică. Şi e notabil că, în timp ce au- torul şi cititorul se găsesc într-un contact mediat de text, psihanalistul şi pacientul său se găsesc într-un contact nemijlocit. Deci, psihanaliza nu este invalidată de faptul că e neştiinţifică, dimpotrivă, ea or- ganizează un domeniu al spiritului care re- zistă supunerii la ştiinţă. În al doilea rând, materialismul radical al psihanalizei, care era voit de Freud, poate fi relativizat. Fiindcă inconştientul este, de fapt, o instanţă transcendentă. Nu putem ac- • Sigmund Freud, cede la el direct, suntem nevoiţi a-l ataca pe Psihopatologia căi ocolite, cum ar fi interpretarea viselor. vieţii cotidiene, Suntem dominaţi de pulsiunile noastre, în- cu dedicaţie tr-un fel asemănător cu cel în care sun- pentru tem dominaţi şi de puterile numinoase. In- Jung 24 • APOSTROF DOSAR SILVIU LUPESCU

„Nu poţi fi editor decît iubind pînă la dăruire cărţile“

Dora Pavel: Puteţi decanta acum, cu exactitate, domnule Silviu Lupescu, care a fost impulsul care v-a dus irevocabil spre Polirom: o vorbă anume, o persoană, o împrejurare, o străfulgerare?

Silviu Lupescu: Există întîlniri faste, de răscruce, în viaţa fiecăruia. Am avut norocul cîtorva: în presa studenţească, m-a îndemnat profesorul meu de filosofie, spre edituri, un prieten din vremea facultăţii. Iniţiativa creă- • Silviu Lupescu rii Poliromului a avut-o un patron de tipogra- fie, Adrian Butucă, un tînăr entuziast, de S. L.: Eu mă refugiez săptămînal la Bucureşti. a te „exprima“ prin alcătuirea planului editorial, nici treizeci de ani atunci. Linia editorială Cînd sînt la Iaşi, după ora 16, mă refugiez la ţinuta grafică, structura colecţiilor ş.a.m.d. de început am creionat-o cu Adrian Marino, contabilitate, să văd ce sume s-au încasat, şi la Majoritatea editurilor de la noi, la începutul Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Adrian departamentul comercial, să aflu ce comenzi au anilor ’90, au urmat un model – să-i spunem Neculau, Andrei Hoişie, Liviu Antonesei şi mai sosit şi de la ce librării... Vreau să spun că, – francez, pentru ca, ulterior, tot mai multe mulţi alţii. Dar e deja altă poveste... pe măsură ce editura a crescut, am citit mai mult să împrumute elemente din modelele anglo- corespondenţă decît cărţi şi simt că mă afund saxone, mai direcţionate către piaţă, mai co- D. P.: Vă rog să-mi răspundeţi sincer, fără nici cea pînă la înec în birocraţie. merciale. mai mică tendinţă de literaturizare: a existat ceva în copilăria/adolescenţa dvs. care să fi prefigurat D. P.: Dintre toate compartimentele editurii, ce vocaţia de editor? Care erau lecturile pre - munci ar putea prelua şi presta oricînd şi directorul „Dacă literatura română adolescentului Silviu Lupescu? ei general? ar avea zece autori de talia S. L.: Eu cred că nu poţi fi editor decît iubind S. L.: La începutul editurii făceam de toate – Hertei Müller sau a lui pînă la dăruire cărţile: a fi editor implică şi traduceri, redactare, corectură, tehnoredacta- vocaţie. Această iubire, acest Vers la flamme se re, coperte, distribuţie... Apoi, colectivul s-a Norman Manea...“ aprinde în copilărie. Mi-a insuflat-o mama, ea mărit, au apărut profesioniştii pe posturi. m-a ajutat să-mi procur primele cărţi – bi- Mărturisesc că orice post în editură îmi pla- D. P.: Ce gen de carte, dintre cele editate de bliografie cunoscută: Cuore, Fraţii Grimm, ce în egală măsură, cu condiţia să nu fie unul Polirom, reţineţi în propria bibliotecă? Fram, ursul polar, O mie şi una de nopţi, de rutină. Cireşarii, Dumas, Karl May... Cine îşi aminteş- S. L.: Literatură, mentalităţi, politologie, te vremurile acelea ştie ce important era să comunicare şi relaţii publice, istorie... Mul- cunoşti librărese. Învăţasem orarul maşinii cu „Am încredere în te dintre acestea îmi sînt utile. A trebuit să cărţi, cînd şi la ce librărie vine. Pentru La colaboratorii tineri“ renunţ la dorinţa de a le ţine pe toate în bi- Medeleni am făcut coadă, prin anii ’65, mul- bliotecă. Mă ajută şi prietenii, le dăruiesc cărţi, te ore, la cîteva librării. Cunoşteam o mulţime D. P.: Ce pondere mai are la ora asta implicarea urmez exemplul lui Mircea Ivănescu. Proble- de librărese în Iaşi, poate că şi lor, poate şi dvs. în deciziile editurii? ma nu este însă ce cărţi se găsesc în biblioteca timpului pierdut la cozile pentru cărţi, într-o mea, ci dacă ele există în librării, şi aici mă oarecare măsură, li se datorează Poliromul S. L.: Sper că una cît mai redusă. Pe de o parte, întristează cînd mă gîndesc ce însemna acum actual. am colaboratori capabili să ia decizii bune, pe cîţiva ani Librăria Universităţii din Cluj şi ce de alta, cred că o instituţie ajunsă la maturitate este ea astăzi. E drept că între timp, din fe- „Biroul modern, astăzi, – aşa vreau să cred – are cultura organizaţională ricire, au apărut şi alte librării... prin care puterea de decizie poate fi delegată este laptopul“ la toate nivelurile. Se spune că rolul „şefului“ D. P.: Alcătuiţi, vă rog, un top al primelor 5 titluri modern este de „antrenor“, dar îmi vine greu de la Polirom, fără să ţineţi cont de niciun alt să cred că aş mai avea eu ce să-i învăţ pe Dan D. P.: Cum arată biroul directorului de la considerent (receptarea critică şi de public, renumele sau Tereza Petrescu, de exemplu. Mai curînd, Polirom? Sînteţi un ins pedant? autorului, relaţia dvs. cu el etc.) decît cel al propriei invers. În plus, am avut şi am încredere în plăceri a lecturii. S. L.: Biroul modern, astăzi, este laptopul. Cu colaboratorii tineri, caut să-i implic în decizii şi să-i determin să-şi asume responsabilităţile. laptopul nu-mi permit să fiu pedant, cu el S. L.: Îmi cereţi imposibilul. Din cele circa do- trebuie să fiu precaut, să nu se viruseze. Doar D. P.: Aţi avut (vi-l mai recunoaşteţi?) vreun model uă mii de titluri, probabil că lista ar avea peste din cînd în cînd devin pedant: îi şterg scree- o sută de titluri. nul, neapărat cu spray antistatic, îi defragmen- printre editorii străini (sau români, de odinioară)? tez hardul, actualizez softul... S. L.: Nu. Sînt principii elementare de ma- D. P.: Atunci, numiţi, vă rog, 3 cărţi de la Polirom D. P.: Aveţi vreun colţ preferat, în editură, în afara nagement care trebuie respectate atunci cînd pe care le-aţi dărui, fără rezerve, omologului dvs., biroului, în care vă place să vă refugiaţi? „pleci la drum“. Şi, desigur, un mod al tău de 

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 25  D. P.: Aţi cunoscut direct vreunul dintre autorii să zicem, de la Gallimard, Seuil, Actes Sud etc., străini traduşi de Polirom? În ce circumstanţe? Ce de data asta numai pentru aspectul lor grafic. impresie v-a lăsat? A contat asta pentru publicarea lui ulterioară la Polirom? S. L.: Menţionez o singură carte, volumul de versuri şi colaje Este sau nu este Ion al Hertei S. L.: Uitaţi, acesta este unul dintre lucrurile Müller. Pe de o parte, pentru că o preţuiesc pe cele mai minunate care mi s-au întîmplat în Herta Müller, pe de alta, pentru că este primul viaţă, şi anume, ca unor autori preţuiţi în anii volum pe care l-a scris în limba română, unul ’70-’80 să ajung eu să le editez cărţile după experimental, după plecarea din Banat. Dacă 1989. Să-i editez pe Matei Călinescu, Norman literatura română ar avea zece autori de talia Manea, Adrian Marino, Andrei Şerban, Hertei Müller sau a lui Norman Manea, nu Alexandru Paleologu, Toma Pavel, Nicolae ne-am mai pierde în discuţii despre cît sîntem Breban, Gabriela Adameşteanu, Iosif Sava sau de cunoscuţi în lume, iar ICR ar fi fruntaş pe Gabriela Melinescu. Cu unii am avut sau am ramură la exportul cultural. „Ne-am scoate“, relaţii foarte apropiate. Pe alţii, pe Ioan cum se zice azi. Petru Culianu, din nefericire, nu i-am mai putut cunoaşte. Aşa a vrut destinul. Am cunoscut şi autori străini. Păstrez amintiri frumoase despre Adam Michnik, m-au impresionat Colm Toibin şi Katarina mediocre? Ce credeţi despre acest tip de promovare? Frostenson, Moshe Idel, Tony Judt sau Olga Se practică ea şi la Polirom? Tockarczuk. Acum cîţiva ani, l-am întîlnit la Tîrgul de Carte de la Ierusalim pe Erri de S. L.: Să nu fim naivi: în lume, bestselleruri- Luca, un scriitor sicilian de excepţie, şi m-am le ultimilor ani sînt cărţi mai curînd medio- hotărît să-i traduc cărţile în româneşte. cre. N-am auzit ca editorii lui Dan Brown, Coelho sau Tolkien să-şi piardă credibilitatea, dimpotrivă. Vorbim astăzi despre o industrie „Concurenţa m-a stimulat a produselor culturale, iar industria trăieş- te prin publicitate. Hollywood-ul înseamnă, întotdeauna“ înainte de orice, publicitate. De ce ar fi lumea cărţilor altfel? Un cinic observa că de multe D. P.: Aţi surprins vreodată, în librărie sau la ori cel ce cumpără o carte nu o ia ca s-o ci- tîrguri, vreun cititor cumpărînd cărţi de la tească, ci pentru a o avea în bibliotecă. Polirom, fără ca el să vă (re)cunoască? Ce trăiri Odată ce te-ai decis să publici o carte, ca v-au încercat? editor, eşti obligat să o promovezi, nu să devii instanţă de judecată a valorii. Valoarea trebuie S. L.: S-a întîmplat şi încă de atîtea ori, încît să o judece critica, dar chiar şi în acest caz nu nu pot spune că am un sentiment anume. Nu există o legătură directă cu succesul de pot ascunde partea aceasta „negustorească“ a librărie. Cred că Mircea Cărtărescu s-a unei edituri: cărţile există pentru a fi citite, împăcat cu criticile cu iz academic privind • Dora Pavel. Foto: M. P. adică, în ultimă instanţă, pentru a fi cumpărate. succesul cărţilor sale. Pentru promovarea Autorii scriu pentru a fi citiţi, e normal să aibă lecturii, e mai util că a fost aleasă De ce iubim un sentiment de bucurie cînd li se cumpără femeile cartea anului, decît să fi fost premiat „Ca editor, eşti nevoit cărţile. Cam acelaşi lucru mi se întîmplă şi mie. un tratat cu cel mult o mie de cititori. de cele mai multe ori De obicei, sînt curios ce titlu se cumpără, ce autor şi de ce. să refuzi manuscrise“ „Oferta unei edituri nu este D. P.: Se poate vorbi, acum, la noi, de o concurenţă loială între edituri? Cu ce edituri vă sclava docilă a cererii“ D. P.: Creionaţi cîteva tipuri temperamentale ale simţiţi într-o asemenea relaţie? Numai con- autorilor români – dintre cei pe care îi publicaţi curenţa loială poate fi stimulativă? D. P.: Credeţi că o editură prestigioasă ar putea şi pe care îi cunoaşteţi –, din punctul de vedere al impune, într-un anumit moment (aşa cum o poate relaţiei editor-autor. Există vreunul pe care să-l S. L.: Cred că răspunsul este afirmativ. În ce- face critica literară, de exemplu), o direcţie de gust etichetaţi ca fiind cel mai isteric-incomod şi un altul, le din urmă, singurul care decide ce carte publicului cititor? pe care să-l apreciaţi ca fiind cel mai discret, cumpără şi de la ce editură este cititorul. confortabil? „Afacerile“ cu statul de acum cîţiva ani, cînd S. L.: Răspunsul meu este da. Exemplul doar unele edituri clientelare primeau sub- campaniei Votează literatura tînără este deja bine S. L.: Se întîmplă că la noi nu există atît de venţii, au cam dispărut, odată cu editurile în cunoscut, nu mai insist. Iniţiativa a debutat cu mulţi autori de valoare încît să-i alegi după cauză. Defavorizate sînt, oarecum, editurile „generaţia Polirom“ – Lucian Dan Teodorovici, cît de comozi sau nu sînt ei din punctul de din provincie şi editurile mici. Dar asta ţine Florin Lăzărescu şi Radu Pavel Gheo –, dar se vedere al relaţiilor cu editura. Incomozi tot de concurenţă şi de perseverenţa cu care poate afirma că a impus pînă acum şi alte nume: sînt veleitarii, cei cărora trebuie să le refuzi îţi promovezi cărţile. Evident, cu toţii ne Filip Florian, Dan Lungu, I. T. Morar, Ionuţ Chiva sau, la Cartea Românească, Florina Ilis, sistematic publicarea, iar ca editor, eşti batem pentru cota de piaţă. Neînţelegerile ca să amintesc doar pe cîţiva dintre cei „cu nevoit de cele mai multe ori să refuzi dintre asociaţiile de editori derivă mai mult premii“, încît oferta unei edituri nu este scla- manuscrise. E un stres permanent acesta – să din orgolii. Iar cînd un editor sau altul va docilă a cererii, a gustului comun. Uneori, refuzi. Cazuri „incomode“ nu cunosc, poate încearcă să fie mai zgomotos sau să aducă editorul se revoltă, preia iniţiativa şi, cu oare- cu excepţiile care nu merită menţionate, fiind acuze breslei, el nu poate influenţa decisiv ce stăruinţă, poate impune nume sau tendinţe de notorietate. Autorii importanţi înţeleg decizia de cumpărare. În ce mă priveşte, noi. Este nevoie însă de fler, de intuiţie... Lumea menirea re dactorului, colaborează pe tot concurenţa m-a stimulat întotdeauna. interbelică pare tot mai îndepărtată cititorului parcursul procesului editorial şi ajută la tînăr, în literatură, nu te poţi bizui doar pe promovarea cărţilor care le apar. Cred că şi optzecişti, eşti obligat să cauţi, să intuieşti editura dă dovadă de multă înţelegere şi „Bestsellerurile ultimilor ani direcţii noi şi să le promovezi. flexibilitate. Sorin Antohi îmi povestea despre experienţa sa americană, unde pînă şi sînt cărţi mai curînd D. P.: Trăiţi momente de panică şi disperare legate departamentul comercial al editurii poate de editură? Ce le provoacă? Există ceva ce ar putea dispune eliminarea unui număr substanţial mediocre“ declanşa, într-o bună zi, prăbuşirea casei Polirom? de pagini din manuscris. Cei care au lucrat în sau cu editurile mari din străinătate ştiu că D. P.: Cît este şansă de cîştig pentru o editură şi S. L.: Panică e mult spus. Trebuie să te uneori rigorile de acest tip sînt mai mari cît risc de a-şi pierde credibilitatea lectorilor săi prin obişnuieşti cu riscul. Peste 80% dintre titlurile acolo. promovarea supradimensionată a unei cărţi publicate nu se vînd atît de repede cum aş dori,

26 • APOSTROF altele se vînd în prea puţine exemplare. D. P.: Îmi place ironia dvs. discretă... Mai aveţi Numărul eşecurilor editoriale depăşeşte cu mult prieteni dezinteresaţi, domnule Lupescu? Avangarda rusă pe cel al succeselor, este riscul pe care şi-l asumă orice editor. Şi trebuie să-ţi asumi „sudoarea“, S. L.: Ar fi trist să nu fie aşa. Există prietenii cred că aşa spune Andrei Şerban în Biografia nezdruncinate, pentru că ele se bazează pe lui, o carte din care am avea numai de învăţat. afinităţi, pe solidaritate, pe categorii de va- lori nedisjuncte, unele durînd din anii de liceu sau de facultate. Dar noi am trăit şi acea „Sînt dependent de muzică ruptură extraordinară, care a fost anul 1989, cu binele şi răul amalgamate. A fost bine că pînă aproape de sevraj“ am scăpat în mod nesperat de viaţa ternă pe care am dus-o, rău a fost că tocmai cei care D. P.: Aţi avut vreodată impulsul de a renunţa au dirijat întorsătura noastră de destin au tras la postura de editor? Ar mai fi posibilă, în ce vă foloasele. A-ţi urmări interesul propriu a de- priveşte, o răsturnare de destin? venit un soi de virtute sui-generis, acceptată şi pragmatică. E o vălmăşie balcanică regizată, S. L.: Orice impuls aş fi avut, vine sfîrşitul în care legea – abia azi avem şi dovezi despre (1875-1936) • Kuzmin Mihail de săptămînă, cînd pe biroul meu ajung din ceea ce Doina Cornea a intuit din prima zi – tipografii 9-10 cărţi noi, ceea ce mă face de o fac foştii oameni ai Securităţii. Cum bine fiecare dată să renunţ. M-am împăcat de mult observa cineva, în această vălmăşie, pe tara- Duminică cu gîndul că nu este posibilă o răsturnare be stau alături cărţi despre victimele Ho- spectaculoasă a destinului, că, de pildă, nu locaustului cu literatura prole gionară, pot interpreta onorabil la pian un vals de memoriile deţinuţilor politici şi scrierile Mihail Kuzmin Chopin, o bagatelle, un impromptu, şi că trîmbiţaşilor de tip „Cîntarea României“. Ne Glenn Gould sau Radu Lupu sînt fenomene dau lecţii de morală tocmai profitorii pri- Doar clopotele mai muncesc, irepetabile. vatizărilor de gaşcă, ticăloşi uneori chiar şi în viaţa lor privată, care vor acum să ne Egali înde ei sunt robii Domnului. D. P.: Aşadar, sînteţi dependent de muzică? Ce impună sistemul propriu de valori. Din Velele au fost coborâte. gen de muzică ascultaţi? fericire, chiar dacă odată cu vîrsta devenim Acalmie, tihnă deplină. mai ursuzi şi mai dezamăgiţi, cred că Dacă ar fi să vă întâlnesc – S. L.: M-aţi prins, sînt dependent de muzică prieteniile ni le păstrăm şi că ele pot rămîne Nu v-aş recunoaşte. pînă aproape de sevraj. Un profesor de-al meu, adesea miraculos de dezinteresate faţă de no- de la Politehnică, mare admirator al dirijorului ul spirit aşa-zis „capitalist“. Poartă cu toţii gulere scrobite Evghenie Mravinski, îmi spunea că nu voi Şi pălării, precum li s-ar potrivi renunţa să ascult Chopin, dar că pe măsură ce D. P.: Vizitaţi şi dvs. site-ul Poliromului? În ce Vacilor şeile. vor trece anii, o să-mi placă tot mai mult Bach. compartimente? Influenţa opresează evident. Aşa a fost. Preferinţa mea se îndreaptă către pian. De la sonatele lui Haydn şi Beethoven, S. L.: Zilnic. O fac din motive diverse – pentru Tot mai fericit se răspândesc la Skriabin şi Prokofiev. Iubesc tot ce înseamnă informare, din motive profesionale sau pur şi În asemănarea nefiinţei. muzică de cameră, de la Schubert şi impre- simplu pentru o „supraveghere“ discretă. Îi in- Inima se teme de opriri sionişti la marii compozitori ai secolului trecut vit însă pe toţi să-l viziteze, fie să citească Şi crede că acesta ar fi un vis – Bartók, Şostakovici şi nedreptăţitul Enescu. Suplimentul de cultură, fie pentru „cumpărături“. Simfoniile lui Mahler, operele lui Wagner... În ce mă priveşte, am devenit un e-customer inventat de Seurat* ori Laforgue**. asiduu în ultimii ani. Ar fi nimerit ca la vecini D. P.: Totuşi, presupunînd, prin absurd, căderea Să răsune neîncetat gama muzicală editurii sau desprinderea dvs. de ea, ce altceva v-ar D. P.: Dacă mîine aţi pleca în concediu, ce volum Şi să se veselească azilurile de la altă editură aţi strecura, pe furiş, în bagaj? plăcea la fel de mult să faceţi? Chinuite de golul pustnic. S. L.: Oho! Mi-ar plăcea să fiu critic, să mă S. L.: Dacă aş pleca în concediu, cu siguranţă Punctul din care precum lăstarii pronunţ şi eu asupra cărţilor altora. Să mi-aş lua cu mine un ghid de călătorie de la Se răsfiră viitoarele raze. afirm, de exemplu, că editura X publică Aquila sau Lonely Planet. tineri „cu snopul“, că filosoful Y este cel mai citit autor, şi lumea chiar să mă creadă, sau August 2006 (1925) că de la Z încoace cultura română nu a mai

produs nimic de valoare. Judecăţile pă- Interviu realizat de Traducere şi antologie de LEO BUTNARU timaşe, rudimentare şi înverşunate, dacă nu chiar interesate, au devenit atît de *Georges Seurat comune la noi, încît Matei Călinescu, (1859-1891) – pictor Mircea Martin, Nicolae Manolescu sau Mihai francez, iniţiatorul neoimpresionismului. Zamfir sînt mai curînd excepţii. Poate de ace- ea ar trebui preţuiţi. **Jules Laforgue (1860-1887) – poet francez care, împreună cu Gustave Kahn (1859-1936), lansează versul liber.

• Cu Ileana Mălăncioiu

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 27 Matricea identitară la

Laura Pavel

• Dumitru Ţepeneag. Foto: Sarah Moon

Parafrazându-l pe Herder, îmi plăcea să ncă de la Les Noces nécessaires (Flammarion, După ce renunţase la scrisul în română – spun: „Patria mea nu e o ţară, patria mea e Î1977), unde protagonistul Ciobanu era romanul Le mot sablier (în româneşte, limba română“. Câtva timp deci exilul meu efigia răsturnată, ficţional-onirică a cioba - Cuvântul nisiparniţă) fiind, se ştie, un text- a fost total, de vreme ce ieşisem şi din limbă, nului din balada Mioriţa, Dumitru Ţepeneag performance care transcrie tocmai drama nu numai din ţară. Iar acum, întor - începe să edifice o paradoxală mitologie a trecerii de la identitatea scripturală ro- cându-mă în limbă, revenind din când în românismului. Aceasta va fi împlinită prin mânească la cea franceză –, odată cu roma- când şi în ţară, de ce oare nu mă simt întors trilogia României postdecembriste (Hotel n ul hiperrealist Hotel Europa Dumitru cu totul în patrie? Europa, Pont des Arts, Maramureş), prin mai Ţepeneag îşi tratează dubla identitate recentul roman pseudopoliţist şi imagolo - culturală franco-română cu autoderiziune, cu DUMITRU ŢEPENEAG (Războiul gic La belle Roumaine, ca şi prin puzderia umor detaşat. Dar şi cu un fel de tandră literaturii încă nu s-a încheiat: Interviuri, de „şotroane“, eseuri polemice, dezbateri comprehensiune. În fond, chiar oscilaţia între ediţie îngrijită de Nicolae Bârna, culturale din presă şi din interviuri. Prozato - două limbi, între două culturi, între două Bucureşti, Allfa, 2000, p. 130) rul bilingv franco-român care se autodefi - categorii de fantasme identitare – sau, altfel nea ca „exilat în exil“ realizează astfel un gest spus, între Ţepeneag şi Tsepeneag, sau, ca scriptural expiatoriu şi compensatoriu autor al romanului Pigeon vole şi ca traducător totodată. Patria sa stilistică şi imaginară es- uneori, Ed Pastenague – este în proza sa te supusă unei deconstrucţii parodice şi un puternic gene rator de construcţii textu- unei succesive reconstrucţii, sceptică totuşi. al-imaginare.

28 • APOSTROF Paradoxul raportării lui Ţepeneag la literară, pamfletară uneori, moştenind ceva Desprinsă din trunchiul imaginar şi textual condiţia sa de „român la Paris“ poate fi, cred, din moftul şi din momentul caragialian − din numit Hotel Europa, cel de-al doilea roman al regândit prin comparaţie cu deconstrucţia Destin cu Popeşti are drept titlu chiar dispera- trilogiei, ori chiar al proiectatei tetralogii epice „moftologică“ a imaginii românului la ta întrebare retorică a lui Cioran: Comment a României postdecembriste, Pont des Arts Caragiale, dar şi cu definiţiile autopedepsi - peut-on être Roumain?. Disperarea profetică readuce în scenă discuţiile pe teme de toare ale românismului la exilaţi celebri pre- a lui Cioran din Schimbarea la faţă a Români - mentalitate şi de politologie ale personajelor, cum Cioran (cu eseistica sa antipatriotardă ei este interpretată nuanţat şi confruntată fantasmele lor identitare. Aflate într-o goa- de tinereţe, din Schimbarea la faţă a României) cu mioritismul teoretizat de Blaga, care era nă − narativă şi fantasmatică totodată − şi Ionesco (care, în tinereţea sa românească, convins că specificul naţional se conservă prin bezmetică prin Europa, ele îşi trăiesc şi îşi exclama autoflagelant: „Dacă eram francez, izolare, prin neparticiparea la istorie. gândesc românitatea ca pe o fatalitate pre- eram poate genial“). În legătură cu Ionesco Respingând, pe de o parte, mioritismul scrisă, regăsindu-se pe canavaua unui şi Cioran, dar şi cu Caragiale, cel care se ca fundamental noneuropean, atunci când îl palimpsest caragialian. Identitatea româ- exilează spre sfârşitul vieţii la Berlin, eseistul apropie de fatalismul oriental, de nihilism şi nească este pusă în efigie şi apoi parodiată, Ion Vartic vorbeşte despre complexul lui de pasivitatea sinucigaşă, Dumitru Ţepeneag prin rescrierea Scrisorii pierdute a lui Caragiale Fiesco ca despre o traumă a creatorilor mari, îl şi remitologizează, surprinzător, printr-o într-un nou context istoric al confuziei „dotaţi cu o conştiinţă individuală hiper- subtilă hermeneutică pe care o face baladei morale şi al proiecţiilor politice globalizante. trofiată, ce se simt sufocaţi într-o ţară mică aflate la baza mitului. Deşi afirmă că nu cre- Decurge de aici, firesc, recursul la personaje [...] şi într-o cultură mică, «rudă săracă» a de în mioritism, mai exact în „morfologia intertextuale ca Fănică şi Zoe Rotaru (soţi marilor culturi“ (Ion Vartic, Clanul Caragiale, culturală de tip blagian“, prozatorul îşi de astă dată, amantul Zoei fiind în schimb Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002, p. justifică apelul la mitul mioritic în Les noces un comunist, Hainăroşie). Remarcând 156). Însuşi Hamlet ar suferi de complexul nécessaires (în româneşte, Nunţile necesare) senzaţia halucinantă pe care o lasă cititorului lui Fiesco, dar numele de Fiesco provine, de prin nevoia de a compensa în spaţiul imagi- amestecul insolit de ficţiune, de secvenţe fapt, dintr-o dramă a lui Schiller, unde Gian- nar o traumă biografică, aceea de a fi fost onirice şi de ştiri de ziar senzaţionale, Luigi Fiesco, denumit il Giovane, este „arhe - izgonit din propria ţară. Dar „de aici la neverosimile, Frédéric Joly descoperea în Pont tipul impetuos al tânărului genial care se afirmaţia că românismul stă pe nişte «vicii des Arts sufocă în cadrele meschine ale unui spaţiu incurabile» e un pas destul de mare pe care mărginit“ (idem, Cioran naiv şi sentimental, nu văd de ce l-aş face. De ce credeţi că pe- un texte diaboliquement brillant et dont Cluj, Biblioteca Apostrof, 2000, p. 101). Pe simismul meu are o culoare locală?“ – se l’humour et l’autodérision ne cherchent pas de altă parte, în teoria multiculturalismului adresează el, cu ton polemic şi pedagogic à masquer, bien au contraire, la condition din postmodernitate (Charles Taylor, Will totodată, intervievatorului. „Dacă pasivita- fondamentalement solitaire de l’écrivain, Kymlicka, Seyla Benhabib ş.a.), ca şi în tea, cum spuneţi, a înlesnit fixarea co- immigré de toute societé, et son absence antropologia culturală actuală, o astfel de munismului, în cazul ăsta pasivitatea ar tre- d’illusions quant au futur d’une Europe ierarhie discriminatorie, bazată pe nerecu- bui să fie o trăsătură comună multor popoare délivrée de l’horreur totalitaire mais plongée noaşterea şi pe excluderea, aproape, a di - foarte deosebite între ele. Admiraţi puţin dans un désenchantement lourd d’interro- ferenţei, pe ostracizarea valorii culturilor aşa- diversitatea etnică a lagărului socialist!...“ gations. zise mici, a ajuns a fi considerată nonetică, (ibidem, p. 269-270). Referindu-se, în acelaşi (Frédéric Joly, „Les étranges grimaces de Du- deci de neacceptat. Ţepeneag, de altfel, fiind context, la personajele din Hotel Europa − mitru Tsepeneag“, dans Reg’Arts, nr. 21, oct. extrem de actual în mentalitatea sa de român o adunătură pestriţă de escroci, bişniţari, 1998, p. 4) european, nici n-o acceptă pe de-a-ntregul. prostituate, mafioţi, care sunt deopotrivă Dacă luăm mai întâi drept cadru de români, dar şi ruşi, arabi, unguri, sârbi, nemţi, După viziunea autoflagelantă, în Pont des referinţă pentru condiţia exilatului român un greci, japonezi −, scriitorul nu uită să pre- Arts, a mentalităţii mioritice în contextul unei simptomatic complex al lui Fiesco, cazul lui cizeze că „metehnele“ acestora sunt şi mai Europe ea însăşi debusolată şi vidată de Dumitru Ţepeneag mi se pare îndeajuns de răspândite decât „pasivitatea mai mult sau mai reperele mitice tradiţionale, Maramureş atipic şi, prin asta, de o incitantă complexitate. puţin ataraxică a ciobanului mioritic“. În plus, reconstruieşte, prin prisma unei parodii În ceea ce priveşte exilarea oarecum forţată balada Mioriţei ar ascunde, în acceptarea afectuoase parcă, mitologia românească a a teoreticianului onirismului estetic din anii morţii, o filosofie a vieţii, revelaţia morţii fiind mioritismului. Maramureşul, în care per- ’60 − căruia i se retrage cetăţenia română de prin excelenţă umanizantă şi totodată gene- sonajul-narator va trăi nuntirea cosmică din către Ceauşescu prin decret prezidenţial, în ratoare de artă. Ce se consideră la ciobanul finalul apoteotic al romanului, devine, în ’75, pentru ca în ’78 să i se refuze mai întâi mioritic drept pasivitate ataraxică – ori contrapunct cu Parisul, New Yorkul, Viena, cererea de naturalizare în Franţa −, s-ar putea abulie anistorică – e în fond, după cum ar- Budapesta sau Clujul, un topos al margina- chiar argumenta mai degrabă existenţa unui gumentează Ţepeneag, o stare de con- lităţii transformat în centru mitico-imaginar. complex al lui Fiesco întors, à rebours. Ţepeneag templaţie artistică. În acest buric al lumii frusteţea originilor se nu se mai raportează la românismul său în întâlneşte cu senzaţionalului mediatic, atins primul rând ca la o traumă identitară, ci de kitsch şi de o poezie anisto rică deopotrivă. adeseori mucalit, cu un umor cu reflexe amar- Şi aici, Ţepeneag se dovedeşte un discipol parodice de filiaţie caragialiană. Ba chiar peste timp al tandrei autoderiziuni a lui detaşat, cu morgă relaxat-ironică, „euro- Caragiale la adresa intraductibilului moft peană“. El îşi asumă marginalitatea (culturală, român. Rebrenianul Ion al Glanetaşului lingvistică, etnică) ca pe o altfel de centralitate: devine acum, în Maramureş, Ion al Plane- taşului. Dorul care stăpânea, în viziune Întoarcerea la limba română a coincis cu blagiană, spaţiul mioritic este înlocuit, la revenirea mea fizică (fie şi temporară) în paradoxal-caragialianul Ţepeneag, cu moftul spaţiul românesc, care îmi fusese interzis timp vizibil, de pildă, la maramureşenii tempo- de aproape treizeci de ani. Probabil că, în rar europenizaţi şi chiar globalizaţi. Sau la vul- ciuda dezamăgirilor inerente şi paralele cu gara şi în acelaşi timp inefabila Ana (Hannah) satisfacţiile, şi asta a contribuit la revigorarea din La belle Roumaine, a cărei disponibilitate literaturii mele. M-a scos dintr-un formalism erotică traduce, metaforic, un alt stereotip din ce în ce mai sterilizant. M-a limpezit. Pe privind românismul: ospitalitatea şi diploma- scurt: m-a ajutat să ies din ghetou. Din ţia excesive, prin ele înseşi sinucigaşe. Mara- marginalizare. Nu e o formulare paradoxală. mureşenii se reîntorc până la urmă la patria Pentru cineva care scrie în limba română, lor cosmică. Iar misterul impenetrabil al centrul se află în România, nu la Paris. morţii Anei, pentru care vulturul oniric cu pe- (Războiul literaturii..., ed. cit., p. 218) naj tricolor (cum altfel?) joacă, pesemne, rolul Comandorului din Don Juan, mitologizează Mult disputata, astăzi, chestiune a iden- o dată în plus figura frumoasei românce. Mof- tităţii comunitare este abordată şi de către tul à la Dumitru Ţepeneag îşi revelează, la Ţepeneag la modul provocator-polemic, în rândul lui, dimensiuni nu doar identitare, ci descendenţa întrebării cioraniene despre şi metafizice. cum se poate să fii român. Un „şotron“ −
invenţie a lui Ţepeneag, specie eseistico-

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 29 Sesto Pals în anul de graţie 1958 (I)

Michael Finkenthal

şi copia din el zilnic extrase lungi cu care februarie 1959, s-a pronunţat sentinţa în apărea la reuniunile lor. De ce tocmai Hegel? procesul „lotului“ Banu – Caraion (în acelaşi Voi încerca să explic şi această alegere mai proces a fost judecată şi doamna Ecaterina tîrziu, oricum însă, alegerea s-a dovedit a fi Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu): Ion una fericită. În anii „democraţiei populare“, Caraion a fost condamnat – în baza articolu- Hegel a fost singurul filosof adevărat a că- lui 209 al Codului penal, pentru difuzarea de rui operă era accesibilă, graţie lui Marx şi „înscrisuri duşmănoase“ – la muncă silnică pe profesorului D. D. Roşca (care, în anii în- viaţă, Valentina Sestopali primea cincispre- cremenirii ideologice, traducea la Cluj, una zece ani de detenţie grea, pentru vina de a ba- după alta, cărţile marelui idealist german). te la maşină versurile incriminate. Un poet deci, care scrie şi reflectează în- De ce m-am oprit asupra acestor detalii, tr-o lume ostilă, dar tace. Cum apărea, văzută de ce asupra anului 1958, de ce încep un lung esto Pals este un personaj paradoxal în din afară, viaţa inginerului Sesto Pals? După travaliu de restituire a unui poet încă Speisajul literar românesc: a avut, ce-i moartea acestuia, un fost coleg de la centra- necunoscut cu o prezentare fragmentară, drept, ca poet, o existenţă efemeră la începutul la CFR din Bucureşti scria redacţiei unui ruptă din context? Unul dintre motivele anilor treizeci, prin participarea sa la avangarda săptămînal de cultură cît de uimit a fost să afle acestei metodologii – recunosc, oarecum tîrzie, centrată în jurul lui Saşa Pană şi Geo că poetul Sesto Pals, căruia i se publicase stranie în abordarea ei – mi-a fost însă impus Bogza. Împreună cu Gherasim Luca, care avea recent volumul Omul Ciudat, era tăcutul şi de realitatea dificilă a tentativei de a interpreta să devină mai tîrziu unul din liderii „renaşterii foarte conştiinciosul său coleg de la Secţia de o operă în absenţa aproape totală a reperelor suprarealiste“ de la Bucureşti, şi alături de Paul studii geotehnice. Un inginer atît de talentat biografice şi a unor aprecieri critice inde- Păun şi Aurel Baranga, Simion Sestopali (primise premii pentru invenţii şi inovaţii) şi pendente. În urmă cu trei ani am cunoscut-o colaborase la Alge între 1930 şi 1933 sub un atît de serios profesionist, poet?! În- pe doamna Sestopali, care împlinise 90 de pseudonimele Sesto Pals şi D. Amprent. tr-adevăr, biografia „externă“ a inginerului- ani în acel moment. După moartea acesteia, Apoi a dispărut de pe scena literară, pentru poet este aparent banală: în 1946 se căsăto - în vara acestui an, am luat legătura cu a redebuta la Editura Vinea în 1998! reşte cu verişoara sa primară, Valentina, act doamna Valentina Caraion şi am purtat cî- De ce a tăcut Sesto Pals în toţi aceşti ani? totuşi nu tocmai obişnuit, care atunci cînd a teva lungi convorbiri telefonice. Din aceste În 1933, după un incident care a dus la fost anunţat a făcut-o să leşine pe mama conversaţii am extras repere biografice; este arestarea grupului de la Alge – în aceeaşi poetului. Împreună vor trece prin anii – puţini însă foarte greu să datez poeziile, scrise perioadă în care şi Geo Bogza era judecat veseli, cei mai mulţi trişti – ai primului adesea pe foi volante. Iar în caiete rar reuşesc pentru „atentat la morala publică“ (vezi Saşa deceniu de după război. Prietenii săi supra- să găsesc date însemnate de mîna poetului. În Pană, Născut în ’02), tînărul poet, care abia realişti, unii vor pleca din ţară (Gherasim anii 1997-1998, în pregătirea volumului îşi terminase studiile liceale, îi promite tată- Luca, Dolfi Trost), alţii se retrag, ca şi el, în publicat de Nicolae Tzone, poetul a parcurs lui său că-şi va „băga minţile în cap“ şi va de- tăcere (Paul Păun şi Gellu Naum, pentru o împreună cu soţia sa (Lucy) materialele veni un cuminte inginer. Îl pasionau ori- vreme). În 1955, după ieşirea din închisoare adunate şi a ales el însuşi poeziile incluse cum ştiinţele – la bacalaureat, prestaţia sa la a poetului Ion Caraion, o poveste de dragoste în volum. Acesta este un punct de reper examenul de fizică a fost atît de impresio - se înfiripă între acesta şi Valentina, în jurul important. nantă, încît i-a adus intrarea la Politehnica din unei maşini de scris (şi asupra acestei poveşti Un caiet cu coperte negre din carton lucios Bucureşti fără examen de admitere. În apa- voi reveni mai tîrziu). Spre sfîrşitul lui 1957, şi foi veline şi albe la vremea lor permite însă renţă, experienţa traumatică a celor cîteva zile cei doi, Valentina şi Senia, cum îl numeau o identificare exactă. Apar în el două date petrecute la Jilava împreună cu o predispoziţie prietenii pe Sesto Pals, se despart (fără a scrise de mîna poetului, 1 XI 58 şi 15 I 59. naturală înspre orizonturile alternative ale divorţa însă) şi poetul se întoarce la o mai Între aceste două date sînt cuprinse cam ştiinţei l-au determinat pe tînărul Sesto Pals veche şi fidelă prietenă, care avea să devină mai cincizeci de pagini (dintr-un total de 78). Din să renunţe la poezie. Aparent doar, aşa cum tîrziu a doua sa soţie, Lucy Metsch. Dar trec acest caiet, Sesto Pals a ales doar patru voi constata mulţi ani mai tîrziu, înmărmu- doar cîteva luni şi, în primăvara lui 1958, Ion poezii pentru Omul Ciudat. Acest simplu fapt rit în faţa maldărelor de foi şi de caiete aco- Caraion este arestat din nou. Disperată, îmi pare foarte semnificativ, împreună cu perite de versuri, care umpleau camera poe- după cîteva zile de căutări, alergînd de la un constatarea trivială (în lumina celor de mai tului în micul apartament din Bnei Brak. prieten al acestuia la celălalt pentru a afla vreo sus) că anul 1958 este un an de importanţă Povestea tăcerii lui Sesto Pals este extrem veste, Valentina îşi ia inima-n dinţi şi vine crucială în viaţa poetului, el a determinat „gri- de interesantă în sine, dar nu ne vom opri să-i povestească aceluia cu care trăise mai bine la de abordare“. Voi parcurge deci paginile asupra ei de data asta. Voi observa doar că, de zece ani, dar pe care-l cunoscuse de mic caietului negru (cît de simbolic!) cu mare dacă ar fi voit, ar fi putut probabil publica copil („a venit împreună cu tata la spital să mă atenţie şi voi încerca să pun în context po- poezie fără mari dificultăţi în anii comu- vadă, imediat după ce mă născusem“, soţia eziile cuprinse în el: în contextul vieţii lui nismului, prieten cum a fost cu Geo Bogza poetului era cu cincisprezece ani mai tînără Sesto Pals, dar şi în acela al poeziei şi al gîndi- şi Aurel Baranga, dar a refuzat categoric orice decît acesta), pacostea care s-a abătut asupra rii sale filosofice din aceşti ani. Anul 1958 este compromis. Dar chiar şi cei care-i cunoşteau ei. Fără să ezite, Sesto Pals se întoarce la nu numai anul dramei personale a poetului, poezia ignorau cu desăvîrşire faptul că poetul domiciliul conjugal: „E periculos, vor veni el a fost un an dramatic (tragic, uneori) pentru era şi filosof. Ce-i drept, în anii războiului, poate să te caute şi pe tine, vin acasă“. Şi, în- mulţi oameni în România. Regimul comunist amicii săi suprarealişti îl luau adesea peste tr-adevăr, în iunie 1958, au venit, nu numai să ajunsese la un punct de cotitură: pe de o parte, picior pentru pasiunea sa obsesivă pentru o caute, nu numai să-i pună întrebări, ci să o Hegel. Găsise undeva un volum al acestuia aresteze. După cîteva luni de agonie, la 12 (Continuare în pagina 32)

30 • APOSTROF Din turn gârbovit, Tăcerea ne latră. Cântec pe zare Asurzitoarea tăcere, împovărătoare ca o fiinţă ostilă. În prim-plan e cunoaşterea. Iniţierea. Vocile acum alternează: când co- lindătorii, când protagonistul (s-a desprins unul). Marcel Marcian Vezi caut demult Prin harphe şi ascult, alentin Strava e poetul care a publicat o După care urmează o prea mintoasă Şi tot mi se pare Vsingură plachetă, în anul 1969, la Editu- trezire, ca o invitaţie la ratare, un dezolant „Şi Că-i cineva-n zare. ra pentru Literatură, Cântec pe zare, cu un totuşi“, o contraprogramatică a lui Strava, nu Tăcerea pare ostilă, nu şi vântul. cuvânt-înainte de Vlaicu Bârna. L-am cunos- se cade s-o ocolim, dar nici s-o celebrăm, Tu vânt vântulean cut pe Valentin Strava la Bucureşti, acum vreo „mirajul orbitor“, „ultimul fior!“, deoarece Văzut-ai trecând 50 de ani. Ne-au apropiat, aşa ni s-a părut, urmează – aşteptat? neaşteptat? – Colind, la Cel frate mai blând? afinităţi temperamentale şi predilecţii măr- care suntem convocaţi: Şi colindătorii. Sau protagonistul. turisite pentru unele lecturi. Auzeam, nu de N-aţi văzut, Suntem vestitori. la Strava, că ar fi paznic de noapte la o în- N-aţi auzit Şi protagonistul, în căutarea fratelui „mai treprindere bucureşteană. Şi poet. Gavril Pop De-un domn Lerui-Ler, blând“. (numele de acasă) s-a născut într-o casă de Cu graiul grai d’aurit Poate l-au văzut ţărani, la 13 septembrie 1907, în satul Hoto- Fumegând a cer? Oile din cer. an din judeţul Sălaj. Şi începe colindul: Poate l-au simţit Aflăm de la Vlaicu Bârna că s-a ataşat, în Plecarăm orfani Nopţile de ger! primul deceniu de după Unire, de boema Cu turma de ani. Rapelul e şi aici, şi poate că şi în recursul literară clujeană. În după-amiezi, locul de în- Prin câmpuri şi ger, la vânt. Vântul când a bate. Rapelul e depărtat- tâlnire era în amfiteatrul universităţii clujene, Să ne căutăm mioritic. ca audienţi la cursurile de estetică, filosofie, Fratele din cer. Oiţă bârsană, istoria artei etc. În anul 1940, după Dictatul În capul Colindului, Strava pune un motto: De eşti năzdrăvană... de la Viena, se mută la Bucureşti. „Numele po- Colo-n ram Că l-apus de soare etului Valentin Strava“, scrie Vlaicu Bârna, „a Plânge Adam. Vreau să mi te-omoare... fost reţinut în memoria cititorului de poezie Adam urcat în pomul cunoaşterii: e E aceeaşi concertare: vrerea şi firea. Sau din poemele antologate de Emil Giurgiuca în cântecul omului. Al întâiului om. Şi începe ne hazardăm, precipitându-ne spre un final ca- volumul Poeţi tineri ardeleni, apărut la Bucu- colindul. re nu e. reşti în primăvara anului 1940. Emil Giurgiuca Aceasta e deschiderea, în audienţă publi- Hai, frate din zori îl prezintă pe poet într-o frază lapidară: «Poet că şi la „fumegând a cer“ putem adnota în Luminii cetate singuratic...». Valentin Strava dă un aspect nou notaţie Strava. Fii glas vestitor al poetului ardelean în culori estompate, de o Cum fumegă rănile toate... Durerii-nsetate. tristeţe fumurie.“ Strava trimite la Strava – ar fi semn că tot Versificaţia nu e căutată. E una oarecare. Voi prezenta, în lectura mea, poemul ce a instrumentat până aici nu e altceva decât Şi e catrenul pre-final. Iată-l şi pe cel final: Colind, care face parte din volumul Cântec pe exersare pentru Colind? Şi colindăm: „Pleca- Să mi te arăţi zare, din ciclul Dune. răm orfani...“, adică lipsindu-ne, orfani, acel Din singurătăţi Valentin Strava se vrea situat la orizont ascendent: părinţii, stirpea familială, ci as- Ochiului crăiasă, chiar pe zare cu cerul şi cu Pământul. cendentul e: lipsiţi de „fratele din cer“, fu- S-ajungem acasă! Un ţărm prelung, zâmbesc megând a cer, aşezaţi pe zare. „Cu turma de Vom reţine, mai întâi, trimiterea, încă o Seduşi, un călător, o casă. ani“ e mai mult decât o metaforă trăgând du- dată şi chiar în culminaţie, la Mioriţa. (Ochiului Zenitul rătăcind sibil. pă noi anii în turmă, turmă a noastră, colin- crăiasă.) A lumii crăiasă. Nu mai încap dubii: Pe frunte veşnicia larg de lisă. dul, acesta ne e colindul, iar noi suntem cei Strava a asumat, prin Mioriţa, o ataşare, Ar părea un contemplativ. Ciclul Dune se care ne-am pornit pe colindat „cu turma de cumva la o unanimitate: anunţă, din start, ca o iniţiativă de dislocare, ani“, cu toţi anii noştri convocaţi: C-am avut nuntaşi de desprindere: „E un dat“... Iar noi, care „plecarăm“, Brazi şi păltinaşi Ca semn de plecare, ardeţi focul mare! Prin câmpuri şi ger Preoţi munţii mari, Clintirea: Prin gerul de lumină desţelenind troiene. Paseri lăutari, Voi ochi din pragul înserării, Şi, în urmare: Păsărele mii Urniţi colina depărtării Da’ nu-i drum bătut Şi stele făclii. Să ne urcăm – a câta oară? Ori vreun început. Strava: Rug ’nalt – spre cerul ce coboară. Pe zarea curată Ori poate surate Ultimul vers e un vers-cheie, emblematic. Urma-i nu s-arată. Stele-n hotare Poetul e într-o stare de veghe continuă, si- Şi tot el se dezminte de îndată: Ci. Cu ae- L-aud cum răzbate bilină: rul că nu face nimic altceva decât să ne spună Spre soare-răsare. Goniţi harphele. cum a fost. Unanimitatea la Strava e: S-ajungem Nisipul, şarpele. Ci, ne ies în drum acasă! Noi, colindătorii. Acasă, care acasă? Setea, cuvintele. Paseri mari de fum. Unde? Acasă, la fratele din cer? Sau numai Închideţi mormintele. „Paseri mari de fum“, aceasta e însoţirea acolo? E un final deschis. E şi un început. Nisipul, terenul alunecător, mişcător: du- vizionară (Album vechi). Plecarăm. Şi cu o unică trimitere în reluare. A ne. Terenul nesigur, tatonat, pipăit, incită la Vin călăreţi din larguri pe stepele. lumii crăiasă. La Mioriţa. A vrut anume căutare. La scrutare. Ca fumul. Strava ori i-a căzut din condei – e totuna. Aca- Ascult în zări un cântec de nisipuri. Dar Paseri? Unde am mai auzit? Paseri să poate fi şi reaflarea unui acasă obştesc, o Un roi amar cu galben ochi prelung. lăutari... În Mioriţa. În plin colind. A ştiut unanimitate. O regăsire. Ca-n Mioriţa: „Paseri O rană izbeşte din urmă să m-ajung! Stavra? De seamă e că i-a venit! Şi i-a bine- lăutari.../ Preoţi munţii mari“. Şi se mai Ultimul vers fiind încăpător cât o împără- venit. poate glosa. Valentin Strava poetul, numai ţie a vrerii: din urmă să m-ajung, eu pe mine, Colindăm cetăţi; poetul a finit. Şi-a dus la capăt lucrarea. Colind eu, Strava. Mari singurătăţi. e un poem memorabil. Sunt iarăşi grai, graiul meu pierdut! Sfincşi în promoroacă.
Mai mult istovit decât exultând, în trium- Şi batem la poartă. ful regăsirii, poetul intonează un Cântec „Batem la poartă“ cade apodictic, pe cât de pelerin: de firesc, de aievea şi de mirific totodată. Pare că strig de veacuri şi vremuri vechi mă scurg. Planurile se reunesc, concertate în vibrarea Îmi scutur apoi setea şi beau azurul până-n poetului: creştet!

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 31 Amintiri despre

Mihai Iubu

Toţi biografii şi toate istoriile literare îl ţia comandantului Centrului de Aviaţie din descriu ca pe un om de o rară modestie, Turda de a lega, în calitatea mea de condu- prezentă pînă şi în felul de a se îmbrăca, de cător al Clubului Sportiv „Universitatea“, un o simplitate ieşită din comun, ducînd o via- joc cu puternica formaţie din Potaissa. M-a ţă, după cum spunea Blaga, „întru sărăcie surprins largheţea colonelului, care ne-a franciscană“. oferit pentru deplasare printre altele şi Îmi povestea tot Blaga cum într-o zi, frumosul autobuz al aviaţiei. înainte de a coborî la obişnuita întîlnire cu Iată-ne deci străbătînd drumul ţării între familia pictorului, în casă s-au stins deodată Sibiu şi Turda, în cunoscuta veselie a băieţi- Orgolii toate luminile. A trecut destulă vreme pînă lor noştri, la care asista şi trimisul special ce totul s-a reparat, pentru ca apoi să apară al colonelului, un chipeş şi ţanţoş tambur- n cei aproape cincisprezece ani de neîn - Rilke în poartă şi să sune. Îngrijitorul aleargă major. Îtreruptă activitate diplomatică prin diferite să deschidă, dar, privindu-l surprins pe poet, Maşina lăsa în urmă sat după sat din capitale ale Europei, Blaga a poposit un timp i se adresă cu cel mai nevinovat glas: frumosul peisaj transilvan şi pe nesimţite am şi în Elveţia, unde a purtat o strînsă prietenie – Nu mai este nevoie, Domnule, să in- ajuns în „albăstrelul“ Lancrăm, cînd deoda- cu un cunoscut şi apreciat pictor. Acesta era traţi. S-a reparat lumina. Vă mulţumesc! Şi tă unul din studenţi s-a ridicat făcîndu-ne căsătorit cu o dansatoare şi avea o mare i-a închis poarta. atenţi: slăbiciune pentru poetul român, invitîndu-l Marele liric şi-a dat seama că este – Băieţi, intrăm în Lancrăm. Aici s-a la lungi discuţii literare, aşa cum făcuse mai confundat cu electricianul, a salutat şi a urcat născut Lucian Blaga. înainte cu unul din cei mai mari lirici ai lumii, în înălţimile sale, de unde n-a mai răspuns Mi-am întors cu pasiune privirea spre cu poetul Rainer Maria Rilke. niciodată invitaţiilor făcute de familia uliţele satului, imaginîndu-mi pe „Lulu – În jilţul ăsta pe care-l ocupi acum şedea pictorului. Popii“ păscînd gîştele sau pe marele Blaga înainte el, marele Rilke, îi spunea pictorul lui Istorisindu-mi această întîmplare, Blaga rostindu-şi cuvîntul de primire la Academie Blaga. se întreba acum dacă gestul lui Rilke a fost despre „Satul românesc“. Rilke locuia pe atunci în Elveţia, undeva sau nu justificat, în timp ce mie îmi zbura Dar gîndurile s-au împrăştiat repede, departe şi sus la o mare înălţime, „în an- gîndul la o altă întîmplare asemănătoare, al fiindcă chipeşul nostru tambur-major, pînă ticamera lui Dumnezeu“, cum îi plăcea lui cărei erou era de data asta însuşi Blaga. atunci neobservat şi cuminte, ni s-a adresat să-şi numească casa de unde cobora ori de cîte Cam prin ultimul an al vremelnicului foarte spontan şi foarte contrariat: ori era poftit în locuinţa familiei pictorului. nostru refugiu din Sibiu, am primit invita- – Ăsta ce a jucat?

(Urmare din pagina 30) plasele/Luna a zîmbit peştilor şi peştii au nici n-am văzut-o măcar/Şi pescarii aleg se simţea bine instalat şi sigur de sine, în- zîmbit lunei“. Dar în curînd ajungem la tristele rămăşiţe./Valurile îşi continuă goa- tr-atît încît a reuşit să-i convingă şi pe stăpînii imaginea următoare: „mii şi mii de vietăţi se na/Goana lor, viaţa lor geometrică şi în- de la Moscova că aşa stau lucrurile. Trupele zbăteau în plasă… Şi în năvoadele ce se şelătoare…“ Îmi spun că „resemnat“ ar fi cu- sovietice s-au retras din România în anul de îndreaptă spre ţărm/Mii de destine zvîcnesc vîntul potrivit. Resemnare. Acesta este me- graţie 1958. Pe de alta, stăpînul local, în spasmele morţii“, pentru ca finalul să ne sajul adevărat. Citesc însă mai departe sfîrşitul Gheorghiu-Dej, care se simţise ameninţat în apară însă din nou senin (amintindu-ne pe părţii suprimate în volum: „Dar noaptea cînd urma destalinizării începute în 1956, pornise acel nepăsător „ce să fie, nu-i nimic/a trecut luna nu mai are lumină/Cînd valurile cresc deja, pentru a se pune la adăpost, un proces acceleratul“, al lui Topîrceanu): „Ce mă in- peste ţărm/Cînd vîntul se uneşte cu în- de epurare la nivel înalt (în 1957 au fost teresează acest zbucium al fiilor mari?/Şi zîm- tunericul/Atunci pescarii simt marele suflet al îndepărtaţi din conducerea Biroului Politic besc senin spre pescari, spre valuri, spre lună“. mării/Desprins din adîncuri…/Atunci, vie- Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevshi). Data de 1 noiembrie 1958 apare pe a tre- tăţile mării îi cheamă în adînc/Îi cheamă în Frenezia „curăţeniei generale“ cuprinsese ia pagină a caietului. Poetul era deci singur miile de prăpăstii în mişcare/Şi vai de bie- întregul aparat represiv: mii de oameni erau de cîteva luni cînd scria: „Au murit îngerii tul pescar atras în prăpastia mării…“ Nici re- arestaţi şi condamnaţi pentru motive care trecutului/Au murit demonii viitorului/Şi semnare nu este. Durerea poetului este uneori frizau ridicolul. în spaţiul vid, suspendat ca o fantomă/Sufletul sublimată într-un mesaj – aş îndrăzni să-l nu- Imaginare sau reale, acuzările şi con- se roteşte în jurul meu cu un chip de lună“. mesc – metafizic, cu totul altul decît cel al damnările au creat drame cumplite în vieţile Dacă atmosfera ne face să ne gîndim la Edgar suferinţei şi al revoltei. Afectivitatea este celor implicaţi. Aceea a poetului Sesto Pals Allan Poe poetul, cîteva din versurile care depăşită sau mai degrabă transformată în- poate fi urmărită în versurile scrise în caietul urmează îl reamintesc pe marele american în tr-o nouă calitate, aceea a interacţiunii cu cu scoarţe negre. Uneori poezia se transformă postura sa de filosof: „Dacă şi tu ai fi om/Ai abisul, a trăirii în acel „gouffre“ de care vorbea în jurnalul „poetic“ al unei actualităţi permea- vedea cum în jurul tău felinarele nu dau decît Fondane în Rimbaud le voyou, dar mai cu sea- te de durere. Mi-am spus la început că poate atîta lumină/Cît le trebuie lor pentru umbră./ mă în ultima sa creaţie de critică, Baudelaire de aceea poetul n-a găsit mai mult de patru Iar tu noapte a adevărului/Tu semeni atît de ou l’experience du gouffre. De ce a preferat Sesto poezii demne de a fi publicate patruzeci de înfiorător cu fratele tău/Adevărul nopţii“. Pals să suprime această a doua parte a po- ani mai tîrziu. Dar citind şi recitind textele, Cadrul în care a fost scris Cînd pescarii… este emului, atît de semnificativă, după relectura am descoperit că de fapt şi cele patru poezii sumbru, mă întreb ce ar gîndi un cititor care făcută patruzeci de ani mai tîrziu? publicate în Omul Ciudat conţin, încripta- nu cunoaşte deloc circumstanţele scrierii
te în mod subtil, durerea, teama şi cumplita acestor versuri? Înainte însă de a încerca un răs - Columbia, 30 septembrie 2006 frustrare a unui Iov modern care nu înţelege puns, deschid din nou caietul negru şi caut de ce a fost pedepsit de soartă. Iată de exem- poemul. Descopăr cu uimire că în versiunea plu poemul Cînd au plecat pescarii în larg, sa originală poemul nu se încheie ca şi în aceea care începe chiar într-un ritm „jucăuş“: publicată. Deci finalul este departe de a fi „Cînd au plecat pescarii în larg să-şi întindă senin: „De mult s-a încheiat agonia… pe care

32 • APOSTROF S-a rîs foarte mult în autobuz şi iar s-a rîs, eu arzînd de nerăbdare să-l distrez şi pe Blaga cu întrebarea şi sinceritatea tamburului. Dar de data asta am rămas eu contrari- at, fiindcă nu i-a plăcut deloc filosofului savuroasa noastră întîmplare, enervîndu-l chiar, cînd au mai încercat şi alţii să i-o povestească, fiindcă se răspîndise repede şi circula hazliu prin tot Sibiul. Iată-i deci pe cei doi mari poeţi, pe cît de geniali în poezia lor şi pe cît de modeşti în felul lor de a fi, cît s-au arătat de orgolioşi în aceste mici şi nevinovate întîmplări. Viaţa spirituală a Ardealului, înţelegînd prin spiritualitate creaţie, a fost şi va fi mult timp dominată de două mari personalităţi clujene: Lucian Blaga şi D. D. Roşca. Pe amîndoi îi lega o veche prietenie ca foşti colegi de clasă ai Liceului „Şaguna“ din Braşov în timpul Austro-Ungariei, o clasă excepţională din care au mai făcut parte şi academicienii Oţetea şi Nicolae Colan. I-am cunoscut foarte de aproape pe amîndoi – fiindu-mi ei sau familiile lor şi pacienţi –, purtîndu-le o stimă şi o preţuire fără margini pentru imensul aport adus culturii româneşti. Nu-mi explic de ce însă intelectualitatea noastră clujeană preţuia şi chiar adula pe atunci alte personalităţi ale Daciei Superioare, mai cu seamă pe cele ale medicinei. Con- flictele mele se ţineau lanţ cu colegii şi alte cunoştinţe, fiindcă chiar dacă aceştia erau mari clinicieni, mari chirurgi sau mari oameni de laborator şi chiar dacă ei au întemeiat adevărate şcoli de medicină, crescînd şi for- mînd elevi de valoarea lor, totul a rămas numai în memoria contemporanilor, în citarea lor didactică prin diferite cursuri sau tratate demodabile sau eventual prin bustu- rile expuse în amfiteatrele clinicilor ce le-au condus. Toată stima şi toată preţuirea noastră pentru tot ceea ce au realizat, însă ei sînt foarte departe de a putea fi trecuţi alături de mari creatori, de mari descoperitori cum au fost un Pasteur, un Fleming, un Babeş sau cum este un Palade, neputînd rezista cît de fiindcă Blaga răspundea cu tăcerea sa, mut ca Neguri vin din nefiinţă – puţin, în ceea ce priveşte creaţia, alături de lebăda. Dar, ca totdeauna, timpul a rezolvat mărturii că nu sunt singur. aceste permanenţe. şi aceste neînţelegeri orgolioase, aranjîndu- Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cu se împăcarea acceptată de Blaga, chiar la Vulturi din robie scapă opera poetică a lui Lucian Blaga sau cu Roşca acasă (rămas singur prin decesul şi se-nalţă; nu lupt singur. Existenţa tragică a lui D. D. Roşca, premer- soţiei), cu ocazia unor păstrăvi proaspeţi Cade în abis o apă, gătoare unui Albert Camus, a căror valoare prinşi pe Valea Drăganului şi pregătiţi cu în adînc să nu cad singur. creatoare străbate categoric timpurile. Iată mult ra finament chiar de filosof. Într-o motivele stimei şi dragostei neţărmurite ce atmosferă caldă, prietenoasă, cu Roşca vesel, Focuri sunt şi e o credinţă le-am purtat întotdeauna şi iată cauza deschis, dominînd toate discuţiile, am acest gînd cît mai palpită. conflictelor avute mai ales ca medic cu o lume petrecut o seară de neuitat. Îndată ce s-a Schimbă moarte-n biruinţă: care nu voia să înţeleagă că spiritualitate terminat masa, a fost rîndul lui Blaga să se nu sunt singur, nu sunt singur. înseamnă în primul rînd creaţie. impună, ridicîndu-se domol spre un fotoliu Dar marea mea durere era însă alta! unde îşi aşezase servieta. Şi-au urmat alte versuri, apoi altele, în- Sufeream cumplit cînd îi vedeam sau cînd îi – Şi acum, dragă Dede, să-mi voie să-ţi tr-un adevărat extaz, uitînd de noi, pentru vizitam pe amîndoi, ştiindu-i supăraţi unul citesc şi eu ceva din ce-am scris în ultimul ca la un moment dat Roşca să intervină pe celălalt. Şi dacă cu D. D. Roşca împăca- timp. lăcrimînd: rea ar fi fost foarte uşoară, fiindcă filosoful A scos încet, tacticos manuscrisele şi a – Dragă Lucian, te rog mult, mai citeşte nostru nu s-a simţit niciodată supărat pe poet, început: o dată pe prima. cu Blaga era mult mai greu, acesta fiind foarte Blaga, emoţionat şi el, a repetat poezia, susceptibil, foarte dificil, totul pornind de la Nu sunt singur continuînd apoi cu altele şi iar cu altele, o întîmplare care l-a silit pe Roşca să-şi amîne pentru ca Roşca, ajuns cu capul cuibărit în cursul cu studenţii la Universitate, cu o oră Obîrşiile – izvoare palmă pe masă, într-o adevărată încîntare, să mai tîrziu, în marea Sală Pârvan. mă mai leagă. Nu sunt singur. exclame: El nu şi-a dat seama că la acea oră, tot în Mi-a crescut pe cîmp o floare – Măi Lucian, eşti un mare poet! Te rog Sala Pârvan, avea şi Blaga curs cu studenţii unde sunt să nu fiu singur. foarte mult mai citeşte-mi încă o dată pe săi. prima. – Ce, vrei să-mi iei studenţii?? Ţi-ai mu- Jaruri sfinte, nor fierbinte Şi aşa, fericiţi, împăcaţi, trecusem de tat cursul la orele şase cînd trebuie să le trec pe cer, să nu ard singur. miezul nopţii. vorbesc eu?? Inimi bat, se spun cuvinte,
Se înţelege că Roşca s-a explicat, căutînd pe pămînt să nu cînt singur. 9 mai 1976, Cluj să-l calmeze şi, ca să-l convingă, a renunţat la cursul său din acea zi. Supărarea a durat însă Umbra – alături ia fiinţă, an după an, încercările de împăcare eşuau, unde merg să nu merg singur.

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 33 modificând în profunzime modul de pro- ponsabilitatea fiecărui jurnalist faţă de ducere a imaginilor politice. După cum adevărul rostit“ (p. 176). spune Georges Balandier, citat de autor, Autorul preia clasificarea lui Claude-Jean „spaţiul mediatic este marea scenă unde se Bertrand, identificând următoarele tipuri de situează toate scenele vieţii colective“, ea le jurnalism: de opinie, „literar“, de reportaj, de formează şi le reflectă. În ce priveşte globa- anchetă, de interpretare (de comentariu), de lizarea comunicării, termen atât de uzitat azi, serviciu (utilitar), instituţional, popular. El I. Maxim Danciu precizează: „vorbim de pledează în continuare pentru o evaluare a globalizare doar atunci când capacitatea de activităţii jurnaliştilor după un criteriu de interconexiune aflată în creştere a diferitelor profesionalism, indiferent că privim jurna- regiuni şi locuri devine într-o anumită măsură lismul ca meserie, artă sau profesie. Capitolul sistematică şi reciprocă şi doar atunci când V este consacrat stabilirii statutului şi di- anvergura interconexiunii este într-adevăr ferenţelor dintre jurnalismul de opinie şi cel globală“ (p. 32). Autorul evaluează globali- de informare, iar următorul, intitulat Natu - zarea comunicării drept un proces „structurat ra şi analiza ştirilor, sintetizează diferitele şi accidentat care a adus beneficii mai mult accepţiuni occidentale ale termenului de unora decât altora şi care a inclus în reţelele „ştire“ şi explicitează raporturile pe care şti- de comunicare globală mai rapid unele părţi rile le întreţin cu realitatea: „Actul de a face Mass-media, azi ale lumii decât altele“ (p. 32). Secolul XX se ştiri este actul de a construi realitatea însăşi, caracterizează prin dezvoltarea unor conglo - mai degrabă decât de a face o construcţie a merate de comunicare; acestea au determinat realităţii înseşi“ (p. 236). Ultimul capitol, formarea unor mari concentrări de putere Cultura media în era globalizării, examinează economică şi simbolică. După o evaluare a evoluţia culturii în sens tradiţional înspre o ub titlul Mass-media, mo- caracteristicilor mass-mediei în epoca post- „cultură mediatică“, întrucât „mass-media a Sdernitate, postmo dernita - modernă, I. Maxim Danciu analizează, în colonizat cultura, fiind vehiculul principal te, globalizare (Cluj-Napoca, capitolul al doilea al volumului, Structurile de distribuire şi răspândire a culturii, [...] Editura Tribuna, 2005), mediatice în perspectivă istorică, referindu-se, mijloacele de comunicare în masă au înlocuit I. Maxim Danciu reuneşte o succesiv, la presa scrisă, radio, televiziune, expresiile culturale anterioare, precum cartea serie de studii care vizează agenţii de presă, internet şi multimedia. sau cuvântul vorbit şi [...] trăim într-o lume circumscrierea specificului Toate aceste structuri mediatice sunt în care mass-media domină divertismentul comunicării mediatice în nişte documente istorice şi, în plus, ele şi cultura“ (p. 255). Sunt descrise excesele epoca modernă şi contem- „spun multe despre evoluţia controlului practicii jurnalistice, care au dus la o bana- porană. Sprijinindu-se pe cele mai recente social, a cadrelor producătoare, a tehnicilor lizare a discursului jurnalistic şi la o golire se- cercetări în domeniu, venind de pe tărâmul şi a limbajelor, îmbogăţirea subiectelor şi a mantică. Aceste excese ar fi, conform lui J. M. comunicării, sociologiei sau filosofiei, lucrarea modului de a le trata, evoluţia publicului, Perez Tornero: fragmentarea realităţii, universitarului clujean se adresează în dezvoltarea producţiei şi a schimbului de spectaculo zitatea, dramatizarea, destructura- principal profesioniştilor jurnalisticii, oferind bunuri simbolice“ (p. 49). Capitolul al treilea rea argumentelor, recrearea de mituri, ingine- repere esenţiale celor care doresc să apro- al cărţii, dedicat Organizaţiilor mass-media ria evenimentului, pulverizarea atenţiei, pasiu- fundeze şi să explice interacţiunile sistemului şi practicii jurnalistice, analizează structurile nea pentru prezent, figurativitatea. mediatic cu lumea în care trăim. Primul complexe din mediul jurnalistic şi „actorii“ Recentul volum al lui I. Maxim Danciu, capitol, Sistemul mass-media în societatea implicaţi în producerea informaţiei destina- alcătuit după toate rigorile unei cercetări modernă şi contemporană, abordează comuni- te publicului. O secţiune importantă este academice, este, considerăm, indispensabil carea de masă dintr-o perspectivă istorică, insis- dedicată presei on-line şi specificului aceste- pentru cel care doreşte să se iniţieze în spe- tându-se asupra consecinţelor dezvoltării mass- ia; autorul pledează pentru acceptarea cu drep- cificul comunicării mediatice, student sau mediei în secolul XX. Se face aici o precizare turi depline a noilor tehnologii: jurnalist. De asemenea, această carte ne ajută terminologică importantă: comunicarea de să ne explicăm fascinaţia şi puterea crescândă masă nu desemnează acelaşi lucru cu ceea ce Multe dintre temerile referitoare la noile pe care mass-media a dobândit-o asupra denumim în mod obişnuit mass-media. tehnologii comunicaţionale, exprimate de omului contemporan, oferindu-ne posibilitatea Astfel, comunicarea de masă reprezintă oficiali şi politicieni, par să reflecte frica de nou unei situări critice, prin sesizarea şi neobişnuit, de ceva ce nu pot controla. interdependenţelor între sistemul mediatic şi practica şi produsul care furnizează informaţii Asemenea anxietăţi reflectă deseori ignoranţa societatea globalizată. Nu în ultimul rând, şi divertisment pentru timpul liber unei au- despre ce sunt tehnologiile de comunicare şi I. Maxim Danciu, precizând rigorile şi dienţe necunoscute, prin intermediul unor cum funcţionează ele. Anxietăţile mai reflectă standardele comunicării media în lumea oc- bunuri, care sunt produse pe scară industria- şi o teamă de libertate. [...] Ştirile pe internet cidentală, indică, indirect, diferenţele, une- lă, în corporaţii şi care presupun tehnologii sunt la fel ca alte ştiri. Noile tehnologii nu ori profunde, între jurnalismul scris şi înalte, sunt reglementate de către stat şi necesită vreo reconsiderare a drepturilor audiovizual de la noi şi cel occidental. consumate individual, în timp ce, dintr-o fundamentale, cum ar fi libertatea presei.
perspectivă sintetică, mass-media se referă la (p. 143) instituţiile sociale care se ocupă cu producerea şi distribuirea cunoştinţelor şi care se disting Capitolul următor, Profesie, calificare şi prin [...] folosirea unor tehnici (relativ) vocaţie în jurnalism, examinează specificul avansate pentru producţia de masă şi distri- profesiei de jurnalist, considerată adesea o buirea mesajelor; organizarea riguroasă şi ocupaţie a „vagului“, pentru că se află la reglementarea socială a activităţii lor; trimi- intersecţia mai multor profesii, şi implicaţii- terea mesajelor către audienţe (în mod poten- le etice ale acestui domeniu de activitate. ţial) foarte mari, care sunt necunoscute co - Este pusă la îndoială capacitatea func- muni catorului şi care sunt libere să-i preia ţională a mesajelor mediatice ale momentului mesajele sau să le refuze. (p. 15) globalizării informaţiei de a realiza o repre- zentare coerentă a realităţii investigate, nu Autorul remarcă faptul că dezvoltarea pentru că eroarea şi falsul ar fi foarte mari, ci mediilor de comunicare a creat noi tipare de datorită inexistenţei unei grile care să ie- acţiune şi interacţiune şi noi moduri de rarhizeze importanţa diferitelor fapte: „Hi- relaţii sociale, care au dus la o reordonare perbolizarea unora şi minimalizarea altora complexă a modelelor de interacţiune umană rămâne un proces în cele din urmă aleatoriu, în spaţiu şi timp, determinând, în secolul XX, «scenariul» zilnic al realităţii planetare fiind, o creştere a spaţiului public. Este evidenţiată prin însăşi natura sa, un artefact, chiar dacă autoritatea specială de care se bucură mijloa- toate relatările ar fi corecte şi autentice“ (p. cele de informare electronică, ce au ajuns, 175). În consecinţă, afirmă I. Maxim Danciu, astăzi, unul dintre cele mai eficiente şi mai „singurul element constant care poate întreţi- recunoscute canale de transmitere a ideologiei, ne credibilitatea/ onestitatea presei e res-

34 • APOSTROF portdrapelul cât mai multor grupuri şi gru- Un impas teoretic puscule de dreapta, nu trece neobservată şi Noica văzut de Ianoşi nediscutată. Mişcoiu repertorizează şi princi- palele teme din discursul lepenist: identitatea, imigraţia, insecuritatea, şomajul şi prioritatea acordată francezilor la angajări. Dinamica Andrei Olosuteanu Frontului, observată prin cifrele oferite de ultă vreme deficitară în alegeri, îi permite aplicarea metodelor apărut la Editura Academi- Mexerciţiile sale de în- cantitative în evaluarea succesului unei Aei Române ediţia a II-a, re- drăzneală şi de imaginaţie, prestaţii politice. vizuită, a monografiei pe care politologia clujeană pare să Tentativa de a estima locul ocupat de un mare cărturar, Ion Ianoşi, cunoască în ultima vreme Frontul Naţional în spectrul desfăşurat pe axa i-a dedicat-o unui mare filosof, infuzii noi de ingeniozitate şi tradiţională stânga-dreapta îl aruncă în impas Constantin Noica. Aşa cum aplicaţie. Ele vin, cum era pe Sergiu Mişcoiu. Cum prin unele trăsături Ion Ianoşi recunoaşte că i-ar fi de aşteptat, din partea unor lepenismul se revendică atât dintr-o direcţie, greu să stabilească o cronolo- cercetători aflaţi încă în pre- cât şi din alta, s-ar putea crede ori că profilul gie exactă a operei noiciene, şi nouă, cititorilor, ambulul unei opere solide, însă cu atât mai mult său nu este suficient de decantat deocamdată, ne es te greu să stabilim cronologia precisă a tex- interesaţi să se afirme prin contribuţii care ar ori că analiza nu atinge straturile relevante. te lor lui Ianoşi despre Noica. Oricum, Noica, putea anunţa o cale regală. Faţă de asemenea posibilităţi însă, trebuie evi- despre care a scris mereu – şi întotdeauna contra curentului – din anii ’70 şi pînă astăzi, pare a Dintre cei mai proaspăt sosiţi în acest areal, denţiată şi o posibilitate terţă: aceea ca fi o obsesie/admiraţie veche pentru Ion Ianoşi. Sergiu Mişcoiu – absolvent al Studiilor terenul însuşi să se fi modificat, fizionomia Acesta i-a dedicat, de altfel, un capitol mono- Europene clujene, al unui masterat în acelaşi loc politicului actual regăsindu-se pe alte ali- grafic în a sa O istorie a filosofiei româneşti, şi aceeaşi branşă şi al unui DEA la Marne-la-Valée niamente, într-un alt arc fizionomic. Ultima ajungând apoi, în 1998, la prima variantă a – atacă piaţa noastră de carte cu o analiză cale avută în vedere pare confirmată de monografiei pe care o citim astăzi. concentrată, elaborată direct în franceză, despre multe alte evoluţii din Europa, America La- Pentru Ianoşi, Noica este primus inter Frontul Naţional al faimosului Le Pen. Le Front tină şi chiar din alte zone ale globului. Ea pares, cel dintîi din triunghiul său ideal, al celor National et ses répercussions sur l’échiquier provoacă – sau ar trebui să provoa ce – teo- mai valoroşi filosofi români, ceilalţi doi care politique français, 1972-2002 (Cluj-Napoca, reticienii domeniului la noi elaborate con- completează triunghiul de diamant al filosofiei EFES, 2005) fructifică interesul pentru mişcările ceptuale, care însă întârzie sau eşuează, româneşti fiind Blaga şi Florian. Justificarea politice naţionaliste, antrenat de evoluţiile deocamdată. Într-un fel, şi păstrând integral acestui entuziasm este amploarea, rigoarea, con- surprinzătoare ale unui fenomen politic pentru proporţiile şi nuanţele, se repetă situaţia de secvenţa construcţiei înălţate de Noica, filosoful care se găsesc corespondenţe şi în România. la începutul anilor ’30, când politicile socia- subiectiv prin excelenţă. Socotit încununarea După cum observa Chantal Millon-Delsol, le fasciste puteau părea de stânga, deşi construcţiei, Tratatul de ontologie este analizat, coordonatoarea franceză a tezei de doctorat pe discursurile care le legitimau erau de extremă în monografia de faţă, cu răbdare şi aplicaţie; care autorul o pregăteşte în cotutelă (profesorul dreaptă. Tot pe atunci, autoritarismul părea Ion Ianoşi relevă modelul triadic, de factură Nicolae Păun fiind celălalt partener, cel român, o redescoperire a despotismului cu conotaţia sublimă, ce stă în culisele ontologiei noiciene, în această întreprindere cărturărească), „Frontul luminării, pe care, prin unele capete încorona- indică rolul lui Hegel şi al lui Heidegger în edi- ficarea construcţiei. Totodată, cu precizie şi Naţional este un grup şi un partid care te ale secolului al XVIII-lea, izbutise să o do- şăgălnicie, ne indică postura de excelenţă pe care traversează clivajele franţuzeşti cele mai vechi bândească, aureolându-se. În asemenea se aşază ahoreticul Noica atunci cînd, la pro- şi cele mai diverse. Partid încărcat de simboluri contexte, soluţiile democrate păreau derizorii blema fiinţei, propune depăşirea transcenden- detestate, revendicându-se de la un trecut pe şi lipsite de pigmentaţie vitală, ezitante şi mi- ţei şi transcendentalului prin a sa „devenire întru care nimeni nu îl doreşte, el este atras în mod nore. Anii ’80-’90 par să fi readus în prim-plan fiinţă“... natural de vindictă, şi aceasta cu atât mai mult o anume insatisfacţie populară faţă de „mi- Monografia Constantin Noica este o cu cât situaţia sa marginală îl împinge fără cimea“ paşilor făcuţi în democraţie, de lipsa (pretinsă) descriere a operei filosofului de la Păl- încetare să provoace. Stânga se serveşte de el de aventură şi anvergură ce caracterizează tiniş: refuzînd să judece ampla operă noiciană pentru a epuiza dreapta. Dreapta se serveşte de regimurile parlamentare. Nu se observă că na- din perspectiva apăsătoare a contextelor el ca să nu fie prea la dreapta, ceea ce este rău poleonismul s-a deplasat înspre nivelul su- politice – contextul extremei drepte, pentru anii văzut în Franţa“. Privit astfel, fenomenul nu perior celui al politicii naţionale, acolo unde, începutului; contextul comunist, pentru anii poate fi decât extrem de interesant pentru în ritm foarte alert, Uniunea Europeană se finali (pentru care Noica a fost suspectat şi jude- cititorii români, care regăsesc în viaţa noastră adânceşte şi extinde alegru. cat de pactizare cu regimul), Ion Ianoşi, politică fenomene similare. Nu este vorba, Sergiu Mişcoiu nu îşi permite, în cele 124 mereu în răspăr cu módele, dar fidel sieşi, „de- desigur, de nicio influenţă, ci de condiţii si- de pagini ale cărţii sale, mai mult decât un scrie“ opera. În realitate însă, o analizează, îi milare care creează forme de agregare politică studiu de caz, deşi calităţile pentru o in- surprinde inefabila arhitectură, „rimele“ nu- ori variante de răspunsuri economico-sociale vestigaţie de mai mare anvergură nu par să îi merologice, nucleele ideatice din care iese. Drept urmare, această monografie, scrupuloasă de acelaşi fel. lipsească. De asemenea, scrisul lui se resimte şi învăţată, reuşeşte să cuprindă opera – cu un Structurat în trei părţi, demersul debutează de o anume obedienţă faţă de abordările în stil devotament superlativ, pe care nu-l regăsim la printr-o creionare sintetică a celor două crize structuralist – cu tabele şi diagrame dese, nu „păltinişeni“ – parte după parte, pentru a ne majore care s-au conturat în Franţa anilor ’80: întotdeauna strict necesare – ale şcolii franceze, revela apoi splendoarea întregului. Este un su- criza economică şi cea socială. Sub raport pe care o frecventează asiduu. Este păcat că el perb omagiu, făcut în spiritul dialogului, pe care politic, dinamica bipolară din Hexagon nu a profitat de ocazie pentru a insera aceas- Ianoşi i-l aduce lui Noica de pe o poziţie ajungea, în acea etapă, la începutul sfârşitului. tă analiză într-o ambianţă comparatistă. filosofică diferită (de fapt opusă). Cîţi ar fi în Pe acest fundal social-politic, apariţia şi Materialul nu era dificil de găsit, în Franţa – stare de un asemenea „exerciţiu de admiraţie“? afirmarea Frontului Naţional au adus noutăţi unde domnul Gérard de Villiers a făcut şi face În anexe, sînt publicate scrisorile pe care ce nu pot fi trecute cu vederea. o anume vogă de aceeaşi factură, mai cu seamă Noica i le-a scris lui Ianoşi între 1980 şi 1987, Sergiu Mişcoiu le înregistrează, evitând în patria şuanilor de odinioară –, ca şi la noi, scrisori apărute iniţial în Apostrof, în 1996, sub capcana cronisticii istorice şi preferând analiza. unde suntem departe de a fi explicat integral titlul Poveste cu doi necunoscuţi. Ceea ce observa El constată că, după dispariţia cvasitotală a resorturile unei apetenţe fluctuante pentru atunci Ion Vartic, prefaţatorul dosarului apos- extremei drepte odată cu finalul celui de-al tipul de discurs ilustrat de Vadim Tudor şi trofic – că cei doi filosofi (care nu s-au întîlnit Doilea Război Mondial, abia finalul anilor ’60 Gheorghe Funar. De înţeles, fireşte, graba niciodată) s-au respectat reciproc, pe măsura a permis reapariţia unor grupuscule, prepon- unui tânăr în plină ascensiune profesională de valorii lor, deşi se aflau pe poziţii filosofice derent intelectuale, care tematizau obsesiile a accede cât mai iute la poziţia academică la ca- diferite – sună astăzi, în condiţiile războiului civil din intelighenţia românească, şi mai caracteristice spectrului în cauză. Autorul re aspiră. Odată eliberat din mrejele condi- actual (şi, totodată, şi mai zadarnic!). remarcă şi rolul personal al lui Jean Marie Le ţionărilor caracteristice primelor grade uni- Contribuţie de rangul întîi la istoria Pen, lider charismatic, exponent al Franţei versitare, viitorul ar merita însă să îl readucă filosofiei româneşti, cartea profesorului Ianoşi „franceze“, cu o prestaţie pregnantă, fără egal în preajma actualului proiect, făcând din poate fi citită cu folos – filosofic şi moral! – de printre politicienii hexagonali ai ultimelor acesta monografia solidă pe care, fără îndoială, oricine, şi nu numai de cei aflaţi în spaţiul decenii. Organizarea Frontului Naţional între ar putea-o da, acreditându-se ca unul dintre ex- umanioarelor. anii 1974 şi 1983, când formaţiunea a făcut perţii noştri tineri, dar de valoare certă.
eforturi redutabile pentru a-şi face auzită vocea
constant şi răspicat, ca şi pentru a deveni

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 35 o zeamă galbenă/ca o ceară topită“; „iar din într-un gest minimal ori însoţind-o cu am- Tangoul firesc noi ies hîrci fiere şi pucioasă/ iese sufletul/ ca prenta incoruptibilului, în instantanee sen- o ursoaică lovită în cap/ suflet cu blană pe care zorial pudibonde ori de-a dreptul brave, se prind scaieţii violeţi“; „ca şi cum partea mea asociate în efortul apăsător, pseudodefulant, fără inimă/ mi-ar adăposti în ea sufletul“). creaţiei şi aruncate în cele din urmă pat- Ioana Cistelecan Ceea ce numeşte Manolescu ars poetica în ternului: „poţi să-mi smulgi cu uşurinţă/ cartea lui Robert Şerban înhaţă, în fapt, inima/ dar înainte va trebui/ să-mi desfaci/ replică abisal-interio rizată primul compartiment al volumului şi le iri- nasturii de la cămaşă“; „mă gîndesc la mama/ Oşi suav-articulată a adul- zează consecvent pe toate celelalte, statuînd la fosta mea soţie/ apoi la cele ce au urmat“; tului Robert Şerban e rostită interdependenţa vădit cerebrală, cvasiludică „urli/ îţi pierzi culoarea ochilor/gingiile grab nic, în canonul liric decan- şi obvios intertextuală a creaţiei, punctînd plesnesc/ limba năvăleşte afară/ pielea îţi creşte tat şi concertat în detaliu în definitiv raportul şi raportarea termenilor pa- şi îţi descreşte ca un imperiu/ nici o oglindă volumul Cinema la mine acasă radigmei; se mizează pe un autentic al vi- nu te mai recunoaşte/ cînd eşti femeie“; „dar (Bucureşti, Editura Cartea brării şi al sensibilităţii filtrate de intelect nu atunci cînd hîrtia se umple de pagini Românească, 2006); ca şi cum asociativ şi flexibil, se particularizează un eu colorate/ ci cînd buzele şi limba îi umezesc vremea zglobiului şi a inocentului ar fi fost poetic distanţat volens-nolens de un generic degetul/ cu care dă paginile mai departe“; complet şi ireversibil arsă odată cu Barzaconii, celălalt, nu tocmai comod în duplicitatea „ochii mei caută copilăroşi şi fără speranţă/ autorul se reconfigurează esenţial, scanîn- sa ingrată şi respectuoasă, se interiorizează pieptul femeii“; „sunt atît de frumoase atît de du-şi rănile, împlinirile şi temerile, parcă întors susţinut o teamă firească de penibil, dublu frumoase/ încît numai gîndul că poate sunt din lupta cu viaţa, erosul şi thanatosul orientată, provocînd şi conglomerînd un curve/ mă mai linişteşte“; „ele au toate perpetuu fluidizate. Singularizîndu-se cîştigat submecanism de poietizare în permanenţă aceeaşi reacţie [...]/ ce femeie rezistă unui şi inspirat sintetic, volumul se debarasează de supervizată auctorial, parafînd o ambivalen - bărbat care plînge?“. ludisme recurente, aparent superflue, rostind ţă a scrisului oscilată între certitudine şi Cotidianul e doar pretextat, iar mai apoi un poet matur, înţelepţit subit, însă credibil, noncertitudine, ambele obiectivizate şi transpus ca nuanţă într-un semnificat subti- ce scrie „o poezie spirituală [...], pe cît de proporţional dozate ca pentru o reţetă cu lizat, suportabilul şi fragmentarul plenitudinii inteligentă, pe atît de plastică“, în opinia lui şanse implacabile la succes („ca să pot scrie se lasă incluse unui rapid-consumabil a părea, Nicolae Manolescu, sau „simplă ca mai toate mai bine/ sprijin coala de hîrtie/ pe-o carte// dîra de divin e proximizată ludicului discre- lucrurile zilei, nostalgică şi cinică precum [...] scriu repede-repede şi apăsat/ iar cuvin- tizat, imagoul e declişeizat şi dezbărat de gesturile bărbatului încercat, tristă şi adevăra- tele umplu/ coala subţire/ cum bulgării de clasic, revitalizîndu-se impetuos, poemul tă precum gîndurile despre dragoste, viaţă pămînt/ un mormînt proaspăt“; „oamenii apropriindu-şi varii mirodenii, pigmentînd şi oameni“, conform lui Marius Chivu. sunt convinşi/ că în poezii nu se întîmplă restul care contează, adică ingredientele Poezia circumscrie calin şi reconfortant nimic/ că ele ar trebui citite/ după moarte existenţialului bine temperat şi cultivat într-ale polii maximali existenţiali: viaţa, iubirea şi [...]// fără să le spună nimeni/ oamenii ştiu pacienţei atitudinale. Acest ultim volum al moartea, fiecăruia atribuindu-i-se adjuvanţi însă că/ poezia este ceea ce rămîne din viaţă/ lui Robert Şerban e realmente şi cel mai imagistici de o concreteţe invulnerabilă, în- după ce o trăieşti“; „să privesc în mine/ mi se persuasiv. tr-un balans moderat de suflet, la rîndul său pare atît de patetic/ încît mă grăbesc să deschid
viciat dureros, încropind un container de- ochii“; „cred în steaua mea/ pe care tocmai opotrivă al creaţiei, al vieţii şi al morţii, o văd/ cum cade/ fără zgomot“). Coordonata insinuînd un joc grav al probabilităţilor şi erosului e potenţată de un fior ludic sub- instaurînd golul ca o matcă fecundă a stanţial şi pozitiv ionizat, individualizînd do- preaplinului pervertit la/în/de real, cu o ex- uă figuri feminine colportoare ale regretului tensie acutizată înspre un teluric mortificat- şi ale pierderii, fie ca stare de fapt, fie ca limitativ („ne-am întors tencuiţi cu pămînt şi ameninţare amînată, exersînd o senzualita - sînge/[...] din chipurile învinşilor se prelinge te notată în tentă grotescă, surprinzînd-o

• Apoi, miercuri, 18 octombrie, fesor al Universităţii clujene, de către maşinăria co- Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor munistă în acţiune. a lansat, cu mare fast, almanahul intitulat Cuvinte, prin care îşi in- • Au trecut pe la redacţiune, mereu cu treabă: Dana ventariază toţi membrii. Fiecare Ţăranu, cu volumul Nicolae Mărgineanu: Un scriitor este prezentat prin foto- psiholog în temniţele comuniste, proaspăt ieşit la grafii, semnătură, fişă biobibli- Polirom; Ruxandra Cesereanu, după cărţi; Cornel C ografică, texte. Lansarea a avut loc Ţăranu, cu... partituri; Laura Pavel şi Călin Teutişan, în foaierul Teatrului Naţional. Au vorbit: Irina Pe- cu ştiri; Alexandra, cu bună dispoziţie, ne-a salutat A traş, realizatoarea uriaşei antologii, Înalt Preas finţia prin geam; Horia Bădescu, cu fotografii; Dora Pavel Sa Bartolomeu Anania, alţi scriitori. Tot acum au şi Eugen Pavel, purtîndu-şi, precum Kien, dic- fost lansate debuturile filialei. ţionarul în cap; Maria Ghitta, cu contracte; F Oana Pughineanu, întîi cu sarcasme, apoi cu o car- •Joi, 19 octombrie, Centrul te despre plictiseală, ratare şi prostie; domnul É Cultural Francez şi Biblioteca Bernard Houliat, cu întrebări despre viitoarea lan- Apostrof au lansat volumul de sare Carol Iancu; Ovidiu Ghitta, cu dubii, dacă să APOSTROFpoe me Memoriile Şoahului, de ne dea sau nu un text; Amalia şi Ovidiu Pecican, Carol Iancu, în prezenţa autorului. cu stick foto şi-n buzunar reportofonul. Domnul • La Teatrul Naţional din Cluj se pregăteşte, în Cartea a fost prezentată de Letiţia Maliţa şi-a trimis buzduganul (aşa fac decanii). seria de mari spectacole şi mari regizori, premiera Ilea, de Bernard Houliat, di rec- Dom nul Vartic şi-a trimis mesagerii... chris nedea lui Tompa Gábor cu Regele Lear. Aşteptăm. torul Centrului Cultural Fran cez a venit în persoană...; iar Letiţia a venit singură- din Cluj, şi de Marta Petreu. singurică, fără „românul fericit“. Foarte eficientă, • Lansări, lansări, lansări... Parcă am fi în Franţa, a trecut pe la noi şi doamna Doriana Unfer, di- unde al doilea sezon editorial al anului începe •Vineri, 20 octombrie 2006, la rectoarea Centrului Cultural Italian. deodată cu „La Rentrée“... La Filiala Uniunii Biblioteca Centrală Universi- E toamnă, străzile Clujului sunt în reparaţie Scriitorilor, istoricii clujeni au lansat volumul tară, Ruxandra Cesereanu, Do- capitală, redacţia apostrofică fierbe încet şi sigur, Dilemele convieţuirii. Evrei şi neevrei în Europa ru Radosav, Adrian Neculau şi ca un cazan de magiun. Central-Răsăriteană. Dilemmes de la cohabitation. Cristina Anisescu au pre zentat
Juifs et non-juifs en Europe centrale-orientale, gîndit volumul Nicolae Mărgineanu: şi alcătuit de Ladislau Gyémánt şi Maria Ghitta şi Un psiholog în temniţele comu- publicat de ICR, Centrul de Studii Transilvane. La niste. Alcătuit din documente de Filo a fost lansat, de către Sanda Cordoş, Doru la CNSAS, volumul – de aceeaşi Pop, Călin Teutişan şi Ion Mureşan, volumul Sca- factură ca Blaga supravegheat de ra lui Iacob, de Marta Petreu. Securitate, pe care l-am publicat noi cu ani în ur- mă – arată cum a putut fi distrus un psiholog, pro-

36 • APOSTROF PHILIPPE JONES

Născut la Bruxelles în 1924, Philippe Jones a debutat în 1947 cu un volum de versuri: Le Voyageur de la nuit. Opera sa poetică numără, până în 2004, peste 20 de titluri presărate de-a lungul a şase decenii, titluri care i-au asigurat prestigiul de poet de prim rang al literelor belgiene. În 1956, publică primul său eseu, despre presa satirică ilustrată. Urmează alte aproape 30 de volume despre Daumier, Lautrec, Brueghel, Magritte, despre pictura secolelor 19 şi 20, despre realism şi suprarealism, care îl aşază printre cei mai de seamă comentatori ai fenomenului plastic. Membru al Academiei Regale de Ştiinţe, Litere şi Arte Frumoase şi al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză, profesor emerit al Universităţii Libere din Bruxelles, cu un doctorat în filosofie şi litere cu o teză despre Caricatura franceză între 1860 şi 1890, comandor al Legiunii de Onoare, comandor în litere şi arte, Philippe Jones îşi descoperă în 1991 vocaţia de prozator. Arta privirii („Când mă gândesc la ceva, mă gândesc de fapt dacă văd lucrul cu pricina“, mărturiseşte el) şi ştiinţa metaforei sunt traduse în „ficţiuni“ târzii foarte bine primite de critică şi de public. suspinul care o cutremurase. Investit atunci, Nu ştiuse niciodată unde să-l găsească, nu avea trupul său se livrase, fragmentat, cum silabiseşti niciun indiciu. Copleşită de şoc, când vru să un cuvânt, cum analizezi o frază. se intereseze, se scursese deja o săptămână. De Mâna atinse nisipul, îl prelinse pe coapsă, altminteri, nu ştia dacă era blond ori subţire, un val se sparse cu un zgomot uşor, ea se gân- tânăr ori bondoc. Doar forţa prezenţei sale o di, deodată, la limba unui căţelandru şi o frapase, poate şi o anume lumină în priviri. Un peisaj intim năpădi plăcerea. Textul pe care l-a scris apoi, grefând acea irumpere în contextul timpului, vorbea de u-şi măsura frumuseţea pozei. O femeie ruine şi de naştere, de un oraş distrus şi de o Nculcată pe plajă poate satura orizontul şi Stare de şoc femeie însărcinată... devine punctul de fugă al celui care priveşte fără a fi văzut. Părea depusă, dispusă pe un abloul ăsta o fascinase totdeauna, nu poate flori vor veni să dezlege golfuleţ de nisip, foarte uşor arcuită, în locul Tfiindcă ar fi aflat sensul exact al textului din gesturile adormite ale germinării... până unde se întinde mângâierea valurilor. care se inspirase. Transpunerea scriiturii în La dreapta, ca o glandă lacrimală, sau altce- semne plastice nu poate fi decât o echivalenţă, Jean Dorchais reluase tema asta fără vârstă va, după gustul analogiilor, un pinten pe ca- oferind imaginarului un alt suport decât într-una dintre ultimele sale pânze. Danielle re-l ling uscat lame scurte şi vibrante. poemul iniţial. Această complicitate, aproape n-o văzuse încheiată atunci, ci câţiva ani mai La ce se gândea oare? intimă, cu pictura nu era deloc mai puţin târziu. Tabloul, în format peisaj, era o operă Când şi când, se ridica, lua un flacon de stranie, căci i se părea că simte o încărcătură abstractă în nuanţe de albastru şi cenuşiu, cu alături şi se dădea cu cremă de plajă, îşi ungea mai mare decât în frazele cărora le era autoare. ocruri şi pete uşoare de verde, foarte încărcată picioarele, apoi sânii. Elocvenţa şi precizia Asta îi ascuţea curiozitatea şi o însoţea cu o cu nuanţări subiacente. Formele se combinau gestului îi erau aproape insuportabile. Trupul doză de agasare. Ce era acolo, aşadar, în plus? fără delimitări precise, se articulau, se susţineau strălucea în unduiri, sclipea apoi ca un metal Care era farmecul care forţa atenţia, provocând una pe cealaltă, dialogau în ecouri vii, nu cald când se întindea din nou. Slipul distinct, această măturare a pânzei cu privirea, parcă în evocau nici seismul, nici degradarea, ci prea alb, prea evident, tulbura privirea, căutarea unui dat prezent şi niciodată prins? amintirile timpului şi ale intenţiilor sale, ca pervertea fermecător ţinutul formelor şi Peisajul nu înceta s-o solicite de când revăzuse o partitură deschisă, foarte disponibilă. Ma- înlănţuirea lor. Binoclul îngăduia să vezi mai pictura, la nişte prieteni, pentru a-l cumpăra terialitatea sa îngăduia detalierea jocurilor bine petele de umbră, curbele, suişurile şi apoi, fără ezitare, ca şi cum ar fi reînnodat pensulei, a accentelor, a imbricării tonalităţi- coborâşurile acestui peisaj. legătura cu o parte din sine însăşi, nu doar cu lor, a rupturilor lejere. Nu trecea o zi fără Să priveşti în altă parte devenea o nece- textul, ci cu scânteia însăşi din el. ca Danielle să n-o cerceteze de când o agăţa- sitate, aşa cum respiraţia domoleşte bătăile Poemul era ecoul unei întâlniri scurte, fără se în salon, dinaintea biroului la care lucra. inimii. Să-ţi deplasezi privirea spre o zdreanţă urmare, şi totuşi de o extremă violenţă, o Astfel, în această după-amiază, îl zări. de spumă şi câteva scoici; timpul scade şi creşte străfulgerare a trupului. Danielle îşi amintea Jacques, pe care-l aştepta, o anunţase că în- odată cu mareele. Imensitatea, nisip, mare şi clipa aceea, un soi de cutremurare tragică târzie. Avea, prin urmare, timp. Trăiau deja cer, ca şi această femeie, erau ameţitoare. Ar obturând totul. Locul îi devenise necunoscut, împreună de aproape cinci ani. Îl întâlnise din trebui să cuprinzi o singură parcelă, însă şters de orice amintire, de antecedentele întâmplare într-o seară şi îl adusese la ea acasă universul care îşi numără deodată boabele, imediate, ca şi de cele următoare. Evenimentul la câteva luni după cumpărarea tabloului, pe această mărire a realităţii, fragmentarea sa făcuse vid în jurul său, ca o insulă înfăşurată care el, de altminteri, îl aprecia mult. Danielle anihilează orice apreciere a realului şi vârtejul în ceţuri. Nu, imaginea era falsă. O insu- nu făcuse niciodată nicio apropiere. Preludiul se inversează în piramidă fulgurantă. lă, poate, dar cu o forfotă naturală de tije, la tablou se cicatrizase? Uneori se întreba, ca Privirea îmi fu din nou ispitită şi se fixă pe de vegetaţie, de parfumuri, de muşchi şi de acum, dacă evenimentul se chiar petrecuse un umăr gol, un galet zicea Magritte, un crab căldură, încercuită de pietriş cenuşiu şi uscat. aievea. nemişcat propunea Jules Renard. Mâna vine Se întâmplase în urmă cu douăzeci de ani, de- Tabloul primea o lumină de amurg venind în întâmpinarea mea, degetul mare şi ară- sigur, dar nu era, cu toate astea, un miraj al din stânga şi, deodată, Danielle îl zări. Era tătorul alunecă încet de-a lungul sexului şi adolescenţei. un obiect, o umbră alungită, o înlănţuire de cleştele ăsta îl retranşează net. Fascinaţie şi vis Da, scena se petrecea în interior, poate la forme? În dreapta, pe pânză, cam pe la ju- aievea, deopotrivă, retezate. o recepţie. Nu erau singuri şi nu se întâlniseră mătate, la intersecţia a două planuri care se La ce se gândea ea? niciodată. Faţă în faţă pe neaşteptate, cât de încălecau fin, văzu desenându-se un soi de La băiatul care, ieri, îi descoperise toate dezgolit te poţi simţi brusc în mijlocul unei umflătură, o tijă, un mugur, ceva puternic şi dimensiunile unui trup, ale spaţiului ei, ale mulţimi. Au fost surprinşi amândoi. Un pic elegant, un membru incizat, o ieroglifă foarte nervilor şi ale muşchilor? Trupul ăsta ea şi-l ştia de lichid, din paharele ciocnite, se vărsă pe pură. Această formă plină, fericită, deodată totuşi, sau credea că şi-l cunoaşte, consacrând rochia ei. O şterse cu un gest reflex, rapid, pe ivită ori descoperită, fusese mereu în aşteptarea studierii lui, în fiecare zi, apele oglinzii, o sânul stâng, iar acest contact nu se stinsese privirii sau, filigran al operei, creşterea aceste- gimnastică savantă şi rafinamente pe care niciodată. Totul se înceţoşă atunci şi, pentru ia îl afirmase într-o devenire firească? În noap- credea că doar ea le inventează, le măsoară. o bună bucată de vreme, aşa i se păru. tea aceea Danielle cunoscu o plenitudine ni- Această nouă luare la cunoştinţă făcu să Vorbiseră apoi, fără să-şi spună nimic, şi totuşi ciodată atinsă. izbucnească visul ăsta şi risca să-i impună o privirile li se întâlniră. „Nu-i nimic“ spusese
dependenţă. ea. „Sunteţi sigură?“ întrebă el. Apoi zgomo- Prezentare şi traducere de IRINA PETRAŞ Din pricina asta suferea ea azi. Se străduia tul reîncepu, stăpâna casei interveni, s-a adus să retrăiască mental evenimentul, de la atin- apă caldă şi totul s-a diluat. gerea care o făcuse să piardă controlul până la Lumea îşi reafirmă drepturile şi flecăreala.

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 • 37 pe o masă, şi cu alte personagii literare în preaj- extremei stîngi şi cele ale extremei drepte“, cam ma mesei. Mi-ar fi plăcut să ştiu cînd a fost aşa s-ar putea subintitula acest număr din făcută această fotografie. Memoria. Intervievată de Cosmin Budeancă şi Valentin Orga, doamna Rosa Grădinaru povesteşte, direct şi simplu, despre lagărul de copii din Tivrov, unde a fost închisă cu fraţii ei, care au şi murit acolo. Interviul în întregime, revista în întregime ar trebui citite.

• Foarte plăcut interviul pe care Ovidiu Şimonca i-l ia lui Moshe Idel (Observator cultural, nr. 83, 28 sept. – 4. oct. a.c.). Ce- • În numărul 5 (septembrie) al Dilematecii, lebrul istoric al religiilor, prezent la Bucureşti • Dispar revistele – dispar redacţiile... Nici nu de citit interviul pe care Marius Chivu i-l ia la Congresul Religiilor, mărturiseşte că a folosit ştiu cum să intitulez ştirea! În numărul trecut Angelei Marinescu. Marea poetă se recunoaş- această călătorie ca ocazie să-şi cumpere cărţi: scriam despre cum este periclitată revista te nesigură: „Posed o nesiguranţă nevrotică, Jurnalul portughez, o carte de Petre Solomon, ieşeană Timpul. Între timp, altă revistă, fundamentală“; şi, de asemenea, „frustrată, una de Andrei Cornea. Din răspunsurile lui Cuvântul, anunţă scufundarea bărcii. Mai agresivă şi melancolică“. Ea recunoaşte că rezultă că îi place muzica, inclusiv cea româ- precis, redacţia – care a făcut splendid Cuvântul scrie „ca să uit că a trebuit să scriu pentru a mă nească, citeşte literatură interbelică românească, în ultimii ani, aducând mensualul în linia întîi echilibra, redresa, remonta“; se simte „neglijată, iar în interpretările lui, poate avea varii surse de şi organizînd excepţionalele Conferinţe Cuvân - neînţeleasă“, dar, cu ambivalenţa care-i este inspiraţie. Observatorul cultural publică şi o tul – anunţă, prin editorul senior Mircea caracteristică, i „se cam fîlfîie“ de asta. Ca să dau recenzie la volumul Ceea ce ne uneşte. Istorii, Martin, că se retrage în bloc. Cauza retragerii: seama de farmecul neliniştitor al acestui in- biografii, idei. Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, „tensiuni între redacţie şi conducerea Editurii terviu, ar trebui, de fapt, să-l transcriu în Polirom, 2006. Cuvântul“. „Bani, bani, bani, şi iarăşi bani!“ îmi întregime. Foarte frumos ilustrat cu fotogra- vine să spun, precum Elias Canetti, şi cu fiile Angelei, interviul este însoţit şi de un su- • Memoria este o revistă aceeaşi exasperare. perb poem. mereu tulburătoare. În nu- În ultimul număr pe care-l face redacţia În acelaşi număr, din ancheta „Ce aţi fi vrut mărul 55-56 al presti- condusă de Mircea Martin (editor senior) şi să fiţi, dacă nu aţi fi fost scriitor?“, aflăm că gioasei publicaţii, putem Laura Albulescu (redactor-şef), este publicat şi Radu Pavel Gheo s-a visat... preşedintele citi mărturii şi analize şi dosarul ultimei Conferinţe Cuvântul: despre Chinei Populare; Doina Ioanid, bucătăreasă; despre Gulag, şi despre Lovinescu şi posteritatea lui critică. Am citit cele Norman Manea, Oblomov; Dora Pavel, Holocaust; astfel, în acest două intervenţii – conferinţa lui Nicolae violonistă; Cristian Teodorescu, fotbalist număr, este discutat „Fe- Manolescu şi referatul lui Eugen Simion – cu ş.a.m.d. Foarte inspirată rubrica Lecturi, în care nomenul Piteşti“, precum creionul în mînă: au un aer de normalitate Radu Cosaşu republică O discuţie despre America, şi experienţa deportării culturală erudită, civilizată şi calmă. Aşa că mi adică un formidabil text al „reporterului genial“, şi a ghetoului, trăită în s-a făcut dor de zăpezile de altădată. Geo Bogza. Textul este ilustrat de o fotografie copilărie de Rosa Grădinaru, în anii celui de
pe măsură, cu Bogza şi Jebeleanu în picioare, al Doilea Război Mondial. „Între crimele AL. O.

Cãtre cititorii din þarã Cãtre cititorii din strãinãtate Circulara Uniunii ai revistei Apostrof ai revistei Apostrof Scriitorilor din România Pentru anul 2006, vã rugãm sã vã abonaþi direct la Pentru anul 2006, vã rugãm sã vã abonaþi direct la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã plãtiþi con tra - redacþie, trimiþînd contravaloarea abonamentului prin - Conform prevederilor Statutu - va loarea abonamentului, prin mandat poºtal, pe adresa: tr-un cec (money order) în contul: lui, Uniunea Scrii torilor din România Lukács Iosif Fundaþia Culturalã Apostrof Fundaþia Culturalã Apostrof Cont euro: RO73BRDE130SV06534401300 nu este responsabilã pentru po - Cluj-Napoca, 400079, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cont USD: RO58BRDE130SV06674381300 litica edi torialã a publicaþiei ºi nici Preþul abonamentului este: Banca Românã pentru Dezvoltare – Group Société pen tru conþi nutul materialelor pu- pentru 3 luni: 9 lei Générale – Sucursala Cluj, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. blicate. pentru 6 luni: 18 lei 81-83, SWIFT BRDEROBU Comitetul Director pentru 1 an: 36 lei Costul abonamentului este: al Uniunii Scriitorilor Taxele de expediere sînt incluse în aceastã sumã. pentru 3 luni: 13$ pentru 6 luni: 26$ 5 iunie 2003 Pentru cei care se aboneazã prin aceastã modali- tate, asigurãm expedierea promptã a revistei. Cei care se pentru 1 an: 52$ În costul abonamentului sînt incluse ºi taxele de ex- abo neazã pe 1 an primesc revista fãrã majorãrile de pediere par avion. preþ pro vocate de inflaþie. Cărţi primite la redacţie

• Carmen Firan, Paul • Carmen • Paul Cornea, • Liviu Maliţa Doru Mugur (eds.), Firan, Cuvinte In terpretare şi (ed.), Cenzura Born in Utopia: An locuite, raţio na litate, în teatru. Anthology of Modern Craiova, Scrisul Bucureşti, Poli- Documente. and Contemporary Ro- Românesc, rom, 2006. 1948-1989, Cluj, manian Poetry, Jer sey 2006. EFES, 2006. City, Talisman House Publishers, 2006.

• Ladislau Gyémánt, • S. Damian, • Victor Iancu, • Liviu Maliţa Maria Ghitta (coord.), Trepte în sus, Culorile (coord.), Viaţa Dilemele convieţuirii: trepte în jos, Purgatoriului, teatrală în şi după Evrei şi neevrei în Bucureşti, Cartea Piteşti, Paralela comunism, Cluj, Europa Central- Românească, 45, 2006. EFES, 2006. Răsăriteană, Cluj, 2006. Institutul Cultural Român, 2006.

38 • APOSTROF CARTEA DE CARE AI NEVOIE Editura Biblioteca Apostrof vã oferã urmãtoarele titluri încã disponibile:

MIRCEA ZACIU, Jucãtorul de rezervã LEV TOLSTOI, Moartea lui Ivan llici poezie, 2000, 88 p. 5 lei traducere de JANINA IANOŞI, prefaþã de ION VARTIC, REDACÞIA: 2003, 96 p. 7,50 lei Colecþia „Filosofie contemporanã“ LUKÁCS JóZSEF, Povestea „oraşului-comoară“. MARTA PETREU Scurtă istorie a Clujului (redactor-ºef) GABRIEL MARCEL, A fi ºi a avea şi a monumentelor sale, volum ilustrat IPRIAN IHALI traducere de C M , 1997, 192 p. 3 lei cu fotografii de VÁRDAI LEVENTE, 2005, 146 p. 20 lei GEORGETA HORODINCĂ, Duminică seara, ANA CORNEA Colecþia „Filosofie modernã“ 2006, 231 p. 20 lei IRINA PETRAŞ FRIEDRICH NIETZSCHE, Antichristul, 2003, ALEXANDRU VONA, Să mai fiu o dată HORVÁTH SÁNDOR 128 p. 10 lei îndrăgostit, carte gîndită şi alcătuită VIRGIL LEON de MARTA PETREU, 2005, 188 p. 20 lei LUKÁCS JÓZSEF Colecþia „Filosofie extrem-contemporanã“ ŞTEFAN BORBÉLY, Despre Thomas Mann ANA POP şi alte eseuri, 2005, 172 p. 20 lei VLADIMIR JANKÉLÉVITCH, Sã iertãm? (contabilitate) traducere de JANINA IANOŞI, postfaþã de ION IANOŞI, MARTA PETREU, Conversaţii cu..., vol. II, 1998, 82 p. 3 lei 2006, 132 p. 20 lei JÜRGEN HABERMAS, JOSEPH RATZINGER, RUXANDRA CESEREANU, MARTA PETREU, Tehnoredactare: Dialectica secularizării. Despre raţiune CORIN BRAGA, VIRGIL MIHAIU, PÉTER ÁRPÁD şi religie, traducere de DELIA MARGA, OVIDIU PECICAN, ION VARTIC, prefaţă de ANDREI MARGA, 2005, 120 p. 20 lei Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei EDITORI: Colecþia „Filosofie medievalã“ Colecþia „Scrinul negru“ SF. ANSELM DIN CANTERBURY, ZAHARIA BOILÃ, Amintiri ºi consideraþii Uniunea Scriitorilor Monologion despre esenþa divinitãþii asupra miºcãrii legionare din România prefaþã de LIVIA TITIENI BOILÃ, ediþie îngrijitã de traducere de ALEXANDER BAUMGARTEN, 1998, 162 p. 3,50 lei Fundaþia Culturalã Apostrof MARTA PETREU ºi ANA CORNEA, notã asupra ediþiei de MARTA PETREU, 2002, 160 p. 10 lei Cont la BRD Cluj: Colecþia „Filosofia religiei“ în lei: SV7853701300 ZAHARIA BOILÃ, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei HENRY CORBIN, Paradoxul monoteismului în euro: SV6534401300 Procesul „tovarãºului Camil“, ediþie îngrijitã traducere de JANINA IANOŞI, 1997, 216 p. 4 lei de ION VARTIC, prefaþã de MIRCEA ZACIU, 1998, 96 p. 2 lei Revista apare cu sprijinul: I. D. SÎRBU, Scrisori cãtre bunul Dumnezeu Colecþia „Filosofie româneascã“ Ministerului Culturii ºi Cultelor ediþie îngrijitã de ION VARTIC, 1998, 244 p. 5 lei din România ION IANOŞI, O istorie a filosofiei româneºti, LUDOVICA REBREANU, Consiliului Local Cluj-Napoca 1996, 392 p. 10 lei Adio pînã la a doua Venire. VASILE MUSCÃ, Spusul ºi de nespusul, Epistolar matern, ediþie îngrijitã, prefaþã ºi note de LIVIU MALIÞA, 1998, 288 p. 5 lei 2003, 146 p. 10 lei ADRESA REDACÞIEI: N. STEINHARDT, ARTHUR DAN, Mituri cãzute (Din jurnalul ediþie gînditã ºi alcãtuitã de unui psihiatru). Aforisme, prefeþe de Cartea împãrtãºirii, Cluj-Napoca ION VARTIC, ed. a IV-a, 2004, 140 p. 8 lei I. NEGOIÞESCU, ION VIANU, ALEXANDRU PALEOLOGU; ediþie ºi notã asupra ediþiei de MARTA PETREU, 1999, 96 p. 3 lei Str. I. C. Brătianu, nr. 22, D. D. ROŞCA, cod 400079 RADU PETRESCU, Corespondenþã Sinucide- Introducere la „Viaþa lui Isus“. Mitul utilului Tel., fax: 0264/432.444 traducere de DUMITRU ÞEPENEAG, ediþie ºi postfaþã rea din Grãdina Botanicã (varianta întîi în e-mail: [email protected] de MARTA PETREU, 1999, 138 p. 3,50 lei facsimil), ediþie de MARTA PETREU ºi ANA CORNEA, prefaþã de MARTA PETREU, 188 p. 5 lei BUCUR ÞINCU, Apãrarea civilizaþiei Revista APOSTROF figureazã ediþie îngrijitã ºi prefaþã de MARTA PETREU, RADU STANCA, Aquarium 2000, 132 p. 5 lei selecþia textelor ºi cuvînt-înainte de ION VARTIC, în Lista-catalog a publicaþiilor ediþie de MARTA PETREU, 202 p. 5 lei interne, editatã de RODIPET S.A., Colecþia „Ianus“ ALEXANDRU VONA, Misterioasa dispariþie la poziþia 4251. a oraºului din cîmpie, prozã, postfeþe de PETRU POANTÃ, Efectul „Echinox“ sau MARTA PETREU ºi ION VARTIC, 2002, 152 p. 6,90 lei despre echilibru, 2003, 176 p. 10 lei DUMITRU ÞEPENEAG, Destin cu popeºti. Manuscrisele primite la redacþie DORLI BLAGA, Tatãl meu, Lucian Blaga, ªotroane (în colaborare cu Editura Dacia), nu se înapoiazã. 2004, 380 p. 20 lei 2001, 144 p. 6,30 lei GEORGE BANU, Uitarea, 2003, 80 p. 5 lei IRINA PETRAŞ, Teoria literaturii. Dicþionar-Antologie, 2002, 288 p. 16 lei ISSN 1220-3122 NORMAN MANEA, Despre clovni Revista este înregistratã la OSIM eseuri, 1997, 230 p. 4 lei ALEXANDRU VONA, Esmeralda, fiºã de dicþionar de FLORIN MANOLESCU, desene de GABRIELA MELINESCU, cu nr. 45630/22.05.1996. NORMAN MANEA, Octombrie, ora opt 2003, 112 p. 7,50 lei prozã, 1997, 186 p. 4 lei Vignetele revistei reprezintã NORMAN MANEA, Fericirea obligatorie Colecþia „Mica bibliotecã criticã“ variaþiuni grafice de Mihai Barbu prozã, 1999, 192 p. 5 lei IRINA PETRAŞ, Camil Petrescu. Schiþe dupã desene de Franz Kafka. FLORIN SICOIE, Sîmbãta englezã ºi alte pentru un portret, 2003, 150 p. 8 lei povestiri, 1998, 130 p. 2 lei IRINA PETRAŞ, Ion Creangã, povestitorul Tiparul: RAMIRO DE MAEZTU, Don Quijote, Don Juan 2004, 146 p. 10 lei Centrul de Presã Reformat ºi Celestina, traducere de MARIANA VARTIC, prefaþã de ION VARTIC, 1999, 264 p. 6 lei Colecþia „Istoria filosofiei“ Unica responsabilitate a revis- LIVIU BLEOCA, Biblioteca de buzunar CONSTANTIN RÃDULESCU-MOTRU, roman, 2001, 128 p. 5 lei F. W. Nietzsche. Viaþa ºi filosofia sa tei Apostrof este de a gãzdui PHILIP ROTH, Animal pe moarte 2003, 128 p. 10 lei opiniile, oricît de diverse, ale roman, 2001, 132 p. 9,90 lei colaboratorilor noºtri. Respon- ION VARTIC, Bulgakov ºi secretul lui Colecþia „Poeme“ sabilitatea pentru conþinutul fi- Koroviev. Interpretare figuralã la TRISTAN JANCO, Memoriile Şoahului, ecãrui text aparþine, în exclusi- Maestrul ºi Margareta, 2004, 125 p. 10 lei 2006, 84 p. 15 lei vitate, autorului. SANDA CORDOŞ, Literatura între revoluþie JACQUES JOUET, Poeme de metrou, Apostrof ºi reacþiune, ediþia a II-a adãugitã, 2002, 284 p. 15 lei 2006, 164 p. 5 lei

Adresa redacþiei: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444

Anul XVII, nr. 10 (197), 2006 39